Dispăruți, Leona Deakin

 1-4
1

      Șuvițe blonde îi cădeau pe umeri într-o cascadă aurie.

    Seraphine Walker, de 14 ani, purta un hanorac mulat, inscripţionat cu emblema şcolii şi o fustă scurtă. Avea ceva ce îţi lua ochii imediat. Dar, la fel ca un licurici care îşi foloseşte făcliile magice pentru a-şi ademeni prada, Seraphine Walker nu era ceea ce părea.
   Sună clopoţelul. Seraphine scăpă creionul din mână. Acesta căzu pe jos, producând un sunet înfundat şi împrăştiind în jur picături de sânge care pătau parchetul lustruit. Îngrijitorul zăcea lângă creion cu mâinile în jurul gâtului. O baltă de sânge se forma în jurul corpului său contorsionat. Nu încăpea îndoială că era pe moarte.
   Era o privelişte frumoasă. Era oare ceva imoral în asta? Probabil că da.
   Dar la fel de imoral era să stai să priveşti cum, cu fiecare respiraţie, picături de sânge i se prelingeau pe bărbie. Seraphine ştia că nu ar fi trebuit să se uite. Dar nu se putea abţine. Era fascinată de ceea ce vedea. Se simţea cuprinsă de dorinţa de a îngenunchea lângă el, de a se apropia şi mai mult, ca să vadă dacă tăietura lăsată de creion era curată sau dacă obiectul îi sfâşiase pielea, lăsând o rană mare. Logica îi spunea că probabil era vorba de prima variantă. Lovitura fusese rapidă şi decisivă, aşa că tăietura ar fi trebuit să fie curată. Voia să se asigure. Trebuia să se apropie încă puţin.
   - Seraphine? Seraphine?
   Doamna Brown o luase la fugă prin sala de sport. Posteriorul uriaş al profesoarei de artă se mişca sus, jos, sus, jos, în timp ce fusta de catifea îi atingea ghetele. În ochi i se citeau panica şi teama. Seraphine era surprinsă.
   Se aştepta să fie furioasă. O privi pe Claudia, care plângea în hohote cu genunchii strânşi la piept şi cu capul sprijinit pe ei. Doamna Brown trecu pe lângă ele fără să le ia în seamă. Claudia îşi ridică uşor capul şi începu să plângă şi mai tare. Avea ochii roşii şi obrajii scăldaţi în lacrimi. Avea însă o expresie ciudată pe chip. Nu părea deloc uşurată.
   Seraphine se pricepea să citească oamenii. Era chiar foarte bună la asta.
   Dar nu reuşea întotdeauna să-i înţeleagă. De ce plângeau? De ce ţipau? De ce alergau?
   Aşa că îi privea. Îi studia. Le copia comportamentul. Şi apoi îi păcălea.

2

   Cu cana de cafea în mână şi încă în pijamale, Lana stătea la masa mică de pe palier, ignorând priveliştea asupra părţii de nord a Londrei care se vedea de la geamul ei.
   Avea privirea aţintită asupra ecranului laptopului.
   Terminase de răspuns la întrebarea zilei de pe Facebook, „Ce fel de cafea eşti”, şi aştepta cu cana în ambele mâini să se genereze răspunsul.
   Luminozitatea ecranului era prea mare şi cursorul pulsa în ritmul tâmplelor ei. O persoană cu mai multă răbdare ar fi intrat în setări şi ar fi reglat luminozitatea. Dar Lana trase pur şi simplu de cablul încărcătorului, aşa că laptopul intră în modul de consum redus şi ecranul deveni cu trei nuanţe mai închis la culoare. Rezultatul apăru pe ecran. „Eşti un espresso dublu, prea fierbinte şi prea puternic pentru cei mai mulţi oameni.” Lanei îi plăcu rezultatul.
   Fiica ei folosea cuvinte care erau cu mult mai urâte: iresponsabilă, nebună, împrăştiată. Jane o judeca pentru sticla de vin pe care o găsea în coşul de gunoi sau pentru sticla de votcă de la capul patului.
   Când era de vârsta lui Jane, Lana fusese o consumatoare de droguri promiscuă, cu cel puţin trei mandate de arestare pentru infracţiuni minore la activ. Aşa că, comparativ cu lucrurile prin care trecuse mama Lanei, o fiică destul de cicălitoare şi plictisitoare nu era mare lucru. Puţin dezamăgitor, dar nu mare lucru.
   Lana distribui rezultatul pe Facebook şi pe Twitter. Marj postase un citat despre lucrurile bune care li se întâmplă oamenilor buni. Alte 17 persoane apreciaseră postarea. Lana scrise un comentariu scurt: „Spune-le asta celor 39 de victime ale atacului din clubul de noapte din Istanbul”, apoi apăsă Enter. Oamenii erau uneori nişte monumente de prostie optimistă.
   Cineva bătu la uşă. Lana coborî scările desculţă, întrebându-se ce fel de persoană ignoră o sonerie aflată în perfectă stare şi alege să izbească o bucată de lemn cu pumnul. Echivalentul uman al unei cafele instant cu o tonă de lapte şi două cuburi de zahăr, concluzionă ea deschizând uşa. Nu era nimeni acolo.
   Lana se uită după o înştiinţare de la poştă sau vreun colet lăsat pe trepte, dar nu găsi nimic.
   - Copii nesuferiţi, mormăi în timp ce se duse în bucătărie să pună ceainicul pe foc.
   Adăugă câteva linguriţe de cafea în cafetieră, o umplu cu apă şi apoi îşi clăti cana în chiuvetă. În grădină, o mierlă se chinuia să-şi scoată din pământ micul dejun, dar victima se zbătea. Pentru o clipă părea că viermele va câştiga bătălia, dar apoi pasărea dădu de două ori din picioare, ca într-un dans aviar al morţii şi poc... viermele ieşi din pământ.
   Lana se duse să ia laptele din frigider şi atunci îl văzu.
   Pe carpeta de la uşa din faţă, de la capătul holului, zări un plic alb.
   Cineva îl băgase pe lângă perete atunci când ea deschisese uşa. Lana îl luă de pe jos şi îl întoarse pe toate părţile. Plicul strălucea în mâinile ei. Îşi văzu numele scris cu litere argintii.
   Sună telefonul. Băgă mâna în buzunar după el şi verifică numele de pe ecran.
   - Bună, iubito, spuse ea, conştientă că vocea îi era încă răguşită de la mahmureală.
   - Te-am sunat să-ţi urez la mulţi ani, răspunse Jane.
   - Urează-mi, o îndemnă Lana.
   Urmă o pauză scurtă:
   - La mulţi ani, mamă. Ce planuri ai pentru azi?
   Prin asta voia să spună „Să nu stai toată ziua în pub”.
   Lana îi ignoră întrebarea.
   - Felicitarea asta e de la tine?
   O altă pauză.
   - Felicitarea pe care am primit-o acum, adăugă Lana. E de la tine?
   - Ce felicitare?
   - Nu-ţi bate capul. Ajungi acasă la aceeaşi oră ca de obicei? Vrei să ieşim la ceai?
   Jane acoperi receptorul cu mâna şi vorbi cu cineva.
   - Mamă, trebuie să te las. Ne vedem mai târziu. Să ai o zi frumoasă.
   Un latte simplu cu lapte degresat, asta ar fi Jane. Fără prea multă cofeină sau grăsime. O cafea practică şi plictisitoare.
   Lana se uită la plic. Îl desfăcu şi scoase un cartonaş alb. Pe prima pagină citi: „La mulţi ani cu ocazia primei aniversări”.
   Era o glumă? Nu înţelegea despre ce era vorba.
   Mesajul se continua pe partea cealaltă:

   Jocul acesta e cadoul tău.
   Ai curajul să-l joci?

   Lana zâmbi.
   - Despre ce joc o fi vorba?
   Pe o bucăţică de hârtie lipită pe mijlocul cartonaşului lucios era scrisă o adresă de internet şi o parolă. Lana îşi scoase telefonul, accesă site-ul şi urmă instrucţiunile. Pe ecran apăru o pagină albă cu acelaşi scris argintiu:

   Bună, Lana,
   Te-am urmărit. Eşti specială.
   Dar ştii asta deja, nu-i aşa?
   Întrebarea este dacă...

   Lana derulă mai jos:

   Eşti pregătită să demonstrezi că eşti o persoană specială.

   Sub aceste rânduri apăru un buton roşu pe care scria Play. Apoi o altă frază care se plimba pe ecran de la dreapta la stânga.

   Te provoc.

   La fel ca toţi jucătorii care intraseră în joc şi la fel ca jucătorii viitori, Lana apăsă pe buton. Nu-i era teamă. Nu se gândi nicio clipă la consecinţe, cum nu-şi bătuse capul nici cu cartonaşul misterios. Voia doar să afle ce avea de făcut în continuare. 

3

   La secţia de poliţie, în cămăruţa fără ferestre, Seraphine se întreba dacă răspunsurile pe care le dădea erau convingătoare, dacă erau normale.
   Nu avea nici cea mai vagă idee despre modul în care o persoană normală ar fi trebuit să vorbească despre astfel de lucruri. Se baza pe filmele cu poliţişti, pe cărţi şi pe propria imaginaţie.
   - Deci, Seraphine, povesteşte-ne din nou, ce făceaţi în sala de sport în dimineaţa aceasta?
   Agentul de poliţie Caroline Watkins mai pusese de două ori această întrebare. Vocea îi era subţire şi copilăroasă. Îşi purta părul negru strâns într-un coc îngrijit la baza gâtului. Machiajul, deşi aplicat din abundenţă, era perfect. De fiecare dată când repeta o întrebare i se zbătea ochiul stâng.
   Seraphine ridică din umeri.
   - Ne plictiseam, răspunse ea pentru a treia oară.
   - Şi ai spus că îngrijitorul, Darren Shaw, v-a urmărit pe tine şi pe Claudia Freeman?
   Seraphine încuviinţă.
   Watkins îi făcu semn din cap spre reportofon.
   - Da, spuse Seraphine.
   - Şi creionul?
   - Aveam creionul în buzunar.
   Privind-o fix în ochi, Watkins spuse:
   - Aşa e. Îţi rămăsese în buzunar de la ora de artă.
   O urmă de zâmbet îi apăru pe chip.
   - Nu, răspunse Seraphine. Îl aveam la mine de la ora de desen tehnic.
   - Aşa e. Greşeala mea, spuse ofiţer Watkins prefăcându-se că-şi corectează notiţele. Aşadar, domnul Shaw o abordează pe Claudia în sala de sport. Ne-ai spus că era în pericol. Ce ai vrut să spui prin pericol?
   Ochiul stâng i se zbătu din nou.
   Seraphine repetă exact aceeaşi poveste:
   - O apucase de ceafă şi avea mâna sub tricoul ei.
   - Şi eşti sigură că nu era vorba de ceva consensual?
   Seraphine rămase tăcută pentru câteva momente încercând să-şi aducă aminte ce-i spusese scorpia aia de Claudia. Erau prietene, dar Seraphine ştia că îi purta pică pentru faptul că era populară. Cât de departe ar fi mers Claudia pentru a o defăima?
   - Eşti sigură că abuzase de ea fără consimţământul ei?
   - Are 15 ani, se apără Seraphine, simţindu-se insultată de aluzia cum că nu ar fi ştiut ce înseamnă consensual.
   Watkins se aprinse la faţă.
   Mama lui Seraphine nu scosese o vorbă, aşa cum i se spusese să facă.
   Era atât de uşor de manipulat! Dar acum sări în apărarea fetei:
   - Ce vreţi să spuneţi cu asta? vru să ştie schimbându-şi poziţia pe scaun. Suntem o familie respectabilă. Fiica mea nu ar răni pe nimeni niciodată. S-a speriat de bărbatul acela şi pur şi simplu s-a apărat.
   - Aşa este, Seraphine? Îţi era frică? încercă Watkins să o descoasă.
   - Da.
   - A eliberat-o pe Claudia din strânsoare şi te-a atacat pe tine?
   - Da.
   - Şi potrivit declaraţiilor tale, l-ai lovit cu creionul crezând că-l vei zgâria?
   - Da, răspunse simplu Seraphine fără să dea alte detalii.
   Watkins o privea fix în ochi.
   „Nu mă crede”, se gândi Seraphine. Lăsându-şi privirea în pământ, se făcu mică în scaun şi începu să tragă de pieliţele de la unghii. „Sunt o copilă de 14 ani speriată. Nu am vrut să fac rău nimănui. Încercam doar să-mi ajut prietena şi acum sunt interogată de poliţie.”
   Preţ de câteva clipe se temu că o dăduse în bară. Poate că postura ei nu era una adecvată, sau poate că era ceva în neregulă cu expresia de pe chipul ei. Poliţiştii erau antrenaţi să demaşte impostorii.
   Dar apoi Watkins îşi strânse notiţele.
   - Prea bine, e de ajuns pentru moment. Vom lua o pauză, iar ofiţerul Felix vă va arăta unde este cantina.
   Întorcându-se spre mama lui Seraphine, Watkins adăugă:
   - Pe stomacul plin, şocul nu se va resimţi la fel.
   Apoi i se adresă lui Seraphine cu un zâmbet cald:
   - După care ne vom relua discuţia.
   Seraphine încuviinţă.
   „Sunt o adolescentă vulnerabilă care a suferit un şoc. Sunt o adolescentă vulnerabilă care a suferit un şoc.” O ajuta să-şi repete în minte această mantră.
   Watkins se ridică şi plecă. Seraphine se simţi mai relaxată. Urma să fie uşor.

