Dispăruți, Leona Deakin

 ...........................................

3-4

      În timp ce analiza tratamentul pe care i-l aplicase domnului Potts, Seraphine simţi un lucru tare straniu. Se concentră asupra acelui lucru.

   Încercă să-l intensifice. Era ceva călduţ şi se străduia să găsească un cuvânt potrivit pentru a-l descrie... siguranţă, poate? Nu, nu ăsta era cuvântul.
   Era... se simţea... acceptată. Pentru prima dată în viaţa ei se afla în preajma unei persoane care ştia exact de ce era diferită, dar nu o judeca şi nici nu se temea de ea.
   Seraphine zâmbi.

34

   - Marcus! Marcus, mă auzi?
   Vocea se auzea de departe, ca şi cum ar fi venit de undeva din fundul unei fântâni.
   - E inconştient de cel puţin 4 minute, continuă vocea.
   - Marcus, sunt John, se auzi o altă voce, de data asta venind de mai aproape. Mă auzi?
   - A fost lovit de un biciclist şi a dat cu capul de bordură.
   Sarah. Prima voce îi aparţinea lui Sarah.
   - Îşi revine, spuse John. Marcus, acum îţi voi verifica semnele vitale. Unde e biciclistul? E şi el rănit?
   - A plecat, spuse Sarah.
   Vocea încă îi tremura, dar era mai clară, ca şi cum ar fi stat aplecată spre el.
   Jameson simţi mâinile lui John în jurul gâtului şi încercă să vorbească.
   - Marcus, îţi voi pune un guler cervical. E doar de precauţie, pentru că impactul cu asfaltul a fost destul de dur.
   Jameson îşi deschise ochii. Lumina îi rănea ochii şi simţea o durere înţepătoare în spatele capului.
   - Hei, eşti bine, spuse Sarah.
   Faţa ei se ivi deasupra lui, cu şuviţele de păr înconjurându-i faţa. Încercă din nou să spună ceva, dar nu reuşea să scoată niciun sunet.
   O mână o apucă pe a lui şi o strânse uşor.
   - Nu-ţi face griji. Voi veni cu tine. Nu e o primă întâlnire perfectă, dar măcar voi avea ocazia să mă dau mare.
   Jameson încercă să zâmbească.

35

   Orele de vizită abia începuseră, deci încă nu era lume prin preajmă.
   Rănile lui Jameson nu erau destul de grave pentru a justifica un salon privat, dar pentru că secţia era plină, fusese destul de norocos încât să primească un salon doar pentru el. Când Bloom intră, îl găsi dormind pe spate, cu mâinile scoase din aşternut.
    Avea vânătăi pe braţul stâng, iar partea stângă a feţei îi era tumefiată şi câteva tăieturi îi brăzdau pielea. Avea capul bandajat. Claire îi spusese că avea o fractură închisă în partea din spate a craniului, dar din fericire nu avea sângerări interne. Bloom îşi trase un scaun lângă pat.
   Jameson deschise ochii şi se holbă la tavan înainte de a-şi coborî privirea spre ea.
   - Ţi-am adus struguri şi Lucozade, spuse ea.
   - Ador Lucozade.
   Vocea îi era groasă, dar chiar şi aşa, îi putea detecta sarcasmul. Se încruntă şi îşi masă capul.
   - Poţi să chemi pe cineva care să-mi dea ceva pentru durerea asta de cap?
   Peste câteva minute Bloom se întoarse împreună cu o asistentă pe care o chema Lucy şi care îi ascultă inima şi îi mai administră nişte calmante.
   - Deci ce s-a întâmplat? întrebă Bloom.
   - Un biciclist a pierdut controlul şi a intrat în mine.
   - Eşti sigur că a fost un accident?
   - Da. Tipul a luat curba cu viteză prea mare şi eu mă aflam în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. și aproape că luasem decizia să nu mă duc, şuieră cu un râs răguşit.
   - Dar Claire mi-a povestit că biciclistul nu s-a oprit.
   Jameson închise ochii.
   - Probabil că s-a panicat.
   - De când ai devenit atât de mărinimos?
   - Augusta, a fost un accident. Se întâmplă tot timpul.
   Ea nu mai insistă, dar ştia că toţi gândeau la fel.
   - Şi doctorii ce au spus?
   Se întoarse cu faţa spre ea şi deschise din nou ochii:
   - Vrei să spun când mă lasă să plec acasă pentru a mă putea întoarce la birou?
   - De fapt, mă gândeam să-ţi aduc biroul aici.
   Jameson zâmbi, apoi tresări.
   - Dar serios acum, ce au spus?
   - Că am o rană uşoară la cap. Spun că am avut noroc.
   - Dar ai fractură de craniu?
   - O nouă rană de război. Va trece. Voi pleca de aici într-o zi, două. Doar ştii câtă nevoie au de paturi.
   - Ei bine, nu te grăbi să pleci de aici. Şi să nu începi să faci pe şeful arţăgos cu ei. Încearcă să ai răbdare.
   - Da, mamă.
   Privi în tavan, apoi închise ochii. Bloom observă logoul de la Fork pe două căni de pe măsuţă.
   - Ai trimis-o pe Claire să-ţi aducă o cafea? Nu mă deranjează să fac eu asta.
   - Aş fi norocos dacă s-ar duce Claire la Costa pentru mine. Sarah le-a adus.
   - Sarah e drăguţa cu care ai avut întâlnire?
   Jameson se uită la ea.
   - Da, ea e drăguţa cu care am avut întâlnire. Eşti mereu cu vorbele la tine, Augusta.
   Bloom ignoră comentariul şi îl atinse pe mână cât de uşor putu.
   - Te las să te odihneşti.
   - Ce se mai întâmplă cu cazul? Cu Jane?
   Bloom se ridică în picioare.
   - Marcus, totul este sub control. Tu doar fă-te bine.

   Drumul cu trenul până în Bristol dură o oră şi jumătate.
    Bloom stătea în vagonul liniştit, la o masă de patru persoane, lângă un om de afaceri care făcea diverse însemnări pe o prezentare în PowerPoint scoasă la imprimantă. Privea pe fereastră. Ceva nu era bine. Reputaţia ei profesională era cel mai important lucru pentru ea, iar Jameson se mândrea cu condiţia sa fizică. În doar 24 de ore amândoi fuseseră atacaţi. Nu putea să fie pură coincidenţă. Trebuia să existe o legătură între accidentul lui Jameson şi ancheta ei. Psihopaţii erau extrem de buni la a găsi punctul slab al adversarului ca mai apoi să profite la maxim de el. Bloom nu se putea abţine să nu se gândească la Seraphine.
   Două ore mai târziu, Bloom ajunse la secţia de poliţie Bristol’s Central.
   Cei de acolo fuseseră de acord să-i lase să se întâlnească la ei, şi nu la secţia din Portishead. Se îndrepta spre biroul comisarului-şef Barker, unde se reunise toată echipa.
   - Îmi pare rău pentru ce i s-a întâmplat domnului Jameson, spuse Barker. Cum se simte?
   Bloom îşi puse haina pe spătarul unui scaun liber şi îşi scoase iPad-ul şi notiţele din geantă.
   - Destul de rău. El crede că va ieşi din spital în câteva zile. Dar l-am văzut azi-dimineaţă şi nu cred că va fi aşa.
   Se aşeză şi se uită la cei adunaţi în încăpere.
   - O mică întrebare, înainte să începem. A primit cineva vreo veste proastă în ultimele zile sau a păţit ceva ciudat?
   Cei din echipă se uitară unii la alţii şi murmurară „nu” clătinând din cap.
   - De ce întrebi? spuse agent Akhtar.
   - Ieri am primit un telefon de la asociaţia profesională căreia îi aparţin. Mi-au spus că au primit o plângere împotriva mea.
   - Te gândeşti că Jameson a fost ţinta unui atac? întrebă inspector Green.
   - E o posibilitate. Oricine îi strânge laolaltă pe psihopaţi e inteligent. Ar fi surprinzător să nu-şi fi dat seama că suntem pe urmele lor.
   - Crezi că ştiu că îi urmărim? întrebă Barker.
   - Eu nu mă dau în vânt după presupuneri, dar în orice caz, cred că ar trebui să fim toţi cu ochii în patru.
   - Aş putea să fiu de ajutor aici, spuse agent Logan. Se pare că pe lângă cei 109 jucători activi, câţiva s-au întors acasă.
   - Şi i-au atacat pe cei dragi?
   Lui Barker i se citea groaza în voce. Logan clătină din cap.
   - Nu. Am fost contactat de cineva care mi-a spus că tatăl ei a primit o astfel de felicitare, a plecat de acasă pentru ceva timp, dar apoi pur şi simplu s-a întors.
   - Ce? Serios? se miră inspector Green. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
   - Da, spuse Logan.
   Toţi se întoarseră spre Bloom.
   - Ce ne spune asta prin prisma cazului Faye Graham? întrebă Barker.
   Bloom căzu pe gânduri.
   - Trebuie să vorbim cu cei care s-au întors acasă. Putem aranja întâlniri cu ei? i se adresă ea lui Logan.
   - Nu văd de ce nu, încuviinţă el. Ştiu cine este.
   - Bun, răspunse Bloom. Trebuie să aflăm care e treaba cu jocul ăsta.

36

   Jameson se trezi înfometat. Era lihnit, ceea ce se gândea el că e un semn bun. Durerea de cap devenise suficient de suportabilă pentru a nu o mai băga în seamă.
    Se dădu jos din pat, îşi puse şosete şi un pulover albastru pe care-l adusese Claire şi merse până în capătul coridorului unde se afla cantina. Acolo găsi doar cereale, iaurt şi pâine prăjită, dar era prea flămând ca să-i pese. Alese un iaurt de căpşuni, trei felii de pâine prăjită şi un borcănaş cu gem de mure. Apoi mese la tejghea şi îi ceru femeii de acolo o cană cu ceai. Femeia avea un tatuaj impresionant cu trandafiri care îi acoperea tot braţul stâng.
   Întors în cameră, se uită la ştirile dimineţii în timp ce luă micul dejun.
   Până termină de mâncat, durerea de cap îi revenise. Îşi puse căştile pe urechi şi continuă să asculte cartea audio a profesorului Kevin Dutton, Înţelepciunea psihopaţilor. Cartea era despre cât de folositoare erau calităţile psihopaţilor. Despre cât de avantajos ar fi pentru chirurgi sau pentru cei care dezamorsează bombe să-şi poată reprima emoţiile şi să acţioneze într-un mod calculat şi calm. Şi criminalii în serie şi spionii ar putea să-şi prindă victimele în plasă şi să-şi mascheze adevăratele intenţii.
   În capitolul cu concluzii, Dutton descria un tipar comun pentru psihopaţi: fie că sunt sfinţi sau păcătoşi, aceşti oameni sunt mereu într-o cursă interminabilă către noi aventuri şi mai antrenante decât precedentele. Cum se traducea asta în felul în care aceşti oameni îşi trăiau viaţa? Jameson avusese parte de suficient pericol la viaţa lui şi era un mare împătimit al sporturilor extreme pline de adrenalină – combinaţia aceea îmbătătoare de pericol şi endorfine dar el nu căuta noi aventuri.
   Acum, pentru prima dată, se gândea la psihopaţi ca fiind altfel şi nu neapărat într-un fel rău.
   - Iisuse, oftă el vorbind singur.
   Despre asta tot vorbea Bloom. Psihopaţii erau imposibil de evitat. Toţi ar fi avut de câştigat dacă ar fi fost neînfricaţi, aventuroşi, calmi, insensibili sau egoişti. Avea logică de ce ar fi vrut cineva să împrăştie acele felicitări.
   Asta era evoluţia.
   - Hai, somnorosule, trezeşte-te.
   Simţi cum ceva moale îl loveşte în faţă. Jameson deschise ochii şi luă şosetele curate care-i ajunseră pe piept.
   - Subtil, ca de obicei, îi spuse surorii lui, care se uita la el încruntată.
   - Marcus, ce se petrece?
   Jameson se ridică în şezut. Ceasul arăta ora 12.15.
   - Dă-mi un indiciu, surioară.
   - Nu se mai ştie nimic de Jane de 4 zile.
   Jameson o aşteptă să continue, dar nu o făcu.
   - Şi ce vrei să auzi de la mine?
   - Vreau să-mi spui că faci ceva în direcţia asta, nu că doar zaci aici ascultând muzică stupidă, spuse ea gesticulând către căştile pe care el încă le avea în urechi.
   Înainte de a continua, Jameson îşi scoase căştile.
   - E treaba poliţiei, Claire. Şi ce să vezi, eu sunt în spital cu un traumatism cranian.
   - Ooo, mai taci din gură. N-ai nimic.
   Jameson ştia că nu trebuia să se pună cu Claire când era nervoasă. De-a lungul anilor pierduse suficiente dispute, aşa că aştepta tăcut, lăsând-o să dea ture prin salon.
   - Trebuie să o găsim. Nu putem sta cu mâinile în sân aşteptând nemurirea. Trebuie să facem ceva. Eu trebuie să fac ceva.
   Cute adânci îi brăzdau fruntea.
   - Sun la poliţie din oră în oră şi mereu îmi spun acelaşi lucru. Nicio noutate, nicio noutate, nicio noutate. Mă cred nebună. Şi-mi repetă întruna că nu au de ce să mă ţină la curent pentru că nu sunt rudă apropiată. Poţi să-ţi imaginezi care a fost răspunsul meu când am auzit asta, rataţi idioţi.
   Jameson zâmbi. Nu-şi dorea să fie în pielea celui care se punea rău cu sora lui. Nu era furia cea mai importantă caracteristică a psihopaţilor?
   - De ce zâmbeşti? Ce naiba e atât de amuzant?
   - Vorbeşte mai încet, gură spurcată. Sunt şi copii pe aici.
   Claire se încruntă.
   - În salonul de lângă vine în fiecare zi un copil în vizită.
   - Cui nai...
   Jameson aruncă o şosetă spre ea. Îşi masă capul unde-l durea.
   - Augusta mi-a spus că pregătesc o apariţie la tv în care să vorbească despre Jane. Au postat despre ea deja pe reţelele de socializare şi s-au pus afişe la King’s Cross şi la St Pancras, dar şi în campus. Dar până nu va veni cineva să spună că a văzut-o, e ca şi cum am căuta acul în carul cu fân.
    - Dacă i se întâmplă ceva nu ţi-o voi ierta niciodată.
   - Ce vină am eu?
   - A venit la tine cerându-ţi ajutor. I-am spus că nu o vei putea ajuta.
   - Ei bine, atunci e vina ta.
   Lui Claire i se umeziră ochii şi Jameson regretă imediat că spusese asta.
   - Uite, adăugă el. Poate că Lana e o mamă de rahat, dar nu i-a făcut niciodată rău şi nu a pus-o în situaţii periculoase. Să sperăm că asta nu s-a schimbat şi că sunt împreună pe undeva.
   Claire se aşeză lângă el. Furia îi dispăruse. Îşi luă capul în mâini şi începu să plângă.

