Dispăruți, Leona Deakin

 ................................................

4.

      Rose-Butler pufni în râs.

   - Uitaţi, domnule, nu sunt cine credeţi dumneavoastră că sunt.
   - De ce râzi? Crezi că e amuzant?
   - Amice, calmează-te, spuse omul de afaceri.
   - Ţi-am spus să nu te bagi, spuse Jameson fără să se uite în direcţia lui.
   Mâna i se încleştă şi mai tare în jurul gâtului lui Rose-Butler.
   - O să te mai întreb o singură dată. Unde e Sarah?
   - Vă rugăm să-i daţi drumul domnului, spuse un poliţist, intrând în raza lui vizuală. Domnule?
   - Prea bine, spuse Jameson dându-i drumul lui Rose-Butler.
   Nu voia să fie arestat. Poliţistul îşi îndesă degetele în găicile de la uniformă şi întrebă:
   - Aţi putea să-mi spuneţi ce se întâmplă aici?
   Rose-Butler fu mai rapid decât Jameson şi spuse:
   - Se pare că acest domn aici de faţă are o problemă cu cei ca mine. Stuart Lord, controlul calităţii, spuse el întinzând mâna spre ofiţer.
   - Nu e de la controlul calităţii, interveni Jameson. E un derbedeu care lucrează la raft într-un supermarket şi îşi bate joc de vieţile oamenilor.
   - Vă rog să vă calmaţi, spuse ofiţerul.
   - Numele lui e Stuart Rose-Butler. A fugit de la locul accidentului acum două luni, abandonându-şi partenera de viaţă însărcinată şi a plecat să joace un joc psihopatie bolnav. Se află pe lista noastră de persoane dispărute.
   - Nu sunt cine crede acest domn că sunt. Am încercat să-i explic acest lucru, dar a devenit foarte agresiv.
   Rose-Butler reuşea să pară iritat şi îngrijorat în acelaşi timp.
   - Marcus?
   Jameson se întoarse şi o văzu pe Bloom apropiindu-se.
   - Cum vă numiţi, domnule? întrebă ofiţerul, scoţându-şi agenda şi pixul.
   - Marcus? repetă Bloom. Îmi pare foarte rău, le spuse ea lui Rose-Butler şi agentului de poliţie. Colegul meu trece printr-o perioadă foarte stresantă.
   Jameson se uită înmărmurit la ea.
   - Ce faci?
   - Marcus, nu e Stuart.
   Jameson se întoarse şi se uită din nou la bărbat. Era tuns scurt, îngrijit, hainele erau făcute pe comandă şi păreau scumpe, iar ceasul de cinci mii de dolari i se vedea de sub manşetă. Dar era convins că era Rose-Butler.
   Jameson avea abilitatea ieşită din comun de a recunoaşte feţele oamenilor.
   Îşi aducea aminte figurile oamenilor pe care nu-i mai văzuse de zeci de ani. În timpul testelor de la MI6, examinatorii îl consideraseră „un program de recunoaştere facială”.
   - Cum vă numiţi, domnule? insistă poliţistul.
   - Marcus Jameson.
   Bloom îl apucă de mână.
   - Haide să mergem. Avem lucruri mai importante de făcut.
   - Ce lucru mai important decât să scoatem adevărul de la cretinul ăsta?
   - Domnule, vă rog să vă calmaţi.
   Ofiţerul îi blocă drumul, protejându-l pe Rose-Butler cu propriul trup.
   - Acum mă pot întoarce la lucru, domnule ofiţer? Am un client care mă aşteaptă în birou, întrebă Rose-Butler aranjându-şi sacoul.
   - Să mergem, insistă Bloom. Nu o să iasă nimic bun din asta.
   Jameson îi întâlni privirea şi ceaţa se risipi, lăsând loc logicii. Nu din întâmplare trecuse Rose-Butler prin faţa restaurantului Browns. Puneau ceva la cale, iar el le făcea jocul.
   - Prea bine, spuse el. Îmi cer scuze, domnule ofiţer.
   Ridică mâinile într-un gest de predare, în timp ce ofiţerul îl avertiza despre comportamentul lui. Apoi o urmă pe Bloom.
   În holul hotelului Malmaison, Jameson se aşeză într-un fotoliu tapiţat încercând să-şi recapete suflul. O durere îi pulsa în rana din spatele capului.
   - Aţi cerut un pahar cu apă, domnule? întrebă un chelner îmbrăcat într-un costum elegant, lăsând un pahar în faţa lui.
   - Mulţumesc.
   Luă o înghiţitură mare de apă. Bloom era pe drum spre casa părintească.
   Lăsase în mansardă nişte hârtii peste care voia să arunce o privire. El aştepta să se uite pe camerele de supraveghere ale hotelului. Agent Green fusese destul de convingător, dar directorul hotelului insistase ca un agent de la secţia locală să fie şi el de faţă. Câteva minute mai târziu îşi făcu apariţia un tânăr agent destul de atrăgător, care se prezentă ca fiind agent Hussain. Şeful şefului lui îl însărcinase să obţină înregistrările camerelor de supraveghere pentru Jameson.

    La scurt timp se aflau amândoi în biroul directorului privind înregistrarea din dimineaţa aceea, împreună cu şeful echipei de pază, un bărbat bine făcut, cu părul dat cu gel, care cu siguranţă fusese militar.
   - Uite-l pe Rose-Butler.
   Jameson îl văzu pe Stuart aşezându-se pe un scaun în holul hotelului şi scoţându-şi din servietă un laptop mic. Operatorul de la securitate dădu imaginea pe repede înainte.
   - Opreşte-te. Acolo suntem eu şi Sarah intrând în hotel.
   Jameson se privi mergând prin holul hotelului, ţinând o mână pe spatele lui Sarah. În timp ce aşteptau liftul, ea se uitase la el şi-i zâmbise, în timp ce el îşi plimba degetele de-a lungul coloanei ei. Îşi aminti zâmbetul ei şi strânse din ochi. De ce nu fusese mai atent? De ce nu-l văzuse atunci pe Rose-Butler?
   Evident că ştia răspunsul la această întrebare, dar nu avea nicio scuză.
    Şeful echipei de pază dădu din nou imaginea pe repede-înainte.
   Rose-Butler nu se mişcase din loc şi nimeni nu i se alăturase. Jameson se urmări pe sine parcurgând drumul invers prin holul hotelului. Rose-Butler îşi ridică privirea şi pentru câteva secunde se uitară unul la altul. Oare să fi vrut ca Jameson să-l recunoască? Se aştepta ca el să o facă?
   - Ce a făcut apoi? întrebă Jameson.
   Îl privi pe Rose-Butler ridicându-se şi mergând spre lifturi. Şeful echipei de pază derulă din nou imaginea pe repede-înainte. Nu existau camere de supraveghere pe holurile de la etaje, ci doar în zonele comune, aşa că asta era tot ce aveau. Uşile lifturilor se închideau şi se deschideau cu străini care veneau şi plecau, dar nici Rose-Butler, nici Sarah nu apărură.
   - Camera ei. Trebuie să-i văd camera, îi spuse el şefului de la pază. Acum!

54

   Bloom coborî din tren şi se uită la ceas: 14.34. Mai avea la dispoziţie mai puţin de jumătate de oră să ajungă acasă în pod şi să găsească acele lucruri de care avea nevoie. La mustaţă.
    Îşi lăsase maşina în gara din Leeds, ştiind că nu va face decât să o încetinească. Îşi dorise să fi avut timp să-şi ia iPad-ul, dar acum trebuia să se bazeze pe memorie, ca în vremurile bune.
   Ajunsă acasă, se uită din nou la ceas: 14.42. Ajunsese la timp. Picioarele o dureau de la alergatul în pantofi cu toc şi avu nevoie de un moment să-şi tragă sufletul. Îşi aruncă pantofii din picioare fără să-i pese dacă zgârie parchetul. Apoi alergă desculţă spre scări şi apoi spre trapa care dădea în pod. Mama ei ţinea într-un colţ al dormitorului ei băţul pe care-l foloseau pentru a deschide cârligul trapei. Bloom ştia exact unde se aflau vechile cutii, aşa că nu ar trebui să dureze mai mult de câteva minute. Nu avea nevoie decât de un singur document. Dar băţul nu era la locul lui.
   - La naiba.
   Ultimele cuvinte pe care le spusese mama ei înainte de a o muta la azil fuseseră întunecate de demenţă. Boala transformase o femeie cândva capabilă şi care ţinea la rutină într-o umbră măcinată de paranoia a ceea ce fusese. O persoană care-şi ascundea bijuteriile în congelator pentru că avea impresia că fiica ei ar putea să i le fure. Bloom cercetă restul camerei şi apoi făcu acelaşi lucru în camera ei, în camera de oaspeţi, în cămară şi în baie.
   Îşi verifică apoi ceasul: 14.48.
   Nu mai avea timp.
   Târî coşul de rufe din baie şi îl aşeză sub trapă. Avea jumătate din înălţimea ei. Era posibil să reuşească. Ridică un genunchi, apoi şi pe al doilea, îşi găsi echilibrul şi încercă să se asigure că acel coş îi suporta greutatea. Coşul se bălăngăni puţin, dar îşi recăpătă echilibrul. Se întinse şi îşi băgă degetul mijlociu prin cârlig şi apoi, îndepărtându-se de trapă, trase cu toată puterea. Trapa se deschise doar puţin. Se dădu şi mai în spate şi trase cu mai multă putere. De data aceasta deschizătura fu suficient de mare încât să-şi poată strecura mâna pe marginea trapei şi să o deschidă de tot.
   Trapa se deschise şi mişcarea o împinse de pe coşul de rufe şi căzu pe mâna stângă. Cârligul îi sfâşiase pielea de pe trei degete. Văzu cum începeau să apară picături de sânge. Se căţără din nou pe coş şi împingându-se cu amândouă mâinile, reuşi să ajungă în pod.
   Cutiile erau aşa cum le lăsase. Era 14.56. Mai avea mai puţin de 4 minute până când trebuia să răspundă provocării. Deschise prima cutie dintre cele şase câte se aflau acolo şi o dădu repede la o parte. Nu găsi ce căuta nici în a doua, nici în a treia cutie. Dar în cea de-a patra găsi dosarul albastru pe care-l căuta. Îl deschise pe genunchi. Numele de pe copertă era scris îngrijit, de mână.
    Primul caz pe care îl documentase. Pregătise dosarul cu grija pe care o mamă o are pentru nou-născutul ei. Seraphine Walker.
   Bloom răsfoi paginile până ajunse la raportul medicului legist. Scană pagina din priviri. Cum identificaseră corpul adolescentei Seraphine?
   Bloom se gândise că folosiseră fişa stomatologică a fetei. Lovitura unui tren în viteză producea efecte de nedescris asupra corpului. Dar nu verificaseră.
   Seraphine îi lăsase mamei sale un bilet prin care îi spunea ce avea de gând să facă şi unde. Corpul purta hainele lui Seraphine, un ceas gravat cu numele ei şi un colier împrumutat în acea zi de la mama ei. Erau suficiente dovezi.
   Bloom se holba la cotloanele întunecate din podul părinţilor ei. Era o nebunie. Cum ar fi putut o adolescentă de 14 ani să găsească o altă adolescentă de aceeaşi înălţime, greutate şi culoare a părului pe care să o convingă să facă schimb de haine şi de bijuterii, să o ducă într-un oraş oarecare cu autobuzul, apoi un kilometru şi jumătate pe jos până la un drum de ţară, şi acolo să...
   Dar asta era Seraphine. Avea abilitatea să-i păcălească pe oameni, să-i atragă în capcană.
   Nu pot să fiu normală. Şi nu vreau să fiu un monstru.
   Provocarea ei era mai mult decât dilema tramvaiului. Era foarte specifică. I se cerea să aleagă între viaţa unei persoane normale, Sarah, şi vieţile a trei psihopaţi, Grayson, Stuart şi Lana. Jane fusese momeala. Ea venea la pachet cu Lana.
   Când lucrase cu Seraphine, Bloom subliniase că tânăra era liberă să aleagă cine vrea să fie. Nu trebuia să se încadreze într-un şablon, îi spusese că viaţa unui psihopat este la fel de valoroasă ca a oricărei alte persoane.
   Provocarea se baza chiar pe acest principiu.
   Alarma programată pe telefonul ei începu să sune. Era 14.59.

55

   Jameson stătea în pragul camerei lui Sarah, cu mâna sprijinită pe cadru.
   Fusese în acea cameră cu doar câteva ore în urmă. Îşi amintea de draperiile de catifea mov, de divanul de la picioarele patului, de masa de lemn şi noptierele frumos aranjate şi de patul elegant imens. Camera pe care o vedea acum nu semăna deloc cu cea din amintirea lui.
   - Aşa arăta camera când aţi plecat? întrebă agent Hussain stând în spatele lui.
   Jameson se uită în jur. Masa zăcea răsturnată pe o parte în mijlocul camerei. Tot ce fusese pe masă, pliantul, plicurile de ceai şi cele de cafea, telefonul şi fierbătorul, toate erau împrăştiate pe podea. Cearşafurile erau mototolite.
   - Nu, răspunse Jameson. Nu, nu arăta aşa. Totul era... la locul lui.
   Păşi în cameră. Cearşafurile acopereau fotoliul pe care stătuse geanta lui Sarah.
   - Ar putea fi vorba de locul crimei, interveni agent Hussain înainte de a solicita întăriri.
   Jameson simţi cum capul îi zvâcneşte şi privirea i se înceţoşează pe măsură ce o migrenă îşi arăta colţii. Îşi ridică bărbia şi se forţă să tragă aer adânc în piept. În trecut se găsise în multe situaţii periculoase şi înfricoşătoare şi le făcuse faţă cu calmul unui profesionist bine antrenat. Dar de data asta era diferit. Era vorba de Sarah. Sarah a lui. Fiecare aspect al relaţiei lor scurte fusese incredibil. În sfârşit înţelesese legătura pe care o vedea la sora şi la cumnatul lui. Acum înţelegea. Era pe deplin conştient că viaţa lui nu avea să mai fie niciodată la fel fără Sarah. Ar fi trebuit să o asculte pe Bloom.
   Telefonul sună.
   „Sarah?”
   După voce, Claire era alarmată şi părea că este o urgenţă.
   - Marcus, unde naiba eşti şi de ce nu eşti în Manchester?
   - Sarah. Au luat-o pe Sarah.
   - Cine e Sarah? O, pentru numele lui Dumnezeu, îţi baţi joc de mine? Te dai de ceasul morţii pentru ultima fustă din palmares? Avem o şansă să o recuperăm pe Jane. Îţi spun, Marcus, dacă i se întâmplă ceva, n-o să te iert niciodată.
   - Sarah nu este ultima fustă din palmaresul meu.
   Agentul Hussain şi şeful echipei de pază se uitară unul la altul.
   - Nu-mi pasă nici dacă e sufletul tău pereche, la naiba, Marcus. Jane e doar un copil.
   - Şi tu l-ai abandona pur şi simplu pe Dan în ghearele unui psihopat, nu-i aşa?
   - Dan nu ar pretinde niciodată să-l aleg pe el în detrimentul propriului copil.
   - Jane nu e copilul meu.
   - Oh, nu pot să cred... Ce fel de bărbat eşti tu? Credeam că fratele meu e un om cu principii care luptă să-şi salveze semenii.
   - Claire...
   - Nu. Uită de asta. Mă duc singură la Manchester.
   Claire închise telefonul. Jameson rămase uitându-se la telefon. Mai era un minut până când Bloom trebuia să ia o decizie.
   Agent Hussain trecu pe lângă el şi intră în cameră.
   - Voi face o evaluare a camerei şi voi verifica baia. Puteţi aştepta pe hol, vă rog?
   „Baia.”
   Jameson privi uşa închisă care dădea spre baie şi inima i-o luă la galop.
   Ştia că în baia cu faianţă cu alb şi cu negru erau o cadă, un duş, toaletă şi chiuvetă. Dar ce altceva putea găsi agent Hussain acolo? Ştia din experienţă că unele lucruri nu se uită niciodată.
   Stând pe coridor, telefonul începu să bâzâie. Îşi verifică mesajele. Bloom alesese. Ştia prea bine că întorsese problema pe toate părţile, aşa că de ce îi era atât de greaţă?
   Pentru că acum nu mai conta ce găsise agent Hussain în baia aia, soarta lui Sarah fusese pecetluită. Se uită la ecranul telefonului şi strânse cu putere din ochi ca să-şi oprească lacrimile.
   Bloom îi aleg pe Stuart, Grayson, Lana şi Jane.
   15:00

56

   Bloom îşi lăsă telefonul lângă ea pe podeaua podului. Spera ca acest joc să nu fie în zadar.
    Scoase din dosar un plic ce îi era foarte familiar. În mâna ei hârtia era groasă şi când Bloom o ţinu în lumină observă cum străluceşte.
   Nu pot să fiu normală. Şi nu vreau să fiu un monstru.
   Mi-ai spus să aleg. Am ales.
   „Ce ai ales să faci, Seraphine?”
   Dacă într-adevăr Seraphine îşi înscenase sinuciderea, n-ar fi făcut-o dintr-un impuls caracteristic vârstei. Ar fi trebuit să fie o decizie raţională, atent planificată şi cu un scop precis.
   Bloom scotoci din nou în dosarul albastru după o agendă A5 care ajunsese la ei prin poştă la o zi de la vizita mamei lui Seraphine. O găsiseră în cutia poştală fără vreo altă explicaţie, dar Bloom crezuse întotdeauna că jurnalul avea o semnificaţie. Seraphine rareori acţiona fără să aibă vreo motivaţie. Aşa că-şi petrecuse ore în şir căutând mesajul, încercând să-şi dea seama unde greşise, ce spusese de o determinase să ia o decizie atât de drastică.
   Bloom deschise din nou agenda, dând paginile până ajunse la ultima notiţă din jurnal. Majoritatea notiţelor erau paragrafe scurte, în care-şi exprima furia faţă de acţiunile unei anumite persoane, sau poveşti despre răzbunare. Dar această ultimă notiţă arăta mai mult a scrisoare, şi chiar dacă începea la fel ca restul, cu „Dragă jurnalule”, Bloom simţea că rândurile îi erau adresate ei.