4

   Minutarul ceasului cu cadran mare din camera de consiliu înainta cu greu spre 9.00.
   Stând dreaptă în scaun, Augusta Bloom urmărea secundele cum trec, simţind cum, cu fiecare bătaie a ceasului, anxietatea şi toate lucrurile care ar fi putut să o distragă din a se concentra pe o singură persoană timp de o oră dispăreau. Ştia că acea consultaţie urma să fie o provocare. Citise notiţele şi ştia la ce să se aştepte: o victimă în stare de şoc chemată în instanţă să-şi justifice faptele, acţiuni care nu fuseseră intenţionate, ci instinctive.
   Tic.
   Tac.
   14 ani. La 14 ani eşti încă un copil. Inocenţa începe să dispară puţin câte puţin: întâi Moş Crăciun şi Zâna Măseluţă; apoi afli că uneori oamenii sunt egoişti; ca apoi să realizezi că lumea este crudă. Copiii trebuie să se lepede de copilărie treptat, pentru ca mintea lor să se poată adapta. Atunci când inocenţa le este smulsă cu brutalitate, în urmă rămân negare, furie şi disperare. Bloom nu putea să dea timpul înapoi şi să şteargă trauma cu buretele. Dar putea în schimb să facă lumină în mintea copilului şi să-i reducă la tăcere demonii.
   Seraphine se opri în prag şi o studie pe doamna Bloom. Femeia era aşezată pe un scaun cu spătar înalt şi mânere de lemn. Avea părul scurt, de culoarea terciului şi purta o pereche de pantaloni negri şi un pulover verde cu decolteu în V. Era bine îmbrăcată şi aranjată. În picioare avea o pereche de balerini negri, pantofi pe care mama ei i-ar fi descris ca fiind practici.
   Picioarele ei abia atingeau podeaua.
   „E scundă, ca mine, îşi spuse Seraphine. Asta ar putea să fie în favoarea mea.”
   - Bună, Seraphine, o salută doamna Bloom. Intră şi ia un loc.
   În poală avea o cărticică pe care o ţinea cu ambele mâini. Aşteptă până când Seraphine se aşeză pe scaun şi apoi continuă:
   - Cum te simţi astăzi?
   Seraphine clipi de două ori înainte de a răspunde:
   - Bine.
   Un răspuns care nu putea să o pună în pericol.
   - Bine, repetă doamna Bloom. Ştii de ce mama ta m-a rugat să stau de vorbă cu tine?
   - Din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu îngrijitorul.
   Doamna Bloom încuviinţă.
   - Ştii că eu sunt psiholog?
   Bloom îi lăsă timp să rumege întrebarea şi apoi continuă:
   - Lucrez cu tineri care au fost acuzaţi de comiterea unei infracţiuni.
   - Asta înseamnă că lucraţi pentru poliţie?
   - Uneori da, lucrez pentru poliţie. Deşi de cele mai multe ori lucrez împreună cu avocaţii şi clienţii lor, sau cu Serviciul pentru Delincvenţi Minori. Dar mama ta m-a rugat să stau de vorbă cu tine pentru că se teme că episodul prin care ai trecut te va afecta. Sunt aici să te ajut să înţelegi ce ţi s-a întâmplat. Vom lua lucrurile uşor, tu dictezi ritmul discuţiei. Ţi-am adus un pahar cu apă şi un pachet de şerveţele. Dacă la un moment dat simţi nevoia să iei o pauză, trebuie doar să-mi spui.
   „Se aşteaptă să am nevoie de ele”, se gândi Seraphine privind pachetul de şerveţele.
   - Cum pot să vă spun?
   - Spune-mi doamna Bloom. Am înţeles că eşti o elevă silitoare şi că profesorii tăi sunt toţi de acord că ai foarte mult potenţial. Îţi place să mergi la şcoală?
   Seraphine ridică din umeri.
   - Mama ta mi-a spus că eşti o sportivă talentată. Mi-a spus că faci parte din echipa de netball şi că ai jucat badminton la echipa naţională. Este adevărat?
   Seraphine ridică din nou din umeri.
   - Mi-a mai spus că anul trecut ai primit rolul principal în piesa pusă în scenă de clubul de teatru. Eşti bună la toate.
   Seraphine începu să se foiască. Trebuia să se stăpânească. Se purta ca prietenele ei stupide. O privi pe doamna Bloom care stătea dreaptă în scaun, cu picioarele apropiate şi cu mâinile pe genunchi. Seraphine îşi îndreptă spatele şi spuse:
   - Mă pricep la ştiinţe şi la matematică.
   Doamna Bloom încuviinţă.
   - Şi îmi place să fac sport, spuse ea bălăngănindu-şi piciorul drept.
   - Şi eşti singură la părinţi, nu? Te înţelegi bine cu părinţii tăi?
   - Foarte bine.
   - Asta e bine, zâmbi doamna Bloom ca şi cum chiar ar fi fost mulţumită de răspuns. Îmi poţi spune la ce te referi când spui „bine”?
   Seraphine îşi puse piciorul stâng în spatele dreptului.
   - Îmi place şi desenul tehnic. Domnul Richards este un profesor foarte bun.
   „Şi îşi ascute creionul foarte bine.”
   - Înţeleg.
   - Sunteţi medic? o întrebă Seraphine în timp ce îşi împreună mâinile în poală.
   - Nu sunt, dar am doctoratul în psihologie. Ştii ce înseamnă doctorat?
   Seraphine încuviinţă.
   - Ce facultate aţi făcut? Nu ştiu dacă să-mi bat capul cu facultatea. Mi se pare o pierdere de timp. Poate ar fi mai bine să mă angajez şi să-mi câştig existenţa. Dumneavoastră ce credeţi?
   - De cine crezi că eşti mai apropiată: de mama sau de tatăl tău?
   „De niciunul”, îşi spune ea în gând, dar răspunse:
   - De amândoi. Sunt la fel de apropiată de amândoi.
   - Şi au fost alături de tine după atac?
   „S-au ajutat reciproc. Ca şi cum ei ar fi fost victimele.”
   Seraphine zâmbi pentru a-şi ascunde iritarea.
   - Au fost fantastici!
   - Fantastici?
   Ochii căprui ai doamnei Bloom erau aţintiţi asupra lui Seraphine şi ea era conştientă de acest lucru.
   - Eşti foarte norocoasă atunci.
   Ceva din felul în care fusese rostită această afirmaţie o făcea pe Seraphine să creadă ca doamna Bloom voia să spună exact opusul.
   - Îmi poţi povesti, cu propriile cuvinte, ce s-a întâmplat în sala de sport?
   Seraphine trase aer în piept. Era pregătită pentru această întrebare.
   - Claudia şi cu mine am intrat în sala de sport şi îngrijitorul a venit după noi. Se pare că de câteva luni aveau o relaţie. Nu că ea ar fi vrut asta. Nu. O viola. Ne-a văzut intrând în sala de sport şi a decis să-şi încerce norocul cu amândouă. Claudia a încercat să-l oprească, dar el s-a apropiat de mine şi a încercat să mă pipăie. Mă înghesuise într-un colţ şi nu ştiam ce să fac. Aşa că...
   Seraphine se opri. Trebuia să formuleze bine continuarea.
   - Aveam în buzunar un creion cu care l-am lovit. Am crezut că-l va zgâria sau că-l va răni uşor şi, în felul ăsta, noi am avea timp să fugim. Dar creionul i s-a înfipt în gât cu un sunet înfundat şi apoi am văzut mult sânge. Era sânge peste tot. El a alunecat şi a căzut pe podea. Apoi nu s-a mai ridicat. Asta a fost tot.
   Doamna Bloom îşi deschise carneţelul şi notă câteva cuvinte.
   - Îţi mulţumesc, a fost de mare ajutor ce mi-ai povestit. Atunci când îngrijitorul te ţinea prizonieră, spuse ea continuând să scrie, înainte să scoţi creionul, la ce te gândeai?
   - Nu voiam să fiu violată de perversul ăla.
   Doamna Bloom îşi ridică privirea din caiet:
   - Ce simţeai în acele momente?
   - Eram paralizată de frică.
   - Cred şi eu că erai speriată, încuviinţă doamna Bloom. Şi în acele momente ce ai văzut?
   - Ce am văzut?
   - Ţi se părea că ai toate simţurile ascuţite şi vezi tot ce se întâmplă în jur, sau atenţia ta era concentrată asupra unui singur lucru?
   Seraphine îşi amintea cum se holbase la vena care pulsa în gâtul lui Dreary Darren.
   - Nu cred... Nu îmi aduc aminte.
   - Ai ţipat după ajutor?
   - Nu.
   - Nici Claudia?
   Seraphine scutură din cap.
   - De ce nu aţi ţipat?
   - Încuiase uşile. Nu ar fi avut niciun rost să strigăm.
   - Eraţi deci într-o situaţie fără scăpare şi nimeni nu ar fi putut să vă salveze?
   Seraphine încuviinţă.
   - Erai prinsă între el şi perete şi era clar ce urma să se întâmple?
   - Da.
   - Şi erai absolut înfricoşată?
   - Da, confirmă Seraphine încercând să-şi înăbuşe un zâmbet.
   Lucrurile mergeau într-o direcţie bună.
   Doamna Bloom făcu o pauză şi trase aer în piept:
   - La ce te referi când spui „absolut înfricoşata”? Îmi poţi descrie sentimentul pe care l-ai avut atunci?
   - Ăăă...
   Doamna Bloom nu mai adăugă nimic.
   - Câte şedinţe vom avea? se interesă Seraphine.
   - Atâtea câte va fi necesar.
   - Şi în mod normal de câte şedinţe e nevoie?
   Doamna Bloom zâmbi:
   - Crezi că experienţa pe care ai trăit-o poate fi definită ca fiind ceva normal?
   „La naiba. Trebuie să am grijă ce spun.”
   - Scuze, nu. Doar credeam că există un număr standard de şedinţe.
   - Îţi vei da seama pe parcurs, îi explică doamna Bloom închizându-şi carneţelul. Ar fi de folos pentru amândouă dacă ai ţine un jurnal în care să scrii despre cele întâmplate şi despre întâlnirile noastre. Scrie orice îţi aduci aminte, orice detaliu. Scrie despre cum te simţi şi cum te adaptezi situaţiei.
   Doamna Bloom luă de pe măsuţa din spatele ei un carneţel identic celui pe care îl folosea ea şi i-l înmână.
   - Ai putea să foloseşti carneţelul ăsta.
   Seraphine se întinse să ia carneţelul pe care-l aşeză pe genunchi, apoi îşi sprijini ambele mâini deasupra lui. Se aşteptase ca doamna Bloom să observe că îi imitase gestul, aşa cum fac majoritatea oamenilor care ridică din sprâncene sau zâmbesc forţat. Dar femeia nu avu nicio reacţie. Continuă să-i pună întrebări despre familie şi despre şcoală, întrebări pe care Seraphine se strădui să le evite şi să devieze de la subiect.
   O oră mai târziu, Seraphine ieşea din biroul doamnei Bloom mândră de ea, gândindu-se că reuşise să manipuleze un psiholog. Asta până când, ajunsă la jumătatea coridorului, îşi aminti de şerveţele.
   „Se presupune ca ar fi trebuit să am nevoie de şerveţele.”
   O greşeală ce nu avea să se mai repete.