37

   În partea de sud-vest a regiunii Surrey, nu departe de Haslemere, Bloom şi agent Logan conduceau pe un drum privat ce aparţinea familiei Llewellyn.
   Freya Llewellyn îl contactase online pe Craig Hogan, pseudonimul agentului Logan. Îi povestise că tatăl ei, Clive, dispăruse cu opt luni în urmă după ce primise felicitarea de „la mulţi ani” şi că 6 săptămâni mai târziu se întorsese acasă. Fusese mai mult decât încântată când Craig o întrebase dacă poate sta de vorbă cu tatăl ei. Spusese că spera că discuţia îl va mai linişti şi că era sigură că sora lui se va întoarce acasă în cel mai scurt timp.
   Iată-i deci pe proprietatea familiei Llewellyn.
   - Uau, exclamă agent Logan ca pentru el când printre copaci se ivi o casă impunătoare.
   Arcada de la intrare era mărginită de iederă care se căţărase pe ziduri până la acoperiş.
   - Se pare că juriştii au un salariu frumuşel, adăugă el pe când cauciucurile scârţâiau pe pietrişul de pe alee.
   Parcă maşina şi opri motorul. O femeie de 20 şi ceva de ani deschise uşa din faţă şi veni în întâmpinarea lor. Era o femeie slabă, cu părul aranjat la salon şi machiaj impecabil. Ţinuta formată dintr-o pereche de blugi strâmţi şi un tricou cu dungi era una comodă, dar se vedea cu ochiul liber că era scumpă. Avea unghiile făcute cu roz-aprins.
   - Aminteşte-ţi ce ţi-am spus, îi şopti Bloom. Tatonează terenul cu atenţie, iar dacă ai dubii, lasă totul în seama mea.
   - Freya?
   Craig înaintă spre ea şi-i strânse mâna. Purta o pereche de blugi şi un tricou decolorat imprimat cu poza unei trupe. Bloom intuia că alesese ţinuta asta pentru că i se părea că arată cool, dar de fapt îl făcea să arate ca ultimul tocilar. Nu că ar fi fost ceva rău în asta.
   Freya Llewellyn le zâmbi larg cu dantura ei impecabilă.
   - Îmi pare bine de cunoştinţă, Craig. Ea trebuie să fie mătuşa ta?
   - Alice, se prezentă Bloom.
   - Nu am vrut să-i fac speranţe deşarte mamei aducând-o aici, spuse Logan urmând povestea pe care o stabiliseră. Dar mătuşa Alice a vrut să vină cu mine să mă susţină moral.
   - Evident. Intraţi. Vă voi conduce direct la tata. În această dimineaţă s-a întors acasă după ce a petrecut o săptămână la New York. Sunt sigură că vă veţi mai linişti după ce staţi de vorbă cu el.
   Îi conduse printr-un hol grandios. Trecură pe lângă nişte scări circulare care dădeau într-o galerie ce înconjura întreg holul de dedesubt.
   - Chiar mi-a spus că a fost o experienţă care i-a schimbat viaţa. A fost pauza care i-a permis să-şi regândească priorităţile.
   - Şi doreşte să vorbească despre asta cu noi? întrebă Bloom.
   Ajunseră în dreptul unei uşi ce avea un mâner complicat în formă de dragon cu ochi de rubine.
   - Am descoperit că în cazul tatei cea mai bună strategie este să-ţi ceri iertare şi nu să ceri voie.
   Freya deschise uşa şi îi conduse pe Bloom şi pe Logan înăuntru.
   Îndreptându-se spre biroul impunător din capătul camerei, Freya spuse:
   - Tată, nişte prieteni au nevoie disperată să vorbească puţin cu tine.
   Bloom şi Logan aşteptau în prag. Bărbatul de la birou care până atunci privise pe geam se întoarse spre fiica lui. Era un bărbat masiv, cu păr negru şi des, lat în umeri şi cu ochii de culoarea cobaltului. Fiica sa îl sărută pe obraz, iar el îi zâmbi călduros şi apoi se întoarse către musafirii săi.
   - Ei sunt Craig şi mătuşa lui, Alice. Sora lui Craig a plecat şi ea de acasă să joace acelaşi joc ca tine. Le-am spus că tu te-ai întors acasă teafăr şi nevătămat şi că nu trebuie să-şi facă griji, dar speram că dacă te vor vedea şi veţi sta de vorbă, se vor simţi mai bine.
   Bloom era alarmată de naivitatea Freyei. Era clar ca bună ziua că nu cunoştea adevărata natură a tatălui ei. Nu înţelegea despre ce e vorba în joc.
   Clive Llewellyn era un adevărat maestru al deghizării. Pe chip nu i se citea nici urmă de uimire. Se ridică de pe scaun şi le făcu semn celor doi să intre.
   - Sigur, sigur. Intraţi. Luaţi loc. Freya, roag-o pe doamna Burns să ne pregătească nişte ceai şi câte o felie din prăjitura ei minunată cu ghimbir.
   Bloom şi Logan se aşezară pe cele două scaune din faţa biroului.
   Llewellyn dădu mâna cu Logan şi-l bătu ferm pe umăr, apoi îşi puse mâinile pe umerii lui Bloom, într-un gest cald de încurajare. Întreaga lui fiinţă îi şoptea: „Relaxează-te. Aici eşti printre prieteni”.
   - Craig, câţi ani are sora ta? îl întrebă el pe Logan în timp ce se întorcea la locul lui.
   - 23.
   Llewellyn clătină din cap şi ţâţâi:
   - Biata ta mamă precis simte că o ia razna.
   Apoi îşi îndreptă atenţia către Bloom.
   - Alice, tu eşti sora mamei?
   - Da, răspunse Bloom.
   Llewellyn le spunea pe numele mic ca şi cum s-ar fi cunoscut de o viaţă.
   - Nu pot să-mi imaginez ce ne-am face dacă Freya ar fugi de acasă într-o mică excursie.
   - O mică excursie? spuse Bloom.
   Llewellyn se lăsă pe spate în scaun şi zâmbi. Avea aceeaşi dantură impecabilă ca fiica sa.
   - Excursie, expediţie, o călătorie de autocunoaştere. Din când în când cu toţii avem nevoie de o pauză să ne încărcăm bateriile şi să ne recăpătăm concentrarea. Nu credeţi?
   - Poate la vârsta dumneavoastră, spuse Bloom. Dar nepoata mea e doar un copil.
   Llewellyn încuviinţă ca şi cum i-ar fi dat dreptate, dar apoi spuse:
   - Unii dintre noi suntem suflete bătrâne chiar de la o vârstă fragedă.
   - Ştiţi unde se află sora mea? întrebă Logan cu o disperare credibilă în voce.
   - Este acolo unde îşi doreşte să fie.
   - Vreţi să spuneţi că a fost alegerea ei să dispară aşa de acasă? întrebă Bloom. Nu a fost constrânsă de nimeni?
   Llewellyn îşi duse mâinile la ceafă.
   - Să vă spun o poveste. Sunt un om bogat, aşa cum probabil v-aţi dat seama, pentru că sunt un avocat al naibii de bun. Dacă vrei ca afacerea ta să fie vândută pe bani buni, eu sunt omul de care ai nevoie. Dacă vrei să te lupţi cu liderii de piaţă însetaţi de putere care vor să-ţi acapareze afacerea, eu sunt omul de care ai nevoie. Nimeni nu are câştig de cauză împotriva mea. Nu s-a întâmplat până acum şi nu se va întâmpla niciodată. Dar eu cu ce mă aleg din asta?
   Bloom se abţinu să nu gesticuleze spre pereţii care-i înconjurau şi să spună: „O casă imensă, o fiică răsfăţată educată la şcoli private, o soţie numai bună de scos în lume şi un garaj plin cu maşini puternice”.
   - Cu oameni mici, nerecunoscători, care vin să se plângă: „Voiam mai mult, Llewellyn. Va trebui să-ţi faci munca pe bani mai puţini”. Asta îmi spun când nu au inteligenţa sau curajul să se descurce singuri, înţelegeţi?
   - Şi ce are asta de-a face cu sora mea?
   Pentru o clipă, Llewellyn se uită la Logan.
   - Nimic.
   Liniştea fu întreruptă de o femeie între două vârste care intră în cameră.
   Era îmbrăcată într-o uniformă de menajeră, completată cu un şort alb imaculat şi o bonetă. Împingea un cărucior pe care se aflau un ceainic din porţelan chinezesc, un set de trei ceşti şi trei farfurii cu trei felii imense de prăjitură. Menajera, doamna Burns probabil, turnă ceaiul în cele 3 ceşti şi le puse în faţa lui Llewellyn, Logan şi Bloom, apoi aşeză farfuriile lângă ceşti şi apoi puse un bol cu zahăr pe mijlocul mesei. Doar Bloom şi Logan îi mulţumiră, nu şi Llewellyn. Ieşi din cameră fără să scoată un cuvânt.
   - De ce ar pleca nepoata mea de acasă să joace un joc fără să spună nimănui din familie unde se duce şi fără să anunţe dacă e bine? întrebă Bloom. Îmi pare rău, dar nu are nicio logică.
   - E un joc sau o realitate alternativă? spuse Llewellyn cu un ton nonşalant, filosofic.
   - Nu ştim, răspunse Bloom cu o doză mare de exasperare în glas.
   Privi spre Logan, apoi din nou spre Llewellyn.
   - Dar dumneavoastră ştiţi. Ştiţi foarte bine despre ce e vorba în jocul, în realitatea asta alternativă. Aşa că vă rugăm... vă rugăm, spuneţi-ne ce se petrece şi unde se află.
   - Sora ta e fată deşteaptă? îl întrebă Llewellyn pe Logan.
   - Aşa cred.
   - Ei bine, oamenilor deştepţi le va fi mereu bine, indiferent de provocările cu care se confruntă.
   Bloom îşi îndreptă spatele.
   - Ce fel de provocări?
   Llewellyn îşi luă mâinile de la ceafă:
   - Viaţa. Dragostea. Pierderea.
   - E în pericol? întrebă Logan.
   - Craig, dragul meu, cu toţii suntem în pericol în fiecare secundă a vieţii noastre. Ar fi o iluzie să credem altceva.
   - Bine, bine. Dar concret, în acest joc trebuie să faci lucruri periculoase? Ar putea să fie rănită?
   Llewellyn se aplecă şi-şi sprijini coatele pe masă.
   - Nimeni nu te poate obliga să faci ceva ce nu-ţi doreşti să faci, nu-i aşa, Alice?
   Îi zâmbi larg şi-i făcu cu ochiul ca şi cum ar fi avut o înţelegere secretă.
   Bloom profită de ocazie pentru a mai încerca o dată:
   - Uite ce e: vrem doar să ştim dacă Sally e în siguranţă şi să ne asigurăm că nu face ceva riscant, care ar putea să-o bage în bucluc, spuse ea cu o notă de disperare în voce. Ştiu că dumneavoastră, în calitate de tată, puteţi înţelege asta.
   - Riscul unora este rutina altora. Necazul unora este corectitudinea altora.
   - Dar ar putea fi vorba de ceva ilegal? întrebă Logan. Sunteţi avocat. Dacă sora mea a plecat de acasă de bunăvoie, atunci de ce a făcut asta?
   - Încalcă legea?
   Llewellyn îi zâmbi lui Bloom şi ea îşi imagină un computer imens conectat la creierul lui cu care calcula ce răspuns potrivit să dea.
   - Aţi spus că experienţa v-a ajutat, interveni Bloom. Credea că dacă-l va încuraja să vorbească despre el, îl va deconcentra. Cum v-a fost asta de folos?
   - Nu mi-a fost de folos. M-a ajutat să mă ajut pe mine.
   - Dar o femeie din Bristol şi-a ucis soţul la 3 luni după ce a intrat în acest joc, spuse Logan. Aşa că vă rugăm, este sora mea în pericol să adopte un comportament criminal?
   Cuvintele lui Logan dezvăluiseră prea mult. Nu doar că folosise un limbaj „poliţienesc”, dar faptul că Faye îşi omorâse soţul era un amănunt care nu fusese făcut public. Llewellyn stătea perfect nemişcat cu un zâmbet îngheţat pe chip. Ceva însă i se schimbase în privire. Îl privea pe Logan cu ochi reci, o căutătură intensă. Agentul Logan se sprijini de spătarul scaunului. Privirea lui oscila între Llewellyn şi podea.
   - Cine naiba sunteţi voi? întrebă Llewellyn.
   Orice urmă de farmec îi dispăruse.
   - Agent Logan, de la secţia de poliţie Avon and Somerset. Anchetăm moartea lui Harry Graham.
   Llewellyn îşi mută uşor privirea de la el la Bloom.
   - Şi tu?
   Bloom adoptă o expresie neutră şi îl privi la rândul ei în ochi.
   - Eşti într-adevăr mătuşa lui Sally? Nu, sigur că nu eşti. Aţi inventat totul, nu e aşa? întrebă el privindu-l din nou pe Logan. Arată-mi legitimaţia.
   Nu era o idee bună. Llewellyn ar fi putut să-i fi reţinut deja numele lui şi al secţiei de poliţie, dar Bloom nu credea că era cazul.
   - Cum aţi fost selectat? interveni ea. Cei selectaţi au fost nominalizaţi, deci cum au ştiut că sunteţi potrivit şi că veţi dori să participaţi la joc?
   - Scumpa mea doamnă, începu Llewellyn. Trăim într-o lume în care suntem în permanenţă supravegheaţi.
   - Dar mai precis, cum aţi fost selectat?
   Bloom nu şi-l putea imagina pe Llewellyn completând chestionare pe Facebook.
   - Imaginaţi-vă că pe o plajă plină cu pietricele şi pietriş se află un pumn de nestemate. Cum le descoperim?
   - Nu ştiţi, spuse Bloom. Am înţeles.
   Privindu-l pe Logan, adăugă:
   - Cred că domnul Llewellyn nu ne mai poate spune nimic care să ne fie de folos.
   Apoi se ridică în picioare şi Logan îi urmă exemplul.
   - Bună încercare de a mă supăra, Alice. Dacă ăsta e într-adevăr numele tău. Dar mă tem că nu ţine.
   - Nu încerc să vă supăr. Sunt doar dezamăgită. Luându-ne după meseria dumneavoastră, după casa pe care o aveţi, după inteligenţa de care daţi dovadă, am sperat că-l vom cunoaşte pe unul dintre geniile, poate chiar pe geniul din spatele jocului. Dar este clar că dumneavoastră nu ştiţi nimic.
   O cută abia vizibilă se ivi pe fruntea lui Llewellyn. Poate că psihopatii erau imuni la frică şi la empatie, dar nu se putea spune acelaşi lucru despre furie şi orgoliu.
   Deodată uşa se izbi de perete şi comisarul-şef Barker urmat de inspector Green dădură buzna în cameră. Aşteptaseră afară în maşină, ascultând conversaţia lor cu promisiunea să nu intervină decât în cazul în care Bloom şi Logan se aflau într-un pericol iminent. Clar nu era cazul de aşa ceva.
   Bloom îl văzu pe Llewellyn zâmbind. Îi citise dezamăgirea pe chip înainte ca ea să apuce să-şi ascundă expresia.
   - Nu aveţi nici cea mai vagă idee cu cine aveţi de-a face, nu? şopti el.
   Freya Llewellyn plângea şi-i cerea scuze tatălui ei în timp ce erau urcaţi pe bancheta din spatele maşinii conduse de comisarul-şef Barker. Acceptase cu greu să meargă la secţie pentru a sta de vorbă despre anchetă.
   - Ţi-am spus să nu intervii decât dacă suntem în pericol, îl certă Bloom pe Barker, care era frustrant de mulţumit de sine.
   - Ne-a distrus acoperirea. A trebuit să intervenim rapid. Acum îi vom da de capăt.
   - „Nu aveţi nici cea mai vagă idee cu cine aveţi de-a face, nu?” repetă Bloom cuvintele lui Llewellyn.
   Barker se încruntă. Se uită la Llewellyn, care stătea pe bancheta din spate uitându-se liniştit la ecranul iPhone-ului, pe care se derulau nişte poze, ignorând plânsul fiicei sale.
   - Oamenii ăştia nu sunt pitbulli. Nu muşcă atunci cât îi împungi cu un băţ pentru că nu au niciun buton declanşator. Sunt aligatori care stau sub apă. Ei aşteaptă până când te simt vulnerabil şi atunci atacă. Ţi-ai ratat şansa, Steve. Acum n-o să mai scoţi nimic de la el. Acum ştie cât de mult îţi doreşti să afli ce ştie el, aşa că va vorbi vrute şi nevrute, dar îţi garantez că nu va spune nimic concret.
   Barker îşi mişcă mandibula dintr-o parte în alta.
   - Atunci de ce ai irosit resurse valoroase ale poliţiei intrând în această horă inutilă?
   Era clar că Barker era mai mult pitbull decât aligator.
   - Pentru că, în ciuda vicleniei lui, e totuşi om şi oamenii au scăpări atunci când sunt prinşi cu garda jos.
   - Dar nu a avut scăpări.
   - Ne-a dezvăluit că este unul dintre cei mai periculoşi psihopaţi din zonă şi că deţine controlul deplin asupra propriei persoane şi asupra celor din jurul lui.
   Barker îşi masa bărbia cu mâna dreaptă în timp ce-l privea pe agent Logan, care o certa cu asprime pe Freya Llewellyn pentru că acceptase să primească în casă străini pe care-i cunoscuse pe internet.
   - Dar, Steve, nu a fost o risipă de resurse, adăugă Bloom. Poate că sunt frustrată de faptul că întâlnirea s-a terminat brusc odată cu intervenţia ta, dar Llewellyn a avut scăpări. Şi nu o singură dată.

38

   Jameson adormise complet îmbrăcat pe fotoliul mare din colţul camerei.
   Televizorul avea sonorul oprit şi subtitrările clipeau pe ecran.
   - Jameson?
   Deschise ochii.
   - Ce faci?
   - În mod evident îmi e dor de tine.
   Bloom zâmbi şi aşeză lângă el paharul cu latte cumpărat de la Fork. Apoi se aşeză pe un scaun de plastic de lângă pat.
   - Ai ascultat fişierul pe care ţi l-am trimis?
   - Ştii, am crezut că glumeşti când ai spus că o să-mi aduci de lucru aici, spuse el apucând paharul de carton. E pentru mine?
   Bloom încuviinţă.
   - Spune-mi ce ai auzit pe înregistrare.
   Îi trimisese înregistrarea întâlnirii cu Clive Llewellyn.
   - Mulţumesc, spuse el luând o gură de cafea.
   Se întinse apoi după carneţelul cu spirală care zăcea pe noptieră.
   - Se vede de la o poştă că e uns cu toate alifiile. Nu a dat nici un singur răspuns concret la întrebările pe care i le-aţi pus. A filosofat încontinuu şi a vorbit numai în metafore. Dar, din cercetările mele, la asta trebuia să vă aşteptaţi.
   Bloom încuviinţă.
   - Majoritatea psihopaţilor adoră să se joace cu vorbele pentru a prelua controlul conversaţiei şi pentru a-i manipula pe cei cu care discută.
   - Dar cel puţin pentru o vreme ţi-a luat în serios îngrijorarea pentru dispariţia nepoatei tale. Cred că a lăsat să-i scape câteva chestii la început.
   Ştiuse că Jameson îşi va da seama de scăpările pe care le avusese, dar era plăcut să afle că i se confirmau aşteptările.
   - Continuă.
   - Nu a negat faptul că a participat la joc. E un narcisist obsedat de propria persoană, cu un orgoliu direct proporţional cu contul din bancă. Dacă mai adăugăm farmecul personal şi faptul că încerca să evite anumite întrebări, obţinem profilul unui psihopat.
   - Vorbeşti aproape ca un psiholog.
   Jameson îşi ridică privirea din carneţel ridicând o sprânceană:
   - E o glumă, Bloom?
   Flutură din mână ignorându-i comentariul:
   - A fost calm pe toată durata conversaţiei. Părea că suntem prieteni de-o viaţă şi apoi brusc şi-a schimbat comportamentul. Şi atunci când oamenii de felul lui te privesc în ochi, sunt reci şi goi pe dinăuntru. L-a speriat pe Craig.
   Jameson încuviinţă:
   - Deci nu mai încape îndoială. Jocul îi are în vizor pe psihopaţi.
   - Aşa cred. Deşi e ciudat că s-a întors acasă după 6 săptămâni, în timp ce alţii sunt dispăruţi de luni bune.
   - Bine. Deci e un joc pentru psihopaţi. Sau pentru psihopaţi în devenire: oameni care prezintă caracteristici specifice psihopaţilor. Şi orice ar presupune acest joc, lor le place. Acesta e un alt lucru important pe care l-a dezvăluit.
   - Aşa este. Folosind un limbaj mai plastic.
   Jameson începu să citească din carneţel:
    - „excursie, o călătorie de autocunoaştere, să ne încărcăm bateriile, să ne recăpătăm concentrarea”. Totul este despre viaţă, iubire şi pierdere. Şi a mai spus că pe cât de deştept eşti, pe atât de uşor devine jocul.
   - „Oamenilor deştepţi le va fi mereu bine, indiferent de provocările cu care se confruntă.” Cred că acest cuvânt, „provocările”, e un alt element-cheie.
   - Să fie vorba de o serie de provocări?
   Bloom căzu pe gânduri.
   - Pentru ca oamenii aceştia să vrea să intre într-o competiţie, trebuie să aibă un scop. Jocul ar trebui să fie extrem de competitiv. Fie jucătorii se întrec unul cu celălalt, fie este vorba de un premiu substanţial. Ca să-i ţină mereu pe jar.
   - Vreo veste de la Barker? întrebă Jameson.
   - Nu au mai reuşit să scoată nimic de la Llewellyn. Barker vrea să-şi încerce norocul cu un alt jucător care s-a întors acasă. Dar ceva îmi spune că în momentul în care a pus piciorul în afara secţiei de poliţie Llewellyn, i-a alertat pe toţi ceilalţi. Vor trage obloanele. Nu ne vom mai putea infiltra în joc. Acum ne va fi imposibil să te băgăm în joc.
   - Uite, spuse Jameson dând volumul de la televizor mai tare.
   - Poliţia o caută pe Jane Reid de 16 ani, spuse prezentatoarea ştirilor. Ultima dată a fost văzută în cursul zilei de vineri, la prânz, plecând din Wembley, de la şcoala la care învăţa. A plecat pe jos şi purta uniforma şcolară. Oricine a văzut-o sau a luat legătura cu ea în ultimele zile este rugat să sune la poliţie.
   Pentru câteva secunde pe ecran a apărut o fotografie cu Jane şi, dedesubt, datele de contact. Apoi prezentatoarea a trecut la o altă ştire despre grevele de la metroul londonez.

39

   - Astăzi vei fi externat, anunţă Sarah intrând în salonul lui Jameson. Medicul care s-a ocupat de tine mi-a spus că rana de la cap se vindecă bine şi că au reuşit să-ţi reducă doza de medicamente.
   Ultima dată când ea îl vizitase, Jameson era îmbrăcat în haine de spital şi zăcea în pat, aşa că era o schimbare plăcută să fie îmbrăcat în haine obişnuite şi să stea pe fotoliu.
   - Cine ţi-a adus cafeaua? întrebă Sarah arătând cu degetul spre cana de cafea de pe noptieră.
   - Partenera mea de afaceri.
   - Nu mi-ai spus că eşti liber profesionist?
   - Suntem. Lucrăm împreună.
   - Şi ea tot cercetare face?
   - Într-un fel, da, şi ea tot asta face.
   Sarah zâmbi şi se aşeză pe un scaun la picioarele patului.
   - Nu-ţi place să vorbeşti despre munca ta, nu e aşa?
   Rochia pe care o purta avea o despicătură care, atunci când stătea jos, lăsa la vedere o părticică din coapsă.
   - Am învăţat că nu e indicat să dezvălui prea mult din prima.
   - De ce?
   Jameson zâmbi.
   - Care e marele secret? Nu se pupă.
   - Cu ce?
   - Cu felul tău de a fi. Eşti o fire prietenoasă şi relaxată. Dar dacă e doar o şmecherie, aş prefera să-mi spui de pe acum. Pentru că eu nu am secrete.
   - Oh, nu cred aşa ceva.
   - Nu, pe bune. Nu am nimic de ascuns. Provin dintr-o familie din clasa de mijloc din Yorkshire. Sunt singură la părinţi. Mama e contabil, tata director la o firmă, iar eu sunt medic. Am trăit în acelaşi oraş până recent, când am fost transferată aici. Mergeam la biserică în fiecare duminică. Sunt o fată bună. Gata, asta e tot ce trebuie să ştii.
   - Vrei să-mi spui că eşti una dintre acele fete cuminţi care aşteaptă să se mărite?
   Sarah miji ochii şi pe buze îi apăru un zâmbet discret.
   - Nu sunt chiar atât de cuminte, spuse ea.
   - Slavă cerului.
   - Şi ce te face să crezi că această informaţie îţi va fi în vreun fel de folos?
   - Ai dreptate. Gândeam cu voce tare.
   Sarah încuviinţă.
   - Şi tu? Unde ai crescut?
   - În Berkshire, nu departe de Ascot. Tata era în armată, iar mama, psihiatru. Am o soră mai mică, Claire, care locuieşte în Wembley. Dacă mai rămâi prin preajmă, sigur o vei cunoaşte. Vine în fiecare zi la prânz.
   - Mi-ar face plăcere.
   - Nu fi atât de sigură. Dacă află că mă văd cu cineva, te va invita la fiecare reuniune de familie şi va vorbi despre bebeluşi înainte să apuci să spui „a doua întâlnire”.
   - Am înţeles, spuse Sarah ridicând din sprâncene.
   În sinea lui, Jameson îşi trăgea palme. Ce avea femeia asta de-l făcea să spună asemenea tâmpenii?
   - Că tot veni vorba de o a doua întâlnire, ai vrea să mai ieşim? Fără drame, ambulanţe şi paramedici.
   Sarah încuviinţă.
   - Mă gândeam să facem un picnic în Hyde Park sâmbătă. Ar trebui să fie vreme bună. Crezi că ai putea să vii în oraş? Nu cred că îmi vor da voie să conduc.
   - Nu conduc niciodată în oraş.
   - Ăsta e un da?
   - Da.
   Brusc camera părea mai mică, ca şi cum o bulă se strângea în jurul lor şi-i împingea mai aproape unul de altul.
   - Bine, tu câştigi concursul „cine se holbează mai mult”, spuse Sarah în cele din urmă, uitându-se în altă parte.
   Jameson pufni în râs.
   - Vezi tu, se vede că nu ai avut fraţi. Am fost campionul neînvins 3 ani la rând, de la vârsta de 12 ani până la 15.
   - Şi apoi ce s-a întâmplat?
   - Claire a descoperit băieţii şi machiajul şi a refuzat să se mai joace jocuri stupide cu fratele ei stupid.
   Sarah părea amuzată.
   - Mi se pare corect.
   - Cred că a fost plictisitor să creşti fără un partener de joacă.
   - Am avut o mulţime de prieteni, aşa că nu prea mi-a păsat.
   Se uită la ceas.
   - Trebuie să plec. La 11 am o întâlnire.
   Se ridică şi se aplecă să-l pupe pe obraz. El o prinse de încheietură şi o trase spre el până ce faţa ei ajunse deasupra lui. Atunci se deschise uşa.
   - Bun, tinere. E timpul să te spălăm, să te aranjăm şi vei fi gata de plecare.
   Asistenta Janet avea părul roşu-aprins şi o sclipire în ochi. Era clar că simţise tensiunea care plutea în aer.
   Sarah îşi îndreptă spatele şi spuse:
   - Rămâne pe sâmbătă atunci. La prânz, la Serpentine Gallery?
   Jameson îi sărută mâna şi apoi îi dădu drumul la încheietură.
   - Ne vedem acolo.

