Dispăruți, Leona Deakin

 ......................................................

2-4

      Bloom îl țintui cu privirea, iar el chicoti cu mâinile ridicate într-un gest de capitulare:

   - Înainte să lucrăm împreună a trebuit să fac nişte săpături. Trebuia să mă asigur că nu era ceva dubios la mijloc. Nu te uita aşa la mine, sigur şi tu ai făcut la fel.
   - Poţi să fii sigur că eu nu am făcut asta.
   Întorcându-se la biroul lui, Jameson tastă numele unui ziar de scandal.
   - Ca să vezi. Tu şi Jamie Bolton aţi făcut valuri pe internet.
   O aşteptă să vină lângă el înainte să apese butonul Play.
   - Tatăl fetei a acordat un interviu la ieşirea din tribunal.
   Un bărbat roşu la faţă, îmbrăcat într-un costum care nu i se potrivea, privea fix în camera de luat vederi.
   - Psihologul le-a spus că e perfect normal ca un bărbat de 25 de ani să o mângâie pe fiica mea care are 10 ani. Şi ei i-au dat dreptate. Absolut dezgustător. Lumea se duce de râpă când sunt crezuţi toţi caraghioşii în loc să fie luate în considerare faptele.
   - Aşa se explică de ce era jurnalista în faţa biroului, oftă Bloom.
   - Poftim? A fost aici?
   Bloom încuviinţă.
   - E ca şi cum nimeni nu ar fi fost acolo să audă ce s-a vorbit. Nu doar că Jamie are capacitatea mentală a unui copil de 10 ani, dar traumatismele de la nivelul creierului fac să nu aibă aproape deloc libido. Şi nu am spus eu asta, ci un neurolog. Şi micuţa prinţesă a lui tata a fost cea care i-a propus să joace poker pe dezbrăcate, pentru că părinţii ei joacă asta „mereu”, cită Bloom din declaraţia presupusei victime.
   - Bloom, nu trebuie să-ţi justifici mărturia în faţa mea, o linişti Jameson. Eu sunt de partea ta.
   Îi sună telefonul şi se grăbi să răspundă.
   - Vă ascult, domnule.
    Rămase tăcut pentru câteva momente.
    - La naiba.
   Cu telefonul încă în mână, deschise pagina de ştiri a celor de la BBC. Pe ecran apăru o fotografie a lui Harry Graham, cu titlul:

   OPTICIAN DIN BRISTOL, ÎNJUNGHIAT MORTAL ÎN CASĂ

18

   Comisarul-şef Steve Barker luă mâna lui Bloom într-a lui. O strângere de mână solidă, fermă, menită să inspire încredere, dar, în acelaşi timp, superioritate.
   - Doamnă Bloom, ce Dumnezeului mai faci? Mereu sper că o să mai treci din când în când şi pe la noi.
   Cu 2 ani în urmă, Barker ţinuse un curs la aceeaşi academie de poliţie la care Bloom ţinea un curs despre psihologia crimei pentru liderii în devenire.
   - Sunt foarte bine, Steve. Am auzit că ar trebui să te felicit.
   Steve fusese promovat în rangul de comandant-adjunct al poliţiei din Avon & Somerset.
   - Mulţumesc. Eu am fost cel mai surprins dintre toţi când mi-au spus, zise el cu voce scăzută, trăgându-se mai aproape de ea.
   Fericirea care i se citea în ochi făcea să pălească încercarea lui de a minimiza reuşita.
   - Îmi voi lua postul în primire peste câteva luni, după ce comandantul-adjunct Wilks va ieşi la pensie, în mai.
   Barker ocoli recepţia secţiei de poliţie, deschise uşa şi îi făcu semn lui Bloom să-l urmeze.
   - Eu nu sunt deloc surprinsă că ai fost promovat, îl lăudă Bloom, adoptând şi ea tonul scăzut. Îţi merge ca pe roate, din câte îmi dau seama.
   - Bloom, eşti tu prea drăguţă. Hai să-ţi fac cunoştinţă cu Carly. Urâtă treabă. Urâtă de tot.
   Detectivul Carly Mathers de la departamentul pentru protecţia copilului îi aştepta într-un fotoliu capitonat, butonându-şi telefonul. Prin geamul din spatele ei care despărţea cele două încăperi, Bloom vedea cum clasicul birou pătrat de alături fusese remobilat cu scaune confortabile şi redecorat în tonuri de verde şi galben-deschis. Un corp de bibliotecă de la Ikea plin cu cărţi şi jucării acoperea o parte dintr-un perete, iar la geam erau perdele într-o nuanţă aprinsă de verde. Pe podea, o carpetă mare, rotundă, de aceeaşi culoare cu perdele acoperea jumătate din carpetă. O femeie îmbrăcată în civil era aşezată pe unul dintre scaune, iar pe jos un băieţel de 8-9 ani şi o fetiţă construiau turnuleţe din Lego.
   - Carly, dă-mi voie să ţi-o prezint pe doamna Bloom.
   Carly se ridică în picioare şi îşi puse telefonul înapoi în buzunar dintr-o mişcare scurtă.
   - Bună dimineaţa, domnule, îşi salută ea şeful, apoi se întoarse spre Bloom. Doamnă Bloom, eu sunt inspector Mathers.
   Mathers era o femeie înaltă, cu părul ridicol de scurt tuns într-un bob până la nivelul bărbiei. Era îmbrăcată cu o cămaşă elegantă şi cu o pereche de pantaloni de costum cambraţi, dar nu excesiv de mulaţi. Bloom cunoştea foarte bine stilul pentru că nu cu mulţi ani în urmă îl adoptase şi ea. Pe vremea aceea se străduia să câştige încrederea colegilor bărbaţi.
   Bloom îi strânse mâna.
   - Îţi mulţumesc că mă laşi să asist.
   - Comisarul-şef a spus că ar fi o prostie să ratăm această oportunitate.
   Lui Bloom nu îi scăpă umbra de iritare de pe chipul detectivei. Nu-i purta pică. Mathers era, fără doar şi poate, foarte bine pregătită şi nimic nu era mai enervant decât să-ţi spună şeful cum să-ţi faci treaba, sau, Doamne fereşte, să-ţi sugereze că poate ai avea nevoie de ajutorul cuiva.
   - Îmi voi da silinţa să nu intervin câtuşi de puţin în ancheta la care lucrezi. Mă aflu aici doar pentru că încercăm să dăm de urma lui Faye, soţia lui Harry Graham.
   - Da, am auzit că doamna Graham a fost dată dispărută. Crezi că există vreo legătură între cele două evenimente?
   - Deocamdată nu ştim nimic.
   - Am auzit vorbindu-se de un joc. Despre ce e vorba? Un soi de Balena Albastră?
   - Balena Albastră? Ce e aia? întrebă comisarul-şef.
   - Balena Albastră este un joc online sinucigaş, lansat în Rusia. Jocul a dus la moartea a peste o sută de persoane, explică Mathers.
   Nu era de mirare că departamentul pentru protecţia copilului era la curent cu toate detaliile despre Balena Albastră.
   - Doamne Dumnezeule, spuse speriat comisarul-şef Barker.
   - Unii oameni sunt cu adevărat ticăloşi.
   Rotind din umeri, Mathers continuă să vorbească:
   - Îi pun pe copii să îndeplinească anumite sarcini care nu-i lasă să se odihnească noaptea, apoi, când copiii sunt prinşi de joc, îi pun să se sinucidă.
   - E cu adevărat îngrijorător şi sper să nu fie vorba de aşa ceva. Dar ce s-a întâmplat cu Harry Graham... interveni Bloom.
   - În cazul lui nu e vorba de suicid, completă Barker.
   - Aşa este, domnule, spuse Mathers. Harry Graham a fost găsit cu multiple plăgi prin înjunghiere. Nu ar fi putut face asta de unul singur. Şi, în plus, cuţitul a fost găsit la etaj, în dormitorul băieţelului, în timp ce corpul domnului Graham se afla la parter.
   Carly Mathers îl urmări cu privirea pe şeful ei, care privea în camera de alături, unde erau cei doi copii care construiau turnuleţe din Lego.
   - Deci suntem aproape siguri că o altă persoană a fost implicată.
   - Monstrul s-a dus la etaj după copii? întrebă inspectorul-şef Barker.
   Mathers ridică din umeri.
   - Încă nu ştim acest amănunt.
   Steve îşi desfăcu nasturii de la cămaşă şi îşi băgă mâinile în buzunare.
   - Aşadar, Bloom, cu ce avem de-a face? Să fie vorba de vreun nebun care omoară familia jucătorilor care nu reuşesc să ducă la bun sfârşit misiunile?
   Bloom clătină din cap. Nu ştia răspunsul la această întrebare.
   - Copiii au spus ceva până acum?
   Privind prin geam, Mathers spuse clătinând din cap:
   - Comisarul-şef a cerut să nu începem fără tine.
   - Să-i dăm drumul atunci.
   După ce dădu din nou mâna cu Barker, Bloom o urmă pe Mathers în cameră.
   - Uau, Fred, exclamă Mathers. E un turn grozav.
   Se aşeză pe marginea scaunului pe care stătuse colega ei, care între timp plecase. Porni camera de înregistrare din telecomandă.
   - Ce-ar fi să stăm puţin de vorbă cât voi construiţi turnuleţele?
   Bloom îşi dădu imediat seama, din tonul cald pe care îl folosea şi din expresia prietenoasă pe care o afişa, că Mathers ştia foarte bine ce are de făcut.
   - Ea e doamna Bloom.
   - Bună, Fred, bună, Julia. Numele meu este Augusta.
   Bloom luă şi ea loc. Băiatul avea pielea mai măslinie decât sora lui blondă. Purta blugi şi un tricou roşu cu un avion desenat pe el. Julia avea o pereche de colanţi roz şi o rochie mov cu unicorni.
   - Te cheamă august, spuse Julia chicotind.
   - Aşa este. Şi numele tău seamănă cu acela al lunii iulie, îi ţinu Bloom isonul.
   Fata se încruntă:
   - Augusta seamănă cu august şi Julia seamănă cu iulie, îi explică Bloom.
   - Aşa e! zâmbi micuţa cu gura până la urechi.
   - Ziua ei de naştere e în iulie, spuse Fred cu ochii mari de uimire.
   - Poate de aceea mami şi tati au decis să te boteze Julia.
   Fred se uita când la una, când la cealaltă:
   - Ziua ta când este?
   - Poţi să ghiceşti? întrebă Bloom zâmbind.
   - August! spuseră ambii copii în acelaşi timp.
   Mathers îi făcu cu ochiul lui Bloom, apoi cu mare grijă începu să le pună întrebări, sperând să obţină detalii cu privire la cele întâmplate. Începură prin a-i întreba ce au mâncat la micul dejun şi cu cine au stat la masă.
   - Am mâncat Weetabix. Eram doar cu tati, răspunse Fred.
   Uşor-uşor ajunseră la momentul prânzului, când tatăl lor fusese atacat în timp ce pregătea sandviciuri cu brânză şi felii de măr la desert. Bloom asculta cu atenţie, rugându-se să nu se lovească de un zid de tăcere.
   - Fred, unde eraţi tu şi Julia când tati pregătea prânzul? întrebă Mathers.
   Băieţelul se opri cu o piesă galbenă de Lego suspendată deasupra turnului.
   - Îl ajutam, spuse el potrivind piesa la locul ei.
   - Tu şi Julia eraţi în bucătărie?
   Băiatul încuviinţă, în timp ce Julia continua să construiască în linişte.
   - Poţi să-mi povesteşti ce s-a întâmplat apoi? continuă Mathers, aplecându-se atât de aproape de el încât aproape îi atingea creştetul capului cu fruntea.
   Continuând să lucreze la turnul lui, Fred spuse:
   - Mami şi tati au început să se certe.
   Aruncându-i o privire lui Bloom, Mathers continuă:
   - Mami era acolo?
   Fred dădu din cap afirmativ.
   Bloom se dădu mai pe marginea scaunului. Carevasăzică, cu o zi în urmă Faye era în viaţă, la 3 luni de la dispariţie. Erau veşti bune, dar nu se aşteptaseră la asta.
   - Mai era cineva acolo în afară de mami şi de tati?
   Fred clătină din cap şi se ridică în picioare să mai pună două piese de Lego în vârful turnului.
   - Eram doar eu şi Julia.
   Bloom simţea cum pulsul i se accelerează. Poate că veştile nu erau de bun augur până la urmă. Avea o presimţire rea.
   - Fred, cum ţi-ai dat seama că se certau? întrebă Mathers cu o voce şi mai caldă decât până atunci.
   Fred îngenunche lângă cutia cu piese şi după ce dădu la o parte câteva piese, îşi alese două. Bloom observă că alesese doar piese roşii. Julia construia în continuare o structură oarecare din piese portocalii.
   - Fred, cum ţi-ai dat seama că se certau?
   Fred avea privirea aţintită asupra turnului.
   - E în regulă, Fred. Ştiu că îţi este greu să vorbeşti despre asta. Eşti un băiat foarte curajos.
   Fred clătină cu putere din cap.
   - Când vei fi tu pregătit să vorbeşti, dragule.
   Fred clătină din nou din cap. Mathers se uită la Bloom şi o întrebă din priviri: „Luăm o pauză?”
   Când era pe punctul de a da din cap, Fred începu să vorbească, cuvintele ţâşnindu-i într-un şuvoi de vorbe care se amestecau şi erau greu de urmărit.
   - Nu sunt curajos. Tati ne-a strigat să fugim. Am luat-o pe Julia. Nu ştiam unde să ne ducem. O ţineam pe Julia de braţ. Ea a căzut şi am târât-o pe scări. M-am ascuns după pat şi am ascuns-o pe Julia în spatele meu. Apoi a intrat mami.
   Acela fu momentul în care băiatul se uită pentru prima dată la Mathers.
   - E în regulă, Fred. Aici eşti în siguranţă. E în regulă, îl linişti Mathers.
   Fred îşi concentră atenţia asupra turnului.
   - Apoi a intrat mami... şi... continuă Mathers cu voce blândă.
   Pentru câteva clipe, Fred nu spuse nimic. O tăcere apăsătoare domina încăperea. În cele din urmă spuse:
   - Îmi era frică.
   - De ce-ţi era frică, Fred?
   - Mami îl rănise pe tati, spuse el cu ochii înotând în lacrimi.
   Oh, nu. Era posibil ca ultima provocare a jocului să fie crima? Cine ar concepe un astfel de joc? Cine ar fi de acord să joace un astfel de joc? În acest caz, ea şi Jameson erau total nepregătiţi pentru acest caz. Investigau crima după comiterea ei, nu o rezolvau.
   Mathers înghiţi în sec şi îşi puse mâna pe braţul băiatului.
   - Erai acolo când mami l-a rănit pe tati?
   Băiatul încuviinţă.
   - Eram speriat.
   Mathers privi spre Bloom, continuând să-l mângâie pe băieţel.
   - Am plâns, spuse Fred.
   - E normal. Dragule, mulţi oameni plâng când sunt speriaţi. Eşti un băieţel foarte curajos.
   Fred se uită la sora lui. Julia se juca în continuare cu piesele Lego, ignorând complet discuţia.
   - Nu sunt curajos, spuse el din nou.
   - Eşti foarte curajos pentru că mi-ai povestit. Foarte curajos.
   Privind-o pe sora lui, Fred începu să plângă cu sughiţuri.
   - Pot să-l întreb ceva? căută Bloom aprobarea lui Mathers. Fred, de ce spui că nu ai fost curajos?
   Băiatul îşi întoarse privirea către ea.
   - Ai protejat-o pe surioara ta. Nu e ăsta semn de curaj?
   Fred clătină din cap.
   - De ce nu?
   - Pentru că... îngăimă el, mutându-şi privirea spre sora lui. Pentru că am plâns.
   Vocea îi tremura şi cuvintele i se opreau în gât.
   - E suficient pentru moment, spuse Mathers, adresându-i-se lui Bloom.
   Dar Bloom o ignoră şi îl urmări pe băieţel cum se întoarse din nou spre sora lui.
   - Julia ce a făcut?
   - L-a fluturat pe tigru spre mami, spuse el cu ochi mari de uimire.
   - Pe tigru?
   Fred încuviinţă. Bloom apucă de pe jos un tigru de pluş îmbrăcat într-o rochiţă.
   - Poţi să-mi arăţi ce a făcut Julia?
   Fred luă tigrul din mâna lui Bloom şi întinzându-l spre ea, îl scutură şi spuse „Grrrrr”.
   - Şi Julia a fost curajoasă pentru că a făcut asta?
   - Da, răspunse el cu privirea în podea. Da, pentru că... pentru că mami s-a oprit.
   Bloom avu o strângere de inimă.
   - Din ce s-a oprit mami?
   - Ne urmărea, spuse el ridicându-şi privirea.
   - Crezi că mami vă urmărea? întrebă Mathers.
   - Şi atunci când Julia a fluturat tigrul prin faţa lui mami, ea s-a oprit? continuă Bloom cu întrebările.
   - Da.
   Bloom o privi pe Julia care stătea pe un covoraş verde şi lucra la turnul ei portocaliu. Era mică pentru vârsta ei, cu faţa angelică şi părul de culoarea mierii strâns în codiţe. Bloom nu se putea abţine să nu se gândească la Seraphine Walker, micul elf luptându-se cu cel care încerca să o violeze.
   Îşi concentră din nou atenţia asupra lui Fred:
   - Apoi ce a făcut mami?
   Uitându-se spre Julia, Fred spuse:
   - A spus: „Mult succes”.
   Mathers se încruntă. Dar Bloom avea o presimţire oribilă legată de asta.
   Era aproape convinsă că ştia la ce se referise Faye, dar pentru a fi sigură, trebuia întâi să verifice un amănunt.
   - Fred?
   Aşteptă ca Fred să fie din nou atent la ea.
   - Atunci când mami a spus ce a spus, vorbea cu amândoi sau doar cu Julia?
   - Doar cu Julia, răspunse el fără să ezite.
   - Ce părere ai? întrebă Mathers în timp ce aşteptau ca apa să fiarbă.
   - E puţin probabil ca un copil să inventeze o poveste atât de macabră, nu-i aşa? Se pare că Faye Graham şi-a înjunghiat soţul în faţa copiilor.
   Bloom îşi umplu cana cu apă fierbinte.
   - E complet nebună. Nu poate fi vorba de un joc, adăugă Mathers.
   „Sau poate că pur şi simplu nu i-a păsat că erau acolo cei mici”, îşi spuse Bloom, dar decise să-şi ţină ipotezele pentru sine.
    Voia să fie sigură că are dreptate înainte să spună ceva. Mai întâi, trebuia să se consulte cu Jameson şi să analizeze toate aspectele problemei, pentru că, dacă avea dreptate, jocul era mai periculos decât şi-ar fi imaginat.
   - Totul începe cu o provocare, spuse ea. Trebuia să-i dea câteva informaţii lui Mathers. Pe felicitare scrie „Te provoc”, aşa că e posibil să fie vorba de o serie de provocări, iar crima să fie provocarea supremă. Dacă provocările devin din ce în ce mai dure, este posibil ca jucătorii să devină insensibili la acţiunile pe care le fac.
   - Dar oamenii nu pot fi incitaţi să comită o crimă doar primind o serie de provocări. Oamenii au raţiune.
   - Depinde de persoană.
   - Deci aşa cum Balena Albastră îi atrage pe copiii care aveau deja gânduri sinucigaşe, acest joc îi atrage pe oamenii care vor să omoare pe cineva?
   Pe măsură ce teoria ei prindea contur, inspectoarea îşi schimba postura.
   - Dacă tu nu ai resursele sau curajul să-ţi omori soţul, trebuie doar să te înscrii în joc şi rezolvăm noi.
   - Mariajul dintre cei doi scârţâia. Dacă studiezi cazul, vei observa acest detaliu, spuse Bloom.
   - Dar chiar şi aşa, ţi-ai omorî bărbatul în faţa copiilor? întrebă Mathers, rezemându-se de scaun. Eu asta nu înţeleg.
   - Dacă a avut nevoie de o provocare ca să-şi adune curajul să facă aşa ceva, înseamnă că avea totuşi unele dubii. Asta nu se pupă cu faptul că şi-a ucis soţul în faţa copiilor.
   - Exact. Aşa cum am spus, tipa e nebună de legat.
   Bloom duse cana la gură.
   - Sau a intenţionat să-i omoare şi pe ei.
   Bloom ştia că probabil şi Mathers se gândise la acelaşi lucru. Se vedea că are experienţă şi că ştie ce are de făcut în timpul unui interogatoriu. Detectase imediat frica din privirea lui Fred.
   - Probabil ştii asta deja, dar Faye nu ducea lipsă de motive. Avem 5 posibile mobile ale crimei. Necesitatea: a fost nevoită să o facă pentru a supravieţui. Nevoia: avea nevoie de bani sau de droguri. Obiceiul. Pasiunea, dar nu cred că a fost vorba de o crimă pasională. Ar mai putea fi vorba de personalitate, şi aici am putea încadra orice, de la nebunie la sentimentul pe care i-l genera un anume act.
   - Sau e complet ţăcănită? concluzionă Mathers. Să fie oare vorba de droguri? Dacă îi administra cineva ceva ce îi dădea halucinaţii?
   - Cred că a fost nevoie şi de un declanşator. Să spunem că a luat într-adevăr ceva. Dar de ce s-ar duce acasă când a plecat de mai bine de 3 luni?
   Inspector Mathers încuviinţă.
   - Uite, sunt doar presupuneri. O să analizez cazul îndeaproape. Tot ce spun e că oamenii sunt nişte animale care sunt motivate de anumiţi stimuli. De cele mai multe ori în spatele acţiunilor noastre există un motiv bine întemeiat. Dacă reuşim să stabilim care a fost mobilul crimei, poate vom reuşi să oprim acest joc.
   - Asta dacă omorul are de-a face cu jocul în vreun fel.
   - Într-adevăr, încuviinţă Bloom în timp ce-şi spunea în minte: „Oh, sunt absolut sigură ca are de a face cu jocul”.