5

   Ajunsă la staţia de metrou Angel, Bloom îşi căută prin buzunare cartela de călătorii.
   Dar când văzu cu coada ochiului valul de călători care se îndreptau spre turnichete, se hotărî să parcurgă pe jos distanţa de 2 kilometri şi jumătate până la Russell Square. Întotdeauna prima şedinţă cu un pacient o lăsa cu multe semne de întrebare şi aerul proaspăt avea să o ajute să reflecteze asupra discuţiei avute mai devreme.
   În timp ce o lua pe Chadwell Street cu gândul de a evita Myddelton Square, ca mai apoi să se strecoare pe străduţele lăturalnice, îi sună telefonul.
   - ’Neaţa, Sheila.
   Marcus Jameson nu avea pic de sânge de australian, dar chiar şi aşa folosea salutul tradiţional, folosind un puternic accent.
   - ’Neaţa, Bruce, îi răspunse Bloom, fără ca măcar să încerce să-şi ascundă accentul din Yorkshire.
   - Ce mai e nou?
   De data asta Bruce folosi accentul din Ţara Galilor.
   Bloom se întrebă dacă nu cumva un om cu reputaţia sa în Serviciile Secrete ar fi trebuit să fie mai atent cu discriminarea rasială. Credea însă că înclinaţia lui pentru diferite accente se datora doar afinităţii pentru umorul negru. Era modul prin care compensa atrocităţile la care era martor. Sau poate că gândea prea mult. Poate că lui doar îi plăcea să imite diferite accente.
   - Sunt pe drum. Ar trebui să ajung în aproximativ 10 minute.
   - Cum a fost întâlnirea cu nou-venita?
   - Nu sunt foarte sigură.
   - E un caz complicat?
   - Cred mai degrabă că e o persoană complicată. Dar poate nu e corect să spun asta. Îmi pare rău, n-ar fi trebuit să spun asta.
   - Augusta, e perfect normal să ai o bănuială. Nu poţi trăi mereu într-o bulă a ta unde să fii mereu imparţială. Uneori trebuie să-ţi asculţi instinctul.
   - Da, da. Poate că ai dreptate. Iar efortul pe care-l depun să fiu obiectivă nu e niciodată în van. Acum am nevoie de timp să mă gândesc. Ne vedem curând.
   - De fapt... te-am sunat să-ţi cer o favoare.
   Bloom îşi apăsă telefonul mai aproape de ureche din pricina traficului zgomotos. Asta era ceva nou. În cei 5 ani de când lucrau împreună la firma de consultanţă, Jameson nu îi ceruse niciodată vreo favoare. Era genul acela de persoană independentă care îşi rezolvă problemele singură. Era şi motivul pentru care îi plăcea să lucreze cu el: după ce avea grijă de delincvenţi juvenili nu se mai simţea în stare să se îngrijească şi de mofturile partenerului de afaceri.
   - Sunt numai urechi, spuse ea.
   - Vreau să cunoşti pe cineva când ajungi la birou. Are nevoie de ajutorul tău. Mama ei e dată dispărută şi situaţia e destul de ciudată.
   - Ne vom primi onorariul pentru ajutorul acordat? se interesă Bloom cotind pe strada Margery.
   - Nu. Nu va fi vorba de niciun onorariu. De aia se numeşte „favoare”. Îţi voi explica totul când ajungi. Voiam doar să ştii dinainte, ca să nu te simţi luată pe nepregătite.
   Ştia că Jameson minţea. Nu o sunase pentru că se gândise la cum avea să se simtă ea, ci o sunase ca să-i aţâţe curiozitatea. Ştia că nu putea rezista în faţa unui mister.
   „Mama ei e dată dispărută şi situaţia e destul de ciudată.”
   Mereu era un mister la mijloc. Uneori erau contactaţi atunci când ancheta poliţiei ajungea într-un punct mort şi familia voia să afle ce se întâmplase cu cei dragi. Alteori erau contactaţi de Serviciul de Procuratură al Coroanei sau de către un avocat al apărării, atunci când se ştiau foarte puţine lucruri despre infracţiune.
   Se cunoscuseră la o conferinţă. Augusta susţinuse o prezentare despre principalele motive din spatele traficului de carne vie. Jameson o abordase ulterior, glumind că nu existau persoane mai potrivite pentru a rezolva mistere decât un fost spion şi un psiholog specializat în criminalistică. Şase luni mai târziu aveau să lucreze împreună.
   Făceau o echipă bună. Erau foarte diferiţi. Augusta ajunsese la concluzia că, în copilărie, Jameson fusese acel tip de băiat: genul popular, amuzant, cel mai bun din clasă la învăţătură şi căpitan al echipei de rugbi. Şi, chiar dacă nu-i fusese dat să cunoască un om mai dezordonat, Jameson emana încredere şi autoritate. În schimb, obsesia ei pentru ordine era dusă la extrem.
   Închiriaseră un spaţiu în Russel Square, la subsolul unei firme de PR.
   Acolo îşi aveau sediul. Un spaţiu mic şi întunecos, dar discret.
   Când ajunse acolo, Jameson era la biroul său. Părul îi crescuse cam mult şi câteva şuviţe îi intrau în ochi. Era îmbrăcat într-o pereche de blugi şi o cămaşă şi, ca de obicei, nu purta cravată.
   Lângă el stătea o adolescentă îmbrăcată cu o pereche de blugi rupţi, prespălaţi, mulaţi pe corp şi cu un pulover simplu, gri. Părul castaniu îi era strâns într-o coadă de cal la baza gâtului.
   - Jane, începu Jameson să facă prezentările, ea este Augusta.
   Bloom îşi lăsă geanta pe jos şi se aşeză în spatele biroului ei.
   - Deseori, când mama ei e plecată în străinătate, Jane stă cu sora mea Claire. Lana e înrolată în armată. O ştiu de când era de-o şchioapă. De-a lungul timpului am făcut multe grătare reuşite, ca să nu mai vorbim de serile în care ne uitam la filme. Nu-i aşa? Neoficial, ea e cea de-a treia nepoată a mea.
   Fata îi zâmbi cald.
   - Jane, îi povesteşti şi Augustei ce mi-ai povestit mie?
   În ciuda faptului că avea ochii roşii de plâns, vocea fetei era puternică.
   - Poliţiştii mi-au zis că a plecat pe cont propriu şi că ei nu pot face nimic. Chiar dacă le-am spus că nu se leagă ceva.
   - Poliţiştilor, adăugă Jameson.
   - E vorba de mama ta? întrebă Bloom.
   Jane încuviinţă.
   - Mi-au spus că se va întoarce acasă când se va simţi pregătită, dar nu se simţea deloc bine, continuă Jane mutându-şi privirea de la Jameson la Bloom. Suferă de tulburarea de stres posttraumatic. A fost într-o misiune în Afganistan şi de atunci nu-i este deloc bine. A lipsit multe nopţi de acasă, dar mereu se întorcea a doua zi.
   - De cât timp lipseşte? întrebă Jameson.
   - Câţi ani ai? întrebă Bloom în acelaşi timp.
   - 16, răspunse Jane.
   - Tatăl tău unde este? o întrebă în continuare Bloom.
   - Nu am tată.
   Bloom îşi îndreptă privirea spre Jameson.
   - De cât timp lipseşte? repetă Jameson întrebarea.
   - De mai bine de o săptămână. A plecat cu toate economiile, nu mi-a lăsat bani nici de mâncare, nici de chirie. Am întrebat pe toată lumea, nimeni nu ştie nimic de ea.
   - Niciun telefon, niciun e-mail, nimic pe reţelele de socializare? se interesă Jameson.
   Jane dădu din cap că nu.
   - Nimeni nu vrea să mă ajute, oftă cu ochii pironiţi asupra lui Jameson. Dar Claire a spus că tu m-ai putea ajuta.
   Privindu-l pe Jameson încuviinţând, Bloom simţi o urmă de îngrijorare.
   Ştia că pentru el cazul era important, având în vedere că până atunci nu-i mai ceruse niciodată o favoare. Dar ştia foarte bine că anchetele în care era implicată familia sau prietenii presupuneau multe pericole.
   - Spuneai că mama ta e înrolată în armată.
   Jane încuviinţă.
   - Asta înseamnă că te vor ajuta... în cele din urmă.
   Bloom ştia că armata ar fi procedat conform protocolului doar când Lana ar fi trebuit să se întoarcă la muncă.
   - Dar dacă mama ta are obiceiul să dispară de acasă, poate nu s-a întâmplat nimic grav.
   - Nu am ajuns încă la partea ciudată, continuă Jane cotrobăind prin geanta pe care o ţinea în braţe.
   Uitându-se la Jameson, Bloom ridică din sprâncene. Jane găsi ce căuta şi îi întinse lui Bloom un teanc de hârtii.
   - Sunt mai multe cazuri similare. Am întrebat online dacă a mai dispărut cineva în aceste circumstanţe şi am fost contactată de patru persoane.
   - Săptămânal sute de persoane sunt date dispărute, interveni Bloom cu voce caldă.
   Jane o îndemnă să se uite peste hârtii. Bloom se întinse după ele şi apoi le împrăştie pe birou. Fiecare hârtie conţinea o listă cu adrese de e-mail.
   - O femeie însărcinată din Leeds al cărei soţ şi-a abandonat maşina pe marginea drumului şi de atunci nu mai ştie nimic de el. Un bărbat din Bristol care spune că soţia lui...
   - Ce au în comun toate aceste persoane? întrebă Bloom adresându-i-se lui Jameson.
   Jane se încruntă.
   - Vrea să spună că povestea e cu atât mai ciudată, cu cât persoanele dispărute nu aveau nimic în comun şi toate au dispărut în circumstanţe stranii.
   - Toţi au dispărut de ziua lor, completă Jane, ca şi cum asta ar fi fost cheia misterului.
   - Bine, spuse Bloom accentuând ultima silabă a cuvântului.
   Încerca să fie drăguţă.
   - Arată-i cartonaşul, o îndemnă Jameson.
   Ochii îi erau plini de încredere. Credea că asta era cheia care urma să îi conducă la rezolvarea cazului.
   Jane îi întinse un plic alb.
   - Înainte să dispară, toţi au primit un astfel de plic. Uite, îi atrase atenţia Jane în timp ce Bloom întoarse plicul şi citi scrisul argintiu de pe spate, îi este adresat mamei. Şi toate plicurile conţin acelaşi lucru.
   - „La mulţi ani cu ocazia primei tale aniversări. Jocul acesta e cadoul tău. Ai curajul să-l joci?”
   Întoarse cartonaşul pe toate părţile, dar asta era tot.
   - Plicul mai conţinea şi altceva?
   Jane negă fără să scoată un cuvânt.
   - Şi spui că toţi au primit un astfel de cartonaş? întrebă Bloom, apucându-se să răsfoiască hârtiile de la Jane.
   - Tipul din Leeds avea cartonaşul în maşină. Poliţiştii i-au spus logodnicei lui că l-au găsit pe scaunul din dreapta.
   - Ciudat, nu-i aşa? interveni Jameson.
   - Poliţiştilor le-ai arătat cartonaşul? continuă Bloom să-i pună întrebări.
   Jane încuviinţă.
   - Şi mi-au spus că e o dovadă în plus că au plecat de bunăvoie şi că sunt adulţi în toată firea care pot face ce vor ei.
   - Poate că văzând cuvântul „joc”, nu i-au dat importanţă, analiză Bloom situaţia.
   - Ai mai auzit vreodată aşa ceva? o întrebă Jameson.
   Era o întrebare de formă. Jameson cunoştea toate detaliile cazurilor la care lucraseră. Sub claia de păr zăcea o inteligenţă sclipitoare. Jameson era capabil să analizeze situaţia din toate unghiurile şi reuşea să descurce iţele cazurilor încurcate ca nimeni altul. Nici nu-i trecuse vreodată prin cap să lucreze cu altcineva.
   - Şi ce o fi vrând să însemne „prima aniversare”?
   Bloom puse cartonaşul la loc în plic.
   - Dacă am şti răspunsul la această întrebare, cazul ar fi elucidat.
   După plecarea lui Jane, o invită pe Bloom la un latte la o cafenea Costa.
   - Deci, ce părere ai? întrebă Jameson după ce o trimise pe Jane la o cafenea Costa după un latte. Lana a fost dintotdeauna o figură. Aeriană, genul de persoană oarecum absentă. Claire şi-a făcut mereu griji pentru Jane. Războiul a afectat-o pe Lana şi acum Jane este cea care plăteşte preţul traumei. Aşa cum se întâmplă cu toţi copiii militarilor.
   Jameson nu fusese deloc subtil şi Bloom era conştientă de turnura pe care o luase discuţia, de la povestea cu adolescenta amărâtă la o discuţie despre copiii militarilor care aveau nevoie de ajutor. Cu toate acestea, nu spuse nimic.
   - Ştiu la ce te gândeşti. Avem prea multe de făcut acum. Nu ne permitem să luăm un caz pro bono. Dar e vorba de o prietenă. Ştii foarte bine de ce am venit să lucrez cu tine. Am vrut să... să mă simt mai împăcat cu mine însumi... să-mi ajut semenii sau ceva de genul ăsta. Şi ce rost mai au toate dacă nu pot să-mi ajut o prietenă?
   Bloom oftă. Înainte de a lua o decizie voia să analizeze situaţia, să privească problema din toate unghiurile, să cântărească pericolele. De cele mai multe ori pentru a rezolva un caz trebuia să intre cu bocancii în vieţile oamenilor, să le afle secretele, să le descifreze comportamentul şi să le descopere intenţiile. Cum avea să afecteze ancheta relaţia lui Jameson şi a lui Claire cu această Lana?
   - Ce vom face cu celelalte cazuri cât ne ocupăm de cazul prietenei tale?
   - Ne vom descurca noi cumva.
   - Ce vor spune clienţii când nu vom respecta termenul-limită?
   - Ne vom face treaba la timp. Vom găsi noi o soluţie.
   - Chiar crezi că e o idee bună să ne băgăm nasul în viaţa prietenei tale?
   - Lana nu e prietena mea. Noi doar ajutăm o adolescentă vulnerabilă să-şi găsească mama.
   - O mamă iresponsabilă care poate foarte bine să-şi ia tălpăşiţa din nou.
   Jameson îşi sprijini mâinile pe picioare şi studiind-o atent pe Bloom adăugă:
   - Povestea te-a intrigat, nu-i aşa? Ţi-am citit asta pe faţă. O provocare a dus la dispariţia a cinci oameni. Nu e vorba doar de capriciul unei mame neglijente. E vorba de ceva mai mult decât atât.
   Jameson nu avea de gând să accepte un răspuns negativ. Şi Augusta nu putea nega: toată povestea îi trezise interesul.
   - Vorbeşte tu cu rudele celorlalţi şi află dacă nu cumva Jane a auzit doar ce a vrut ea, din ce i s-a spus. Eu voi vorbi cu Jane.
   - Ca să-i spui că o vom ajuta?
   - Nu.
   - Augusta...
   - Nu, Marcus, încă nu trebuie să ştie asta. Nu până când nu suntem siguri că într-adevăr o putem ajuta. Nu facem ceea ce facem pentru a da oamenilor iluzii deşarte.