40

   Întâlnirea cu reprezentantul tribunalului care se ocupa de Health and Care Professions Tribunal Service fusese o experienţă extrem de frustrantă.
   - Deci negaţi că aţi fi întreţinut relaţii nepotrivite cu Amy Jones, în vârstă de 12 ani, în perioada 12 octombrie 2016 - 4 decembrie 2016? întrebă Keith Timms, funcţionarul nepoliticos şi chel care se ocupa de cazul în care era acuzată de comportament necorespunzător.
   - Absolut, răspunse ea.
   Keith întoarse ecranul tabletei spre ea.
   - Doamnă Bloom, îmi puteţi spune dacă recunoaşteţi această reşedinţă?
   - Sigur că o recunosc. Este casa mea.
   Derulă apoi la următoarea fotografie.
   - Şi cine se află în faţa casei dumneavoastră?
   - Eu sunt. Dar cine a făcut aceste fotografii şi când?
   Keith mai derulă o fotografie.
   - Au fost făcute cândva între 12 octombrie şi 4 decembrie 2016.
   Bloom se holbă la cea de-a treia fotografie. Nu avea logică.
   - Îmi puteţi spune ce vedeţi în imagine? întrebă Keith. Cine sunt cele două persoane care înaintează pe aleea care duce spre casa pe care aţi recunoscut-o ca fiind a dumneavoastră?
   - Pot, dar fotografia nu este reală. Amy Jones nu a fost niciodată la mine acasă. Nu ne-am întâlnit niciodată în afara biroului unde îmi ţin şedinţele de terapie.
   - Dar puteţi confirma că aceste două persoane care apar în fotografie sunt Amy Jones şi dumneavoastră.
   Bloom încuviinţă. Fotografia părea cât se poate de reală. Se vedea pe ea la jumătatea aleii, îmbrăcată cu o pereche pantaloni negri şi cu haina de iarnă, iar la doi paşi în urmă se putea vedea clar figura lui Amy, îmbrăcată în blugi, pantofi roz şi paltonul ei gri. Bloom recunoscuse pantofii şi paltonul pe care le purtase la şedinţele de terapie. Paltonul pe care şi-l scotea când ajungea, îl punea pe spătarul scaunului şi cu care se îmbrăca înapoi când pleca.
   - Atunci cum explicaţi asta? întrebă Keith.
   Bloom îl privi în ochi:
   - Vă sugerez să vorbiţi cu un expert care să analizeze fotografia. Cineva a trucat poza ca să semene cu mine.
   - Asta este tot ce aveţi de spus în apărarea dumneavoastră.
   Nu era o întrebare. Keith oftă, ca şi cum mai auzise această scuză de un milion de ori. Îi luă tableta din faţă şi îşi puse hârtiile în ordine. Întâlnirea luase sfârşit.
   După discuţia cu Keith, Bloom se întâlni cu profesorul Mark Layton la o cafenea din apropiere. Când ajunse ea, îl găsi pe profesor stând la o masă de la fereastră. Îi fusese profesor de psihologie la Universitatea Sheffield şi apoi mentor pe perioada de practică. Era un psiholog criminalistic redutabil şi unul dintre primii psihologi care colaboraseră cu poliţia. Încă din timpul facultăţii, Layton o susţinuse atunci când nu ştiuse încotro să îşi canalizeze ambiţia.
   - Ce faci? o întrebă el pe Bloom.
   - În primă fază nu mi-a venit să cred. Te-ai decis ce vrei să comanzi?
   Profesorul Layton încuviinţă şi-i făcu semn chelnerului.
   - Eu vreau orice îşi comandă dumnealui şi un pahar cu apă de la robinet, vă rog, spuse ea închizând meniul şi întinzându-i chelnerului.
   - Eu aş vrea ouă Benedict şi un Americano cu laptele cald, mulţumesc.
   - Vă mulţumesc că aţi acceptat să ne întâlnim, spuse Bloom. Nu am vrut să vin cu un avocat, pentru că ar fi părut că mă fac vinovată de ceva. Dar mă linişteşte să ştiu că pot vorbi cu cineva de încredere.
   Vorbiră despre anchetă şi despre cazul iniţial. Vorbiră apoi despre grupa de studenţi cu care lucra profesorul Layton, pe care el îi descria ca fiind leneşi şi nepoliticoşi (asta nu era ceva nou, pentru că aşa îşi descrisese mereu studenţii).
   - Dacă tot suntem aici, aş dori să mă folosesc de cunoştinţele dumneavoastră într-o altă problemă. Dacă sunteţi şi dumneavoastră de acord, spuse Bloom spre sfârşitul întâlnirii.
   Profesorul Layton încuviinţă.
   - Sigur că da.
   - Dacă ar trebui să trasaţi o serie de provocări potrivite pentru psihopaţi, un soi de joc, de unde aţi începe?
   - De ce aş vrea să fac asta? spuse el ştergându-se la gură cu un şerveţel.
   - Pentru a-i strânge laolaltă.
   - Deci ar fi un test prin care să observ cât de psihopaţi sunt.
   - Ceva de genul acesta.
   - Despre ce soi de psihopaţi ar fi vorba, criminali sau funcţionali?
   - În principiu, funcţionali. Ar trebui să îi selectaţi din rândul populaţiei, să îi motivaţi să-şi părăsească vechile vieţi pentru a intra în joc.
   Mark îşi încreţi vârful nasului, semn că se gândea la ceva.
   - Augusta, de ce îmi pui astfel de întrebări?
   - E doar un proiect. Totul e la nivel teoretic.
   - Şi ar trebui să fie vorba de un joc, nu-i aşa?
   - Ar mai fi şi alte variante?
   - Ar putea fi vorba de simplu stimul sau un pariu.
   - Un fel de provocare?
   - În general, psihopaţii sunt atraşi de activităţi cu un grad ridicat de risc, din care pot obţine diferite câştiguri, spuse profesorul Layton. Gândeşte-te la studiile despre psihopaţi şi jocurile de noroc. Ei trăiesc momentul, aşa că, pentru ei, fiecare pariu este un eveniment de sine stătător. Cei care nu prezintă caracteristici de psihopatie au la început o atitudine nonşalantă, ca şi cum nu ar avea nimic de pierdut. Dar când încep să câştige sau să piardă câteva runde, devin precauţi şi se activează mecanismul de conservare. Experienţele pe care le-am trăit ne afectează viitoarele decizii. Dar psihopaţii continuă să parieze din ce în ce mai mult, ca şi cum fiecare rundă ar fi prima. E şi asta o strategie bună, pentru că se întâmplă mai des să câştige.
   - Riscurile sunt mari. Îşi părăsesc familiile. Aşadar, câştigul trebuie să fie cu adevărat impresionant, nu?
   Mark încuviinţă privind pe fereastra cafenelei. Începuse să plouă şi trecătorii îşi deschideau umbrelele sau îşi puneau puloverele pe ei sau se adăposteau sub ziarele pe care le ţineau deasupra capetelor.
   - Sau poate că ar fi nevoie de o serie de câştiguri în lanţ. La fel cum se întâmplă cu jocurile de noroc. Psihopaţii au nevoie de stimuli din ce în ce mai puternici pentru a experimenta acea senzaţie de bine. De aceea duc lucrurile la extrem. O serie de câştiguri rapide ar funcţiona la fel de bine ca o răsplată finală consistentă. Cred că în unele cazuri ar fi chiar cea mai bună variantă.
   - Cum se întâmplă şi cu scientologii şi etapele lor de iniţiere. Discipolii lor sunt mereu dornici de mai mult, pentru că depun un efort constant pentru a ajunge la următorul nivel de apartenenţă.
   În sfârşit, Bloom începea să-şi facă o idee despre cum ar fi putut să arate jocul.
   - Asta se întâmplă şi în cazul celor mai bune jocuri video.
   Layton îşi puse ceaşca şi sosiera peste farfurie şi aranjă furculiţa şi cuţitul lângă.
   - M-am gândit de asemenea că pentru a-i selecta ar fi nevoie în primă fază de nişte chestionare distribuite pe reţelele de socializare, continuă Bloom.
   Layton îşi încreţi din nou vârful nasului.
   - E bine, aşa s-ar alege cu un eşantion de psihopaţi care se dau în vânt după reţelele de socializare. Dar cred că ai avea nevoie de mai mult material pentru a ajunge la concluzia că o persoană are psihopatie.
   - Exact. Ar fi nevoie de o analiză completă a profilului de pe reţelele de socializare.
   - Oamenii dezvăluie prea multe lucruri pe internet. Iar dacă au cont şi pe Facebook, şi pe Twitter, poţi analiza două aspecte ale personalităţii lor. Facebook-ul îţi arată o plăsmuire idealizată a sinelui, „aşa aş vrea eu să mă perceapă lumea”.
   - Faţadă?
   - Exact, spuse Layton. Şi apoi Twitter le pune la dispoziţie un spaţiu unde îşi pot exprima sentimentele, fie că este vorba de furie, amărăciune, tristeţe sau fericire. Şi pot face asta într-un mod anonim.
   - Partea introvertită?
   - Ar fi complicat să nu se amestece şi oameni care nu suferă de psihopatie. Mulţi oameni au părţile lor întunecate din cu totul alte motive.
   - Cei care au fost abuzaţi, cei care sunt furioşi sau cei asupriţi ar putea cu toţii să prezinte caracteristici similare.
   Layton se aplecă în faţă şi spuse gesticulând:
   - Numai că psihopaţilor noştri le lipseşte contextul emoţional. Ei folosesc un limbaj diferit şi au un comportament mai raţional.
   - V-aţi uita deci şi după astfel de comportamente.
   - Augusta, vorbim aici despre un lucru complicat. Este un proces sofisticat care întrece cu mult posibilităţile catedrei noastre, dacă aici voiai să ajungi.
   Bloom clătină din cap.
   - Şi nu e ceva ce ar putea fi dus la bun sfârşit de o singură persoană.
   Layton se încruntă:
   - Doar nu te gândeşti să faci asta pe cont propriu? Care ar fi rostul?
   - Doamne Dumnezeule, nu. Fac doar un studiu de fezabilitate. Aşa cum am spus, e ceva pur teoretic.
   Layton insistă să achite el nota de plată.
   - Data viitoare poţi plăti tu, spuse el introducând cardul de credit în aparat şi tastând codul pin.
   Bloom lăsă bacşiş pe partea din stânga a mesei şi apoi merseră să-şi recupereze hainele din cuierul de lângă uşă. Afară ploaia cădea în torente pe dalele de asfalt.
   - Augusta, una e să cauţi psihopaţi funcţionali, spuse el când ajunseră afară, dar ce naiba faci cu ei după ce-i aduni laolaltă?
   „Mi-aţi citit gândurile”, spuse Bloom pentru sine.

41

   - Eşti convins că eşti pregătit pentru asta? întrebă Bloom când intrară în birou pentru conferinţa săptămânală.
   - Nu mai fi atât de agitată.
   Jameson se aşeză la biroul său cu sandviciul şi băutura neatinse.
    - Mai spune-mi o dată ce a spus Barker ieri.
   - A spus doar că va primi postul de chestor-şef adjunct mai devreme decât preconizase, astfel încât s-ar putea ca de acum înainte să nu mai fie la fel disponibil.
   - Şi tu ce i-ai spus?
   - I-am spus că mi se pare o coincidenţă destul de mare că brusc este nevoie de el în altă parte. Mi-a spus că e doar o întâmplare.
   - La fel ca întâmplarea cu conduita ta profesională şi cu accidentul meu provocat de un biciclist teribilist.
   - Ţi-ai schimbat părerea.
   - Am avut timp să reflectez.
   - Dacă persoana care se află în spatele jocului nu a ştiut de noi până acum, după episodul cu Llewellyn a aflat cu siguranţă. Aşa că acum nu poţi să-mi spui că sunt paranoică dacă mi se pare ciudat că brusc este nevoie în altă parte de ofiţerul superior care se ocupă de caz. El spune că poliţia nu poate fi influenţată de terţi. Dar uite ce s-a întâmplat cu inspectorul Warren Beardsley.
   - Agentul de poliţie implicat în joc? Crezi că influenţează ancheta?
   - Poate că nu în mod direct. Dar jocul a identificat cel puţin un potenţial psihopat în rândurile poliţiei şi sunt convinsă că mai sunt şi alţii. Este o carieră pe care o aleg mulţi oameni însetaţi de putere.
   Jameson se roti cu scaunul până ajunse cu faţa la ea.
   - Oricine e în spatele acestui joc vrea să fie văzut, continuă ea. Aşa cum ai spus şi tu, ar fi putut să ducă la bun sfârşit întreg procesul de recrutare în secret. Dar nu a făcut asta. Cred că invitaţia la joc nu este doar pentru psihopaţi. Cred că ne-au vizat şi pe noi, şi poliţia.
   - Deci şi noi facem parte din joc?
   - Nu am nicio îndoială că într-o anumită măsură şi noi facem parte din joc. Am stat de vorbă cu profesorul Layton.
   Bloom îl văzu pe Jameson încuviinţând, recunoscând numele. El şi Layton se cunoşteau bine.
   - Pentru a creiona un astfel de joc este nevoie de o adevărată desfăşurare de forţe. Ar fi nevoie de foarte mulţi bani şi de foarte mult timp investit. Ca să nu mai vorbim de partea tehnică. Aş fi foarte uimită să aflu că este opera unei singure persoane.
   - Psihopaţii lucrează împreună? Nu sunt nişte lupi solitari care se gândesc doar la ei?
   - Aşa spune manualul. Dar dacă nu e chiar aşa? Sau dacă s-a schimbat ceva?
   - Au evoluat şi s-au transformat în animale de turmă?
   Bloom îi aruncă o privire dispreţuitoare.
   - Evoluţia nu se întâmplă peste noapte. Motivul este unul mai uman.
   Formă apoi numărul lui Barker şi puse telefonul pe difuzor ca să poată asculta şi Jameson. După câteva clipe muzica se opri şi se auzi vocea agentului Phil Green.
   - ’Neaţa amândurora. Astăzi suntem doar eu, Kaye şi Raj. Ceilalţi au fost chemaţi pentru că a avut loc un incident în centru.
   Jameson o privi pe Bloom ridicând o sprânceană. Se părea că ancheta lor nu mai era în topul listei de priorităţi.
   - Bună tuturor, spuse Bloom. Deci asta e ce am aflat până acum. 109 persoane au primit de ziua lor o felicitare şi au dat curs provocării. Craig mi-a spus că a dat de urma a patru jucători care s-au întors acasă după aproximativ o lună. Printre ei îi avem şi pe Clive Llewellyn şi Faye Graham, chiar dacă, după ce şi-a ucis soţul, Faye a dispărut din nou. Avem jucători care sunt daţi dispăruţi de câteva săptămâni şi alţi jucători despre care nu se mai ştie nimic de un an. Până acum nu am găsit pe nimeni care să fi primit felicitarea, dar să nu fi acceptat provocarea.
   Bloom făcu o pauză pentru a vedea dacă are cineva ceva de adăugat. Dar nimeni nu spuse nimic.
   - Urmează să-i chemăm pe ceilalţi doi jucători care s-au întors pentru a sta de vorbă cu ei, spuse agent Green.
   - Bun, spuse Bloom. Deşi mă aştept să fie la fel de alunecoşi şi necooperanţi ca Llewellyn.
   - Nu ne subestima, răspunse agent Green părând deranjat.
   Bloom nu dădu curs comentariului şi continuă cu raportul.
   - Vinerea trecută Jane Reid a dispărut în perimetrul şcolii. Jane Reid este fiica Lanei Reid, una dintre jucătoare. A fost surprinsă de camerele de supraveghere sâmbătă-dimineaţă în staţia King’s Cross, dar de atunci nimeni nu mai ştie nimic de ea.
   - Că tot veni vorba, o întrerupse agent Raj Akhtar. Un anume Thomas Lake ne-a contactat ieri. A văzut semnalmentele lui Jane Reid. Îţi trimit numărul lui pe e-mail. Nu e un infractor. E dentist în Manchester.
    - Ce? se miră Jameson de la biroul său.
   - Marcus, încă mai ai impresia că Lana este o sursă de încredere? spuse Bloom întorcându-se spre el şi vorbind suficient de încet încât să o audă doar el.
   Apoi adăugă:
   - Mulţumesc, Raj, ne vom ocupa de asta.
   - Ar mai fi ceva de adăugat, interveni Jameson. Augusta este acuzată de abateri profesionale fictive, iar eu am fost internat în spital în urma unui accident produs de un biciclist misterios. Iar ieri, cel mai mare în grad membru al echipei a fost promovat şi brusc jumătate de echipă este prea ocupată pentru a lua parte la şedinţă.
   - Crezi că toate astea au o legătură, nu? întrebă agent Green amuzat.
   - Eu nu fac altceva decât să enumăr faptele.
   Bloom continuă cu raportul:
   - Principala noastră teorie este că jocul vizează psihopaţii funcţionali. Teoria se bazează pe discuţiile pe care le-am avut cu apropiaţii Lanei, ai lui Faye, Stuart şi Grayson, dar şi în urma întâlnirii noastre cu Clive Llewellyn.
   - Noi nu am văzut decât un nemernic care-şi dă aere, nu-i aşa? spuse Green.
   - Am analizat înregistrarea şi manierele lui Llewellyn sugerează nişte trăsături specifice psihopaţilor, precum farmec superficial, manipulare şi tendinţa către înşelătorie, completă Jameson.
   - Aşa cum am mai spus, profilul clasic al infractorului, spuse Green.
   - Aşa e, ai dreptate, psihopaţii sunt nişte infractori foarte buni, interveni Bloom. Dacă jocul nu vizează psihopaţi cu acte în regulă, vizează oameni predispuşi să comită infracţiuni şi să scape nepedepsiţi.
   - Că tot veni vorba, spuse Jameson. În timp ce mă relaxam pe banii de la NHS am aruncat o privire asupra infracţiunilor comise la nivel local şi naţional. Chiar dacă ignorăm orice posibilă activitate teroristă, tot rămânem cu incendieri, jafuri, agresiuni, intimidare. Şi cu multe cazuri de fraudă. Oamenii au rămas fără economiile de o viaţă sau le-au fost sparte conturile online. Pentru cele mai multe cazuri nu avem încă un vinovat.
   - Ei bine, da, asta e natura infracţiunilor. Ce vreţi să sugeraţi? întrebă Green.
   - Că jucătorii noştri sunt acolo undeva, comiţând infracţiuni fără să fie prinşi.
   - De ce aţi scos din ecuaţie atacurile teroriste? Dacă ISIS a decis să transforme în terorişti ucigaşi înnăscuţi? sugeră Kaye Willis.
   Bloom şi Jameson se uitară unul la altul.
   - Nu-mi spune că nu v-aţi gândit la asta? întrebă Green ca răspuns la liniştea ce se aşternuse.
   - Nu, nu ne-am gândit, răspunse Jameson. Dar radicalizarea este un fenomen ce implică foarte multe trăiri. Ei acţionează ghidaţi de un sentiment de nedreptate, sau ca un răspuns la principiile religioase.
   - Psihopatului tipic nu-i pasă de alţi oameni. Doar el contează. Totul e perfect dacă obţine ce-şi doreşte. E puţin probabil ca aceşti oameni să fie interesaţi de o cauză, ca să nu mai vorbim că ar trebui să se sacrifice pe ei pentru asta, adăugă Bloom.
   - Atunci ce spuneţi de crima organizată? întrebă Akhtar.
   - Aşa mai vii de acasă, exclamă Jameson.
   - Ajungem în miezul problemei. Asta trebuie să aflăm, spuse Bloom. De ce ar face cineva asta? Pentru a crea un astfel de joc este nevoie de foarte multe resurse, aşa că răsplata trebuie să fie pe măsură. Cine ar avea de câştigat de pe urma unei armate de 100 de escroci, manipulatori lipsiţi de morală, care să-i stea mereu la dispoziţie?
   - Aş avea câteva idei, spuse Green râzând.
   - Şi eu, răspunse Jameson înfricoşător de serios.