19

   - Deci, care-i treaba?
   Jameson mâncase deja jumătate de baghetă cu şuncă şi caşcaval. Pe masă, lângă el, avea şi un pahar cu sirop.
   - Ceva noroc cu tatăl lui Jane? întrebă Bloom.
   Pe drumul spre Londra încercase în zadar să găsească puncte slabe în teoriile pe care le elaborase. Dar fără succes. Deşi nu o spusese cu voce tare încă, în adâncul sufletului ştia că e adevărat.
   - Nu. Jane nu e foarte sigură că ştie cum îl cheamă. E ca şi cum aş căuta acul în carul cu fân, spuse el fără să intre în prea multe detalii.
   Bloom oftă, se dezbrăcă de palton şi se aşeză la birou. Jameson nu mai comentă nimic. Ştia cum să o facă să vorbească.
   Trăgând adânc aer în piept, Bloom începu să povestească:
   - Faye Graham s-a întors acasă să-şi omoare soţul şi copiii. Nu aveam dovezi care să ateste că a încercat să le facă şi lor rău, dar sunt convinsă că asta a fost intenţia cu care a mers acolo. Le-a înjunghiat tatăl, apoi i-a urmărit la etaj cu un cuţit. S-a oprit doar atunci când fiica ei i-a fluturat un tigru prin faţa ochilor şi a mârâit.
   - Într-adevăr, pare metoda ideală de a opri un psihopat, spuse Jameson ironic.
   Bloom rămase tăcută. Jameson o privea cu ochii măriţi de uimire.
   - Glumeşti? Doar nu crezi ca Faye Graham e psihopată?
   - Patru oameni sunt daţi dispăruţi. Nu au nimic în comun şi aparent toţi sunt implicaţi în acelaşi joc. Dar de ce? Cine ar face aşa ceva? Cu siguranţă nu un logodnic iubitor care urmează să devină tată, sau o mamă iubitoare a doi copii mici. Poate că un student ar fi destul de nesăbuit încât să facă aşa ceva. Dar ceilalţi? Ar fi nevoie de anumite circumstanţe ieşite din comun. Sau de un anumit soi de persoane...
   - Nu. Doar nu vrei să spui că toţi sunt...
   - Stuart era partenerul perfect. Grayson era fiul de succes. Lana era fragilă, dar mamă eroină. Faye era contabila talentată. Dar atunci când cercetăm mai îndeaproape vedem că totul era doar de faţadă. Stuart se purta urât cu cei din jur. Grayson se lăsase de şcoală, Lana minţea compulsiv, iar Faye era o fire violentă.
   - Şi nu se întâmplă aşa în cazul tuturor oamenilor? Tu eşti un psiholog de succes, dar un dezastru pe plan social. Eu sunt o companie încântătoare, dar am renunţat la carieră. Oamenii sunt şi răi, şi buni în acelaşi timp, nu asta îmi spui tu mereu? Poate că Faye a intenţionat să-şi omoare toată familia, şi acest lucru poate că o face psihopată, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i băgăm pe toţi în aceeaşi oală.
   - Te referi la Lana?
   - Da, mă refer la Lana.
   Sprijinindu-şi mâinile pe masă, Bloom spuse cu voce domoală:
   - Din câte o cunoşti, n-ai spune că este într-o oarecare măsură o persoană iresponsabilă?
   - Ştii că asta aş spune, dar...
   - Ce ai spune dacă aş zice că e o persoană care încearcă să profite de cei din jur. Se bazează pe fiica ei să aibă grijă de casă sau pe prieteni să-i crească fata.
   - Bine, dar...
   - Ai putea să spui despre ea că e impulsivă sau că se plictiseşte cu uşurinţă?
   - Uneori, se gândi Jameson. Claire ar fi de acord cu tine.
   - Sau genul de persoană care nu-şi asumă responsabilitatea acţiunilor sale şi minte întruna?
   Jameson nu spuse nimic.
   - Şi vi s-a părut, ţie şi lui Claire, că ar avea vreo remuşcare pentru modul în care a tratat-o pe Jane?
   - Augusta, e o nebunie. Să fim serioşi. Cu siguranţă exagerezi.
   - Ai detectat vreodată la ea un farmec superficial, o stimă de sine peste medie, emoţii lipsite de profunzime, sau...
   - Ştiu, ştiu. Lipsa empatiei. Înţeleg unde baţi. Bifează multe simptome de pe listă.
   Bloom aşteptă câteva momente ca să-i dea timp să proceseze informaţia.
   Apoi spuse:
   - La mulţi ani cu ocazia primei tale aniversări.
   Jameson se lăsă pe spătarul scaunului.
   - Este evident! spuse ea.
   Jameson începu să clatine din cap şovăind, apoi se încruntă şi o privi în ochi.
   - Pe felicitările pentru aniversările de un an se repetă două fraze: „La mulţi ani” şi...
   - „Primul”, continuă Jameson.
   - „Primul”... repetă Bloom. Primul din ce? Primul dintre noi? Primul dintre ei? Mă gândesc că oamenii ăştia au fost selectaţi în baza unor criterii. Se estimează că 1% din populaţie are tulburări psihotice. Dacă am dreptate, avem de-a face cu mai mulţi jucători.

   Jameson lăsă în urmă staţia de metrou Russell Square şi intră în pubul Marquis Cornwallis. Simţea nevoia să bea ceva.
    Ipoteza lui Bloom era descurajantă. Ea nu era adepta teoriilor dubioase şi nu se dedica unei idei decât după îndelungi analize. Dar părea că nu se leagă ceva. Era o teorie la care ar fi strâmbat din nas şi pe care ar fi luat-o în derâdere. O gaşcă de psihopaţi care s-au strâns să joace un joc? Ce scop ar fi avut? Care ar fi fost finalitatea jocului? Jameson se gândea la atacurile teroriste la care lucrase în cadrul MI6 şi tremură involuntar. Aceia erau oameni normali care ajunseseră să aibă convingeri extreme şi făceau lucruri nebuneşti. Până unde ar merge un om fără conştiinţă?
   Interiorul pubului era luminos şi aerisit, în ciuda podelelor din lemn închis la culoare, a şemineului din epoca victoriană şi a meselor masive.
   Locurile de la geam erau ocupate de grupuri de oameni îmbrăcaţi la costum care ieşiseră în oraş să bea. Jameson o zări pe Steph la bar şi o salută. Steph lucra la British Medical Association şi avea biroul peste drum. În serile din timpul săptămânii era o obişnuită a locului. Era o roşcată scundă, plină de viaţă şi cu un râs obraznic. Au avut câteva escapade, nimic serios, doar distracţie, exact ce avea el nevoie. După ce-şi petrecuse tinereţea încercând să-şi ascundă meseria de femeile cu care ieşea, devenise un împătimit al legăturilor informale, fără ataşamente. Spera ca Steph să-i facă ziua mai bună.
   - Care-i treaba? îl întâmpină Steph cu un accent foarte nereuşit din Ţara Galilor.
   Jameson zâmbi. Îi plăcea că se străduia.
   - Vrei ceva de băut? Am avut o zi de rahat.
   - Exact de asta am şi eu nevoie. Contează pe mine, spuse Steph făcându-i semn barmanului.
   - Un Peroni, te rog.
   Apoi se întoarse spre Jameson:
   - Vrei să vorbim despre asta?
   - Nu.
   - Bine.
   Barmanul le puse berile în faţă şi ei ciocniră. Jameson se opri cu sticla la gură. O femeie veni spre ei, se strecură pe lângă Steph şi, cu o mână pe umărul ei, spuse:
   - Steph, eu plec. Mulţumesc pentru invitaţie.
   Jameson voia să se uite mai bine la femeie, dar nu voia să fie prins holbându-se. Steph se răsuci cu scaunul de la bar spre ea:
   - Eşti sigură? Abia ne încălzeam. Voiam să mergem să mâncăm ceva mai târziu.
   Întorcându-se spre Jameson, întrebă:
   - Te bagi şi tu, Marcus?
   Dar înainte ca el să poată răspunde, femeia se grăbi să adauge:
   - E foarte drăguţ din partea ta, dar poate altă dată.
   Nu se putu abţine să nu se holbeze la ochii ei albaştri.
   - Mi-a părut bine de cunoştinţă, spuse ea cu o urmă de zâmbet pe buze.
   Cuvintele îi erau clar adresate lui.
   Jameson o privea pe femeie cum se îndepărtează, în timp ce Steph începuse să-i povestească despre un actor pe care-l văzuse în tren.
   - Cine era? o întrerupse el.
   - Una dintre doctoriţele detaşate la BMA. Sarah nu ştiu cum. Nu-mi aduc aminte acum numele de familie. E simpatică. Un pic plictisitoare, dar drăguţă.
   Jameson continuă să-şi bea berea şi să stea la poveşti cu Steph, dar nu îşi mai dorea să-l invite la ea. Zâmbetul acela atrăgător şi „Mi-a părut bine de cunoştinţă” îi captaseră atenţia. Şi se gândea ce frumos ar fi fost să se mai întâlnească din întâmplare cu domnişoara doctor Sarah nu ştiu cum. Ar fi fost cu adevărat frumos.