6

   „Cine naiba se cred? Cum au putut să o manipuleze aşa? Pe ea! Ar face bine să aibă grijă! Idioţi! Idioţi ordinari!”
   Seraphine mergea apăsat pe gresia rece din baia secţiei de poliţie. Da, îl înjunghiase pe îngrijitor în gât cu un creion. Da, îi nimerise o arteră. Dar individul era un pervers ordinar. Şi-o meritase.
   Dar acum javra aia de poliţistă voia să ştie dacă Seraphine intenţionase să nimerească artera.
   - „Ştii unde se află artera carotidă?” imită ea în batjocură vocea piţigăiată a ofiţerului Watkins. „Ai lovit cu intenţia de a secţiona artera carotidă? Ai vrut să-l omori pe domnul Shaw?”
   - „Da, repetă ea în oglinda, am învăţat la biologie unde se află artera carotidă.”
   Încercau să o prindă pe picior greşit. O credeau proastă? De ce le-ar fi spus adevărul? Idioţi. Erau complet idioţi.
   Seraphine strânse din ochi până ce în colţul ochilor apărură câteva lacrimi. Îşi privi reflexia în oglindă în timp ce repeta ce avea să spună.
   - „Nu, nu am intenţionat să-l ucid... Nu, bineînţeles că nu am vrut să-l ucid.”
   Îşi amintea de vocea sugrumată a Claudiei din timpul atacului şi încercă să folosească aceeaşi tonalitate.
   „Nu, nu am intenţionat să-l ucid...”
   „Mi-a ieşit perfect”, îşi spuse ea, întorcându-se în sala de interogatoriu ca să bată fierul cât era cald.

7

   - Alo? spuse Bloom cu telefonul lipit de ureche.
   Se întinse să dea radioul din bucătărie mai încet.
   Fără obişnuita introducere, Jameson intră în pâine:
   - Aşadar, se pare că 3 dintre cele 4 cazuri de dispariţie sunt veridice. În ultimele 3 luni cu toţii au primit de ziua lor un cartonaş cu acel joc. Faye Graham a fost prima victimă. Mamă a doi copii, Faye a împlinit 42 de ani pe data de 5 ianuarie. Apoi a urmat Grayson Taylor, student la ştiinţe politice care, pe 10 februarie, a împlinit 22 de ani. Ultimul a fost Stuart Rose-Butler, care urma să devină tată şi care şi-a abandonat maşina pe marginea drumului. El a împlinit 29 de ani pe 24 februarie.
   - Aniversarea Lanei a fost acum o săptămână?
   - Da, pe 29 martie.
   - Care e numele ei de familie?
   - Reid, scris cu „e” şi cu „i”.
   Bloom notă numele complet şi data naşterii.
   - Ce ştii despre a cincea persoană?
   - Se pare că a fost o pistă falsă. O fată pe nume Sara James a luat legătura cu Jane pe Facebook şi i-a spus că şi mama ei a dispărut. Dar nu a oferit alte detalii faţă de cele oferite de Jane în mesajul ei.
   - Ce mesaj?
   - Jane a întrebat dacă a mai dispărut cineva după ce a primit o felicitare albă cu un mesaj prin care erau invitaţi să participe la un joc.
   - Splendid, oftă Bloom, trăgând un scaun şi aşezându-se.
   - Ştiu, dar e tânără şi asta fac tinerii din ziua de azi: îşi povestesc viaţa pe reţelele de socializare. M-am gândit că poate fi vorba de o înşelătorie, aşa că am verificat, şi într-adevăr e-mailul a fost trimis de pe un calculator dintr-o clădire de birouri din Swindon. Am verificat şi nimeni de acolo nu cunoaşte o Sara James.
   - Să fie vorba de cineva avid de dramă sau de un pedofil care se foloseşte de situaţie ca să racoleze un minor?
   - Ceva de genul ăsta. Voi cerceta mai îndeaproape. Dar deocamdată avem de-a face cu 4 cazuri de dispariţie. Pentru Faye şi Grayson care lipsesc deja de o lună, respectiv două, s-ar putea să fie deja prea târziu. Dar de la dispariţia Lanei şi a lui Stuart au trecut doar câteva săptămâni.
   - Chiar şi câteva săptămâni e mult. Poliţiştii cu care ai vorbit au descoperit ceva?
   - Nu, nimic.
   - Au părut interesaţi când le-ai spus ca este posibil să existe mai multe victime?
   - Mi-au spus să-i ţin la curent.
   - Cu siguranţă.
   - Ascultă, ştiu că eşti îngrijorată că ne vom neglija clienţii. Dar m-am uitat în agendă şi suntem în grafic cu toate termenele-limită. Următoarea înfăţişare în instanţă este peste două săptămâni şi am vorbit şi cu avocaţii, şi cu cei care au investigat cazul şi termenul de judecată nu a fost urgentat.
   - Şi cu tinerii delincvenţi cum rămâne?
   - Întâlnirile sunt joi şi vineri după-amiază, nu?
   Bloom bolborosi un „da”. Pentru ea, şedinţele cu minorii erau importante, şi Jameson ştia acest lucru.
   - Vom găsi o soluţie. O săptămână, atât îţi cer. Cât să vedem dacă reuşim să-i dăm de cap. Voi achita eu toate cheltuielile.
   - Nu e nevoie să faci asta. Avem suficiente fonduri.
   - Deci accepţi? Pot să aranjez o întâlnire cu logodnica lui Stuart? E director financiar la aeroportul Leeds Bradford. De asemenea, e însărcinată în 38 de săptămâni.
   Bloom zâmbea. Jameson ştia mereu cum să o facă să cedeze.
   - Bine, fie. Trebuie să stăm din nou de vorbă cu Jane şi să aflăm tot ce e de aflat.
   - E ca şi rezolvat, spuse Jameson închizând telefonul.
   Bloom porni din nou radioul pe postul Radio 4. Spera să-l prindă pe Ian Rankin vorbind despre moartea lui Colin Dexter, creatorul serialului Inspector Morse. În copilărie, îi plăcea să se uite la Morse împreună cu tatăl ei. Se luau la întrecere şi încercau să ghicească făptaşul, iar apoi tatăl ei intra în rolul avocatului şi îi vorbea despre punctele slabe ale cazului. De la el moştenise fascinaţia pentru minţile criminale.
   Puse la încălzit supa de broccoli şi brânză Stilton pe care o preparase duminică şi tăie câteva felii de pâine integrală făcută în casă. Se aşeză la masă exact când genericul compus de Barrington Pheloung răsună în cameră. Odată cu primele note ale melodiei simţi cum o cuprinde melancolia. Şi-ar fi dorit să mai poată sta pe canapeaua tatălui ei măcar o dată. Încă o după-amiază împreună, atât îşi dorea.

8

   Puzzle-uri pe jumătate făcute şi jucării de pluş erau împrăştiate pe veranda lui Claire.
   Bloom le privea pe cele două fetiţe cum alergau în jurul mesei de bucătărie, chiuind de fericire. Claire le spunea întruna să facă linişte. Avea unul dintre acele aparate la modă de făcut cafea şi pregătea o cafea cu spumă de lapte în timp ce îi povestea lui Jameson despre noul loc de muncă al soţului ei. Bloom privea fascinată interacţiunea dintre cei doi.
   Era unicul copil al unui cuplu de intelectuali, aşa că umorul şi tachinarea nu făcuseră parte din copilăria ei, iar replicile sarcastice şi chicotelile copiilor i se păreau pe cât de fascinante, pe atât de nefamiliare.
   - Îmi pare rău, Augusta. O să le duc pe gălăgioasele astea în parc ca tu să ai parte de puţină linişte şi pace, spuse Claire. Pe bune, dragelor! Nu puteţi să faceţi linişte nici măcar un minut? Îmi daţi dureri de cap.
   Pentru moment fetele tăcură, dar continuară să dea ture prin bucătărie.
   - Jane nu a fost în apele ei în ultimul timp, îi spuse ea fratelui ei.
   Jane încă nu apăruse, deşi Claire o strigase de la parter atunci când Jameson şi Bloom ajunseseră. Dar asta se întâmplase cu 15 minute în urmă.
   Jameson îşi puse cana cu cappuccino vizavi de locul în care stătea Bloom, iar apoi se întoarse cu o cană cu ceai pentru ea.
   - Cum adică?
   Cu privirea aţintită asupra scărilor, Claire le spuse în şoaptă:
   - Se culcă târziu, se trezeşte târziu, nu mănâncă.
   - Îmi pare că te descrii pe tine în adolescenţă, o tachină Jameson luând o gură de cafea.
   Spuma îi lăsă pe buză o mustaţă albă pe care o şterse cu limba.
   - Da, pentru că tu ai fost copilul perfect, i-o întoarse Claire fratelui ei, înainte de a-i zâmbi lui Bloom. Ce crezi că se întâmplă? Oare Lana e în pericol sau are doar o rătăcire de moment?
   Claire se răsuci în scaun:
   - Fetelor!
   - Ne pare rău, mamă! spuseră ele în cor.
   - Surioară, avem de-a face cu ceva foarte ciudat, spuse Jameson luând o gură din cafeaua pe jumătate terminată. Celelalte persoane care au primit felicitarea sunt date dispărute de săptămâni bune, în timp ce prima persoană care a primit invitaţia la joc nu a mai venit acasă de două luni.
   - Ce crezi că s-a întâmplat? o întrebă Bloom. E genul de lucru pe care l-ar face Lana?
   Claire continuă să vorbească încet.
   - Ultima perioadă a fost grea pentru Lana. După episodul Afganistan nu a mai fost la fel. De atunci a mai fost în câteva misiuni, de data asta cu maşina, dar nu e uşor. Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo, dar a marcat-o.
   - Crezi că poate a vrut să scape de aici? se interesă Bloom.
   - Nu ar părăsi-o pe Jane. E o mamă bună.
   Auzind asta, Jameson se înfurie:
   - Ce tot spui acolo, Claire? Mereu te plângi că e o mamă execrabilă.
   Claire scutură din cap, îşi îndreptă privirea spre hol şi, cu dinţii încleştaţi, spuse:
   - Nu şi când cineva mă poate auzi.
   Jameson îşi domoli tonul vocii înainte de a adăuga:
   - Bine, dar nu ne va fi de niciun ajutor dacă nu ne spui ce s-a întâmplat. Trebuie să ştim exact ce s-a întâmplat cu Lana.
   - Bine, fie, cedă Claire.
   Continuând să vorbească în şoaptă, se întoarse spre Bloom:
   - E o plăcere să fii în preajma Lanei, dar e o persoană extrem de fragilă. Nu poţi avea încredere în ea că va plăti facturile sau că va face cumpărăturile. Şi asta nu e doar de când cu tulburarea de stres posttraumatic. E aşa de când o ştiu eu.
   - De cât timp vă cunoaşteţi?
   - De aproape 10 ani. La puţin timp după ce eu şi Dan ne-am mutat aici, ea şi Jane s-au mutat la numărul 17. Casa e împărţită în apartamente.
   Claire îşi îndreptă privirea spre hol:
   - Mititica a trecut prin multe. Cu atâtea episoade de beţie şi perioade de absenţă e un miracol că Jane nu a luat-o şi ea pe căi greşite.
   - E norocoasă să vă aibă pe tine şi pe Sue, o încurajă Jameson.
   Zâmbind, Claire continuă.
   - Sue locuieşte peste drum, îi explică ea lui Bloom. Avem amândouă grijă de Jane, dar în ultima vreme mai mult eu şi Dan ne-am ocupat de ea. Sue şi Mark trec printr-un divorţ.
   - S-a întâmplat recent ceva care să te facă să crezi că starea Lanei s-a înrăutăţit?
   Claire se încruntă, dar scutură din cap:
   - Dacă stau bine să mă gândesc, am crezut chiar că se simte mai bine.
    Bloom ştia că, în general, cei care suferă de depresie par să se simtă mai bine cu câteva zile sau săptămâni înainte de a se sinucide.
   - Povesteşte-i Augustei despre acel bărbat, îşi îndemnă Jameson sora. Jane apăru în prag.
   - Bună dimineaţa, somnoroaso, o întâmpină Claire. Vrei o cană cu ceai?
   Jane încuviinţă. Depusese un minimum de efort şi se îmbrăcase. Părul îi cădea neglijent în jurul feţei, iar colanţii şi bluza cu mânecă lungă pe care le purta semănau izbitor cu o pijama.
   - Ce faci, sportivo? o întrebă Jameson.
   Îi răspunse cu un zâmbet timid.
   - Marcus îţi va spune restul poveştii, anunţă Claire conducându-i pe copii în hol.
   Îmbrăcaţi şi încălţaţi, o luară spre parc.
   Jameson îşi concentră atenţia asupra lui Jane:
   - Vreau să ne spui tot ce ştii despre mama ta. Trebuie să fii foarte sinceră şi trebuie să ne dai toate detaliile. De acord?
   Vocea lui era calmă şi caldă. Se vedea cu ochiul liber cât de mult ţinea la Jane.
   Jane se aşeză pe scaun cu picioarele sub ea şi încuviinţă.
   - De unde să încep? întrebă cu voce somnoroasă.
   - Povesteşte-ne cum e mama ta.
   Privind în zare, Jane începu să vorbească:
   - Mama a luat-o puţin razna, e chiar nebună uneori. Dar...
   Jameson aşteptă să termine ce avea de spus. Jane se uita când la unul, când la altul.
   - Îşi dă toată silinţa. Tata a lăsat-o fără nimic. A trebuit să se descurce singură de la 21 de ani. Mamă singură, fără niciun venit.
   Majoritatea adolescenţilor de vârsta ei îi credeau moşi pe cei de 21 de ani, de aceea Bloom credea că acelea ar fi putut fi cuvintele Lanei, şi nu ceea ce gândea Jane.
   - Şi-a găsit un loc de muncă în cadrul armatei. O muncă de birou. Dar s-a descurcat atât de bine la teste şi au plăcut-o atât de mult încât s-a înrolat, continuă Jane să povestească. De atunci a fost mai mult plecată şi eu am rămas în grija lui Claire şi a lui Sue. De fiecare dată când venea acasă eram atât de entuziasmată că o văd... dar ea era mereu cu gândul în altă parte. Nu făcea decât să doarmă sau să iasă în oraş.
   - Pare complicat, interveni Jameson.
   - Încerc să am grijă de ea şi de casă, suspină Jane cu privirea la cana de ceai.
   - Sunt sigur de asta, o linişti Jameson zâmbind. Tatăl tău a încercat vreodată să ia legătura cu tine sau cu mama ta?
   Acest aspect urma să fie o pistă importantă într-o viitoare anchetă a poliţiei.
   Jane scutură din cap:
   - Mama s-a asigurat că el nu ne va găsi niciodată. Fura bani de la mama ca să-şi cumpere droguri. Odată, când eram mică, mama m-a lăsat cu el acasă şi când s-a întors m-a găsit cu o vânătaie pe faţă. Atunci a jurat că nu-l va mai lăsa niciodată să-mi facă rău.
   - Aşadar el a plecat? Sau ea l-a dat afară din casă? întrebă Bloom.
   Jane se încruntă, apoi dădu din cap. Bloom luă pixul şi notă în agendă: „Tatăl a plecat de acasă sau a fost dat afară?”
   - Cum se simţea mama ta înainte de dispariţie? Era în concediu medical? continuă Jameson să-i pună întrebări.
   - Da, pentru că simptomele sindromului de stres posttraumatic se agravaseră.
   - Lua vreun tratament pentru asta? încercă Bloom să afle.
   - Nu cred, scutură ea din cap.
   - Şi totuşi era în concediu medical? întrebă Jameson uimit.
   Bloom îşi notă în agendă: „Concediu medical fără tratament?”
   - Cum se simţea? insistă Jameson.
   - Era bine. Bea mereu şi era toată ziua la calculator, dar era într-o dispoziţie bună. Voia să mergem la ceai de ziua ei. Ar fi fost frumos, dar apoi...
   Jane vorbea ca un adult. Bloom se întreba cât va mai trece până când Jane avea să plece şi ea de acasă. Copiii care trebuie să aibă grijă de un părinte alcoolic sau dependent de droguri pleacă de acasă cu prima ocazie, fără să privească în urmă.
   - Ştii să fi supărat pe cineva? întrebă Bloom.
   - Nu mai mult decât de obicei. Ştii cum e mama, se întoarse ea către Jameson.
   Felul în care ridică din sprâncene şi zâmbetul care îi apăru pe chip erau confirmarea că Jameson îi cunoştea prea bine ieşirile. Jane avea aceeaşi expresie pe chip. Aveau micul lor moment.
   Întorcându-se spre Bloom, Jane continuă:
   - Niciodată nu a dat înapoi când a fost vorba de un conflict.
   - Niciodată, confirmă Jameson.
   Bloom se întreba câte conflicte se iscaseră de-a lungul timpului între Claire, şi implicit Jameson, şi Lana.
   - Părea îngrijorată de disputa cu cineva? insistă Bloom. Speriată?
   - Nu cred că am văzut-o vreodată speriată. Dacă îi spuneam că sunt îngrijorată de ceva îmi spunea să termin cu prostiile. „Ce motiv ai avea să-ţi fie frică?”
   „Destule motive”, se gândi Bloom. Uneori cei care nu simt frica sunt cei mai înfricoşători.