   Dragă jurnalule,
   Am făcut-o dinadins. M-am asigurat că Dreary Darren urma să vină în sala de sport. M-am uitat în cartea de biologie să văd unde se găseşte artera carotidă. Am căutat să aflu care este cel mai ascuţit creion, H6, şi l-am rugat pe domnul Richards să mi-l ascută cu ascuţitoarea şmecheră pe care o are.
   Vrei să ştii de ce?
   Nu e ceea ce crezi. Nu am făcut-o din vreun impuls. Şi nu mi-a făcut plăcere. Dar nici nu mi-a părut rău. Dar poate că ţi-ai dat seama de asta deja. Am făcut-o pentru că ştiam că idiotul ăla o violase pe Claudia. În ziua târgului de vară l-am auzit lăudându-se cu asta şi ameninţând-o că dacă nu-şi ţine gura îi va face rău mamei ei. Erau în spatele pavilionului de crichet. Mă dusesem acolo să am un moment de linişte şi pace departe de toţi idioţii. E epuizant să stai mereu în preajma oamenilor normali. Claudia şi Dreary nu m-au văzut şi nu spusesem nimănui nimic despre asta. Dar mi-am dat seama că trebuia să-i dea cineva o lecţie.
   E genul clasic de idiot. Nu şi-a dat niciodată seama că aveam un motiv pentru care flirtam cu el. Mă îmbrăcam cu fusta cea mai scurtă şi tricoul cel mai mulat pe care-l aveam şi obişnuiam să mă plimb încet prin faţa gheretei lui până când el mă remarca şi atunci zâmbeam. Începuse să facă diverse comentarii şi să mă invite să intru la el. Dar mereu îmi vedeam de drum fără să scot un cuvânt. Aşa că în acea dimineaţă când am trecut pe acolo şi i-am spus „vino în sala de sport după ce se sună”, el era dornic şi ştiam că va veni. Claudia trebuia să fie alibiul meu. Pentru ea făceam ce făceam şi ar fi trebuit să spună că mă atacase aşa cum o atacase şi pe ea.
   Dar uitasem cât de jigodie poate să fie. Când a mirosit oportunitatea să mă excludă din grup, a făcut-o. Nu suporta faptul că eram atât de populară.
   Asta a fost greşeala mea: am judecat-o greşit. Dacă aş fi aşteptat o secundă în plus să-i dau timp să mă pipăie niţel, probabil că nu ar fi avut motive să mă suspecteze. Dar cât trăim învăţăm.
   Acum toţi de la şcoală mă privesc cu alţi ochi. Gură spartă de mama nu şi-a ţinut gura şi m-a trimis să vorbesc cu un psiholog, ca toată şcoala să poată auzi ce s-a întâmplat. Chiar şi după ce poliţia a renunţat la acuzaţii, încă eram ciudata din şcoală. Părinţii îşi ţineau copiii departe de mine, iar profesorii mă priveau cu frică şi dezgust. Doamna Bloom îmi spune să evit să mă cataloghez ca psihopată pentru că eu sunt pur şi simplu Seraphine şi, ca fiecare persoană, am dreptul să aleg cum să îmi trăiesc viaţa şi ce să fac.
   Dar toţi cei din jur pun etichete: părinţii, profesorii, aşa-zişii mei prieteni.
   Şi asta mă face să vreau să mă răzbun pe ei. Să vreau să le fac rău. Vreau ca ei să ştie exact cine sunt şi să le arăt că nu trebuie să te pui cu anumite persoane.
   Dar, în special, nu vreau să mă simt singură.

   Bloom citi din nou ultimul rând. Să fie ăsta motivul înscenării? Să mai găsească oameni ca ea? Să fie ăsta motivul din spatele jocului? Nu o crimă sau un scenariu periculos, ci pur şi simplu o nevoie umană, pe care o simţeau şi psihopaţii?
   Nevoia de a nu fi singuri.

57

   Jameson stătea pe hol, în faţa camerei lui Sarah, sprijinit de perete şi cu ochii închişi.
    Migrena îi trimitea unde de durere şi tot ce putea să facă pentru a atenua senzaţia era să stea nemişcat. Ar fi trebuit să fie într-un tren spre Manchester. Ar fi trebuit să încerce să o găsească pe Jane. Dacă o eliberau, ar fi trebuit să fie acolo să o aştepte. Cine ştie prin ce traume trecuse în ultimele săptămâni. Probabil voia să vadă o figură familiară şi el ar fi putut ajunge de două ori mai repede decât Claire. Dar nu se putea mişca. Se simţea incapabil din punct de vedere fizic şi emoţional.
   Îi trebuiră mai multe secunde să-şi dea seama că îi vibra telefonul în buzunar. Atât de tare îi pulsa capul.
   - Jameson, răspunse el ţinându-şi capul nemişcat şi ochii închişi.
   - Sunt eu, spuse Bloom nerăbdătoare.
   - Augusta, mizez pe faptul că ştii ce faci.
   Rămase tăcută câteva secunde, apoi şopti:
   - Şi eu.
   - Nu au răspuns nimic, spuse el.
   - Nu.
   - Ce vrea să însemne asta?
   - Nu ştiu.
   - Minunat.
   Strânse şi mai tare din ochi, dar cumva o rază de lumină i se strecură pe lângă pleoape.
   - Cred că Seraphine se află în spatele acestor jocuri.
   Jameson deschise ochii.
   - Ce?
   - A trebuit să aleg între o persoană obişnuită şi psihopaţi. Cred că Seraphine vrea să ştie dacă încă mai cred că viaţa unui psihopat valorează la fel de mult ca viaţa oricărei alte persoane.
   - Nu are nicio logică. Jane nu e psihopată şi face parte din grup. Iar Seraphine Walker e moartă.
   - Nu. Jane vine la pachet cu Lana.
   - La pachet? Îţi baţi joc de mine? Şi cum rămâne cu Seraphine Walker? Pui la bătaie viaţa lui Sarah bazându-te pe ideea învierii unei adolescente psihopate?
   Jameson trase aer adânc în piept. Conversaţia îi înrăutăţea migrena.
   - În primul rând, nu cred că e moartă.
   - M-am prins de asta.
   Jameson închise din nou ochii.
   - La naiba, Augusta. Asta schimbă total lucrurile. Parcă ziceai că e vorba de un grup organizat.
   - Ştiu.
   - Deci ai şters asta cu buretele doar pentru că nu se potriveşte cu ultima ta teorie? Nu mai pot vorbi despre asta.
   Închise telefonul.

58

   Jane mergea strângând în mână bucata de hârtie pe care era notată adresa.
    Ajunse la o casă cu un pridvor din cărămidă roşie în faţa uşii. Văzu o maşină scumpă parcată pe alee. Ce să caute mama ei acolo?
   Nu-şi mai văzuse mama de sâmbătă după-amiaza, când o târâse pe bancheta din spate a unei maşini conduse de o femeie pe nume Denise.
   Denise o dusese pe Jane la un hambar recondiţionat impresionant, unde avusese propria cameră, cu pat adevărat şi televizor. Dar cu câteva ore în urmă, Denise o dusese cu maşina la gara din Leeds şi îi dăduse o bucată de hârtie spunându-i:
   - Du-te la adresa de aici, nu în altă parte. Să nu vorbeşti cu nimeni şi să nu suni pe nimeni. Te vom urmări şi dacă nu faci cum ţi-am spus, nu o să-ţi mai vezi mama niciodată.
   Jane luase hârtia şi cumpărase un bilet spre Manchester. În gara Picadilly studiase prea îndelung harta oraşului şi un paznic venise să o ajute. Nu ştia la cine se referise Denise când îi spusese că o vor urmări, dar îi băgase frica în oase. Avea ceva în privire acea femeie. Era rece şi distantă.
   Jane verifică numărul următoarei case. 41. La fereastră se vedea o vază mare cu crini. Jane bătu la uşă şi aşteptă, mototolind bucata de hârtie în pumn. O femeie roşcată, îmbrăcată într-o rochie de denim până la genunchi şi pantofi Converse, deschise uşa.
   - Cu ce te pot ajuta? o întrebă.
   - Numele meu este Jane. Mi s-a spus să vin aici pentru că mama mă aşteaptă.
   - O, Doamne.
   Jane nu-i putu descifra expresia de pe chip.
   - Intră, intră.
   Jane păşi în hol.
   - Thomas? strigă femeia. Poţi veni un pic, te rog?
   - Mama este aici? întrebă Jane când un bărbat înalt ieşi dintr-o cameră din spatele casei. Numele ei e Lana.
   Bărbatul se opri, iar zâmbetul politicos îi îngheţă pe chip.
   - Jane? şopti el.
   Nu era genul de bărbat cu care mama ei îşi petrecea timpul de obicei.
   Ochii îi erau blânzi. Un telefon începu să sune şi bărbatul băgă mâna în buzunar după el.
   - Lake, articulă el cu acelaşi zâmbet îngheţat pe chip.
   - Dragule, e oare momentul potrivit să...
   Femeia îşi ridică degetul mare şi pe cel mic într-un gest care imita vorbitul la telefon.
   - Da, este aici.
   - E mama? Pot să vorbesc cu ea?
   Jane făcu un pas spre el.
   Bărbatul clătină din cap.
   - Înţeleg... bine... şi de ce?
   Rămase tăcut o clipă, ascultând. Ochii lui îi întâlniră pe ai ei şi ea era convinsă că văzuse lacrimi.
   - S-a întâmplat ceva cu mama? întrebă ea. Vreau să vorbesc cu ea. Lăsaţi-mă să vorbesc cu ea.
   Jane se întinse după telefon, smulgându-i-l din mână şi şi-l lipi de ureche.
   - Mamă? Am venit direct aici, aşa cum mi-ai spus să fac. Nu am fost în altă parte şi nici n-am vorbit cu nimeni. Am făcut exact ce mi-ai spus tu să fac. Alo? Alo?
   Închiseseră.
   - Era mama?
   Lake clătină din cap.
   - Un prieten de-al ei.
   - Vine încoace?
   Lake clătină din cap şi privi spre femeie. Ea îşi puse mâinile pe după umerii lui Jane.
   - Vino în bucătărie să bei ceva cald.
   - Nici gând. Mai întâi vă rog să-mi spuneţi unde e.
   Sâmbătă dimineaţa Jane îşi pierduse cumpătul, iar Lana o lovise. Apoi lucrurile se schimbaseră rapid. Jane ştia că furia mamei ei funcţiona ca un comutator, dar când mai târziu în acea zi venise din nou în podul în care stătea fata, ceva era diferit. Jane fusese convinsă că mama ei se va înfuria din nou când va descoperi că-şi uitase telefonul acasă. Dar nu făcuse decât să şi-l bage în buzunar fără să spună nimic. Apoi duminică mama ei îi spuse aceeaşi poveste de trei ori. Ceva cu un pod şi o motocicletă. Nu avea nicio logică. Şi tot dădea înainte cu cât de mult îl urăşte pe Marcus. Jane se temuse că avea un soi de cădere.
   - Jane, ştii cine sunt? întrebă bărbatul. Numele meu este Thomas Lake. Am fost însurat cu Lana... cu mama ta... acum 16 ani.
   Jane simţi cum îi fuge pământul de sub picioare. Era imposibil. Mama ei nu fusese măritată niciodată. Acum 16 mama ei trebuie să fi locuit în Londra cu drogatul de tată al ei. Jane îl privi atent pe Thomas Lake. Atletic şi sănătos, semăna cu unii dintre taţii prietenelor ei: bărbaţi care aveau locuri de muncă în capitală, care mergeau cu bicicleta în weekend şi care făceau drumeţii cu familia.
   - Mama nu a fost măritată niciodată, spuse Jane, dar nici măcar ea nu se lăsă convinsă de ceea ce spunea.
   Cariera mamei ei fusese o minciună. Nu mai putea fi sigură de nimic.
   - Vino în bucătărie. Îţi voi explica totul, promit. Trebuie doar să dau un telefon.
   Lake întinse mâna arătându-i unde să se ducă.
   - Şi, Jane, eşti în siguranţă aici. Suzanne şi cu mine vom avea grijă de tine.

59

   Bloom stătea pe podeaua podului din casa mamei ei cu hârtiile din dosarul Seraphine răspândite în jurul ei.
    Se aşteptase la o astfel de reacţie din partea lui Jameson. Dar dacă avusese dreptate şi Seraphine chiar era în spatele jocului, situaţia încă putea fi salvată. Totul fusese un test pentru Bloom, nu o pedeapsă pentru Jameson.
   Îi sună telefonul. Nu recunoscu numărul.
   - Bloom, răspunse ea.
   - Sunt Thomas Lake, se auzi de la celălalt capăt al firului. Sunt fostul soţ al Lanei, adăugă el vorbind mai încet.
   Bloom închise ochii. Voia veşti despre Jane, dar nu avea nimic să-i spună. Nu încă.
   - Bună ziua, domnule Lake, spuse ea. Mă tem că nu am veşti despre Jane.
   - E aici, spuse el cu aceeaşi voce şoptită.
   - Ce?
   Nu avea nicio logică. O eliberaseră deja?
   - Cu dumneavoastră? Unde?
   - La mine acasă. A ajuns acum 5 minute.
   - Şi e bine?
   - Aşa cred... E confuză... Nu cred că ştie cine sunt. A crezut că Lana va fi aici.
   - Cum v-a găsit?
   - A fost trimisă aici de aceeaşi persoană care m-a sunat.
   - Cine v-a sunat?
   Lucrurile se mişcau incredibil de repede. Era imposibil să ţină pasul cu nenorocirea asta de joc.
   - O femeie. Nu mi-a spus cum o cheamă. Mi-a spus că Lana nu mai poate avea grijă de Jane şi că e rândul meu. Apoi mi-a spus că ar trebui să vă sun pe dumneavoastră.
   - V-a spus să mă sunaţi pe mine? Ce v-a spus mai exact femeia asta?
   - Mi-a spus că înainte de orice trebuie să vă sun pe dumneavoastră şi să vă spun că aţi făcut ce trebuia şi că Jane este în siguranţă.
   Bloom se simţi inundată de o undă de speranţă. Poate că avusese dreptate.
   - Pot vorbi cu Jane, vă rog? Doar puţin. Mă cunoaşte.
   - Aţi putea face asta? Ar fi grozav. Nu sunt sigur ce să-i spun, pentru că nu vreau să se sperie. Dacă ea crede tot ce i-a povestit Lana despre mine...
   - Îi voi explica totul.
   - Şi încă un lucru. Femeia care a sunat a spus ceva ciudat despre un anume Carl Rogers şi acceptarea pozitivă.
   - Acceptarea pozitivă necondiţionată?
   - Aşa. Ce înseamnă asta?
   - Carl Rogers a fost un psiholog. El a dezvoltat pentru pacienţii lui o terapie care se baza pe principiul că avem nevoie de susţinere necondiţionată de la o singură persoană pentru a ne vindeca de abuzul psihologic.
   - De ce a menţionat asta?
   Bloorn căzu pe gânduri.
   - Cred că voia să spună ca Jane are nevoie de un alt model parental. Cineva care să o iubească şi să o respecte necondiţionat.
   - Pentru că Lana nu face acest lucru?
   - Probabil. Nu ştiu suficiente detalii despre relaţia lor pentru a mă putea pronunţa.
   - Bine.
   - Credeţi că puteţi face asta?
   Se făcu linişte.
   - Să-i fiu tată, vreţi să spuneţi?
   - Da.
   - E tot ce mi-am dorit vreodată.
   Bloom îl rugă din nou să i-o dea pe Jane la telefon şi răsuflă uşurată când la celălalt capăt al firului îi auzi vocea, clară şi plină de încredere.
   - Eşti bine? o întrebă.
   - Nu ştiu, răspunse Jane. Cine sunt oamenii ăştia? De ce te-a sunat pe tine? Unde e mama?
   - Jane, vreau să mă asculţi cu mare atenţie. Marcus şi cu mine ne-am întâlnit cu Thomas săptămâna asta pentru că descoperisem că tatăl tău nu este deloc aşa cum îl descrisese mama ta. Nu era nici dependent de droguri, nici nu se purta urât cu copiii. Când te-ai născut tu abia îşi obţinuse diploma de dentist şi o iubea foarte mult pe mama ta. Şi-a petrecut mare parte din viaţă încercând să afle unde te dusese mama ta.
   - Bărbatul acesta e tatăl meu?
   - Da, şi este un om bun, cu o soţie iubitoare şi ai doi fraţi vitregi cu care o să faci cunoştinţă. Ştiu că a căzut ca un trăsnet ce ţi-am spus acum, dar acolo eşti în siguranţă.
   - Asta a spus şi el.
   - Îl voi suna pe Marcus. Va dori să ştie că eşti în siguranţă. El sau Claire vor veni după tine curând. Dar între timp, vorbeşte cu Thomas. Încercaţi să vă cunoaşteţi.
   - Şi mama?
   - Jane, încă nu ştiu nimic despre ea. Când aţi vorbit ultima dată?
   - Acum două zile m-a lăsat la o femeie pe nume Denise.
   - Cum arăta Denise?
   - Destul de plinuţă, cu păr scurt şi închis la culoare. Cred că era mulatră.
   Nu era Seraphine. Pielea ei era deschisă la culoare.
   - Mai era altcineva acolo?
   - Într-o zi a venit un domn. Mama l-a adus în pod, nu ştiu de ce. Nu a vorbit cu mine, ci doar s-a uitat în jur, a dat din cap către mama şi a plecat.
   - Ai apucat să auzi cum îl cheamă?
   - Nu. Dar era slab şi cam dubios. Denise mi-a spus că dacă vin aici o voi revedea pe mama. O să fie bine acum, nu?
   Pe Bloom nu o luă prin surprindere grija pe care Jane i-o purta Lanei. Ştia mai bine ca oricine că mama tot mama rămâne, oricâte defecte ar avea.
   Lana era singurul părinte pe care Jane îl avusese, şi oricât de neadecvat s-ar fi comportat sau oricât de iresponsabilă ar fi fost, fusese o constantă în viaţa lui Jane.
   - Stă de bunăvoie cu oamenii ăştia, deci da, sper că va fi bine.

60

   Număr privat
   Domnule Jameson. Colega dumneavoastră, doamna Bloom, a jucat bine. Dar mă întreb, ce veţi face dumneavoastră?
   15:30

   Trecuse jumătate de oră şi Jameson era în continuare sprijinit de perete pe holul hotelului. Telefonul îi vibră din nou în mână.