20

   Comisarul-şef Steve Barker sună la 7.30, chiar când Bloom se întorcea de la alergat.
    Cu o seară înainte, îi trimisese un e-mail ca să-l pună la curent cu ce mai aflase. Aşa că telefonul de la el nu o luă prin surprindere.
   - Am alcătuit un grup de lucru pentru cazul morţii lui Harry Graham, îi explică el. M-am uitat peste ce mi-ai trimis legat de jocul ăsta şi-ţi pot pune la dispoziţie mai multe resurse pentru a da de urma altor eventuali jucători. Nu vreau să mai aud de alţi morţi.
   Bloom se duse la chiuvetă, dădu drumul la apă şi îşi umplu un pahar din care luă o gură zdravănă.
   - Îţi mulţumesc, Steve. Grupul de lucru va fi alcătuit la sediul central?
   - Pentru început, da. Am discutat cu omologul meu de la MET şi dacă vom putea să le demonstrăm că ancheta noastră este de interes naţional, vor fi mai mult decât fericiţi să ne îndrume. Dar deocamdată trebuie să te mulţumeşti cu mine.
   - Nicio problemă. Dacă vrei, pot să trec pe acolo cu Marcus mai târziu, pentru un raport preliminar. Putem să începem de acolo.
   - Mi-ai scris în e-mail că aveţi o ipoteză.
   Bloom formulase o teorie, dar nu făcuse referire direct la psihopaţi.
   - Aşa este, dar prefer să-ţi spun mai multe când ne vedem. E un subiect destul de sensibil şi controversat.
   - Nu mă aşteptam la nimic altceva de la tine, Bloom. Putem stabili întâlnirea pentru mai târziu?
   Trei ore mai târziu, Bloom şi Jameson ajunseră la secţia de poliţie Avon and Somerset din Portishead. Pe drum, Bloom trecuse să-l ia pe Jameson din Wembley, unde locuia. El se oferise să conducă, dar Bloom nu vrusese să-l lase să vină să o ia de acasă. În cei cinci ani de când lucrau împreună, Jameson nu fusese niciodată la ea acasă şi ea ştia cât de mult îl sâcâia acest lucru.
   Au fost întâmpinaţi la recepţie de detectivul Carly Mathers. Bloom făcu prezentările şi apoi merseră în biroul în care aveau să lucreze. Comisarul-şef Barker îi aştepta împreună cu o echipă formată din şase ofiţeri îmbrăcaţi în uniformă. Pe o tablă de pe peretele îndepărtat fuseseră lipite poze ale lui Faye şi ale lui Harry Graham, Lana Reid, Grayson Taylor şi Stuart Rose-Butler. Sub o fotografie care îi înfăţişa pe Faye şi pe Harry zâmbind, erau două poze groteşti cu corpul mutilat al lui Harry. Dedesubt, Fred şi Julia le zâmbeau inocent dintr-o poză luată din albumul şcolii, fără să ştie ce atrocităţi aveau să se întâmple.
   - Cum se simt Fred şi Julia? o întrebă Bloom pe Mathers.
   - Protecţia Copilului i-a plasat într-o familie adoptivă. Mama lui Faye a murit cu ani în urmă, iar tatăl este la azil. Părinţii lui Harry locuiesc în Spania şi vor ajunge aici în cursul acestei după-amiezi, aşa că e posibil să-i ia acasă cu ei.
   - Bună ziua, spuse Barker cu un ton care-i reduse pe toţi la tăcere. Bun venit, doamnă Bloom. El trebuie să fie domnul Jameson.
   Barker strânse mâna lui Jameson.
   - E o onoare să lucrez cu voi la acest caz.
   Evident că acum cazul trecuse în mâinile poliţiei. Ofiţerii cu grad înalt îşi asumau mereu răspunderea când cazul devenea interesant.
   - Daţi-mi voie să vă prezint echipa cu care veţi lucra. O cunoaşteţi deja pe inspector Mathers. De asemenea, îl avem pe sergent Phil Green, spuse Barker gesticulând spre un bărbat înalt şi slab, îmbrăcat într-un costum de aceeaşi culoare cu părul său scurt.
   Sergent Green îi salută din cap.
   - Inspector Craig Logan, care este magicianul nostru pe probleme tehnice. Orice are de-a face cu infracţiunile pe internet, el rezolvă. Tocmai s-a întors la noi după o stagiune la Agenţia Naţională pentru lupta împotriva Criminalităţii, la departamentul de infracţiuni online.
   - Bună dimineaţa, îi salută Logan, de departe cel mai tânăr membru al echipei.
    Nu avea mai mult de 25 de ani şi urmele de pe faţa lui sugerau că a suferit de acnee severă în adolescenţă.
   Apoi Barker gesticulă spre alţi doi ofiţeri, un bărbat şi o femeie, care stăteau la biroul din spatele lui.
   - Şi în sfârşit îi avem pe inspector Raj Akhtar şi pe inspector Kaye Willis, unii dintre cei mai experimentaţi agenţi ai noştri de la Serviciul de Investigaţii Criminale.
   Cei doi agenţi mai în vârstă le zâmbiră.
   - Aşa cum vă spuneam, doamna Bloom predă unul dintre cele mai populare cursuri din cadrul centrului naţional pentru studierea psihologiei crimelor. Acum trei ani, am asistat la curs şi a fost o experienţă fascinantă şi care mi-a dat mult de gândit. De asemenea, este martor expert pentru CPS şi, împreună cu domnul Jameson, aici de faţă, a lucrat la diferite cazuri în calitate de consultant. Am dreptate? căută el aprobarea lui Bloom.
   - O descriere completă. Mulţumesc, Steve.
   În mod intenţionat i se adresă comisarului-şef pe numele mic în faţa subalternilor. Civilii nu trebuiau să se adreseze cu titlul oficial.
   Era un mod prin care le arăta celor din echipă că ea şi Jameson nu făceau parte din ierarhie.
   - Domnule Jameson, nu am putut găsi mai multe despre dumneata.
   - Sunt fost membru al MI6, spuse Jameson zâmbind.
   Ca de obicei, când Jameson pomenea de trecutul lui, Bloom simţea cum atmosfera devenea mai tensionată. Poliţiştii, în general, priveau trecutul lui Jameson cu suspiciune.
   După ce asistenta lui Barker le servi ceai, cafele şi biscuiţi, Bloom luă cuvântul.
   - Până acum ştim că Faye Graham a fost prima care a primit felicitarea. Asta se întâmpla pe 5 ianuarie. Probabil aţi văzut fotografia pe care v-am trimis-o pe e-mail aseară, dar ca să ne împrospătăm memoria, pe felicitare era scris „La mulţi ani cu ocazia primei zile de naştere”, iar pe verso, „Jocul acesta e cadoul tău. Ai curajul să-l joci?” Fără vreo altă informaţie, cu excepţia unei bucăţi lipicioase în partea de jos a cartonaşului. Toate felicitările au zona aceea lipicioasă, deci credem că a fost ceva lipit acolo.
   - Dar de ce „La mulţi ani cu ocazia primei zile de naştere”? întrebă Barker, care stătea cocoţat pe marginea unei mese, cu picioarele proptite pe un scaun.
   - O să ajungă şi acolo, interveni Jameson.
   Bloom ştia că Jameson avea rezerve în ceea ce privea teoria ei, aşa că voia să vadă cum vor reacţiona cei din echipă.
   - Faye Graham a dispărut chiar în acea zi şi nu a mai luat legătura cu nimeni până în ziua în care s-a întors acasă. Am aflat de la fiul ei, Fred, că l-a înjunghiat mortal pe Harry Graham.
   Era evident că membrii echipei erau la curent cu cele întâmplate.
   - De când a dispărut şi-a folosit telefonul? întrebă inspector Kaye Willis.
   - Nu a luat legătura cu nimeni din familie şi nici cu angajatorul ei. Vom avea nevoie de un mandat de percheziţie pentru a putea avea acces la desfăşurătorul telefonului, spuse Bloom.
   - Mă voi ocupa eu de asta, spuse Willis.
   - Să verificăm desfăşurătoarele tuturor celor dispăruţi, spuse Jameson. M-am uitat pe profilurile de pe reţelele de socializare ale celor patru şi nu s-a înregistrat niciun fel de activitate din ziua dispariţiei. Este însă nevoie de o verificare mai amănunţită, care să cuprindă ultimii câţiva ani. Vreau să ştiu dacă au accesat anumite pagini web sau dacă fac parte din anumite grupuri.
   - Mă voi ocupa, spuse inspector Craig Logan, notând ceva pe o agendă.
   - Mulţumesc, spuse Bloom. Grayson Taylor, 20 de ani, student la ştiinţe politice la Universitatea Sheffield, a primit aceeaşi felicitare şi apoi a dispărut după o noapte petrecută în club, unde sărbătorea ziua de naştere, pe data de 10 februarie. Stuart Rose-Butler, 29 de ani, angajat la raft într-un supermarket din Leeds, a dispărut de la locul accidentului în dimineaţa zilei sale de naştere, pe 24 februarie.
   - Un martor ocular a declarat că l-a văzut pe celălalt şofer implicat în accident înmânându-i un plic alb înainte de a demara în trombă, completă Jameson lista.
   - Am făcut o solicitare către West Yorkshire Police să ne trimită datele de contact ale celor trei martori ai accidentului. Dacă aţi putea urgenta lucrurile, ar fi de mare ajutor.
   - Voi vorbi eu cu ei, spuse inspector Raj Akhtar.
   Bloom încuviinţă.
   - Apoi mai este şi dispariţia Lanei Reid, despre care nu se mai ştie nimic tot de la ziua ei, pe 9 martie. Aici intervenim noi. Fiica Lanei a fost cea care ne-a cerut ajutorul.
   - O cunosc pe Jane de când era mică, spuse Jameson. Sora mea a avut de multe ori grijă de ea cât Lana Reid era plecată în misiune în străinătate. Lana spunea că este înrolată în armată. Doar că recent am descoperit că Lana nu lucrează şi nu a lucrat niciodată pentru armată.
   - Şi atunci cu ce se ocupa? întrebă Barker.
   - Nu avem nici cea mai vagă idee, spuse Jameson jucându-se cu un creion pe care-l găsise pe masă. Este un mister.
   - Care sunt teoriile voastre?
   Jameson privi spre Bloom. Era clar că nu voia să ia parte la raport.
   - Din câte ne dăm seama până acum, începu Bloom să vorbească, nu există nicio legătură evidentă între cei patru. Au vârste diferite, sexe diferite şi meserii diferite. Unii dintre ei au copii, alţii nu. S-au născut în regiuni diferite şi nu se cunoşteau. Există informaţii conform cărora nu erau fericiţi, dar nu avem dovezi în legătură cu posibile datorii, stări de depresie sau probleme de sănătate. Tot ce ştim e că toţi trăiau într-o minciună. Aşa cum a spus şi Marcus, Lana nu era într-adevăr înrolată în armată, Grayson repeta anul la universitate, despre viaţa lui Stuart nu există nimic care să dateze de acum 2 ani, de dinainte să o cunoască pe actuala lui logodnică. Faye le-a spus şefilor că e fericită cu familia pe care o avea, dar soţul ei ne-a spus că era o persoană foarte rea.
   - Clasic, spuse inspector Green.
   Jameson zâmbi, iar Bloom continuă:
   - Ce nu înţeleg este de ce ar accepta cineva o provocare doar pentru că aşa scrie pe o felicitare. De ce ar renunţa la vieţile pe care le duc pentru a juca un joc? Şi cred că există trei posibile explicaţii. Prima ar fi şantajul - cineva le-a descoperit secretele şi ameninţă că le va dezvălui. Poate că, omorându-şi soţul, Faye Graham a încercat să zădărnicească planurile celui care o şantaja.
   - Dur, dar am văzut lucruri şi mai nebuneşti, spuse inspector Mathers. Ar trebui să le investigăm mai amănunţit trecutul, să vedem ce vom găsi.
   Bloom încuviinţă.
   - A doua teorie este aceea conform căreia toţi cei patru au intrat în joc pentru că li s-a promis ceva în schimb. Dacă ne concentrăm asupra lui Faye, poate fi vorba de faptul că voia să-şi omoare soţul şi jocul a pregătit-o din punct de vedere fizic şi mental pentru această provocare.
   - În cazul acesta s-ar putea să mai apară o victimă cât de curând. Care este a treia teorie? întrebă comisarul-şef Barker.
   - Aici lucrurile devin mai îngrijorătoare, continuă Bloom.
   - Urmează teoria ta controversată, interveni comisarul-şef Barker, asigurându-se că toţi cei prezenţi erau atenţi.
   - Am observat că toţi participanţii la joc prezintă anumite trăsături. Trăsături care mă îngrijorează, spuse Bloom luând un pix de lângă tablă şi începând să scrie o listă de cuvinte-cheie. Stuart, Faye şi Grayson au fost descrişi ca fiind persoane sociabile şi fermecătoare. Ştim de asemenea că toţi patru minţeau cu uşurinţă. Fostul angajator al lui Stuart l-a descris ca pe o persoană manipulatoare care îşi jignea colegii. Ştim de asemenea că de mult timp Lana îşi dezamăgise fiica şi înşelase aşteptările surorii lui Jameson. Când am stat de vorbă cu Harry Graham, ne-a spus că soţia lui se enerva des şi devenea agresivă. Şi profesorul coordonator al lui Grayson ne-a spus că tânărul l-a ameninţat că-i va face viaţa un chin dacă îl va obliga să participe la cursuri. Mai putem vorbi de asemenea şi de un stil de viaţă parazitar şi de faptul că nu-şi asumau responsabilitatea pentru nimic. Lana se baza pe cei din jur să-i crească fiica, în timp ce Stuart ducea un trai tihnit şi fericit alături de logodnica lui mai bogată, în timp ce se străduia să-şi păstreze locul de muncă. La toate acestea se adaugă şi o doză de iresponsabilitate şi impulsivitate care i-a făcut să plece de acasă, să renunţe la familie, la locul de muncă, la viaţa lor pentru a lua parte la o provocare. Avem aşadar o listă pe care găsim elemente extrem de cunoscute, spuse Bloom începând să citească lista cu voce tare: fermecător, mincinos, manipulator, se poartă urât cu cei din jur, stil de viaţă parazitar, iresponsabil, impulsiv. Putem adăuga fără nicio problemă şi se plictiseşte uşor, şi nu îşi stabileşte scopuri palpabile, pentru că la toţi cei patru putem intui şi astfel de trăsături.
   - Pare descrierea standard a unui infractor, spuse inspector Green.
   Bloom dădu din cap:
   - Aşa este.
   Întinse mâna după un alt pix, de data aceasta roşu şi începu să scrie o a doua coloană, pe care notă: orgoliu prea mare, instabil emoţional, lipsa remuşcărilor, lipsa empatiei.
   Îi privi pe cei din cameră. Carly Mathers se încrunta, iar inspector Green privea încurcat.
   - Aţi auzit de tulburarea de personalitate asocială? întrebă Bloom arătând spre a doua coloană. Dacă adăugăm aceste ultime patru trăsături listei noastre, obţinem o descriere completă.
   - Doar nu... începu inspector Mathers.
   - Ba da, o întrerupse Jameson cu voce inflexibilă şi o expresie neutră pe chip. Psihopaţi.
   - Se estimează că una din 100 de persoane prezintă trăsăturile specifice tulburării de personalitate asocială. Oamenii aceştia trăiesc în perfectă comuniune cu noi, spuse Bloom.
   - Unul din 100? se miră inspector Green.
   El părea să fie scepticul grupului. Era întotdeauna sănătos să existe cel puţin unul.
   - E un spectru. Probabil cu toţii prezentăm una dintre aceste trăsături, iar în cazul unora dintre noi, de exemplu, impulsivitatea se va manifesta mai accentuat decât la alţii. Dar unii au toate aceste trăsături extrem de pronunţate. La fel ca în cazul altor diferenţe dintre oameni. Asta nu înseamnă că toţi sunt criminali în serie şi mulţi dintre ei nu vor comite niciodată o crimă.
   - Deci... pur şi simplu nu fac nimic? întrebă cinic inspector Green.
   - Fac ce facem şi noi, spuse Bloom punând pixul roşu înapoi în suport. Îşi trăiesc viaţa cât de bine pot. Unii dintre ei ştiu că sunt diferiţi şi ascund acest lucru, iar unii pur şi simplu cred că sunt oameni obişnuiţi şi cred că toţi oamenii gândesc şi simt ca ei.
   - Aş spune că adevăratele trăsături ale psihopaţilor sunt cele scrise cu roşu. Şi nu ai găsit dovezi care să ne arate că ei patru ar prezenta acele trăsături, adăugă inspector Carly Mathers.
   - Pentru că sunt mult mai greu de observat, răspunse comisarul Barker în locul lui Bloom. Ultimele trăsături ţin de ce simte persoana respectivă: lipsa remuşcărilor, lipsa empatiei, orgoliu prea mare.
   - Exact, validă Bloom răspunsul. Nu putem să ne dăm seama de ele fără să stăm de vorbă cu ei.
   Inspector Green încuviinţă, dar era în continuare încruntat.
   - Să spunem că toţi patru sunt psihopaţi. De ce naiba ar juca un joc stupid?
   - Persoanele care prezintă trăsături asociale tind să nu simtă la fel de acut ca noi emoţiile. Ei rar se simt speriaţi, constrânşi sau motivaţi să se integreze în societate şi de aceea deciziile pe care le iau se bazează pe principiul: ce voi avea de câştigat dacă fac asta? Pentru ei viaţa este un joc. De cele mai multe ori sunt competitivi, se simt superiori celor din jur şi iau decizii dintr-o perspectivă complet egoistă.
   - Carevasăzică, jocul li s-ar potrivi mai bine lor decât unei persoane obişnuite? întrebă inspector Kaye Willis.
   Bloom alese să nu dezbată subiectul persoanelor normale, concept care nu exista.
   - Mai mult decât atât. Dacă am dreptate, jocul a fost special făcut pentru ei. Cred că au fost aleşi de cineva pe baza acestor caracteristici şi invitaţi să ia parte la joc.
   - Cum au fost selectaţi? vru Barker să ştie.
   - Asta nu ştiu. Aici am nevoie de ajutorul vostru.
   Uitându-se la inspector Logan, Bloom continuă:
   - Ar putea fi vorba de ceva pe internet? Poate aşa le-au studiat deciziile şi comportamentul. Sau poate chiar au fost puşi să completeze un chestionar.
   - Cum naiba faci asta fără ca oamenii să înceapă să-şi pună întrebări? se miră inspector Green.
   - Oamenii completează chestionare tot timpul, răspunse inspector Logan. Strategie de publicitate. Toate acele joculeţe cu întrebări. „Ce fel de animal ţi se potriveşte?” Astfel de lucruri sunt la modă pe reţelele de socializare şi sunt făcute special pentru a colecta date personale.
   - Ar putea deci cineva să vină cu propriul chestionar menit să identifice persoane psihopate?
   Uşor, uşor, Jameson începea să se lase prins de teorie.
   - Este posibil. Mă pot uita la activitatea online a celor patru şi să văd dacă au completat vreun chestionar sau vreun set de întrebări, spuse Logan.
   - Perfect, îi mulţumi Bloom.
   - De ce eşti atât de sigură de teoria asta? interveni comisarul-şef Barker. Cât efort ar trebui să investim în ea faţă de restul teoriilor?
   - Cred că ar fi înţelept să mergem pe toate firele şi să investigăm toate cele trei teorii ca să rămânem deschişi la toate posibilităţile. Dar cred că mai este un element care cântăreşte greu în favoarea celei de-a treia teorii, spuse Bloom scoţând din geantă o felicitare pe care o cumpărase de la benzinărie.
   Pe copertă avea un iepuraş care conducea un tren roşu, iar deasupra scria: „Ai împlinit un an”.
    - Cred că „La mulţi ani cu ocazia primei aniversări” este un joc de cuvinte, sau poate chiar o glumă. Cred că transmite un mesaj: „Te-am urmărit şi mi-am dat seama că tu eşti unul”. Astfel, pentru o persoană egoistă, extrem de competitivă şi care îşi asumă riscuri cu uşurinţă, faptul că a fost ales ar face jocul şi mai irezistibil.
   Inspector Kaye Willis se aplecă în faţă.
   - Vrei să spui că patru psihopaţi joacă un joc bolnav fără să aibă habar de ce?
   Jameson îi zâmbi şi apoi se uită la Bloom.
   - Nu. Ce vrea să spună Bloom este că există cineva care selectează psihopaţi să intre în joc şi se estimează ca 1% din populaţie prezintă caracteristicile specifice. Aşa că avem de a face cu mult mai mulţi jucători. Asta, evident, dacă are dreptate.
   Apoi se lăsă liniştea.

