Codul Zero, Ken Follett

 .............................................

2-6

      A rezumat ce știa despre sine.

   Avea vreo 30 de ani. Nu fuma. În ciuda aparențelor, nu era alcoolic. La un moment dat al vieții lui fusese implicat în activități clandestine. Și cunoștea versurile de la imnul Oh, ce prieten avem în Iisus. Era jenant de puțin. Umblase încolo și încoace, căutând o secție de poliție, însă nu dăduse peste niciuna. Se hotărâse să întrebe pe cineva.
   Un moment după aceea, în timp ce trecea pe lângă un loc viran, îngrădit cu panouri rupte, din tablă ondulată, a zărit un polițist în uniformă, care ieșea pe trotuar printr-o gaură din gard. A profitat de ocazie și l-a întrebat:
   - Cum ajung la cea mai apropiată secție de poliție?
   Polițistul era un tip zdravăn, cu o mustață de culoarea nisipului. S-a uitat disprețuitor la Luke și a răspuns:
   - În portbagajul mașinii mele, dacă nu dispari dracului din ochii mei.
   Pe Luke l-a surprins violența limbajului omului legii. Care era problema tipului? Se săturase însă să bată străzile și avea nevoie de îndrumare, așa că a insistat.
   - Vreau numai să știu unde este secția de poliție.
   - Nu-ți mai spun și a doua oară, jegos ce ești!
   Luke se enervase. Cine se credea polițistul acela?
   - Domnule, v-am pus o întrebare politicoasă, a izbucnit el.
   Pentru un tip cu greutate, polițistul s-a mișcat destul de repede. L-a apucat pe Luke de reverul hainei zdrențuite și l-a azvârlit prin deschizătura din gard. Luke s-a împiedicat și a căzut pe o bucată de asfalt spart, rănindu-se la braț.
   Spre surpriza lui, nu era singur. Înăuntrul locului îngrădit se afla o femeie tânără, cu părul vopsit blond și fardată puternic. Purta o haină lungă, descheiată și o rochie largă pe dedesubt. Avea pantofi de seară, cu toc înalt, și ciorapii rupți. Tocmai își trăgea chiloții. Luke și-a dat seama că era o prostituată care tocmai îl servise pe polițistul în patrulare.
   Omul legii a apărut și el prin spărtura din gard și i-a tras lui Luke una în plex.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, Sid - a auzit-o Luke pe târfă zicând - ce-a făcut, a scuipat pe trotuar? Lasă-l în pace pe bietul om!
   - Nemernicul ăsta trebuie să învețe să fie puțin mai respectuos, a explicat tâmp polițistul.
   Cu coada ochiului, Luke l-a văzut că își scoate bastonul și îl ridică. În timp ce lovitura cobora spre el, Luke s-a rostogolit pe o parte. Nu a fost destul de rapid și capătul bățului i-a ciupit umărul stâng, amorțindu-i pe moment brațul. Polițistul a ridicat iar bastonul.
   În mintea lui Luke s-a închis un circuit.
   În loc să se rostogolească într-o parte, s-a aruncat asupra polițistului. Cu avântul cu care se pregătea să lovească, omul legii s-a prăbușit la pământ și a scăpat bățul din mână. Agil, Luke a sărit în picioare. Când s-a ridicat și polițistul, Luke s-a apropiat de el, baletând în jurul lui, astfel ca omul să nu-l poată atinge. S-a prins de reverele uniformei lui și l-a tras pe bărbat înainte, cu o smucitură puternică, pocnindu-l în față. S-a auzit un pârâit când i-a spart nasul polițistului. Omul a început să răcnească de durere.
   Luke a dat drumul reverelor, a făcut o piruetă pe un picior și l-a lovit pe bărbat în dosul genunchiului. Pantofii lui scâlciați nu erau destul de rigizi ca să-i rupă oasele, dar genunchiul nu putea să reziste prea mult la o lovitură laterală și polițistul a căzut.
   O parte din creierul lui Luke se întreba de unde dracu’ învățase să se bată astfel.
   Polițistului îi curgea sânge din nas și din gură, totuși s-a ridicat, amețit, pe cotul stâng și cu dreapta a scos pistolul.
   Nu a apucat să-l tragă complet din toc, fiindcă Luke se și năpustise deasupra lui. L-a apucat pe om de antebrațul drept și i-a izbit mâna de asfalt, o singură dată, cu putere. Pistolul i-a căzut imediat polițistului. Pe urmă Luke l-a ridicat de jos și i-a răsucit mâna, astfel că omul s-a rostogolit pe burtă. I-a îndoit brațul la spate și s-a lăsat cu amândoi genunchii în scobitura șalelor polițistului, lăsându-l fără aer în plămâni. În sfârșit, l-a prins de degetul arătător și i l-a dat complet pe spate.
   Polițistul a urlat. Luke i-a îndoit și mai tare degetul. L-a auzit cum se rupe și bărbatul a leșinat.
   - O vreme n-o să mai bați niciun vagabond, a șuierat Luke printre dinți. Ticălos ce ești!
   S-a ridicat în picioare. A luat de jos pistolul, a golit încărcătorul și a aruncat gloanțele împrejur.
   Târfa se zgâia la el.
   - Cine naiba ești, Eliott Ness?
   Luke s-a uitat la ea. Era slabă și sub machiaj se vedea că tenul îi era stricat.
   - Nu știu cine sunt, i-a răspuns el.
   - Păi, e clar că vagabond nu ești, a spus femeia. N-am văzut niciodată un bețivan care să poată doborî cu pumnii o matahală grasă și mare ca Sid, ăsta de aici.
   - Așa mă gândeam și eu.
   - Mai bine am șterge-o de aici, a sugerat femeia. Când s-o trezi, o să fie turbat.
   Luke a dat din cap. Nu-i era teamă de Sidney, turbat sau nu, dar nu avea să dureze prea mult înainte ca locul să se umple de polițiști, iar el trebuia să ajungă altundeva. A pășit în stradă prin ruptura din gard și s-a îndepărtat cu viteză.
   Femeia l-a urmat, tocurile cui ale pantofilor țăcănind pe trotuar. Și-a încetinit pasul, pentru a-i permite să-l ajungă din urmă, dintr-un sentiment de camaraderie față de ea. Amândoi fuseseră abuzați de Sidney, agentul de poliție.
   - A fost destul de drăguț să-l văd pe Sidney că dă peste unul pe care nu-l poate intimida, a zis ea. Cred că îți rămân datoare.
   - Absolut deloc.
   - Mă rog, data viitoare când te arde în pipotă, o să fie din partea casei.
   Luke a încercat să-și ascundă repulsia.
   - Cum te cheamă? a întrebat-o el.
   - Dee-Dee.
   Luke a ridicat din sprâncene.
   - De fapt, Doris Dobbs, a recunoscut ea. În definitiv, ce fel de nume e ăsta pentru o fată de consumație?
   - Eu sunt Luke. Nu-mi cunosc numele de familie. Mi-am pierdut memoria.
   - Uau! Cred că asta te face să te simți... straniu.
   - Dezorientat.
   - Mda. Asta era vorba care îmi stătea și mie pe limbă.
   Luke s-a uitat la ea. Femeia avea un surâs ironic pe chip.
   - Nu doar că nu știu cum mă cheamă, nici măcar nu știu ce fel de om sunt.
   - Cum adică?
   - Mă întreb: oare sunt o persoană cinstită?
   „Poate că e o prostie, a chibzuit el, că-mi deschid sufletul în fața unei târfe de pe stradă, dar nu am cui altcuiva”.
   - Dacă sunt un soț fidel, un tată iubitor și un coleg de muncă pe care te poți bizui? Sau sunt vreun fel de gangster? Mă scoate din minți faptul că nu știu.
   - Scumpule, dacă asta te sâcâie, știu deja ce fel de tip ești. Un gangster s-ar întreba: sunt bogat, căsăpesc gagicele, le e frică tuturor de mine?
   Avea dreptate. Luke a încuviințat cu o înclinare a capului. Însă tot nu era mulțumit.
   - Una e să-ți dorești să fii un om bun... dar poate că nu mă ridic la nivelul aspirațiilor mele.
   - Scumpule, bine ai venit în rândul rasei omenești. Toți avem același sentiment, a zis femeia, în pragul unei intrări. A fost o noapte lungă. Mă opresc în halta asta.
   - Rămâi cu bine!
   Femeia a avut o clipă de ezitare.
   - Ai nevoie de un sfat?
   - Sigur.
   - Dacă vrei să nu te mai trateze lumea ca pe un nimic, ai face bine să te aranjezi nițel. Bărbierește-te, piaptănă-ți părul, găsește și tu o haină care să nu arate ca țolul de pe un cal de povară.
   Luke și-a dat seama că femeia avea dreptate. Câtă vreme arăta ca un nebun, nimeni nu-l va lua în seamă, darămite să-l mai ajute să-și descopere identitatea.
   - Cred că ai dreptate. Mersi.
   S-a întors să plece.
   - Și ia-ți o pălărie! a mai strigat femeia în urma lui.
   Luke și-a dus mâna la cap, apoi a privit împrejur. În afară de el, nu mai era niciun om pe stradă, fie el bărbat sau femeie, care să nu fi purtat o pălărie. Oare cum putea un vagabond să facă rost de un costum de haine nou? Pumnul de monede din buzunar nu i-ar fi ajuns pentru cine știe ce.
   Soluția i-a apărut deodată în minte, gata formulată. Ori era o problemă ușoară, ori mai fusese în situația asta și înainte. Trebuia să se ducă într-o gară. În general, o gară era plină de oameni care aveau cu ei schimburi complete de haine, împreună cu ustensile de bărbierit și alte articole de toaletă, toate împachetate frumos în valize.
   A mers la următorul colț de stradă și a verificat unde se afla. Era la intersecția dintre A Street și Seventh. Când plecase din Union Station, în dimineața aceea, observase că se afla aproape de intersecția F cu Second.
   A luat-o într-acolo.

10 A.M.

   Prima treaptă a rachetei este atașată de treapta a doua prin intermediul unor bolțuri explozive, în jurul cărora sunt fixate niște arcuri spiralate. Când combustibilul s-a consumat, bolțurile sunt detonate și arcurile eliberează prima treaptă, devenită inutilă.

   Spitalul de boli nervoase din Georgetown era o vilă în stil victorian, din cărămidă roșie, care avea în spate o aripă nouă, modernă, cu acoperișul plat.
   Billie Josephson și-a condus Fordul Thunderbird roșu în parcare și s-a grăbit spre clădire.
   Nu-i plăcea să ajungă așa de târziu. Părea o lipsă de respect față de munca și de colegii ei. Ceea ce făcea ea era de o importanță vitală. Încet, cu eforturi uriașe, învățau cum să înțeleagă mecanismele creierului omenesc.
   Într-un fel, era ca și cum ar fi explorat o planetă îndepărtată, a cărei suprafață nu putea fi văzută decât prin niște spărturi în stratul de nori, rare, dar cu atât mai ademenitoare.
   Întârziase din cauza lui Becky-Ma. După ce Larry plecase la școală, Billie se dusese să-i cumpere mamei pastilele de inimă și când s-a întors acasă a găsit-o întinsă pe pat, complet îmbrăcată, gâfâind, cu respirația sacadată. Doctorul venise imediat, dar nu-i spusese nimic nou. Becky-Ma avea inima slăbită. Dacă rămânea fără suflu, trebuia să se întindă și să nu uite să-și ia pastilele. Orice stres îi era nefast.
   „Dar cu mine cum rămâne? Stresul nu e nefast și pentru mine?”, ar fi vrut Billie să întrebe.
   În schimb, s-a mulțumit din nou să umble pe vârfuri în preajma mamei sale.
   S-a oprit la recepție și s-a uitat peste registrul de noapte. Cu o seară în urmă, târziu, după plecarea ei, fusese adus un pacient nou: Joseph Bellow, un schizofrenic. Numele îi păru cunoscut, dar nu-și putea aminti de ce.
   Surprinzător, pacientul fusese externat în timpul nopții. Asta era ciudat.
   A traversat camera de zi, în drum spre biroul ei. Televizorul era pornit și un reporter de pe o plajă prăfoasă spunea: „Aici, la Cape Canaveral, întrebarea care stă pe buzele tuturor este: «Când va încerca armata să-și lanseze propria rachetă?» Trebuie să se întâmple în următoarele câteva zile”.
   Subiecții cercetării pe care o desfășura Billie stăteau acolo, unii se uitau la televizor, alții jucau jocuri sau citeau, iar câțiva se zgâiau în gol. I-a făcut cu mâna lui Tom, un tânăr care nu înțelegea sensul cuvintelor.
   - Ce mai faci, Tommy? l-a strigat ea.
   Băiatul a zâmbit și i-a făcut la rândul lui cu mâna. Știa să citească limbajul trupului destul de bine și adeseori răspundea ca și cum ar fi știut ce spunea lumea, așa că lui Billie i-a luat luni de zile ca să-și dea seama că el nu înțelegea nicio iotă.
   Într-un colț, Marlene, o alcoolică, flirta cu un tânăr asistent medical. Ea avea 50 de ani, însă nu-și amintea nimic din ceea ce se întâmplase după vârsta de 19 ani. Se considera încă o fată tânără și refuza să creadă că „tipul în vârstă” care o iubea și avea grijă de ea era soțul ei.
   Prin peretele din sticlă al unei camere pentru interviu l-a văzut pe Ronald, un arhitect excelent, care suferise răni la cap într-un accident de mașină. Rezolva teste pe hârtie. Problema lui era că-și pierduse capacitatea de a lucra cu numerele. Socotea cu o încetineală criminală, pe degete, încercând să adune 3 cu 4.
   Mulți pacienți aveau forme de schizofrenie, o incapacitate de a relaționa cu lumea reală.
   Unii dintre ei puteau să fie ajutați, cu medicamente sau tratamente cu șocuri electrice sau cu ambele; dar treaba lui Billie era să identifice forma exactă a inabilităților lor. Studiind handicapuri mintale minore, ea definea funcțiile unei minți normale.
    Ronald, arhitectul, putea să privească un grup de obiecte de pe o tavă și să spună dacă erau 3 sau 4, însă dacă erau 12 și trebuia să le numere, asta putea să dureze destul de mult și s-ar fi putut să greșească. Asta îi sugera lui Billie că abilitatea de a vedea, dintr-o privire, câte obiecte sunt într-un grup mic este diferită de capacitatea de a număra.
   În felul acesta, cerceta încet profunzimile minții, localizând aici memoria, dincolo limbajul, iar matematica, undeva în altă parte. Iar dacă dizabilitatea era legată de o afecțiune minoră a creierului, Billie putea să speculeze că abilitatea normală era localizată în acea parte a creierului care fusese distrusă. Până la urmă, imaginea conceptuală asupra funcțiilor creierului, realizată de ea, se va suprapune diagramei fizice a creierului omenesc.
   În ritmul cu care avansa în momentul acela, i-ar lua vreo 200 de ani. Cu toate acestea, lucra singură. Dacă ar fi avut o echipă de psihologi, ar progresa cu mult mai repede. Ar putea să vadă harta realizată în timpul vieții ei. Asta era și ambiția lui Billie.
   Parcursese un drum lung, de la depresia suicidală a tatălui ei. Pentru bolile mintale nu existau vindecări rapide. În cazul oamenilor de știință, creierul era însă în continuare un mister, în cea mai mare parte. Ar fi fost mult mai bine înțeles dacă Billie ar fi putut vorbi despre munca ei. Poate că atunci oameni ca tatăl ei ar putea să fie ajutați.
   A urcat pe scări la etajul superior, cu gândul la pacientul misterios.
   Joseph Bellow semăna cu Joe Bellow, un nume pe care l-ar inventa oricine, ad-hoc. Și de ce fusese externat în mijlocul nopții?
   A ajuns în biroul ei și s-a uitat pe fereastră, la o clădire în construcții.
   Spitalului i se adăuga o aripă nouă - și odată cu ea urma să se creeze o nouă poziție în grila de clasificare a ocupațiilor: director de cercetare. Billie făcuse cerere pentru acest post. Numai că la fel procedase și unul dintre colegii ei, doctorul Leonard Ross. Len era mai în vârstă decât Billie, dar ea avea o experiență mai vastă și publicase mai mult: numeroase articole și un manual, Introducere în psihologia memoriei. Era sigură că putea să-l surclaseze pe Len, însă nu știa cine se mai afla în cursă. Și își dorea enorm postul acela. Ca director, ar avea alți cercetători care să lucreze sub îndrumarea ei.
   Printre muncitorii de pe șantier a observat un mic grup de bărbați în costume - cu paltoane din lână și pălării cu boruri tari, în loc de salopete și căști de protecție. Părea că erau în vizită. Când i-a privit mai îndeaproape, a văzut că Len Ross îi însoțea.
   A vorbit cu secretara ei.
   - Cine sunt tipii aceia pe care îi conduce Len Ross?
   - Sunt de la Fundația Sowerby.
   Billie s-a încruntat. Fundația era aceea care finanța noua poziție. Va avea un cuvânt greu în alegerea celui care o va ocupa. Și Len se dădea bine pe lângă ei.
   - Se știa că vin astăzi?
   - Len a zis că ți-a lăsat o notiță. A trecut azi-dimineață să te ia, dar nu erai aici.
   Billie era sigură că notița nu exista. Len omisese intenționat să o prevină. Iar ea întârziase.
   - La dracu’, a exclamat Billie cu năduf și s-a repezit să se alăture grupului de pe șantier.
   Timp de câteva ore nu s-a mai gândit la Joseph Bellow.