42

   Thomas Lake locuia într-o casă în Didsbury, Manchester, împreună cu soţia sa, Suzanne, şi cei doi gemeni ai lor, Lucas şi Jacob.
    Pe când el şi Bloom mergeau pe alee spre uşa din faţa lor, Jameson se pregătea sufleteşte să fie dezamăgit. Era imposibil ca el să fie acel Thomas Lake descris de Jane.
   Un bărbat blond cu tenul măsliniu le deschise uşa. Era îmbrăcat cu o pereche de blugi şi o cămaşă cu mânecă scurtă în carouri. În picioare avea o pereche de papuci cu Dennis, pericol public. Bloom se recomandă, spunându-i că veniseră ca urmare a apelului telefonic în legătură cu Jane, iar el îi invită înăuntru.
   Lake se aşeză pe un fotoliu turcoaz. Bloom şi Jameson se aşezară pe o canapea din catifea albastru-închis, poziţionată în faţa divanului.
   - Lana? A fost soţia mea. Şi Jane e fiica mea.
   - Soţia ta?
   Jameson nu-şi putu ascunde uimirea.
   - Timp de 18 luni. Ce s-a întâmplat cu Jane? Am văzut la ştiri şi poliţistul cu care am vorbit mi-a spus că voi fi contactat de cineva. Îmi puteţi spune unde e?
   - Mă tem că nu, domnule Lake, spuse Bloom.
   - Te rog, spune-mi Thomas.
   - Credem că ar putea fi cu Lana. Lana a dispărut acum câteva săptămâni. Dar în afară de nişte imagini captate sâmbătă pe camera de supraveghere din staţia King’s Cross, nu avem nicio informaţie.
   Suzanne Lake intră în sufragerie cu o cafetieră şi un platou cu biscuiţi pe care le lăsă pe măsuţa de cafea din sticlă. Era o femeie frumuşică, cu părul lung şi roşu şi ochi ce emanau bunătate. Strânse mâna soţului înainte de a se scuza şi a pleca.
   - Credem că Lana a fost recrutată de cineva, continuă Bloom.
   - Cum aţi spus?
   - Când ai văzut-o pe Lana ultima dată? întrebă Jameson.
   Thomas Lake îşi coborî privirea.
   - Acum prea mult timp.
   - De ce? De ce nu ai depus mai mult efort?
   Jameson ştia că nu era indicat să se uite la Bloom. Nu voia să-i citească avertismentul din privire.
   - Între mine şi Lana lucrurile erau complicate. M-a acuzat de nişte lucruri îngrozitoare.
   - Te-a acuzat că erai un dependent de droguri violent care şi-a rănit propriul copil?
   Nu fusese intenţia lui să pară că-l judecă atât de aspru.
   - Poftim?
   Lake se uita când la Bloom, când la Jameson.
   - Asta crede Jane despre mine?
   Jameson nu spuse nimic.
   - Mă tem că da, spuse Bloom. Nu a fost aşa?
   - Nu i-aş face niciodată rău lui Jane, sau oricărui alt copil. Şi nu am consumat niciodată droguri.
   Jameson nu se lăsa păcălit.
   - Atunci la ce te-ai referit când ai spus că lucrurile între tine şi Lana erau complicate?
   Lake expiră şi-şi privi mâinile ce i se odihneau pe genunchi.
   - Când am cunoscut-o pe Lana eram tânăr şi naiv. Credeam... credeam că ea e tot ce am nevoie. Ne plăceau aceleaşi lucruri, aceleaşi sporturi, cluburi, muzică, filme. Credeam că mi-am întâlnit sufletul-pereche. Părinţilor mei nu le-a venit să creadă când au aflat că ne-am logodit. Spuneau că ne grăbim, dar eram îndrăgostit. Sau cel puţin credeam că sunt. Eram obsedat. La câteva luni după aceea am aflat că este însărcinată. Ne-am căsătorit la primăria din oraş când era în patru luni şi credeam că o să fim mereu împreună.
   - Dar? interveni Bloom.
   Lake îşi ridică privirea în tavan şi apoi se uită la Bloom.
   - Totul fusese o iluzie. Era... nu pot să descriu în cuvinte. Era, într-un fel, goală pe dinăuntru.
   Întinse mâna după un biscuit pe care-l rupse în două.
   - Pur şi simplu s-a transformat. Nu puteam să scot de la ea niciun răspuns. Nu puteam să purtăm o conversaţie fără ca ea să înceapă să mă insulte. Am crezut că de vină sunt hormonii sarcinii, dar după ce s-a născut Jane a fost şi mai rău. Lana considera că bebeluşul este doar al ei. Eu nu aveam nimic de spus. Nu voia decât bani. Mă presa mereu să-mi găsesc un loc de muncă mai bun. Voia o casă mai bună, haine mai drăguţe, vacanţe în străinătate. Mă omora. Şi când nu am mai putut ţine pasul...
   Thomas privi biscuitul rupt din mâna sa. Puse ambele jumătăţi înapoi pe farfurie şi îşi scutură mâinile de firimituri. Se uită la Jameson.
   - O cunoşti pe Jane?
   Jameson încuviinţă. Cum îşi dăduse seama de asta?
   - Şi? În afară de povestea asta cu dispariţia... a fost fericită?
   - E un copil minunat, foarte matur şi responsabil. Probabil pentru că a trebuit să-şi dădăcească mama.
   Thomas se încruntă.
   - Credem că Lana ar putea fi psihopată, adăugă Jameson.
   Expresia de uimire de pe chipul lui Thomas Lake reflecta expresia de pe chipul lui Bloom. Era limpede că nu era de acord cu ce spusese Jameson, dar el voia să-l facă pe Thomas să înţeleagă cât de greşită fusese decizia lui de a-şi lăsa fiica în grija Lanei.
   - Îmi pare rău, Thomas, spuse Bloom aplecându-se în faţă. Ce vrea Marcus să spună este că s-ar putea ca Lana să aibă un tip de personalitate diferit de al celorlalţi oameni. Nu credem că este periculoasă, pur şi simplu credem că...
   - Nu, sunt de acord, o întrerupse Lake.
   Îşi plimbă privirea de la unul la altul şi apoi continuă:
   - Nu am vorbit niciodată cu nimeni despre asta, nici măcar cu Suzanne, dar mereu am crezut că prima mea soţie a fost psihopată. Este o uşurare să vă aud spunând asta.
   Jameson îşi încleştă pumnii, încercând să-şi stăpânească furia. Spuse cât de calm putu:
   - Şi totuşi ai lăsat-o pe Jane în grija ei.
   - Doamne Dumnezeule, nu. Nu aş fi făcut asta niciodată. Dar Lana a luat-o cu ea când a plecat la centrul pentru femei. A spus că aş fi bătut-o şi a primit ordin de restricţie. Timp de un an m-am luptat cu ea, dar Lana era neobosită şi duşmănoasă. În faţa asistenţilor sociali şi la tribunal era iubitoare şi drăguţă, dar când rămâneam doar noi doi se transforma într-un monstru feroce. Mă speria. Şi a plecat imediat ce tribunalul i-a acordat custodia unică. Din acea zi nu le-am mai văzut niciodată.
   Lake îi privea pe Jameson.
   - Dar nu am încetat niciodată să le caut.
   - Ştiu că a trecut mult timp, Thomas, începu Bloom, dar îţi vine în minte vreun loc în care Lana ar fi putut să o ducă pe Jane?
   - Dacă aş fi ştiut, nu crezi că le-aş fi găsit până acum?
   Se întoarseră la maşină în linişte. Jameson ştia ce-l aşteaptă. Se aşeză pe scaunul din dreapta şi îşi puse centura. Apoi îşi aţinti privirea în faţă evitând privirea lui Bloom.
   - Ce a fost asta?
   Se aşeză astfel încât să se uite la el.
   - Marcus? îi atrase atenţia când văzu că el nu are nicio reacţie.
   Se întoarse cu faţa spre volan şi porni motorul.
   - Ştiu că Jane e importantă pentru tine şi pentru familia ta, dar nu poţi să sari pe el aşa. Bietul om nu are nicio legătură cu dispariţia lui Jane.
   - Nu? spuse el conştient de iritarea care i se citea în voce.
   - Nu.
   Bloom ieşi din parcare.
   - Şi el, la fel ca Jane, este o victimă a Lanei. A spus că le-a căutat în toţi aceşti ani.
   - Ei bine, se pare că nu a căutat suficient.
   Bloom oftă.
   - Chiar dacă le-ar fi găsit, Lana avea custodia unică asupra lui Jane. Ce ar fi putut să facă?
   Jameson se uita pe geam. Ştia că Bloom avea dreptate. Şi mai ştia că era bine că-l găsiseră pe tatăl lui Jane şi că era un om atât de bun, drăguţ şi onest. Oare chiar şi-ar fi dorit mai degrabă să dea peste un dependent de droguri doar pentru că era atât de furios şi disperat să-şi verse frustrarea pe cineva?
   Domnul să o aibă în pază pe Lana când Jameson avea să pună mâna pe ea.

43

   Jameson era întins pe o parte şi o privea pe Sarah dormind. Voia să-şi plimbe degetul de-a lungul obrazului ei coborând pe conturul buzelor. Dar părea foarte liniştită, aşa că se mulţumi să o privească.
   Întâlnirea fusese un adevărat succes, evident. Se întâlniseră la Serpentine Gallery, aşa cum stabiliseră. Sarah adusese o pătură de picnic şi o pungă plină cu bunătăţi de la Marks and Spencer, în timp ce el adusese o sticlă de Sancerre rece şi o prăjitură proaspătă de ciocolată. Fusese impresionată. Îi explicase că era reţeta bunicii rezervată special nepoţilor şi că o făcuse special pentru ea.
   - E o onoare, spuse luând o muşcătură. Sublim.
   - Eu sau prăjitura? răspunse el.
   Avusese dreptate cu privire la vreme. Aproape. Se bucuraseră de cel puţin o oră de căldură şi soare înainte ca primele picături să cadă pe pătura de picnic. Apoi strânseseră totul repede şi fugiseră să se adăpostească.
   Sarah chicotea în timp ce săreau prin băltoace. Jameson îşi amintea că o luase de mână şi-i simţise degetele catifelate împletindu-se cu ale lui.
   Îşi petrecuseră restul după-amiezii într-un bar, şi când credea că se va scuza şi va pleca, îi propusese să ia cina împreună. Pe urmă merseseră la el în apartament şi restul e istorie, cum se spune.
   Sarah deschise un ochi şi zâmbi:
   - Bună.
   - ’Neaţa, răspunse el. Cum te simţi?
   - Comod.
   - Bine. Îmi place să ştiu că femeia din patul meu se simte comod.
   Sarah închise ochii.
   - Sună de parcă ţi-ar fi trecut o grămadă de femei prin pat.
   - Aseară mi-am dat seama de ceva, spuse el ignorând voit comentariul ei. Nu eşti deloc o fată cuminte.
   Ea se rostogoli pe spate şi zâmbi:
   - Nu ştiu despre ce vorbeşti.
   Mai târziu, în timp ce mâncau crumpets cu unt la blatul de bucătărie, la radio se vorbea despre cazul lui Jane. Jameson dădu volumul mai tare.
   Nu era nicio noutate, în continuare oamenii erau rugaţi să anunţe autorităţile dacă o vedeau.
   - E o prietenă de familie, explică Jameson dând volumul mai încet.
   - Îmi pare foarte rău, spuse Sarah punând cana pe masă. Când s-a întâmplat?
   - Credem că mama ei a răpit-o. Trece printr-o perioadă mai dificilă. E greu de explicat.
   - E bolnavă?
   - Păi, nu e normală, asta e sigur.
   Văzând expresia de pe chipul lui Sarah, Jameson continuă:
   - Are un istoric îndelungat de consum de alcool şi droguri. Nu e cea mai responsabilă mamă.
   - Măcar e mai bine să fie cu mama ei decât să fie luată de altcineva, spuse Sarah.
   - Chiar sper să ai dreptate.
   Jameson o sărută pe creştetul capului.
   - Hai să schimbăm subiectul. Vreau să mai aud din secretele alea pe care nu le ai.
   - Are legătură cu munca ta? Cu cercetarea pe care o faci?
   - De ce ai crede asta? întrebă el.
   - Ai un soi de privire pierdută când vorbeşti, sau mai degrabă când nu vorbeşti despre munca ta. Şi acum ai acea privire.
   Îşi ieşea din mână. Înainte era bun la asta. Sau poate Sarah era de vină.
   Brusc voia să aibă încredere în ea, lucru pe care nu-l mai simţise înainte.
   - Doar nu încerci din nou să câştigi unul dintre acele concursuri de genul „cine clipeşte primul”? Pentru că, te avertizez, Marcus, am exersat.
   Când îşi auzi numele venind de pe buzele ei simţi cum i se strânge stomacul.
   - Cu cine ai exersat?
   - Nu pot să-ţi spun, spuse ea zâmbind.
   - Deci amândoi avem secrete. Ştiam eu.
   - Deci mărturiseşti că ai ceva de ascuns?
   Aproape se înecă.
   - Nu-ţi scapă nimic, nu-i aşa?
   Îl cuprinse pe după gât şi-l trase mai aproape. Telefonul lui începu să vibreze pe masă în faţa lor. Ea nu-i dădu drumul. Tensiunea din stomac îi cobora în jos şi se desprinse de lângă ea cât încă mai putea.
   - Durează doar un minut, se scuză el.
   Era Claire. Poate avea veşti. Se ridică şi răspunse:
   - Bună, surioară. Stai doar o secundă.
   Acoperi microfonul cu mâna şi spuse:
   - Da, dispariţia lui Jane are legătură cu cercetarea mea.
   Se simţea ciudat de eliberat să spună adevărul.
   - Iartă-mă, Claire, spuse el reluând conversaţia. E totul bine?
   - Am primit un mesaj de la Jane.
   - Ce? Când?
   Jameson se ridică în picioare.
   - Ieri-dimineaţă mi-a trimis un mesaj în privat pe Facebook. Nu intru niciodată pe Facebook, aşa că am văzut abia astăzi, când Dan îmi arăta nişte fotografii ale nou-născutului verişoarei lui, povesti ea agitată.
   - E în regulă, linişteşte-te. Nu-ţi bate capul cu asta. L-ai văzut acum. Ce-ţi spunea?
   Jameson privi spre Sarah, care ridică din sprâncene şi murmură:
   - Veşti proaste?
   Jameson clătină din cap.
   - Spunea aşa: „Bună, Claire. Sunt eu, Jane. Sunt cu mama. E bine, dar m-a închis în podul unui case de pe lângă Leeds...”
   - Ce? Cum au ajuns în Leeds? întrebă Jameson. Poliţia ne-a spus că nu s-a urcat în niciun tren. Idioţii.
   Claire continuă:
   - „Am mers cu taxiul aproape jumătate de oră până am ajuns într-un oraş. Nu ştiu cum se cheamă, dar îmi aduc aminte de o biserică. Cred că era o Biserică a Tuturor Sfinţilor. Şi un magazin Majestic Wine. Îmi pare rău, dar asta e tot ce-mi aduc aminte. Casa în care stăm e o casă cu trei etaje şi terasă aflată pe o stradă lăturalnică.”
   Jameson mâzgăli pe spatele unui plic:
   „30 de minute de Leeds, Majestic Wine, Biserica Tuturor Sfinţilor, casă cu trei etaje pe o stradă lăturalnică.”
   - Apoi spune, continuă Claire: „Am reuşit să pun mâna pe telefonul mamei pentru că azi-dimineaţă ne-am certat şi l-a scăpat pe jos, aşa că asta ar putea fi singura mea şansă să trimit un mesaj. Se poartă ciudat şi vreau să vin acasă. Te rog, spune-i lui Marcus să mă găsească”.
   Jameson se opri din scris şi-şi înghiţi nodul din gât. Cum să facă să o găsească? Aveau doar o casă fără număr, nu ştiau nici numele străzii, nici în ce suburbie de pe lângă Leeds se aflau.
   - Ce-o fi vrând să spună prin „ne-am certat”? întrebă Claire. Lana nu i-ar face rău, nu e aşa? Spune-mi că nu i-ar face rău.
   Jameson ştia că nu putea să facă asta.
   - Lasă-mă să o sun pe Augusta.
   - Marcus, trebuie să o găseşti.
   - Claire, voi face tot ce-mi stă în putinţă. Promit.
   Puse telefonul la loc pe masă.
   - Eu o să plec acum ca tu să te pui pe treabă, spuse Sarah. Pare important ce ai de făcut.
   - Îmi pare rău.
   - Să nu-ţi pară.
   Se apropie de el şi îl sărută uşor pe obraz. Din instinct îşi acoperi notiţele cu mâna. Sarah făcu un pas înapoi şi îşi îngustă ochii:
   - Uau, dar tu chiar ai probleme cu încrederea în oameni.
   Era pentru prima dată când o femeie îi spunea aşa ceva.
   - Scuză-mă, e din obişnuinţă. Am lucrat în trecut pentru Serviciile Secrete.
   Clipi din ochi de două ori. De ce îi spusese asta?
   - O, spuse Sarah. Înţeleg.
   Îşi trecu mâna prin păr, dându-şi-l pe spate şi aranjându-l apoi pe sânul stâng.
   - Asta explică multe.
   Rămase nemişcată pentru o clipă ca şi cum ar fi asimilat informaţia, apoi reveni la realitate.
   - O, bine că mi-am adus aminte, spuse. Am ceva pentru tine.
   Dispăru în dormitor de unde se întoarse cu haina şi cu poşeta. Puse poşeta pe masă, apoi scoase o pungă de hârtie.
   - Poftim.
   - O carte? întrebă el desfăcând punga.
   - Un prieten lucrează la o editură. Nu a fost încă publicată. Ştiam că-ţi place ciclismul şi e o carte care mie mi-a plăcut mult.
   - Neînfricaţii: legende despre zeii ciclismului, citi Jameson cu voce tare, apoi se uită la ea. Ai citit asta?
   Sarah încuviinţă.
   - E despre cel mai nebun şi în acelaşi timp curajos ciclist din istorie. Îmi place să pedalez, ştii? Poate într-o zi dăm o pedală.
   - Am crezut că am făcut asta deja.
   - Bine, gură spurcată, spuse ea băgând o mână şi apoi pe cealaltă în palton. Du-te şi fii erou. Sună-mă când eşti gata să revii printre pământeni.
   Jameson îi cuprinse faţa în palme.
   - Nu sunt un erou, sunt doar un om care salvează vieţi.
   - Ai spus că eşti doar un umil cercetător.
   Femeia asta era atrăgătoare, inteligentă, îi plăcea ciclismul şi îi răspundea cu aceeaşi monedă la sarcasm. Ce ar fi putut să ceară mai mult?
   Pentru prima dată în viaţă era într-adevăr în pericol să se îndrăgostească.