9

   Stimată doamnă Bloom,
   În această dimineaţă, ofiţer Watkins ne-a făcut o vizită şi am primit vestea că Darren Shaw este în viaţă. Starea lui este gravă, dar stabilă. Ofiţer Watkins mi-a spus că este o veste importantă pentru mine. Dar apoi am primit un telefon de la şcoală. Mi s-a spus că sunt exmatriculată şi că nu voi mai putea merge în excursiile viitoare. I-am spus mamei cât de importantă este şcoala pentru mine şi cât de mult iubesc orele de desen.
   Chiar acum îl sună pe director ca să-l convingă să mă lase să merg cu clasa. Claudia are voie, nu văd de ce n-aş avea şi eu voie. Nu e ca şi cum nu aş putea să recuperez. Aş reuşi probabil să lipsesc un semestru întreg şi tot să trec examenele.
   Nu sunt sigură că directorul sau poliţia cunosc înţelesul cuvântului „dreptate”. Sincer vorbind, vina îi aparţine în totalitate îngrijitorului. Nu l-am pus eu să ne urmărească în sala de sport şi să se comporte ca un pervers. De ce ar trebui să fiu eu pedepsită şi de ce să sufere părinţii mei, care nu au absolut nicio vină?
   Cred că aş putea să încep o cercetare legată de erorile judiciare. O să vă anunţ dacă găsesc ceva relevant pentru activitatea dumneavoastră.
   Seraphine

10

   Jameson puse pe masă două căni cu ceai.
    Se aflau în Peterborough în drumul lor spre întâlnirea cu Libby Goodman, în Leeds. Urmau să o întâlnească pe logodnica lui Stuart Rose-Butler peste aproximativ o oră.
   Bloom scoase capacul cănii ei.
   - Ahh, spuse Jameson răsucindu-i cana. Cred că asta e cana mea.
   Bloom se uită la cana pe care scria „Ce să fac? Sunt fierbinte”, apoi răsuci şi cealaltă cană.
   - Pe amândouă scrie acelaşi lucru.
   - Ce dezamăgire, oftă Jameson.
   Bloom gesticulă cu dispreţ. Privind pe fereastră la peisajul pitoresc din Cambridgeshire, luă o gură de ceai şi întrebă:
   - Ce ar trebui să mai ştiu despre Lana?
   - Aşa cum ţi-am povestit, nu o cunosc foarte bine, spuse Jameson în timp ce-şi turnă trei capsule de lapte în ceai. Am petrecut destul timp cu Jane, pentru că, fiind mereu la Claire acasă, lua parte la mesele de duminică în familie şi la câte şi mai câte. Dar pe Lana am văzut-o doar de câteva ori. Din ce-mi povesteşte Claire...
   Jameson oftă dând din cap.
   - Din ce am auzit, face numai probleme. Claire a văzut cum Lana l-a sedus pe bărbatul lui Sue. E ca şi cum ar fi încercat să-l prindă în mrejele ei pe Dan. Dar sunt sigur că nu ar încerca să facă asta, pentru că uneori Claire poate fi înfricoşătoare. Dar Sue e o femeie drăguţă şi blândă.
   - Din cauza ei divorţează Sue şi Mark?
   - Evident. Şi Mark nu a fost primul bărbat însurat cu care s-a încurcat Lana. Claire e de părere că Lana se hrăneşte cu puterea pe care i-o dă gândul că poate avea orice bărbat îşi doreşte. Şi după, îi părăseşte repede. Pe Mark l-a vrăjit luni bune şi după ce s-a culcat cu el i-a dat papucii.
   - Cu tine nu şi-a încercat norocul?
   - De ce ar face asta? Eu nu reprezint o miză pentru că nu sunt însurat.
   Bloom digera noile informaţii. Era clar că Lana era o persoană competitivă. Altfel nu i s-ar fi părut atât de palpitant să seducă bărbatul altei femei. Multora le place aventura, dar puţini sunt dispuşi să renunţe la tot pentru un joc ciudat.
   - Ce motiv ar avea Lana să intre în acest joc? Trebuie să descoperim ce stă în spatele acestor dispariţii. Trebuie să înţelegem de ce au dispărut victimele.
   - Poate că nu a avut de ales.
   Jameson îşi desfăcu pachetul de biscuiţi şi îi oferi unul şi lui Bloom, dar ea îl refuză.
   - Aşa e. Oare au acceptat de bunăvoie, pentru că s-au simţit atraşi de idee, sau...
   - Sau au fost forţaţi să intre în joc. Poate au fost şantajaţi.
   - Sau poate că au fost răpiţi. Poate că felicitarea cu „la mulţi ani” e doar o carte de vizită şi de fapt nu a existat niciun joc.
   - Vreun psihopat în căutare de atenţie?
   Bloom îşi notă ceva în agendă.
   - Cu ce vom avea de-a face dacă au acceptat de bunăvoie să participe la joc? Toţi participanţii sunt probabil foarte competitivi şi extrem de impulsivi. Jane ne-a spus că mama ei nu joacă jocuri video, dar poate că se înşală. E posibil ca totul să fi fost făcut special pentru împătimiţii jocurilor pe calculator.
   - Vrei să spui că e posibil să fi avut nevoie de o parolă pentru a se conecta?
   - Sau poate că au accesat anumite site-uri. Ai auzit de jocul Balena Albastră din Rusia?
   Privirea lui Jameson se întunecă brusc.
   - Doar nu crezi că e ceva asemănător? Doar nu crezi că ademenesc copiii nefericiţi pe care îi forţează apoi să comită suicid?
   - Sper să nu fie vorba de aşa ceva. Dar faptul că Lana suferea de tulburarea de stres posttraumatic o face să fie candidatul ideal pentru un astfel de joc. Rămâne să aflăm dacă şi Stuart suferea de depresie şi era la fel de vulnerabil. Trebuie de asemenea să aflăm dacă are obiceiul să dispară cu zilele de acasă, fără să dea vreun semn de viaţă. Sau dacă aceia care sunt în spatele jocului ar avea cu ce să-i forţeze mâna.
   - Să fi intrat toţi în conflict cu persoana nepotrivită?
   - Trebuie să ne dăm seama ce au în comun victimele.
   Telefonul lui Bloom începu să bâzâie pe masă, iar ea se ridică şi se îndepărtă ca să răspundă. După 5 minute se întoarse la locul ei.
   - M-a sunat ofiţerul care s-a ocupat de accidentul rutier al lui Stuart Rose-Butler.
   - Cum ai dat de el?
   - Am contactele mele, zâmbi Bloom. Mi-a spus că iniţial s-a crezut că e vorba de un caz de fugă de la locul accidentului. Dar două zile mai târziu au stat de vorbă cu Libby, cu câţiva colegi de la ASDA, unde Stuart se ocupa cu aşezarea produselor la raft, şi cu câţiva prieteni. Se pare că Stuart obişnuia să-şi schimbe des locul de muncă. Părinţii lui au murit când el era mic, iar Libby şi prietenii cu care au vorbit au spus că nu se ştiu de mult timp. Ofiţerul mi-a spus că au clasificat cazul ca fiind unul de dispariţie şi l-au trimis mai departe Serviciului pentru Investigaţii Criminale. Dar el este convins că Stuart a fugit speriat de gândul că avea să devină foarte curând tată.
   - Pare un tip cu coloană vertebrală. Cum rămâne cu jocul?
   - Aici lucrurile devin interesante. Unul dintre martori a declarat că l-a văzut pe celălalt şofer implicat în accident înmânându-i lui Stuart un cartonaş.
   - Serios? Oare vreun martor l-ar putea recunoaşte pe tip?
   - Probabil. Dar ceilalţi doi martori nu-şi aduc aminte să fi văzut aşa ceva. Până la sosirea echipajului de poliţie cealaltă maşină nu mai era acolo, iar poliţiştii nu l-au căutat pe şofer.
   - Au făcut o treabă impecabilă... spuse Jameson ironic, dând peste cap şi ultimele guri de ceai.