   Număr privat
   Fiind un om de acţiune, mă gândesc că aţi prefera o confruntare fizică în detrimentul unei confruntări mintale. În 10 minute drăguţa de Sarah va vedea mai de aproape priveliştea din turnul cu mai multe etaje Q-Park. Mă întreb dacă puteţi ajunge acolo în 10 minute.
   15:31

   O, şi pentru fiecare ofiţer de poliţie cu care vorbiţi voi mai scădea 5 minute.
   15:31

   Jameson se ridică dintr-o mişcare, uitând complet de migrenă. Voia să termine cu asta o dată pentru totdeauna, dar era doar începutul. Trecu prin faţa camerei lui Sarah, departe de agenţii de poliţie. Trebuia să o găsească pe Sarah. O sună pe Bloom, dar suna ocupat, înjură în barbă şi tastă pe Google „Q-Park Leeds”. Cinci nenorocite de parcări supraetajate. Evident.
   Cât coborî cu liftul, căută ce capacitate avea fiecare. Ceva îi spunea că era vorba de cea mai înaltă. Două dintre ele aveau o capacitate de doar 250 de maşini, aşa că se concentră pe celelalte două. Cele din Wellington Street şi The Light aveau o capacitate de 400 de maşini, iar cea din Sovereign Square putea să găzduiască până la 500 de maşini. Îşi setă un cronometru de 8 minute pe telefon, apoi se apropie de recepţia hotelului.
   Femeia din spatele pupitrului vorbea cu o colegă mai tânără, care era agitată şi părea să fie nouă. Se uita concentrată la ecranul din faţa ei.
   Recepţionera mai în vârstă îl văzu cu coada ochiului şi îi zâmbi, dar continuă să-i vorbească fetei celei noi. Jameson nu avea timp de pierdut.
   - Mă scuzaţi că vă întrerup, spuse el. Am nevoie urgentă de ajutor. Îmi puteţi spune care este cea mai înaltă parcare dintre acestea: Wellington Street, The Light şi Sovereign Square?
   - Ei bine, The Light este o parcare subterană, spuse ea. Nu ştiu prea bine cum arată cea din Wellington Street, dar cea din Sovereign Square este înaltă.
   - Odată am văzut pe cineva aruncându-se din parcarea etajată de lângă magazin. A murit sigur, adăugă noua recepţioneră.
   Colega mai în vârstă se holbă la fată, care se îmbujoră şi îşi întoarse privirea.
   - Din ce turn? Era Q-Park? întrebă Jameson.
   Amândouă se uitau întrebătoare la el.
   - Se va arunca un om? întrebă tânăra.
   - Din câte ştiu, parcarea de lângă magazin nu e o parcare Q-Park, spuse recepţionera mai în vârstă. Sovereign Square e cea mai aproape de aici. E chiar după colţ.
   - Cât de departe e dacă merg pe jos?
   - Două minute cel mult. O veţi vedea cum ieşiţi pe uşă.
   - Dar cea din St John?
   - Până acolo faceţi mai mult. Cam 10 minute.
   Ar alege oare un loc în care e imposibil de ajuns în 10 minute? Sigur că ar face-o.
   „Ia un taxi, omule”, îşi spuse el în gând.
   - Dar cea din Sovereign Square e mai înaltă?
   Îi sună telefonul. Bloom.
   - Veşti bune, spuse ea fără nicio introducere.
   - Orice ar fi, nu vreau să aud. Nu ai citit mesajele de pe WhatsApp? M-au ameninţat că în 5 minute o vor arunca pe Sarah din vârful unei parcări supraetajate.
   Cele două femei îşi aruncau priviri una alteia. Una dintre ele părea şocată, cealaltă entuziasmată.
   - Am vorbit la telefon cu Jane. Aşteaptă.
   - Jane? E bine?
   Nu se auzi niciun răspuns. Bloom îşi verifica mesajele.
   - Înţeleg, spuse ea din nou. Care e planul?
   - Jane e bine?
   - E cu Thomas Lake. E în regulă.
   „Cum naiba...?” Jameson se forţă să nu se mai gândească la asta. Nu avea timp să cugete la asta acum. Psihopaţii se ţinuseră de cuvânt: o trimiseseră înapoi pe Jane.
   Dar vestea asta îi înrăutăţea situaţia cu Sarah.
   - Lasă-mă o secundă, îi spuse lui Bloom.
   Trebuia să se concentreze. Oamenii rareori aleg o locaţie la voia întâmplării. Cât activase în MI6 obişnuia să aibă antrenamente cu noii recruţi în timpul cărora îi învăţa să aleagă ca punct de întâlnire o zonă cu care ceilalţi nu erau familiarizaţi. Ei erau liberi să aleagă oraşul şi un loc anume. Singura regulă era că zona nu trebuia să le fie familiară. El trebuia să ghicească locul din oraşul respectiv pe care îl aleseseră pe o rază de un kilometru şi jumătate. Apoi plecau să cerceteze locurile şi se întorceau cu un zâmbet atotştiutor.
   - Nu vei ghici niciodată, îi spuneau.
   Dar de obicei ghicea, pentru că oamenii nu se deziceau de obiceiurile pe care le aveau. Dacă preferau să meargă cu transportul în comun, atunci alegeau locuri ce se aflau în vecinătatea unei staţii de metrou. Dacă preferau să meargă cu maşina, alegeau ceva pe lângă o parcare, în special dacă aveau o motocicletă decentă. Dacă recrutul respectiv era fan al fotbalului, alegea o zonă aflată la un kilometru de un stadion.
    Cu cât ştia mai multe despre ei, cu atât îi era mai uşor să ghicească. E surprinzător de greu să alegi ceva la întâmplare. Miza pe faptul că acelaşi lucru era valabil şi în cazul psihopaţilor.
   Îşi analiză din nou opţiunile. St John era unul dintre discipolii lui Iisus.
   Oare psihopaţii se foloseau de simbolistica religioasă? Suveranitatea însemna regalitate şi independenţă şi dacă analizăm, Wellington, dacă ne gândim la ducele de Wellington, era maestrul războiului. Niciuna dintre variante nu se potrivea. Se gândi din nou la mesaj. „Drăguţa de Sarah va vedea mai de aproape priveliştea.” Ce ar fi putut să se vadă din turn?
   - Ce vezi dacă stai la ultimul nivel al acestor parcări? le întrebă el pe recepţionere.
   Cea mai în vârstă îşi lăsă capul în jos ca şi cum s-ar fi gândit la întrebare.
   - De la ultimul nivel al parcării se vede partea de nord a oraşului, spre universitate. Wellington Street dă spre centură, aşa că probabil de acolo se văd clădirile de birouri şi cheiul. Dar aşa cum am spus, nu ştiu foarte bine unde e parcarea aceea. Cât despre Sovereign Square, de acolo se văd hotelul ăsta şi gara.
   - Şinele de tren? întrebă Bloom la telefon.
   - Gara sau şinele de tren? întrebă, dar se pusese deja în mişcare.
   Sovereign Square era parcarea cea mai mare, deci probabil şi cea mai înaltă. Semnificaţia numelui ei era „a ieşi din mulţime” şi de acolo se vedeau şinele de tren. Intuiţia îi spunea că acela era locul.
   - Ambele, strigă recepţionera în urma lui în timp ce el alerga spre uşă.
   - Augusta, mă duc spre Sovereign Square. E cea mai mare parcare şi probabil cea mai înaltă. De ce fac asta? Dacă fata aia a ta, Seraphine, a pus la cale chestia asta, de ce-i vânează pe cei la care ţin?
   Bloom oftă.
   - Cred că pentru că tu eşti persoana la care ţin cel mai mult.
   - Ce? întrebă el.
   Vedea deja semnul spre parcarea Q-Park în colţul străzii. O luă la fugă.
   - Nu îmi eşti doar partener de afaceri, îmi eşti cel mai apropiat prieten. Mama e la azil, tata a murit şi nu am alte rude. Dacă ar vrea cineva să-i rănească pe cei din jurul meu... ei bine, după tine ar veni.
   - Minunat. Sunt prieten cu o ratată fără prieteni şi acum sufăr consecinţele.
   Bloom nu spuse nimic.
   - Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că ăştia nu vin nici după tine, nici după mine fără o luptă zdravănă. Te sun eu.
   Ajunse la intrarea pietonală în parcare. Avea nevoie de tichet. La naiba.
   Alergă spre intrarea maşinilor, unde o maşină aştepta să intre şi alte două stăteau la coadă să iasă. Pe când maşina intra în parcare, fugi spre tonomatul de tichete şi apăsă butonul. Biletul ieşea chinuitor de încet. Când în cele din urmă scoase biletul, o luă la fugă înapoi la intrarea pietonală, băgă tichetul şi urcă scările două câte două.
   Etajul superior era neacoperit. Acolo, exact în faţa lui erau 10 maşini parcate, alte 6 în locurile de parcare din mijloc, şi alte două ceva mai departe. Dincolo de ele putea vedea oraşul şi acoperişul gării. Dar mai aproape, la marginea terasei, văzu două siluete care stăteau cu spatele la el, una în spatele celeilalte, aşa cum o ţinuse şi el pe Lana peste marginea podului.
   Oare să fugă spre ei? Sau să se strecoare în linişte?
    În timp ce-şi cântărea opţiunile, telefonul începu să-i bâzâie, indicând trecerea celor 8 minute. Îi opri sonorul, dar era prea târziu. Bărbatul care o ţinea pe Sarah îl privi în ochi.
   Stuart Rose-Butler.
   Rose-Butler zâmbi.
   Jameson o luă la fugă spre ei. Era singura variantă pe care o avea. Rose-Butler se prinse de stâlpul care susţinea platforma ce înconjura perimetrul parcării şi se agăţă de perete. O trase şi pe Sarah după el. Ea încă era cu spatele la el. Se aşteptase să o audă plângând sau implorând, dar nu scotea niciun sunet. Era uimit de curajul ei.
   - Rose-Butler! ţipă Jameson. Psihopat nenorocit! Dă-i drumul!
   Era prea departe. Chiar dacă o apuca pe Sarah, la viteza asta ar fi aruncat-o peste margine. Rose-Butler era în avantaj.
   - Domnule Jameson, provocarea era să ajungeţi la ea la timp.
   Rose-Butler îl privea drept în ochi. Nenorocitului îi făcea plăcere toată situaţia.
   - Acum ai un fiu, strigă Jameson.
   Încă îi despărţeau 5 rânduri de maşini.
   - Ai cuvântul meu că dacă îi faci ei rău, îi voi face şi eu rău lui.
   O umbră de furie îi traversă chipul lui Rose-Butler, dar dispăru la fel de repede precum apăruse. Îi făcu cu ochiul lui Jameson. O întoarse pe Sarah cu faţa spre el.
   - Sarah, spuse Jameson.
   Ochii ei mari îi întâlniră pe ai lui.
   - Marcus? şopti ea.
   Apoi şi ea, şi Rose-Butler căzură pe spate peste margine, mâinile şi picioarele ei agitându-se în aer.
   Ajunsese prea târziu.

61

   Psihopaţii nu se sinucid niciodată.
    Cu mulţi ani în urmă, când Bloom stătuse pe scări cu biletul de la Seraphine în mână, aceasta fusese ideea care-i dominase gândurile. Era purul adevăr. Toate cercetările indicau acest lucru. Psihopaţii nu simt nici anxietate, nici depresie, nici vină şi ideea de stimă de sine le e complet străină. Sunt imuni la principalele cauze ale suicidului.
   Ar recurge la sinucidere doar în cazul în care ar avea ceva de câştigat din asta, cum ar fi să scape de închisoare.
   Astfel că se gândise că poate se înşelase şi până la urmă Seraphine nu era psihopată. Poate că suferea de o formă uşoară a sindromului Asperger. Asta ar fi putut explica lipsa emoţiilor. În ultimii 15 ani, Bloom se simţise din ce în ce mai vinovată. Se gândise că văzuse în Seraphine un psihopat pentru că asta îşi dorise să fie, iar în cele din urmă fata plătise preţul suprem.
   Dar nu era cazul. Avusese dreptate. Seraphine chiar era psihopată.
   Privi foile împrăştiate pe masa din bucătăria mamei ei: notiţele din timpul şedinţelor, jurnalul lui Seraphine, raportul medico-legal, articole decupate din ziar care vorbeau despre crimă şi despre sinuciderea lui Seraphine. Avea o senzaţie stranie de uşurare.
   Dacă Seraphine era păpuşarul şi jocul era doar o metodă de a strânge oameni asemenea ei, atunci nu i-ar fi făcut rău lui Sarah. Jocul era menit să testeze participanţii, şi exact asta se întâmpla. Bloom reprezenta o provocare morală, bazată pe experienţa anterioară şi pe cunoştinţe, iar Jameson una tactică, ce se baza pe talentele lui deosebite şi pe trecutul său.
   Bloom analiză din nou articolele ce relatau despre sinucidere. Ochii albaştri ai lui Seraphine o priveau din fotografie. Părinţii ei declaraseră că fata lor nu făcuse rău nimănui şi că era fiica perfectă. Cuvintele frumoase ale lui Seraphine despre părinţii ei nu păreau niciodată adevărate şi Bloom se îndoia de veridicitatea declaraţiei lor. Nu existau dovezi care să le susţină spusele.
    Poate că Seraphine vrusese să scape de ceva. Bloom ştia că mama lui Seraphine, Penny, spusese despre soţul ei, Kevin, că îşi bătea joc de oameni. Şi ea rareori cataloga atât de drastic pe cineva. Orice copil ar duce-o greu cu un părinte care îl copleşeşte cu drame emoţionale şi cu altul care îl atacă. Dar un psihopat devine repede imun la un astfel de nivel de iraţionalitate. Vieţii interioare a lui Seraphine îi lipsea dimensiunea emoţională. Nu era capabilă să-şi înţeleagă părinţii pentru că modul în care se comportau era lipsit de vreun câştig calculat.
   Bloom privi din nou fotografia care o înfăţişa pe Seraphine. Ce-i scăpa?

62

   Ţipătul lui Sarah fu de nesuportat.
    Jameson îngheţă la un metru de margine. Se uitase în faţă, aşteptând să audă impactul. Ştia la ce să se aştepte, mai auzise sunetul acela: sunetul unui corp lovindu-se de pământ.
   Întotdeauna impactul era mai zgomotos decât se aştepta.
   Dar sunetul nu mai venea.
   Telefonul începu să bâzâie. Nu se putea uita peste margine. Nu voia să vadă. Îşi scoase telefonul din buzunar.

   Număr privat
   Linişteşte-te, domnule Jameson. Chiar ai dus provocarea la bun sfârşit pentru iubita ta.
   Poţi veni să arunci o privire acum.
   15:41

   Jameson se pregăti pentru ce era mai rău şi veni să se uite în jos.
    O coardă de alpinism atârna deasupra solului. Îl văzu pe Rose-Butler stând lângă coardă, uitându-se spre el. Făcu un gest scurt de salut şi plecă liniştit mai departe cu o mână băgată în buzunarul pantalonilor lui de firmă. Corpul lui Sarah nu se vedea nicăieri.
   Jameson se aplecă şi mai mult. O a doua coardă prinsă de baza stâlpului din dreapta lui se întindea până la jumătatea clădirii. De acea coardă atârna Sarah.
    Se simţea îmbătat de uşurare. Ea ţinea strâns coarda.
   - Vin jos, iubito. Rezistă!
   O luă la fugă spre scări. „Rezistă”, îşi spuse el. Sigur că avea să reziste.
   Apoi putea să îl tachineze cât voia.
   Deschise uşa către scări. Vedea coarda atârnând, dar nu şi pe Sarah. Mai coborî un etaj. Îi văzu mâinile ţinând sfoara deasupra marginii zidului.
   Alergă spre ea şi o apucă de mâini.
   - Mi-ai căzut cu tronc, domnişoară Sarah nu ştiu cum?
   Era în culmea fericirii, era atât de bucuros că scăpase teafără şi nevătămată, că se simţea în extaz.
   Ea privi în sus. Era îmbujorată, iar lacrimile îi stricaseră machiajul.
   - Prea devreme?
   Testă greutatea frânghiei. Nu era unghiul potrivit. Era prea grea ca să o poată ridica.
   - O să te dau jos de aici, dar va trebui să mă ajuţi, bine?
   Sarah încuviinţă. Ţinea frânghia atât de strâns, că degetele i se albiseră.
   - Vreau să-mi dai o mână. Poţi face asta?
   Îşi luă uşor mâna dreaptă de pe coardă şi-l apucă de mâna pe care i-o întinsese.
   - Poţi ajunge cu piciorul la zid?
   Se uită în jos la picioarele care-i atârnau în gol şi înapoi la el. Scutură din cap.
   - Te-am prins, bine? Harnaşamentul te va împiedica să cazi mai jos. Descreieraţii au vrut să te sperie, dar nu vor să-ţi facă rău. Ai încredere în mine. Găseşte zidul cu piciorul şi mergi până ajungi la mine. O să te trag eu în sus.
   - Marcus...
   Privirea îi era panicată. Pe faţă i se citea „nu pot face asta”.
   - Sarah, ascultă-mă. Respiră adânc de două ori. Nimic nu te scapă de panică mai bine decât o gură zdravănă de oxigen. Sunt convins că te-ai mai căţărat de atâtea ori înainte. Acum fă la fel. Uită-te la zid. E la 3-4 paşi distanţă. O să-ţi număr eu paşii.
   Sarah ridică piciorul stâng şi puse piciorul pe zid.
   - Întinde-te pe spate ţinându-te de coardă. Nu-ţi face griji. Te ţin, spuse el strângând-o de mână.
   Piciorul drept îi alunecă şi se smuci, dar el o ţinu strâns de cot.
   - Vezi? Te ţin bine. Hai din nou, o instrui el.
   De data aceasta, Sarah puse piciorul drept ferm pe zid şi făcu rapid încă trei paşi spre el, ţinându-şi corpul la un unghi perfect faţă de coardă. În momentul în care puse piciorul pe marginea terasei, Jameson o trase spre el.
   Se sprijini de el, iar el o aşeză în siguranţă. Cu braţele în jurul gâtului lui, îl cuprinse într-o îmbrăţişare strânsă.
   - Să te scoatem din asta, spuse el când în cele din urmă se dezlipi de el.
   Îi desfăcu centura de la brâu şi închizătorile de la picioare.
   Harnaşamentul căzu şi Sarah păşi din el. Îşi puse ambele mâini pe umerii ei şi-şi păstră vocea calmă şi joasă.
   - Probabil eşti în şoc. Doar trage adânc aer în piept. Eşti în siguranţă acum, Sarah. S-a terminat. Continuă să respiri adânc.
   Ea făcu ce i se spuse.
   - Eşti bine?
   - Cine sunt oamenii aceştia?
   - Sunt psihopaţi.
   Se aşteptase să fie şocată, dar doar se holba la el fără nicio expresie pe chip.
   - Psihopaţi? repetă ea.
   - Nu genul de criminali în serie nebuni despre care auzi în presă...
   - Doar genul care aruncă alţi oameni de pe clădiri.
   - Da, confirmă el. Doar asta.
   - Mi-a spus că dacă mă uit la tine sau îţi spun ceva, o să deconecteze coarda şi voi cădea cu adevărat.
   Asta explica tăcerea ei curajoasă.
   - Nu a fost decât un joc al minţii.
   - Dar m-am uitat la tine şi ţi-am vorbit.
   - Deci atunci când ai căzut ai crezut că asta făcuse? Îmi pare rău.
   - Nu a fost vina ta, răspunse ea.
   - Nu, dar dacă aş fi ajuns mai repede, sau dacă aş fi stat departe de tine, aşa cum mi-a spus Augusta...
   Sarah făcu un pas înapoi.
   - Ţi-a spus să stai departe de mine?
   - Doar până când totul se va termina. Mi-a spus că-i vânează pe cei la care ţinem.
   Îl cerceta atent.
   - I-ai spus că ţii la mine?
   - Nu a fost nevoie să fac asta. E destul de pricepută la a citi oamenii.
   Sarah îi susţinu privirea până când el simţi cum tensiunea dintre ei doi devenise şi mai intensă.
   - Ce naiba faceţi voi doi, idioţilor? se auzi o voce puternică şi masculină în spatele lor.
   Jameson şi Sarah se întoarseră şi văzură un angajat al parcării furios, care se îndrepta spre ei. Era un bărbat bine făcut, trecut de 50 de ani, cu o mustaţă impresionantă.
   - Nu puteţi să vă jucaţi de-a spărgătorii dubioşi aici, cu toate corzile şi frânghiile voastre. Am chemat poliţia.
   - Foarte bine, pentru că nu noi am făcut asta.
   Bărbatul se uită la frânghie şi la harnaşamentul de pe sol şi ridică din sprâncene.
   - Pe cuvânt, spuse Sarah. Nu noi am făcut asta. Cineva ne-a făcut asta.
   - Vom vedea ce va spune poliţia.
   Nu avea de gând să-i lase să plece nicăieri până când nu venea poliţia.
   - Vom fi bucuroşi să stăm de vorbă cu poliţia, spuse Jameson scoţându-şi telefonul din buzunar. Trebuie doar să dau câteva telefoane cât aşteptăm.
   Îi aruncă angajatului o privire care transmitea „nu te pune cu mine” şi care părea să dea roade.
   - Sarah e cu mine şi e bine, spuse Jameson când Bloom răspunse la telefon.
   - Erau în parcarea din Sovereign Square?
   - Da. Era cu nenorocitul de Rose-Butler. Aşteptăm să ajungă poliţia. Dacă nu aş fi plecat mai devreme...
   - Ar fi folosit pe altcineva, spuse Bloom.
   Avea dreptate. Pentru a face aşa ceva ai nevoie de un plan bine pus la punct şi multă pregătire. Nu-ţi poţi da drumul de pe o clădire doar aşa, pur şi simplu. Aveai nevoie de echipament şi de nişte măsurători exacte.
   - Jane e bine? întrebă el.
   - Am vorbit cu ea. I-am spus că tu sau Claire o să luaţi legătura cu ea curând. Vrei să o sun eu pe Claire?
   - O să o sun eu. Şi trimite-mi numărul lui Lake. Vreau să stau de vorbă cu Jane. Cum ţi s-a părut din voce?
   - E o tânără absolut incredibilă, spuse Bloom. A asimilat toată situaţia.
   - Şi tu? Ai renunţat la teoria ta despre sinucidere?
   Privirea inteligentă a lui Sarah era aţintită asupra lui. Începea să iasă din şoc şi era clar că avea o mulţime de întrebări.
   - Încerc să-mi dau seama cât de sofisticată e toată treaba.
   - Ei bine, să mă anunţi când ai luat o decizie, spuse el. Pentru că, dă-mi voie să-ţi spun, sunt sătul de toată tâmpenia asta.
   Închise telefonul, iar Sarah veni mai aproape de el. Poate că nu voia să fie auziţi de angajatul parcării, poate voia să fie mai aproape de el.
   - Spune-mi ce se petrece. Acum. Şi vreau să aud întreaga poveste. Sau... îi voi spune acestui domn drăguţ şi poliţiei că tu eşti de vină, spuse ea arătând spre frânghie şi spre harnaşamentul de pe asfalt.
   - Nu e nevoie să mă ameninţi. O să-ţi povestesc tot, fără să ascund nimic. Dar nu aici, spuse el arătând spre angajat. Nu putem fi siguri că nu suntem ascultaţi.
   Ea încuviinţă.
   - Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă ţi s-ar fi întâmplat ceva.
   Un mic zâmbet apăru pe chipul ei.
   - Sunt sigură că te-ai fi descurcat.
   - Nu aş fi atât de sigur.
   Sarah îşi luă privirea de la el şi se uită prin parcare.
   - Aşa e. Ar fi trebuit să-ţi găseşti pe altcineva de urmărit.
   El râse.
   - Te-am văzut din pură coincidenţă la Fork şi din pură coincidenţă mi-a plăcut cafeaua de acolo, aşa că am început să merg regulat.
   - Şi de aia de cele mai multe ori mai pierdeai timp pe acolo după ce îţi luai cafeaua?
   - O, oftă el cu ochii în pământ.
   Se vedea că e stingherit, chiar ruşinat. Nu mai făcuse niciodată în viaţa lui aşa ceva. Şi îi judeca pe cei care făceau ce făcuse el.
   Sarah îl cuprinse pe după gât.
   - E în regulă. Am fost flatată.
   Îşi ridică privirea spre ea. Îi simţea parfumul înţepător şi dulce.
   - Dar dacă aş fi ştiut câte necazuri aduci... adăugă ea.
   Jameson îi înăbuşi cuvintele cu un sărut.
   Sarah se desprinse din sărut.
   - Nu trebuia să dai nişte telefoane?
   „La naiba.”
  