21

   Acum că fetele erau la şcoală, bucătăria lui Claire era mult mai aerisită: fără jucării pe podea şi fără creioane împrăştiate pe masă.
   - Unde a plecat Jane? întrebă Jameson.
   - A plecat în oraş la cumpărături cu prietenii ei. Nu că ar avea bani, săraca. I-am dat eu 20 de lire, dar abia îi vor ajunge pentru prânz. Spune-mi ce e cu toată secretomania asta? De ce ai vrut să vorbim „între patru ochi”? întrebă ea încercând să imite vocea fratelui ei.
   Jameson încerca să-şi înăbuşe teama. Nu-i plăcea că Jane era singură şi nesupravegheată. Faye îşi omorâse soţul. Ar fi fost oare în stare Lana să-i facă rău propriei sale fiice?
   - Vreau să vorbim despre ultima teorie la care am ajuns. Se prea poate ca Lana să fi fost aleasă să participe la joc datorită tipului ei de personalitate.
   - Ce vrei să spui?
   - Îţi aduci aminte ce-mi spuneai mereu? Că e o mamă iresponsabilă, că bea prea mult şi că are multe aventuri de o noapte. S-ar putea să fie mai mult de atât.
   - Continuă, îl îndemnă Claire, sorbind zgomotos din ceai, aşa cum obişnuia mama lor să facă.
   - N-o să-ţi placă asta, surioară, dar Lana te-a minţit în toţi aceşti ani. Nu a avut niciodată misiuni în străinătate, pentru că nu a fost niciodată înrolată în armată, flotă, Forţele Aeriene Regale sau orice altă organizaţie militară.
   Claire rămase cu cana în mână.
   - Poftim?
   - Nu este şi nu a fost niciodată angajată în cadrul armatei, guvernului, nici în secret, nici pe faţă. Un fost coleg cu care am colaborat la River House a căutat în fiecare bază de date. A introdus semnalmentele ei în toate sistemele: detalii personale, fotografii, biometrii, precum amprenta şi ADN-ul. Şi degeaba.
   - Dar mi-a trimis poze din Afganistan.
   Claire se ridică şi îşi luă iPad-ul.
    - A fost în 5 misiuni. Pe durata a trei dintre ele eu am avut grijă de Jane.
   Îi întinse fratelui ei iPad-ul. Fotografia de pe ecran o înfăţişa pe Lana stând pe vine, îmbrăcată în pantaloni de camuflaj şi un tricou nisipiu. Lângă ea erau doi colegi care zâmbeau cu ţigara în mână.
   - Poţi să-mi trimiţi asta?
   Claire luă iPad-ul înapoi şi apăsă câteva butoane pe ecran.
   - Gata.
   - Asta va suna ciudat, şi nu vreau să intri în panică. Ţi s-a părut vreodată că Lana are ceva sinistru în ea?
   - Sinistru?
   - Ştii la ce mă refer. Ceva întunecat, ciudat. Ceva anormal. Genul acela.
   - Cu siguranţă are ceva întunecat şi ciudat. E o persoană puţin anormală - băutura excesivă, drogurile. Dar am crezut mereu că suferă de tulburarea de stres posttraumatic. Credeam că a trecut prin lucruri nasoale şi că asta a schimbat-o ca persoană.
   - Dar nu a trecut prin nimic nasol. Ţi s-a părut vreodată că se simte vinovată de ceva?
   Claire ridică din umeri.
   - Sunt sigură că avea remuşcări.
   - Dar a arătat asta vreodată?
   - Unde vrei să ajungi cu asta, Marcus? Încetează să mai vorbeşti codat şi spune tot ce ai de spus.
   - Nu pot să fac asta, surioară, clătină el din cap. Nu ar fi drept faţă de Lana sau faţă de Jane. Nu până când nu aflăm mai multe. Cu toate astea, o ultimă întrebare: ce ştii despre trecutul Lanei de dinainte să se mute aici? Am încercat să dau de tatăl lui Jane, dar nu ştiu nici măcar cum îl cheamă.
   - Mi-am notat numele lui pe aici pe undeva. Acum câţiva ani, Lana mi-a dat certificatul de naştere al lui Jane pentru că trebuia să-i facem paşaport.
   Jameson o privi întrebător.
   - Urma să stea cu noi peste vară şi plănuisem o vacanţă. Mă întorc imediat, cred îl am pe undeva pe sus.
   Claire se ridică de pe scaun şi ieşi din cameră. Jameson rămase să o aştepte sperând să nu fi dezvăluit prea multe. Încă exista posibilitatea ca Bloom să se fi înşelat. Poate că până la urmă nu era nevoie să-i spună lui Jane că mama ei era o psihopată. Claire se întoarse în cameră cu o bucată de hârtie roz.
   - Poftim. Ştiam eu că-l am pe undeva.
   Jameson luă certificatul de naştere dorindu-şi să fi fost la fel de ordonat ca sora lui. Tot aşa fusese şi mama lor. Cercetă cu atenţie hârtia şi în dreptul cuvântului „tatăl” scria Thomas Lake.

   Când Jameson deschise portiera, văzu o figură familiară sprijinită de zidul casei de vizavi.
   - Claire mi-a spus că eşti în oraş cu prietenii tăi.
   Jane îl privi cu ochii roşii. Se aşeză lângă ea şi o luă pe după umeri.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Am auzit-o pe Claire vorbind cu tine la telefon mai devreme. Voiai să stai de vorbă cu ea fără să fiu şi eu de faţă. Mama e moartă, nu e aşa?
   - O, Jane.
   O strânse şi mai tare în braţe.
   - Mă tem că încă nu avem veşti despre mama ta. Nici bune, nici rele.
   - Atunci de ce ai vrut să vorbeşti între patru ochi cu Claire?
   - Iubito, ştii că Dan şi Claire te consideră parte din familie, şi la fel şi eu, aşa că orice s-ar întâmpla, tu ai deja o familie.
   - Răspunde-mi la întrebare. Vreau să ştiu ce se întâmplă. E mama mea.
   Jameson trase adânc aer în piept. Jane avea dreptul să ştie ce aflaseră până în acel moment, dar avea de gând să se rezume la date concrete.
   - Am descoperit că mama ta nu făcea parte din armată şi nu a făcut niciodată, spuse el, apoi făcu o pauză pentru a-i da timp să rumege informaţia.
   După câteva clipe, Jane spuse:
   - Şi atunci de unde avem bani?
   Jane avea o gândire raţională. Se aşteptase ca ea să refuze să creadă ce îi spusese.
   - Nu ştim asta, îi răspunse el.
   - De ce ne-ar minţi?
   „Întrebarea de un milion de dolari.”
   - Nu ştim.
   - Dar ce ştiţi?
   - Ştim că...
   Jameson ezita. Îşi alese cu grijă cuvintele.
   - Ştim că Faye Graham este în viaţă la 3 luni de la dispariţie. Deci este foarte probabil ca şi mama ta şi ceilalţi să fie în viaţă.
   - Dar cineva i-a ucis soţul. Am auzit la ştiri. De unde ştiţi că nu au omorât-o şi pe Faye?
   - Suntem aproape siguri că Faye trăieşte.
   - Cum aşa? S-a întors acasă?
   - Îmi pare rău, Jane. Lucrăm din greu la caz şi avem o echipă de agenţi care ne ajută. Facem tot ce ne stă în puteri să o găsim pe mama ta. Între timp încerc să dau de tatăl tău.
   Jane sări ca arsă.
   - Nu! Nu vreau să faci asta! Nu vreau să se apropie de mine. Ai spus că voi avea mereu o familie aici. Nu-l vreau în viaţa mea. O vreau pe mama.
   - Bine, bine, o linişti Jameson. Nu-ţi face griji. Trebuie să dau de el şi să-i pun câteva întrebări despre trecutul mamei tale.
   Jane îşi duse mâinile la gură şi cu ochi măriţi spuse:
   - Crezi că el e de vină, nu? Crezi că el a răpit-o!
   - Nu, Jane, nu credem asta. Chiar nu e cazul.
   Jane îl privi atentă.
   - Nu te cred! Mă minţi.
   Jameson păstra multe detalii pentru el. O apucă pe Jane de umeri.
   - Jane, mi-ai cerut ajutorul şi facem tot ce ne stă în putinţă. Dar trebuie să ai încredere în mine. Poţi face asta?

22

   27 martie

   Dragă jurnalule,
   Acritura de Claudia va regreta că s-a pus cu mine. Nu va şti ce a lovit-o, sunt prea deşteaptă să-şi dea seama. Dar îşi va dori să fi stat în banca ei.
   A crezut că poate întoarce asta în favoarea ei. A crezut că poate să-i întoarcă împotriva mea. A spus tuturor că sunt o ciudată, un monstru, chiar dacă eu am salvat-o din ghearele celui care ar fi violat-o din nou. Nu m-aş fi aşteptat la aşa o mulţumire.
   Dar asta e chestia. Trebuie să înveţe să fie mai atentă. Dreary Darren Shaw a simţit asta pe pielea lui. Creionul înfipt în gât i-a provocat un atac cerebral şi acum e o legumă. E rândul Claudiei să-şi primească lecţia.
   Nu a fost nevoie de prea mult efort. Doar de câteva telefoane către fete.
   Le-am spus cât de mult m-au rănit minciunile Claudiei. Fiecăreia i-am spus că doar pe ea am sunat-o, că ea e prietena mea cea mai bună şi toate au muşcat momeala pentru că mă iubesc. Apoi le-am povestit câteva dintre lucrurile pe care mi le spusese Claudia despre Dreary Darren: cât de mult îl iubeşte şi cât de mult îl doreşte. Minciuni, evident, dar o scânteie a fost de ajuns... şi biata Claudia s-a transformat într-o ciudată.
   Şi crede-mă pe cuvânt, mai am multe surprize pentru trădătoarea asta mică.

   Seraphine reciti pagina din jurnal. Doamna Bloom avea dreptate. Se simţea eliberată atunci când scria doar pentru ea. Putea să-şi adune toate victoriile într-o mică agendă şi astfel putea să le retrăiască şi să se bucure de ele de câte ori simţea nevoia.

23

   Bloom stătea cu picioarele sub ea pe fotoliul mare din dormitor citind Du-te şi pune un străjer când îi sună telefonul. N-o deranja să fie întreruptă din citit. Nici măcar nu-şi dădea seama dacă îi plăcea cartea. Nu se compara cu Să ucizi o pasăre cântătoare.
   - Bloom, răspunse ea pe post de salut.
   - Augusta, Steve Barker la telefon. Iartă-mă că te sun atât de târziu, dar am primit un telefon de la şeful poliţiei, care mă întreba de ce investigăm aceste dispariţii legate de felicitări.
   - Cum au aflat despre asta?
   - Când inspector Logan a început să caute pe internet indicii care să aibă legătură cu cazul, şi-au pus ceva semne de întrebare.
   - Deci sunt la curent cu cazul deja?
   - Da şi nu. Se pare că şi unul de-al nostru e dat dispărut. E vorba de un inspector-şef de la secţia din Merseyside. Nu a venit la lucru în trei zile în care era aşteptat, aşa că şeful lui a trimis doi agenţi la el acasă. Acolo au găsit felicitarea.
   - Când s-a întâmplat asta?
   - Miercurea trecută. Se pare ca inspectorul-şef nu avea un cazier prea strălucit. A fost cercetat de 3 ori. La începutul carierei a fost implicat în muşamalizarea cazului Hillsborough, iar acum 10 ani a existat suspiciunea de tentativă de viol. Atunci a fost vorba de un martor dintr-un caz de-al lui, dar şi-a retras plângerea. Acum era pus sub acuzare din nou. A existat suspiciunea că ar fi luat mită de la o grupare mafiotă din zonă pentru a închide un ochi.
   - Înţeleg, spuse Bloom. Poţi să-mi spui cum îl cheamă?
   - Inspector-şef Warren Beardsley.
   - Şeful poliţiei ţi-a mai spus ceva?
   - Că trebuie să avem grijă ce vorbim şi cu cine. Prioritatea lui este imaginea pe care o are poliţia.
   Pentru câteva secunde nu se mai auzi nimic de la capătul firului, apoi Barker spuse:
   - Am o presimţire urâtă că s-ar putea să ai dreptate, Augusta.

   În timp ce Bloom vorbea la telefon cu comisarul-şef Barker, Lana încerca să se aşeze comod lângă uşa unui supermarket pe o pătură pe care o furase şi care mirosea a bere râncedă şi a urină.
    Dăduse greş. Un bancher şi un avocat. Ţintise prea sus. Aveau ceva împotriva obiceiului ei de a bea - mergeau la culcare devreme pentru că se trezeau dimineaţa să meargă la lucru. Fuseseră nemiloşi cu ea. Avocatul o dăduse afară cu două ore în urmă şi refuzase să-i dea înapoi lucrurile pe care le acumulase în ultimele două săptămâni. Îi spusese să le considere despăgubire pentru neplăcerile prin care fusese nevoit să treacă în ultimele săptămâni. Ar fi trebuit să-l jefuiască. Să-i fure banii, să-l manipuleze.
   Băutura era de vină. Trebuia să înceteze. Putea mai mult de atât. Ar fi trebuit să zbârnâie la jocul ăsta.
   Se plictisise de moarte să fie mamă singură într-un oraş de provincie.
   Aşa că plecase, doar pentru câteva luni, şi-şi crease o viaţă paralelă. Găsise un bărbat pe lângă care se dăduse bine, îl manipulase, îl făcuse să o întreţină. Se pricepea să găsească bărbaţi cu bani care aveau nevoie de atenţie şi care se dădeau în vânt după un anume gen de femeie, atrăgătoare şi vulnerabilă. Îi plăcea acest rol. Dar nu putea să o părăsească de tot pe Jane. Jane era copilul ei, responsabilitatea ei.
   Aşa că în cele din urmă se întorcea mereu acasă.