   Libby Goodman locuia într-o căsuţă cochetă în Horsforth, la periferia oraşului Leeds. În faţa casei avea o grădiniţă plină de păpădii.
    Bloom bătu în uşa de lemn şi în prag apăru o femeie brunetă cu părul creţ. Se vedea că sarcina era avansată.
   - Libby Goodman? Sunt Bloom, cea cu care ai vorbit la telefon. El este Marcus Jameson.
— Bună! Intraţi.
   Libby traversă holul sprijinindu-şi pântecul cu o mână. Bloom şi Jameson se aşezară pe două scaune şi o lăsară pe ea să stea pe canapea.
   Preferau să o aibă între ei, astfel încât ea să îl poată privi doar pe cel cu care vorbeşte, în timp ce celălalt îi putea observa reacţiile.
   - Libby, apreciem că ai vrut să stai de vorbă cu noi, spuse Jameson folosindu-şi farmecul din dotare.
   Apoi îi povesti despre Jane şi despre Lana, despre legătura dintre el şi cele două şi despre motivul pentru care el împreună cu Bloom investigau dispariţia lui Stuart. O rugă apoi pe Libby să-i povestească exact ce se întâmplase în ziua dispariţiei lui Stuart.
   Cei doi luaseră micul dejun, apoi Libby îi dăruise cadoul de ziua lui.
   După ce-l condusese la uşă, se apucase să strângă prin bucătărie. Apoi începuse să se pregătească pentru ziua de muncă şi plecase la serviciu. Era supărată pentru că Stuart uitase să-i ureze succes înainte de o prezentare importantă pe care urma să o aibă în acea zi. Poliţia bătuse la uşă la scurt timp după ce ieşise din duş, la aproximativ jumătate de oră de la plecarea lui Stuart. Când îi văzuse coborând din maşină şi punându-şi şepcile pe cap, îşi dăduse seama că nu avea să primească veşti bune.
   Era convinsă că îi vor spune că Stuart murise. Aşa s-a simţit uşurată când a aflat despre ce era vorba.
   - De atunci nu a mai dat niciun semn? interveni Jameson.
   Cu ochii la Bloom, Libby scutură din cap.
   - Am lăsat o grămadă de mesaje, dar degeaba. Pur şi simplu a dispărut de pe faţa pământului. Nimeni nu mai ştie nimic de el.
   - E ceva neobişnuit pentru el să dispară aşa?
   - Foarte neobişnuit.
   - Să nu mi-o iei în nume de rău, Libby, dar trebuie să te întreb. Totul era bine între tine şi Stuart? întrebă Bloom dregându-şi glasul.
   - Da, eram bine.
   - Stuart se simţea bine? Ai observat ceva neobişnuit sau diferit în comportamentul lui?
   - Nu, nu m-ar fi părăsit, dacă asta vrei să afli. Le-am spus şi poliţiştilor şi repet. Eram bine.
   - Dar se schimbase ceva în comportamentul lui? insistă Jameson.
   - Nu. Nu am observat nimic neobişnuit. Stuart se simţea bine, oftă Libby.
   Jameson încuviinţă şi continuă cu întrebările:
   - Părea îngrijorat de ceva anume, sau se certase cu cineva?
   - Nu.
   - A mai plecat vreodată de acasă fără să spună nimic?
   Libby scutură din cap.
   - De cât timp sunteţi împreună?
   - De aproape 2 ani. Am început să ieşim împreună la puţin timp după ce m-am angajat la aeroport ca director financiar. Trebuie să recunosc că mă simţeam destul de singură. Colegii mei nu erau încântaţi că reuşise cineva atât de tânăr să obţină postul. Stuart lucra la cafenea şi era singura persoană care mă privea în ochi când vorbeam şi îmi zâmbea. Era un bărbat fermecător. Apoi a fost concediat şi am fost devastată. Dar 3 zile mai târziu, când am ieşit de la serviciu, el mă aştepta la maşină cu un buchet de flori. De atunci am rămas împreună.
   - Îi admir stilul, zâmbi Jameson. Cum l-ai descrie pe Stuart? Ce fel de persoană e?
   - Stuart e... e perfect. Cel puţin pentru mine. Nu vreau să spun că e, nu ştiu cum să zic, bărbatul perfect. Cu siguranţă nu e bărbatul perfect.
   Un zâmbet îi apăru pe buze. Era prima dată când o vedeau zâmbind, iar zâmbetul o transforma dintr-o femeie banală într-o femeie frumoasă.
   - Eu am tendinţa să iau lucrurile prea în serios, iar el e exact opusul. Ne potrivim. El mă face să râd şi îmi arată că trebuie să mă mai relaxez din când în când. Îşi schimba des locul de muncă pentru că încă nu ştia ce vrea să facă. Dar ar putea să aibă orice meserie. E un bărbat deştept şi are foarte multă încredere în forţele proprii.
   - Spuneai că a fost concediat de la cafeneaua din aeroport, rememora Bloom cele auzite.
   - A fost doar o neînţelegere, spuse Libby, uitându-se în altă parte.
   - Cum adică?
   - L-au acuzat de ceva ce nu a făcut. Am clarificat totul, dar a spus că nu se poate întoarce acolo după felul în care s-au purtat. Şi nu-l învinovăţesc pentru asta.
   - Ce fel de neînţelegere?
   - Chiar nu vreau să vorbesc despre asta. E irelevant pentru cazul de faţă.
   Bloom şi Jameson se uitară unul la altul. Hotărâră din priviri că nu era cazul acum să forţeze nota.
   - Înţeleg că Stuart e o persoană extrovertită, schimbă Jameson subiectul. Genul de bărbat relaxat, fermecător, cu stimă de sine şi inteligent.
   - Sună de parcă îl laud, nu e aşa? Cred că până la urmă chiar asta fac, spuse Libby mângâindu-şi pântecul. Sper ca micuţul să-i semene şi să nu-mi moştenească maniile.
   - Era încântat că va deveni tată?
   Cu ambele mâini în jurul pântecului bombat, Libby spuse:
   - Da, îşi înghiţi ea saliva. Cred că pentru voi, bărbaţii, e diferit. Nu sunteţi pe deplin conştienţi de ce vi se întâmplă până când nu ţineţi copilul în braţe. Dar era încântat de venirea pe lume a micuţului.
   - E posibil să fi luat legătura cu nişte vechi prieteni şi să stea la ei? încercă Jameson să meargă pe o altă pistă.
   - Spre deosebire de mine, el nu e prea priceput la a ţine legătura cu oamenii. Eu şi două dintre cele mai bune prietene ale mele ne cunoaştem de la grădiniţă. O altă dovadă a faptului că suntem poli opuşi. Dar chiar şi aşa, i-am sunat pe toţi cei la care m-am putut gândit. V-am spus deja că duc lucrurile la extrem.
   - Nu văd nimic rău în asta, nu e aşa, Bloom?
   Jameson nu căută să-i vadă reacţia, ci îşi concentră atenţia pe agenda pe care o avea în braţe.
   - Ne-ai spus că Stuart era încântat de venirea pe lume a micuţului, interveni Bloom. Nu ai spus ca Stuart este încântat de venirea pe lume a micuţului.
   Libby îşi dădu capul pe spate. Când privirile li se întâlniră din nou, Bloom văzu că avea lacrimi în colţul ochilor.
   - Nu sunt proastă. Nu mai ştiu nimic de el de aproape o lună. De cât timp au poliţiştii nevoie pentru a lua în calcul varianta unei crime? De trei zile?
   Jameson interveni prompt:
   - Asta se întâmplă în cazurile de răpire, în special când sunt implicaţi copii sau persoane vulnerabile.
   - Nu a luat niciun ban din casă. Nici haine. Paşaportul şi permisul de conducere sunt la locul lor. Nu şi-a folosit telefonul, nu a intrat pe reţelele de socializare, nu a trimis nimănui nicio amărâtă de vedere. E mort. Şi eu, şi voi ştim asta. Sunt mamă singură. Nici nu ştiu de ce mai stăm la poveşti. E prea târziu. Unde eraţi acum trei săptămâni?
   Libby se ridică de pe canapea şi Bloom crezu că-i va ruga să plece. Dar nu. Se duse la fereastră şi privirea i se pierdu în zare.
   - Aşadar nu crezi o iotă din povestea cu jocul? o întrebă Jameson.
   Libby se întoarse către el.
   - I-ai povestit lui Jane Reid că Stuart a primit o felicitate similară celei primite de mama ei, Lana. O felicitare de „la mulţi ani” prin care era provocat să intre într-un joc.
   - Poliţia mi-a spus de o astfel de felicitare, dar eu nu am văzut-o niciodată. Cred că e un soi de reclamă pentru un afurisit de joc video. Stuart era un mare împătimit al jocurilor.
   - Îi plăceau jocurile pe calculator?
   - Cu cât armele erau de calibru mai mare, cu atât îi plăceau mai mult. Până la urmă poate că e mai bine că nu o să fie prin preajmă să influenţeze negativ copilul.
   - Doar o ultimă întrebare, Libby, şi apoi vom pleca şi te vom lăsa în pace, spuse Bloom. E posibil să fi suferit de depresie?
   - Nu. De ce mi-aţi pune o asemenea întrebare? De ce toată lumea crede că a plecat de acasă pentru că nu era fericit? Nu era nefericit. Eram foarte bine.
   Pe bancheta din spate a taxiului, Jameson analiza discuţia pe care tocmai o avuseseră cu Libby.
   - Ai crezut-o? Când a spus că erau fericiţi.
   - Tu nu crezi că a spus adevărul?
   - Nu ştiu. Vreau să o cred. Pare a fi femeie de treabă şi într-o poveste cu final fericit, ei doi ar fi fost fericiţi, analiză Jameson situaţia, trecându-şi o mână prin păr. Dar...
   - Crezi că a înflorit puţin realitatea?
   - Augusta, ştiu că nu-ţi place intuiţia mea, dar ceva nu se leagă.
   Bloom îi spuse şoferului să-i ducă la staţia de metrou din Leeds.
   - Am ceva împotriva intuiţiei tale doar atunci când nu e fondată. Dar dacă ai cea mai mică bănuială, cred că merită să încercăm.
  
   De partea cealaltă a munţilor Penini, Stuart Rose-Butler intra în holul proaspăt renovat al hotelului The Principal Hotel din Manchester. Hotelul de cinci stele devenise opţiunea favorită a oamenilor de afaceri care veneau în oraş.
    Se opri în mijlocul holului, în dreptul unei statui ce înfăţişa un cal în mărime naturală. Cu mâinile în buzunare, noul tatuaj îi era acoperit de mâneca tricoului Ted Baker pe care îl purta. Ceasul Breitling primit cadou de la Libby de ziua lui abia se zărea de sub manşetă. Tatuajul reprezenta un ceas abstract ce părea că se topeşte şi îi acoperea tot antebraţul. Tatuajul fusese cartea lui câştigătoare în runda precedentă. Acum ajunsese la nivelul 2. Era pe val.
   Privea scările, aşteptând. Nu-i plăcea să aştepte, dar ştia că o alegere greşită l-ar fi putut costa jocul.
   Douăzeci de minute mai târziu apăru o brunetă îmbrăcată într-un costum.
   Era slabă, nu tipul sportiv, ci uscăţivă. Era machiată din abundenţă, dar machiajul nu era deranjant. Sacoul negru părea scump. Nu avea niciun inel pe deget. După ce o analiză din priviri, Stuart ajunse la concluzia că femeia în jur de 40 de ani care cobora scările nu mai avusese parte de acţiune în dormitor de ceva timp.
   Mergând spre recepţie, tocul drept îi alunecă pe gresia lustruită şi se împiedică. Reuşi să se redreseze repede, prefăcându-se că nimic nu se întâmplase. Privi în stânga şi în dreapta ca să se asigure că nu observase nimeni micul ei accident. Şi atunci îl zări pe bărbatul care stătea perfect nemişcat şi o privea cu mâinile în buzunare.
   Stuart zâmbi. Nu-i trebuia mai mult de un zâmbet ca să atragă atenţia unei femei. Totul depindea numai de el.