11 A.M.

   Deoarece racheta fusese făcută în grabă, treptele superioare foloseau un motor de rachetă care se producea deja de câțiva ani, și nu unul după un proiect nou. Cercetătorii au ales o versiune mai mică a rachetei Sergeant, încercată și testată de multe ori. Treptele superioare ale rachetei sunt acționate de o combinație de ansambluri ale acestor rachete mai mici, cunoscute sub numele Baby Sergeant.

   În timp ce Luke parcurgea rețeaua de străzi care ducea la gara Union Station, și-a dat seama că la fiecare două minute, aproximativ, verifica dacă îl urmărea cineva.
   Scăpase de umbre de mai bine de o oră, dar s-ar putea ca în acel moment să fie în căutarea lui. Gândul l-a făcut temător și derutat. Cine erau și ce făceau acei oameni? Instinctele îi spuneau că erau răuvoitori. Altfel, de ce l-ar urmări pe ascuns?
   A scuturat din cap, să-și limpezească mintea. Planul lui era să fure o valiză de la un pasager de tren. Era sigur că mai făcuse asta înainte, la un moment dat din viața lui. Când a încercat să-și amintească, în minte i-au venit cuvinte în franceză: „La valise d’un type qui descend du train.”
   Nu va fi prea ușor. Hainele lui murdare și zdrențăroase vor sări în ochi în mulțimea aceea de călători respectabili. Va trebui să se miște repede dacă voia să scape. Oricum, nu avea de ales. Dee-Dee avusese dreptate. Nimeni nu stătea să asculte un vagabond. Ar fi ajuns la pușcărie. Gândul acesta îl făcu să se înfioare. Nu închisoarea în sine îl speria atât, cât perspectiva unor luni de necunoaștere și confuzie, în care să nu știe cine era, fără să poată face vreun progres în aflarea adevărului.
   În fața lui, pe Massachusetts Avenue, a zărit arcada albă de granit a Union Station, care părea o catedrală în stil roman transplantată din Normandia. Se gândea la ce urma să facă și și-a zis că, după ce va comite furtul, trebuia să dispară rapid. Avea nevoie de o mașină. Imediat i-a venit în minte modul în care să fure una.
   În apropierea gării, strada era plină de mașini parcate în șir. Cele mai multe aparțineau, probabil, celor care plecaseră cu trenul. A încetinit pasul când o mașină tocmai parca într-un spațiu din fața lui. Era un Ford Fairlane în două nuanțe, albastru și alb, nou, dar nu țipător. Era perfectă. Motorul pornea la cheie, nu cu manetă, însă o să fie ușor să tragă câteva fire din spatele bordului și să o pornească.
   Se întreba de unde știa toate astea.
   Din Ford a coborât un bărbat în palton, care a scos din portbagaj o geantă, a încuiat mașina și s-a îndreptat spre gară. Cât timp avea să lipsească? Era posibil să aibă o treabă în gară și să revină în câteva minute.
   Atunci o să reclame că i s-a furat mașina. Dacă ar merge cu ea, Luke ar fi în pericol să fie arestat în orice moment. Asta nu era bine. Trebuia să afle unde se ducea bărbatul.
   S-a luat după el, în gară.
   Interiorul măreț al clădirii, care în acea dimineață i se păruse ca un templu dezafectat, în acel moment era deosebit de animat. Simțea că atrăgea privirile. Toți ceilalți păreau așa de curați și de bine îmbrăcați. Cei mai mulți își fereau privirile, dar unii se uitau la el cu expresii de dezgust sau de dispreț. I-a trecut prin minte că s-ar putea să dea peste funcționarul care îl dăduse afară mai devreme. Atunci, s-ar face tevatură. Tipul cu siguranță că și-ar aminti.
   Proprietarul Fordului s-a așezat la o coadă din dreptul unui ghișeu pentru bilete, iar Luke s-a postat și el tot acolo. Privea în pământ, fără să se uite în ochii cuiva, cu speranța că n-o să-l observe nimeni.
   Coada se mișca încet și omul pe care îl urmărea a ajuns la ghișeu.
   - Philadelphia, dus-întors cu întoarcere în 24 de ore, a cerut el.
   Pentru Luke a fost suficient. Philadelphia era la ore bune distanță. Bărbatul va fi plecat din oraș toată ziua. Mașina lui nu va fi declarată furată decât după întoarcerea lui. Luke va fi în siguranță cu ea până la noapte.
   A ieșit din rând și s-a îndepărtat în grabă.
   S-a simțit ușurat când a ieșit. Chiar și vagabonzii au dreptul să se plimbe pe străzi. S-a întors pe Massachusetts Avenue și a găsit Fordul parcat. Ca să nu piardă timpul mai târziu, și-a zis s-o descuie. S-a uitat în sus și-n jos pe stradă. Mașini și pietoni treceau constant. Problema era că el arăta ca un delincvent. Dar dacă aștepta până nu mai era nimeni prin preajmă, ar putea să stea acolo toată ziua. Va trebui să se miște foarte repede.
   A pășit pe carosabil, a ocolit mașina și s-a oprit în dreptul portierei din stânga, față. Și-a lipit palmele bine deschise pe geamul ei și a împins în jos.
   Nu s-a întâmplat nimic. Își simțea gura uscată. A privit rapid în ambele sensuri: nimeni nu-i dădea încă atenție. S-a ridicat pe vârful picioarelor, ca să adauge greutatea corpului său la forța cu care apăsa mecanismul geamului. În sfârșit, acesta a început să alunece ușor în jos.
   Când l-a deschis complet, a băgat mâna pe dinăuntru și a deblocat portiera. A deschis-o, a ridicat la loc geamul și a închis-o iar. Era gata să dispară rapid.
   S-a gândit să pornească mașina și să lase motorul mergând, numai că asta ar fi putut să atragă atenția vreunui agent de poliție care patrula sau chiar a vreunui trecător curios.
   S-a întors în Union Station. Era permanent îngrijorat că vreun angajat de la căile ferate ar putea să-l observe. Nu trebuia neapărat să fie bărbatul cu care se ciocnise mai devreme - orice funcționar conștiincios ar putea să își pună în minte să-l dea afară, la fel cum ar lua de pe jos un ambalaj de acadea. A făcut tot ce a putut ca să nu iasă în evidență. Nu mergea nici prea repede, nici prea încet, încerca să se țină pe lângă pereți de câte ori putea, avea grijă să nu-i taie nimănui calea și nu se uita niciodată în ochii cuiva.
   Momentul cel mai bun ca să furi o valiză este imediat după sosirea unui tren cu multe vagoane și aglomerat, când peronul gării este înțesat de oameni care se grăbesc. În douăsprezece minute trebuia să sosească un tren expres de la New York. Era perfect.
   În timp ce se uita la panoul de Plecări-Sosiri, ca să vadă la ce linie trăgea trenul, i s-a ridicat părul pe spinare.
   A privit în jur. Probabil că zărise ceva cu coada ochiului, ceva care îi declanșase instinctiv semnalul de alarmă. Ce? Inima îi bătea tot mai tare. De ce-i era teamă?
   A încercat să treacă neobservat și s-a depărtat de panou, oprindu-se la chioșcul de ziare, unde a studiat un stativ cu publicațiile din ziua aceea. A citit titlurile articolelor.

   RACHETA ARMATEI VA FI LANSATĂ CÂT DE CURÂND
   UCIGAȘUL CELOR 10 PERSOANE A FOST ARESTAT
   DULLES DĂ ASIGURĂRI GRUPULUI DE LA BAGDAD
   ULTIMA ȘANSĂ LA CAPE CANAVERAL

   După o clipă a privit înapoi, peste umăr. Vreo 10 oameni traversau din ambele sensuri peronul, grăbindu-se spre sau dinspre trenurile către suburbii. Dar și mai mulți stăteau pe băncile din mahon sau în picioare, pe lângă ele, răbdători, rude și șoferi care așteptau să-i întâmpine pe pasagerii care coborau din trenul de New York. Un șef de sală se ivise în pragul unui restaurant, sperând să aibă clienți pentru prânz. Mai erau vreo 5 hamali care fumau...
   Și 2 agenți.
   Era destul de sigur în privința profesiei lor. Amândoi erau tineri, îngrijit îmbrăcați, cu palton și pălărie și cu pantofii eleganți bine lustruiți. Totuși nu înfățișarea lor i-a dat de gol, cât mai ales atitudinea. Erau vigilenți, scrutau atent peronul gării, studiind chipurile celor care treceau, priveau în toate părțile... cu excepția panoului cu mersul trenurilor. Singurul lucru care nu-i interesa era călătoria.
   Luke se simțea tentat să meargă și să le vorbească. S-a gândit la asta, copleșit de nevoia de a intra, pur și simplu, în contact cu oameni care îl cunoșteau. Tânjea să-i spună cineva: „Salut, Luke, ce mai faci? Îmi pare bine să te văd din nou!”
   Cei doi probabil că i-ar zice: „Suntem agenți FBI și ești arestat”.
    Luke simțea că ar fi fost aproape o ușurare. Dar instinctele lui l-au prevenit să se țină departe. De fiecare dată când se gândea că ar fi putut să aibă încredere în ei, se întreba de ce îl urmăreau pe ascuns dacă nu voiau să-i facă rău.
   Le-a întors spatele și s-a îndepărtat, încercând să mențină între ei și el standul de ziare. În umbra marii arcade de la intrare a riscat să arunce o privire în spate. Cei doi traversau peronul, deplasându-se de la est la vest în câmpul lui vizual.
   Cine dracului erau?
   A ieșit din gară, a mai parcurs câțiva metri de-a lungul monumentalei arcade din față și a reintrat în holul central. A fost la țanc cât să vadă spatele celor doi agenți care se îndreptau către ieșirea de vest.
   A verificat ora. Trecuseră 10 minute. Expresul de New York trebuia să sosească în două minute. S-a grăbit spre peron și a așteptat, încercând să se mistuie în fundal.
   Când au apărut primii pasageri, l-a cuprins un calm glaciar. Îi privea intens pe cei sosiți. Era miercuri, mijlocul săptămânii, așa că erau o sumedenie de oameni de afaceri și de tipi în uniformă militară, însă puțini turiști și doar o brumă de femei și de copii. Se uita după un bărbat de mărimea și constituția lui.
   În timp ce pasagerii se revărsau pe peron, cei care așteptau au pornit înaintea lor și s-a format o busculadă. Mulțimea din jurul barierei spre peron s-a îndesit, apoi s-a răspândit, în timp ce lumea forța iritată ieșirea.
   Luke a zărit un tânăr de înălțimea lui, dar acesta purta o pufoaică și o șapcă din lână: s-ar fi putut să nu aibă un costum de haine în tașca pe care o purta pe umăr. La fel, Luke a renunțat și la călătorul mai în vârstă care avea înălțimea potrivită, însă era prea slab. A văzut un bărbat care arăta perfect, dar nu avea în mână decât o servietă.
   Trecuseră deja cel puțin o sută de pasageri și se părea că mai erau destui de venit. Peronul era plin de oameni nerăbdători. Pe urmă l-a văzut pe cel potrivit. Avea aceeași înălțime, carură și vârstă ca Luke. Scurta cenușie era descheiată și se zărea dedesubt un sacou din tweed, sport, și pantaloni din lână – ceea ce însemna că în valiza de piele maronie, pe care o ducea în mâna dreaptă, se afla, probabil, un costum de haine. Avea o expresie neliniștită și mergea repede, ca și cum ar fi fost în întârziere la o întâlnire.
   Luke s-a strecurat prin mulțime și și-a făcut loc dând din coate, până când a ajuns direct în spatele bărbatului.
   Mulțimea era densă și se deplasa încet, iar cel pe care îl viza Luke se mișca tot oprindu-se și apoi pornind iar. După aceea mulțimea s-a subțiat puțin și bărbatul a pășit repede într-un gol ce se crease.
   În clipa aceea, Luke i-a pus piedică. Și-a proptit bine piciorul în glezna lui stângă. Când bărbatul a dat să se miște înainte, Luke a tras în sus, îndoind piciorul victimei de la genunchi. Omul s-a lovit de spatele unei femei îmbrăcate în blană, care, la rândul ei, s-a împiedicat, a scos un țipăt scurt și a căzut. Tipul a ajuns pe pardoseala de marmură cu o bușitură sonoră și pălăria i s-a rostogolit cât colo. O fracțiune de secundă mai apoi, femeia a căzut în genunchi, scăpând din mână poșeta și o valiză șic, din piele albă.
   Alți pasageri s-au adunat repede în jurul lor, încercând să-i ajute:
   - Ați pățit ceva?
   Luke a ridicat calm valiza de piele maronie și s-a îndepărtat repede spre cea mai apropiată arcadă de ieșire. Nu s-a uitat înapoi, dar asculta cu atenție dacă nu se distingeau strigăte acuzatoare sau tropăitul unor urmăritori. Dacă ar fi auzit ceva, era gata să fugă: nu avea de gând să renunțe prea ușor la hainele curate și credea că, probabil, ar fi putut să alerge mai repede decât cei mai mulți, chiar și cărând o valiză. Totuși, în timp ce mergea spre ieșire cu pasul vioi, simțea ca și cum ar fi avut prinsă de spate o țintă de tir.
   La ieșire a aruncat o privire înapoi, peste umăr. Mulțimea se agita în jurul aceluiași loc. Nu putea să-l vadă pe cel căruia îi pusese piedică, nici pe femeia în haină de blană. Dar un tip înalt cu privirea autoritară scruta cu atenție peronul, de parcă ar fi căutat ceva. Ochii i s-au rotit brusc spre Luke.
   Acesta a pășit repede prin poarta de ieșire.
   Ajuns afară, a luat-o spre Massachusetts Avenue. Un minut mai apoi ajungea la Fordul Fairlane. Automat, s-a dus la portbagaj, ca să ascundă valiza furată - numai că portbagajul era încuiat. Și-a amintit că l-a văzut pe proprietar când l-a închis. A privit iar înapoi, spre gară. Bărbatul înalt traversa în goană sensul giratoriu din fața gării, ferindu-se de mașini și îndreptându-se în direcția lui Luke. Cine era? Vreun polițist în timpul liber? Detectiv? Un băgăcios fără treabă?
   Luke s-a dus repede la portiera din stânga, a deschis-o și a aruncat valiza pe bancheta din spate. Apoi s-a urcat la volan și a trântit ușa.
   S-a băgat sub bord și a găsit cablurile contactului de pornire. Le-a tras afară și le-a atins unul de altul. Nu s-a întâmplat nimic. Își simțea fruntea îmbrobonată de sudoare, în ciuda frigului. De ce nu mergea? Apoi i-a venit în minte răspunsul: firul nu era cel bun. Mai era un cablu la dreapta contactului. L-a tras afară și l-a atins de cel din stânga.
   Motorul a pornit.
   A apăsat pe accelerație și motorul a turat mai tare.
   A băgat maneta în viteza întâi, a deblocat frâna de mână, a semnalizat și a intrat în trafic. Mașina era cu botul spre gară, așa că a întors-o. Pe urmă a pornit.
   Un zâmbet i-a apărut pe buze. Dacă nu era foarte ghinionist, avea în valiză un set complet de haine curate. Simțea că începuse să-și ia viața în mâini.
   Nu mai avea nevoie decât de un loc unde să facă un duș și să se schimbe de haine.