24

   Jameson se gândi să o ia pe drumul principal spre birou, drum care trecea pe lângă clădirea unde funcţiona British Medical Association. Dar până la urmă alese ruta pe care venea Bloom de obicei: la stânga pe Euston Road şi apoi pe străduţele liniştite din spate.
    Luase decizia corectă. La câteva minute de birou dădu peste o cafenea mică numită Fork. Înghesuită între pereţi despărţitori, cu lambriurile ei de lemn deschis la culoare şi ferestrele arcuite, îi aducea aminte de cafenelele din Europa continentală. Şi acolo, la coadă, o zări: doctor Sarah nu ştiu cum. Purta o rochie neagră, simplă şi pantofi negri cu toc ce îi puneau în evidenţă gambele tonifiate. Avea părul strâns într-un coc îngrijit.
   - Bună din nou, spuse Jameson aşezându-se la rând.
   - Oh, spuse ea uimită întorcându-se spre el. Bună.
   - Marcus Jameson. Ne-am cunoscut ieri-seară la Marquis. Erai cu Steph Chambers, spuse el puţin dezamăgit că nu-şi aducea aminte de el.
   - Îmi pare rău, spuse ea zâmbind. În ultimul timp am cunoscut atât de mulţi oameni noi încât toate figurile mi se amestecă în minte.
   Se întoarse şi comandă un flat white.
   „Auci”, îşi spuse el în gând.
   - Cu ce vă pot servi? întrebă fata de la tejghea.
   - Un latte mare la pachet, te rog, ceru el.
   - Avem o singură mărime, spuse ea arătând spre panoul din spatele ei.
   Fata avea un puternic accent din estul Europei. Sarah îşi luase cafeaua şi era pe picior de plecare. Jameson îi dădu fetei o hârtie de 5 lire şi strigă spre Sarah:
   - E bună?
   - Scuză-mă? spuse ea întorcându-se spre el.
   - E bună? Cafeaua. E prima dată când vin aici.
   - Da, răspunse ea deschizând uşa.
   - Poate o să ne mai vedem pe aici, spuse.
   Plecă încuviinţând uşor. Jameson luă o gură de cafea. Avusese dreptate.
   Un alt motiv să devină de-al casei.

   - ’Neaţa, Sheila, salută Jameson intrând în biroul micuţ.
   - ’Neaţa, Bruce, răspunse Bloom. Ia loc. Trebuie să auzi asta.
   Jameson se cocoţă pe marginea biroului.
   - Se pare că mai există un jucător. Un inspector-şef de la secţia din Merseyside. A dispărut săptămâna trecută şi colegii au găsit felicitarea în apartamentul lui.
   - Un copoi?
   - Şi încă unul dubios. A fost anchetat pentru diverse lucruri, de la corupţie la tentativă de viol.
   Jameson fluieră.
   - Cu cât urci în grad, cu atât vei găsi mai multe trăsături specifice psihopaţilor. Aşa că mă aştept ca el să nu fie singurul jucător care să deţină o funcţie importantă.
   - Cred că am lucrat pentru câţiva de-a lungul carierei, spuse Jameson deschizându-şi laptopul. Am descoperit cum îl cheamă pe tatăl lui Jane. Thomas Lake. Se pare că sora mea a ştiut în tot acest timp.
   - Cum a primit vestea?
   - Despre Lana? Nu i-a venit să creadă. Mi-a arătat o fotografie pe care Lana i-o trimisese din Afganistan. Ar fi trebuit să primesc un e-mail de la... Da. Potrivit omului meu, poza e făcută în Photoshop. A găsit şi originalul.
   Jameson se apropie de ecranul laptopului.
   - A trucat poza să pară că este faţa ei şi a făcut o treabă destul de bună.
   - E inventivă, nu pot contesta asta.
   - Deci unde naiba pleca în tot acest timp?
   - Nu e ceva ieşit din comun ca psihopaţii să ducă o viaţă dublă. Sau chiar triplă. Poate chiar să mai aibă o familie. Unii bărbaţi au duzine de copii rezultaţi din mai multe mariaje, uneori împânziţi pe tot globul. Sunt o speţă aparte. Îşi acoperă urmele.
   - Chiar îţi plac psihopaţii, nu-i aşa?
   Bloom plescăi din buze.
   - E un interes sănătos şi până la urmă asta e munca mea. Şi, adăugă ea, are logică să-i înţelegem pe cei care poate au probleme în a gândi şi a raţiona ca noi.
   Jameson îşi concentră atenţia din nou pe ecranul laptopului.
   - Aşa cum spuneam, îţi place de ei. În timp ce eu o iau razna gândindu-mă că oamenii ăştia lipsiţi de conştiinţă sunt undeva în libertate omorându-i pe cei apropiaţi.
   - Nu ştim asta. Mi-e greu să cred că Faye a fost prima care să fi intrat în joc şi prima care să fi ieşit. Trebuie să mai fie şi alţii.
   - Poate. Dar crime se întâmplă tot timpul. Se poate ca poliţia să nu fi observat vreo legătură. Ar trebui să aranjăm ca Jane şi celelalte familii să beneficieze de protecţie. Dacă nu reuşim să-i convingem pe cei din poliţie să facă asta, am câţiva prieteni vechi care lucrează pe cont propriu.
   - Cred că le faci un deserviciu justiţiarilor noştri. Sunt sigură că şi-ar fi dat seama dacă ar mai fi existat crime asemănătoare.
   - Să-i dăm o şansă şi pistei ăsteia. Să mergem pe premisa că şi ceilalţi jucători vor face ca Faye.
   - Bine atunci. Vorbeşte cu poliţia.
   - Şi ce te-a făcut să crezi că Faye e psihopată? Doar nu a fost vorba de povestea cu copilul care a fluturat tigrul?
   - Ba chiar da. Am observat câteva trăsături comune în timpul discuţiilor, dar nimic alarmant. Dar când Fred a spus că sora lui nu era speriată, am pus bucăţile cap la cap. M-am întrebat de ce faptul că Julia nu era speriată a oprit-o pe Faye. Faye probabil că a văzut că Freddie era speriat. Poate că a recunoscut frica, dar nu a fost capabilă să empatizeze cu acest sentiment. Dar atunci când Julia a înaintat spre ea şi a mârâit, ei bine, cu asta putea să empatizeze.
   - S-a văzut pe sine în Julia.
   - Cred că majoritatea copiilor de 6 ani ştiu instinctiv când ceva e în neregulă. Poate că Julia nu a asistat la moartea tatălui ei, dar mama ei trebuie să fi fost acoperită cu sânge şi avea un cuţit.
   - Dar nu îi era frică.
   - Exact.
   Jameson era îngrozit.
   - E posibil ca un copil să fie psihopat?
   Bloom expiră zgomotos.
   - Unii aşa ar spune. Eu personal cred că ne naştem cu anumite tendinţe care sunt fie exagerate, fie negate de experienţele pe care le trăim. Dar câteva trăsături sunt înnăscute.
   Se gândea la Seraphine. Fata îşi descrisese în repetate rânduri părinţii ca fabuloşi. Dar mereu descrierea părea prea exagerată pentru a fi adevărată şi niciodată nu venea cu exemple concrete prin care să arate ce-i făcea să fie fabuloşi. Adevărata faţă a familiei lui Seraphine rămânea un mister.
   - Aşadar, anumite tendinţe psihopate ar putea, în circumstanţele potrivite, să fie inhibate?
   - Nu am spus asta. Există studii care arată că mintea unui psihopat funcţionează foarte diferit faţă de creierul altor adulţi, dar este imposibil de spus dacă acele diferenţe sunt sau nu înnăscute. Unii îţi împărtăşesc teama şi spun că psihopaţii sunt adevăraţii prădători ai speciei noastre. Dar ei sunt de asemenea şi oamenii cei mai aventuroşi, cei care-şi asumă riscuri, cei care sunt dispuşi să traverseze oceanul fără să ştie ce-i aşteaptă pe celălalt mal.
   - Vrei să spui că au un impact benefic asupra societăţii? Că sunt o parte esenţială?
   - Devin chirurgi, soldaţi, pompieri, oameni de afaceri. Unii aduc o contribuţie benefică societăţii. Este adevărat însă că unii fură, omoară, dar majoritatea nu fac asta. Cred că problema cu acest joc e că încurajează alegerile asociale.
   - Trebuie să încetăm să ne mai gândim la joc.
   - Scuză-mă?
   - Ai spus că jocul încurajează alegerile asociale. Dar nu e vorba de joc, nu e aşa? Este vorba de persoana din spatele jocului.
   - Corect.
   - Pentru că şi cei care dirijează acest joc tot psihopaţi sunt. Nu la asta te-ai gândit şi tu?
   Bloom îl privi pe Jameson. Îi plăcea că se prindea repede; asta era una dintre cele mai atractive calităţi ale lui.
   - Mă aştept să fie aşa. Ca să recrutezi psihopaţi în stare latentă...
   - Şi să-i corupi?
   Bloom încuviinţă.
   - Trebuie să ai cunoştinţe solide despre ce-i stimulează.
   - Şi care ar fi scopul jocului? Crezi că-i pregăteşte pentru ceva?
   - De asta mă tem.
   - Dumnezeule, Bloom.
   - Să-i trimită pe toţi acasă să-şi omoare soţii şi soţiile este prea... plictisitor. Ce are de câştigat păpuşarul?
   - Putere?
   - Poate, spuse Bloom. Dar cred că este mai mult de atât. Jocul este ambiţios, este bizar. Miza este mai mare de atât.

25

   - Doamna Bloom are dreptate, spuse inspector Craig Logan.
   Jameson îşi dădu ochii peste cap. Bloom ridică din umeri. Nu se putea abţine. Erau în mijlocul unei conferinţe video cu comisarul-şef Barker, agent Logan, inspector Carly Mathers şi agent Kaye Willis. Logan săpase peste tot după chestionare prin care s-ar fi putut face profilul unui psihopat şi găsise câteva relevante: unul pe pagina Psych Central, „Testul Psihopatului”, şi alte câteva pe diferite reţele de socializare: „Ce film din anii ’80 te reprezintă” sau „Eşti un geniu?”
   - Mă tem că am mai dat de urma altor 40 de persoane care au dispărut după ce au primit o felicitare, adăugă Logan. Şi numărul este în creştere.
   - 40? exclamă Barker cu voce scăzută. Adică 4 şi 0?
   - Da, domnule. 4 şi 0. Am urmat abordarea lui Jane Reid şi am început să pun întrebări. Voiam să aflu dacă unul dintre apropiaţii cuiva fusese dat dispărut după ce primise o felicitare ciudată de „la mulţi ani”. Am postat aceeaşi întrebare de pe mai multe conturi, pe mai multe platforme. Şi am primit confirmarea de la cel puţin 40 de persoane.
   - Sper că nu ai făcut acest lucru în calitate de ofiţer de poliţie, întrebă Barker.
   - Nu. De pe un cont fals. Un tânăr care îşi caută sora. Nu am dat prea multe detalii legate de cum arată felicitarea, cuvintele exacte sau faptul că are o zonă adezivă. Am încercat astfel să exclud impostorii.
   - Când a fost primită prima felicitare? întrebă Jameson.
   - Asta e ciudat. Prima felicitare a fost trimisă acum mai bine de un an.
   - Deci care va fi următorul pas? se grăbi Barker.
   - Craig şi cu mine vom continua să monitorizăm răspunsurile, spuse inspector Mathers. Şi oare doamna Bloom şi domnul Jameson ar putea să arunce o privire pe chestionar?
   - Vom face asta cât de curând, o asigură Bloom. Chestionarele au fost completate şi de cei patru dispăruţi?
   - Da, răspunse Logan. Vă voi trimite o listă cu cine a completat ce, dar toţi au completat cel puţin unul.
   - Craig, ai încercat şi pe Dark Web? întrebă Jameson.
   - Da. Până acum nu am găsit nicio referire la felicitările de „la mulţi ani”. Şi dacă ar fi fost vorba de o pagină de internet sau de un forum, l-aş fi găsit până acum.
   - Ca să rămânem în aceeaşi notă, interveni inspector Kaye Willis, am primit un raport cu privire la telefonul lui Faye Graham. Nici aici nu ar fi prea multe de spus. Se pare că imediat după ce a dispărut ar fi folosit 315 megabytes de date mobile, dar de atunci nu s-a mai înregistrat nicio activitate.
   - Probabil că se descotorosesc de propriul telefon şi primesc unul care nu este înregistrat, spuse agent Logan. Astfel pot să acceseze sistemul sau ce-o fi ăla de care au nevoie pentru a continua jocul.
   - Putem afla ce a făcut cu cei 315 megabytes! se interesă Jameson.
   - Am cerut mai multe detalii de la compania de telefonie. Mâine sau poimâine ar trebui să le primesc, spuse Willis.
   - Foarte bine, îl lăudă Barker. Haideţi să ne auzim iar mâine.
   - Se pare că i-au dat un nume: jocul cu aniversarea. Îţi rămâne în minte, spuse Jameson după ce terminară convorbirea.
   - Sau nu.
   - 40 de jucători.
   - Şi numărul e în creştere, spuse Bloom.
   Îşi petrecură următoarele ore analizând chestionarele trimise de agent Logan. Cele menite să identifice trăsăturile specifice erau prea evidente şi deci uşor de manipulat. Cel care se afla în spatele jocului ar fi trebuit să se bazeze pe răspunsuri sincere, astfel încât scopul chestionarului să nu fie prea evident. Dar cele de pe reţelele de socializare erau mai promiţătoare.
   Chestionare precum: „Cât de persuasiv eşti?”, „Testul de personalitate de 5 minute” şi preferatul lui Bloom, „Ce zeu din Grecia antică ai fi fost?”
   În ultimul descoperiră întrebări ingenioase, menite să detecteze înclinaţia spre răzbunare sau cruzime. Cei patru jucători pe care Bloom şi Jameson îi investigaseră completaseră cu toţii mai multe chestionare asemănătoare şi postaseră rezultatele online. Bloom marcă acele chestionare şi i le trimise înapoi lui Logan, cu mesajul să caute mai multe de acel gen. Pentru a putea face un profil precis, ar fi fost nevoie de mai multă informaţie.

26

   În cursul următoarelor zile Jameson se împrietenise cu Alina, fata din Letonia de la cafenea. Dar nici urmă de doctoriţa Sarah nu ştiu cum.
    Stătea răsfoind ziarul Metro, în speranţa că ea îşi va face apariţia, dar trebuia să ajungă la birou pentru o discuţie cu martorii accidentului în care fusese implicat Stuart. La discuţie urma să participe şi inspector Akhtar. Cu puţin noroc, până la sfârşitul zilei puteau avea o descriere completă a celui care se afla în spatele jocului.
   - Mulţumesc, Alina, o salută el îndreptându-se spre ieşire.
   În capătul străzii, mergând spre el, o văzu pe doctoriţa Sarah nu ştiu cum.
   - Bună, spuse ea.
   Vocea îi era politicoasă, dar în ochi i se citea cuvântul „obsedat”.
   - Ai avut dreptate când ai spus că este bună cafeaua, spuse Jameson. Păcat de nume, adăugă el zâmbind, ridicându-şi privirea spre plăcuţa pe care era scris numele cafenelei.
   Sarah îi urmări privirea şi se încruntă.
   - Proprietarii nu sunt englezi, completă. Nu-şi dau seama cât de uşor poate Fork să sune ca... ştii la ce mă refer.
   - Înţeleg, spuse Sarah privind din nou la plăcuţă.
   - În fine. Să ai o zi frumoasă!
   Jameson se întoarse pe călcâie şi plecă repede.