11

   - Bună, Seraphine. Ce mai faci?
   Ca de obicei, doamna Bloom stătea cu spatele drept, cu genunchii lipiţi, iar mâinile i se odihneau în poală.
   Seraphine luă loc pe scaun şi încercă să adopte şi ea aceeaşi postură: spatele drept, picioarele lipite, jurnalul în poală. În camera mică erau doar cele două scaune, o măsuţă între ele pe care stăteau o carafă cu apă şi un pachet cu şerveţele, şi un dulăpior mic cu două sertare.
   - Am început să scriu în jurnal, aşa cum m-aţi sfătuit, se lăudă Seraphine cu cartea în mână.
   - Nu vreau să văd ce ai scris, spuse Bloom. Îmi poţi povesti ce ai scris acolo, dar jurnalul este doar al tău. În afară de tine, nimeni nu trebuie să-l citească.
   - De ce?
   - În felul ăsta vei fi complet onestă cu tot ce scrii acolo. Când ne gândim că altcineva va citi ce scriem avem tendinţa să nu ne dăm frâu liber gândurilor. Dacă vrem ca jurnalul să fie folositor, trebuie să fii foarte sinceră cu tot ce scrii.
   Seraphine puse jurnalul la loc pe genunchi. Asta schimba datele problemei. Plănuise să folosească jurnalul ca să-i arate doamnei Bloom că era un copil absolut normal. Dar dacă femeia asta nu voia să-l citească... atunci nu mai avea niciun rost.
   - Te-ai mai gândit la episodul cu domnul Shaw? Sau la discuţia pe care ai avut-o cu poliţiştii?
   Seraphine ridică din umeri. Era convinsă că poliţia era de părere că fusese vorba de legitimă apărare. Nu avea rost să ia povestea de la capăt.
   - Sunt sigură că ai auzit că starea domnului Shaw se îmbunătăţeşte. Nu-i aşa? Cum te-ai simţit la aflarea veştii?
   - M-am simţit uşurată, evident.
   Seraphine ştia că trebuie să se arate uşurată.
   - Nu am vrut să-i fac rău.
   Doamna Bloom nu spuse nimic. O privea pe Seraphine cu o expresie care nu trăda nimic. Seraphine nu reuşea să-şi dea seama la ce se gândea Bloom.
   - Poliţiştii spun că acest lucru îmi uşurează situaţia.
   - Sigur că da. Dacă victima nu decedează, nu mai putem vorbi de crimă, ci de tentativă de omor, iar omuciderea devine vătămare corporală gravă.
   - Dar eu doar am acţionat în legitimă apărare. E un pervers care a vrut să ne facă rău.
   - Şi exact asta faci acum: te aperi.
   - Nu mă credeţi?
   - Cred că ai acţionat extrem de calm într-o situaţie-limită. Mi-am notat aici că ai descris incidentul într-un mod foarte clinic; fără drame sau urmă de emoţie. Dar îmi dau seama că nu-ţi place deloc când cineva insinuează că domnul Shaw ar fi victima.
   - Asta pentru că eu sunt victima în toată povestea asta. Eu.
   Seraphine se foi în scaun şi privi în zare.
   - Să zică mersi că nu s-a ales cu ceva mai grav.
   - Foarte interesant ce spui.
   Uneori oamenii se legau de anumite cuvinte sau de anumite propoziţii pe care le spunea. Nu înţelegea de ce făceau asta.
   - Am auzit că profesoara care v-a ajutat în sala de sport ar fi povestit că păreai foarte calmă, continuă doamna Bloom. Poliţia a pus asta pe seama şocului.
   Nu era o întrebare, aşa că Seraphine nu spuse nimic.
   - Dar mai mult mă interesează declaraţia Claudiei. Ai auzit ce a declarat prietena ta?
   - De unde ştiţi toate astea? Credeam că nu lucraţi pentru poliţie.
   - Seraphine, nu lucrez pentru poliţie, ci pentru tine şi familia ta. Mama ta mi-a povestit.
   Bineînţeles că deşteaptă de maică-sa vorbise vrute şi nevrute cu psihologul. Seraphine trase aer în piept pentru a-şi linişti furia. Nu era locul potrivit să se lase acaparată de furie.
   - Nu ai aflat că povestea Claudiei nu-ţi susţine declaraţia? Ea a spus că l-ai atacat pe domnul Shaw înainte ca el să te atace.
   Seraphine zâmbi. Avusese aceeaşi discuţie cu ofiţerul Watkins.
   - Cred că şi Claudia suferă de chestia aia pe care o dezvoltă victimele faţă de agresori. Nu i-a plăcut ideea că el ar putea să mă vrea şi pe mine.
   - Te referi la sindromul Stockholm?
   - E sindromul de care suferă victimele?
   Doamna Bloom încuviinţă.
   - Se ataşează de agresor. Deci vrei să spui că declaraţia Claudiei este greşită?
   - Da.
   - De asemenea, îşi aminteşte că i-ai spus domnului Shaw, citez, „de ce nu te iei de cineva pe măsura ta?” Nici asta nu e adevărat?
   - Ba da. Asta am spus.
   - De ce?
   - Asta spun toţi. E un mod de a vorbi, spuse ea ridicând din umeri.
   - Sugerai că tu eşti pe măsura lui?
   Seraphine îşi arboră cel mai dulce zâmbet al ei, pe care îl exersase îndelung în oglindă.
   - Sigur că nu sunt. Sunt fată.
   - Nu cred că te refereai la forţa fizică.
   Bloom turnă apă în cele două pahare.
   - Te gândeşti des la incident?
   - Uneori.
   - Ce îţi vine în minte când te gândeşti la cele întâmplate?
   Seraphine nu înţelegea întrebarea.
   - Spune-mi ce vezi când te gândeşti la cele întâmplate. Nu e o întrebare-capcană. Încerc doar să înţeleg ce te-a marcat.
   „Sângele. Sângele vâscos, roşu, lucios.”
   - Îl văd pe el căzut la pământ.
   - După ce l-ai înjunghiat?
   Seraphine încuviinţă.
   - S-a zbătut pe parchetul lustruit. Îşi ţinea mâinile în jurul gâtului. Cred că încerca să oprească sângerarea.
   - Altceva?
   - Apoi mâinile i-au căzut pe podea şi a rămas nemişcat. Vedeam sângele de unde izvorăşte. Curgea de undeva din lateralul gâtului. Dar nu vedeam rana propriu-zisă.
   - Ai fi vrut să vezi rana?
   „De ce să nu vreau să văd rana?”
   - Voiam să văd dacă rana era fină sau îi sfâşiase pielea.
   - De ce te interesa acest aspect?
   Seraphine se încruntă. Sperase că doamna Bloom va înţelege, sperase să fie mai inteligentă decât ceilalţi. Dar poate că nu era.
   - Mi se părea un aspect interesant.
   Doamna Bloom dădu din cap. Acum înţelesese.
   - Cât de des te gândeşti la cele întâmplate?
   „Mă gândesc mereu la asta. E cel mai fascinant lucru care mi s-a întâmplat vreodată.”
   - Nu foarte des.
   - Ţi-a trecut prin cap să-l ajuţi?
   - Nu merita niciun ajutor.
   - De ce?
   - Pentru că e un pervers. Un violator.
   Seraphine nu era sigură că văzuse bine, dar preţ de câteva clipe i se păru că vede pe chipul femeii un zâmbet.

12

   Harry Graham avea un cabinet de optică medicală în cartierul Clifton din Bristol. Avea geamuri cu rame cenuşii şi cu scris alb şi arăta mai degrabă ca studioul unui fotograf decât ca o clinică.
   Puţin după ora 5.00 după-amiaza, Bloom şi Jameson ajunseră la clinică.
   Înăuntru, în spatele măsuţei de la recepţie, o tânără brunetă cu ochelari marca FCUK îşi făcea ordine pe masă. Interiorul arăta la fel de bine ca exteriorul. Ochelarii erau expuşi ca şi cum ar fi fost bijuterii scumpe. Pereţii erau împânziţi cu vitrine. Tânăra îl strigă pe proprietar, care îşi făcu apariţia dintr-un birou aflat în partea din spate a magazinului.
   Harry Graham era un bărbat înalt, slab, cu păr blond şi cu un uşor accent specific regiunii de vest.
   - Intraţi, îi întâmpină, privindu-şi ceasul de la mână. Nu va dura mult, nu-i aşa? Trebuie să iau copiii de la şcoală.
   Îi conduse pe cei doi în biroul spaţios din spatele magazinului. Chiar atunci îi sună telefonul. Îşi ceru scuze şi răspunse. După o scurtă, dar aprinsă conversaţie despre o livrare de lentile puse brusc capăt conversaţiei.
   - Îmi cer scuze. Se pare că avem ceva probleme cu marfa. De 3 zile aveam mereu aceeaşi problemă. Nu ştiu cum conduc oamenii ăştia o afacere, oftă el resemnat. Vi s-a întâmplat vreodată să aveţi o săptămână în care nimic să nu meargă bine?
   - Ni se întâmplă des, zâmbi Bloom. Nu vă vom reţine mult. Sperăm să putem vorbi puţin despre soţia dumneavoastră, Faye. Am descoperit că mai multe persoane au dispărut în circumstanţe asemănătoare şi stăm de vorbă cu familiile lor, încercând să găsim vreo legătură care ne-ar putea conduce la făptaş.
   - Aţi spus că sunteţi detectivi particulari?
   - Un fel de detectivi particulari, clarifică Jameson. Dăm o mână de ajutor, pentru că o cunoştinţă de-a mea este una dintre victime.
   - Ce credeţi că s-a întâmplat cu ei? întrebă Harry.
   - Ca să fiu sinceră, nu ştim încă nimic, răspunse Bloom. Credem că felicitarea nu a fost doar un mod de a face reclamă la joc. Nicio companie dezvoltatoare de jocuri nu a revendicat până acum cartonaşele. Încercăm să găsim o legătură între victime. Astfel sperăm să elucidăm misterul.
   - Ştiu că o să sune groaznic, dar o să fiu sincer. M-am simţit uşurat când am auzit că Faye a dispărut. De ani buni nu mai eram fericiţi împreună. Ar fi trebuit să o lăsăm baltă demult, dar copiii erau încă mici, ştiţi cum e...
   - Credeţi că Faye a fugit de capul ei? întrebă Jameson.
   - Da, asta cred că s-a întâmplat. De aceea nici nu am insistat să se facă o anchetă. După o săptămână am sunat la poliţie să raportez dispariţia, dar trăiam cu ideea că se va întoarce acasă când va fi pregătită, spuse Harry frecându-şi ochiul drept. De mult nu mai era fericită cu mine. Am încercat să am eu grijă de copii şi să stăm mai mult de vorbă, dar...
   Rămase tăcut, mâinile îi căzură pe lângă corp. Privea când la unul, când la celălalt.
   - Nu cred că se simţea bine în postura de mamă. Nu mă înţelegeţi greşit, îşi iubea copiii, dar toate responsabilităţile pe care le avea şi faptul că muncea zi-lumină... o făceau să se simtă... nu ştiu cum să zic...
   - Frustrată? sugeră Jameson.
   - Mai mult decât atât. Era mai mult de atât... un soi de...
   Oftă, ridicându-şi privirea în tavan:
   - Prea bine, o să spun. Devenise o persoană rea. Nu-ţi făcea nicio plăcere să te afli prin preajma ei. Era mereu nervoasă şi izbucnea din orice. Orice lucru mărunt o făcea să-i sară ţandăra. Şi, aparent, eu o enervam cel mai tare. Îmi spunea mereu că viaţa ei ar fi mult mai bună fără mine. Făcea să pară că sunt cel mai rău soţ din lume. Ştiu că puştilor le e dor de mama lor, dar cred că distanţa e bună pentru toată lumea.
   - Deci Faye s-a schimbat după ce s-au născut copiii, sugeră Bloom.
   Harry încuviinţă:
   - Înainte să-l avem pe Fred, lui Faye îi plăcea să călătorească şi să încerce lucruri noi. Nu era prototipul contabilului... Era o persoană amuzantă, o prezenţă plăcută la toate petrecerile.
   Zâmbea, în ciuda tristeţii.
   - Înainte era o cu totul altă persoană. Nici nu cred că şi-a dorit vreodată o familie. Eu unul ştiu că îmi doream o familie, dar nu-mi aduc aminte ca ea să-şi fi dorit.
   - Crezi că a acceptat să aibă copii ca să te facă pe tine fericit? întrebă Jameson.
   Bloom era mereu impresionată de abilitatea lui Jameson de a pune întrebări atât de personale fără să pară nepoliticos sau fără să pară că se bagă unde nu-i fierbe oala. Totul pornea de la tonul vocii pe care-l folosea.
   După o pauză scurtă, Harry spuse:
   - Chiar sper să nu fi fost cazul. Sper că nu eu am fost motivul principal.
   - Încă mai crezi că a plecat de acasă de bunăvoie? îi adresă Bloom o ultimă întrebare.
   - Au trecut aproape 3 luni. Cam mult, nu credeţi? Nici nu a încercat să afle cum sunt copiii, dacă sunt bine.

   Faye Graham clocotea de furie.
    Jucătorul nou, un idiot cu pseudonimul SRB, intrase în joc abia de trei săptămâni şi ajunsese deja la nivelul 2. Ea se chinuia de aproape două luni să avanseze la nivelul 2 şi din statisticile săptămânale ştia că, până să-şi facă apariţia deşteptul de SRB, ea fusese jucătorul cu cea mai rapidă ascensiune. Acum măscăriciul ăsta încerca să-i fure tronul.
   Deja se lăsase distrasă. În ianuarie se concentrase obsesiv la joc. Verifica frecvent pagina de internet, analizând statisticile şi postările pe care le făceau ceilalţi jucători despre diversele lor reuşite.
   Înainte de fiecare nouă provocare îţi era repartizat un adversar. Dacă reuşeai să câştigi, treceai la nivelul următor şi te luptai cu un adversar mai bine clasat. Cel care pierdea trecea la un nivel inferior şi îi era atribuit un jucător mai slab. Era competiţia în forma ei cea mai pură. Şi jocul nu se oprea niciodată. Imediat după ce terminai o misiune începea alta, şi odată cu noua misiune, şi teama că vei fi depăşit de adversar. Jocul nu-ţi lăsa timp de nimic altceva. Faye nu se mai simţise atât de vie de foarte mult timp.
   Greşeala ei fusese să-l aleagă pe idiotul de bărbatu-său ca ţintă pentru ultima misiune. Se distrase pe cinste anulându-i comenzile de la furnizori, sunându-i clienţii şi spunându-le că a fost pus sub cercetare pentru acuzaţia de comportament neadecvat şi răspândind zvonuri pe forumurile de specialitate. Trebuia să fi făcut asta demult, din vremurile în care stătea acasă cu copiii, plictisindu-se de moarte, când ar fi putut să se distreze puţin pe seama lui.
   Dar mersese prea departe. Îl ura cu patos şi se lăsase atât de absorbită de ură, încât fusese distrasă de la joc. Era doar vina lui Harry. El o distrusese cu mult înainte ca ea să-l distrugă. Îi distrusese corpul convingând-o să aibă copii şi apoi îi distrusese cariera, încurajând-o să stea acasă să aibă grijă de copii.
   Crezuse că va duce o viaţă îndestulată alături de el, dar Harry se dovedise a fi plicticos şi lipsit de ambiţie. Şi cireaşa de pe tort, era ca un ghimpe în coaste. Trebuia să se asigure că Harry nu va mai putea să o distrugă niciodată.