   Bloom se întorsese în Harrogate, oraşul natal, unde stresul de zi cu zi şi munca din Londra se evaporau.
   Aici alerga mai repede, respirând adânc aerul proaspăt de Yorkshire. De luni bune nu se mai simţise atât de tânără şi de plină de viaţă. Dar sentimentul nu dură pentru mult timp. Muzica pe care o asculta în căşti fu întreruptă de soneria telefonului.
   - Eu sunt, se auzi vocea lui Jameson. Eşti încă în Yorkshire, în vizită la mama ta?
   - Da, aici sunt, răspunse Bloom ştergându-şi sudoarea de pe faţă cu mâneca.
   - Claire a primit un mesaj de la Jane. E încuiată într-un pod undeva pe lângă Leeds. Mă îndrept spre Kings Cross chiar acum. Ajung în Leeds la 14.30. Putem să ne întâlnim acolo?
   - Urcă-te în primul tren din Leeds spre Harrogate. O să te aştept la gară. E suficient loc în casă şi pentru tine.
   - Eşti sigură? Sunt în regulă la hotel.
   - Mă rătăcesc prin casă. Mi-ar prinde bine nişte companie şi am avea loc să ne stabilim sediul.
   Bloom alergă înapoi spre casă, o clădire cu 5 dormitoare în partea selectă a oraşului. Tatăl ei fusese avocat şi mama, chirurg cardiolog.
   Amândoi erau obsedaţi de munca lor şi nu călătoreau niciodată şi nici nu ieşeau în oraş. Investeau toţi banii şi timpul de care dispuneau în casă.
   Jameson trebuie să fi fost surprins de invitaţie. Nu fusese niciodată invitat acasă la ea în Londra, dar aici lucrurile stăteau diferit. În primul rând, nu era casa ei. Cel puţin nu deocamdată, cât încă trăia mama ei. Şi aici se simţea diferit. Munca ei o făcea să fie paranoică şi obsedată de intimitate.
   Văzuse prea multe cazuri de oameni care se încrezuseră în bunătatea altora şi plătiseră scump. Îşi aducea aminte de un agresor care fusese bucuros să-i povestească despre o aplicaţie pentru alergat care îi permitea să urmărească mai uşor femeile pentru care făcea o obsesie.
   - Tot ce trebuie să fac este să alerg în aceeaşi zonă mai multe zile la rând şi apoi pot vedea toate femeile care aleargă acolo şi unde locuiesc. Multe conturi au şi numele reale, şi poze de profil.
   Apărea la uşa lor şi spunea că este un fost coleg de la muncă sau un prieten vechi. Şi aşa începea totul. Bloom îşi oprise localizarea de pe telefon şi evita să folosească reţelele de socializare. Fratele mai mare avea ochi peste tot, graţie unor sisteme de supraveghere pe care oamenii alegeau să le folosească.
   Descuie uşa de la intrare şi se descălţă înainte de a intra pe parchet.
   Mama ei nu permitea nimănui să intre încălţat. După un duş rapid închirie o maşină şi-şi sună o veche prietenă de la poliţia din West Yorkshire. Caroline avea să o ajute. Îi fusese alături cu ani în urmă, când Bloom făcuse prima greşeală şi lumea i se prăbuşise. Era de acord să o ajute.

44

   Jameson ieşi din gara din Harrogate şi descoperi un oraş cu adevărat frumos. Copaci înmuguriţi împrejmuiau trotuarul, iar de partea cealaltă se observa o clădire impresionantă, o semilună din piatră de culoarea caramelului ce înconjura intrarea într-o altă clădire şi multe straturi de flori.
   - Marcus?
   Bloom venea spre el îmbrăcată într-o cămaşă albă din bumbac şi o pereche de blugi albaştri. Nu o mai văzuse îmbrăcată în blugi. Pe ea chiar şi acest material arăta elegant.
   - Putem merge pe jos spre casă. Nu e departe de aici, spuse ea.
   - Condu-mă, spuse el, urmând-o în josul unei străzi cu buticuri elegante şi magazine scumpe.
   - Deci aici ai crescut?
   - Da. Am avut un început greu.
   - Altă glumă, Augusta! Asta e deja răsuflată.
   Strada dădea într-o intersecţie mare. Pe partea stângă, o zonă cu iarbă delimita un şir lung de case construite în stil victorian. În faţa lor, un cenotaf în formă de ac răsărea din mijlocul unui sens giratoriu brăzdat de flori. În timp ce traversau strada spre o zonă verde, Jameson observă o cafenea care părea scumpă.
   - Betty’s, exclamă el. Am auzit de asta?
   - Probabil, răspunse ea. E o cafenea faimoasă pe aici. Turiştii stau la coadă ore bune să prindă o masă.
   - Merită?
   - Mama obişnuia să spună că „e un amărât de ceai”, dar chiar e foarte bun.
   Bloom se simţea mai relaxată acum. În Londra vorbea foarte rar despre mama ei, cu excepţia momentelor în care pomenea despre o vizită iminentă.
   Poate Jameson avea acum ocazia să afle mai multe despre ea. Îi respectase intimitatea, pentru că ştia că asta era important pentru ea, dar în acelaşi timp ardea de nerăbdare să afle cum era Augusta cu adevărat.
   Când ajunseră în dreptul casei, Jameson începu să fluiere. Aflată pe o proprietate privată, împrejmuită de un gard de piatră jos peste care creştea un gard viu minuţios îngrijit, casa de piatră avea ferestre mari de-o parte şi de alta a uşii de la intrare. Pe acoperiş avea chiar şi turnuleţe.
   - O înţeleg pe mama ta de ce vrea să trăiască aici.
   Bloom descuie uşa de la intrare.
   - E într-un cămin de bătrâni acum.
   - Îmi pare rău, nu mi-am dat seama.
   - Demenţă. Poţi să-ţi laşi bagajele în prima cameră de pe dreapta de la etaj. Mă duc să pun nişte apă la încălzit şi apoi o să-ţi arăt ce am descoperit până acum.
   Lui Jameson fu cât pe aci să-i scape un alt fluierat atunci când deschise uşa de la camera lui. Camera, decorată de sus până jos cu tapet cu motiv floral, avea două ferestre mari, una care dădea spre grădină şi cealaltă, spre drum. Îşi lăsă geanta pe patul cu tăblie de mahon şi merse să cerceteze baia.
   Era ca şi cum ar fi fost cazat la un conac.
   La parter, Bloom aşezase pe masa de stejar din bucătărie un set din porţelan cu ceainic şi ceşti. Lângă deschisese o hartă a Ordnance Survey pe care încercuise cu roşu câteva locuri.
   - 30 de minute în toate direcţiile. Avem astfel: Knaresborough, nu departe de aici, Tadcaster şi Sherburn la ora 15.00, Darton şi Holmfirth la ora 18.00, Hebden Bridge şi Howarth la ora 21.00. Astea sau orice localitate între ele. E o zonă imensă, spuse Bloom întinzându-i ceaşca.
   - Există pe undeva o Biserică a Tuturor Sfinţilor şi un magazin Majestic Wine?
   - Există o Biserică a Tuturor Sfinţilor în Bradford, Kirkby Overblow, Ilkley, Sherburn, Batley şi Bingley.
   - Majestic Wine?
   - Cinci magazine în zona West Yorkshire: Leeds, Huddersfield, Wakefield, Harrogate şi Ilkley.
   - Deci Jane e în Ilkley, spuse Jameson în timp ce telefonul îi vibră o dată.
   - Într-o casă al cărei număr nu-l ştim, şi pe o stradă cu nume necunoscut.
   - E o zonă prea mare. Vom avea nevoie de ajutor. Cunosc pe cineva de la poliţia din West Yorkshire şi a vorbit cu ofiţerii de la secţia din Ilkley să facă mai multe cercetări. Le-am trimis fotografii cu Jane şi Lana.
   - Văd că ai fost foarte ocupată, spuse Jameson căutându-şi telefonul în buzunarul de la pantaloni. Mulţumesc, Augusta. Dacă va trebui să bat la fiecare uşă din oraş, o voi face.
   - Mergem?
   - Da, hai.
   Jameson îşi verifică mesajele. O alertă de trafic de la Google. Nimic important.
   Bloom conducea, iar Jameson o sună pe Claire. Vrusese şi ea să vină cu ei, dar reuşise să o convingă să se răzgândească.
   Răspunse din prima, cu o voce în care i se citea disperarea. Îi tot spunea să se grăbească şi să o găsească pe Jane, ca şi cum el nu şi-ar fi dat silinţa.
   Jameson se strădui să-şi ţină sub control iritarea. Ştia că se simţea neajutorată.
   - Există vreun centru pentru informarea turiştilor în Ilkley?
   Jameson îşi puse telefonul lângă cel a lui Bloom în tăviţa din spatele schimbătorului de viteze.
   - Nu am mai fost în oraş de mult timp, dar cred că e unul vizavi de gară.
   - Hai să mergem acolo întâi. Dacă găsim acolo o hartă, am putea să împărţim oraşul în sectoare şi să căutăm zonă cu zonă.
   Se opriră la semafor lângă o reprezentanţă BMW.
   - Ştii unde face poliţia căutări?
   - Caroline mi-a spus că mai întâi vor verifica gările şi staţiile de autobuz, apoi staţiile de taxiuri, câteva bănci şi supermarketuri.
   - Deci nu vor merge din uşă în uşă?
   Semaforul se făcu verde.
   - Nu cred. I-am lăsat un mesaj lui Barker în care i-am spus să ia legătura cu şeful lui Caroline pentru a-i sublinia importanţa cercetărilor noastre, dar nu mi-a dat niciun semn.
   - E la curent cu ce se petrece aici. Trebuie să înceteze să ardă gazul de pomană cu jocurile de interese din poliţie şi să se pună pe treabă.
   La sensul giratoriu Bloom o luă la dreapta pe un drum care şerpuia prin câmpuri şi sate pitoreşti.
   Pe când treceau prin dreptul unui pub aflat lângă un magazin cu de toate, telefonul lui Bloom bâzâi.
   - Ar putea fi Caroline cu veşti. Răspunde tu.
   Jameson apucă telefonul lui Bloom şi introduse codul PIN pe care i-l dictă ea.
   - Ce ciudat, exclamă el citind mesajul de pe ecran.
   - Ce?
   - Alerta de trafic de pe telefonul meu. Îmi arăta ruta cea mai scurtă către un loc de care nu am auzit în viaţa mea. M-am gândit că e inutil mesajul. Dar tu ai primit un mesaj de la Trainline despre acelaşi loc.
   - Ce loc?
   - South Milford. Ai auzit de el?
   Bloom apăsă atât de violent pedala de frână, încât centura lui Jameson se blocă, trăgându-l înapoi în scaun. Se strecură prin trafic şi se opri într-o benzinărie.
   - Dă-mi să văd.
   Îi luă telefonul din mână. Arăta straniu, palidă, dar cu obrajii roşii.
   - Augusta?
   Se uită la el cu gura întredeschisă şi cu privirea înspăimântată.
   - Vorbeşte cu mine, o rugă el.
   Apăsă câteva butoane pe ecran, apoi îşi duse telefonul la ureche. După câteva secunde, înjură în şoaptă şi spuse:
   - Caroline, sunt eu, Augusta. Cred că avem o situaţie în gara din South Milford.
   Se uită la ceas, apoi continuă:
   - Acum e 15.35. Sună-mă cât de repede poţi.
   Încheie apelul şi îi întinse telefonul lui Jameson.
   - Intră pe pagina celor de la Trainline. Trebuie să ştiu când e următorul tren rapid din Leeds spre Hull care are staţie în South Milford.
   Porni motorul şi ieşi pe drum din nou. Jameson îi urmă instrucţiunile.
   - Augusta? Ce se întâmplă? Ce e cu acest South Milford?
   Oare chiar vedea lacrimi în ochii lui Bloom? N-o mai văzuse aşa niciodată.
   - Augusta?
   - E locul în care viaţa mi s-a dus de râpă.

45

   Jameson era curios, dar ştia că nu era momentul să o asalteze cu întrebări. Din comportamentul ei îşi dădea seama că era ceva serios.
    Tastă Leeds-Hull pe pagina de căutare şi începu să verifice în ce staţie se oprea fiecare tren. Găsi în cele din urmă South Milford.
   - E un tren care pleacă la 15.52 din Leeds şi ajunge la South Milford la 16.15.
   Bloom clătină din cap:
   - Nu, caută trenuri care nu se opresc acolo. Avem nevoie de un tren care nu are oprire acolo.
   Jameson îşi ridică privirea din telefon:
   - Vrei să zici...
   Bloom privi în oglinda retrovizoare şi intră în depăşirea dubiţei din faţă.
   - Mă refer la un tren în faţa căruia poţi să te arunci.
   - La naiba. Ce crezi... cine?
   Nu era nevoie să-şi termine fraza.
   - Lana, murmură el. Bine. La 15.38 pleacă un tren din gara din Leeds şi ajunge în Selby la 15.58 făcând doar o oprire.
   - South Milford e la doar 10 minute de Selby.
   Jameson se uită la ceas: 15.42.
   - Ajunge în 6 minute.
   Bloom încuviinţă o dată.
   - Sună la 999.
   Făcu ce i se spusese. Bloom parcă în faţa unui gard ce dădea într-un câmp şi îi luă telefonul.
   - Sunt Augusta Bloom. Sunt psiholog şi ştiu din surse sigure că o persoană se va arunca în faţa trenului în staţia South Milford în după-amiaza asta. Următorul tren expres va trece prin gară în aproximativ 5–6 minute.
   Bloom asculta ce i se spunea de la celălalt capăt al firului.
   - O tânără de 16 ani pe nume Jane Reid şi mama ei, Lana Reid.
   Ascultă din nou.
   - Poate doar una, poate amândouă. Nu ştiu. Şi nu, nu ştiu despre ce tren este vorba. Doar am primit un mesaj prin care m-a făcut să bănuiesc această intenţie. Eu sunt la 20 de minute de acolo.
   Bloom ascultă încă o dată ce i se spunea, apoi îşi lăsă datele de contact.
   - Dacă vorbiţi cu inspector Caroline Watkins de la secţia Weetwood, ea va fi la curent cu situaţia.
   Bloom îi mulţumi operatorului de la dispecerat şi închise telefonul.
   - A trimis o maşină la South Milford.
   - Vor ajunge acolo înaintea trenului?
   Bloom ieşi în trafic.
   - Ea aşa crede.
   Jameson se uită la ceasul de pe bord. Arăta 15.46, aproape 15.47. Era aruncat dintr-o parte în alta în timp ce Bloom schimba benzile frenetic. Oare Lana ar fi în stare să-i facă rău lui Jane? Nu avea nici cea mai vagă idee, dar Bloom conducea ca şi cum viaţa ei ar fi depins de asta. Şi Bloom ştia destule despre psihopaţi. Ceasul arăta 15.48. În orice moment trenul avea să treacă prin gara din South Milford. Privi spre telefonul lui Bloom. Nu suna.
   Ceasul arăta 15.50.
   - Să sun înapoi? întrebă el.
   Amândoi tresăriră când telefonul sună. Jameson îl înşfăcă.
   - Telefonul doamnei Bloom.
   - E acolo? Sunt eu, Caroline.
   - E la volan. O clipă, pun telefonul pe difuzor.
   - Caroline, spuse Bloom. Mă auzi? E o maşină închiriată şi nu are hands-free.
   - Te aud. O maşină se îndreaptă spre South Milford pentru a preveni o tentativă de suicid. Eşti în regulă?
   Vocea i se îmblânzi când îi adresă ultima întrebare. Era clar că ştia ceva Caroline.
   - Sunt bine, spuse Bloom pe un ton care sugera exact opusul. Ai vreo veste?
   - Locul e liber. Nu e nimeni acolo în afară de agenţii trimişi de noi.
   - Spune-le să rămână acolo... te rog.
   - Au trecut ambele trenuri accelerat din şi înspre Hull, iar următorul va ajunge în aproximativ o oră. Ne vom întoarce la 16.30.
   - Bine. Ne vedem acolo.
   - E înţelept să faci asta, Augusta?
   - E doar o staţie, Caroline. Mă pot descurca. Nu e aceeaşi situaţie ca data trecută când am fost acolo.
   - Ştiu, dar...
   Nu se mai auzi nimic de la capătul celălalt al telefonului, iar Jameson se holba la Bloom. Avea mandibula încleştată şi privirea fixată pe drum.
   - Am o întâlnire în după-amiaza asta, spuse Caroline, dar pot să scap de ea dacă vrei să fiu şi eu acolo.
   - Nu va fi necesar.
   - O să văd ce pot face, adăugă Caroline înainte de a închide.
   - Are grijă de tine, spuse Jameson punând telefonul lui Bloom lângă al lui.
   Bloom nu răspunse.
   - Cine s-a aruncat?
   Bloom nu-şi desprindea privirea de la drum şi ţinea strâns volanul.
   - Cineva foarte important pentru mine... cineva la care ţineam... ar fi trebuit...
   Ajunseră la o intersecţie la care cotiră stânga.
   - I-am dezamăgit şi nu mi-o voi ierta niciodată.
   - Când?
   - Acum 15 ani.
   Jameson făcu calculele în minte. Pe atunci Augusta avea aproape 30 de ani. Avusese un iubit? Frânsese inima cuiva? Se uită la Bloom. Oare de asta era atât de singuratică? Era plauzibil.