   Claire izbucni în lacrimi în clipa în care auzi că Jane era bine. Timp de câteva minute nu auzi decât suspine înăbuşite. În cele din urmă putu să vorbească din nou.
   - E cu tine?
   - E cu tatăl ei, Thomas Lake, care locuieşte în Manchester. Cât de departe eşti?
   - Abia m-am urcat în tren. Va dura cam două ore. Cum de e la el?
   - Acolo au trimis-o.
   - Şi e bine? Ai vorbit tu cu ea?
   - A vorbit Augusta cu ea. O voi suna şi eu acum. Îi voi spune că eşti pe drum spre ea şi o să-ţi trimit adresa.
   Claire ezită.
   - Tu eşti mai aproape?
   - Nu pot pleca de aici. Aştept să vină poliţia.
   - Sarah e bine?
   Părea cu adevărat îngrijorată, ceea ce era un pas înainte după ieşirea furioasă de mai devreme.
   Jameson o strânse de mână pe Sarah.
   - E cu mine acum. Am recuperat-o şi pe ea.
   - Deci s-a terminat? Şi cum rămâne cu Lana?
   - Sunt sigur că Lana o să fie bine, dar nu se va termina povestea până nu-l prindem pe nebunul responsabil de toate astea.
   - Al naibii de adevărat, spuse Claire.
   Sarah făcu semn din cap spre casa scărilor, de unde apărură doi agenţi de poliţie. Angajatul parcării se îndrepta spre ei, gesticulând spre frânghie şi spre harnaşament.
   - A venit poliţia. Trebuie să închid.
   - Ce să le spun? întrebă Sarah în timp ce cei trei bărbaţi se apropiau.
   - Adevărul.

63

   Ce scria în mesaj?
   Bloom derulă mesajele până ajunse la cel pe care-l căuta.
   „Lana Reid nu prezintă chiar caracteristicile pe care noi le căutăm.”
   Lana părea jucătorul cel mai sensibil şi mai iresponsabil: consumul de droguri, abuzul de alcool. Profilul ei psihologic indica faptul că e impulsivă, predispusă la plictiseală şi nu neapărat neînfricată.
   Bloom se uită spre grădina cândva perfectă a mamei sale, care acum era neîngrijită.
   Mai rămânea o întrebare care o măcinase de la început şi pentru care încă nu avea un răspuns. De ce ar fi recrutat cineva psihopaţi?
   Dar poate că îşi punea întrebarea greşită. Poate că nu vedea problema din unghiul potrivit şi răspunsul fusese mai aproape decât crezuse.
   Îl sună pe Jameson, dar el nu răspunse. Închise fără să lase vreun mesaj.
   Probabil era ocupat cu poliţia. Îşi luă haina şi geanta, se asigură că uşa din spate e închisă şi plecă spre gară. Voia să meargă în Leeds şi să le împărtăşească teoria ei lui Jameson şi lui Sarah.
   Părinţi şi copii stăteau în faţa casei pe iarbă, bucurându-se de după-amiaza caldă de primăvară. Şi-o aminti pe Penny traversând gazonul în acea după-amiază îngrozitoare, întorcându-se într-o casă goală. Cât ghinion avusese Penny! Se chinuise atât de mult să rămână însărcinată şi apoi o născuse pe Seraphine. Nu mai ştia nimic de Penny de ani buni. Mama ei încercase să ţină legătura cu ea după episodul cu sinuciderea, dar pentru Penny era prea greu să fie în preajma familiei pe care o învinovăţea pentru moartea fiicei sale.
    Oare bănuia Penny că fata ei ar putea fi în viaţă? Că e posibil ca de la vârsta de 14 ani să fi umblat liberă atrăgându-i pe alţii în plasa ei, manipulându-i pentru a obţine o viaţă nouă?
   Îi sună telefonul. Se aşteptase să fie Jameson, dar era agent Green.
   - Uite încă o întorsătură în cazul nostru, spuse agent Green cu obişnuitul ton rece. Grayson Taylor a fost reţinut în Peterborough. Nici mai mult, nici mai puţin decât Peterborough. Agent Logan are un sistem sofisticat prin care verifică rapoartele privind arestările.
   Să fi fost eliberat de cel care controla jocul? Părea puţin probabil. Încă nu-şi îndepliniseră promisiunea de a-i elibera pe Lana şi pe Stuart.
   - De ce a fost arestat?
   - Pentru furt de identitate şi fraudă. Folosea datele unei tinere femei cu care locuia pentru a obţine bani prin înşelăciune. Se pare că ea era o moştenitoare bogată şi tăticul ei a devenit suspicios.
   - Se află la secţia de poliţie?
   - În Peterborough, da.
   - Trebuie să-l reţinem acolo.
   - Ei bine, îl vor interoga şi dacă va fi găsit vinovat, va fi condamnat şi chemat în instanţă.
   - Dacă Grayson a fost arestat, înseamnă că a picat testul. Trebuie să stea în custodie până când ajunge tatăl lui acolo. Geoff Taylor a fost anunţat?
   - Habar n-am. Logan m-a sunat, iar eu te-am sunat pe tine.
   - Sună-l. Spune-i să se ducă imediat la secţia din Peterborough. Apoi vorbeşte cu agentul care se ocupă de caz şi spune-i că este necesar să-l reţină pe Grayson până când ajunge tatăl lui acolo.
   - Nu pot să fac asta. Nu am autoritatea necesară. O să mă trimită la plimbare.
   - Aşa cum am spus, dacă Grayson a fost arestat, înseamnă că a picat testul. Cei care păţesc asta nu se mai întorc niciodată. Dacă Grayson pleacă singur de la secţie, îţi garantez că o să dispară de tot de data asta.
   - Chiar are vreo importanţă?
   - Hei, haide, agent Green. E un tânăr care are toată viaţa înainte şi un tată care-l iubeşte foarte mult. Ar putea încă să aibă un viitor strălucit.
   - Chiar crezi toate prostiile astea? E un dement ordinar. Eu zic că face umbră pământului degeaba.
   Agenţii de poliţie aveau de-a face cu pătura cea mai rea a societăţii şi asta le schimba perspectiva.
   - Nu contează dacă-mi împărtăşeşti sau nu viziunile. Credem că va păţi ceva rău dacă nu intervenim, aşa că trebuie să facem ceva.
   - Ce te face să crezi că va păţi ceva? întrebă Green.
   - Chiar crezi că toţi cei 109 jucători sunt încă activi în joc? Nici vorbă. Niciun joc, indiferent de cât de ingenios ar fi, nu poate ţine ocupată mintea unui psihopat timp de mai bine de un an. Pur şi simplu nu au atât de multă răbdare.
   - Aşa că se descotoroseşte cineva de ei? E o concluzie pripită. Ce dovezi ai?
   Era o întrebare legitimă. Dar cifrele pur şi simplu nu se pupau.
   - Dacă vrei, pot să vorbesc eu cu chestorul-şef adjunct Barker să-i spun să vorbească el mai departe.
   - Nu, lasă-mă pe mine. O să văd ce pot face. Le voi spune că trebuie să-l interoghez în legătură cu un caz de aici, din Bristol şi mă voi duce personal acolo.
   Numele lui Steve avusese efectul scontat.
   - Mulţumesc, Phil.
   Închise telefonul şi găsi un loc liber. Îşi verifică mesajele. Avea unul de la Jameson: erau într-un pub numit The Lock. Atunci telefonul sună din nou.
   - Doamna Bloom? Libby Goodman la telefon.
   - Libby.
   - Am aşteptat să vină cineva, dar...
   - Îmi pare rău. Din cauza anumitor circumstanţe, astăzi a fost imposibil să ajungem acolo.
   Bloom auzi pe fundal plânsul unui bebeluş.
   - Voiam să vă spun despre mesajul pe care l-am primit azi-dimineaţă de la Stuart.
   Bloom îşi îndreptă spatele în scaun, lipindu-şi şi mai tare telefonul de ureche.
   - Ce ţi-a spus?
   - Pur şi simplu m-a întrebat cum îl cheamă pe copil.
   - Libby, poţi să-mi citeşti mesajul?
   - „Ce nume i-ai dat copilului meu?” Asta a fost tot.
   „Copilului meu.” Formularea asta o neliniştea pe Bloom. Psihopaţii sunt egoişti şi posesivi.
   - Şi ce i-ai răspuns?
   Un bărbat în vârstă se aşeză pe locul din faţa ei. Purta o pereche de pantaloni crem, un tricou albastru-deschis şi un pulover portocaliu pus pe umeri. Ţinuta tipică pensionarului care o ducea bine.
   - I-am spus doar că, dacă vrea să ştie, trebuie să mă sune. Dar nu a făcut-o. Am sunat de câteva ori la numărul respectiv, dar nu se întâmplă nimic. Nici mesaj vocal, nimic. Nu am ştiut dacă să-i trimit sau nu un mesaj.
   Bloom se gândea că Libby, care acum era o proaspătă mămică obosită, nu ar fi avut nimic de câştigat dacă i s-ar fi povestit la telefon adevărul despre Stuart. Trebuia să facă asta faţă în faţă.
   - Ce zici dacă trec mâine pe la tine şi stăm de vorbă despre asta?
   Libby fu de acord şi-i spuse că ar fi bine să vină dimineaţa, între reprizele de somn şi orele de masă ale copilului. Închise telefonul. Bloom surprinse privirea bătrânului şi-i zâmbi. El îşi feri privirea. Oare ascultase convorbirea? Se uită pe fereastră la clădirile oraşului care se conturau din ce în ce mai aproape. Ghemul de frică din stomac devenea din ce în ce mai mare. Îl privi pe bătrân, iar el din nou îşi feri privirea. Era paranoică. Un bărbat singur, de o vârstă respectabilă, care trăgea cu ochiul la o femeie tânără în timpul unei călătorii cu trenul.
   Sau era unul dintre ei şi primise misiunea de a o urmări.
   Pentru a verifica, se aplecă şi-şi întoarse capul spre uşile care despărţeau vagoanele. Văzu un semn către toalete. Se ridică şi merse spre vagonul din faţa ei. Trecu de toaletă şi se aşeză pe un scaun cu faţa spre locul din care venise. Îşi butonă telefonul cu ochii pe uşa prin care trecuse. Bătrânul nu apăru. Bineînţeles că nu.
   Când trenul ajunse în Leeds, Bloom rămase aşezată până coborî toată lumea. Pe peron, o femeie îmbrăcată într-o haină roşie se chinuia să aşeze în cărucior un copil care plângea şi dădea din picioare. Bloom se ridică, vrând să o ajute, dar când înaintă spre uşă, un domn îi veni femeii în ajutor. Bloom aşteptă în uşă, privind. Era bătrânul.
    Îi zâmbi călduros mamei şi apoi se opri şi scoase limba către copil, care pe moment nu mai bătu din picioare. Fu suficient cât mama să aibă timp să-i strecoare mânuţele grăsuţe prin centuri şi să securizeze mecanismul. Efortul i se citea pe chip. Îi zâmbi bărbatului.
   Un zâmbet care trăda uşurare, mulţumire şi un strop de ruşine. Bărbatul în vârstă spuse ceva ce o făcu să râdă şi o strânse uşor de braţ. Apoi se ridică şi privi direct spre Bloom. Ea îşi păstră expresia neutră de pe chip, încercând să-i citească intenţiile. Zâmbea, dar privirea îi era goală. Apoi îi făcu cu ochiul.
   Bloom îşi auzi pulsul în urechi, un sunet ritmic din ce în ce mai accentuat. Coborî din tren şi când îşi ridică privirea, bărbatul dispăruse.
   Privi în spate spre capătul trenului, dar nu era acolo. Nu erau mai mult de 5 minute până la Jameson, poate chiar mai puţin dacă mergea repede.
   Pe când se apropia de primul vagon al trenului, conductorul coborî şi închise uşa în urma lui. Era tânăr, avea pielea lăptoasă şi era dat cu mult prea mult gel. Îi zâmbi lui Bloom, apoi se uită în spatele ei şi, spre uimirea ei absolută, zâmbi din nou. Se uită la reflexia din geamul trenului să vadă cine era în spatele ei. Era domnul în vârstă. Probabil că se urcase înapoi în tren şi o aşteptase pe ea să treacă. De aceea dispăruse brusc.
    Nu voia să-i dea satisfacţie sau avantajul de a şti că-l suspectează de ceva, aşa că se concentră să-şi menţină capul sus şi umerii drepţi. Începu să urce pe scările rulante, dar drumul era blocat de o doamnă asiatică mărunţică şi de fiul ei.
   Erau adânciţi în conversaţie şi nu o auziră când încercă să îi roage să îi facă loc.
   Bloom puse o mână pe umărul băiatului şi spuse:
   - Mă scuzaţi, îmi daţi voie să trec?
   Dar până să se uite la ea şi să elibereze drumul, ajunseseră deja sus.
   Augustei îi venea să o ia la fugă, dar se abţinu. Poate că nici nu era în spatele ei, ci la baza scărilor, sau blocat undeva în spatele unei familii care se mişca greu. Trecu în viteză prin faţa patiseriei şi prin spatele unei cafenele Starbucks. Vedea deja turnichetele de la ieşirea din spate. Se căută de bilet în buzunarul stâng al hainei. Nu era acolo, încercă şi în celălalt buzunar. Nimic. Îşi deschise geanta şi începu să caute. Ajunsese la barieră deja.
    Controlorul se sprijinea de ghereta care se afla în partea opusă. Nu mai era nimeni altcineva la ieşire. Căută printre chitanţele pe care le avea în poşetă, dar nici urmă de bilet. Ştia că nu era acolo. Oare îl lăsase pe scaun? Sau îi căzuse pe undeva? Se simţi cuprinsă de un val de panică şi i se uscă gâtul.
   - Ştiţi că vă puteţi folosi biletul electronic de pe telefonul mobil? spuse omul de la bilete.
   Întotdeauna îşi punea biletul în buzunarul stâng al hainei. Verifică din nou buzunarul şi de data asta se simţi cuprinsă de uşurare când pipăi bucata de hârtie cuibărită lângă materialul hainei.
   - Mulţumesc, îi spuse ea angajatului de la bilete.
   Odată trecută de turnichete îndrăzni să arunce o privire în spate. Domnul în vârstă mergea spre turnichete cu biletul în mână.
    Încercând să pună cât mai multă distanţă între ea şi bărbat, Bloom urcă în grabă scările rulante, uitându-se din când în când la bărbatul din spatele ei, care îi zâmbi omului de la bilete şi cu care schimbă câteva cuvinte de complezenţă. Controlorul îşi îndreptă postura. Probabil că nu-şi dăduse seama de acest lucru.
   Majoritatea oamenilor îşi ajustează fără să-şi dea seama poziţia când se află în preajma oamenilor pe care-i consideră mai de succes sau mai puternici decât ei. Iar psihopaţii funcţionali au abilitatea de a fi fermecători şi în acelaşi timp intimidanţi, o combinaţie care oferă un teren fertil pentru manipulare.
   După ce ajunse sus, Bloom o luă spre ieşirea care dădea în Granary Wharf. Exact în faţă se vedea intrarea de la Hilton, iar la parterul hotelului era cafeneaua The Lock, unde o aşteptau Jameson şi Sarah. O luă la fugă.
   Bărbatul în vârstă nu părea genul care să alerge. Când ieşi în fugă din gară şi ajunse pe trotuarul mărginit de gardul ce înconjura apele canalului, o figură familiară îi sări în faţă. Se opri brusc. Auzi paşi în urma ei.
   - Doamna Bloom, spuse Stuart Rose-Butler apucând-o de antebraţ. Veţi fi atât de bună încât să ne urmaţi?
   Bărbatul în vârstă o apucă de celălalt antebraţ şi ea ştiu că nu avea de ales. Trebuia să facă exact ce i se spunea.