   MIEZUL ZILEI

   Treapta a doua constă din douăsprezece rachete Baby
   Sergeant, dispuse circular în jurul unui tub central. Treapta a treia are trei motoare Baby Sergeant, ținute împreună de trei pereți etanși despărțitori, transversali. Deasupra treptei a treia se află treapta a patra, o singură rachetă, cu satelitul în vârf. Numărătoarea inversă ajunsese la minus 630 de minute și Cape Canaveral zbârnâia.

   Specialiștii în rachete erau toți la fel: proiectau arme, dacă o dorea guvernul, dar visau și la spațiul cosmic. Echipa Explorer construise și lansase multe rachete, însă aceasta avea să fie prima dintre ele care se va desprinde de atracția Pământului și va zbura dincolo de atmosferă. Pentru cei mai mulți dintre membrii echipei, lansarea din acea seară va reprezenta împlinirea speranțelor de o viață întreagă. Elspeth simțea la fel.
   Aveau baza în Hangarul D și Hangarul R, alăturate. Forma unui hangar standard pentru avioane fusese considerată foarte potrivită și în privința rachetelor: era un spațiu central foarte mare, unde rachetele puteau să fie verificate, cu câte o aripă de două etaje pe fiecare parte, unde erau birourile și mici laboratoare.
   Elspeth era în Hangarul R. Avea o masă pentru dactilografiat în biroul șefului ei, Willy Fredrickson, coordonatorul lansării, care își petrecea cea mai mare parte a timpului altundeva. Treaba ei era să pregătească și să distribuie programul lansării.
   Problema era că programul în speță se schimba constant. Nimeni în America nu mai trimisese o rachetă în spațiu până atunci. Apăreau tot timpul probleme noi și inginerii improvizau încontinuu, ca să încropească vreo componentă sau să evite un sistem. Acolo banda adezivă se numea bandă de rachetă.
   Așa că Elspeth făcea actualizări regulate ale programului de lansare.
   Trebuia să țină permanent legătura cu fiecare grup din echipă, să noteze schimbările de plan în carnetul ei cu stenograme și apoi să transfere aceste notițe în formă dactilografiată, să xerocopieze foile și să le distribuie.
   Munca îi cerea să meargă peste tot și să cunoască aproape totul. Când apărea câte o problemă, afla imediat; se număra și printre primii care erau înștiințați despre soluția găsită. Era încadrată ca secretară și plătită ca atare, însă nimeni nu ar fi putut să facă treaba asta fără o diplomă în științe.
   Totuși, nu era furioasă pentru salariul mic, ci mai degrabă recunoscătoare fiindcă avea o slujbă care o punea la încercare. Unele dintre colegele ei de la Radcliffe încă mai scriau după dictarea făcută de bărbați în costume cenușii din lână.
   Actualizarea de la miezul zilei era gata și Elspeth a apucat maldărul de hârtii și a pornit să le distribuie. Se grăbea foarte tare, dar în acea azi acest lucru îi convenea: o împiedica să-și facă griji constant în privința lui Luke.
   Dacă și-ar fi urmat imboldul, ar fi fost călare pe telefon, sunându-l pe Anthony din două în două minute, ca să-l întrebe dacă mai avea vreo veste.
   Dar asta ar fi fost o prostie. „M-ar căuta el dacă se întâmplă ceva rău, a reflectat ea. Între timp, ar trebui să mă concentrez asupra muncii”.
   Mai întâi s-a dus la departamentul de presă, unde cei de la relații publice asaltau telefoanele, explicându-le reporterilor de încredere că în acea seară va avea loc o lansare. Armata voia ca ziariștii să fie prezenți la fața locului, pentru a fi martori la triumful ei. Totuși, informația nu trebuia să fie dată decât după eveniment. Lansările deja programate erau adeseori amânate sau chiar anulate, deoarece apăreau chestiuni neprevăzute. Cei care lucrau la rachetă învățaseră din amara experiență că o amânare de rutină, pentru rezolvarea problemelor tehnice, putea să pară drept un eșec abject, când ziarele scriau despre asta. Așa că bătuseră palma cu câteva agenții importante de știri. Le anunțau dinainte despre lansări, numai cu condiția să nu se publice nimic decât atunci când „apărea foc din coadă”, ceea ce însemna că motorul rachetei fusese aprins.
   Era un birou exclusiv masculin și câțiva bărbați și-au încetat lucrul, zgâindu-se la Elspeth, în timp ce traversa încăperea și îi înmâna un program ofițerului de presă principal. Știa că era atrăgătoare, cu înfățișarea ei palidă, de viking, și statura înaltă, sculpturală; în plus, se întrezărea ceva teribil la ea - forma hotărâtă a gurii, poate, sau lucirea aceea periculoasă din ochii ei verzi - care îi făcea pe bărbați să fluiere admirativ sau, și mai bine, să-i spună „scumpo”.
   În Laboratorul de Igniție a găsit cinci cercetători în cămăși cu mâneci scurte, așezați la o masă lungă, privind îngrijorați la o bucată plată din metal care arăta ca și cum ar fi trecut printr-un incendiu.
   - Bună ziua, Elspeth, i-a zis șeful grupului, doctorul Keller.
   Vorbea cu un accent pronunțat. Era german și, asemenea celor mai mulți dintre cercetători, fusese capturat la sfârșitul războiului și adus în America pentru a lucra în cadrul programului de realizare a rachetelor.
   Elspeth i-a înmânat un exemplar actualizat al programului și bărbatul l-a luat fără ca măcar să se uite la el. Femeia a făcut semn din cap către obiectul de pe masă și a întrebat:
   - Ce e aia?
   - O vană de deviere a jetului.
   Elspeth știa că prima treaptă era ghidată de vane situate la coada rachetei.
   - Ce-a pățit?
   - Combustibilul ars erodează metalul, a explicat el.
   Accentul lui german devenea și mai puternic în timp ce se ambala pe tema respectivă.
   - Așa se întâmplă întotdeauna, într-o măsură sau alta. Totuși, cu combustibilul obișnuit, vanele au rezistat suficient de mult ca să-și îndeplinească funcția. Azi, în schimb, am folosit un combustibil nou, hydyne, 60% dimetilhydrazină asimetrică (UDMH) și 40% diethylenetriamină (DETA), care are un timp de ardere mai îndelungat și o viteză mai mare de ardere, dar s-ar putea să erodeze vanele atât de mult, încât să devină ineficiente pentru ghidaj.
   Și-a întins brațele în lateral, într-un gest de disperare.
   - Nu am avut timp să facem suficient de multe teste.
   - Cred că nu mă interesează decât să aflu dacă asta o să amâne lansarea.
   Simțea că nu suporta o întârziere. Suspansul deja o termina.
   - Asta încercăm să hotărâm, a spus Keller, privind în jur, la colegii lui. Și cred că răspunsul nostru este: Haide să riscăm.
   Ceilalți au încuviințat cu expresii sumbre.
   Elspeth s-a simțit ușurată.
   - Vă țin pumnii, a zis ea, întorcându-se să plece.
   - E la fel de util ca orice altceva ne stă în putere, a încheiat Keller, în timp ce ceilalți râdeau cu amărăciune.
   Elspeth a ieșit afară, în soarele torid al Floridei. Hangarele erau amplasate într-un luminiș nisipos, curățat de tufișurile scunde care acopereau zona Cape - palmieri și stejari pitici și iarbă țepoasă care îți cresta pielea dacă mergeai desculț. A traversat o platformă plină de nisip și a intrat în Hangarul D, umbra lui căzându-i pe chip asemenea unei adieri răcoroase.
   În camera de telemetrie, Elspeth l-a zărit pe Hans Mueller, cunoscut ca Hank. Bărbatul a arătat cu degetul spre ea și a zis:
   - O sută treizeci și cinci.
   Era un joc de-al lor. Ea trebuia să spună ce nu era în regulă cu numărul.
   - Prea ușor, a zis ea. Iei prima cifră, adaugi pătratul celei de-a doua cifre, plus a treia cifră la cub și obții primul număr la care te-ai gândit. Iată ecuația: 11+32+53=135.
   - Foarte bine, a zis el. Atunci, care este următorul număr, mai mare, care urmează același tipar?
   Elspeth s-a gândit bine și apoi a răspuns:
   - O sută șaptezeci și cinci. Deci 11+72+53=175.
   - Corect! Ai câștigat premiul cel mare, a lăudat-o el, scormonindu-se în buzunar și scoțând o centimă.
   Elspeth a luat-o.
   - O să-ți dau ocazia s-o câștigi înapoi, l-a asigurat ea. O sută treizeci și șase.
   - Aha, a exclamat el, încruntându-se. Stai așa. Suma cifrelor la puterea a treia. 13+33+63=244.
   - Acum repetă operația și obții numărul la care te-ai gândit: 23+43+43=136.
   Elspeth i-a înapoiat moneda și i-a dat un exemplar din program.
   În timp ce ieșea, ochii i-au căzut pe o telegramă - prinsă de perete cu o piuneză: EU MI-AM PRIMIT MICUL SATELIT, ACUM AI ȘI TU UNUL.
   Mueller a observat că o citea și i-a explicat:
   - E de la nevasta lui Stuhlinger. A născut un băiețel.
   Stuhlinger era șeful Departamentului Cercetare.
   Elspeth a zâmbit.
   În biroul de comunicații l-a găsit pe Willy Fredrickson, cu două armate de tehnicieni, testând legătura telegrafică la Pentagon. Șeful ei era un bărbat înalt și slab, chel, cu o coroniță de păr ondulat, ca un călugăr medieval.
   Telegraful nu funcționa și Willy era frustrat din această cauză, dar a luat de la ea programul, a privit-o recunoscător și a zis:
   - Elspeth, ești aur de 22 de carate.
   O clipă mai târziu, de Willy s-au apropiat două persoane: un tânăr ofițer de armată, care avea în mână o diagramă, și Stimmens, unul dintre cercetători.
   - Avem o problemă, a zis ofițerul, întinzându-i lui Willy graficul, apoi a continuat: Jet stream-ul s-a deplasat către sud și acum suflă cu 146 de noduri.
   Lui Elspeth i s-a strâns inima. Știa ce înseamnă asta. Jet stream era un vânt de mare altitudine din stratosferă, la înălțimi între 10 000 și 12 000 de kilometri. În mod normal nu ajungea deasupra zonei Cape Canaveral, dar se putea deplasa. Și dacă era prea puternic, putea să scoată racheta de pe traiectorie.
   - Cât de la sud este? a întrebat Willy.
   - Deasupra întregii Floride, a răspuns ofițerul.
   Willy s-a întors către Stimmens.
   - Am luat asta în calcul, nu-i așa?
   - Nu chiar, a răspuns acesta. E mai mult pe ghicite, desigur, însă credem că racheta poate să reziste la vânturi de până la 120 de noduri, nu mai mult.
   Willy s-a întors iar către ofițer și a întrebat:
   - Care este prognoza pentru astă-seară?
   - Până la 177 de noduri și nu sunt semne că jet stream-ul s-ar deplasa înapoi, spre nord.
   - La dracu’.
   Willy și-a trecut mâna peste creștetul neted. Elspeth știa la ce se gândea. Lansarea ar putea să fie amânată până a doua zi.
   - Vă rog să lansați un balon meteorologic, a ordonat el. O să revizuim prognoza din nou, la ora 5.
   Elspeth a notat ca să adauge întâlnirea de analiză meteo în programul ei, apoi a plecat, descurajată. Problemele inginerești le puteau rezolva, însă nu puteau face nimic în legătură cu vremea.
   Ajunsă afară, a urcat într-un jeep și a condus până la Complexul de Lansare 26. Drumul era o potecă prin tufișuri, prăfoasă și nepavată, și jeepul sălta peste hârtoape. A speriat o căprioară care bea apă dintr-un șanț și animalul a sărit înapoi în tufișuri. Erau multe animale sălbatice în zona Cape, ascunse în vegetația joasă. Lumea zicea că erau și aligatori și pantere de Florida, dar Elspeth nu văzuse niciodată nimic de felul acesta.
   A oprit mașina în fața buncărului și s-a uitat peste drum, la Platforma de Lansare 26B, aflată la trei sute de metri mai departe. Schela era o macara de la o sondă petrolieră, adaptată în acest scop și acoperită cu vopsea portocalie rezistentă la rugină, care să o protejeze împotriva acțiunii corozive a aerului umed și sărat al Floridei. Pe o parte avea un lift care să faciliteze accesul la platforme.
    „Întregul edificiu este brutal de practic, chiar lipsit de grație, medită Elspeth; o structură funcțională, îmbinată fără nicio considerație pentru cum arată”.
   Silueta lungă și albă, ca un creion, a rachetei Jupiter C părea prinsă în încâlceala de traverse portocalii ca o libelulă în plasa unui păianjen. Bărbații o numeau „ea”, în ciuda formei falice pe care o avea, iar Elspeth se gândea la rândul său la rachetă tot ca la ceva feminin. Un văl virginal din prelate ferea treptele superioare de ochii curioșilor încă de când echipamentul ajunsese acolo; dar între timp fusese dat la o parte și racheta era complet la vedere, cu soarele reflectat de vopseaua impecabilă.
   Cercetătorii nu erau deosebit de pricepuți la politică, totuși până și ei știau că ochii lumii întregi erau ațintiți asupra lor. Cu 4 luni în urmă, Uniunea Sovietică uluise lumea, lansând primul satelit spațial, Sputnik. În toate țările unde continua confruntarea dintre capitalism și comunism, din Italia și până în India, trecând prin America Latină, Africa și Indochina, mesajul fusese recepționat: știința comunistă era mai bună. O lună mai târziu, sovieticii au lansat un al doilea satelit, Sputnik 2, cu o cățelușă maidaneză la bord, Laika. Americanii erau devastați. Azi un câine, mâine un om.
   Președintele Eisenhower a promis că va exista un satelit american înainte de sfârșitul anului. În prima vineri din decembrie, cu 15 minute înainte de amiază, Marina SUA a lansat racheta Vanguard, în prezența presei internaționale. S-a ridicat la câțiva metri în aer, a izbucnit în flăcări, s-a rostogolit pe o parte și s-a izbit de beton, sfărâmându-se. E UN FIASNIK! a titrat unul dintre ziare.
   Jupiter C era ultima speranță a Americii. Nu exista și o a treia opțiune.
   Dacă în acea zi dădeau greș, SUA pierdea cursa pentru spațiul cosmic. Înfrângerea propagandistică era cea mai neînsemnată consecință. Programul spațial american ar fi intrat într-o totală dezorientare, iar URSS avea să controleze spațiul cosmic în viitorul previzibil.
   „Toate astea, reflecta Elspeth, depind de această unică rachetă”.
   În zona platformei de lansare erau interzise vehiculele, cu excepția celor esențiale, cum ar fi autocisternele cu combustibil, așa că și-a lăsat mașina și a parcurs pe jos spațiul deschis dintre buncăr și schelă, urmând traseul unei conducte metalice care ascundea cablurile ce legau cele două structuri.
   Lipită de spatele macaralei, la nivelul solului, era o lungă cabină metalică, tot portocalie, unde se aflau birourile și echipamentele. Elspeth a intrat acolo, printr-o ușă metalică din capătul opus.
   Cu cască de protecție și cizme de șantier, Harry Lane, supraveghetorul macaralei, stătea pe un scaun pliant și studia o schemă.
   - Bună, Harry, l-a salutat ea, voioasă.
   Bărbatul a bombănit. Nu-i plăcea să vadă femei în preajma platformei de lansare și niciun imbold către politețe nu-l împiedica să o lase să înțeleagă asta.
   Elspeth a pus programul actualizat pe un birou din metal și a ieșit. S-a întors la buncăr, o clădire joasă, albă, cu ferestre înguste, din sticlă groasă, verde. Ușile de etanșare erau deschise, așa că a intrat. Erau 3 compartimente: o cameră cu echipamentele de control, care ocupa toată lățimea buncărului, și două încăperi pentru igniție, A, la stânga, și B, la dreapta, situate în unghi spre cele două platforme de lansare deservite de acest buncăr. Elspeth a intrat în Camera de Igniție B.
   Lumina puternică a soarelui, care pătrundea prin geamul verde, dădea o nuanță ciudată locului, așa că totul părea ca interiorul unui acvariu. În dreptul ferestrelor, mai mulți cercetători stăteau așezați în fața panourilor de control. Cu toții purtau cămăși cu mânecă scurtă, a observat Elspeth, ca și cum ar fi avut uniformă. Toți aveau pe cap seturi de căști cu microfon, prin care comunicau cu oamenii de pe platforma de lansare. Puteau să se uite pe deasupra panourilor și să vadă racheta prin fereastră sau să privească pe monitoarele color, care arătau aceeași imagine. De-a lungul peretelui din spate al camerei de igniție erau mai multe înregistratoare, unul lângă altul, care notau temperaturile, presiunea în sistemul de alimentare cu combustibil și activitatea electrică. În colțul cel mai îndepărtat era un cântar, care arăta greutatea rachetei de pe platforma de lansare. Domnea o atmosferă de activitate intensă, vie, cu bărbați care murmurau în microfoane și butonau la panouri, rotind un buton ici, schimbând o manetă colo, verificând constant cadranele și afișajele. Deasupra capetelor lor, un cronometru descrescător arăta minutele rămase până la lansare.
    Când Elspeth l-a privit, brațul tocmai se muta de la 600 la 599.
   A predat programul actualizat și a ieșit din clădire. În timp ce conducea înapoi spre hangar, mintea i-a zburat la Luke și și-a dat seama că avea o scuză perfectă pentru a-l suna pe Anthony. O să-i spună despre jet stream și pe urmă o să-l întrebe despre Luke.
   Gândul a mai înveselit-o și s-a grăbit să intre în hangar și să urce scările, în biroul ei. A format numărul telefonului direct al lui Anthony și acesta i-a răspuns imediat.
   - Se pare că lansarea se va amâna până mâine, l-a anunțat ea. Sunt vânturi puternice în stratosferă.
   - Nu știam că sunt vânturi acolo sus.
   - Este unul, se numește jet stream. Amânarea este definitivă, la ora 5 va ava loc o ședință de analiză a condițiilor meteo. Ce face Luke?
   - Să mă anunți care e concluzia ședinței, OK?
   - Desigur. Ce face Luke?
   - Ei, aici avem o problemă.
   Lui Elspeth i s-a oprit inima în loc.
   - Ce fel de problemă?
   - L-am pierdut.
   Elspeth a înghețat.
   - Poftim?
   - Le-a scăpat printre degete oamenilor mei.
   - Dumnezeu să ne ajute! a zis ea. Acum chiar că am încurcat-o.