46

   În tot oraşul South Milford nu existau decât o benzinărie şi două puburi.
   Bloom parcă Seat-ul închiriat în parcarea benzinăriei, unde mai erau doar alte patru maşini. Benzinăria avea două staţii de alimentare, dar era pustie.
   Jameson verifică şi celelalte patru maşini, dar nu era nimeni în ele.
   - Şi acum ce facem? întrebă el.
   - Să mergem pe strada principală, poate au parcat acolo.
   Dar nu găsiră decât şi mai multe maşini abandonate şi străzi pustii. Se întoarseră la benzinărie chiar atunci când o maşină a patrulei de poliţie parca. O femeie îmbrăcată în uniformă coborî de pe locul pasagerului şi se îndreptă spre ei. Se prezentă ca fiind agent Fisher. Le spuse celor doi că două trenuri treceau din oră în oră, la câteva minute unul de altul. Le sugeră ca Bloom împreună cu colegul ei să stea pe peronul din est, în timp ce ea şi James vor merge pe celălalt peron.
   - Cine crezi că ar putea sări? întrebă agent Fisher pe când treceau de turnichete spre peronul de vest.
   Era clar că ea credea că e o pierdere de timp.
   Jameson era tentat să folosească o replică veche a celor din Serviciile Secrete, dar în loc de asta spuse:
   - O tânără împreună cu mama ei. Mama e instabilă.
   - De la dispecerat ni s-a spus că sunteţi psihologul.
   - Doamna Bloom este psiholog.
   Jameson auzi în depărtare trenul apropriindu-se. Privi în stânga şi îl văzu venind. Dacă ar fi fost în locul celor care vor să facă asta şi s-ar fi gândit că cineva va încerca să îi oprească, s-ar fi ascuns până când trenul ar fi fost suficient de aproape şi apoi ar fi alergat în faţa lor. Îşi îndreptă din nou atenţia spre peron. Acum trenul era din ce în ce mai aproape, venind zgomotos spre gară. Parcarea era liberă. Drumul din spatele lui era liber.
   Trenul se auzea din ce în ce mai zgomotos, apoi se auzi hornul. Jameson privi în spate. Dumnezeule, repede mai venea! Se îndepărtă de marginea peronului când trenul trecu prin gară. După fiecare vagon urma un curent de aer care venea spre el ciufulindu-i părul pe faţă şi scuturându-i mâneca de la cămaşă.
   Se uită după tren cum înainta cu viteză şi în cele din urmă respiră uşurat.
   Privirea lui o întâlni pe a lui Bloom pe partea cealaltă a şinelor şi pe chipul ei se citea aceeaşi senzaţie de uşurare. Şi apoi, înainte să se poată bucura de aceste sentimente, auzi un al doilea tren venind.
   Jameson văzu luminile unui tren accelerat cu destinaţia Hull venind de departe. Se uită din nou în parcare şi spre câmpul care mărginea peronul.
   Dacă Lana ar fi fost acolo, n-ar fi sărit oare în faţa primului tren? Sau aşteptase să vadă ce aveau de gând să facă ei şi tovarăşii lor poliţişti? Ar fi fost mai logic aşa. Îl văzuse venind pe peron, căutând, pregătit, şi văzuse agenţii de poliţie stând în diferite locuri strategice. Nu putea să oprească o persoană care alerga. Nu se aflau aici să facă pe eroii. Dar Augusta? Dacă încerca să o oprească pe Lana, oare ar fi fost suficient de puternică, sau ar fi fost trasă şi ea pe şine?
   Dacă Lana privea şi analiza, era de aşteptat să meargă spre capătul celuilalt peron, cât mai departe de persoana cel mai probabil să intervină.
   Jameson privi din nou spre trenul care se apropia cu mare viteză de peronul din partea opusă. Singurul mod de a ajunge pe partea cealaltă era să traverseze şinele şi asta ar fi fost stupid. Nu avea niciun motiv întemeiat să creadă că Lana şi Jane erau acolo. Apoi văzu ceva, o umbră în capătul peronului de pe partea cealaltă, exact în locul din care ar fi sărit Lana dacă era în locul lui.
    Începu să alerge, strigând la Bloom şi la ofiţerul de lângă ea, arătând spre locul în care văzuse ceva. Bloom începu să alerge, dar ofiţerul nu.
   „Nu poate să oprească decât o persoană”, se gândi el.
   Trecu pe lângă agent Fisher, strigând:
   - Am văzut ceva acolo!
   Trenul se apropia din ce în ce mai mult. Putea să vadă emblema albastru cu mov a TransPennine pe primul vagon. Dar era convins că încă avea timp.
   Văzu din nou mişcare, o umbră roşie printre copaci. O auzi pe Bloom ţipând, dar nu-şi putea da seama ce zicea. Se uită înspre tren din nou. Era aproape de capătul peronului acum.
   - Fă-o, se încurajă el.
   Bloom ţipă din nou.
   - Stai acolo! Stai acolo! strigă ea.
   „Nu poate să oprească decât o persoană”, repetă el ca o mantră.
   Trenul trase semnalul, şi fără ezitare Jameson se lansă peste şine spre peronul pe care era Bloom.

   Lana Reid mergea încoace şi încolo prin iarba care-i ajungea până la glezne.
    În ultimul mesaj îi spuseseră că erau pe drum, dar acum se afla în mijlocul pustiului, fără semnal, fără să ştie ce se va întâmpla şi cât timp va trebui să stea acolo. Toate astea pentru că avusese nevoie de ajutorul lui Jane. Îi spuseseră că dacă nu face cum îi spun ei, va fi descalificată, pentru că nu avea voie să primească ajutor de la nimeni. Se uită din nou spre copaci, la siluetele care se profilau în umbră. Nu mai era cale de întoarcere.
   Trebuia să rămână acolo până la îndeplinirea misiunii. Îi plăcuse să vadă expresia de pe chipul tălâmb a lui Jameson.

47

   Stăteau unul lângă altul în maşină în linişte.
    Bloom nu mai ţipase la el niciodată, dar o speriase al naibii de rău. Imediat ce se ridicase de pe şine şi păşise pe peronul pe care se afla ea, Bloom îşi pierduse controlul. Începuse să ţipe la el, că era un mare idiot, că la ce naiba se gândise, nu-i păsa deloc de propria viaţă?
   El o ignorase, evident. Se concentrase doar pe ţelul pe care-l avea şi nu băgase de seamă ţipetele ei şi sunetul trenului care trecea în viteză prin spatele lui. Îşi făcuse loc printre plantele care creşteau lângă peron şi găsise o pungă de plastic prinsă de o tulpină. În cele din urmă căzuse în genunchi.
   Oare uşurarea sau gândul că îşi risca viaţa pentru o pungă de la TK Maxx îl îngenunchease? Dar în acel moment ei nu-i păsa. Alergase spre el şi îl scuturase agresiv.
   - Să nu mai faci aşa ceva niciodată, mârâi ea.
   Apoi plecase şi fusese rândul poliţiştilor să-l ia la rost.
   - Mulţumesc, şopti ea acum.
   Jameson se întoarse spre ea. Se opriseră la benzinărie să ia ceva de mâncare pentru cină, dar sandviciurile vidate rămăseseră neatinse la el în poală.
   - Ce?
   - Ştiu că vrei să mergi în Ilkley, dar trebuie să stau până trece şi ultimul tren.
   Agenţii le spuseseră că aveau treburi mai urgente de rezolvat.
   - Măcar asta pot să fac şi eu.
   - Augusta, ce s-a întâmplat? A fost vorba de un iubit?
   - A fost vorba de un copil, răspunse ea. Nu al meu, se grăbi să adauge. Dar era în grija mea.
   Bloom o vedea în faţa ochilor pe mama copilului stând în pragul uşii ţipând: „Unde e? Spune-mi unde e!”
   - Augusta? spuse Jameson atingând-o uşor pe mână.
   Se forţă să-şi alunge amintirile.
   - Îmi pare rău. Îmi e greu să vorbesc despre asta.
   Trase aer adânc în piept.
   - Îmi e greu şi să-mi aduc aminte.
   Jameson îşi retrase mâna şi ea ştia că îi spunea să-şi dea timp.
   Avu nevoie de un minut să se adune.
   - Mama a avut o prietenă, Penny. Se ştiau din şcoala generală. Fiica ei...
   Trebuia să ţină imaginile la distanţă şi să se concentreze pe fapte:
   - Fiica ei era cu 12 ani mai mică decât mine. Penny se chinuise să rămână însărcinată.
  Urmă o pauză, apoi continuă. Era oare relevant? Sigur că era. Să-ţi doreşti cu disperare un copil şi apoi să-l pierzi făcea tragedia şi mai mare.
   - Fiica lui Penny intrase în bucluc la şcoală şi m-a rugat să stau de vorbă cu ea.
   Un surâs timid îi înflori pe buze.
   - Am crezut că voi putea să-mi pun în practică noile abilităţi, să mă laud în faţa mamei, care credea sincer că meseria de psiholog e doar cu un pas în faţa magicienilor care hipnotizează pe la petreceri şi-i fac pe oameni să latre.
   Jameson scoase un sunet înfundat ca răspuns la încercarea ei de a face o glumă.
   - Nici nu-mi imaginam cât rău aş putea face.
   Se aşternu liniştea. Jameson spuse apoi:
   - Prima mea victimă a fost un fermier din Ucraina. Exista suspiciunea că o organizaţie criminală folosea ferma la care lucra el ca să ascundă armament. Ştiam că membrii organizaţiei erau nemiloşi şi periculoşi, dar l-am convins pe puşti să spioneze pentru mine. I-am spus că-l voi răsplăti pe măsură. Ştiam că avea o soră care spera să obţină cetăţenia britanică, aşa că i-am spus că o pot ajuta. L-au împuşcat în cap şi i-au atârnat corpul de un gard în mijlocul satului, ca toată lumea să-l poată vedea. Nu am mai putut să dorm bine câteva... mă rog, niciodată de atunci.
   Se uită la Bloom.
   - Augusta, când suntem tineri şi lipsiţi de experienţă, niciunul dintre noi nu ştie cât de mult rău poate face.
   Îl privi printre lacrimi. Părăsise MI6 după ce trecuse prin multe traume, dar nu-i povestise nimic niciodată. O făcea să se simtă mai curajoasă.
   - Credeam că sunt de ajutor. Credeam că făcea progrese. În dimineaţa în care s-a întâmplat plănuisem să-i cer voie să pun pe hârtie întreaga experienţă pentru un studiu de caz... o poveste de succes.
   - Nu te poţi învinovăţi de alegerile altora.
   - O, ba pot. În cazul ăsta chiar pot.
   Bloom şi-o amintea pe Penny dând buzna pe lângă mama ei pe scări şi venind spre ea. Doar câţiva centimetri le despărţeau. Penny vorbea încet, aproape mârâind cuvintele pline de ură.
   - Fetiţa mea s-a aruncat în faţa trenului.
   Îşi aminti cum se prăbuşise pe treapta din spatele ei, i se înmuiaseră picioarele şi plămânii i se goliseră de aer. Penny continua să vorbească, dar ea nu auzea decât un ţiuit strident, un zgomot de fundal.
   „Fetiţa mea s-a aruncat în faţa trenului.”
   Îşi aminti că-şi privise mâinile. Nu-şi simţea degetele. Încerca să le mişte, dar nu le putea dezlipi de pe genunchi. Mama ei stătea în picioare în spatele lor, cu o mână pe după umerii lui Penny.
   - Haide, Pen, vino cu mine.
   Dar Penny nu se mişca. Flutura o bucată de hârtie la care Bloom îşi amintea cum se holbase, în timp ce se mişca stânga-dreapta prin faţa ei.
   - N-o să te iert niciodată, spusese Penny.
   - Penny, Augusta nu are nicio vină. Haide să mergem.
   Penny se întorsese cu faţa spre mama lui Bloom.
   - Serios? spuse ea întinzându-i bucata de hârtie. Nu are nicio vină?
   O privise pe mama ei luând hârtia. Era un plic din care scosese o bucată de hârtie. O privise un moment, apoi exclamase:
   - O, Doamne.
   O privise pe Augusta şi în privire citise ceva ce nu ar fi vrut să vadă niciodată: „Sunt dezamăgită. M-ai făcut de ruşine. Mi-e jenă cu ce ai făcut”.
   Îşi aminti apoi cum luase bucata de hârtie din mâna mamei ei, care o conduse pe Penny în jos pe scări şi în bucătărie. În cele din urmă Augusta privise hârtia. Erau două rânduri scrise, dar acele rânduri urmau să o bântuie tot restul vieţii.
   „Nu pot să fiu normală. Şi nu vreau să fiu un monstru. Mi-ai spus să aleg. Am ales.”

48

   Ani la rând, Bloom nu-şi dăduse voie să se gândească la acea zi.
    În timp, detaliile deveniseră înceţoşate şi vagi. Dar pe măsură ce retrăia în minte evenimentele, totul devenea mai clar şi îşi aduse aminte de ceva. Îşi luă telefonul şi deschizând Google Maps mări imaginea pe zona South Milford.
   Găsi şina de tren şi îi urmări traseul întâi spre Selby, apoi spre Leeds. Acolo unde văzu că şina se intersecta cu un drum, activă opţiunea de satelit şi începu să caute ceva anume. Când în cele din urmă găsi ce căuta, verifică din nou locul şi, întinzându-i telefonul lui Jameson, porni motorul.
   - Dar până la ultimul tren mai avem 20 de minute, spuse Jameson.
   Bloom ieşi din parcarea pustie.
   - Medicul legist a spus că dacă Dumnezeu a ţinut cu ea, căderea i-a provocat moartea înainte ca trenul să o lovească. Cădere.
   Jameson se uită la ecranul telefonului şi mări imaginea.
   - A sărit de pe un pod?
   - E un singur pod în apropiere de South Milford.
   - Se pare că e un drum neasfaltat.
   Bloom încuviinţă.
   - Mă poţi ghida?
   Se lăsase întunericul şi lipsa iluminatului public făcea ca vizibilitatea să fie scăzută. Bloom aprinsese farurile pe poziţia maximă în timp ce traversau câmpuri şi zone de pădure.
   - Încetineşte, spuse Jameson. Uneori şinele de tren au terasamente din lemn.
   Avea dreptate. Bloom opri maşina pe iarbă. Se căţărară şi merseră înapoi până pe pod. Bloom putea să vadă şinele paralele de dedesubt. Asta era.
   Locul în care se întâmplase totul. Locul din care sărise. Era imposibil să fi fost ucisă de o cădere de la o înălţime atât de mică. Medicul legist încercase să spună ceva consolator.
   - Augusta?
   Vocea lui Jameson era agitată. O femeie stătea pe buza podului, înaintând încet spre ei. Când îi putură vedea faţa, Bloom îl atinse pe Jameson pe braţ. Simţi muşchii tensionându-i-se.
   Bloom făcu un pas în faţă.
   - Lana?
   Lana se opri.
   - Ce v-a luat atâta?
   - Cine ţi-a spus despre locul ăsta? întrebă Bloom.
   Cine ar fi ştiut să o aducă aici? Medicul legist? Poliţia? Penny?
   Lana zâmbi.
   - Unde e Jane? întrebă Jameson abia stăpânindu-şi furia.
   Lana făcu un pas spre ei.
   - E cu un prieten.
   - Cu ce prieten? Unde? spuse Jameson făcând un pas înainte.
   - Pe un pod, spuse Lana cu ochii ţintă la Jameson.
   Bloom simţi în piept gheara fricii.
   - Ce pod?
   - Deasupra unei căi ferate, răspunse Lana cu voce robotică.
   Jameson se năpusti asupra Lanei. Fusese prea rapid pentru Bloom. O apucă de umeri şi îi trase faţa aproape de a lui.
   - Spune-mi exact unde se află, nebună ordinară, sau te arunc în faţa următorului tren.
   - O, Marcus, spuse ea cu voce cântată. Cât de masculin eşti!
   - Marcus? spuse Bloom punându-i o mână pe spate.
   - Să nu crezi că n-o s-o fac, ameninţă Jameson. Lui Jane şi nouă tuturor ne-ar fi mai bine fără tine. Acum spune-mi unde naiba e!
   Cum Lana nu spunea nimic, o târî în mijlocul podului ţinând-o strâns de umeri. O împinse spre marginea podului şi se uită la ceasul de la mână:
   - Ai două minute.
   Bloom îşi privea partenerul. Era 99% sigură că nu avea să facă asta. Era un om bun, un om care respecta legea. Dar abia îi povestise despre prima crimă de care se făcea vinovat. Şi mai erau şi altele.
   - Marcus? spuse ea din nou.
   Dacă se prefăcea, nu ar fi vrut să fie ea cea care îi strică jocul. Dar dacă se arăta suficient de speriată...
   - Marcus, să nu faci ceva ce vei regreta.
   - Unde e?
   Vocea lui Jameson era joasă şi ameninţătoare. Nu-l mai auzise vorbind aşa niciodată.
   - Cum crezi că o vei găsi dacă mă arunci în faţa trenului? spuse Lana cu voce perfect calmă.
   - Marcus, are dreptate, interveni Bloom. Nu lăsa furia să-ţi întunece judecata. Ştiu că i-ai avut pe conştiinţă pe toţi cei care au murit de mâna ta.
   Se citi panică pe chipul Lanei şi Bloom simţi un val scurt de satisfacţie.
   Se încordă pentru prima dată în strânsoarea lui Jameson. Nu voia să moară.
   - Ce avem de câştigat dacă Lana moare ucisă de tren? Nu va mai exista pe acest pământ, nu va mai respira, gândi, vorbi. Va fi un nimic.
   Jameson îşi înteţi strânsoarea ca urmare a încercărilor ei de a scăpa.
   - Spune-mi unde e şi-ţi dau drumul. E foarte simplu.
   Intrase în joc, deci încă gândea lucid. Lana se opri din zvârcolit. În depărtare se auzi vuietul trenului apropiindu-se.
   - Lana, e timpul să iei o decizie, spuse Jameson împingând-o mai aproape de margine.
   - Ştii, nu mi-a plăcut niciodată de tine. Nici mie, nici lui Jane, spuse Lana întorcându-şi capul pentru a-l privi în ochi.
   Lana întrezărea luminile trenului.
   - Lana, de ce l-ai întărâta chiar acum?
   Lana se uită la ea zâmbind. Apoi Bloom îşi dădu seama. Motivul pentru care Lana îi aşteptase toată după-amiază până pe înserat. Era o demonstraţie de putere. Cumva îi descoperiseră punctul cel mai slab şi toată această mascaradă era menită să exploateze acest punct sensibil. Se folosiseră de tehnologie pentru a o ademeni în locul ăsta şi o trimiseseră doar pe Lana.
   Făcuseră să pară că Jameson şi Bloom erau cu un pas înainte. Dar totul fusese doar o iluzie. Dedesubt trenul trecea vuind, împrăştiind curenţi de aer spre podul pe care stăteau.
   - Marcus, nu ne va spune niciodată unde e Jane, spuse Bloom. Fă-o.
   Lana făcu ochii mari în timp ce Jameson smuci din cap şi se uită spre Bloom. Trenul era acolo. Bloom îl putea vedea pe conductor în cabina puternic luminată. Îi susţinu privirea şi repetă:
   - Fă-o.
   Lana strângea bariera cu ambele mâini în timp ce Jameson o ridică de la sol. Nu ţipa, dar Bloom nici nu se aşteptase să o facă. Era psihopată şi nu simţea frica aşa cum o simţeau ceilalţi oameni.
   Vuietul trenului îi răsuna în urechi, dar alt sunet de motor ajunse la urechile lui Bloom. Motocicleta de teren tăia câmpul din spatele lor venind dinspre locul unde-şi parcaseră Seat-ul şi se îndrepta direct spre Bloom. Ea sări în spate, mişcare pe care fără doar şi poate şoferul o anticipase, pentru că se opri cu roata din faţă la un milimetru de zidul podului. Roata din spate descrise un arc de cerc în timp ce trenul trecea huruind pe sub ei.
   Nu-şi dădea seama dacă Jameson îi dădu drumul, sau dacă Lana reuşi să scape, cert este că atunci când vederea i se limpezi, Bloom o văzu pe Lana aşezată pe scaunul motocicletei. Îl bătu pe umăr pe şofer, care porni motorul împroşcând cu noroi. Trecură în marşarier pe lângă Bloom, executară o rotire de 180 grade şi apoi porniră la drum.
   - Conduc eu! ţipă Jameson, care deja alerga spre maşină.
   Bloom nu comentă nimic. Se urcă pe scaunul pasagerului şi îşi puse centura în timp ce se avântau prin iarbă şi trecură podul. În depărtare, Bloom încă putea să vadă farurile din spate ale motocicletei. Jameson acceleră şi Bloom speră ca memoria lui să fie mai bună decât a ei şi să-şi aducă aminte pe unde veniseră.
   - Nu vom reuşi niciodată să ajungem din urmă o motocicletă, dar putem măcar să nu o pierdem din vedere.
   Următorii zeci de metri drumul era drept. Apoi micul beculeţ roşu al motocicletei începu să apară şi să dispară după cum şerpuia drumul.
   - Pentru o secundă aproape că reuşisei să mă convingi, spuse Jameson fără să-şi ia ochii de la drum şi piciorul de pe acceleraţie.
   - La fel şi tu.
   Bloom se sprijinea de bord cu o mână întinsă.
   - Cum ţi-ai dat seama că a fost o farsă?
   Ajunşi la o intersecţie în formă de T, Jameson viră în viteză la dreapta.
   Bloom fu împinsă spre Jameson şi înapoi la locul ei. Mirosul de combustibil ars umplea aerul cu fum.
   - Instinctul.
   - Doamna Bloom şi-a urmat instinctul?
   Doar o persoană a cărei viaţă a fost plină de riscuri ar încerca să fac o glumă într-un astfel de moment.
   - Ai mai fi făcut-o dacă m-aş fi înşelat?
   Pentru prima dată, îşi luă ochii de la drum şi se holba la ea. Fusese suficient.
   - Îmi pare rău, se scuză ea imediat. Nu ar fi trebuit să te întreb asta.
   Ajunseră la o cale ferată. Bloom se asigură că nu trecea niciun tren.
   - La naiba, înjură Jameson în barbă.
   - Sunt în câmp, spuse Bloom luându-şi telefonul.
   Nu era deloc semnal. Scană orizontul căutând un drum de acces.
   Jameson coti la stânga şi acceleră, dar curând începură să se îndepărteze. Îi pierdeau din vizor. Bloom îşi întinse gâtul uitându-se în spate după motocicletă. Dar nu vedea decât câmpuri pustii.
   Maşina încetini.
   - E o fundătură, spuse Jameson ajungând la intrarea într-o fabrică. Aveau un plan.