64

   Jameson îşi termină paharul şi se uită la ceas. Augusta ar fi trebuit să fie deja acolo.
    Se uită prin fereastra mare din stânga barului. Se vedeau doar câteva persoane care se întorceau acasă de la serviciu. Soarele apunea, iar ei mergeau gârboviţi pentru a se încălzi.
   - O să ajungă, spuse Sarah jucându-se cu degetele ei subţiri pe marginea paharului de vin.
   Îi spusese toată povestea, de la momentul în care Lana primise invitaţia până la provocările primite de Bloom.
   - Mă simt prost că nu ţi-am mulţumit că ai venit să mă salvezi, spuse Sarah.
   - Normal că aş fi venit să te salvez, o asigură el.
   - Mă cunoşti de doar două săptămâni.
   - 16 zile, dar cine ţine socoteala.
   Sarah luă o gură de vin, dar îi putea vedea zâmbetul din spatele paharului.
   - Crezi că e suficient timp să te îndrăgosteşti?
   Jameson zâmbi. Ştia că era suficient, dar mai era cale lungă până să recunoască acest lucru.
   - Nu aş spune chiar îndrăgostit.
   - Ştii, i se spune îndrăgosteală. Nu te poţi concentra, îţi creşte ritmul cardiac, îţi e foarte dor de cealaltă persoană.
   - Îndrăgosteală? repetă el.
   Sarah îl privi în ochi.
   - Nu e vorba de dragoste, deşi multă lume le confundă. Nu spun că asta ţi se întâmplă şi ţie...
   Întinse mâna spre el.
   Se ridică de pe scaun, simţindu-se destul de ruşinat, şi spuse:
   - E momentul să mai luăm ceva de băut.
   - Aşteaptă, spuse Sarah apucându-l strâns de mână. Voiam să ajung undeva cu asta. Am citit că psihopaţii nu sunt capabili să experimenteze starea de îndrăgosteală pentru că al lor creier nu produce suficientă oxitocină.
   - Nu e ăsta hormonul iubirii?
   Sarah încuviinţă.
   - Este adesea supranumit hormonul ataşamentului. Îi simţim efectele atunci când formăm o legătură cu alte persoane şi chiar cu animale. Este produs atunci când mamele îşi alăptează copiii, când facem sex şi chiar şi atunci când mângâiem un câine.
   Jameson se aşeză la loc, intrigat.
   - Aşadar, psihopaţii nu se ataşează pentru că nu pot să simtă entuziasmul la acel nivel?
   - Este doar una dintre ipoteze, dar ar putea explica de ce psihopaţii ies dintr-o relaţie fără să privească în urmă.
   - Chiar că sunt construiţi altfel.
   - Aşa se pare. Indiferent dacă e vorba de factori genetici sau factori de mediu. Dar asta e ceva ce Augusta probabil ştie.
   - O să mă simt puţin ignorant când va ajunge şi voi două veţi începe să vorbiţi despre psihopaţi...
   Îşi verifică din nou ceasul. Trenul ei ajunsese cu 15 minute în urmă.
   - O voi suna. Poate s-a dus la alt bar.
   Înainte să poată face acest lucru, un bărbat lat în umeri se apropie de masa lor. Haina lui neagră, pantofii lustruiţi şi întreaga lui înfăţişare ţipau „poliţist”.
   - Domnule Jameson, doamna Mendax. Sunt agent Beardsley.
   Le arătă legitimaţia, apoi o puse înapoi în buzunar.
   - Mai devreme i-aţi dat o declaraţie colegului meu în parcarea din Sovereign Square. Aţi menţionat numele unui bărbat, Stuart Rose-Butler? Îl caut pe Stuart Rose-Butler în legătură cu un caz la care lucrez. Aţi putea să-mi acordaţi câteva clipe din timpul dumneavoastră?
   Jameson simţi ceva suspect, dar nu putea spune exact ce. Într-adevăr, el şi Sarah îl reclamaseră pe Stuart Rose-Butler ofiţerului care le luase declaraţia în parcare.
   - Luaţi loc, spuse Sarah, în mod evident bucuroasă să ajute.
   - Am putea discuta despre asta la secţie? întrebă agentul uitându-se când la Sarah, când la Jameson. E la 5 minute de mers pe jos.
   - Aşteptăm pe cineva, spuse Jameson, simţind o umbră de suspiciune.
   - Îi poţi da un mesaj în care să-i spui să vină acolo, nu? întrebă Sarah.
   - Ar fi trebuit să ajungă deja.
   Se ridică de la masă, se uită pe geam şi studie mulţimea de pe stradă.
   Patru oameni de afaceri trecură pe lângă cafenea şi intrară într-un restaurant cu specific brazilian aflat în colţul opus al străzii. Trei studenţi îmbrăcaţi în blugi mulaţi şi pantofi sport îşi dezlegau bicicletele din spaţiul special amenajat. Nici urmă de Augusta.
   Îşi scoase telefonul şi o sună. Îi intră căsuţa vocală.
   - Eu sunt. Ai prins trenul de la 16.15? Suntem încă la cafeneaua The Lock, spuse el privind-o pe Sarah, care îşi pusese jacheta pe ea şi stătea de vorbă cu agentul. Dar plecăm spre secţia de poliţie să răspundem la nişte întrebări despre Stuart.
   Sarah ar fi făcut orice ca atacatorii să fie prinşi, iar el nu putea să o condamne pentru asta.
   - Deci, la ce caz lucraţi? întrebă Jameson ţinând uşa deschisă pentru Sarah şi pentru agent Beardsley.
   „Beardsley”, se gândi el când agentul o luă înainte. De ce i se părea atât de cunoscut numele?
   - Amice, îţi voi da toate detaliile când ajungem la secţie.
   „Amice.” Sesizase un uşor accent din Liverpool.
   Asta era. Agent Beardsley era însuşi agentul din Liverpool care primise felicitarea. Era unul dintre ei.
   - Sarah?
    Jameson întinse mâna după ea, iar ea se întoarse, intrigată de tonul vocii lui.
    - Hai să intrăm înapoi.
   În pub cel puţin erau martori.
   Beardsley reacţionă pe loc la tonul vocii lui Jameson, băgând mâna în buzunarul hainei, de unde scoase un pistol Taser pe care-l îndreptă spre Sarah.
   - Eşti trecut prin viaţă, Jameson. Ştii ce e ăsta şi ce se va întâmpla cu micuţa ta prietenă dacă apăs pe trăgaci. Nu ai vrea să se întâmple aşa ceva, nu?
   Beardsley zâmbea, dar în ochi i se citea altceva.
   - Pe de altă parte, dacă nu te deranjează acest lucru, sunt sigur că mă voi bucura de priveliştea corpului său frumos zvârcolindu-se pe jos. E decizia ta.
   Jameson nu-i putea lua arma din mână. Dar ar fi fost o nebunie să meargă undeva cu psihopatul ăla.
   - Şi dacă-ţi trece prin minte vreun gest eroic, bagă la cap că dacă păpuşica suferă de vreo boală de inimă, chestia asta o va ucide.
   Jameson încercă să citească vreun semn în privirea lui Sarah, să vadă dacă avea permisiunea ei. Nu se puteau supune voinţelor nebunilor. Singura lor opţiune era să riposteze. Dar privirea lui Sarah nu trăda nimic.
   Apoi Beardsley spuse ceva ce schimbă totul.
   - Ar fi mai bine să mergem. Doamna Bloom ne aşteaptă.

65

   Bloom era aşezată pe un scaun de lemn. Avea încheieturile legate cu o sfoară care se prelungea şi-i cuprindea şi gleznele. Picioarele îi erau strâns legate şi palmele aşezate pe genunchi.
    În faţa ei mai erau două scaune de lemn cu sfori ce atârnau pe spătare şi în jurul celor trei scaune, alte şase scaune destul de diferite, aşezate în cerc. Erau capitonate şi aveau mânere din catifea. Pe ele nu stătea nimeni. Bloom era singură.
   Stuart şi colegul lui o aduseseră într-un subsol abandonat de sub arcadele gării din Leeds. Nu scoseseră un cuvânt. Îi ignoraseră toate întrebările. Îi luaseră telefonul, o legaseră şi apoi plecaseră. Unele arcade dinspre Granary Wharf fuseseră transformate în baruri sau restaurante, dar aceasta era o arcadă interioară folosită ca parcare. Tavanul şi pereţii erau făcuţi din cărămidă, iar din podea lipseau unele bucăţi, lăsând la vedere piatra de dedesubt. Era întuneric şi mirosea a umezeală. În stânga lui Bloom erau şase ferestre crăpate şi înnegrite de trecerea timpului. Soarele care apunea în spatele lor dădea o lumină de culoarea muştarului. Ieşirea din stânga ei, pe unde intrau şi ieşeau maşini, era prevăzută cu uşi duble din lemn vopsite în negru şi închise etanş.
    Ţipase după ajutor, sperând că un trecător o va auzi, dar nu răspunsese nimeni.
   Uşa se deschise din nou, iar ochii lui Bloom îi întâlniră pe ai lui Jameson. Furia de pe faţa lui se evaporă, lăsând loc îngrijorării pe măsură ce cerceta cu privirea sfoara cu care era legată. În spatele lui era o fată cu păr lung blond. Probabil era noua lui iubită, Sarah.
    Un bărbat îmbrăcat într-un sacou gri îi conduse înăuntru şi în urma lor venea Stuart, bărbatul în vârstă şi o mulatră plinuţă. Denise.
   - Stai jos, îi spuse bărbatul în costum gri lui Jameson, arătând spre scaunul din stânga lui Bloom.
   Bloom crezu că va refuza, dar Jameson făcu aşa cum i se spuse. Pe Sarah o aşezară pe ultimul scaun din lemn rămas liber, iar Stuart începu să-i lege încheieturile ca pe ale lui Bloom. Sarah evita să-l privească pe Stuart, uitându-se în schimb spre Jameson. Nu părea speriată. Bloom ştia că Jameson era impresionat de curajul ei.
   - Eşti bine? întrebă Jameson aruncând o scurtă privire spre Bloom.
   - Da. Tu? răspunse ea.
   El nu răspunse. Atenţia lui se mutase asupra lui Sarah.
   - Nu-ţi face griji, îi spuse ea. Eşti aici doar pentru că te-au folosit ca să ajungă la mine. Vei fi bine. Mă voi asigura că aşa va fi.
   Cuvintele lui Jameson erau pline de încredere.
   Bloom simţi o tristeţe apăsătoare.
   Bărbatul în costum gri îl legă pe Jameson şi se alătură celorlalţi, care stăteau deja pe scaunele de catifea.
   - Suntem înconjuraţi de psihopaţi. Norocoşii de noi, spuse Jameson.
   Se uită la celelalte două scaune libere, unul în spatele lui Sarah şi unul în spatele lui Bloom.
   - Cineva nu le are cu punctualitatea.
   Paznicii lor nu scoaseră niciun cuvânt.
   - Sarah, nu e aşa? întrebă Bloom.
   - Tu trebuie să fii Augusta. Nu e cel mai potrivit moment să ne cunoaştem, dar... bună. Marcus mi-a povestit numai lucruri bune despre tine.
   Bloom zâmbi.
   - Suntem un grup de oameni care se apreciază reciproc. Nu-i aşa, Marcus?
   Se purta copilăreşte, dar nu se putea abţine, probabil pentru că era legată de un scaun. Sau poate pentru că era conştientă că atenţia lui Jameson era îndreptată către o altă persoană.
   Bloom se uită în jur. Înţelesese mereu de ce existau psihopaţii. Erau prototipul evoluţionist cel mai puţin complicat. Ne naştem singuri, murim singuri, iar călătoria dintre cele două momente e doar a noastră. Aşa că de ce să nu ne dedicăm viaţa propriei persoane?
   Se uită la Jameson, care o privea pe Sarah.
   Iubirea. Acesta era răspunsul. Era absolut evident că Marcus Jameson, prietenul ei cel mai bun şi persoana de care era cel mai apropiată, era îndrăgostit. Şi acest lucru îi frângea inima.
   Bloom se întoarse către Sarah.
   - Mendax e un nume neobişnuit. Este de origine latină?
   Sarah zâmbi impresionată.
   - Chiar aşa este. Ştii că eşti prima persoană care mă întreabă asta?
   - De ce suntem aici şi pe cine aşteptăm? întrebă Jameson întorcându-şi capul. Ei bine, ei de ce nu-i daţi drumul? întrebă el arătând cu bărbia spre Sarah. Ea nu are nimic de-a face cu toate astea.
   Lui Bloom nu-i scăpă acel mic zâmbet din colţul buzelor lui Sarah.
   - Nu mai aşteaptă pe nimeni, Marcus, spuse ea. Celelalte două scaune sunt pentru noi doi.
   Jameson se uită la ea. În mintea lui, punctele începeau să se unească făcând conexiunile.
   - O provocare finală?
   - Cred că nu atât o provocare, cât o invitaţie. Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc, spuse ea vorbind cu cei aflaţi în încăpere.
   - Nu o invitaţie la joc, ci o invitaţie să ne alăturăm lor? Cuvintele lui ironice lăsară loc nedumeririi pe măsură ce conştientiza seriozitatea din privirea lui Bloom. Serios? Crezi că încearcă să ne recruteze?
   Bloom clătină din cap încet.
   - Nu pe noi.
   - Pe tine? întrebă el. Dar sunt două locuri libere. Pentru cine e cel de-al doilea loc?
   Îşi plimbă din nou privirea prin încăpere:
   - Hei! Adunătură de psihopaţi! Pe cine plănuiţi să aşezaţi pe scaunul numărul 2? Eu nu mai vreau să joc jocul ăsta.
   O privi din nou pe Bloom.
   - De ce nu spune nimeni nimic? Parcă ai spus că lor le place să se dea mari. De ce stau acolo ca nişte timizi cărora le-a mâncat cineva limba?
   - Pentru că, în ciuda psihopatiei lor, şi ei sunt fiinţe umane care aşteaptă ca liderul să ia cuvântul. Nu-i aşa, Seraphine?
   Jameson se întoarse în scaun spre femeia plinuţă cu piele măslinie care era aşezată în stânga lui. Frânghia îi intră şi mai tare în piele.
   - Ea e adolescenta ta sinucigaşă? Ai avut dreptate?
   - Seraphine se pricepea să-şi ascundă identitatea, spuse Bloom, dar nu. Seraphine era blondă, cu pielea deschisă la culoare şi ochii albaştri. Nici chiar ea nu ar fi putut să atingă acest nivel de deghizare.
   Îi apărură lacrimi în colţul ochilor când Jameson se întoarse cu faţa spre ea.
   - Îmi pare rău, îi spuse.
   - Ce? Nu...
   - Mendax, spuse Bloom. E latinescul pentru „mincinos”. O mică glumă de-a ei, îmi imaginez.
   - Cred că eşti de acord că e o minciună nobilă, spuse Sarah.
   Jameson se întoarse cu faţa spre ea. Îşi frecă încheieturile una de alta şi sfoara cu care fuseseră legate căzu pe podea.
   - Credeam că vei fi încântată să afli că trăiesc şi că mi-am găsit un ţel.
   - Nu la asta mă refeream, spuse Bloom.
   - Chiar credeai că mi-aş folosi talentul şi anii pierduţi pe băncile facultăţii de medicină ca să ajung un doctor genial, dar ascuns prin cine ştie ce sală de operaţii?
   Se uită apoi spre Jameson.
   - Cei ca mine au o înclinaţie spre carierele care implică stres şi riscuri.
   - Deci ai devenit psihiatru şi ai început să selectezi psihopaţi. De ce?
   Când Bloom îşi dăduse seama că le lipsea o piesă-cheie din puzzle - răspunsul la întrebarea de ce s-ar deranja cineva să recruteze psihopaţi - fusese foarte aproape de răspuns. În tren, când se ascundea în toaletă, îşi făcuse în sfârşit curaj să caute pe Google „experţi în psihopatie funcţională” şi descoperise în capul listei numele psihiatrului Sarah Mendax.
   Sarah îşi încreţi vârful nasului.
   - O, Augusta. Poţi mai mult de atât.
   Jameson, care până atunci nu spusese nimic, se trezi din amorţeală.
   - Scuze... ce? Tu...
   Se uită spre Bloom.
   - Nu se poate să fie Seraphine. Mi-aş fi dat seama.
   - Seraphine Walker este un psihopat funcţional care suferă de o formă avansată de psihopatie, spuse Bloom.
   - Prea bine, dar Sarah este călduroasă şi... bună. Este medic. Salvează vieţi.
   Jameson se holbă la Sarah.
   - Marcus, spuse Bloom. Uită-te la mine. Uită-te la mine acum. Seraphine... va fi oricine îşi doreşte ea să fie. Orice îţi doreşti tu să fie ca să obţină ce are nevoie de la tine.
   Seraphine, acum adult, se ridică de pe scaun şi-şi întinse spatele.
   Membrele ei lungi, atletice şi trăsăturile atrăgătoare erau cu siguranţă o altă armă puternică din arsenalul cu care îi manipula pe cei din jur.
   - Acum prefer să mi se spună Sarah.
   Îşi întoarse capul spre Jameson.
   - Chiar nu înţelegeam de ce lucrezi cu tipul ăsta, spuse ea ducându-se în faţa lui, de unde putea să-l privească mai bine. Nu mă înţelege greşit, eşti o bomboană de bărbat.
   Se întoarse apoi spre Bloom.
   - Dar nu puteam să înţeleg în ce fel te ajuta. Acum înţeleg, spuse ea punându-şi o mână pe umărul lui Jameson. El este cel cu sentimentele dintre voi doi. Aduce lucrurile care ţie îţi lipsesc aproape la fel de mult ca mie: umorul, încrederea... iubirea.
   Jameson se scutură.
   - Ia-ţi mâinile de pe mine.
   - Vezi? El reacţionează imediat şi pasional. Este incredibil.
   Seraphine se apropie şi mai mult de el.
   - Chiar eşti incredibil, Marcus. Mi-ar plăcea să te las Augustei.
   Bloom simţi că temperatura din cameră scade cu câteva grade.
   - Stai puţin, spuse Jameson. Dar ce a fost cu toată tărăşenia din parcare? Te-ai prefăcut că vei fi aruncată de la înălţime?
   - O, dragul de tine, încă încerci să înţelegi ce se întâmplă aici, nu-i aşa?
   Seraphine se cocoţă pe scaunul de lemn.
  - Augustei îi lua cam mult să afle cine este noua ta prietenă şi sincer... începeam să mă plictisesc.
   - Te... plictiseai?
   Jameson părea pe punctul să vomite. Nu, asta nu avea nicio logică. Ar fi fost nevoie de o desfăşurare de forţe, ar fi trebuit să existe un plan, să se facă măsurători, să se găsească echipamentul necesar...
   Seraphine se aşeză la loc pe scaun şi uitându-se la Bloom ridică din sprâncene.
   - Şi creier, şi muşchi. Augusta, de ce nu l-ai luat pentru tine? Crezi că nu i-ar plăcea aerul tău de fată bătrână? Uneori eşti chiar drăguţă, ştii asta? Atunci când depui puţin efort.
   Seraphine râse scurt şi se uită în altă parte.
   - Cred că am atins un punct sensibil, spuse ea făcându-i cu ochiul lui Jameson. Marcus, adevărul este că eram interesată să aflu cât de puternice sunt sentimentele tale. S-ar putea spune că găsesc fascinante poveştile de dragoste.
   - Fascinante? întrebă Jameson dezgustat.
   - Care e cuvântul? Captivante. Iubirea mi se pare captivantă, îi spuse ea lui Bloom. Aşa cum spuneai şi tu, între noi sunt mai multe asemănări decât diferenţe. Şi, la fel ca toţi ceilalţi, şi noi ne dorim lucruri pe care nu le putem avea.
   Bloom îi întâlni privirea.
   - Asta mă include şi pe mine, apropo. Pentru că răspunsul este nu. Ştii asta, nu?
   - Până la urmă, ce vrei de la Augusta? întrebă Jameson. Ce are ea de oferit ce nu poţi obţine singură?
   Fiecare cuvânt al lui era plin de ură.
   Seraphine îşi ridică privirea spre geamurile crăpate de deasupra capului lui Jameson.
   - Augusta a ştiut exact ce sunt după doar două şedinţe. Niciun alt psihiatru sau psiholog nu a reuşit să pună un diagnostic şi am fost la destui. Şi nu doar că le-a luat mult, dar nici măcar nu au intuit ce am. Pentru că mă pricep foarte bine să ascund asta.
   O privi din nou pe Bloom.
   - Este singura persoană care a elucidat misterul şi mi-am petrecut 15 ani întrebându-mă cum a reuşit să facă asta.
   - Pentru că e al naibii de bună la ce face, spuse Jameson.
   - Poate. Sau poate...
   Ochii lui Seraphine se îngustară.
   - După ce mi-a spus ce e în neregulă cu mine şi că nu e doar o fază, am ştiut că singura modalitate de a ţine asta secret era să iau totul de la capăt. De-a lungul anilor a devenit parte din meseria mea să mă întâlnesc cu toţi experţii în psihopatie de care auzeam. Am scris chiar şi o lucrare în colaborare cu cel mai mare expert, iar el nu a avut cea mai vagă idee că lucra cu unul de-al lor. Am ajuns la două concluzii. Prima, că sunt extrem de talentată. Şi a doua, că doamna Augusta Bloom avea sigur ceva informaţii din interior.
   - Ce fel de informaţii din interior? întrebă Jameson.
   Seraphine îşi încrucişă braţele.
   - Augusta, despre ce fel de informaţii din interior ar putea fi vorba? Vrei să-l luminezi tu, sau mă laşi pe mine să fac asta?
   - Nu ştiu despre ce naiba vorbeşti, spuse Bloom. Şi chiar şi aşa, dacă tot ce ai făcut are legătură cu mine, de ce se află şi Marcus aici?
   - Ştii de ce e şi el aici.
   - Chiar ştiu?
   - Sigur că da, Augusta. După ce biata ta mamă a pierdut contactul cu realitatea, nu ai mai avut pe nimeni şi nimic de valoare în viaţa ta... în afară de el. Mi se pare ciudat să spun asta, dar a fost doar un colac de salvare.
   Fără niciun avertisment, bărbatul în costum gri se ridică în picioare şi îndreptă arma cu electroşocuri spre spatele lui Jameson, apoi trase. Corpul lui se încordă în scaun, trăgând de sforile cu care era legat. Nu scoase niciun sunet când şocul electric îi străbătu corpul, dar expresia de pe chipul lui trăda durerea atroce. O secundă mai târziu scaunul se înclină într-o parte şi căzu la podea.
    Având mâinile şi picioarele legate, Jameson nu se putu apăra în cădere şi se lovi cu capul de ciment cu un sunet înfundat. Corpul său continua să fie tensionat. Când bărbatul în costum gri luă degetul de pe trăgaci, Jameson rămase nemişcat.
   - Marcus! strigă Bloom zbătându-se şi trăgând de sfori. Dacă tu crezi că rănindu-l mă vei determina să fac ce vrei, faci o mare greşeală, domnişoară.
   Seraphine chicoti, apoi îşi luă scaunul şi veni mai aproape de Bloom.
   - Mereu mi-a plăcut tonul ăsta pe care îl foloseşti când dai ordine. Ştii, l-am copiat şi acum îl folosesc şi eu.
   Băgă mâna în buzunarul hainei, de unde scoase un mic obiect galben pe care i-l aşeză în poală.
  - H6, spuse ea în şoaptă.
   Bloom se holbă la creion. Avea vârful ascuţit, iar celălalt capăt era vopsit în roşu, ca o premoniţie a ce avea să se întâmple.
   - Cum ţi-ai dat seama? întrebă Seraphine. Când ţi-ai dat seama?
   - Când mi-am dat seama ce anume?
   - Că Sarah e de fapt Seraphine. Când ai desluşit misterul?
   - La început m-am gândit că poate eşti în viaţă şi după incidentul de la pod m-am gândit că poate eşti implicată în toate astea. Am ştiut că dacă aveam dreptate, tu ai fi vrut să ajungi cât de aproape posibil de ancheta noastră. M-am gândit la toate femeile pe care le-am cunoscut şi cu care am vorbit în ultima lună şi mi-am dat seama că doar cu tine nu făcusem cunoştinţă.
   - Iubita lui Marcus.
   Bloom încuviinţă.
   - Aşa că am căutat experţi în psihopatia funcţională. Imediat ce ţi-am văzut numele, mi-am dat seama ce se întâmplă.
   Seraphine părea mulţumită. Învârtea creionul în mână.
   - Dacă mi te alături, mă voi asigura că obiectul ăsta nu se va apropia de scumpul tău Jameson. Dar dacă refuzi, trebuie să ştii că am exersat... toate acele cadavre... toate acele morgi...
   Jameson zăcea nemişcat la podea. Cât avea să dureze până să-şi revină? Era bine? Cât de tare se lovise cu capul de ciment?
   - De ce naiba ai nevoie de mine? întrebă Bloom. Chiar dacă aş şti câteva informaţii din interior, pe care de fapt nici nu le ştiu, ce rol aş putea să am eu în jocul tău sofisticat?
   - Serios? Tot nu ştii?
   - Nu am nici cea mai vagă idee.
   - Augusta, nu am nevoie de nimic de la tine. Nu am nevoie de nimic de la nimeni.
   Bloom se încruntă. Dacă Seraphine nu avea nevoie de ea, atunci ce naiba voia?
   - Deci?
   - Deci?
   Îi sclipeau ochii jucăuş.
   Bloom râse. Bineînţeles. Era evident.
   - Nu ai nevoie să mă alătur ţie. Vrei să o fac.
   Seraphine se aplecă, ţinându-şi coatele pe genunchi şi palmele împreunate ca pentru rugăciune.
   - Ascunzi atât de bine cine eşti cu adevărat! Atât de bine, încât oamenii apelează la tine ca să trateze oameni ca mine. Ştii cât de tare e asta? Dar ştii care e faza? Ce am admirat mereu cel mai mult la tine e felul în care iei sub aripa ta protectoare tineri pe care-i îndrumi. Asta fac eu acum. Îţi continui munca. Şi categoric ar trebui să faci şi tu parte din asta.
   - Eu nu sunt ca tine.
   - Chiar aşa?
   Seraphine gesticula spre Jameson, care zăcea nemişcat.
   - Uită-te la el. Ce simţi când vezi aşa ceva?
   Nu ştia prea multe despre pistoalele cu şocuri electrice. Dar până acum ar fi trebuit să-şi recapete tonusul muscular. De ce zăcea încă?
   - Augusta, ce simţi? Ştiu că nu vrei să-i fac rău. Îţi place compania lui, îi respecţi judecăţile şi aşa mai departe. Dar te simţi vinovată că se află aici?
   - Nu am de ce să mă simt vinovată. Tu i-ai făcut asta, nu eu.
   - Da. Dar se află aici din vina ta. Şi zace acolo pe podea din cauza ta. E numai vina ta că a îndurat atât de multe... şi nu mă refer doar la descărcarea de şocuri electrice. Ai văzut şi tu cum se purta cu mine. Cât de mult ţinea la mine. Şi totul doar din vina ta.
   Bloom se holba la Seraphine, care o privea la rândul ei fix.
   - Cum te face asta să te simţi? întrebă Seraphine cu tonul ei grăbit, aproape nerăbdător. Cum te face asta să te simţi?
   - Nu sunt ca tine.
   - Eşti sigură de asta?
   - Sigur că da. Tu eşti o psihopată căreia nu-i pasă de consecinţele acţiunilor sale. Tu nu înţelegi că alţi oameni ţin mult la familie şi la prieteni. Uite ce le-ai făcut bieţilor tăi părinţi. Crezi că eşti o fiinţă superioară pentru că ai o gândire logică, dar asta nu te face o persoană mai bună.
   - Şi ştii care e răspunsul meu, Augusta? Că nu puteai să înţelegi adevărul despre mine dacă nu erai ca mine.
   - Ai avut nevoie de 15 ani să ajungi la această concluzie? Că mi-am dat seama ce se întâmplă cu adevărat pentru că sunt ca tine? Seraphine, poţi mai mult de atât.
   - Pun pariu că dacă ţi-aş analiza creierul aş vedea toate caracteristicile: o cantitate redusă de materie cenuşie în cortexul prefrontal şi altele. Toate astea afectează modul în care răspunzi la stimulii sociali şi emoţionali. Aş vedea poate şi un nivel scăzut de oxitocină.
   Seraphine se uită la Jameson cu o privire atotştiutoare.
   - Să fie asta negare? Sau ai ţinut ascuns cine eşti de atât de mult timp, încât ai ajuns să crezi şi tu că eşti aşa cum încerci să pari? Eşti distantă şi rece. Nu te-ai întrebat niciodată de ce? Nici nu ai fost să te cauţi?
   - Seraphine, ştii ce e aia o proiecţie?
   Seraphine zâmbi.
   - Am vrut să te supun unui test, aşa cum s-a întâmplat şi cu ceilalţi, spuse ea uitându-se la restul oamenilor din cameră. Dar le-am spus: „Nu va accepta provocarea. Îi place să deţină controlul”. Când vine vorba de - cum numea profesorul Dutton asta? - mixarea însuşirilor în psihopatie, la tine trăsături precum impulsivitatea şi luarea deciziilor riscante sunt la un nivel prea scăzut. De aceea poţi să ascunzi ce eşti atât de bine. Şi eu sunt la fel şi nu aş fi acceptat în veci provocarea. Şi eu, ca tine, sunt prea evoluată, prea bună. Aşa că asta a fost singura metodă de a te aduce aici să vezi din ce ai putea face parte. Tu ai început asta pentru că ştiai cât de uimitori suntem. Noi suntem rasa superioară. Noi controlăm totul, de la politică la afaceri. Noi tragem sforile. Noi începem războaie şi tot noi le punem capăt. Noi suntem deja la putere. Alătură-te nouă şi vei fi liberă să fii cum eşti tu cu adevărat.
   Bloom îl văzu pe Stuart scoţându-şi telefonul din buzunarul jachetei şi citind zâmbind un mesaj. Era acel rânjet pe care-l arborează o persoană când obţine ceva ce ştia deja că va obţine.
   Seraphine continuă să vorbească.
   - Ştiu că probabil te întrebi de ce ne-am adunat toţi aici. M-au auzit vorbind mult despre tine şi cei mai mulţi şi-au petrecut mult timp studiindu-te. Dar am vrut să vadă cu ochii lor de ce locul tău este aici.
   Se întoarse spre Denise.
   - Denise a fost prima care mi s-a alăturat. Când am văzut că are potenţial, mi-am dat seama ce ai văzut tu în mine.
   Bloom privi la cei din încăpere.
   - Să înţeleg că ei nu sunt toţi.
   - Sigur că nu. Suntem mulţi şi puternici. Dar aceste detalii le vei afla mai târziu... şi doar dacă ni te alături.
   Seraphine învârtea creionul între degetul arătător şi degetul mare.
   - Dacă tu continui să negi realitatea, voi fi nevoită să iau măsuri drastice. Voi găsi o altă metodă de a-ţi dovedi că am dreptate. Doar atunci când am văzut sângele revărsându-se într-o baltă cristalină pe podea mi-am dat seama cât de diferită sunt. Eu nu eram îngrozită, cum erau ceilalţi. Eram fascinată. Vrei să vezi?
   Bloom se uita la trupul lui Jameson întins pe podea. Ştia ce avea de făcut, dar nu voia să o facă. Curând avea să îşi revină, urma să audă tot şi ea nu avea cum să îi explice. Dacă experienţa asta nu le distrusese relaţia deja, ce avea să urmeze în această încăpere întunecată sigur ar fi făcut-o.
   Seraphine se ridică de pe scaun.
   - Îţi vei da seama, îţi promit. După ce fac ce am de făcut, îţi vei da seama.
   - Nu e nevoie să faci asta, spuse Bloom întâlnindu-i privirea.
   Cealaltă femeie o studie pe Bloom şi un zâmbet îi înflori pe buze.
   - Îţi recunoşti natura?
   Timp de o clipă, Bloom o privi pe Seraphine. Apoi încuviinţă abia vizibil.