   Discuţiile telefonice nu avură rezultatul aşteptat.
    Primul martor era convins că un bărbat înalt, slab, cu tenul măsliniu şi îmbrăcat într-un costum scump se dăduse jos din cealaltă maşină şi îi înmânase lui Stuart un plic alb în timp ce acesta se afla încă în maşina avariată. El mai spuse că ei doi nu schimbaseră niciun cuvânt şi că apoi bărbatul înalt se întorsese în maşina Land Rover Discovery pe care o conducea şi apoi plecase la treburile lui. Se gândise că totul avea de a face cu drogurile.
    Declaraţia celui de-al doilea martor contrazicea multe dintre detaliile date de primul martor. El se afla la volanul dubiţei de serviciu şi fusese nevoit să frâneze pentru a evita impactul cu maşina lui Stuart, care era oprită în drum. Îşi amintea că văzuse cum un om cu tenul deschis la culoare, de înălţime medie, iese dintr-un Land Rover Discovery şi schimbă câteva cuvinte cu Stuart. Îşi aducea aminte de o bucată de hârtie care trecea de la unul la altul. Crezuse că era vorba de o carte de vizită. Al treilea martor spusese că a văzut accidentul, apoi s-a oprit să sune la poliţie. Până să se dea el jos din maşină, Land Rover-ul dispăruse deja. Se apropiase de Stuart să-i spună că poliţia era pe drum. Nu văzuse când plecase Stuart.
   - Toţi spun că au văzut altceva. E bine totuşi că nu se contrazic direct, spuse inspector Akhtar.
   - Ba chiar asta au făcut, spuse Jameson frustrat. Singurul lucru cu care toţi sunt de acord este că au văzut cum un Land Rover a lovit maşina condusă de Stuart şi că amândoi şoferii au plecat de la locul accidentului până la sosirea poliţiei. Cum dăm de tipul ăsta?
   - Nimeni nu şi-a notat numărul de înmatriculare al maşinii. Poliţia din West Yorkshire cercetează camerele de supraveghere, dar nu mi-aş face prea multe speranţe.
   - Înainte să pleci, spuse Jameson, poţi să cauţi pe cineva în baza voastră de date? Numele lui e Thomas Lake. Probabil are în jur de 35–45 de ani. Este posibil ca acum aproximativ 15 ani să fi fost arestat în Londra pentru consum de alcool sau infracţiuni legate de consumul de droguri.
   - Thomas Lake. Notat.
   - Poţi să te uiţi şi după abuz în familie sau alte infracţiuni de violenţă. Se pare că era o persoană temperamentală.
   - Cine e? Un alt jucător?
   - Sper să nu fie vorba de aşa ceva. E tatăl lui Jane Reid. Am căutat în registrul electoral al regiunii Londra şi nu mai figurează acolo, aşa că probabil s-a mutat.
   - O să văd ce pot face.

   În timp ce Jameson şi inspector Akhtar stăteau de vorbă cu martorii accidentului, la volanul unui BMW, Stuart Rose-Butler stătea în parcarea maternităţii spitalului Airedale din Yorkshire. Era la curent cu ce făcea Libby pentru că îi verifica pagina de Facebook, şi în după-amiaza zilei anterioare începuseră să apară mesaje de felicitare. Se pare că avea un băieţel.
   Plănuise să intre, dar pe drum se răzgândise. Făcea progrese frumoase în clasament şi totul era roz pentru el. Locuia în apartamentul elegant deţinut de Harriet Goodway, femeie pe care o alesese din holul hotelului The Principal şi treptat începuse să-i sustragă bani din cont. Se infiltrase în micul ei grup de prieteni şi presăra cât mai multe conflicte şi haos. Era aproape convins că putea să o bage în pat pe prietena ei cea mai bună.
   Era o senzaţie eliberatoare să poată să trăiască aşa cum voia şi să-şi folosească în sfârşit talentele. Ar fi fost o prostie să se întoarcă la fosta lui viaţă alături de Libby. Ar fi însemnat să renunţe la liberate, ar fi pierdut toată adrenalina pe care i-o aducea viaţa lui actuală. Iar ceilalţi jucători ar fi crezut că se dă bătut. Şi nu voia să se mai dea bătut vreodată.
   Aşa că stătea în maşină cu şapca trasă pe ochi şi aştepta. Voia doar să-şi vadă băiatul o dată şi apoi putea pleca.

27

   „Şi l-am prins cu raţa în gură”, spunea mereu bunica ei, dar până atunci nu înţelesese la ce se referea.
   - Acum ştiu la ce vă refereaţi prin „extraordinară”, spuse Seraphine. V-am găsit teza de doctorat.
   Se aşteptase să audă scuze. Asta se întâmpla de obicei când prindea pe cineva pe picior greşit. Dar Bloom zâmbi şi atât.
   - Am spus că ştiu la ce v-aţi referit. Mi-am dat seama ce aţi încercat să faceţi.
   - Şi ce am încercat să fac, Seraphine? întrebă doamna Bloom cu zâmbetul pe buze.
   - Aţi încercat să mă prindeţi. Aţi încercat să mă păcăliţi.
   - Şi de ce aş face aşa ceva? întrebă Bloom înclinându-şi capul uşor spre stânga.
   Era atât de calmă! De ce era atât de calmă? Seraphine simţea cum furia îi clocotea din ce în ce mai tare în vene.
   - Ca să puteţi să mă pârâţi părinţilor, profesorilor şi probabil şi poliţiei.
   - Înţeleg, răspunse Bloom. Dă-mi voie să te asigur că nu aş face aşa ceva.
   Seraphine se holba la ea, dar doamna Bloom nu avu nicio reacţie. Din nou, acest lucru era neobişnuit. De obicei, când Seraphine se holba la cineva, acel cineva îşi întorcea privirea.
   Bloom se îndreptă în scaun.
   - La ce crezi că m-am referit când am spus „extraordinară”?
   - La faptul că sunt un soi de monstru.
   - Şi de ce ai crede aşa ceva?
   - Pentru că teza dumneavoastră despre asta este... despre psihopaţi criminali în serie.
   Bloom se rezemă de spătarul scaunului şi apoi se încruntă.
   - Nu, nu e adevărat. Am analizat adolescenţi şi tineri care au anumite trăsături specifice. Nu erau criminali în serie; niciunul dintre ei nu a comis vreo crimă.
   - De ce?
   - Mă interesează să văd ce ne face să fim oameni. Şi am vrut să studiez o latură extremă a comportamentului uman, un aspect care mi se pare extrem de revelator.
   - Nu, nu la asta mă refeream. De ce nu au omorât pe nimeni?
   - Pentru că au ales să nu o facă.
   - Sau poate pentru că nimeni nu i-a supărat suficient de tare.
   - Sau aşa, spuse Bloom cu un zâmbet abia văzut.
   - Şi dumneavoastră credeţi că şi eu sunt psihopată, doar pentru că mă apăr?
   - Ce cred eu e total lipsit de relevanţă. Ce contează e ce crezi tu, sau ce ştii tu despre tine şi despre cât de diferită eşti faţă de ceilalţi. Ai spus că te-am păcălit, dar nu ţi-am spus nimic nou. Tu deja ştiai că eşti diferită. Încerci din greu să ascunzi asta şi, dă-mi voie să spun, o faci cu o stăpânire de sine impresionantă pentru vârsta ta.
   - Şi de ce mă aflu aici dacă îmi spuneţi doar ceva ce ştiu deja?
   - Ca să ai o persoană care e de partea ta şi care vrea să te ajute.
   - Să mă ajute cu ce?
   - Să te ajute să alegi, Seraphine, spuse Bloom uitându-se la ea.

28

   Comisarul-şef Steve Barker programase conferinţe telefonice zilnice.
   Bloom formă numărul şi ascultă muzica pe care o auzea de la celălalt capăt al firului. Plănuise să se întoarcă repede de la şedinţă şi să participe la conferinţă împreună cu Jameson, dar nu se aşteptase să dureze atât de mult.
   Îşi puse căştile în urechi, şi cât aştepta, se apucă să-şi citească e-mailurile.
   Deschise unul primit de la avocatul din partea CPS. O acuzau pe clienta ei de vătămare corporală gravă. Nu existau dovezi care să sugereze că ar fi fost vorba de intenţie.
   Îl auzi pe Barker prezentându-se şi atunci închise fereastra de e-mail.
   Cu un ton oficial, agent Logan dezvălui faptul că jocul cu „la mulţi ani” număra cel puţin 109 jucători. Reuşise în cele din urmă să descopere pagina de internet a jocului, ascunsă bine pe Dark Web, dar nu avea încă acces la ea. Agent Kaye Willis aştepta încă veşti de la mai multe companii de telefonie în ceea ce privea folosirea datelor mobile, dar descoperise că atât Stuart, cât şi Grayson şi Lana descărcaseră toţi ceva asemănător în primele câteva ore de la dispariţie. În timp ce Barker stabilea care erau priorităţile lor în următoarele zile, Bloom văzu că avea trei apeluri nepreluate de la acelaşi număr cu prefix de Londra. Cineva voia neapărat să stea de vorbă cu ea.
    Ascultă mesajul vocal. Un anume doctor Claude Fallon de la Health and Care Professions Council o ruga să o sune înapoi cât de repede putea pentru că era o urgenţă. Organismul de reglementare sub tutela căruia se aflau psihologii profesionişti era un organism de reglementare pasiv. Bloom nu mai fusese niciodată contactată de ei de când preluaseră ştafeta de la Asociaţia Psihologilor din Marea Britanie.
   - Doctor Claude Fallon la telefon.
   Bărbatul de la capătul firului avea o voce groasă şi fermă. Bloom intuia că avea undeva la 50 de ani sau poate mai mult.
   - Bloom la telefon. Am văzut apelurile dumneavoastră.
   - Ah, doamna Bloom. Mă tem că avem o problemă. Am primit o sesizare destul de gravă cu privire la practicile dumneavoastră ca psiholog.
   - Pardon?
   - Da. Am înaintat reclamaţia la HCPTS.
   - Aţi făcut asta fără să vorbiţi întâi cu mine?
   - Este o chestiune delicată, şi am considerat că este mai bine să lăsăm profesioniştii să se ocupe de asta. Sfatul meu este să vorbiţi cu un specialist. Un specialist pe probleme legale, vreau să spun.
   Şocul iniţial lăsă loc furiei.
   - Cine a depus această plângere? Şi, mai precis, despre ce e vorba?
   - Mă tem că nu pot spune mai mult la telefon.
   - Puteţi să mă chemaţi în instanţă, dar nu puteţi să-mi spuneţi de ce? Este ridicol. Cer să fiu informată.
   - HCPTS vă va contacta pe durata procesului şi vă va da detaliile necesare. Acest apel este doar unul de formă.
   - Un apel de formă?
   - Aşa cum v-am spus, HCPTS va lua legătura cu dumneavoastră, încheie doctor Claude Fallon.
   Nu avea nicio logică. Cu cine lucrase în ultimul timp? Cine ar fi putut să aibă o problemă cu sfaturile pe care le dădea? Cine i-ar fi purtat pică?
   Toate pistele duceau spre Dave Jones, individul care îl acuzase pe Jamie Bolton, bărbatul asexuat, că ar fi agresat-o pe fiica lui de 12 ani, Amy. Asta îi mai lipsea.

29

    Chiar dacă Lanei nu-i plăcea să recunoască, oponentul era mult mai bun decât ea.
    PV postase deja dovada ultimului triumf, o fotografie în care apărea o bătrână care dormea şi care avea ochiul vânăt. O jefuise, apoi postase de asemenea şi dovada plăţii pentru vreo treabă pe care îi promisese că o va face, dar şi un extras de cont cu un transfer de 42.300 de lire din contul ei către un cont-fantomă. Lana nici măcar nu avea o ţintă. Avea să cadă în clasament şi să primească un oponent mai slab cotat, cineva care, la fel ca PV, urma să o calce în picioare. De ce nu putea să lase băutura? Din ultimele 24 de ore, 13 şi le petrecuse în compania unei sticle.
   Răspunsul îi apăru tare şi răspicat în minte. Nu putea face asta singură. Nu putea să rămână trează singură. Avea nevoie de ajutor.

   Jameson stătea în faţa cafenelei Fork încercând să intre pe pagina jocului.
   „109 jucători până acum”, îşi spuse în gând în timp ce urmărea instrucţiunile trimise de agentul Logan.
    Descărcase sistemul de căutare Tor de care avea nevoie pentru a intra de pe telefon pe pagini de internet criptate. Ecranul se făcu alb şi apărură trei căsuţe în care trebuia să-şi scrie numele complet, data naşterii şi numele de utilizator. În afară de aceste trei căsuţe, în josul paginii mai erau doar trei rânduri scrise cu un font argintiu.

   LA MULŢI ANI CU OCAZIA PRIMEI ANIVERSĂRI
   JOCUL ACESTA E CADOUL TĂU.
   Al CURAJ SĂ-L JOCI?
   Al O SINGURĂ ŞANSĂ.
   JOCUL TREBUIE SĂ ÎNCEAPĂ ASTĂZI.

   - Bună dimineaţa.
   Jameson îşi ridică privirea din telefon şi o văzu pe doctoriţa Sarah nu ştiu cum stând în faţa lui.
   - Doctoriţa Sarah nu ştiu cum.
   Râsul ei era gros şi răguşit. Lui Jameson îi plăcea. Îi plăcea mult.
   - Aşa mi te-a prezentat Steph, spuse el ridicând din umeri.
   - Înţeleg.
   - Te face să pari tovarăşul unui erou din benzile desenate.
   Se întrebă de ce debita numai tâmpenii.
   - Păreai complet absorbit, spuse ea arătând spre telefonul lui.
   - Da. Muncă. E o nebunie totală în perioada asta.
   Era eufemismul secolului.
   - Ce lucrezi?
   Trecuseră secunde de când aveau prima lor conversaţie reală, şi el deja spunea prima minciună:
   - Fac cercetare.
   - Pentru universitate?
   - Sunt liber profesionist.
   Ea se uită la el. Ochii ei albaştri erau fascinanţi.
   - Te invit la o cafea? întrebă ea.
   - Nu, mulţumesc, veni răspunsul lui. Trebuie să... trebuie să termin asta, adăugă ţinându-şi telefonul în mână.
   - Nicio problemă. O să-ţi comand la pachet. Ce vrei?
   - Doar un latte.
   - Doar un latte să fie, James.
   - Jameson. Marcus Jameson.
   Întinzând o mână spuse:
   - Nu ştiu cum. Sarah nu ştiu cum.
   Jameson izbucni în râs şi dădu mâna cu ea. Simţi acest prim contact fizic dintre ei până în stomac. Se întreba dacă simţise şi ea acelaşi lucru.
   Deschise uşa cafenelei, iar el strigă după ea:
   - În cazul în care te întrebai, nu, nu te urmăresc. Doar îmi place cafeaua de aici.
   Înainte să închidă uşa în urma ei o auzi spunând:
   - Ce dezamăgire.