49

   Era trecut de miezul nopţii când Jameson şi Bloom ajunseră acasă.
   Jameson se duse în camera lui şi făcu un duş. Dădu robinetul de apă caldă la maxim şi lăsă apa să-i spele frustrarea. Ce naiba se întâmplase? Ce avusese Lana de câştigat? Bloom spusese că inventatorii jocului îi manipulaseră emoţiile şi că asta le făcuse plăcere. Dar Jameson nu era aşa de sigur. Trebuie să fi fost vorba de altceva, trebuie să fi avut un motiv întemeiat, un câştig mai substanţial.
    Când nu mai suportă căldura, îşi înfăşură în jurul taliei un prosop mare pe care-l luă de pe calorifer. Îşi luă telefonul şi-i răspunse lui Sarah la mesajul pe care i-l trimisese mai devreme. Voia să vadă dacă ajunsese în siguranţă şi-l întreba cum merg lucrurile. Îi răspunse că era bine şi că o va suna a doua zi.
   O găsi pe Bloom în faţa unui şemineu neaprins, aşezată într-un fotoliu din piele Chesterfield. Se aşeză pe scaunul din faţa ei şi ea îi întinse un pahar destul de greu. După culoare şi miros, intui că e vorba de un whisky scoţian single malt. Se întrebă dacă Bloom îl cumpărase chiar ea. Nu şi-o putea imagina cumpărând băuturi alcoolice. Poate doar un vin roşu bun sau un vin alb. Dar whisky nu. Luă o înghiţitură. Avea gust de turbă şi îl încălzi uşor pe dinăuntru. Era exact ce avea nevoie.
   - A cui e băutura asta? A ta sau a tatălui tău?
   - De fapt, e a mamei, spuse Bloom ridicându-şi privirea. Îi plăcea să bea un pahar de whisky tare după o operaţie grea.
   - Chirurg cardiovascular, corect?
   Bloom încuviinţă cu ochii la rotocoalele de lichid care se formau în timp ce ea agita paharul.
   - Mâine la prima oră o pornim spre Ilkley.
   - Cred că au plecat deja demult de acolo, nu crezi?
   Asta era. Evident. Asta fusese miza importantă. Lana făcuse rost de timp să o mute pe Jane în alt loc.
   Bloom nu spuse nimic.
   Telefonul lui Jameson începu să-i bâzâie în buzunar.
   - O clipă, spuse el îndreptându-se spre bucătărie să răspundă.
   Vocea lui Sarah îi inundă urechile, o urmă de normalitate într-o seară nebună.
   - Hei, tu, spuse ea.
   - Credeam că dormi, altfel te-aş fi sunat, spuse el.
   - Ai avut noroc cu tânăra ta prietenă? Ai găsit-o?
   Jameson luă o înghiţitură mare de whisky care îi arse gâtul.
   - Marcus?
   - Scuză-mă. Nu. Nu am avut noroc.
   - Eşti bine? Pari...
   Jameson închise ochii. Chiar crezuse că în sfârşit o vor găsi astăzi. Chiar şi când erau cu Lana crezuse că le va spune unde este Jane. Iar când devenise evident că nu avea nicio intenţie să le spună, fusese cu adevărat tentat să o arunce peste pod. Nu se mai aflase faţă în faţă cu partea lui întunecată de foarte mult timp şi nu îi plăcea senzaţia.
   - Nu ştiu dacă o vom mai găsi vreodată.
   Pentru o clipă, Sarah nu spuse nimic.
   - De ce? Ce s-a întâmplat?
   Jameson nu răspunse.
   - Uite, interveni ea, te înţeleg dacă nu vrei să vorbeşti despre asta. Dar dacă ai nevoie de mine, sunt aici, bine? Trebuie doar să mă suni.
   Îi mulţumi şi-i promise că o va suna. Când se întoarse în cameră, paharul lui Bloom era gol.
   - O seară grea, spuse el.
   Niciodată nu-şi mai văzuse partenera atât de afectată. Voia să ştie de ce se învinovăţea pentru că fata aceea îşi pusese capăt zilelor, dar nu ştia cum să o întrebe. Aşa că se aşeză şi aşteptă un semn cât de mic că voia să vorbească despre asta.
   - Era un copil atât de frumos, spuse ea în cele din urmă. Avea părul lung şi ondulat şi nişte trăsături angelice. Când te uitai la ea puteai să juri că e cel mai adorabil copil din câţi există.
   - Dar?
   - Să spunem doar că mă gândesc des la ea în ultima vreme. Cazul acesta mi-a împins toate amintirile la suprafaţă. Era un copil cu o personalitate magnetică şi era inteligentă şi atât de curioasă să afle cum şi de ce era diferită! Voiam să fiu eu cea care să-i cultive tot potenţialul şi să i-l canalizeze către ceva bun.
   - Era psihopată?
   Aşeza o altă piesă din puzzle-ul vieţii Augustei. Aşa se explica obsesia ei.
   - Am fost naivă. Ea era mai vulnerabilă decât aş fi crezut. Vedeam psihopaţii ca fiind o altă specie, ca şi cum ar fi fost un soi de mutanţi cu un cap în plus. Aşa că am făcut ceea ce mulţi dintre noi facem. Am generalizat. Am crezut că era ca restul celor din categoria ei, puternică, rece, dar până la urmă ea era doar un copil care ştia că e diferită şi care voia să se integreze.
   Îi părea sincer rău pentru Bloom. Nicio vină nu era mai mare decât aceea pe care o simţeai pentru sângele vărsat din cauza ta.
   - Cum o chema?
   - Seraphine. Seraphine Walker.

50

   Bloom auzi paşi în faţa uşii. Visase trenuri şi poduri şi corpuri strivite.
    Se ridică în fund şi clipi uitându-se la ceasul de lângă pat. Ceasul mic, alb pe care-l primise cadou de la bunicul ei când împlinise 10 ani arăta ora 5.13.
   Paşii se auzeau din ce în ce mai aproape şi ea se ridică începând să caute cu privirea o armă în dormitorul în care copilărise. Într-un colţ îndepărtat, o chitară la care cântase foarte rar zăcea sprijinită de perete. În sertarul măsuţei de toaletă era un cuţit pentru scrisori. Uite ce reuşise Seraphine Walker să facă doar cu un creion ascuţit. Avusese capacitatea să gândească rapid şi excelente cunoştinţe despre corpul uman, dar şi cruzimea imperturbabilă care o făcea pe Bloom să simtă fiori pe şira spinării. Gândul că sute de oameni ca Seraphine se jucau cu vieţile altor oameni aşa cum o făcuseră seara trecută o făcea pe Bloom să simtă anxietate şi furie. Se opri pentru o secundă în timp ce o idee i se contura în minte.
   Se auzi o bătaie uşoară la uşă.
   - Augusta?
   Uitase că Marcus îşi petrecuse noaptea în casă.
   - Intră, strigă ea.
   Din lumina de pe hol îşi dădu seama că era îmbrăcat doar într-un tricou şi o pereche de boxeri.
   - Ţi-ai citit mesajul de pe WhatsApp? întrebă el.
   Se întinse după telefon. Îl dăduse pe silenţios atunci când se băgase în pat.
   Jameson înaintă câţiva paşi şi apoi se opri. Bloom aprinse veioza de pe noptieră şi el aruncă o privire cercetătoare prin cameră, fără doar şi poate savurând perspectiva pe care o putea avea asupra tinereţii ei. Se aşteptase să audă comentarii ironice despre decorul feminin, dar nu spuse nimic. Asta însemna că nu era de bun augur ce avea să citească în mesaj.
   Apăsă pe iconiţă şi văzu doar un mesaj necitit. Era vorba de un grup nou, format din ea, Jameson şi un număr privat. Numele grupului era: „Ai curaj să intri în joc?” Aruncă o privire spre Jameson înainte să deschidă mesajul. Număr privat

   Dragă doamnă Bloom şi domnule Jameson. Suntem profund intrigaţi de acţiunile dumneavoastră şi am fost impresionaţi de deducţiile perspicace pe care le-aţi făcut.
   Vrem, aşadar, să vă acordăm onoarea de a primi această invitaţie.
   Aveţi curajul să intraţi în joc?
   5:00

   - Ce le răspundem? întrebă Jameson.
   - Să înţeleg că te-ai gândit să le răspunzi cu „da”?
   Jameson ridică din umeri.
   - M-am gândit că „să-i dăm drumul” sună chiar bine.
   - Desigur.
   Bloom apăsă pe căsuţa de text şi începu să scrie:

   Bloom
   Credeam că deja suntem în joc.
   5:17

   Jameson citi şi el.
   - Şi asta ar putea merge.
   Bloom se uita la telefon aşteptând un răspuns.

   Număr privat
   Indiferent de la cine aţi primi invitaţia, doamnă Bloom?
   5:18

   Da-ţi-mi voie să vă arăt ce înseamnă cu adevărat să jucaţi.
   5:18

   Jameson şi Bloom se uitară unul la altul. Apoi Jameson începu să scrie propriul mesaj.

   Jameson
   Şi cine este „noi”?
   5:19

   Număr privat
   Asta, domnule, o ştiu numai eu. Voi va trebui să aflaţi.
   5:20

   - Am nevoie de cafea pentru asta, spuse Jameson ieşind din cameră.
   Care era motivaţia din spatele acestei invitaţii? Trebuie să fi existat un motiv. Clive Llewellyn fusese trimis acasă, presupuneau ei, pentru că terminase cu brio provocarea. Era un om de succes, care îşi putea controla emoţiile şi era bine ancorat în realitate. Nici chiar fiica lui nu suspecta nimic. Oare jocul era menit să găsească psihopaţi care ştiau cum să treacă neobservaţi? Dar ce urma după? Ce li se cerea să facă?
   Bloom se gândea la principalele lucruri care îi motivau pe cei care sufereau de o formă accentuată de psihopatie: entuziasmul, grandoarea şi manipularea celor din jur pentru propriul câştig. Cum s-ar traduce asta la o scară mai mare? Cum s-ar contura un scop comun? Se întinse după pulover şi scrise un nou mesaj înainte de a coborî la Jameson.

   Bloom
   De ce vreţi să intrăm în joc? Ce avem de câştigat? Cum putem concura când nu avem nici caracteristicile de bază necesare?
   5:26

   În bucătărie, Jameson se îmbrăcase deja şi turna cafea în două căni.
   Aprinsese lustra care inundă întreaga încăpere cu o lumină albă strălucitoare. Bloom o stinse şi aprinse aplicele de pe perete care dădeau o lumină caldă.
   - Cafea e bine? întrebă Jameson.
   - Da, te rog.
   Se aşeză la masă şi luă cana. Jameson îi împinse laptele, dar ea scutură din cap.
   - Ţi-am citit ultimul mesaj. A fost oare o idee bună? spuse el aşezându-se pe scaunul din faţa ei. Credeam că vrem să intrăm în joc. Nu de asta am citit tot ce am citit?
   - Pe atunci voiam să te infiltrăm pe tine pe post de marionetă. Nu ne-ar invita să jucăm pe bune.
   - Atunci ce crezi că pun la cale?
   Jameson îşi verifică telefonul şi începu să scrie un mesaj zâmbind.
   - Ce zice?
   - E Sarah. Un mesaj pe care nu l-am văzut aseară.
   Bloom sorbi din cafea.
   - Îţi place de ea, nu-i aşa?
   - Nu e rea.
   Zâmbetul îl dădu de gol.
   - Ce? întrebă el.
   - Nimic, Marcus. Chiar nimic.
   Şi-ar fi dorit să fi fost la fel de bună cum era Claire la a-l lua peste picior. Asta părea ocazia perfectă.
   Jameson clătină din cap.
   - Ce pun la cale?
   - De ce noi? Ce am avea noi de câştigat?
   - Jane. Asta e miza noastră. Trebuie să ajungem la o înţelegere şi să îi facem să ne-o dea înapoi.
   - Uşor de spus, greu de făcut.
   - Dar asta trebuie să facem.
   - Nu dau două cepe degerate pe Lana, Stuart sau copilul ăla din Sheffield.
   - Grayson.
   - Lasă-i să joace. Nu-mi pasă ce fac ei. Nu e problema noastră şi nu putem să ne punem împotriva lor sau să ne luptăm cu ei pe cont propriu, spuse el trecându-şi mâna prin păr. Dar putem să o salvăm pe Jane.
   - Ştiu.
   - Dar pentru asta va trebui să intrăm în joc.
   Bloom încuviinţă.
   - Nu ne pot controla printr-o reţea sau printr-o infrastructură aşa cum fac cu poliţia. Noi lucrăm independent şi asta le îngreunează misiunea de a face presiuni asupra noastră. De aceea ne vor ataca individual. Pe noi şi pe cei la care ţinem.
   - Vrei să spui pe Jane... sau pe Claire? întrebă Jameson îngrijorat.
   Bloom încuviinţă încet.
   - Şi pe Sarah.
   - Ei nu ştiu despre ea.
   - Cum poţi fi aşa de sigur?
   Telefonul lui Jameson bipăi. Primise un alt mesaj pe care-l citi cu voce tare.

   Număr privat
   Ce veţi avea de câştigat? Mă dezamăgeşte că nu ţi-ai dat seama singură de asta, doamnă Bloom, Chiar ţi se pare o coincidenţă faptul că un cunoscut al domnului Jameson este unul dintre jucătorii noştri? Lana Reid nu prezintă chiar caracteristicile pe care noi le căutăm, dar am păstrat-o pentru că mă duce mai aproape de ceva ce-mi doresc.
   17:30

   - Ce naiba? se miră Jameson.
   Bloom îşi luă telefonul şi începu să scrie un răspuns.

   Bloom
   Cum ar fi?
   17:32

   Avea o presimţire oribilă că ştia deja răspunsul corect. După o clipă, când primi răspunsul, senzaţia de gol în stomac se intensifică.

   Număr privat
   PE TINE.
   17:33

51

   Jameson se afla în trenul care-l ducea din Harrogate în Leeds.
    Se aşezase în faţa unui adolescent care avea în urechi cercei care îi măreau foarte mult lobii. Oare cum arăta când îi dădea jos? Oare cum avea să-şi găsească un loc de muncă decent cu urechile fleşcăite? Jameson se simţea obosit şi bătrân. Generaţia din care făcea parte băiatul era diferită; lumea lor urma să fie plină de oameni cu urechi fleşcăite.
   În Leeds urmări harta de pe telefon şi trecu pe lângă şirul de taxiuri înşirate în faţa gării şi se îndreptă spre Laynes Espresso, care se afla pe partea cealaltă a străzii. Se zvonea că acolo, în clădirea de culoarea teracotei, se vindea cea mai bună cafea din Leeds. Jameson păşi înăuntru şi îşi roti privirea prin încăperea micuţă. Sarah stătea la o masă pentru două persoane.
   - Ţi-am comandat un latte, spuse ea când chelneriţa le aduse două cafele cu rozete perfect desenate în spumă.
   - Eşti aici să-ţi vizitezi familia sau în interes de serviciu? întrebă Jameson.
   - Nici una, nici alta.
   - Atunci?
   - Se pare că iubitul meu a avut nevoie de mine, aşa că am venit.
   Jameson întoarse pe toate părţile cuvântul „iubit” şi ajunse la concluzia că-i plăcea cum sună.
   - Serios? Am presupus că îţi vizitezi familia. Nu locuiesc pe aproape?
   Sarah clătină din cap şi o şuviţă de păr îi căzu pe faţă. Şi-o dădu după ureche şi spuse:
   - Locuiesc departe de aici, în North Yorkshire. E cel mai mare comitat din ţară, ştiai?
   - Am auzit asta, da. Nu trebuia să baţi tot drumul pentru mine.
   Nu credea o iotă din ce spusese, dar părea genul de lucru pe care trebuia să-l spună.
   - Nu-ţi face griji. După-amiază am o întâlnire cu directorul executiv al spitalului Trust din Leeds.
   Jameson îşi dădu silinţa să-şi ascundă dezamăgirea. Era acolo cu el la o cafea, odihnindu-şi gamba pe piciorul lui. Asta era tot ce conta. După ce ieri îşi petrecuse ultimele 14 ore bătând fără succes la uşile din Ilkley, asta era tot ce avea nevoie.
   - Mulţumesc, domnule director executiv.
   - Doamnă director executiv, spuse Sarah ascunsă după cana ei de cafea.
   „La naiba.”
   - Uau, un profesionist se ocupă de bunul mers al lucrurilor. Bravo lor.
   Sarah îşi puse cana pe farfuriuţă.
   - Ţi-ai revenit complet.
   - Mulţumesc mult, spuse el zâmbind.
   - Mi-a fost dor de tine.
   Nu se aşteptase la asta şi ştia că nu reuşise să-şi ascundă surpriza. Sarah îşi plecă privirea şi el nu ştia ce să spună. Dacă viaţa ar fi fost mai simplă i-ar fi răspuns „şi mie mi-a fost dor de tine”, iar într-o lume ideală ar fi spus „mă bucur că spui asta, pentru că vreau să-mi petrec cu tine fiecare minut al fiecărei zile”.
    Dar lumea lui nu era nici simplă, nici ideală, aşa că spuse:
   - Mă tem că lucrurile nu se vor îmbunătăţi.
   Ea îşi schimbă poziţia. Acum piciorul ei nu-l mai atingea pe al lui.
   - Înţeleg.
   Îi luă mâna într-ale lui.
   - Nu, nu înţelegi. E complicat. Cazul ăsta e întortocheat şi întunecat şi nu pot să te las să te apropii de el.
   Sarah se holba la mâinile lor.
   - Cercetarea pe care eu şi Augusta o facem ţine de sistemul judiciar şi de familiile victimelor. Şi uneori asta presupune să ne intersectăm cu diverse persoane neplăcute. În cazul asta, în care e implicată Jane, nici nu ştiu cu cine avem de a face. Dar ceea ce ştiu e că se bagă în viaţa privată a Augustei şi a mea.
   - De ce?
   - Pentru că nu vor să ne băgăm în cine ştie ce naiba fac ei acolo. Dar nu ne putem opri. Trebuie să o aducem pe Jane înapoi, aşa că lucrurile ar putea deveni complicate.
   Sarah îl strânse de mână.
   - Eşti în pericol?
   - Iubito, mereu sunt în pericol. Trăiesc pe marginea prăpastiei.
   Îl înghionti cu piciorul pe sub masă.
   - Nu e nici impresionant, nici amuzant.
   - Îmi pare rău.
   - Şi a sunat atât de melodramatic!
   Izbucni în râs. Era atât de bine să se destindă!
   - Cum adică se bagă în vieţile voastre?
   În timp ce se îndrepta spre gară să prindă trenul, Jameson îşi amintise de avertismentul lui Bloom: „Ai grijă ce povesteşti”. Ştia că avusese dreptate. Dacă Sarah ar fi ştiut toată povestea, ar fi fost prea expusă. Dar voia să fie cât mai cinstit cu putinţă.
   - Se prea poate ca Jane şi mama ei să fi fost luate în vizor pentru că mă cunosc pe mine, iar eu o cunosc pe doamna Bloom.
   - Doamna Bloom?
   - Augusta. E psiholog.
   - Partenera ta?
   Jameson încuviinţă.
   - De ce să o aibă în vizor pe ea?
   - Nu ştim sigur, dar în trecut a lucrat mult cu astfel de oameni, aşa că poate a supărat pe cineva.
   - Ce fel de oameni?
   Jameson îşi alese cu grijă cuvintele.
   - Ei bine, ea e psiholog criminalist, aşa că a avut de a face cu o gamă vastă de oameni dificili.
   - Oameni răi?
   - Unii dintre ei, da.
   - Şi crezi că sunt oameni răi cei care o caută?
   Jameson ridică din umeri.
   - Sunt periculoşi? I-au făcut rău? Ţi-au făcut ţie rău?
   Jameson trase aer adânc în piept şi se gândi la o metodă de a schimba subiectul.
   - Marcus! Spune-mi! Crezi că oamenii ăştia încercă să-ţi facă rău?
   - Nu, fizic nu, spuse el gândindu-se la biciclistul care îl accidentase.
   - Ce vrei să spui cu asta?
   - Sarah, uite ce e. Am spus că nu vreau să fii implicată în asta, aşa că nu pot să-ţi spun mai multe.
   Sarah încuviinţă solemn. Schimbară subiectul şi discutară despre cercetarea pe care o desfăşura ea în domeniul medical, ceva despre profilul ADN. Niciunul nu se concentra la discuţie.
   Când chelneriţa veni să le ia cănile, Sarah spuse:
   - Mai am la dispoziţie o oră până la întâlnire. Ştiu un hotel după colţ.