1941

   Luke a ajuns înapoi în Boston în zori. A parcat bătrânul Ford, s-a strecurat pe ușa din spate a căminului Cambridge și a urcat pe scările de serviciu în camera sa.
    Anthony dormea buștean. Luke s-a spălat pe ochi și a căzut pe pat, doar în lenjerie.
   S-a trezit cu Anthony deasupra lui, care îl scutura și zicea:
   - Luke! Trezește-te!
   A deschis ochii. Știa că se întâmplase ceva rău, dar nu-și putea aminti ce anume.
   - Cât e ceasul? a bombănit el.
   - E ora 1 și Elspeth te așteaptă jos.
   Menționarea numelui lui Elspeth i-a stimulat memoria și și-a amintit ce calamitate se petrecuse. Nu o mai iubea.
   - Oh, Doamne!
   Se îndrăgostise de Billie Josephson. Asta era nenorocirea. O să facă un dezastru din viețile tuturor: a lui, a lui Elspeth, a lui Billie și a lui Anthony.
   - La naiba, a zis el și s-a ridicat din pat.
   S-a dezbrăcat și a făcut un duș rece. Când a închis ochii, a văzut-o pe Billie, cu ochii săi negri, scânteietori, cu gura roșie, râzând, cu gâtul ei alb.
   A tras pe el o pereche de pantaloni de trening, un pulover, și-a pus tenișii și a coborât în goană.
   Elspeth îl aștepta în hol, singura parte din clădire unde era permis accesul fetelor, cu excepția zilelor special fixate pentru „după-amiaza doamnelor”. Era un salon spațios, cu șemineu și fotolii confortabile. Fata era la fel de atrăgătoare ca întotdeauna, îmbrăcată cu o rochie din lână de culoarea campanulelor și purtând pe cap o pălărie cu boruri mari. Cu o zi în urmă, vederea ei i-ar fi bucurat sufletul; în acea zi, gândul că ea s-a îmbrăcat elegant de dragul lui îl făcea și mai nefericit.
   Când l-a văzut, Elspeth a început să râdă.
   - Arăți ca un băiețel care nu poate să se trezească!
   Luke a sărutat-o pe obraz și s-a lăsat să cadă într-un fotoliu.
   - Mi-a luat două ore să ajung la Newport, a zis el.
   - E clar că ai uitat că trebuia să mă scoți la masă! a replicat fata, voioasă.
   Luke s-a uitat la ea. Era frumoasă, doar că nu o iubea. Nu știa dacă înainte o iubise, dar în acel moment era sigur că nu. Era soiul cel mai mizerabil dintre mizerabili. Ea era așa de veselă în dimineața aceea și el avea să-i distrugă fericirea. Nu știa cum să-i mărturisească. Îi era așa de rușine, că simțea cum îl înțepa inima.
   Trebuia să spună ceva.
   - Putem să sărim peste masă? Nici nu m-am bărbierit măcar.
   O umbră de neliniște i-a traversat chipul palid și mândru și Luke și-a dat seama că ea a înțeles perfect că nu era în regulă ceva, însă a răspuns degajată:
   - Sigur că da. Cavalerii în armuri strălucitoare au nevoie să-și facă somnul de frumusețe.
   Luke s-a gândit că o să stea serios de vorbă cu ea mai târziu, în ziua aceea, și va fi absolut cinstit.
   - Îmi pare rău că te-ai îmbrăcat de pomană, a rostit el, trist.
   - N-a fost degeaba... te-am văzut. Și colegilor tăi de cămin se pare că le place ținuta mea, a replicat Elspeth, ridicându-se în picioare.
   - În fine, profesorul Durkham și soția organizează o distracție.
   În jargonul de la Radcliffe, asta însemna o petrecere.
   Luke s-a ridicat și a ajutat-o să-și pună haina.
   - Putem să ne întâlnim mai târziu.
   Trebuia să-i spună chiar în ziua aceea - ar fi fost necinstit să lase timpul să treacă, fără să-i dezvăluie adevărul.
   - E perfect, a zis ea vesel. Vino să mă iei la 6!
   I-a trimis o bezea și a ieșit, ca un star de cinema. Luke știa că se prefăcea, dar juca foarte bine.
   S-a întors posac în camera lui. Anthony citea ziarul de duminică.
   - Am făcut cafea, a zis acesta.
   - Mersi.
   Luke și-a turnat o ceașcă.
   - Îți sunt dator vândut, a continuat Anthony. Aseară i-ai salvat lui Billie pielea.
   - Și tu ai fi făcut la fel pentru mine, a spus Luke, sorbind din cafea.
   Începea să se simtă mai bine.
   - Se pare că am scăpat neprinși. Ți-a mai zis cineva ceva în dimineața asta?
   - Absolut nimic.
   - Billie e o tipă tare, a zis Luke.
   Știa că era periculos să vorbească despre ea, însă nu se putea abține.
   - Nu-i așa că e de milioane? a spus Anthony.
   Luke îi observa iritat expresia de mândrie de pe fața colegului său de cameră. Anthony a continuat:
   - M-am tot întrebat: „De ce n-ar vrea să iasă cu mine?”, dar nu am crezut că o s-o facă. Nu știu de ce, poate pentru că e așa de bună și de drăguță. Și când a acceptat, nu-mi venea să-mi cred urechilor. Simțeam imboldul de a-i cere să-mi dea în scris.
   Afirmațiile extravagant de exagerate erau felul lui Anthony de a fi amuzant și Luke se sili să zâmbească, deși în sinea lui era îngrozit. Să furi iubita altuia era o ticăloșie în orice condiții, iar faptul că Anthony era, evident, nebun după Billie făcea ca lucrurile să fie și mai rele.
   Luke a gemut și Anthony l-a întrebat:
   - Ce s-a întâmplat?
   Luke s-a hotărât să-i dezvăluie adevărul pe jumătate.
   - Nu o mai iubesc pe Elspeth. Cred că trebuie să pun capăt relației cu ea.
   Anthony părea șocat.
   - Ce nasol! Voi doi chiar erați bine împreună.
   - Mă simt ca un jeg.
   - Nu te învinui prea tare. Se mai întâmplă. Nu sunteți căsătoriți... nici măcar logodiți.
   - Oficial, nu.
   Anthony a ridicat din sprâncene.
   - Ai cerut-o de soție?
   - Nu.
   - Atunci, nu sunteți logodiți, oficial sau neoficial.
   - Am vorbit despre câți copii o să avem.
   - Tot nu sunteți căsătoriți.
   - Presupun că ai dreptate, dar chiar și așa, tot mă simt ca un cretin.
   S-a auzit o bătaie în ușă și în încăpere a intrat un bărbat pe care Luke nu-l mai văzuse până atunci.
   - Domnul Lucas și domnul Carroll, presupun...
   Purta un costum ponosit, însă avea un stil elevat și Luke s-a gândit că era un fel de inspector de la colegiu, responsabil cu verificarea identității studenților în timpul examenelor.
   Anthony a sărit în picioare.
   - Noi suntem. Și dumneata trebuie să fii doctor Uterus, faimosul ginecolog. Slavă cerului că ai sosit!
   Luke nu a râs. Omul ținea în mână două plicuri albe și Luke avea sumbra impresie că știa ce era cu ele.
   - Sunt funcționarul atașat decanului pentru problemele studenților. Mi-a cerut să vă înmânez personal aceste scrisori.
   Funcționarul a dat fiecăruia câte un plic și a plecat.
   - Drace! a zis Anthony în timp ce ușa se închidea și a deschis plicul, rupându-l. Pe toți dracii!
   Luke a desfăcut plicul lui și a citit scurta scrisoare din interior.

   Stimate domn Lucas,
   Vă rog să aveți bunătatea de a veni să-mi faceți o vizită la biroul meu, astăzi după-amiază la ora trei.
   Al dumneavoastră sincer,
   Peter Ryder,
   decan pentru probleme studențești.