   - De ce zâmbeşti? întrebă Bloom când Jameson intră în birou cu o cană de cafea şi cu o pungă maro.
   - Pentru că e o zi bună, Sheila, spuse el. Am adus croasante.
   - Ai citit e-mailul de la Logan?
   - Da.
   Jameson se aşeză la birou şi-i întinse o pain au chocolat.
   - Nu putem avansa fără un cod de acces. Site-ul e foarte bine securizat.
   - Nu-mi place numele, spuse Jameson cu gura plină după ce luase o muşcătură din croasant. Jocul cu „la mulţi ani” sună a ceva pentru copii mici. Votez pentru redenumirea jocului. „Colecţionarul de psihopaţi”? Poate numele ăsta va atrage mai multă atenţie.
   - De ce am vrea să atragem mai multă atenţie?
   - Nu vorbesc de atenţie din partea publicului, ci din partea poliţiei.
   Jameson îşi şterse firimiturile de la gură cu un şerveţel, apoi continuă:
   - Inspector Akhtar nu a putut obţine nicio înregistrare de la camerele de supraveghere de la locul accidentului lui Stuart. Poliţia din West Yorkshire a spus că ele nu reprezintă o prioritate. Poate că ne-ar băga mai mult în seamă dacă ar şti că avem de-a face cu sute de psihopaţi.
   Bloom încuviinţă luând o muşcătură din croasant.
   - Mulţumesc pentru asta.
   Jameson îi făcu cu ochiul.
   - Ce se întâmplă cu tine astăzi? Te porţi... ciudat.
   - Am o întâlnire.
   - Oh, înţeleg. Ei bine, atâta timp cât viaţa ta socială e splendidă...
   Nu avea de ce să se simtă atât de iritată. Până la urmă avea voie să aibă întâlniri. Dar prin prisma a ceea ce se întâmpla, romantismul era ceva destul de nesemnificativ.
   - Hei, nu te răţoi la mine pentru că tu eşti singură şi nefericită. Bucură-te că eu am parte de lucruri bune care să încline balanţa.
   - Nu sunt singură şi nefericită.
   - Dar eşti singură.
   - Da şi mă simt foarte bine aşa, mulţumesc mult pentru grijă.
   - Chiar eşti sigură de asta? întrebă Jameson după ce termină de mâncat croasantul şi aruncă firimiturile la gunoi. Când ai avut ultima dată o relaţie?
   Bloom se întoarse înapoi la ce avea de făcut. Nu voia să poarte această conversaţie.
   - Trebuie să-ţi spun ceva, schimbă ea subiectul. Ieri am primit un telefon de la Colegiul Medicilor. Au primit o plângere cu privire la modul meu de lucru şi acum sunt sub investigaţie. Azi-dimineaţă am primit înştiinţarea oficială.
   - Măi să fie! Şi eu care credeam că vrei să-mi spui că eşti lesbiană.
   Bloom se uită la el. De data asta chiar o scosese din sărite.
   - Şi care ar fi problema dacă aş fi?
   Jameson îşi ridică mâinile într-un gest de apărare şi-şi arboră zâmbetul de nu-te-supăra-pe-mine.
   - N-ar fi nicio problemă. Multe dintre femeile mele preferate sunt lesbiene, se apără el.
   - Marcus, poţi mai mult decât atât.
   - Scuze, mamă, spuse el zâmbind, apoi luă o gură de cafea. Îţi faci griji din cauza asta? E ceva de capul reclamaţiei ăsteia?
   Bloom îi întinse scrisoarea.
   - Dave Jones crede că am întreţinut relaţii nepotrivite cu fiica lui. Susţine că aş fi avut întâlniri informale cu ea în afara şedinţelor de terapie şi chiar că aş fi chemat-o la mine acasă.
   - Uau.
   - Nu am făcut asta.
   - Ei bine, nu, evident că nu ai făcut asta. Tu eşti... Bloom.
   - Nu e nevoie să faci pe deşteptul.
   - Nu fac pe deşteptul. Ce vreau să spun e că eşti una dintre cele mai etice persoane pe care le cunosc. Nici vicarul din oraşul meu nu cred să fie la fel de curat din punct de vedere moral.
   Bloom ridică din sprâncene.
   - Am cântat în corul bisericii când eram mic. Nu ştiai? Tata era foarte credincios.
   Bloom nu-şi putu stăpâni un zâmbet. El era cea mai bună terapie după o zi oribilă.
   - Nu vor găsi nicio dovadă, pentru că nu există aşa ceva, dar mă vor târî printr-o anchetă.
   Jameson îi înapoie scrisoarea.
   - O să o rezolvăm. Am o dilemă care mă sâcâie. Pagina de internet a jocului e o fortăreaţă, corect? Şi în cele din urmă jucătorii noştri psihopaţi dispar. Aşa că de ce şi-au bătut capul cu acele felicitări? De ce nu au trimis e-mailuri? Sau mesaje text? Sau chiar mai bine, de ce nu au folosit WhatsApp? Chestia aia foloseşte criptare end-to-end, nu am fi reuşit niciodată să aflăm ce se întâmplă.
   - Şi eu m-am gândit la asta. Probabil că au vrut ca noi să aflăm de ei. Fără felicitări nu am fi ştiut că dispariţiile sunt legate între ele şi nu am fi aflat de câţi jucători este vorba. Celor care au primit scrisoarea li s-a spus să dezlipească acea bucată de hârtie lipită. Cred că pe hârtia aceea era scrisă adresa paginii de internet şi numele de utilizator pe care trebuiau să-l folosească. Dar oare de ce nu le-au spus să distrugă felicitarea apoi? La ultima numărătoare erau 109 oameni care pur şi simplu au lăsat felicitarea sub nasul nostru.
   - Până la urmă e o carte de vizită.
   - E un soi de „uită-te la mine cât sunt de deştept”. Asta e.
   - Se dau mari. S-ar putea la un moment dat să o dea în bară.
   - Avem de-a face cu psihopaţi funcţionali, deci tind să cred că nu o vor da în bară. Majoritatea oamenilor fac greşeli atunci când se lasă acaparaţi de emoţii şi uită să-şi urmeze propriile reguli...
   - Dar psihopaţii nu se lasă acaparaţi de emoţii.
   - Nu, nu la fel de des. Pentru ei tot ce contează e orgoliul. S-ar putea ca, dacă sunt îmbătaţi de propriul succes, să se lase pe tânjală. Întrebarea este cum putem face ca asta să se întâmple?
   Jameson se gândi pentru câteva momente, apoi spuse:
   - Îi facem să creadă că ei câştigă. Trebuie să creadă că nu avem dovezi pentru că pur şi simplu sunt mai deştepţi decât noi. Operaţiunea Romanova.
   - Romanova?
   - Aşa am denumit o operaţiune MI6 care presupunea manipulare psihologică. E din Văduva Neagră. Ştii benzile desenate Marvel? Natasha Romanova? Ai văzut scena aia din Răzbunătorii în care este legată de un scaun în timpul unui interogatoriu, dar de fapt ea conduce interogatoriul? Văd pe faţa ta că nu ai văzut scena, dar ai prins ideea.
   Bloom prinsese ideea, dar deocamdată nu ştiau cine se afla în spatele jocului, şi până nu aflau, toate tacticile erau inutile.

30

   În Yorkshire, Stuart Rose-Butler, sau Stuart Lord, cum prefera să i se spună, ieşea din gara din Leeds şi se îndrepta spre Park Square, aflat în districtul financiar.
   Străzile din jurul parcului erau pustii. Doar câteva maşini treceau din când în când pe stradă. Când ajunse în parc, nu era nimeni prin jur. De o parte şi de alta a parcului erau clădiri în stil georgian, cu ferestre mari şi intrări grandioase. Multe dintre case erau ocupate de birouri de avocatură.
   Stuart verifică din nou mesajul:

   Suntem foarte impresionaţi. Vino mâine la ora 13.30
   În Park Square, Leeds.

   Asta era tot. Fără vreun nume sau descriere. Stuart se uită la ceas: 13.28.
   Se aşeză pe o bancă şi aşteptă. După exact două minute, un bărbat înalt, slab şi cu tenul măsliniu intră în parc. Stuart îl recunoscu imediat. Se ridică în picioare şi se apropie de el.
   - Bună ziua, domnule.
   Bărbatul îi întinse mâna şi strânsoarea lui era atât de puternică încât pe Stuart îl duru mâna:
   - Sebastian Forbes.
   Sebastian purta o jachetă din tuid şi o cravată albastră decorată cu ceea ce părea a fi un ac de cravată încrustat cu un diamant. Stuart se felicita în gând că alesese să-şi poarte costumul Armani.
   - Bună ziua, răspunse Stuart, încercând să-şi folosească accentul cel mai rafinat.
   Fără doar şi poate că Sebastian îi cunoştea povestea, dar lucrurile se schimbaseră şi voia ca el să vadă acest lucru.
   - Ce nume preferi să folosesc?
   Cu câteva provocări în urmă Stuart fusese instruit să-şi schimbe identitatea. Se gândise îndelung la noul său nume.
   - Stuart Lord.
   - Ca de la valet la lord. Foarte bine. Vă rog, domnule Lord, veniţi cu mine. E cineva care abia aşteaptă să vă cunoască.
   Sebastian Forbes îl conduse pe Stuart la o clădire ce se afla la câteva străzi distanţă. Nu exista nicio sonerie, doar o uşă de un negru strălucitor.
   Forbes bătu o singură dată cu putere în uşă şi apoi aşteptă. O secundă sau două mai târziu uşa se deschise, acţionată de un sistem automat. Cei doi intrară într-un hol alambicat. Dalele de gresie duceau la o scară lată şi, pe măsură ce uşa se închidea, Stuart începea să distingă voci venind de la etaj.
   - Ce e locul ăsta? întrebă Stuart în timp ce urcau scările.
   - E un loc care nu există. E un loc unde nu ai mai fost niciodată şi unde vei întâlni oameni pe care nu i-ai mai întâlnit.
   Sebastian Forbes se opri la capătul scărilor şi se întoarse către Stuart, care se afla cu două trepte mai jos.
   - Înţelegi ce vreau să zic?
   - Sigur. Nu am fost niciodată aici.
   Stuart mai avusese tangenţe cu lumea infractorilor. Uitase deja o grămadă de locuri ca acesta.
   Camera luminoasă din faţă emana bogăţie, în ciuda decorului subtil. Scaune din piele grupate două câte două sau în grupuri de câte trei erau aşezate în faţa unor mese de lemn, iar în capătul îndepărtat al camerei un bar ocupa tot peretele. Un bărbat cu cravată roşie şi cu cămaşă albă stătea în spatele barului pregătind o băutură într-un pahar de cristal. La bar erau aşezaţi trei bărbaţi şi două femei care atunci când îl văzură pe Stuart se opriră din discuţie.
   - Daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Stuart Lord, spuse Sebastian Forbes acceptând băutura de la barman.
   Stuart dădu mâna cu ei. Fiecare în parte îi ură:
   - Bine ai venit, bine ai venit.
   Dar niciunul nu se prezentă. Cea mai tânără dintre femei îi dădu un pahar rece de bere.
   - Genul tău de băutură, nu-i aşa?
   Stuart acceptă băutura, apoi ea spuse:
   - Încă nu eşti unul dintre noi, domnule Lord, dar ai dat dovadă de mult potenţial şi acţionezi cu un soi de clasă.
   Pentru o clipă Stuart se simţi prost. Fusese atât de absorbit de noua lui viaţă şi de plăcerea pură şi nealterată pe care o simţea cu fiecare nouă provocare, că nu se gândise nicio secundă de ce fusese invitat să participe la joc. Îşi îndreptă postura, profitând de înălţimea de 1 metru 80. Totul făcea parte din procesul de recrutare. Evident. Acesta era ultimul interviu.

31

   Era aproape miezul nopţii când Bloom bătu la uşa.
   - Jane a dispărut, spuse Jameson deschizând uşa.
   - Ştiu, spuse Bloom păşind în holul lui Claire. De când?
   - La prânz a plecat de la şcoală şi s-a dus la magazin să-şi ia un sandvici, dar nu s-a mai întors. Cei de la şcoală au crezut că a plecat acasă şi cretinii de profesori nu au verificat, pentru că ştiau că trece printr-o perioadă dificilă.
   - A plecat de la şcoală singură?
   - Aşa se pare. Dan şi cu mine ne pregăteam să plecăm să o căutăm pe străzi. Claire a vorbit cu toţi prietenii ei, dar vom bate la toate uşile oricum. Am sunat şi la spitale.
   - Ai vorbit cu poliţia?
   - Claire i-a sunat, dar au spus că au trecut doar câteva ore şi că majoritatea adolescenţilor care pleacă de acasă se întorc.
   - Le-a povestit de Lana?
   - Da, dar Claire nu ştie nimic, nu-i aşa?
   - Bine. Tu du-te. Îl voi suna pe Barker şi apoi voi sta cu Claire.
   - Mulţumesc.
   Bloom îşi scoase telefonul şi formă numărul lui Steve Barker. Ştia că-l va trezi, dar era ceva urgent.
   - Alo, răspunse el cu voce adormită.
   - Steve, sunt eu, Augusta. Fiica Lanei Reid a dispărut de aproape 12 ore.
   - Ce?
   - Jane Reid a dispărut.
   După o scurtă pauză, Barker spuse:
   - Cu ce pot să te ajut?
   - Poliţia locală trebuie să ia cazul în serios. Trebuie să afle cine e Lana şi de ce ar fi în stare să facă. Voi vorbi şi cu comisarul Briggs de la Met, dar va trebui să-i spun tot ce ştiu.
   Briggs era şi ea unul dintre agenţii de la cursul predat de Bloom şi în acelaşi timp unul dintre cei mai competenţi poliţişti din câţi cunoscuse ea.
   - O cunosc pe Briggs. E o femeie cu capul pe umeri. Povesteşte-i tot ce e nevoie să ştie şi voi discuta şi eu cu ea mâine să nu vorbească despre asta în dreapta şi-n stânga.
   După ce-i mulţumi şi închise, Bloom formă numărul lui Grace Briggs, şi pentru că norocul era de partea ei, aceasta era trează şi se ocupa de un incident cu arme de foc. Bloom îi povesti situaţia pe scurt: colecţionarul de psihopaţi, familia Graham, dispariţia lui Jane Reid. Briggs îi promise că va face un apel oficial către toţi agenţii să trateze cazul ca fiind unul prioritar.
   Bloom se îndreptă spre bucătărie. Claire dădea ture în jurul hiatului de bucătărie.
   - Claire, spuse Bloom încet ca să nu o sperie.
   - Augusta, îţi mulţumesc că ai trecut pe aici.
   - Nicio problemă. Cu ce pot să te ajut? Ai mâncat ceva? o întrebă Bloom pornind fierbătorul.
   Claire clătină din cap.
   - Pot să te întreb ceva?
   - Sigur. Orice vrei tu.
   - Când ai vorbit ultima dată cu Jane?
   - Azi de dimineaţă la micul dejun. Mereu mă ajută cu fetele.
   - Şi cum ţi s-a părut că era?
   Bloom luă două pliculeţe de ceai şi le scufundă în căni.
   - Era normală. M-am gândit de o mie de ori dacă nu cumva mi-a scăpat ceva. Ştiam că se simţise copleşită săptămâna trecută, dar e o fată puternică.
   - Ar pleca undeva fără să-ţi spună?
   - Jane e una dintre cele mai mature adolescente din câte am cunoscut. Mereu îmi spune unde şi cu cine se duce. Nu vine niciodată mai târziu de ora 8.30, şi mai important decât atât, comunicăm. Mi-a spus când era supărată că tu şi Marcus aţi început să-l căutaţi pe tatăl ei.
   - Ţi-a spus de ce o deranja acest lucru? întrebă Bloom.
   - E un ratat, nu-i aşa? Nu vrea să aibă nimic de a face cu el, şi presupun că se teme că dacă mama ei nu se va întoarce, el ar putea să ceară custodia ei.
   - Ar putea fi acesta motivul pentru care a fugit de acasă?
   Claire oftă:
   - Am discutat despre asta şi totul părea în regulă. I-am spus că nimeni nu o va putea forţa să-l vadă şi că eu şi Dan ne vom asigura că va avea un cuvânt de spus dacă se va întâmpla ce e mai rău. Credeam că s-a liniştit.
   Claire începu iar să se plimbe prin bucătărie.
   - Ştii, nu am nici cea mai vagă idee ce să fac. Ce să fac să o ajut? Dacă am spus ceva greşit?
   - O vom găsi, spuse Bloom. Te-ai gândit unde ar fi putut Lana să o ducă pe Jane, dacă asta e ce s-a întâmplat?
   Claire se opri.
   - Asta crezi că s-a întâmplat? Ieri Marcus mi-a pus tot felul de întrebări ciudate, dacă eu cred că Lana are anumite manifestări sinistre de comportament. Dar nu a vrut să-mi dea mai multe detalii.
   - Înţeleg, spuse Bloom.
   - Nu crezi că ar trebui să ştiu toată povestea?
   - Hai să ne aşezăm, spuse Bloom întinzându-i cana cu ceai. Promit că o să-ţi povestesc totul, dar hai să-l aşteptăm pe Marcus să se întoarcă.
   Aşteptară în linişte, ţinându-şi cănile de ceai cu ambele mâini şi aruncând din când în când câte un ochi la ceas. O oră mai târziu uşa din faţă se deschise şi Jameson şi Dan intrară. Claire sări ca arsă:
   - Aţi găsit-o?
   Dan clătină din cap, şuviţele blonde intrându-i în ochi.
   - Îmi pare rău, iubire. Ne-am întors să vedem dacă voi aveţi vreo noutate.
   Claire se aşeză înapoi pe scaun.
   - Nu. Dar Augusta mi-a promis că-mi va spune adevărul despre ce se petrece.
   Jameson încuviinţă scurt din cap. Ştiau amândoi că era inutil să încerce să mai ascundă adevărul acum.
   - Claire, începu Bloom. Credem că aceia care sunt aleşi să participe la joc au unele trăsături de personalitate specifice psihopatiei.
   Dan se aşeză pe mânerul scaunului pe care stătea soţia lui. Nimeni nu spunea nimic, aşa că Bloom continuă.
   - Multe persoane prezintă aceste trăsături şi mulţi dintre ei trăiesc foarte bine cu ele. Uneori ne pot lua prin surprindere cu acţiunile lor sau cu părerile lor, dar asta se întâmplă şi cu oamenii care nu suferă de psihopatie. Cea mai importantă diferenţă dintre psihopaţi şi restul oamenilor este lipsa conştiinţei sau a empatiei. Ei simt emoţiile la o intensitate mai redusă decât restul oamenilor. Pe de o parte, acest lucru îi face să fie mai raţionali, dar pe de altă parte nu sunt conştienţi de repercusiunile pe care acţiunile lor le au asupra oamenilor.
   - De ce ar face cineva o selecţie? Cine ar vâna psihopaţi? întrebă Claire.
   - Nu ştim cu siguranţă. Încă nu ştim ce presupune acest joc. Dar eu cred că aceşti oameni sunt aleşi cu un scop precis. Ceva ce are legătură cu talentele lor unice.
   - Ştim deja că unul dintre jucătorii implicaţi în acest joc... începu Jameson să spună.
   - Chiar crezi că trebuie să vorbim şi despre asta? îl întrerupse Bloom.
   Jameson se uita fix la ea.
   - Iartă-mă, continuă.
   - Faye Graham, dispărută din ianuarie, s-a întors acasă săptămâna trecută.
   - Asta e o veste bună, nu-i aşa? spuse Claire.
   - Recunosc numele ăsta, spuse şi Dan în acelaşi timp.
   - Şi-a înjunghiat mortal soţul, continuă Jameson.
   - Doamne Dumnezeule, Marcus.
   Claire se ridică în picioare şi pentru o secundă Bloom crezu că avea să-i arunce ceaiul în faţă lui Jameson.
   - La naiba, exclamă ea cu o voce gâtuită aşezându-se la loc pe scaun.
   Dan îşi luă soţia de mână.
   - Poliţia ce face în legătură cu asta?
   - Sunt de ajutor, dar nu e uşor. Până la urmă oamenii ăştia au plecat de acasă de bunăvoie şi în afară de Faye nu există dovezi ale vreunor infracţiuni.
   - O femeie şi-a ucis bărbatul! exclamă Dan furios.
   - Da, şi poliţia încearcă să-i dea de urmă, spuse Bloom trăgându-se mai pe marginea scaunului.
   - Asta îi va face şi Lana lui Jane? întrebă Claire.
   - Nu cât timp eu mă ocup de asta, o asigură Jameson.
   - Faye Graham are doi copii şi ei sunt teferi şi nevătămaţi, deşi se aflau în casă când a avut loc atacul, continuă Bloom.
   Simţi privirea lui Jameson. El ştia teoria ei despre cruţarea copiilor de către Faye şi că evita în mod intenţionat să intre în detalii.
   - Deci care e planul? întrebă Dan.
   - Trebuie să intru în joc, spuse Jameson întorcându-se spre Bloom. Trebuie să mă ajuţi să intru în joc. Trebuie să devin unul dintre ei, să fiu ales şi să văd naibii ce e cu jocul ăsta.
   - Şi cum ar trebui să fac eu asta? se miră Bloom.
   Ca şi cum ea ar fi putut să manipuleze un joc din străfundurile Dark Web-ului.
   - Avem toate acele chestionare online. O să completez cât de multe pot ca şi cum aş fi un psihopat. Tu o să-mi spui ce răspunsuri să dau.
   Bloom clătină din cap.
   - Nu vor folosi doar chestionarele. Vor analiza toate paginile de internet pe care le-ai vizitat, alegerile pe care le-ai făcut, felul în care te-ai exprimat. Eu aşa aş face.
   - Vezi? Ştii cum acţionează, deci poţi să mă ajuţi.
   - Va trebui să construim un personaj complet nou, cu o istorie în spate, ca să nu mai menţionez ziua de naştere care trebuie să fie curând.
   - Îl voi ruga pe agent Logan să mă ajute.
   - E prea riscant. Nu avem nici cea mai vagă idee ce te vor pune să faci.
   Claire luă cuvântul:
   - Marcus poate să facă asta. A mai făcut-o în trecut. A primit medalii pentru asta.
   - Ce? întrebă Jameson uimit.
   - Aşa i-ai spus lui tata.
   - Pe patul de moarte, şuieră Jameson printre dinţii încleştaţi.
   - Ei bine, ai avut suficient timp să te lauzi cu medaliile tale înainte să se ducă. Era mândru de tine. Ca fapt divers, şi eu sunt mândră de tine.
   - Claire, există un motiv pentru care se numesc Serviciile Secrete.
   - Atunci ar fi trebuit să-ţi ţii gura închisă.
   - Era pe moarte.
   - Şi tu trebuia să te dai mare.
   - Nu mă dădeam mare. Îi explicam de ce fusesem atât de absent şi de ce eram atât de distant. Am crezut că merita să ştie.
   Claire ignoră supărarea fratelui ei şi se întoarse către Bloom.
   - Poate să o facă. Trebuie să-l laşi să încerce.
   Bloom îl privi pe Jameson. Era o idee prostească şi avea puţine şanse de reuşită. Dar poate că avea să funcţioneze.