   O oră şi 15 minute mai târziu, Jameson se întoarse în holul hotelului Malmaison simţindu-se extrem de bine.
    Îi zâmbi unui om de afaceri care lucra pe laptop. Îl observase când ajunseseră, sau mai degrabă îi observase ceasul Breitling. O salută printr-un gest pe recepţioneră şi se îndreptă spre gară. Avea trei mesaje necitite de la Bloom.

   Astăzi 11:15
   Am primit o citaţie de la HCPC prin care mă cheamă la Londra. Tribunalul mi-a programat audierea mâine. Un caz a fost anulat. Ce convenabil! Sună-mă când poţi.

   Astăzi 11:35
   A sunat agent Green. Există o informaţie neconfirmată că Jane ar fi fost văzută în Manchester. Vrea să ştie dacă putem merge să-i ajutăm pe agenţii de acolo.

   Astăzi 12:00
   Marcus, se pare că jocul chiar a început. Tocmai am primit un mesaj de la Libby Goodman care azi-dimineaţă a primit un mesaj de la Stuart. SUNĂ-MĂ!

   - Îmi pare rău, spuse el. Am avut telefonul pe silenţios.
   - Nu-i nevoie să-mi dai detalii, mulţumesc.
   I se citea enervarea în voce.
   - Sunt în trenul de la 14.00 către Londra, deci vreau să o suni tu pe Libby şi să te întâlneşti cu ea în Manchester. Crezi că poţi face asta?
   Îşi înăbuşi impulsul de a-şi cere scuze din nou. Ştia că asta nu va face decât să o enerveze şi mai tare. Se purtase iresponsabil, ştiau amândoi asta.
   Asta doar pentru a se putea bucura de prezenţa lui Sarah.
   - Bineînţeles. Cine e martorul care a văzut-o pe Jane?
   - Un paznic de la staţia Piccadilly. A încercat să-i vorbească, dar se pare că a luat-o la fugă. Agent Green o să te pună la curent.
   - De ce ar fugi? I-a lăsat un mesaj lui Claire în care-i spunea că are nevoie de ajutorul nostru. Nu cred că e vorba de Jane.
   - Poate că aşa e. Poate că nu e vorba de Jane. Dar dacă într-adevăr a fost ea, ar avea două motive pentru care a făcut asta. Fie a evadat, caz în care încearcă să dea de tine sau de Claire, fie...
   - I-au pus anumite condiţii când au eliberat-o.
   - Da. Şi cine ştie cu ce au ameninţat-o dacă vorbeşte sau dacă va fi prinsă.
   Jameson trecu de turnichete şi merse spre peronul 1C, unde venea trenul spre Harrogate. Urma să ia maşina închiriată şi să o sune pe Libby de pe drum. Urcă în tren şi prinse loc lângă o doamnă plinuţă care avea 5 plase de cumpărături. Îşi mişcă posteriorul de dimensiuni semnificative şi aproape că-l dărâmă de pe scaun.
   - Scuzaţi-mă, spuse Jameson făcându-şi loc înapoi pe scaun.
   De ce îşi cerea scuze? Şi atunci îşi dădu seama. Acel detaliu care-i scăpase până atunci. Genul de detaliu pe care fusese antrenat să-l observe.
   „La naiba!”
   Îşi pierdea antrenamentul.
   Se ridică şi merse spre capătul vagonului. Trenul se mişcă şi aproape îl dărâmă, dar se prinse de bara de deasupra capului. O sună pe Sarah, dar îi intră căsuţa vocală. Se uită la ceas. La ora asta ar fi trebuit să fie în toiul întâlnirii cu directorul executiv. Căută pe Google spitalul din Leeds şi găsi un număr de telefon, dar când trecuse deja de jumătatea procesului de redirecţionare către o anumită secţie, se pierdu semnalul.
   - La naiba! înjură el cu voce tare, atrăgând privirile celor din jur.
   Nu mai avea semnal.
   Jameson închise ochii şi trase aer în piept de trei ori. Nu era momentul să intre în panică. Fusese un idiot. Bloom îl avertizase, dar el nu-i luase în seamă îngrijorările. Avusese dreptate: aflaseră de Sarah. Omul de afaceri îmbrăcat în costum de firmă şi cu ceas Breitling era Stuart Rose-Butler. Îl recunoscuse din pozele pe care le văzuse pe poliţa şemineului din casa lui Libby Goodman.
   O liniuţă la semnal. Formă din nou numărul spitalului.
   - Bună seara. Biroul directorului executiv.
   - Doctor Jameson de la British Medical Association la telefon. Trebuie să vorbesc urgent cu colega mea, doamna Sarah Mendax. Cred că este într-o întrevedere cu directorul general.
   Pentru a trece de paznici aveai nevoie de cuvintele potrivite.
   - Îmi pare rău, domnule, doamna Mendax nu este aici.
   Jameson simţea cum îl cuprinde frica, dar încercă să şi-o înăbuşe.
   - Nu s-a prezentat la întâlnire?
   - Întâlnirea nu are loc la sediul nostru. Aţi încercat să o căutaţi pe telefonul personal?
   „Dumnezeule, nu, nu m-am gândit la asta.”
   - Are telefonul închis. Aţi putea să-mi spuneţi unde are loc întâlnirea, vă rog?
   Pentru câteva clipe, secretara nu spuse nimic.
   - Nu ştiu.
   - Nu ştiţi unde are loc o întâlnire de afaceri a şefului dumneavoastră? Ce fel de secretară sunteţi?
   Rostise cuvintele fără să aibă timp să le treacă prin filtrul gândirii.
   - Îmi pare rău, domnule, dar nu vă pot ajuta.
   Tonul ei era tăios şi rece.
   - Este o urgenţă. Puteţi, vă rog, să-l sunaţi pe şeful dumneavoastră şi să aflaţi?
   - Îmi puteţi repeta cum vă numiţi?
   Îşi pierdu cumpătul. Femeia aceea ştia unde se afla şeful ei, dar refuza să-i divulge ceva dintr-un simţ exagerat al datoriei.
   - Este extrem de important să dau de doamna Mendax. Mă puteţi ajuta sau nu?
   Îl sună apoi pe agent Green, care se afla în Bristol.
   - Green, sunt eu, Jameson. Am nevoie să-mi faci o favoare.
   Coborî din tren pe peronul din Horsforth. În timp ce Jameson îşi aştepta Uber-ul, agent Green sună din nou.
   - Ai avut dreptate, spuse el. Într-adevăr secretara ştia unde are loc întâlnirea. Şi-a cerut mii de scuze. Au luat prânzul la un restaurant numit Browns despre care mi-a spus că se află în incinta The Light, un centru comercial din centrul oraşului. Am sunat acolo, dar cea care mi-a răspuns la telefon mi-a spus că nu au locuri libere şi că-i este imposibil să verifice cine se află acolo.
   - Mă îndrept într-acolo. Şi mulţumesc. Îţi rămân dator.
   - Ce naiba se întâmplă? Ce-i cu toată panica asta?
   - Azi-dimineaţă l-am văzut pe Stuart Rose-Butler într-un hotel. Iubita mea a fost cazată acolo. Cred că o aştepta.
   - De ce nu l-ai abordat?
   - Nu mai semăna deloc cu cel pe care-l văzusem în fotografii. Era proaspăt bărbierit şi bine îmbrăcat. Atunci nu mi-am dat seama că e el.
   Şoferul Uber-ului ajunse, iar Jameson îi făcu semn şi se urcă pe bancheta din spate.
   - Dar acum eşti sigur că el era? întrebă Green, cu scepticismul obişnuit în voce.
   - Afirmativ.
   - După toată treaba cu Faye Graham, sper, spre binele tău, să te înşeli.
   „Şi eu”, îşi spuse Jameson în gând după ce închise. „Şi eu.”

52

   Bloom se afla în trenul spre Leeds când Jameson o sună dintr-un taxi.
   Avu nevoie de toată determinarea pentru a nu-i spune „ţi-am spus eu”. Când Sarah îl sunase cu o zi în urmă să-i spună că va fi în trecere prin Leeds, Augusta îi spusese să nu se ducă. Dar el nu-i luase în seamă îngrijorarea.
   Ea răspunsese la ultimul mesaj primit pe WhatsApp cu un simplu „de ce eu?”, dar nu primise niciun răspuns până acum. Tot timpul cât căutaseră prin Ilkley, Bloom stătuse cu ochii pe telefon. Era vorba oare de vreun cunoscut? Sau poate vreo rudă a unei persoane la arestarea căreia ajutase? Cum ar fi putut să-şi dea seama când toţi aceşti psihopaţi funcţionali umblau liberi?
   Bloom văzu pe geam cum se apropiau de Leeds, clădirea Bridgewater Tower zărindu-se deasupra tuturor clădirilor ca un catarg. Făcuse o listă cu toate lucrurile pe care le ştiau. Cineva, probabil o grupare bine finanţată sau o organizaţie, inventase un mod de a detecta psihopaţii. Îi invitase apoi să joace un joc, un joc care probabil implica o serie de provocări cu o miză necunoscută. Majoritatea celor aproximativ 100 de jucători erau încă activi, dar câţiva, trei ca să fim mai exacţi, se întorseseră acasă la vieţile lor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
    Aşa cum anticipase Bloom, agent Green nu descoperise nimic nou în timpul discuţiilor cu cei doi jucători care se întorseseră acasă. Cu siguranţă Llewellyn îi avertizase, făcându-i să fie cu un pas înaintea poliţiei.
    Dar unde erau ceilalţi? Unii dintre ei erau dispăruţi de mai bine de un an de zile. Erau încă în joc, sau...? Pentru cât timp le putea capta jocul atenţia? O săptămână, poate câteva luni, dar un an? Cu siguranţă nu.
   Bloom păşi pe peronul 1B şi îşi târî geamantanul pe roţi spre turnichete.
   Îşi anulase drumul la Londra. Tribunalul putea să mai aştepte. Urma să sune mai târziu şi să inventeze o urgenţă în familie. Ei aveau să fie sceptici şi asta înrăutăţea lucrurile, dar era ultima ei problemă.
   Îşi lăsă valiza la biroul de bagaje şi se îndreptă spre Browns. Vechea bancă avea un bar închis la culoare, ferestre cât tot peretele şi mese de lemn, desprinse parcă din cafenelele pariziene. Acolo aveau loc întâlniri de afaceri, doamnele luau prânzul, se auzeau voci amestecate şi clinchet de tacâmuri. Îi aducea aminte de perioada în care lucrase ca ospătăriţă.
   Jameson stătea într-un colţ al barului vorbind la telefon. Nu păru surprins să o vadă. Îi lăsă un mesaj lui Sarah, spunându-i să-l sune cât mai repede.
   - Să înţeleg că nu sunt aici, spuse Bloom clătinând din cap în direcţia chelnerului care venea spre ei.
   - Am dat două ture de restaurant şi am aşteptat lângă toaleta doamnelor. Nici urmă de ea.
   - Şi secretara de la spital nu a putut să dea de şeful ei?
   Jameson clătină din cap.
   - Fie au telefoanele închise sau nu au semnal, fie...
   Îşi plimbă din nou privirea prin încăpere.
   Telefonul lui Bloom bâzâi în buzunarul hainei în acelaşi timp cu telefonul lui Jameson de pe tejghea. Se uitară unul la altul şi îşi verificară mesajele: primiseră un nou mesaj pe grupul „Ai curaj să intri în joc?”

   Număr privat
   Doamnă Bloom, îţi place jocul până acum? Vreau să văd de ce eşti capabilă, aşa că uite prima ta provocare. O alegere.
   13:32

   Rămăseseră împietriţi în mijlocul gălăgiei şi al râsetelor din jur, holbându-se la ecranul telefonului.
   După câteva secunde mai primiră un mesaj.

   Număr privat
   Să o aduc înapoi pe iubita domnului Jameson? Sau...
   13:33

   - Da, spuse Jameson. La naiba, da... oricare ar fi alternativa, o vreau pe Sarah înapoi.
   Bloom îl atinse pe mână.
   - Aşteaptă, se grăbi ea să spună.
   La câteva secunde un nou mesaj apăru pe ecran.

   Număr privat
   Sau vrei ca tatăl lui Grayson să-şi primească fiul înapoi, copilul lui Libby să-şi vadă tatăl sau domnul Jameson să-şi primească prietena de familie şi pe fiica ei, Jane, înapoi?
   13:33

   - Doamne, Dumnezeule.
   „Foarte deşteaptă mişcarea”, se gândi Bloom.
    Indiferent ce alegea, urma să ajungă pe lista neagră a lui Jameson. Nu avea cum să iasă învingătoare din treaba asta şi viaţa ei nu avea să mai fie la fel.
   - Ce ne facem? întrebă Jameson. Nu dau doi bani pe psihopaţi şi familiile lor. Cred că lumea ar fi un loc mai bun fără ei. Dar Sarah şi Jane sunt victime colaterale.
   - E o dilemă morală.
   - Crezi?
   - Nu, vreau să spun că e un experiment faimos în rândul filosofilor. Dilema tramvaiului.
   Jameson se holba la ea.
   - Avem un tramvai care circulă cu viteză pe o şină de tramvai pe care se află patru persoane legate la pământ. Tramvaiul se îndreaptă spre ei, iar tu stai lângă o manetă pe care dacă o activezi vei devia vehiculul pe un alt şir de şine. Dar pe acea şină stă o altă persoană. Ai sacrifica-o pe ea pentru a-i salva pe ceilalţi patru?
   - Păi... probabil.
   - Şi dacă acea persoană este partenerul sau copilul tău?
   - Atunci nu m-aş atinge de manetă.
   - De ce?
   - Instinctul de supravieţuire. Îmi protejez familia şi aşa mai departe.
   - Bine. Hai să o luăm altfel. Să zicem că eşti medic. Ai patru pacienţi care vor muri în următoarele câteva ore dacă nu se va găsi un donator compatibil. Nu există nicio şansă să faci rost de organe. Apoi un pacient se prezintă pentru un control de rutină şi afli că e compatibil cu toţi cei patru bolnavi. L-ai sacrifica pe bărbatul sănătos pentru a-i salva pe cei patru?
   - Sigur că nu.
   - Exact asta spun majoritatea oamenilor. E un principiu moral de bază.
   - Nu-mi spune. Psihopaţii ar alege să-i omoare.
   - Sigur că da. Este cea mai logică soluţie. Pentru ei, la fel ca în cazul dilemei tramvaiului, patru vieţi sunt mai valoroase ca una.
   - Încep să mă satur de tâmpenii cu trenuri, spuse Jameson.
   „Mie-mi spui”, îşi spuse Bloom în sinea ei.
   - Dar nu înţelegi? accentuă ea. Totul a fost pus la punct de la început. Până şi oamenii pe care i-a găsit Jane. Cei pe care se oferă să-i trimită înapoi sunt cei pe care îi căutăm noi.
   - Deci ne urmăresc, ne ascultă convorbirile.
   - Sau...
   Dacă întreg jocul fusese doar o încercare de a ajunge la ea? Felicitările, strigătul lui Jane după ajutor, South Milford. Bloom scrise un răspuns pe care i-l arătă lui Jameson înainte de a apăsa butonul „Trimite”. El încuviinţă. Era livid.

   Bloom
   Ce se întâmplă cu persoana, sau cu persoanele pe care nu le alegem?
   13:35

   Chelnerul se apropie de ei.
   - Cu ce pot să vă servesc?
   - Îl aşteptăm pe un coleg, spuse Bloom.
   - Cât aşteptaţi, pot să vă servesc cu ceva? Avem cafea sau băuturi răcoritoare.
   - Când ne hotărâm te vom chema, i-o tăie Jameson.
   Chelnerul se făcu mic la auzul răspunsului lui Jameson, dar continuă să zâmbească. Era obişnuit să fie expediat cu astfel de comentarii venite de la oameni care se credeau importanţi.
   - Mulţumesc, spuse Bloom.
   Chelnerul se îndepărtă şi chiar atunci telefonul ei vibră din nou.

   Număr privat
   Alege şi vei afla.
   13:36

   - Nu poţi lua o decizie, spuse Jameson.
   Bloom se gândi la asta. Ce ar putea face? Să-i lase pe ei să decidă?
   Simţea cum Jameson se chinuia să-şi tină furia în frâu.
   - Şi dacă o să le păstreze pe amândouă?
   - Nu te pot obliga să iei decizia asta. Nu poţi să iei decizia asta care n-o să-ţi dea pace niciodată.
   Avea dreptate. Nu mai putea avea linişte ştiind că s-a întâmplat ceva cu Jane sau cu Sarah. Şi ăsta era chiar scopul provocării.
   - Aşteaptă, spuse ea.
   Derulă prin mesajele vechi citind cu atenţie, apoi scrise repede un mesaj.

   Bloom
   Cât timp am la dispoziţie să iau o decizie?
   13:39

   - El e! exclamă Jameson arătând spre un bărbat din faţa restaurantului.
   Jameson o luă la fugă spre uşă şi apoi dispăru în stradă fără să privească înapoi.

   Număr privat
   Până la 15.00.
   13:40

53

   Oamenii ieşiţi în pauza de masă împânzeau trotuarul din faţa restaurantului Browns.
    Jameson îşi întindea gâtul încercând să-l zărească pe Stuart Rose-Butler. Îl văzu la jumătate de stradă distanţă, înaintând cu pas lejer. În câteva secunde îl ajunse şi-l izbi de zid. Rose-Butler abia dacă tresări.
   - Unde e? Unde e Sarah? întrebă el înfigându-şi mâinile în gâtul lui.
   Majoritatea trecătorilor se îndepărtau pentru a nu intra în bucluc, dar erau şi unii care se opriseră să se uite.
   - Nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşti.
   Accentul lui lăsa clar să se întrevadă că fusese educat la o şcoală publică.
   - Nu-ţi bate joc de mine, Stuart. Ştiu cine eşti. Te-am văzut la hotel.
   Un zâmbet atotştiutor îi înflori pe buze. Scutură din cap sub presiunea strânsorii lui Jameson:
   - Nu ştiu cine crezi tu că sunt, dar nu sunt Stuart, minţi el. Şi chiar nu ştiu cine e Sarah.
   Palma lui Jameson se strânse şi mai tare în jurul gâtului nemernicului.
   - Negi că ai fi fost dimineaţă în holul hotelului Malmaison? Pentru că te-am văzut. Ne urmăreai.
   - Lasă-mă să respir.
   Jameson descleştă puţin palma, apoi continuă:
   - Erai sau nu de dimineaţă la Malmaison? Ne urmăreai?
   Rose-Butler ridică mâinile şi spuse calm:
   - Da, am fost de dimineaţă la Malmaison. Am avut o întâlnire acolo. Nici măcar nu te cunosc.
   - Minţi.
   - Lasă-l în pace! spuse o voce masculină care venea de undeva din stânga lui Jameson.
   Jameson se uită în direcţia de unde se auzise vocea şi la câţiva metri văzu doi oameni de afaceri masivi. Ceva mai încolo, o femeie stătea de vorbă cu un ofiţer de poliţie, arătând cu degetul spre el. Cel mai scund dintre cei doi oameni de afaceri făcu un pas înainte şi spuse:
   - Este limpede că nu ştie despre ce vorbeşti.
   - Nu te băga, îl avertiză Jameson susţinându-i privirea câteva secunde mai mult decât ar fi fost politicos.
   Apoi îşi concentră atenţia asupra lui Rose-Butler.
   - Ştiu că voi sunteţi maeştri ai deghizării şi tâmpenii de genul, dar eu ştiu cine şi ce eşti.

...........................................