   Astfel de scrisori însemnau întotdeauna necazuri de ordin disciplinar.
   Cineva îi raportase decanului că noaptea trecută fusese o fată în cămin.
   Anthony probabil că va fi exmatriculat.
   Luke nu-l văzuse niciodată pe colegul lui de cameră speriat - nepăsarea lui părea întotdeauna de neclintit dar în acel moment era palid și șocat.
   - Nu pot să plec în weekend acasă, a șoptit el.
   Nu spusese niciodată mare lucru despre părinții lui, însă Luke își făcuse o imagine vagă despre un tată abuziv și o mamă care suferise îndelung. În acea clipă ghicea că realitatea ar putea să fie cu mult mai rea decât își imaginase. Preț de câteva secunde, expresia lui Anthony a fost ca o fereastră deschisă spre iadul lui personal.
   Apoi a urmat o bătaie în ușă și a intrat Geoff Pidgeon, amabilul, dolofanul ocupant al camerei de vizavi.
   - Nu cumva tocmai l-am văzut pe funcționarul decanului?
   Luke i-a fluturat scrisoarea lui.
   - Al dracului de corect.
   - Să știi că n-am suflat o vorbă nimănui că te-am văzut cu fata aia.
   - Și cine a făcut-o? a întrebat Anthony. Singura năpârcă din cămin e Jenkins.
   Paul Jenkins era un zelos credincios a cărui misiune în viață era să reformeze moralitatea bărbaților de la Harvard.
   - Dar el e plecat în weekend.
   - Ba, nu e, a opinat Pidgeon. Și-a schimbat planurile.
   - Atunci el e, să-l ia naiba cu ochii lui, a adăugat Anthony. O să-l sugrum pe nenorocit cu mâinile mele.
   Luke și-a dat deodată seama că, dacă Anthony era exmatriculat, Billie ar fi fost liberă. I s-a făcut rușine de un astfel de gând egoist când viața prietenului său era pe cale să fie distrusă. Apoi a înțeles că și Billie ar putea să aibă necazuri.
   - Mă întreb dacă Elspeth și Billie au primit și ele scrisori.
   - De ce ar primi și ele? a întrebat Anthony.
   - Jenkins probabil că știe numele iubitelor noastre - are o curiozitate bolnăvicioasă pentru astfel de lucruri.
   - Dacă le cunoaște numele, putem să fim siguri că le-a raportat, a intervenit Pidgeon. Asta e firea lui.
   - Elspeth e în siguranță, a precizat Luke. Nu era acolo și nu poate nimeni să dovedească altceva. Oricum, Billie ar putea să fie exmatriculată. În cazul ăsta, și-ar pierde bursa. Mi-a explicat azi-noapte. Nu va mai putea să studieze nicăieri altundeva.
   - Nu pot să-mi fac griji pentru Billie acum, a opinat Anthony. Trebuie să mă gândesc la ce am de făcut.
   Luke era șocat. Anthony o băgase în încurcătură pe Billie și, conform principiilor lui, el era mai îngrijorat în privința propriei persoane. Însă Luke a sesizat pretextul de a vorbi despre Billie și nu a putut rezista tentației.
   Suprimându-și sentimentul de vinovăție, a adăugat:
   - Ce-ar fi să mă duc la căminul fetelor să văd dacă Billie s-a întors de la Newport sau nu?
   - Vrei? s-a arătat interesat Anthony. Mulțumesc.
   Pidgeon a plecat. Anthony s-a așezat pe pat, fumând abătut, în timp ce Luke s-a bărbierit rapid și și-a schimbat hainele. Deși era pe fugă, s-a îmbrăcat cu grijă, cu o cămașă albastră, pantaloni noi de flanelă și sacoul lui preferat, din tweed cenușiu.
   Când a ajuns în curtea interioară a căminului Radcliffe era ora două.
   Clădirile din cărămidă roșie erau aranjate în jurul unui mic parc, unde se plimbau perechi de studenți.
   „Acolo am sărutat-o pe Elspeth, și-a reamintit el fără bucurie, la miezul nopții, într-o sâmbătă, la sfârșitul primei noastre întâlniri”.
    Detesta bărbații care își schimbau iubitele la fel de ușor cum își schimbau cămașa, dar cu toate acestea iată că făcea exact lucrul pe care îl detestase - și nu se putea opri.
   O cameristă în uniformă l-a poftit în salonul căminului. El a întrebat de Billie. Camerista s-a așezat la un birou, a luat un tub acustic, de genul celor folosite pe vapoare, a suflat în pâlnia lui și a zis:
   - Vizitator pentru domnișoara Josephson.
   Billie a coborât îmbrăcată cu un pulover de cașmir gri-porumbel și o fustă plisată. Arăta minunat, însă părea tristă, iar Luke tânjea să o ia în brațe și să o aline. Și ea fusese chemată la biroul lui Peter Ryder și i-a spus că bărbatul care îi adusese scrisoarea lăsase una și pentru Elspeth.
   L-a condus pe Luke în fumoar, unde fetelor le era permis să primească vizitatorii bărbați.
   - Ce mă fac? a întrebat ea.
   Avea fața trasă de supărare. Arăta ca o văduvă îndurerată.
   Luke o găsea și mai tulburătoare decât cu o zi în urmă. Era nerăbdător să-i spună că o să aranjeze el totul. Dar nu-i trecea prin minte nicio soluție de ieșire.
   - Anthony ar putea să susțină că era altcineva în cameră, însă ar trebui să o indice pe fata aceea.
   - Nu știu ce o să-i relatez mamei.
   - Mă întreb dacă Anthony nu ar vrea să plătească o femeie, știi, o prostituată, ca să spună că a fost cu ea.
   Billie a scuturat din cap.
   - Nu l-ar crede.
   - Și Jenkins le-ar zice că nu ea a fost. El e turnătorul care te-a dat de gol.
   - Cariera mea s-a încheiat, a rostit ea, cu un zâmbet amar. Va trebui să mă întorc la Dallas ca să fiu secretara unui petrolist cu cizme de cowboy.
   Cu 24 de ore în urmă, Luke era un bărbat fericit. Era greu de imaginat.
   Două fete cu haină și pălărie au năvălit în salon. Aveau fețele îmbujorate.
   - Ați auzit veștile? a întrebat una dintre ele.
   Luke nu era interesat de vești. A clătinat din cap.
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat Billie fără interes.
   - Suntem în război!
   Luke s-a încruntat.
   - Cum?
   - E adevărat, a zis a doua fată. Japonezii au bombardat Hawaii!
   Luke abia dacă înțelegea.
   - Hawaii? De ce dracu’? Ce e în Hawaii?
   - E adevărat? a întrebat Billie.
   - Toată lumea vorbește despre asta pe străzi. Oamenii opresc mașinile.
   - Mi-e frică, a zis Billie, privindu-l pe Luke.
   Acesta a luat-o de mână. Ar fi vrut să o asigure că o să aibă grijă de ea, orice-ar fi.
   Alte două fete intrară în fugă, vorbind aprins. Cineva a adus jos un aparat de radio și l-a băgat în priză. S-a lăsat o tăcere plină de suspans, în timp ce așteptau ca aparatul să se încălzească. Apoi au auzit vocea unui crainic.
    „S-a raportat că nava de război Arizona a fost distrusă, iar Oklahoma, scufundată la Pearl Harbor. Primele rapoarte arată că peste 100 de aparate de zbor americane au fost distruse la sol în Baza Aeriană Navală de pe Ford Island și pe aerodromurile Wheeler și Hickam. Victimele din rândul americanilor sunt estimate la cel puțin două mii de morți și o mie de răniți”.
   Luke a simțit un val de furie.
   - Două mii de oameni uciși!
   Alte fete au venit în salon, discutând înflăcărat, și au fost admonestate fără politețe să tacă din gură. Crainicul continua:
    „Nu a fost transmis niciun avertisment în legătură cu atacul japonezilor, care a început la ora 7:55 a.m., ora locală, puțin înainte de ora 1 p.m., ora standard de est”.
   - Asta înseamnă război, nu-i așa? a întrebat Billie.
   - Să fii sigură că asta înseamnă, a răspuns Luke, furios.
   Știa că era stupid și irațional să urăști o întreagă națiune, dar oricum, asta era ceea ce simțea.
   - Aș vrea să bombardez Japonia și s-o fac una cu pământul.
   Billie l-a strâns de mână.
   - Nu vreau să te duci la război, a zis ea, cu lacrimi în ochi. Nu vreau să pățești ceva.
   Lui Luke era să-i sară inima din piept.
   - Sunt așa de fericit că asta e ce simți, a spus Luke, zâmbind trist. Lumea se duce de râpă și eu sunt fericit.
   Apoi și-a privit ceasul.
   - Cred că trebuie să mergem cu toții la decan, chiar dacă am intrat în război.
   Pe urmă i-a venit o idee și a tăcut brusc.
   - Ce-i? l-a iscodit Billie. Ce este?
   - Poate că există o cale ca tu și Anthony să rămâneți la Harvard.
   - Care?
   - Lasă-mă să mă gândesc.

   Elspeth era nervoasă, însă și-a spus că nu avea de ce să-i fie teamă.
   Noaptea trecută încălcase ora de culcare. Din fericire, nu fusese prinsă. Era aproape sigură că nu avea nimic de-a face cu ea și Luke. Anthony și Billie erau cei care dăduseră de necaz. Elspeth abia dacă o cunoștea pe Billie, dar la Anthony ținea și avea sentimentul teribil că el va fi dat afară.
   S-au întâlnit toți patru în fața biroului decanului.
   - Am un plan, i-a anunțat Luke.
   Înainte de a le explica, decanul a deschis ușa și i-a chemat înăuntru. Luke nu a mai avut vreme decât să spună:
   - Lăsați-mă pe mine să vorbesc.
   Peter Ryder, decanul pentru problemele studenților, era un bărbat de modă veche și țâfnos. Purta un costum îngrijit, cu pantaloni cenușii, dungați, haină neagră și vestă. Papionul era un fluture perfect, ghetele luceau de lustruite ce erau, iar părul dat cu ulei semăna cu un ou fiert și colorat cu vopsea neagră. Lângă el era Iris Rayford, o fată bătrână cu părul grizonant, responsabilă cu starea de moralitate a fetelor de la Radcliffe.
   S-au așezat pe scaunele puse în cerc, așa cum erau la seminare. Decanul și-a aprins o țigară.
   - Așadar, băieți, cel mai bine ar fi să spuneți adevărul, ca niște gentlemani. Ce s-a petrecut la voi în cameră noaptea trecută?
   Anthony a ignorat întrebarea lui Ryder, comportându-se ca și cum el conducea ședința.
   - Unde e Jenkins? a zis el, tăios. El e turnătorul, nu-i așa?
   - Nu i s-a mai cerut nimănui altcuiva să ni se alăture, a răspuns decanul.
   - Dar omul are dreptul să-și vadă față în față acuzatorul.
   - Domnule Carroll, a replicat decanul, încăpățânat, aici nu suntem la un tribunal. Domnișoara Rayford și cu mine am fost rugați să stabilim cum au stat lucrurile. Măsurile disciplinare, dacă se vor dovedi necesare, vor urma la timpul potrivit.
   - Nu sunt sigur că așa ceva e acceptabil, a rostit Anthony, cu un aer superior. Jenkins ar trebui să fie și el aici.
   Elspeth a înțeles ce făcea Anthony. Spera ca lui Jenkins să-i fie frică să repete acuzațiile de față cu Anthony. Dacă se întâmpla asta, colegiul ar putea să renunțe la poveste. Ea nu credea că o să funcționeze, dar poate că merita o încercare.
   Luke a întrerupt totuși discuția, brusc.
   - Destul cu toate astea, a zis el, făcând un gest de nerăbdare. Domnule, a adăugat el, adresându-se decanului, eu am adus azi-noapte o femeie în cămin.
   Elspeth a rămas cu gura căscată. Despre ce tot vorbea?
   Decanul s-a încruntat.
   - Din informațiile mele, domnul Carroll e cel care a invitat femeia.
   - Mă tem că ați fost informat greșit.
   - Nu e adevărat! a izbucnit Elspeth.
   Luke i-a aruncat o privire care a înghețat-o.
   - Domnișoara Twomey era în camera ei la miezul nopții, așa cum vă poate confirma registrul de noapte al supraveghetoarei.
   Elspeth s-a uitat la el. Registrul va dovedi asta, pentru că o prietenă îi falsificase semnătura. Și-a dat seama că era mai bine să închidă gura înainte de a se vârî singură în belea. Totuși, ce urmărea Luke?
   Anthony își punea și el aceeași întrebare. S-a uitat fix la Luke, confuz, și a zis:
   - Luke, nu știu ce vrei să faci, dar...
   - Dă-mi voie să relatez ce s-a întâmplat, a spus Luke.
   Anthony părea indecis, așa că Luke a insistat:
   - Te rog.
   Anthony a ridicat din umeri.
   Decanul a intervenit, sarcastic:
   - Vă rog, domnule Lucas, continuați. Abia aștept să aflu.
   - Am cunoscut-o pe fată la Dew Drop Inn, a început Luke.
   Domnișoara Rayford a intervenit pentru prima dată.
   - Dew Drop Inn? Ăsta e un joc de cuvinte?
   - Da.
   - Continuați.
   - Fata e chelneriță acolo. O cheamă Angela Carlotti.
   Decanul, pur și simplu, nu credea o iotă.
   - Hm! Mi s-a spus că persoana văzută în căminul Cambridge era domnișoara Bilhah Josephson, aici de față.
   - Nu, domnule, a negat Luke, pe același ton de neclintită siguranță. Domnișoara Josephson e o prietenă de-a noastră, însă ea nu a fost în oraș. Și-a petrecut noaptea trecută în casa unei rude din Newport, Rhode Island.
   Domnișoara Rayford i s-a adresat lui Billie:
   - Ruda poate confirma acest lucru?
   Billie s-a uitat uluită la Luke, apoi a consimțit:
   - Da, domnișoară Rayford.
   Elspeth se uita și ea mirată la Luke. Oare chiar avea de gând să-și sacrifice cariera ca să-l salveze pe Anthony? Era o nebunie! Luke era un prieten loial, însă în acel moment ducea prea departe ideea de prietenie.
   - Puteți să o aduceți pe această... chelneriță? l-a întrebat Ryder pe Luke.
   Rostise „chelneriță” cu dezgust, ca și cum ar fi spus „prostituată”.
   - Da, domnule, pot.
   - Foarte bine, a zis decanul, surprins.
   Elspeth era uluită. Oare Luke plătise o fată din oraș ca să pretindă că ea era împricinata? Dacă era așa, nu avea să țină. Jenkins va jura că nu ea era fata.
   Apoi Luke a continuat:
   - Oricum, nu am de gând să o amestec în toată povestea asta.
   - Aha, a zis decanul. În cazul acesta, îmi e foarte greu să accept povestea dumitale.
   Elspeth era total surprinsă. Luke depănase o poveste neplauzibilă și nu avea cum să o susțină. Ce sens aveau toate astea?
   - Nu cred că mărturia domnișoarei Carlotti va fi necesară, a adăugat Luke.
   - Vă contrazic, domnule Lucas.
   Atunci, Luke a aruncat bomba.
   - Domnule, voi părăsi colegiul în această seară.
   - Luke! a exclamat Anthony.
   - Nu te ajută cu nimic, a zis decanul, dacă pleci înainte de a putea fi dat afară. Tot se va face o investigație.
   - Țara noastră e în război.
   - Știu asta, tinere.
   - Mă înrolez în armată mâine-dimineață, domnule.
   - Nu! a țipat Elspeth.
   Pentru prima dată, decanul a rămas fără replică. Se zgâia la Luke cu gura căscată.
   Elspeth și-a dat seama că Luke fusese isteț. Colegiul nu putea lua o măsură disciplinară față de un băiat care își risca viața pentru țara lui. Iar dacă nu se continuau cercetările, Billie era salvată.
   O amărăciune ca o negură i-a încețoșat privirea. Luke sacrificase totul ca să o salveze pe Billie.
   Domnișoara Rayford putea încă să ceară mărturia vărului lui Billie, dar acesta probabil că va minți pentru ea. Esențial era că Radcliffe nu se putea aștepta ca Billie să fie aceea care o aducea pe Angela Carlotti.
   Dar în acele momente nimic nu avea importanță pentru Elspeth. Nu se putea gândi decât că l-a pierdut pe Luke.
   Ryder bombănea ceva despre faptul că va face raportul și îi va lăsa pe alții să decidă. Domnișoara Rayford a făcut mare caz că trebuia să noteze adresa vărului lui Billie. Însă totul era doar de fațadă. Fuseseră duși de nas și știau asta.
   În sfârșit, studenților li s-a dat drumul.
   Imediat ce ușa s-a închis, Billie a izbucnit în lacrimi.
   - Luke, nu pleca la război! l-a implorat ea.
   - Mi-ai salvat viața, a zis Anthony, punându-și brațele în jurul lui Luke și strângându-l tare. N-o să uit asta niciodată, a continuat el. Niciodată.
   Apoi s-a desprins de Luke și a luat mâna lui Billie.
   - Nu-ți face griji! Luke e prea deștept ca să se lase ucis.
   Luke s-a întors către Elspeth. Când privirile li s-au întâlnit, el a tresărit și fata și-a dat seama că furia ei era clar vizibilă. Dar nu-i păsa. S-a uitat fix la el un lung moment, apoi a ridicat mâna și l-a plesnit peste față, o dată, foarte tare. Luke a lăsat să-i scape un oftat involuntar, de durere și surpriză.
   - Ticălosule! a zis ea.
   Pe urmă s-a întors și a plecat.

1 P.M.

   Motorul unei rachete Baby Sergeant are 1 metru lungime și 15 centimetri diametru și cântărește 27 de kilograme. Motorul arde combustibilul într-un răstimp de doar șase secunde și jumătate.