66

   Lana deschise ochii. Avea mâinile şi picioarele încă legate, dar acum nu mai era pe scaun, ci pe podea. Ce se întâmplase? Făcuse tot ce i se ceruse.
   Îşi dusese la bun sfârşit provocările şi-i înfruntase pe Marcus Jameson şi pe colega lui cea ştearsă. Le-o dăduse chiar şi pe Jane. Oare şi fiica ei era legată în vreo cameră întunecată?
   Se smuci furioasă. Sfoara îi pătrunse şi mai tare în piele. Încercă să lărgească legăturile de la glezne, dar fără succes. Nu vedea nimic în jur, dar ştia că e închisă undeva. Îşi folosi piciorul pentru a simţi peretele de lângă ea. Să fi fost oare într-un portbagaj? Strigă cât o ţinură plămânii, până când o ustură gâtul. Niciun răspuns. Nu veni nimeni.
   Cu doar câteva ore în urmă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Primise un telefon prin care i se promitea viaţa pe care o merita. Porni spre arcadele din subsolul gării din Leeds unde urma să-l întâlnească pe creatorul jocului, o femeie pe nume Sarah.
   Luase trenul din Ilkley. Vrusese să bea ceva, dar ştia că nici nu se punea problema de aşa ceva. Cum de îşi dăduseră seama ce făcuse? La nicio oră după ce o lăsase pe Jane în faţa şcolii, primise un telefon de la un număr necunoscut. Femeia de la celălalt capăt al firului îi spusese că acţiunile sale fuseseră puerile. Îi mai spusese că avea mult potenţial, că era cu adevărat specială şi doar ducând la bun sfârşit provocările şi respectând regulile putea obţine viaţa pe care o merita. Ei erau gata să-i acorde o ultimă şansă.
   Putea continua jocul doar dacă o ducea pe Jane la o adresă din Ilkley, oraş aflat în regiunea Yorkshire, şi o ţinea acolo închisă în pod. Lana nu se gândise la motivul pentru care i se ceruse să facă asta, pentru că nu-i păsa.
   În ultimele trei zile nu dormise bine. Acolo urma să aibă un acoperiş deasupra capului fără să plătească nimic şi tot ce avea de făcut pentru asta era să o ţină pe Jane ascunsă.
   După câteva zile apăruse un bărbat slab care venise să le verifice. Lana îl dusese în pod şi el îi spusese că greşelile ei fuseseră iertate. Apoi o dusese în South Milford pe motocicleta lui. Acolo avusese confruntarea cu Jameson. Lanei îi plăcuse asta. Îi făcuse plăcere să-i arate lui Marcus, cel care întotdeauna o privise de sus, că e puternică şi capabilă de multe lucruri.
   Pe când se îndrepta spre arcadele întunecate, Lana se întrebase cum urma să fie viaţa ei. Avea potenţial. Asta îi spuseseră. Era genul de recunoaştere şi laudă după care tânjise toată viaţa. Ştiuse mereu că era mai bună ca majoritatea oamenilor, dar ceilalţi nu-şi dădeau seama de asta. Asta o înfuria. Numai alcoolul şi drogurile îi alinau durerea. Singura dată când se simţea cu adevărat adorată şi dorită era când seducea bărbaţii altor femei, dar această stare nu dura mult, pentru că fie erau distraşi de propria vină, fie îşi pierdeau entuziasmul.
   Bătuse la uşa masivă din lemn, aşa cum i se spusese, apoi aşteptase. Uşa se deschisese şi văzuse patru persoane aşezate pe scaune elegante în mijlocul unui subsol cu pereţi de cărămidă.
   - Lana, te rog, ia loc.
   Recunoscuse vocea celei cu care vorbise la telefon.
   - Sarah? întrebase Lana în timp ce se îndreptase spre un scaun din lemn pe care se aşezase.
   Abia apoi văzu sforile de pe jos. Oare la ce foloseau?
   - Lana, am fost foarte impresionată de tine.
   Femeia care vorbea era foarte atrăgătoare, cu părul blond şi ochi de un albastru izbitor.
   - Ai gestionat impecabil episodul de pe pod cu domnul Jameson şi doamna Bloom. Voiam să-ţi mulţumesc pentru asta. A fost un moment cu o încărcătură... deosebită pentru mine personal.
   - Ce te-a impresionat? întrebase Lana, avidă după laude.
   Sarah zâmbise.
   - Ştii cine suntem?
   Lana se uitase la fiecare persoană din încăpere în parte.
   - Ea e Denise, cea care a venit după Jane. Şi el e motociclistul.
   - Nu, vreau să zic, ştii cine suntem noi ca grup? Ce reprezentăm noi?
   Lana clătinase din cap.
   - Bănuiesc că ştii că eşti psihopată.
   Lana se înfuriase. Nu era prima dată când cineva o insultase în acest mod, dar nu se aşteptase să i se întâmple asta şi aici.
   - Crezi? spusese ea abia ţinându-şi furia în frâu.
   - Nu, Lana, nu credem asta. Ştim asta. Eşti psihopată. De asta te-am ales şi de asta te-am supus testelor. Jocul e o modalitate de a-ţi studia alegerile şi competenţele, pentru a ne da seama dacă eşti cu adevărat unul dintre noi. Sper că eşti mândră de asta, Lana Reid. Pentru că îţi pot confirma că eşti.
   Lana încercase să digere informaţia. Chiar era ceva de care să fie mândră? Nu era vreun soi de monstru sau vreo ciudată?
   - Sunteţi cu toţii psihopaţi? spusese ea privindu-i pe ceilalţi cinci şi apoi pe Sarah.
   - Suntem, într-adevăr. Cu toate că suntem o categorie aparte.
   - Ce vrei să spui cu asta?
   - Ei bine, în spectrul psihopatiei, avem şi noi criminalii noştri în serie, tipii ăia care nu-şi pot controla dorinţele. Şi da, de obicei e vorba de bărbaţi. Mai sunt apoi şi criminalii psihopaţi obişnuiţi, pe care impulsurile şi egocentrismul îi împiedică să respecte legile societăţii. Apoi sunteţi voi, Lana, psihopaţii funcţionali. Mie personal îmi place să mă gândesc la voi ca la nişte psihopaţi nedescoperiţi. Trăiţi şi prosperaţi în sânul societăţii, aveţi locuri de muncă, relaţii de familie, pentru că mimaţi normalitatea de care este nevoie. Ştiu că uneori cei normali pot fi incredibil de frustranţi şi stupizi, dar voi învăţaţi să-i toleraţi. Vă găsiţi evadarea în alcool şi droguri sau vă ascundeţi din când în când pentru a vă face propriile plăceri, îţi sună cunoscut?
   Lana încuviinţase.
   - Şi apoi suntem noi, spusese Sarah, gesticulând spre cei aşezaţi în cerc. De noi ar trebui să se teamă cu adevărat cei normali, pentru că noi nu doar că trăim în societatea lor, noi o manipulăm. Şi o facem atât de bine, încât ei nu bănuiesc nimic.
   Lana se gândea la toţi şefii pe care îi avusese şi cât de uşor îi fusese să-i joace pe degete.
   - Ai spus că sunt specială şi că am potenţial?
   - Aşa am spus.
   - Cum? Potenţial pentru ce?
   - Doamna Bloom mi-a spus odată că nu există conceptul de normalitate. Toţi suntem unici. Dar dacă e să mă întrebi pe mine, există o diferenţă uriaşă între cei care se lasă conduşi de ataşamentul emoţional şi cei care acţionează cu logică şi calm. Psihopaţii joacă pentru a câştiga, şi nu există un joc mai important decât viaţa. Am deci o ultimă provocare pentru tine. Este vorba de o alegere, spusese Sarah ridicând de lângă scaun două cutii de metal.
   Ambele cutii erau de mărimea unor tocuri obişnuite de ochelari şi, cu excepţia numerelor inscripţionate pe capac, erau identice. I le arătase Lanei.
   - Ai o fiică şi ai prieteni. Dacă vei alege cutia cu numărul 0, te vom trimite acasă, urându-ţi toate cele bune, şi acolo vei continua să-ţi ascunzi natura.
   Sarah se apropiase mai mult de Lana.
   - Dar dacă vei alege cutia cu numărul 1, te vom ajuta să ai viaţa pe care o meriţi cu adevărat. Singura condiţie este să nu te mai întorci niciodată acasă.
   - Vrei să spui să mă alătur vouă?
   Era adevărat ce-i auzeau urechile? Credeau că are potenţialul de a li se alătura, că era suficient de puternică încât să manipuleze societatea din umbră?
   - Ia o decizie, Lana. Şi totul va fi dezvăluit.
   Şi aşa şi făcuse.