32

   Ziua accidentului lui Jameson începu bine.
   Bloom primi un apel de la poliţie în legătură cu o fată care se potrivea descrierii lui Jane şi care fusese văzută la staţia de metrou King’s Cross. Nu îşi dădeau seama dacă era singură pentru că era înconjurată de oameni care făceau naveta, dar poliţiştii erau convinşi că era ea fata pe care o văzuseră. Verificau camerele de supraveghere pentru a se asigura că nu se urcase în vreun vagon.
   Jameson ştia că tot ce putea să facă era să aştepte, aşa că plecă la o plimbare cu bicicleta. Cortizonul îl făcea să se enerveze uşor şi din orice.
   Dar dacă voia să treacă drept un psihopat autentic, trebuia să afle cum acţionau ei, ce gândeau şi ce simţeau. Bloom îi recomandase cartea lui Robert Hare, Fără conştiinţă, un studiu despre psihopaţi scris de cel care a inventat criteriile de identificare a psihopaţilor, Confesiunile unui sociopat, de M.E. Thomas, o autobiografie a unui avocat american care vorbea despre viaţa unui sociopat, şi Înţelepciunea psihopaţilor, scrisă de profesorul universitar de la catedra de psihologie de la Oxford, Kevin Dutton.
   Jameson îşi parcă bicicleta şi îşi descărcă pe telefon Confesiunile unui sociopat. Două ore şi 50 de pagini mai târziu, ajunse acasă. Nicio noutate despre Jane. Ce naiba făcuse la staţia Kings Cross? Poliţia încercase să-i dea de urmă folosind semnalul de la telefon, dar îl avea închis. Avea o presimţire rea. Jane nu era genul de adolescent care să facă probleme. Era un copil responsabil. Nu avea logică să fi fugit de acasă.
   După ce făcu un duş, Jameson porni spre oraş, unde trebuia să o întâlnească pe Sarah. Fusese tentat să o sune şi să amâne întâlnirea, pentru că nu avea să fie cea mai plăcută companie, dar până la urmă decisese să se ducă. De mult nu mai tânjise după o întâlnire cu o femeie cum se întâmpla acum cu Sarah. Dacă nu ar fi ieşit, ar fi stat acasă aşteptând veşti, aşa că de ce să nu stea cu ea? Aşa putea să-şi mai schimbe gândurile.
   În metrou reflectă la primele capitole din Confesiunile unui sociopat. Nu ştia ce să creadă despre carte încă. Autorul, un sociopat, aşa cum el însuşi se autoproclama, era o persoană cu logică în limbaj, inteligentă şi pe alocuri glumeaţă. Dar se simţea uneori un substrat înfricoşător. Avea o perspectivă foarte îndepărtată asupra lumii înconjurătoare şi asupra oamenilor, ca şi cum ei ar fi fost doar pionii unui joc complicat de şah.
   Jameson păşi în aerul răcoros al unei zile însorite de martie şi porni spre Fork. Urmau să se întâlnească la cafenea şi de acolo să plece la un pub din apropiere. Pe când cotea spre strada pe care se afla Fork, o văzu pe Sarah aşteptându-l. Purta un palton cambrat, alb şi cizme negre până la genunchi.
   Părul îi era lung şi drept, ajungându-i până la jumătatea spatelui. Se uita la el şi zâmbea. Luase decizia corectă. Era sigur că ea avea să îl înveselească şi în câteva ore urma să se simtă mai bine. Dar nu mai apucă să experimenteze asta.
    Jameson îl văzu pe biciclist pedalând rapid şi pierzând controlul bicicletei. Bicicleta se urcă pe bordură şi-l lovi frontal la viteză maximă. Căzu la pământ inconştient.

33

   - Te simţi bine? întrebă Bloom cu voce mai caldă decât de obicei.
   Seraphine se foi în scaun căutând cea mai comodă poziţie. Stătea aşezată pe un scaun capitonat, cu picioarele pe podea şi mâinile sprijinite pe genunchi. Avea ochii închişi. Asculta vocea lui Bloom şi-i urma instrucţiunile. Îşi simţea corpul greu pe măsură ce începea să se relaxeze.
   Era complet trează şi conştientă de ce se întâmpla în jurul ei, dar totul se simţea altfel. Simţea greutatea mâinilor sprijinite pe genunchi şi în timp ce se concentra pe respiraţie devenea din ce în ce mai conştientă de propriul corp şi camera din jur dispărea.
   - Seraphine, primul lucru pe care aş vrea să-l faci este să-ţi imaginezi un loc în care să te simţi fericită şi în siguranţă. Poate să fie o casă, sau un parc, sau o plajă. Decizia îţi aparţine. Dar este locul unde te poţi retrage atunci când ai nevoie de spaţiu şi linişte. Vreau să alegi un loc real sau imaginar şi să analizezi ce vezi în jur. Ce vezi, ce auzi, ce miroşi?
   Seraphine alese locul de joacă pentru copii unde mergea când era mică, pentru că acolo nu se simţise niciodată diferită. Fusese doar plină de entuziasm şi fericită. Îşi imagină că stă în mijlocul locului de joacă, că într-o parte era toboganul roşu în formă de trenuleţ, caruselul galben în care se învârtea şi leagănele, două leagăne mici pentru bebeluşi şi două pentru copii mai mari. Îşi aduse aminte cum lanţurile de la leagănele mari se puteau răsuci, astfel încât erai mai departe de pământ şi te învârteai mai tare până se descurcau.
   - Când ajungi în locul acela ridică degetul mic, se auzi vocea lui Bloom venind de departe.
   Seraphine se concentra pe vremea din parc. Era o zi călduţă şi însorită. Simţea miros de chipsuri şi îşi aminti de îngheţata cumpărată de la cafenea şi care avea sosuri multicolore: roşu, galben, albastru, chiar şi negru. Nu mai era nimeni acolo. Tot parcul era al ei şi doar al ei. Îşi ridică degetul mic.
   - Bun, spuse Bloom. Acum vreau să te gândeşti la ce te face pe tine să fii diferită, şi cum te simţi ştiind că eşti diferită.
   Seraphine se imagină stând aşezată pe carusel.
   - Uneori s-ar putea să-ţi fie greu să-ţi percepi sentimentele. Dar asta nu înseamnă că ele nu sunt acolo. Pur şi simplu nu le poţi percepe. Aşa că înrefugiul tău poţi exersa cum să dai mai tare volumul sentimentelor tale şi să vezi cum se simte tristeţea, frica sau singurătatea.
   Seraphine rememoră primele săptămâni din gimnaziu, când realizase că toţi ajunseseră la alt nivel. Colegii aveau conversaţii pe care ea nu le putea urmări. Drame, idile şi certuri stupide. Se vedea pe sine stând sprijinită de perete pe coridor, privindu-i pe alţii cum râd, chiuie, ţipă, aleargă, în timp ce ea stătea pironită pe loc. Se gândise că avea să recupereze şi ea. Când se va maturiza, va ajunge şi ea la fel ca ei.
   Dar pe măsură ce anii treceau, ea rămânea pironită lângă perete, privindu-i pe ceilalţi şi pierzându-şi răbdarea. Doar că nu ea era problema. Toate dramele şi idilele lor şi certurile lor stupide i se păreau lipsite de logică, nu avea nimic de câştigat din asta, aşa că nu le găsea rostul. Nu voia să fie ca ei. Pentru ei era mai important să fie văzuţi ieşind învingători dintr-o dispută decât victoria în sine.
   Se gândi la domnul Potts, profesorul de istorie care îşi bătea joc de toată lumea. I se părea ceva normal să rupă tema cuiva sau să-i ţină pe toţi în clasă în timpul pauzei de prânz ca să-l pedepsească pe băiatul care-i deranjase ora. Şi dacă vorbeai în timpul orei, venea în spatele tău şi te strângea de umăr. Nu avea voie să facă asta, dar nimeni nu avea curajul să spună ceva. Asta până când Jamie Parker şi Lucas Kane au decis că e momentul pentru o schimbare.
    Au început să vorbească din ce în ce mai tare în timpul orelor lui, să deranjeze clasa, să nu se prezinte la orele de detenţie în clasă şi să nu-şi facă temele. Într-o dimineaţă, Jamie chiar se strecurase prin spatele domnului Potts şi îl strânsese de umăr. Deveniseră eroii clasei pentru că lumea îi vedea ripostând, dar în cele din urmă au pierdut războiul.
   Părinţii fuseseră chemaţi la şcoală, iar ei fuseseră pedepsiţi pentru indisciplină. Apoi domnul Potts a revenit la vechile obiceiuri.
   Aşa că într-o dimineaţă, când domnul Potts se dusese în cancelarie să-şi ia nelipsita cafea, Seraphine se strecurase în clasă şi îi pusese o pereche de chiloţi de fete în buzunarul cu fermoar de la servietă. Adusese perechea de chiloţi special pentru asta. Apoi mersese în sala de informatică, unde îşi făcuse o adresă de Yahoo anonimă, de pe care scrisese următorul e-mail:
   „Sunt elevă a domnului Potts din clasa a şaptea. M-a trimis la detenţie unde mi-a cerut să-mi dau jos chiloţii şi să i-i dau lui. Ştiam că e greşit, dar eram prea speriată şi nu ştiam ce să fac.”
   Trimisese apoi e-mailul către directorul şcolii şi către soţia domnului Potts, care era una dintre profesoarele de sport din şcoală.
   - Situaţia ta are numeroase avantaje, se auzi vocea lui Bloom venind de undeva de departe. Foarte rar percepi frica aşa cum o percep alţi oameni şi nu intri în panică în faţa pericolului. Dar te poate face nechibzuită şi inconştientă de pericolele care te pasc. Oamenii vor încerca să profite de tine, să te manipuleze sau să te atragă într-o competiţie. Dar trebuie să nu uiţi să rămâi cu capul pe umeri. Logica şi inteligenţa sunt armele tale, aşa că trebuie să înveţi să le foloseşti cu înţelepciune.
   Lui Seraphine îi venea să râdă. Ştia că nimeni nu o putea manipula. Pur şi simplu era mai deşteaptă decât toţi.
   Bloom continuă:
   - Poate că vei auzi spunându-se despre cei ca tine că nu pot avea emoţii. Dar poţi simţi fericire sau tristeţe, mândrie sau furie. S-ar putea să ai probleme cu sentimentul de vinovăţie sau cu cel de ruşine pentru lucrurile pe care le faci şi care i-ar putea afecta pe cei din jur. Dar, repet, asta nu înseamnă că nu eşti capabilă să înţelegi şi să conştientizezi faptul că acele acţiuni nu sunt bune. Doar pentru că nu le trăieşti nu înseamnă că nu le cunoşti. Şi aici intervine alegerea ta.
   Probabil că doamna Bloom ar fi crezut că fusese o greşeală ce i-a făcut domnului Potts. Dar chiar aşa să fi fost? Bărbatul ăla era un tiran. Era clar că nu-i plăceau adolescenţii şi că nu-i înţelegea. Oare scopul scuză mijloacele?

.......................................................