   Luke era în căutarea unei străzi liniștite, dintr-un cartier rezidențial.
   Washingtonul îi era complet nefamiliar, de parcă nu mai fusese niciodată acolo. Când a plecat cu mașina de la Union Station, a ales o direcție la întâmplare și a luat-o spre vest. Drumul l-a dus mai adânc în centrul orașului, o zonă care oferea perspective surprinzătoare și clădiri guvernamentale grandioase. Poate că erau frumoase, numai că el le găsea intimidante. Totuși, știa că, dacă va continua să meargă drept înainte, până la urmă trebuia să ajungă și într-un loc unde locuiau familii obișnuite, în case normale.
   A traversat un râu și s-a trezit într-o suburbie fermecătoare, cu străzi înguste, mărginite de arbori. A trecut pe lângă o clădire pe care scria „Spitalul de Boli Nervoase Georgetown și a presupus că numele suburbiei era Georgetown. A cotit pe o stradă mărginită de copaci, cu case modeste.
   Devenea promițător. Lumea de acolo nu prea părea să aibă oameni de serviciu cu normă întreagă, așa că erau șanse mari să găsească o casă unde nu era nimeni.
   Strada a făcut o curbă și s-a înfundat brusc într-un cimitir. Luke a parcat Fordul furat cu botul pe direcția din care venise, pentru cazul în care ar fi fost nevoit să scape în grabă.
   Avea nevoie de câteva unelte simple, o daltă sau o șurubelniță și un ciocan. Probabil că în portbagaj exista o mică trusă de scule, dar portbagajul era încuiat. Putea să spargă încuietoarea, dacă găsea o bucată de sârmă.
   Altfel, era nevoit să se ducă la un magazin de fierărie și să cumpere sau să fure ceea ce-i trebuia. A întins mâna pe banchetă și a luat valiza furată. A scotocit printre haine și a dat peste un dosar în care erau documente. A scos o agrafă și a închis valiza.
   Nu i-a luat decât câteva minute ca să deschidă portbagajul. Așa cum sperase, lângă cric era o cutie din tablă cu câteva scule. A ales cea mai mare șurubelniță. Nu era niciun ciocan, ci doar o cheie franceză grea, de care se putea folosi. Și le-a pus în buzunarul trendului uzat și a trântit capacul portbagajului.
   A scos din mașină valiza furată, a închis portiera și a pornit după colț.
   Știa că bătea la ochi, un vagabond zdrențăros care se plimba printr-un cartier liniștit cu o valiză scumpă în mână. Dacă vreunul dintre curioșii de prin partea locului chema poliția și polițiștii nu aveau altceva de făcut în dimineața aceea, ar putea să dea de necaz în doar câteva minute. Pe de altă parte, dacă totul mergea bine, într-o jumătate de oră ar putea să se spele, să se radă și să se îmbrace ca un cetățean respectabil.
   S-a îndreptat spre prima casă de pe stradă. A traversat o mică peluză din față și a bătut la ușă.

   Rosemary Sims a văzut cum prin fața casei sale trecea încet o mașină frumoasă, alb cu albastru, și s-a întrebat a cui o fi fost.
    Poate că familia Browning și-a cumpărat o mașină nouă, aveau bani cu grămada. Sau domnul Cyrus, care era holtei și nu trebuia să fie strâns la pungă. Dacă nici el, atunci probabil că era cineva străin. Vederea încă o ajuta și putea să urmărească mișcările de pe aproape toată strada, așezată confortabil în fotoliul ei din dreptul ferestrei de la etajul doi, mai ales iarna, când copacii erau desfrunziți. Așa că l-a văzut bine pe străinul acela înalt, când a dat colțul și a intrat pe strada lor. Nu purta pălărie și avea un trend zdrențăros și niște pantofi legați cu sfoară, ca să nu se desfacă. Totuși, în mod ciudat, ținea în mână o valiză nouă-nouță.
   S-a dus la ușa doamnei Britsky și a bătut. Femeia era văduvă, locuia singură, dar doamna Sims știa că vădana nu era ușor de prostit - ar fi terminat rapid cu străinul. Fără îndoială că doamna Britsky s-a uitat pe fereastră și cu un gest hotărât i-a făcut semn să plece. Omul s-a dus atunci și a bătut la ușa următoare, la doamna Loew, care i-a deschis. Aceasta era o brunetă înaltă și mult prea mândră, după părerea doamnei Sims. Doamna Loew a schimbat câteva cuvinte cu străinul și apoi i-a trântit ușa în nas. Bărbatul s-a dus la altă casă, cu intenția evidentă de a lua ușile la rând, pe toată strada. Tânăra Jeannie Evans a venit să deschidă ținând-o în brațe pe micuța Rita. S-a căutat prin buzunarul șorțului pe care îl avea dinainte și i-a dat ceva bărbatului, probabil câteva monede. Așadar, omul era un cerșetor.
   Bătrânul domn Clark a venit la ușă în halat de baie și papuci din pâslă.
   Străinul nu a obținut nimic de la el. Proprietarul casei următoare, domnul Bonetti, era la serviciu și nevasta lui, Angelina, însărcinată în 7 luni, plecase cu câteva minute mai devreme, cu o plasă de ață în mână, îndreptându-se, desigur, spre băcănie. Străinul nu avea să primească niciun răspuns acolo.

   Luke avusese vreme destulă să cerceteze atent ușile, care erau toate la fel. Aveau încuietori cu yală, de genul celor cu o limbă pe ușă și un locaș metalic pe toc. Încuietoarea era acționată cu o cheie, pe dinafară, și cu un buton, pe dinăuntru.
   Fiecare ușă era prevăzută, la nivelul unui stat de om, cu câte un geamlâc din sticlă givrată. Cel mai ușor ar fi fost să spargă geamul și să bage mâna pe dinăuntru ca să întoarcă butonul. Numai că un geam spart ar fi fost vizibil din stradă. Așa că s-a hotărât să folosească șurubelnița.
   S-a uitat în lungul străzii, în sus și-n jos. Avusese ghinion, pentru că a fost nevoit să bată la cinci uși până să găsească o casă unde nu era nimeni.
   Era posibil să fi atras deja atenția, însă nu vedea pe nimeni. Oricum, nu avea încotro. Trebuia să riște.

   Doamna Sims s-a întors cu spatele la fereastră și a ridicat receptorul telefonului de lângă fotoliul ei. Încet, cu atenție, a format numărul secției de poliție din apropiere, pe care îl știa pe de rost.

   Luke trebuia să se grăbească.
   A băgat vârful șurubelniței între ușă și toc, în dreptul încuietorii. Apoi a lovit mânerul șurubelniței cu capătul greu al cheii franceze, încercând să îndese vârful în locașul metalic.
   Prima lovitură nu a avut efect, șurubelnița a rămas nemișcată, înțepenită în părțile metalice ale încuietorii. A clătinat de șurubelniță, încercând să găsească o cale. A lovit iar cu cheia. De astă dată mai tare. Șurubelnița tot nu voia să intre în locaș. Simțea cum transpirația îi apărea pe frunte, în ciuda vremii reci.
   Și-a spus că trebuia să fie calm. Mai făcuse asta și altă dată. Când? Habar nu avea. Nu conta. Tehnica funcționase, era sigur de asta.
   A hâțânat iar șurubelnița. De data asta a simțit cum colțul uneltei metalice a intrat puțin. A lovit-o din nou, cât a putut de tare. Șurubelnița a pătruns un centimetru.
   A tras de mâner într-o parte, împingând limba yalei înapoi, afară din locaș. Spre marea lui ușurare, ușa s-a deschis spre interior. Tocul era stricat prea puțin ca să poată fi observat din stradă.
   A pășit repede înăuntru și a închis ușa după el.

   Când Rosemary a terminat de format numărul, a privit din nou pe fereastră, dar străinul dispăruse.
   Asta chiar că a fost rapid.
   Poliția i-a răspuns. Încurcată, a pus receptorul în furcă fără să spună nimic.
   De ce încetase brusc străinul să mai bată pe la uși? Unde dispăruse? Cine era?
   Femeia a zâmbit. Avea cu ce să-și ocupe mintea, la ce să se gândească toată ziua.

   Era căminul unui cuplu tânăr. Casa era mobilată cu un amestec de cadouri de nuntă și achiziții de la second-hand. În living aveau o canapea nouă și un televizor mare, dar încă mai foloseau lăzi de portocale pentru proviziile din bucătărie. O scrisoare nedeschisă, aflată pe radiatorul din hol, era adresată domnului G. Bonetti.
   Nu erau semne că ar fi avut copii. Cel mai probabil, domnul și doamna Bonetti lucrau amândoi și vor fi plecați toată ziua. Însă nu putea miza pe asta.
   A urcat repede la etaj. Erau 3 dormitoare, dintre care doar unul era mobilat. A aruncat valiza pe patul frumos aranjat. În ea a găsit un costum albastru cu dungi subțiri, crem, împachetat cu grijă, o cămașă albă și o cravată conservatoare, cu dungi. Erau șosete negre, lenjerie curată și o pereche de pantofi eleganți, bine lustruiți, care păreau doar cu o jumătate de număr mai mari.
   S-a dezbrăcat de hainele lui împuțite și le-a aruncat într-un colț. Îi dădea o senzație stranie faptul că stătea, gol-pușcă, în casa unor străini. S-a gândit să sară peste duș, dar mirosea urât, chiar și el simțea asta.
   A traversat palierul îngust și a intrat în baie. Era un sentiment senzațional să stea sub jetul de apă caldă și să se săpunească peste tot. Când a ieșit a rămas nemișcat și a ascultat cu atenție. Casa era tăcută.
   S-a șters cu unul dintre prosoapele de baie, roz, ale doamnei Bonetti - încă un dar de nuntă, s-a gândit el - și și-a pus chiloții, pantalonii, șosetele și pantofii din valiza furată. Îmbrăcat cel puțin pe jumătate, putea să fugă mai repede dacă s-ar fi întâmplat ceva în timp ce se bărbierea.
   Domnul Bonetti folosea un aparat electric de ras, însă Luke prefera lama.
   În valiză a găsit un aparat de ras cu lamă și un pămătuf pentru bărbierit. Și-a săpunit obrajii și s-a bărbierit repede.
   Domnul Bonetti nu avea apă de colonie, dar poate că era vreuna în valiză. După ce puțise ca un porc toată dimineața, lui Luke îi plăcea ideea să miroasă plăcut. A găsit o borsetă din piele pentru cosmetice și i-a tras fermoarul. Nu era apă de colonie în ea, ci 100 de dolari în bancnote de 20, împachetate grijuliu: bani pentru situații de urgență. I-a băgat în buzunar, hotărât să-i înapoieze omului într-o bună zi.
   În definitiv, bărbatul nu era un colaboraționist.
   Și ce dracu’ însemna asta?
   Încă un mister. Și-a pus cămașa, cravata și haina. Erau pe măsura lui: fusese atent să aleagă o victimă cu aceeași statură și același gabarit ca și el.
   Hainele erau de bună calitate. Eticheta de pe bagaj avea trecută o adresă din Central Park South, New York. Luke și-a zis că proprietarul era vreun ștab corporatist, venit la Washington pentru câteva zile cu ședințe.
   Pe partea interioară a ușii de la dormitor era o oglindă cât toată ușa. Nu-și mai privise chipul reflectat de azi-dimineață, din toaleta bărbaților de la Union Station, când fusese așa de șocat să vadă un vagabond jegos care se zgâia la el din oglindă.
   Făcându-și curaj, a pășit în fața oglinzii.
   A văzut un bărbat înalt, bine făcut, de vreo 30 și ceva de ani, cu părul negru și ochi albaștri; o persoană obișnuită, cu o expresie de om agasat. L-a năpădit un sentiment trist de ușurare.
  „În cazul unui bărbat ca ăsta, de exemplu, s-a gândit el, oare aș ghici care e profesia lui?”
   Avea mâinile catifelate și, după duș, fiind curate, nu arătau ca ale unui muncitor. Podul palmei era neted, ca al cuiva care nu stătuse prea mult timp în condiții atmosferice neprielnice. Părul era tuns bine. Tipul din oglindă părea că se simțea confortabil în hainele unui director executiv corporatist.
   Nu era polițist, în mod sigur.
   În valiză nu a văzut nicio pălărie sau șapcă. Luke știa că o să sară în ochi fără așa ceva pe cap, într-o zi rece de ianuarie. Se întrebă dacă nu găsește ceva prin casă. Merita să piardă câteva secunde în plus, ca să caute.
   A deschis dulapul în perete. Nu era mare lucru înăuntru. Doamna Bonetti avea trei rochii, iar soțul ei, o haină sport pentru weekenduri și un costum negru pe care îl purta, probabil, la biserică. Nu era niciun palton - domnul Bonetti probabil îl îmbrăcase și nu-și permitea să aibă două - totuși exista un trenci ușor, de ploaie. Luke l-a luat de pe umeraș. Era mai bun decât nimic. L-a îmbrăcat. Era măsură mică, dar putea fi purtat.
   Nu era nicio pălărie în dulap, însă a găsit o șapcă din tweed pe care Bonetti probabil că o purta sâmbăta, cu haina sport. Luke a probat-o. Era prea mică. Va trebui să-și cumpere o pălărie cu o parte din banii găsiți în borsetă. Însă șapca avea să fie suficientă pentru o oră sau...
   Deodată, șirul gândurilor s-a întrerupt când a auzit zgomote la parter. A înghețat, ascultând.
   - Ce s-a întâmplat cu ușa casei mele? a întrebat o voce de femeie tânără.
   - Se pare că a încercat cineva să forțeze intrarea! a răspuns o altă voce, asemănătoare.
   Luke a înjurat în șoaptă. Stătuse prea mult.
   - Jeepers... cred că ai dreptate!
   - Poate că ar trebui să suni la poliție.
   Doamna Bonetti nu plecase la muncă, de fapt. Probabil că fusese la cumpărături. Se întâlnise cu o prietenă la băcănie și o invitase la o cafea.
   - Știu și eu... se pare că hoții nu au reușit să intre.
   - De unde știi? Poate că ar fi mai bine să verifici dacă nu s-a furat ceva.
   Luke și-a dat seama că trebuia să iasă rapid de acolo.
   - Ce să fure? Bijuteriile de familie?
   - Dar televizorul?
   Luke a deschis fereastra de la dormitor și s-a uitat pe peluza din față. Nu era niciun arbore și nici vreun burlan pe care să coboare.
   - Nu a fost clintit nimic, a auzit-o el pe doamna Bonetti. Nu cred că au intrat în casă.
   - Dar sus?
   Mișcându-se în tăcere, Luke a traversat palierul spre baie. În spatele casei nu era nimic. Dacă ar fi sărit pe pavajul curții interioare, avea să-și rupă piciorul.
   - Mă duc să mă uit.
   - Nu ți-e frică?
   S-a auzit un chicotit nervos.
   - Ba da. Însă ce pot să fac? Am părea destul de caraghioase dacă am chema poliția și nu e nimeni aici.
   Luke a auzit pașii pe scară. A rămas ascuns după ușa de la baie.
   Pașii au urcat scara, au traversat palierul și au intrat în baie. Doamna Bonetti a scos un mic țipăt.
   Vocea prietenei sale se auzi zicând:
   - A cui e valiza asta? N-am văzut-o în viața mea!
   Luke a ieșit pe furiș din baie. Putea să vadă ușa deschisă a dormitorului, dar nu și pe femei. A coborât pe vârfuri scările, recunoscător că exista covorul.
   - Ce fel de hoț e ăla care aduce bagaje?
   - Chem poliția chiar acum. E sinistru.
   Luke a deschis ușa de la intrare și a pășit afară.
   A zâmbit. Reușise.
   A închis încet ușa și s-a îndepărtat cu pasul iute.