67

   Jameson zăcea cu obrazul drept lipit de cimentul rece.
    Mai fusese împuşcat cu o armă Taser când făcea parte din MI6, dar doi colegi îl ţinuseră de braţe pentru a evita căderea care i-ar fi putut cauza răni grave.
   Fusese agitat, dar se simţise în siguranţă. Avusese specialiştii aproape şi totul durase doar 10 secunde. Dar cele 10 secunde îi păruseră o eternitate.
   Dar de data asta, Beardsley trebuie să fi acţionat arma timp de cel puţin 30 de secunde. Abia acum simţea usturimea mandibulei şi a cotului. Spera să nu fie nimic rupt.
   Dar durerea fizică pălea în detrimentul şocului produs de faptul că Sarah îl minţise. Ştia că în lume existau cel puţin trei femei care ar fi fost extrem de fericite să afle că Marcus Jameson s-a îndrăgostit de o iluzie, că femeia pe care o iubea era doar o proiecţie a propriei imaginaţii. Mai ştia şi că furia atroce pe care o simţea era doar începutul. Îl păştea depresia. Asta dacă scăpa cu viaţă din situaţia în care se afla.
   Auzi mişcare deasupra lui. Sunete de scaune târşâite pe ciment şi paşi. Îşi cercetă rapid corpul, flexându-şi muşchii picioarelor, gleznele, laba piciorului, iar când văzu că totul părea în regulă, făcu acelaşi lucru cu braţele şi cu trunchiul. Simţi un junghi de durere în cotul drept, durere care radia spre biceps şi spre umăr. Îşi muşcă limba şi numără până la 5. Durerea înţepătoare dispăru. Probabil că avea umărul rupt. Îşi ridică pentru o fracţiune de secundă capul, eliberând presiunea din obraz. Simţi durere, dar nu se compara cu cea pe care o simţise în cot.
   Văzu ceva strălucind ascuns în dalele de ciment din faţa lui. Era un pandantiv mic din argint în formă de L. De la un colier. Dar nu era de la orice colier. Era convins că mai văzuse acel colier la gâtul Lanei. Sigur mai erau sute de astfel de coliere, purtate de sute de femei şi oricare dintre ele l-ar fi putut pierde aici. Cu toate astea, era sigur că Lana fusese în acea încăpere.
   - Trezirea, drăgălaşule.
   Văzu tocurile lui Seraphine. Cu doar câteva ore în urmă, aceleaşi picioare îi mângâiaseră coapsa. Şi, Doamne, cât de tare-i plăcuse! Simţi cum valul de greaţă îl loveşte din nou. Ea se opri şi se aplecă să-i vadă faţa.
   - Iubitule, eşti bine?
   Părea cu adevărat îngrijorată şi, pentru o fracţiune de secundă, creierul lui Jameson crezu că sentimentul era real.
   - Dă-te la o parte! spuse el revenindu-şi în simţiri.
   Seraphine îşi înclină capul ca şi cum ar fi studiat un pui de căţeluş.
   - Îţi aduci aminte de grupul ăla de psihopaţi, aşa cum ne-ai botezat plin de respect? Ei bine, tocmai am devenit mai puternici. Aşa că în locul tău mi-aş măsura cuvintele.
   Se ridică în picioare înainte ca el să apuce să spună ceva.
   - Ridicaţi-l.
   Beardsley şi Rose-Butler îl ridicară şi-l aşezară pe scaun. Cotul îi pulsa de durere în timp ce Beardsley îl ţinea strâns, dar strânse din dinţi şi lăsă durerea să treacă.
   După ce fu ridicat, observă că Augusta fusese dezlegată şi acum stătea aşezată pe unul dintre scaunele cu tapiserie de catifea, în spatele bărbatului în vârstă, îmbrăcat în pantaloni crem. Nu-l privea în ochi.
   - Augusta? întrebă el.
   Ce fusese asta? Ruşine? Jenă?
   - Augusta?
   Vorbea în şoaptă, ca şi cum ar fi fost numai ei în cameră.
   - Ce faci?
   Încet, ea îşi întoarse faţa spre el, şi pentru prima dată de când ajunseseră în acea temniţă simţi teamă.
   - Augusta? spuse el din nou.
   Ochii ei erau lipsiţi de orice expresie.
   - Nu e aşa că e foarte distractiv să-ţi dai seama că în tot acest timp ai fost păcălit de două femei?
   Seraphine era exuberantă şi plină de ea.
   - Deci, unde rămăsesem? o întrebă ea pe Bloom.
   - Ăsta nu e un joc, nu-i aşa? întrebă Bloom. E o vânătoare. O epurare.
   Seraphine era încântată.
   - Vezi? Faptul că te-ai prins de asta dovedeşte cât de importantă vei fi pentru noi. Adevărul este că dacă vrem să convingem omenirea că psihopaţii funcţionali au tot dreptul să trăiască o viaţă normală, şi chiar mai mult, pentru că noi le suntem superiori din toate punctele de vedere, nu putem să-i lăsăm pe cei care nu cred în cauza noastră să ne stea în drum.
    - Nu te poţi juca aşa cu vieţile oamenilor, spuse Jameson.
   Atât Bloom, cât şi Seraphine se uitară la el.
   - Ei bine, teoretic vorbind, ei sunt cei care se joacă, nu eu.
   - Un bărbat a murit. Nişte copii şi-au pierdut tatăl.
   - E vorba doar de o familie.
   Jameson clătină din cap.
   - Nu, nu e vorba doar de o familie. Cum rămâne cu familiile celor care nu s-au mai întors niciodată? Cum rămâne cu Lana şi cu Jane?
   - Ştii foarte bine că Jane e bine.
   Jameson îşi coborî privirea spre pandantivul de argint de pe jos.
   - Dar Lana? Nu s-a ridicat aşteptărilor tale, nu? Ai folosit-o pentru a ajunge la noi. Deci ce s-a întâmplat cu ea?
   - Nu te preface că-ţi pasă de Lana. Mi-ai spus că este o mamă iresponsabilă.
   - Asta nu-ţi dă dreptul să o desparţi de copilul ei.
   Nu se gândise niciodată că-i va ţine partea Lanei.
   Seraphine le zâmbi celorlalţi din încăpere.
   - Ştiai că aproape toate societăţile secrete din lume, de la Illuminati la francmasoni, au fost conduse de oameni ca noi? Se poate spune că ne place să dirijăm din umbră.
   - Atunci la ce folosesc toate artificiile? întrebă Jameson. De ce ne-ai pus să le căutăm pe Lana şi pe Jane? De ce ne-ai supus provocărilor tale? Dacă e atât de măreaţă cauza ta, de ce nu te-ai dus direct la Augusta?
   - Pentru că ea trebuia să vadă nivelul la care am ajuns şi eleganţa pe care o avem. Am vrut să vadă cât de puternici suntem.
   - Vrei să spui cât de puternică eşti, spuse Jameson, uimit de cât de drastic i se schimbaseră sentimentele pentru acea femeie în decursul unei conversaţii.
   - Deci de ce îi aduci pe oameni aici? Pentru că asta faci, nu?
   Jameson văzu cum Seraphine se încruntă şi cum apoi expresia feţei i se relaxă.
   - Ce te face să crezi asta?
   Jameson cântări dacă era avantajos sau nu să menţioneze pandantivul Lanei.
   Bloom răspunse în locul lui.
   - Cred că se referă la punerea în scenă. Este un bun observator când vine vorba de astfel de lucruri.
   Bloom atinse şezutul scaunului cu palma şi spuse:
   - Stejar masiv. Astea nu au fost aduse aici pentru o singură întâlnire.
   - Pentru unele întrevederi este nevoie de intimitate.
   - Am luat parte la câteva întrevederi pentru care era nevoie de intimitate absolută, spuse Jameson. Ce le faci oamenilor pe care îi aduci aici?
   - O, acum suntem oameni? Nu mai suntem psihopaţi sau monştri?
   Îi ignoră remarca.
   - Îţi aduci jucătorii aici? Cei precum Lana? Ai adus-o pe Lana aici?
   - M-am distrat pe cinste, Marcus, dragă, dar acum am obţinut ce voiam, spuse Seraphine arătând spre Bloom. Nu mai am nevoie de tine.
   - Ce vrei să faci cu el? întrebă Bloom. Bănuiesc că nu-l vei lăsa pur şi simplu să plece.
   Jameson încercă să o privească în ochi pe Bloom, dar ea nu se uita spre el. Chiar avea de gând să stea acolo şi să o privească pe femeia asta nebună ducându-şi planul la bun sfârşit?
   - Nu-ţi face griji. N-o să doară, spuse Seraphine.
   Bloom încuviinţă, ca şi cum asta ar fi rezolvat totul.
   - Sunt impresionată de eleganţa şi de dimensiunile jocului tău, spuse ea. Dar cu siguranţă nu ai reuşit să faci asta singură.
   - Nu sunt singură, spuse ea uitându-se la ceilalţi din cameră.
   - Dar numai tehnologia trebuie să fi costat o avere.
   - Aş putea spune că am resursele mele. Ştii doar cât de uşor e să le iei banii, nu-i aşa, Augusta?
   Jameson simţi că i se întoarce stomacul pe dos când o văzu pe Bloom zâmbindu-i lui Seraphine.
   - Fascinant, spuse Bloom. Şi le făceai profilul psihologic după activitatea online?
   - Nimic mai simplu, la cât de populare sunt astăzi reţelele de socializare. Toţi sunt disperaţi să fie văzuţi de ceilalţi. E destul de tragic, serios. Dar ăsta e doar începutul. Trebuie apoi să-i supunem unor teste pentru a vedea dacă merită.
   - Cum îi testezi? Cum afli cine merită şi cine nu? întrebă Jameson.
   Îşi dădu seama că era necesar să obţină răspunsuri, dacă voia să plece de acolo viu şi nevătămat.
   Seraphine se întoarse spre el.
   - Întâi le testăm doar caracterul. Sunt impulsivi? Sunt pregătiţi să plece de acasă, chiar dacă sunt pe punctul de a deveni părinţi? spuse Seraphine uitându-se la Stuart. Apoi punem puţin mai multă presiune. Sunt pregătiţi să facă un lucru periculos pentru a-şi depăşi adversarii? Sunt dispuşi să fure, să depăşească viteza legală, să-şi facă spontan un tatuaj sau să se transforme în altă persoană?
   - Şi dacă sunt dispuşi să facă toate astea? întrebă Jameson.
   - Augusta, ştii ce urmează după, nu-i aşa? spuse Seraphine cu voce mieroasă.
   Bloom răspunse fără să clipească:
   - După ce s-a stabilit că respectivul are predispoziţie către impulsivitate, asumarea riscurilor şi încălcarea regulilor, următorul pas ar fi testarea aptitudinilor sociale. Trebuie să-i determini să-i manipuleze pe cei din jur, să-i folosească sau chiar să le facă rău.
   - Exact, spuse Seraphine întorcându-se spre Jameson. Vrem să vedem dacă pot să-i joace pe degete pe cei din jur. Cum am făcut eu cu tine, înţelegi?
   - Tu... începu Jameson să spună, dar se opri.
    Nu l-ar fi ajutat cu nimic să-şi piardă cumpătul.
   - De aceea şi-a ucis Faye soţul?
   - Acela a fost un episod nefericit. Provocarea lor finală este să aleagă un cunoscut pe care să-l distrugă. Majoritatea psihopaţilor funcţionali înţeleg prin asta să le distrugă relaţiile sau cariera, dar Faye a înţeles altceva, spuse Seraphine ridicând din umeri. Când vine vorba de cei ca noi, poţi să dai oricând peste ciudatul cu apucături violente.
   - Îi trimiţi pe nebunii ăştia în lume să distrugă vieţile unor oameni nevinovaţi? Care ar fi scopul?
   - E simplu, spuse Bloom. Dacă a conceput un sistem de testare suficient de bun, atunci îşi va da seama dacă jucătorii sunt cu adevărat demni de a fi membri ai grupului.
   Bloom părea să o admire cu adevărat pe Seraphine.
   În faţa laudei venite din partea lui Bloom, Seraphine era şi mai încrezătoare.
   - Dacă totul este făcut cum trebuie, ne dăm seama cine este psihopat funcţional, ca mine şi ca Augusta. Şi ne dăm seama şi cine este veriga slabă care trebuie îndepărtată.
   - Chiar că nu ai suflet, spuse Jameson. Transformi ţara în loc de joacă pentru psihopaţi.
   - Frumoasă metaforă, Marcus, dar, să fim serioşi, societatea e deja locul nostru de joacă.
   El îi ignoră zâmbetul plin de satisfacţie.
   - Şi ce se întâmplă dacă excelează la provocările pe care le dai şi se dovedesc a fi psihopaţi funcţionali?
   Seraphine se întoarse cu faţa spre Bloom.
   - Se reîntorc în societate, spuse Bloom. Dar continuă să lucreze cu noi. Apropo, l-am cunoscut pe Clive Llewellyn, îi spuse ea lui Seraphine. Bănuiesc că e şi el unul dintre noi. Şi restul? I-ai scos din circulaţie.
   - Clive e un drăguţ. A fost foarte impresionat de tine. Mi-a spus că ai o eleganţă autentică. Ca să fiu sinceră, cred că te-a plăcut, spuse Seraphine.
   - Nimeni nu s-a întors acasă, spuse Jameson.
   - Ooo, dar le dăm şansa să se ducă acasă, îl corectă Seraphine. Ei aleg cealaltă variantă. Problema când dai de libertate este că vrei mai multă. Şi noi asta le oferim... doar că nu aici.
   - Îi trimiteţi de aici? Asta e... o soluţie elegantă, spuse Bloom.
   - Şi apoi ce se întâmplă cu ei? întrebă Jameson.
   - Nu am nici cea mai vagă idee, mărturisi Seraphine. Nu vrem şi nici nu avem nevoie să ştim ce se alege de ei.
   - Dar sunt oameni ca tine, spuse Jameson.
   Pe chipul lui Seraphine se citi dezgustul.
   - Sigur că nu sunt.
   Se aplecă să ia ceva de sub scaun şi Jameson auzi cum dezlipeşte ceva.
   Se uită la Bloom, iar Bloom îl privi la rândul ei. Ochii îi erau goi. Era pe cont propriu, iar ei erau şase. Nu voia să moară. Nu acolo. Era penibil.
   Închise ochii şi-şi spuse să fie naibii bărbat. Când deschise din nou ochii, Seraphine avea în poală o cutie mică de mărimea unui penar. De acolo scoase o seringă şi un flacon cu un lichid transparent.
   - Presupun că nu are rost să promit că voi face linişte, spuse el.
   Buzele lui Seraphine se curbară într-un zâmbet în timp ce umplea seringa cu lichidul din flacon.
   Marcus se gândi să le propună să îşi unească forţele cu ei. Avea destule abilităţi. Putea să le ofere ceva de valoare. Dar nu putea să o facă.
   - Măcar spune-mi ce e aia, spuse el.
   - E cât se poate de logic să procedeze aşa, Marcus, spuse Bloom.
    Se întoarse spre Seraphine.
    - Presupun că treaba asta funcţionează dacă nimeni nu ştie ce se întâmplă. Oamenii din afara grupului nu trebuie să ştie cine suntem şi cu ce ne ocupăm, deci nu putem să lăsăm pe cineva să plece de aici cu aceste informaţii.
   - Într-adevăr, spuse Seraphine. Îşi trase scaunul mai aproape de Jameson şi cu o mână începu să-i ruleze în sus mâneca dreaptă. Mai ales pe cineva care cunoaşte atâţia poliţişti.
   Era inutil să încerce să-şi mişte braţul. Sforile erau prea strânse.
   - De ce ai trimis invitaţiile? Există riscul ca acestea să te dea de gol, nu-i aşa?
   Seraphine se încruntă.
   - A fost un risc, într-adevăr, dar unul temporar.
   - Invitaţiile erau pentru mine, spuse Bloom. Aşa că o să încerc să rezolv misterul.
   Seraphine îi împinse mâneca şi mai sus. Cotul lui rănit se împotrivi. Ea îi suci antebraţul pentru a ajunge la vene. Un geamăt îşi făcu loc printre dinţii lui încleştaţi. Seraphine se opri şi îi întâlni privirea.
   - Pot să folosesc celălalt braţ, dacă vrei.
   Tocul vocii ei era cald, ca al unui doctor care are grijă de un pacient.
   El nu spuse nimic. Nu avea de gând să discute cu ea despre ce braţ să folosească pentru a-l omorî.
   Ea îi suci brusc antebraţul.
   Valuri de durere urcară din cotul lui direct către creier. Înjură gălăgios.
   - Ai spus că n-o să fie durere.
   Cuvintele lui Bloom erau detaşate. Mai degrabă un comentariu al unui fapt care nu o afecta direct decât îngrijorare pentru ce simţea el. Dar când Augusta se uită la el, Marcus fu convins că vede ceva. Acel ceva dispăru foarte rapid, dar el avu convingerea că nu fusese doar o impresie. Lucrase cu femeia asta 5 ani. Poate că pe Seraphine putea să o păcălească, dar pe el nu. O cunoştea mai bine decât oricine. Ştia cum putea ea să citească oamenii, să tragă concluzii şi să ia decizii bune. Şi ştia că ea se baza pe faptul că el va ţine minte lucrurile acestea. Şi ceea ce văzuse. Era un mesaj adresat doar lui.
   Scurt, dar clar. Mesajul era: „Ai încredere în mine”.
   - Voia ca eu să fac asta. Îi place să facă pe masculul feroce. Nu-i aşa, Marcus?
    Seraphine îi lovi uşor braţul pentru ca venele lui să iasă în evidenţă. Alese una umflată, care traversa diagonal pielea.
    - Niciodată nu am crezut că eşti genul puternic şi tăcut. Întotdeauna erai foarte gălăgios cu mine... În special în dormitor.
    Se uită scurt la el înainte să-şi îndrepte din nou atenţia asupra venei şi să aducă acul aproape de pielea lui. Oftă.
    - Chiar o să-mi lipsească treaba aia.
   Jameson simţi acul intrând în contact cu pielea lui. Dacă se înşelase? Dacă acea privire a Augustei fusese doar în imaginaţia lui? Mintea poate să îţi joace feste când chiar îţi doreşti să vezi ceva.
   - Stuart, ce nume i-a dat Libby băiatului tău?
   Întrebarea lui Bloom era atât de lipsită de legătură cu ce făceau ei acolo încât privirea tuturor se întoarse asupra ei, inclusiv privirea lui Seraphine.
   Bloom continuă să se uite la Stuart cu sprâncenele uşor ridicate, aşteptând un răspuns.
   Stuart dădu uşor din cap. Se uită când la Bloom, când la Seraphine.
   Seraphine stătea acum dreaptă, cu seringa departe de vena lui Jameson.
   El se uită la acest obiect din mâna ei. Sfoara care îi lega încheieturile mâinilor de glezne îi restricţiona mişcările, dar dacă îşi mişca piciorul stâng şi mâna stângă în acelaşi timp, poate putea să ajungă la seringă.
   - Nu despre asta era mesajul tău? întrebă Bloom.
   - De unde ştii asta?
   Sprâncenele negre ale lui Stuart se uniră într-o încruntare uimită.
   Jameson spera că partenera lui ştia ce face. Cu acest grup nu era de joacă. În trecut, el bănuise uneori când cineva putea fi psihopat. Dar nu fusese niciodată sigur. Dar oamenii din această încăpere erau cu siguranţă psihopaţi şi ştiau asta unii despre ceilalţi. Se simţea în aer că erau altfel decât oamenii obişnuiţi.
   - Mă aşteptam să-ţi instruieşti jucătorii să-şi abandoneze telefoanele şi să folosească alte numere, pe care să le schimbe des ca să rămână nedescoperiţi, spuse Bloom. Să înţeleg că nu mai e necesar să procedeze aşa după ce sunt acceptaţi în grup?
   - Despre ce vorbeşti? întrebă Stuart.
   Seraphine se lăsă uşor pe spate şi seringa se mai îndepărtă puţin de Jameson. El trebuia să o apuce repede, înainte ca ea să-şi schimbe din nou poziţia.
   - În dimineaţa asta, în jur de 10 şi un sfert, i-ai scris un mesaj lui Libby de pe noul tău telefon şi ai întrebat-o ce nume i-a pus copilului tău, îi spuse Bloom lui Stuart.
   - Şi?
   Jameson îşi strânse picioarele laolaltă de la coapse până la glezne. Trebuia să-şi mişte picioarele şi mâinile în acelaşi timp.
   Seraphine vorbi.
   - Deci i-ai dezvăluit numărul tău fostei iubite şi fosta iubită i l-a dat Augustei, care ce a făcut cu el, mă întreb?
   Bloom se uită la Seraphine şi zâmbi.
   Era rândul lui Jameson. Se scurgea timpul. Orice făcuse Augusta nu era pe placul lui Seraphine. Îşi îndreptă corpul către Seraphine, mâinile şi picioarele lui rotindu-se exact aşa cum plănuise pentru ca mâna lui dreaptă să ajungă deasupra celei stângi, acolo unde Seraphine încă ţinea seringa. O apucă, simţind în palmă plasticul ei fin. Şi atunci când Seraphine încercă să o tragă înapoi, el înfipse acul adânc în antebraţul ei şi împinse în trupul ei tot conţinutul seringii.
   - E mai bine să fie în tine decât în mine, spuse el.
   Chiar în acea dimineaţă se trezise sperând să-şi petreacă restul vieţii cu ea.
   - Asta crezi tu.
   Seraphine îşi trase braţul şi îndepărtă seringa.
   O secundă mai târziu, Jameson văzu apropiindu-se pumnul lui Beardsley.
   Nu avu timp să-şi mişte capul înaintea celui de-al doilea contact dur cu podeaua.
   - Lasă-l, spuse Seraphine. Nu avem timp. Cât timp avem, Augusta?
   Vocea ei era calmă ca întotdeauna şi Jameson îşi dădu seama cât de mult se înşelase în privinţa ei. Crezuse că e curajoasă, dar ea era doar detaşată.
   - N-aş putea să spun cu exactitate, dar cred că e vorba de câteva minute.
   - Stuart, dezleagă-l pe Marcus. Voi, ceilalţi, puteţi pleca.
   De jos, de pe podea, Jameson îi văzu pe Beardsley, pe Denise şi pe bărbatul în vârstă care nu spusese nimic ieşind pe uşă.
   Stuart se lăsă pe un genunchi şi începu să desfacă sforile din jurul mâinilor şi gleznelor lui Jameson.
   - Ce se întâmplă? întrebă el.
   - Azi ai luat telefoanele noastre ca să nu poată fi urmărite, îi spuse Bloom.
   Stuart încuviinţă printr-o mişcare a capului.
   - Dar aveai numărul meu de telefon.
   Se uita de sus la Bloom în timp ce vorbea. Avea peste 1 metru 80.
   Jameson se ridică în picioare cât de repede putu. Nu stătu să se gândească la ce şanse avea Bloom în faţa acestui psihopat.
   Bloom stătea încă pe scaunul ei de catifea, cu faţa la Seraphine.
   - Şi sunt convinsă că ştii cât de inteligente sunt sistemele de supraveghere din zilele noastre. Doar anul trecut poliţia a cumpărat tehnologia necesară ascultării de conversaţii prin microfonul telefonului. E destinată detectării activităţilor teroriste, dar oamenilor le place să se joace cu o jucărie nouă.
   Stuart se uită la Seraphine.
   - Deci au auzit fiecare cuvânt pe care l-ai spus?
   - De asta sunt încă aici, răspunse ea.
   - Şi mi-ai spus pe numele întreg, deci am fost identificat şi eu?
   - De aceea şi tu eşti încă aici, Stuart. Era ilogic să îi supun pe ceilalţi riscului de a fi descoperiţi.
   - Mă tem că e mai rău de atât, spuse Bloom. În timpul investigaţiei noastre am întâlnit un tânăr poliţist foarte talentat şi foarte priceput la reţelele de socializare. Până să sosească poliţia, cine eşti cu adevărat şi detaliile jocului tău vor fi cunoscute în toată ţara, dacă nu cumva în toată lumea.
   Jameson îi făcu cu ochiul lui Bloom, apoi îi spuse lui Seraphine:
   - Nu e frumos când cineva te păcăleşte, nu-i aşa?
   Seraphine se ţinu de scaun ca şi cum ar fi cuprins-o ameţeala, apoi clipi de câteva ori.
   - Ştiu că tu crezi că ştii mai multe decât mine, Marcus, dar gândeşte-te puţin. Luă o gură de aer. Se străduia să menţină contactul vizual. Augusta a făcut exact ce aş fi făcut şi eu. A jucat jocul. Doar că de data asta a fost cu un pas sau doi înaintea mea.
   - Deci, dacă te-a bătut la joc, asta înseamnă că e ca tine?
   - Ca să facă ce a făcut, ea trebuia să ştie cine sunt înainte să ajungă în această încăpere. Dar nu te-a avertizat, nu-i aşa? Nicio clipă nu ţi-a dat şansa să scapi... aşa cum ar fi putut să o facă. Ar fi putut să îţi scrie un mesaj sau să te sune... dar a ales să nu o facă. Pentru că avea nevoie de tine aici ca să facă această scenă să funcţioneze, să mă facă să cred că sunt în avantaj. Pentru ca...
   Tuşi şi respiră adânc.
   - Pentru ca tu să vorbeşti, îi termină el fraza.
   Se uită la Bloom. Ce spunea Seraphine avea o logică. Partenera lui ar fi putut să îl avertizeze, să îl includă în planul ei, astfel încât deciziile ei să nu îl coste viaţa, aproape.
   - Dacă ăsta nu e un comportament psihopatie...
    Seraphine se uită la Bloom. Cu fiecare cuvânt, vocea ei devenea mai slabă.
    - Aş fi putut să-ţi fac viaţa mult mai bună.
   - Viaţa mea e foarte bună, mulţumesc.
   Seraphine dădu din cap.
   - Du-te, Stuart.
   Bărbatul vru să plece, dar Jameson îi blocă ieşirea.
   - Nu prea cred, psihopatule.
   Nu era convins că putea să-l ţină pe Rose-Butler pe loc cu un cot rupt, dar era bucuros să încerce.