   Doamna Sims s-a încruntat, consternată. Bărbatul care părăsea casa familiei Bonetti era îmbrăcat cu haina neagră de ploaie a domnului Bonetti și șapca de tweed cenușiu pe care o purta acesta când urmărea partidele echipei Redskins, dar hainele nu i se potriveau foarte bine.
   L-a urmărit cum mergea pe stradă și dădea colțul. Va trebui să se întoarcă: strada se înfunda. Peste un minut mașina alb cu albastru, pe care o observase mai devreme, a apărut de după colț, cu viteză prea mare. Atunci și-a dat seama că bărbatul care ieșise din casă era cerșetorul pe care îl urmărise mai devreme. Probabil că intrase cu forța și furase hainele domnului Bonetti!
   Când mașina a trecut prin dreptul ferestrei sale, doamna Sims i-a citit plăcuța de înmatriculare și i-a memorat numărul.

1:30 P.M.

   Motoarele Sergeant au fost supuse la 300 de teste statice, 50 de teste de zbor și 290 de declanșări ale sistemelor de igniție, fără să se înregistreze vreun eșec.

   Anthony stătea în sala de ședințe, spumegând de nerăbdare și frustrare.
   Luke umbla încă liber prin Washington. Nimeni nu știa ce ar putea să pună la cale. Dar Anthony era blocat acolo, ascultând cum un oportunist de la Departamentul de Stat tocănea monoton despre nevoia de a-i împiedica pe rebeli să se comaseze în munții Cubei. Anthony știa totul despre Fidel Castro și Che Guevara. Aveau mai puțin de o mie de oameni sub comanda lor. Bineînțeles că ar putea să fie nimiciți - dar nu avea sens. Dacă Fidel Castro era ucis, altcineva i-ar lua locul.
   Ce voia să facă Anthony era să iasă pe stradă și să-l caute pe Luke.
   El și membrii personalului său dăduseră telefoane la mai toate secțiile de poliție din Districtul Columbia. Ceruseră secțiilor să le transmită toate detaliile oricăror incidente în care erau implicați bețivi sau vagabonzi, orice mențiune a vreunui infractor care vorbea ca un profesor universitar și orice altceva ieșit din comun. Polițiștii erau bucuroși să colaboreze cu CIA: le plăcea ideea de a fi implicați în spionajul internațional.
   Tipul de la Departamentul de Stat și-a terminat discursul și a început o discuție între participanți. Anthony știa că singurul mijloc prin care cineva precum Castro putea fi împiedicat să preia puterea era ca SUA să sprijine un guvern moderat reformist. Din fericire pentru comuniști, nu exista niciun fel de pericol în privința asta.
   Ușa s-a deschis și înăuntru s-a strecurat Pete Maxell. În semn de scuze, a înclinat din cap către președintele ședinței, George Cooperman, care stătea în capul mesei, și pe urmă s-a așezat lângă Anthony, înmânându-i un dosar cu un vraf de rapoarte ale poliției.
   Aproape la fiecare secție fusese semnalat ceva neobișnuit. O femeie frumoasă, arestată pentru că fura din buzunare la Jefferson Memorial, se dovedise a fi bărbat; la grădina zoologică niște tineri nonconformiști au vrut să deschidă o cușcă și să elibereze un vultur; un bărbat din Wesley Heights încercase să-și sufoce nevasta cu o pizza cu multă brânză; un camion de livrare aparținând unei edituri de cărți religioase își descărcase încărcătura la Petworth și traficul pe Georgia Avenue era oprit din cauza unei avalanșe de Biblii.
   Era posibil ca Luke să fi plecat din Washington, însă Anthony considera asta puțin probabil. Luke nu avea bani pentru bilete de tren sau de autobuz.
   Putea să-i fure, desigur, dar de ce și-ar fi bătut capul? Nu avea unde să se ducă. Mama lui locuia în New York și mai avea o soră în Baltimore, însă nu știa lucrurile astea. Nu avea niciun motiv să călătorească.
   În timp ce citea în viteză rapoartele, Anthony asculta cu jumătate de ureche ce spunea șeful lui, Carl Hobart, despre ambasadorul SUA în Cuba, Earl Smith, care lucrase neobosit să submineze autoritatea liderilor bisericești și a altora care doreau să reformeze Cuba prin mijloace pașnice.
   Uneori, Anthony se întreba dacă Smith nu era, de fapt, un agent al Kremlinului, dar cel mai probabil era doar prost.
   Unul dintre rapoartele poliției i-a atras atenția și i l-a arătat lui Pete.
   - E adevărată chestia asta? i-a șoptit el, circumspect.
   Pete a încuviințat.
   - Un vagabond a atacat și a bătut măr un polițist de patrulă la intersecția dintre A Street și Seventh.
   - Un vagabond a bătut un polițist?
   - Și nu departe de locul unde l-am pierdut pe Luke.
   - S-ar putea să fie el! a zis Anthony, entuziasmat.
   Carl Hobart, care vorbea, i-a aruncat o privire enervată. Anthony a coborât vocea și a zis iar, în șoaptă:
   - Și de ce să atace un polițist în patrulare? A furat ceva... Arma polițistului, de exemplu?
   - Nu, dar l-a bătut destul de rău. Ofițerul a primit îngrijiri la spital pentru că avea arătătorul de la mâna dreaptă rupt.
   Trupul lui Anthony a fost străbătut de un fior, ca un șoc electric.
   - El e! a rostit Carroll cu voce tare.
   - Ce naiba! a exclamat Carl Hobart.
   George Cooperman a zis, destul de bine dispus:
   - Anthony, ori taci dracului din gură, ori ieși afară și discută!
   Anthony s-a ridicat în picioare.
   - Scuze, George. Mă întorc într-o secundă.
   A ieșit din sală, cu Pete în urma lui.
   - El e, a repetat Anthony când ușa s-a închis. Era semnătura lui, în război. O făcea cu membrii Gestapo... le rupea degetul cu care apăsau pe trăgaci.
   Pete avea un aer încurcat.
   - De unde știi asta?
   Anthony și-a dat seama că făcuse o gafă. Pete credea că Luke era un diplomat care suferise o cădere nervoasă. Anthony nu-i dezvăluise lui Pete că îl cunoștea personal pe Luke. În acel moment se blestema pentru neglijență.
   - Nu ți-am povestit chiar totul, a zis el, silindu-se să abordeze un ton degajat. Am lucrat cu el la OSS.
   - Și după război a devenit diplomat, a zis Pete încruntat, privindu-l șiret pe Anthony. Nu are doar probleme cu soția, nu-i așa?
   - Nu, sunt convins că e mai grav de atât.
   Pete a acceptat ce i s-a spus.
   - Se pare că e un afurisit cu sânge rece dacă rupe degetul omului așa, pur și simplu.
   - Cu sânge rece?
   Anthony nu se gândise niciodată la Luke în felul ăsta, deși avea o latură nemiloasă.
   - Cred că așa era, în momentele critice.
   Anthony se gândea ușurat că își acoperise greșeala. Dar tot mai trebuia să-l găsească pe Luke.
   - La ce oră a avut loc bătaia?
   - La 9:30.
   - La naiba, în urmă cu mai bine de 4 ore! Acum ar putea fi oriunde în oraș.
   - Ce-o să facem?
   - Trimite câțiva oameni pe A Street, să arate poza lui Luke pe acolo, poate găsiți niște indicii despre încotro ar fi putut să o ia. Vorbește și cu polițistul.
   - OK.
   - Și dacă afli ceva, nu te sfii să dai buzna în afurisita asta de ședință stupidă.
   - Am înțeles.
   Anthony s-a întors în sală. George Cooperman, camaradul de arme al lui Anthony din război, vorbea impacientat.
   - Ar trebui să trimitem un grup de băieți duri de la Forțele Speciale, să radă armata de doi bani a lui Castro cam într-o zi și jumătate.
   Nervos, tipul de Departamentul de Stat a întrebat:
   - Putem ține secretă operațiunea?
   - Nu, a răspuns George. Însă am putea să mascăm totul drept un conflict local, așa cum am făcut în Iran și în Guatemala.
   - Mă scuzați dacă pun o întrebare prostească, s-a băgat și Carl Hobart, ca musca în lapte. De ce e un secret ce am făcut în Iran și în Guatemala?
   - Evident, nu vrem să facem reclamă metodelor noastre, a precizat bărbatul de la Departamentul de Stat.
   - Mă scuzați, dar asta e o tâmpenie, a adăugat Hobart. Rușii știu că noi am fost. Iranienii și guatemalezii știu că am fost noi. Ce dracu’, ziarele din Europa au declarat deschis că noi am fost! Nimeni nu s-a lăsat prostit, cu excepția poporului american. Deci, pe el de ce vrem să-l mințim?
   - Dacă s-ar afla totul, ar avea loc o anchetă a Congresului, i-a răspuns George cu o iritare crescândă. Tâmpiții de politicieni ne-ar întreba dacă aveam dreptul, dacă a fost legal, și cum rămâne cu bieții fermieri iranieni primitivi și cu latinoamericanii culegători de banane.
   - Poate că astea nici n-ar fi niște întrebări așa de proaste, a insistat Hobart, încăpățânat. Chiar am făcut vreun bine în Guatemala? E greu de afirmat care e diferența între regimul lui Armas și o gașcă de gangsteri.
   George și-a pierdut cumpătul.
   - La dracu’ cu toate astea! a strigat el. Nu suntem aici ca să-i hrănim pe iranienii înfometați și să le asigurăm drepturi civile țăranilor din America de Sud, ce mama dracului! Treaba noastră este să promovăm interesele americane... și la dracu’ cu democrația!
   A urmat un moment de tăcere, apoi Carl Hobart a zis:
   - Mulțumesc, George. Mă bucur că am lămurit chestia asta.

2 P.M.

   Fiecare motor Sergeant are un dispozitiv de aprindere care constă din două aprinzătoare electrice, legate în paralel, și o baterie tip ruladă, cu un miez din oxidant metalic și o carcasă din plastic. Aprinzătoarele șutit atât de sensibile, încât trebuie deconectate dacă se pornește o furtună cu descărcări electrice la o distanță de până la douăzeci de kilometri de Cape Canaveral, pentru a evita aprinderea accidentală.

   Dintr-un magazin de haine bărbătești din districtul Georgetown, Luke a cumpărat o pălărie moale de fetru, cenușie, și un palton din lână, bleumarin.
   A ieșit din magazin îmbrăcat cu ele, simțind, în sfârșit, că putea să privească lumea în ochi.
   Era gata să abordeze problemele lui. Mai întâi trebuia să învețe câte ceva despre memorie. Voia să știe ce îi provocase amnezia, dacă existau tipuri diferite ale acestei disfuncții și cât de mult ar fi putut să dureze. Și, cel mai important, avea nevoie de informații despre tratamente și mijloace de vindecare.
   Unde ar fi putut să caute informațiile? La o bibliotecă. Și cum să găsească o bibliotecă? Să caute pe hartă. A cumpărat o hartă a străzilor din Washington de la un chioșc de ziare de lângă magazinul de haine.
   Prezentată vizibil era locația Bibliotecii Publice Centrale, la intersecția dintre New York Avenue și Massachusetts Avenue, în partea opusă a vecinătății districtului. Luke a pornit mașina într-acolo.
   Era o clădire clasică, grandioasă, construită ca un templu grecesc. Pe frontonul de deasupra intrării cu coloane, erau gravate cuvintele:

   ȘTIINȚĂ – POEZIE – ISTORIE

   Ajuns în capătul de sus al treptelor, Luke a ezitat, dar și-a amintit că era din nou un cetățean normal și a pășit înăuntru.
   Efectul noii lui înfățișări s-a simțit imediat. O bibliotecară cu părul grizonant, aflată în spatele pupitrului, s-a ridicat în picioare și a întrebat:
   - Pot să vă ajut, domnule?
   Luke se simțea flatat pentru că era tratat cu atâta amabilitate.
   - Vreau să mă uit prin niște cărți despre memorie, a precizat el.
   - În secțiunea de psihologie, l-a îndrumat femeia. Dacă vreți să mă urmați, o să vă arăt unde se găsește.
   L-a condus în susul unor scări impunătoare, la etajul următor și a arătat spre un colț.
   Luke a privit în lungul raftului. Era o grămadă de cărți de psihanaliză, despre dezvoltarea copilului și percepție, însă niciuna nu-i era de folos. A ales un volum gros intitulat Creierul omenesc și l-a frunzărit: nu scria mare lucru despre memorie și ceea ce a găsit părea foarte tehnic. Erau niște ecuații și multe date statistice, pe care le-a apreciat ca fiind destul de ușor de înțeles; totuși, cea mai mare parte a cărții presupunea un nivel ridicat de cunoaștere a anatomiei, pe care nu îl avea.
   Privirea i-a căzut apoi pe Introducere în psihologia memoriei, de Bilhah Josephson. Părea mai promițător. A scos cartea din raft și ochii i-au căzut pe un capitol despre tulburările de memorie. A citit:
   Starea obișnuită în care pacientul își „pierde memoria” este cunoscută ca „amnezie globală”.
   Luke era încântat. Nu era singurul om căruia i se întâmplase așa ceva.
   Un astfel de pacient nu-și cunoaște identitatea și nu-și va recunoaște propriii părinți sau copiii. Totuși, își amintește multe alte lucruri. Poate să conducă o mașină, să vorbească limbi străine, să demonteze un motor și să spună cine este premierul Canadei. Starea lui poate fi numită mai corect „amnezie autobiografică”.
   Exact ceea ce i se întâmplase. Era încă în stare să verifice dacă era urmărit și să pornească fără cheie o mașină furată.
   Doctorul Josephson continua să-și prezinte în linii mari teoria, conform căreia creierul ar conține mai multe bănci de memorie, ca niște dulapuri cu fișiere, separate pentru diferitele tipuri de informații.
   Memoria autobiografică înregistrează evenimente pe care le-am trăit personal. Ele poartă o etichetă cu locul și momentul: în general, știm nu doar ce s-a întâmplat, ci și când și unde.
   Memoria semantică pe termen lung deține cunoștințe generale, cum ar fi: care este capitala României și cum se rezolvă ecuațiile de gradul doi.
   Memoria pe termen scurt este aceea în care păstrăm un număr de telefon pentru câteva secunde, de când îl căutăm în agendă și până când îl formăm.
   Dădea exemple de pacienți care pierduseră un astfel de dulap, dar le păstraseră pe celelalte, așa cum făcuse și Luke. Simțea o mare ușurare și gratitudine față de autoare, când și-a dat seama de următorul lucru: ceea ce i se întâmplase reprezenta un fenomen psihologic temeinic studiat.
   Apoi a avut o inspirație. Era în vârstă de vreo 30 și ceva de ani, așa că, probabil, practicase o meserie vreme de 10 ani. Cunoștințele lui profesionale ar trebui să fie încă în mintea lui, stocate în memoria semantică pe termen lung. Ar trebui să fie în stare să o folosească pentru a-și da seama ce tip de meserie avusese. Și ăsta ar fi începutul ca să-și descopere identitatea!
   A ridicat privirea din carte și a încercat să se gândească la ce fel de cunoștințe speciale avea. Nu a luat în calcul capacitățile de agent secret, pentru că, judecând după netezimea pielii de pe podul palmei, decisese deja că nu a fost polițist. Ce alte cunoștințe avea?
   Era înnebunitor de greu de precizat. Să-ți accesezi memoria nu e ca și cum ai deschide un frigider, unde poți să vezi dintr-o privire conținutul. E mai degrabă ca și cum ai folosi un catalog de bibliotecă - trebuie să știi ce cauți. Luke se simțea frustrat și și-a zis că trebuia să aibă răbdare și să se gândească bine la asta.
   Dacă era avocat, ar fi în stare să-și amintească mii de legi? Dacă ar fi doctor, n-ar trebui să se uite la cineva și să zică: „Are apendicită”?
   Așa nu ajungea la niciun rezultat. Gândindu-se în urmă cu câteva minute la toată această situație, singurul indiciu pe care l-a observat a fost că înțelesese cu ușurință ecuațiile și datele statistice din Creierul omenesc, chiar dacă fusese încurcat de alte aspecte ale psihologiei. Poate că avea o profesie care includea cifre: contabilitate sau asigurări, probabil. Sau era posibil să fie profesor de matematică.
   A găsit secțiunea de matematică și s-a uitat printre rafturi. O carte intitulată Teoria numerelor i-a atras atenția. A răsfoit-o o vreme. Era prezentată limpede, dar depășită cu câțiva ani...
   Brusc, a ridicat privirea. Descoperise ceva. Înțelegea teoria numerelor.
   Era un indiciu foarte important. În majoritate, paginile cărții din mâna lui conțineau mai mult ecuații decât text simplu. Cartea nu era scrisă pentru profanii curioși, ci constituia o lucrare științifică. Și el o înțelegea. Probabil că era un fel de om de știință.
   Cu un optimism crescând, a găsit raftul de chimie și a scos Ingineria polimerilor. A estimat-o comprehensibilă, însă nu ușoară. Apoi a trecut la fizică și a încercat Simpozion asupra modului de manifestare a gazelor reci și foarte reci. Era fascinant, ca și cum ar fi citit un roman bun.
   Restrânsese cercul posibilităților. Slujba lui avea legătură cu matematica și fizica. Oare ce ramură a fizicii? Gazele reci erau interesante, dar nu simțea că ar ști tot așa de multe ca autorul cărții. A căutat pe rafturi și s-a oprit la geofizică, amintindu-și de articolul din ziar Intitulat LUNA SUA RĂMÂNE LEGATĂ DE PĂMÂNT. A ales Principii în proiectarea rachetei.
   Era un text elementar, însă, chiar și așa, pe prima pagină pe care i-au căzut ochii era o greșeală. A continuat să citească și a mai descoperit alte două...
   - Da! a exclamat Luke, cu glas tare, făcându-l să tresară pe băiețelul de școală care studia un text de biologie.
   Dacă putea să recunoască greșelile dintr-un manual, trebuia să fie un expert. Era un specialist în rachete.
   Se întreba câți specialiști în rachete existau în Statele Unite. A estimat că vreo câteva sute. S-a grăbit spre pupitrul de informații și a vorbit cu bibliotecara cea grizonantă.
   - Există vreo listă a oamenilor de știință?
   - Sigur, a răspuns ea. Aveți nevoie de Dicționarul Oamenilor de Știință Americani, chiar la începutul secției de știință.
   Luke l-a găsit ușor. Era o carte grea, dar cu toate acestea nu putea să-i includă pe toți oamenii de știință americani. „Probabil că au fost incluși doar cei mai importanți”, reflectă el. Totuși, merita să încerce. S-a așezat la o masă și a parcurs Indicele, căutând pe oricine ar fi fost numit Luke.
   Trebuia să-și controleze nerăbdarea și să se silească să citească atent.
   A găsit un biolog numit Luke Parfitt, un arheolog pe nume Lucas Dimittry și un farmacolog numit Luc Fontainebleu, dar niciun fizician.
   A mai verificat o dată, a trecut peste geofizicieni și astronomi, însă nu a găsit pe nimeni care să aibă ca nume vreo variantă a numelui Luke. Desigur, s-a gândit el abătut, nici nu era sigur că Luke era numele lui. Doar că așa îi spusese Pete. Din câte își amintea, putea la fel de bine să-l cheme Percival.
   Era dezamăgit, și totuși nu avea de gând să renunțe.
   A luat în calcul o altă abordare. Undeva existau oameni care îl cunoșteau. Numele Luke s-ar putea să nu fie al lui, dar trăsăturile feței îi aparțineau. Dicționarul Oamenilor de Știință Americani nu avea decât fotografiile celor mai importanți, cum ar fi doctorul Wernher von Braun.
   Luke și-a imaginat că el trebuia să fi avut prieteni și colegi care l-ar recunoaște, dacă ar fi putut să-i găsească. Iar în acel moment știa de unde să înceapă căutările - pentru că unele dintre cunoștințele lui trebuie să fi fost specialiști în rachete.
   Unde poți să găsești oameni de știință? Într-o universitate.
   A căutat într-o enciclopedie Washington, DC. Articolul includea și o listă a universităților. A ales Universitatea Georgetown, fiindcă fusese mai devreme în Georgetown și știa cum să ajungă înapoi acolo. A căutat universitatea pe harta lui cu străzi și a văzut că deținea un campus foarte mare, întins pe cel puțin cincizeci de cvartale. Probabil că avea o facultate foarte mare de fizică, în care activau zeci de profesori. Cu siguranță că vreunul dintre ei îl cunoștea.
   Plin de speranță, a plecat de la bibliotecă și s-a întors la mașină.

2:30 P.M.

   Aprinzătoarele nu au fost proiectate inițial pentru a fi acționate în vid. În cazul rachetei Jupiter au fost reproiectate astfel: (i) întregul motor este sigilat într-un container etanș; (ii) în eventualitatea în care acest recipient ar fi străpuns, s-a prevăzut ca aprinzătorul însuși să fie, la rândul lui, într-un container etanșeizat; (iii) aprinzătorul trebuie să se declanșeze oricum în vid. Acest sistem multiplu de siguranță la eroare este o aplicare a unui principiu de proiectare cunoscut ca „redundanță”.

   La ședința despre Cuba s-a luat o pauză de cafea și Anthony a fugit repede în Clădirea Q, să afle ultimele noutăți, rugându-se ca echipa lui să fi descoperit ceva, orice indiciu, despre locul unde era Luke.
   Pete l-a întâmpinat pe scări.
   - Uite ceva ciudat, a zis el.
   Lui Anthony i-a săltat inima de bucurie.
   - Dă-i drumul!
   - Un raport al poliției din Georgetown. O casnică se întoarce de la magazin și descoperă că i-a fost spartă casa și i s-a folosit dușul. Intrusul dispăruse, dar a lăsat în urmă o valiză și un morman de haine vechi și jegoase.
   Anthony era electrizat.
   - În fine... o informație! a spus el. Dă-mi adresa.
   - Crezi că e tipul nostru?
   - Sunt sigur de asta! S-a săturat să mai arate ca un vagabond, așa că a spart o casă, a făcut duș, s-a bărbierit și s-a îmbrăcat decent. Asta e caracteristic, urăște să fie prost îmbrăcat.
   Pete l-a privit pe gânduri.
   - Cred că îl cunoști destul de bine.
   Anthony și-a dat seama că iar îl luase gura pe dinainte.
    Nu, nu-l cunosc, s-a răstit el. I-am citit dosarul.
   - Iartă-mă, a zis Pete, apoi, după o clipă a continuat: Mă întreb de ce a lăsat toate alea în urma lui?
   - Părerea mea e că, înainte ca el să termine, casnica a venit acasă.
   - Ce faci cu ședința despre Cuba?
   Anthony a oprit o secretară care trecea pe lângă ei.
   - Te rog să telefonezi la sala de ședințe din Clădirea P și să-l anunți pe domnul Hobart că m-au apucat durerile de stomac și domnul Maxell a fost nevoit să mă ducă urgent acasă.
   - Dureri de stomac, a rostit fata, impasibil.
   - Exact, a spus el mergând mai departe, pe urmă a strigat peste umăr: Dacă nu-ți trece ceva mai bun prin minte.
   A ieșit din clădire împreună cu Pete și au urcat amândoi în vechiul lui Cadillac.
   - S-ar putea să fie nevoie de o abordare mai delicată, i-a explicat el lui Pete, în timp ce se îndreptau spre Georgetown. Vestea bună este că Luke ne-a lăsat câteva indicii. Problema noastră e că nu avem o sută de oameni care să le urmărească. Așa că planul meu este să punem Departamentul de Poliție din Washington să lucreze pentru noi.
   - Succes, s-a arătat Pete sceptic. Ce pot să fac eu?
   - Fii amabil cu polițiștii și lasă-mă pe mine să vorbesc.
   - Cred că mă descurc.
   Anthony a condus repede și a găsit rapid adresa din raportul de poliție.

   Era o casă mică, pentru o singură familie, pe o stradă liniștită. În fața ei era parcată o mașină de poliție.
   Înainte de a intra în casă, Anthony a studiat partea de vizavi a străzii, scrutând casele. După o clipă a zărit ce căuta: un chip la o fereastră de la etaj, care îl urmărea. Era o femeie în vârstă, cu părul alb. Nu s-a dat înapoi de la fereastră când i-a prins privirea, ci l-a fixat la rândul ei, cu o curiozitate nemascată. Era exact ce-i trebuia, curioasa din vecini. I-a zâmbit și a salutat-o, iar ea a înclinat capul, în semn de răspuns.
   A întors mașina și s-a apropiat de casa unde se dăduse spargerea. Se vedeau zgârieturile și o mică așchie sărită din tocul ușii, acolo unde se forțase încuietoarea. „O treabă curată, de profesionist, fără avarii inutile”, a chibzuit Anthony. Se potrivea cu Luke.
   I-a deschis ușa o tânără atrăgătoare, care aștepta un copil - destul de curând, a estimat el. I-a condus pe Pete și Anthony în living, unde doi bărbați stăteau pe canapea, beau cafea și fumau.
    Unul dintre ei era polițist de patrulă, în uniformă. Celălalt, un tânăr în costum ieftin, din stofă cenușie, lucioasă, probabil detectiv. În fața lor era o măsuță de cafea cu picioare îndepărtate și tăblia din plastic laminat roșu. Pe măsuță era o valiză deschisă.
   Anthony s-a prezentat singur. Le-a arătat polițiștilor legitimația. Nu voia ca doamna Bonetti - și prietenele ei și vecinii - să afle că CIA se interesa de acel caz, așa că a precizat:
   - Suntem colegi cu acești ofițeri de poliție.
   Pe detectiv îl chema Lewis Hite.
   - Știți ceva despre toate acestea? a întrebat el, precaut.
   - Cred că s-ar putea să avem ceva informații care să vă fie de folos. Dar mai întâi trebuie să știu ce ați aflat voi, a replicat Anthony.
   Hite și-a deschis brațele în părți, cu un gest de uluială.
   - Avem o valiză a unui tip pe nume Rowley Anstruther junior, din New York. A intrat prin efracție în casa doamnei Bonetti, a făcut un duș și a plecat, lăsându-și valiza în urmă. Ca să vezi!
   Anthony a studiat valiza. Era de bună calitate, din piele maronie, plină doar pe jumătate. S-a uitat printre lucruri. Erau cămăși și lenjerie curate, dar nu erau pantofi, pantaloni sau sacouri.
   - Se pare că domnul Anstruther a sosit astăzi în Washington de la New York, a presupus Anthony.
   Hite a încuviințat, însă doamna Bonetti a rostit, admirativ:
   - De unde știți asta?
   Anthony a zâmbit.
   - Detectivul Hite o să vă explice.
   Nu voia să-l jignească pe Hite luându-i locul sub lumina reflectoarelor.
   - Valiza are lenjerie curată, însă nimic murdar, a explicat Hite. Tipul nu și-a schimbat hainele, așa că, probabil, nu a petrecut încă nicio noapte în deplasare. Ceea ce înseamnă că a plecat de acasă azi-dimineață.
   - Înțeleg că au fost lăsate și niște haine vechi, a opinat Anthony.
   - Le-am luat io, a intervenit polițistul de patrulă, pe care îl chema Lonnie, pe urmă a ridicat o cutie de carton de lângă canapea și, alegând din conținutul cutiei, a adăugat: Haină de ploaie, cămașă, pantaloni, pantofi.
   Anthony le-a recunoscut. Erau zdrențele pe care le purtase Luke.
   - Nu cred că domnul Anstruther a intrat în casa asta, a spus Anthony. Am convingerea că geanta i-a fost furată azi-dimineață, probabil de la Union Station.
   S-a uitat la polițistul de patrulă.
   - Lonnie, vrei, te rog, să suni la secția de poliție cea mai apropiată de gară și să întrebi dacă s-a raportat vreun furt? Asta dacă doamna Bonetti ne permite să folosim telefonul.
   - Desigur, a consimțit femeia. E pe hol.
   - Raportarea furtului trebuie să conțină și o listă a conținutului valizei, a mai adăugat Anthony. Cred că o să descoperi că include un costum și o pereche de pantofi care nu mai sunt aici.
   Cu toții îl priveau uluiți.
   - Te rog să notezi cu atenție descrierea costumului.
   - OK.
   Polițistul în uniformă a ieșit pe hol.
   Anthony era mulțumit. Reușise să preia comanda investigației fără să supere poliția. Detectivul Hite se uita la el ca și cum aștepta noi instrucțiuni.
   - Domnul Anstruther trebuie să fie un bărbat înalt cam de 1,87 m, aproximativ 80 de kilograme, cu o constituție atletică, a făcut Anthony profilul subiectului. Lewis, dacă o să verifici mărimea cămășilor, probabil o să vezi că sunt măsura 40 la gât cu 89 cm lungimea mânecii.
   - Așa e, am verificat deja, a confirmat Hite.
   - Trebuia să-mi imaginez că o să mi-o iei înainte, l-a măgulit Anthony, zâmbindu-i reținut. Avem o fotografie a celui care credem că a furat valiza și a intrat în casă.
   Anthony i-a făcut semn din cap lui Pete și acesta i-a întins lui Hite un vraf de fotografii.
   - Nu știm cum îl cheamă, a mințit Anthony. Are 1,84 m înălțime, 80 de kilograme, structură atletică și e posibil să se prefacă a-și fi pierdut memoria.
   - Deci care e povestea? a întrebat Hite, consternat. Individul ăsta avea nevoie de hainele lui Anstruther și a venit aici să se schimbe?
   - Cam așa ceva.
   - De ce?
   Anthony s-a uitat la el cu un aer vinovat și a răspuns:
   - Îmi pare rău, nu vă pot spune.
   Hite era încântat.
   - E secret, hm? Nicio problemă.
   Lonnie a revenit din hol.
   - Ați avut perfectă dreptate cu furtul. Union Station, 11:30, azi-dimineață.
   Anthony a înclinat din cap. Făcuse o impresie senzațională asupra celor doi polițiști.
   - Și costumul? a întrebat el.
   - Bleumarin, cu dungi albe.
   S-a întors spre detectiv.
   - Deci puteți să distribuiți fotografia și o descriere, inclusiv a hainelor pe care le poartă.
   - Credeți că mai este încă în oraș?
   - Da.
   Anthony nu era așa de sigur cum pretindea, dar nu-și imagina niciun motiv pentru care Luke să plece din Washington.
   - Presupun că e într-o mașină.
   - Haideți să vedem.
   Anthony s-a întors spre doamna Bonetti.
   - Cum se numește doamna cu părul alb care locuiește peste drum, câteva case mai jos?
   - Rosemary Sims.
   - Își petrece mult timp uitându-se pe fereastră?
   - Noi îi spunem Rosy Curioasa.
   - Excelent, a zis Anthony, apoi s-a răsucit spre detectiv. Ce-ar fi să schimbăm câteva vorbe cu ea?
   - Desigur.

..............................................