68

   Seraphine se ţinea de scaun în timp ce se legăna dintr-o parte în alta.
   Medicamentul din flacon era menit să fie injectat intravenos, dar îi ajunsese în muşchi. Bloom ştia că acest lucru va încetini efectul.
   Stuart încercă să treacă pe lângă Jameson, dar acesta îi blocă drumul şi-i administră un singur pumn în stomac. Stuart căzu în genunchi.
   Bloom se gândea la convorbirea avută în tren cu chestorul-şef adjunct Steve Barker. Fusese o loterie să încerce să folosească telefonul lui Stuart pentru a-i asculta pe ceilalţi. Nici măcar nu fusese sigură că Stuart avea să fie acolo, dar era singurul ei as din mânecă. Ştia că era foarte probabil să-i fie confiscat telefonul după ce avea să dezvăluie adevărata identitate a lui Sarah, aşa că Barker fusese de acord ca echipa lui să aibă acces la telefonul lui Stuart. O instruiseră pe Libby, aşa că atunci când aveau să ştie că Bloom, Stuart şi Seraphine erau împreună, ea trebuia să-i trimită un singur mesaj în care să-i spună: „Pe fiul tău îl cheamă Harry”.
    Din acel moment Bloom ştia că totul trebuia înregistrat.
   Dacă Stuart nu şi-ar fi verificat mesajele, situaţia s-ar fi încheiat foarte diferit. Steve Barker avusese reţinerile lui în privinţa planului lui Bloom, dar trebuiau să audă toate dezvăluirile lui Seraphine. Se ţinuse departe de toate infracţiunile comise de jucători. Trebuia să o determine să recunoască faptul că ea era cea care dirija jocul din umbră. Acum aceste detalii nu mai contau.
   - Ce era în seringă? întrebă Bloom.
   Seraphine se clătină, dar nu spuse nimic.
   - Seraphine, trebuie să-mi spui! Doctorii trebuie să ştie.
   O voce de bărbat de afară anunţă prezenţa agenţilor înarmaţi.
   - Nu suntem înarmaţi! strigă Jameson.
   - Şi avem nevoie de ambulanţă, răsună vocea lui Bloom.
   Uşa se deschise şi intrară doi agenţi cu armele ridicate în aer. Cercetară camera din priviri şi-i văzură pe Stuart căzut lângă Jameson şi pe Seraphine aşezată pe scaunul din faţa lui Bloom, privind în gol. Îşi lăsară armele în jos şi cerură prin staţie o ambulanţă.
   Bloom se ridică şi se lăsă pe vine în faţa lui Seraphine. O voia în viaţă.
   Voia să afle mai multe informaţii despre grupul pe care îl formase. Trebuia să ştie ce avea să urmeze.
   - Seraphine, ce era în seringă?
   Seraphine închise ochii şi îi deschise încet. Apoi, înainte de a leşina, spuse:
   - Nu contează.
   Bloom şi Jameson stăteau unul lângă altul, privind cum paramedicii o conectau pe Seraphine la aparate în ambulanţă.
   - De ce nu m-ai prevenit? întrebă Jameson în timp ce ambulanţa se îndepărta.
   - Nu m-ai fi crezut. Dacă ţi-aş fi trimis un mesaj sau dacă te-aş fi sunat să-ţi spun că Sarah e de fapt Seraphine, mi-ai fi spus că vorbesc prostii. Sau, şi mai rău, i-ai fi spus lui Sarah. Nu puteam risca să se întâmple asta. 
    - Aş fi putut muri.
   - Nu aş fi lăsat să se întâmple aşa ceva.
   - Am fost al naibii de aproape.
   - Marcus? spuse ea punându-şi o mână pe umărul lui, cu grijă să nu-i lovească braţul rănit. Nu am avut de ales. Îmi pare rău. Şi în realitate a fost ideea ta. Operaţiunea Romanova. Fă-i să creadă că sunt în avantaj şi scoate detalii de la ei.
   Jameson o privi.
   - Cred că s-ar putea ca ea să fi avut dreptate. E ceva în neregulă cu tine.
   O luă de-a lungul străzii. Ajuns în colţul aleii, coti şi dispăru din raza ei vizuală.

69

   Soarele strălucea când Bloom traversa Russell Square.
    Îi făcuse o vizită lui Libby Goodman şi apoi se întorsese direct la Londra, nerăbdătoare să revină la rutina zilelor de lucru. Dar nimic nu mai părea normal fără Jameson, care refuza să se întoarcă. Îi înţelegea furia, dar trecuseră deja trei săptămâni. În dimineaţa acelei zile îi răspunsese în sfârşit la telefon, doar pentru a-i spune simplu:
   - Augusta, nu mă mai căuta.
   Închisese înainte ca ea să apuce să spună ceva.
   Claire îi spusese că avea nevoie de timp. Era convinsă că în cele din urmă avea să se împace cu cele întâmplate. Spusese că nu-şi mai văzuse niciodată fratele atât de fericit cum fusese în ultimii 5 ani.
   - Înainte umbrele îl urmăreau peste tot. Apoi, când a început să lucreze cu tine l-am redescoperit pe vechiul Marcus.
   Bloom întrebă dacă umbrele se întorseseră, iar Claire îi răspunse:
   - Nu e la fel de rău ca înainte. Se simte rănit şi umilit, dar trebuie doar să-şi lingă rănile şi să-şi dea seama că a scăpat ca prin urechile acului.
   Confruntarea cu Seraphine o ţinuse ocupată. Fusese atât de ocupată încercând să o facă să-şi recunoască faptele, încât nu-şi dăduse seama că purtarea ei faţă de Marcus nu fusese una morală. Îşi spusese că nu avusese altă variantă decât să nu-i spună nimic, şi la vremea aia chiar era adevărat.
   Dar apoi, când reflectase asupra acestui aspect, îşi dăduse seama că ar fi putut face lucrurile altfel. Ar fi putut să-l sune şi să-l oblige să o asculte.
   Trebuia să accepte posibilitatea ca el să nu se mai întoarcă niciodată.
   Înainte de Marcus fusese fericită să lucreze singură. Dar nu voia să se întoarcă la viaţa de atunci. Îi era dor de prezenţa şi de umorul lui.
   Îl sunase de dimineaţă pentru a-i spune că acuzaţiile împotriva ei fuseseră retrase în cele din urmă. Dave Jones îşi retrăsese plângerea după ce îi fuseseră arătate fotografii cu doctoriţa Sarah Mendax. Sarah fusese cea care îi făcuse o vizită pentru a-i sugera că între Bloom şi Amy ar fi existat o relaţie nepotrivită. Ea fusese cea care trucase fotografiile.
   Ca în fiecare dimineaţă, Bloom o luă pe aleea din parc, trecând pe lângă cele câteva mese şi scaune din metal aşezate în faţa cafenelei.
   - Ce zi frumoasă!
   Nu era posibil. Seraphine Walker era aşezată la masa cea mai apropiată de gard, picior peste picior, cu mâinile în poală.
   - Ce faci aici? întrebă Bloom.
   În seringă fusese o doză de ketamină cu efect anestezic. O doză suficientă pentru a duce la pierderea cunoştinţei şi pentru a avea efecte asupra memoriei, dar prea mică pentru a provoca decesul. La câteva ore după ce fusese internată la spitalul din Leeds, Seraphine îşi recăpătase cunoştinţa.
   - Am fost eliberată pe cauţiune.
   - Ştiu. Asta s-a întâmplat acum trei săptămâni. Ce cauţi aici acum?
   - M-am gândit că ar trebui să stăm de vorbă.
   Încălţată în pantofi cu toc, Seraphine îi împinse scaunul liber.
   Bloom nu se mişcă.
   - Despre?
   - Despre cum mi-ai distrus viaţa... din nou.
   - Glumeşti.
   Seraphine împinse scaunul şi mai aproape de Bloom.
   - Ia loc, Augusta. Poţi să-mi acorzi 5 minute.
   Fără tragere de inimă, Bloom se apropie de masa la care stătea Seraphine şi se aşeză. Ce căuta ea acolo?
   - Ştii, am toate motivele să te urăsc, spuse ea luând o gură de espresso dintr-o ceşcuţă cu model floral. Mi-ai distrus cariera şi ai atentat la libertatea mea. Nu că ar avea suficiente motive pentru a mă băga la închisoare. Nu au decât nişte înregistrări şi voi continua să-mi susţin povestea. N-am făcut decât să-mi bat joc de tine.
   La câteva minute după ce jucătorii ieşiseră din încăperea de sub arcade, orice urmă a jocului dispăruse. Psihopaţii se evaporaseră şi îşi acoperiseră toate urmele.
   - Pe de altă parte, am fost impresionată de micul tău coleg şi de ce a reuşit să facă pe reţelele de socializare.
   Agent Logan încărcase pe internet câteva bucăţi din înregistrare, pe care le distribuise apoi în masă.
   - A reuşit să selecteze cele mai bune pasaje pentru a ne compromite activităţile.
   - Cum a fost acea parte în care spuneai că, pentru a convinge omenirea că psihopaţii sunt rasa superioară, trebuie să-i elimini pe cei care-ţi strică apele.
   Seraphine zâmbi.
   - Da, dar se pare că asta i-a înstrăinat atât pe cei ca tine, cât şi pe cei ca mine.
   - Tu ai spus-o. Nu poţi învinovăţi pe nimeni în afară de tine. Aşa că de ce nu dispari din nou? Ai mai făcut asta o dată.
   - S-ar putea să nu mai pot continua să-mi exercit profesia şi există o şansă, slabă ce-i drept, de a petrece ceva timp la dispoziţia Maiestăţii Sale. Dar, mulţumită ţie, acum sunt cel mai cunoscut psihopat de pe planetă. Şi nu a trebuit să omor pe nimeni.
   - Aşa să fie?
   - E o premieră, nu-ţi dai seama? Încep deja să schimb percepţia lumii. Acum psihopaţii nu trebuie să fie criminali în serie pentru a fi puternici şi cunoscuţi.
   - Cum rămâne cu biata fată pe care ai folosit-o pentru a-ţi înscena sinuciderea?
   Seraphine ridică din umeri.
   - Doar una dintre multele persoane fără adăpost dependente de droguri din Leeds. Pe atunci erau o mulţime de tinere care trăiau pe străzi. Nu a fost greu să o găsesc pe una căreia să-i promit că va da lovitura vieţii.
   Lui Bloom nu-i scăpă dublul sens al cuvântului pe care-l folosise şi se simţi cuprinsă de un nou val de greaţă faţă de femeia din faţa ei.
   - Ce vrei, Seraphine?
   - Cum se simte Marcus?
   Bloom nu spuse nimic. Nu voia să vorbească despre Marcus cu ea. Dar nici nu ştia nimic.
   - Ştie că nu i-aş fi făcut rău cu adevărat, nu-i aşa? Îmi place de el. A fost diferit de toţi bărbaţii pe care i-am avut în trecut. Cred că poate...
   - Nu, în niciun caz. Nici măcar să nu te gândeşti la asta. Te urăşte şi te va urî mereu.
   Seraphine mai luă o gură de cafea.
   - Ce s-ar fi întâmplat dacă lucrurile ar fi mers conform planului şi i-ai fi injectat seringa cu ketamină? întrebă Bloom. L-ai fi catalogat drept un jucător nedemn şi l-ai fi trimis cine ştie unde? Cu siguranţă nu l-ai fi lăsat să plece, nici măcar să nu încerci să-mi spui că te-ai fi purtat frumos cu el.
   Se gândi la Lana şi Grayson. Geoff Taylor nu reuşise să ajungă la timp la secţia din Peterborough ca să îl ia pe fiul lui, în ciuda eforturilor depuse de agent Green. Agentul care se ocupase de caz îl eliberase pe Grayson pe cauţiune, iar acesta părăsise secţia de poliţie şi de atunci nimeni nu mai ştia nimic de el. Cât despre Lana, Jane le confirmase că pandantivul pe care îl găsise Jameson fusese al mamei ei. Dar, până la acel moment, ea nu se întorsese.
   - Dumnezeule, Augusta! Câtă furie! De unde vine furia asta?
   - Ce vrei, Seraphine?
   - Nu ne poţi opri. Ştii asta, nu?
   Bloom se lăsă pe spate. Ştia că Seraphine avea dreptate. Psihopaţii învăţau din propriile greşeli, se regrupau şi mergeau înainte.
   - Seraphine, ai dat greş. Ai avut toată puterea în mâinile tale şi ai pierdut-o pe toată pentru că ai vrut să te dai mare în faţa mea. A meritat? Pentru că nici măcar nu sunt impresionată. Sunt chiar consternată că ai permis ca semenii tăi să fie atraşi şi manipulaţi într-un mod atât de crud. Şi nici măcar nu ştii ce s-a întâmplat cu ei. Ai vrut ca eu să văd ce ai învăţat, cum ai crescut şi cum ai excelat în toate, dar încă eşti acea fetiţă naivă, care nu e capabilă să accepte consecinţele propriilor fapte. Nu ai pic de empatie, Seraphine, iar asta te face ridicolă.
   Seraphine se ridică. Furia din ochi îi dispăru la fel de repede cum apăruse.
   - Am crezut că eşti singura persoană care mă înţelege.
   - Sunt, Seraphine. Doar că tu nu asculţi şi nu cred că o vei face vreodată.
   Seraphine privi înspre parc la oamenii obişnuiţi care îşi vedeau de activităţile lor de zi cu zi: îşi plimbau câinii, se duceau la lucru, îşi verificau telefoanele.
   - Sunt anumite persoane cu care nu ar trebui să te pui, spuse ea uitându-se din nou la Bloom. Iar eu sunt una dintre ele.
   Preţ de câteva clipe, cele două se priviră în linişte. Apoi Seraphine arboră cel mai dulce zâmbet din lume.
   - Augusta, a fost o adevărată plăcere să te revăd după toţi aceşti ani. Hai să ţinem legătura.
   Şi apoi plecă.

SFÂRȘIT