13

   Întorşi la birou, Bloom şi Jameson aşteptau veşti de la Geoff Taylor cu privire la dispariţia fiului său, Grayson.
   În timp ce aşteptau telefonul de la Geoff, Bloom puse indiciile cap la cap şi întocmi un sumar al cazului pe iPad-ul ei. Realiză o hartă virtuală a tuturor informaţiilor pe care le aveau până la acel moment. Făceau asta pentru fiecare caz şi pe măsură ce ancheta înainta, adăugau noi informaţii.
   Era modalitatea perfectă prin care puteau să pună cap la cap ideile şi informaţiile esenţiale.
   - Nu găsesc nici măcar un element comun între cazuri, spuse Jameson uitându-se peste umărul lui Bloom. Victimele nu au aceeaşi vârstă, nu sunt de acelaşi sex, activează în domenii diferite şi au dispărut din regiuni diferite. Avem de-a face cu un soldat de 35 de ani diagnosticat cu tulburare de stres posttraumatic, un contabil liber profesionist, mamă a doi copii, un angajat la raft de 29 de ani şi un student la ştiinţe politice în vârstă de 20 de ani. Cele două femei au copii, dar cei doi bărbaţi nu, în afară de Stuart care urmează să devină tată. Nu ştim încă sigur dacă Grayson are sau nu copii. Dar chiar şi aşa, nu avem o pistă solidă. Femeile au o carieră, pe când bărbaţii nu.
   - E un grup omogen, nu există diversitate din punct de vedere etnic. Nici măcar nu sunt din aceeaşi regiune, spuse Bloom analizând datele pe care le aveau.
   - Atunci de ce tocmai ei?
   - Şi care e faza cu ziua lor de naştere? Până acum asta e singura conexiune dintre cei patru.
   Jameson îşi ţugui buzele:
   - Am căutat să văd unde s-au născut, dar nu figurează ca fiind înregistraţi în aceeaşi regiune. O să verific din nou profilurile lor de pe reţelele de socializare. M-am uitat ce pasiuni au. Am sunat foştii angajatori şi aştept să mă sune un vechi prieten care sper să mă poată ajuta.
   Bloom ştia că, atunci când Jameson pomenea despre vreun „vechi prieten”, se referea la un om de legătură care ocupa o funcţie importantă în cadrul Serviciilor Secrete. O persoană care, dacă voia, putea să afle cele mai mici detalii despre oricine.
   Telefonul de pe masă începu să sune.
   - Trebuie să fie Geoff Taylor, spuse Bloom.
   Jameson răspunse, comutând pe difuzor. După ce se prezentă, începu să-i detalieze cazul la care lucrau. Chiar atunci ecranul telefonului său se lumină. Bloom observă că era un apel cu număr ascuns, şi intuind că este vorba de „vechiul prieten”, îi făcu semn să răspundă. Jameson ieşi pe hol şi o lăsă pe Bloom să preia convorbirea cu Geoff Taylor.
   - Aţi putea să ne daţi mai multe detalii despre dispariţia lui Grayson? întrebă ea.
   Domnul Taylor îi povesti că fiul său dispăruse de acasă după ce-şi petrecuse noaptea în oraş cu o fată. Sperase că doar pierduse noţiunea timpului în camera ei de cămin, dar câţiva prieteni ai lui Grayson reuşiseră să dea de fata respectivă. Ea le spusese că ultima dată când l-a văzut, Grayson se afla în faţa unui club.
   - Poliţiştii au verificat camerele de supraveghere?
   Bloom descoperi că îi era mai uşor să evalueze răspunsurile pe care le primea la telefon. Lipsa unui stimul vizual o ajuta să-şi dea seama mai uşor când cineva minţea. Tertipurile erau uşor de detectat când le simţea ezitarea din voce, când nu intrau în prea multe detalii, când erau inconsistenţi în afirmaţii. Totul era mult mai uşor de interpretat decât atunci când persoana cu care vorbea bătea din picior sau îi evita privirea.
   - Da, le-au verificat, dar doar pe cele din stradă. Mi-au spus că ar fi o risipă de bani şi resurse. L-au văzut pe Grayson ieşind din club, dar nu au putut vedea încotro a plecat. Nu m-au lăsat să mă uit la înregistrare. Mi-au spus, citez, „Nu am găsit absolut nimic relevant”.
   Bloom oftă... „absolut nimic relevant”. Lipsa de omenie a unor ofiţeri de poliţie o înfuria. Înţelegea prea bine că îşi pierduseră sensibilitatea, dar înregistrarea ar fi putut să conţină ultimele imagini cu Grayson. Şi dacă se întâmplase ce e mai rău, ar fi fost singura şansă a lui Geoff de a-şi mai vedea fiul.
   - Şi sunteţi convins că fiul dumneavoastră a plecat singur din club?
   - Aşa mi-au spus.
   - Domnule Taylor, povestiţi-mi despre Grayson. Avem 4 cazuri de dispariţie şi încercăm să ne dăm seama dacă există o legătură între ele.
   - Ce vreţi să ştiţi?
   - Ce fel de persoană e?
   - E un băiat foarte inteligent care ia viaţa foarte în serios. Când era mai mic am avut câteva probleme cu el. Se întâmpla imediat după ce şi-a pierdut mama. Dar am reuşit repede să trecem peste şi a devenit un bărbat în toată regula.
   - Ce fel de probleme aţi avut cu el?
   - Nimic ieşit din comun. Un adolescent care îşi plânge mama. Devenise mai recalcitrant, trântea lucruri prin casă. Dar în astfel de situaţii, oamenii se schimbă.
   - Aşa este, îl aprobă Bloom. E student la ştiinţe politice, nu-i aşa?
   - Da. E student în anul al doilea şi se descurcă foarte bine. E pasionat de modul în care cei de la putere conduc lumea. Cred că aici îmi seamănă. Ştiţi dumneavoastră, e o fire curioasă. Dar el vede aspecte care mie îmi scapă. Are o gândire critică şi vede partea întunecată din spatele acţiunilor oamenilor.
   Bloom îl vedea pe Jameson dând ture de-a lungul holului gesticulând. Îl simţea cum devine din ce în ce mai nervos.
   - Îi plăcea la facultate?
   - O, da. Se simţea foarte în largul lui. E un băiat foarte popular şi şi-a făcut nişte prieteni extraordinari. M-au ajutat să o găsesc pe fata aceea. Nu a avut niciun motiv să dispară aşa, absolut niciun motiv. Sigur e vorba de jocul ăsta nenorocit.
   Jameson se întoarse în cameră aprins la faţă şi îi făcu semn să încheie conversaţia.
   - Domnule Taylor, ne-aţi fost de mare ajutor. Cu siguranţă va trebui să stăm din nou de vorbă, dar pentru moment este suficient.
   După ce îşi mai notă câteva detalii, Bloom închise telefonul.
   - Dă-i drumul, îl îndemnă pe Jameson. Ce s-a întâmplat?
   - Se pare că Lana Reid nu figurează ca fiind înrolată în niciun serviciu militar. Nu a făcut niciodată parte din armată. Nici măcar nu a fost angajată în calitate de civil. Ce naiba se întâmplă? Sora mea o cunoaşte pe femeia asta de aproape 10 ani. A avut grijă de copilul ei cât ea era plecată în afara ţării, răbufni Jameson continuând să dea ture prin cameră. Şi înainte să întrebi, nu, nu face parte din vreun program al Serviciilor Secrete.
   - Înţeleg, încuviinţă Bloom.
   - Nu are nicio logică. Cu o zi înainte să plece în ultima misiune am văzut-o îmbrăcată în uniformă. Avea şi o raniţă cu însemnele militare. Am văzut-o cu ochii mei.
   - Raniţa era în maşină, la vedere, sau în portbagaj? întrebă Bloom. Să fi făcut asta doar de ochii lumii? Şi dacă nu era înrolată, atunci unde pleca mereu? Asta schimbă datele problemei. Lana nu e la prima dispariţie şi ascunde un mare secret. Ar fi putut să fie şantajată.
   Bloom îşi luă telefonul şi tastă „Sheffield University” pe Google. Căută pagina de contact şi formă numărul catedrei de care aparţinea Grayson.
   - Catedra de ştiinţe politice, Margaret la telefon, răspunse o voce blândă de femeie.
   - Bună ziua. Sunt Augusta Bloom. Fac parte din echipa care anchetează dispariţia unuia dintre studenţii dumneavoastră. Grayson Taylor. Este student în anul al doilea la ştiinţe politice. Aţi punea să mă ajutaţi cu datele de contact ale profesorului său îndrumător?
   - Nu cred că...
   - Echipa mea colaborează cu agenţi de poliţie din toate colţurile Angliei. Am colaborat chiar şi cu South Yorkshire Force, o întrerupse Bloom alegându-şi cu grijă cuvintele.
   Şi chiar spunea adevărul.
   Bloom aşteptă câteva momente.
   - Bine, spune femeia. Aşteptaţi un moment...
   Îşi notă pe o foaie de hârtie un nume şi un număr de telefon.
   - Mulţumesc pentru amabilitate, Margaret.
   Închise, apoi formă numărul de telefon pe care tocmai îl primise şi puse telefonul pe difuzor.
   - Alo, se auzi o voce de bărbat de la celălalt capăt al firului.
   - Bună ziua. Îl caut pe profesorul îndrumător al lui Grayson Taylor, se recomandă Bloom. Dumneavoastră sunteţi?
   - Da, eu sunt. Bună ziua. Cu ce vă pot ajuta?
   Bloom se prezentă şi îi explică situaţia. În acest timp profesorul îndrumător al lui Grayson Taylor spunea politicos ici-colo câte un „îhî” sau câte un „aha”.
   - Vedeţi dumneavoastră, nu cred că îi era atât de bine la noi. Nu a reuşit să promoveze primul an având în vedere că nu a obţinut notă de trecere la trei examene. În momentul în care a dispărut tocmai îşi susţinea restanţele. Dar din octombrie nu a mai dat pe la cursuri şi nici pe la consultaţii. Chiar înainte de Crăciun l-am întrebat ce are de gând să facă. Dar...
   - Continuaţi, îl încurajă Bloom. Orice informaţie ne este de mare ajutor.
   - Mi-a spus că, dacă îl voi obliga să vină la cursuri, va depune o plângere oficială la prodecan.
   - În legătură cu ce?
   - Cu competenţele mele. Grayson spunea că nu sunt bine pregătit, răspunse profesorul după o clipă de ezitare.
   Jameson clătină din cap.
   - Minunat, murmură el pentru sine.
   Mulţumindu-i pentru timpul acordat, Bloom încheie conversaţia.
   - Exact aşa cum am crezut, spuse ea. Oare ce vrea asta să însemne? Doi dintre ei au minţit. Lana a minţit cu privire la unde pleca şi ce făcea acolo, iar Grayson a minţit cu privire la cât de bine se descurca la facultate. Soţul lui Faye Graham ne-a spus că era nefericită, aşa că poate chiar avem de-a face cu un grup de oameni care vor să se facă nevăzuţi.
   - Libby ar fi putut să mintă când a spus că Stuart era fericit.
   - Posibil. Dar nu cred că Geoff m-a minţit. El crede că fiului său îi merge extraordinar, pentru că aşa se laudă Grayson mereu. Eu nu cred că Jane ne minte. Tu ce crezi despre asta? Nu ar avea de unde să ştie că mama ei a jucat teatru şi că de fapt nu există nicio misiune.
   - Dumnezeule, nu, exclamă Jameson.
   - Şi nu cred că Faye Graham i-a spus soţului ei că urăşte să fie mamă. Cred că asta a fost concluzia la care el a ajuns bazându-se pe comportamentul ei.
   - Aşadar, crezi că familiile habar nu au ce se întâmplă de fapt? sugeră Jameson.
   Bloom zâmbi până ce Jameson încuviinţă şi spuse:
   - Familiile nu au niciodată habar de ce se întâmplă. Ştii cu cine aş vrea să stăm de vorbă? întrebă Bloom. Cu angajatorul care acum doi ani l-a concediat pe Stuart Rose-Butler de la aeroportul Leeds Bradford.
   Jameson era de aceeaşi părere.
   - Aşa e. Libby a evitat subiectul. Mă ocup eu de asta.
   - Vezi dacă poţi să aranjezi să stăm de vorbă cu ei mâine. Acum trebuie să ajung în Islington la şedinţa de terapie, spuse Bloom uitându-se la ceas.
   Începu să-şi strângă lucrurile, în timp ce stabilea ultimele detalii:
   - Dacă se poate, fă o videoconferinţă. Aş vrea să pot să le văd reacţiile atunci când vom pomeni de concedierea lui Stuart. Asta ne va spune cu adevărat ce părere au despre el.
   - Ai tu o teorie, nu-i aşa? întrebă Jameson. Ţi se citeşte în ochi.

14

   În sala de consultaţii, Seraphine le asculta pe doamna Bloom şi pe mama ei vorbind pe hol.
    Mama ei se comporta ca de obicei: „Totul este despre mine. Eu, eu!” Seraphine o auzise întrebând:
   - Ce e în neregulă cu ea? De ce nu răspunde la terapie? Îşi reprimă sentimentele? Nu vreau să rămână cu sechele.
   Seraphine zâmbi. „Sechele.”
   - Vă rog să mă credeţi că îmi dau toată silinţa să o ajut pe Seraphine, o asigură Bloom cu o voce autoritară.
   Seraphine îşi spuse că trebuie să încerce şi ea să folosească acelaşi ton.
   - Dar ce vă spune? Vă spune la ce se gândeşte? Eu nu pot să scot o vorbă de la ea.
   - Din păcate nu pot să vorbesc despre ce îmi spune în timpul şedinţelor de terapie. Seraphine trebuie să ştie că poate avea încredere în mine.
   - Dar eu sunt mama ei, mie trebuie să-mi spuneţi.
   Vocea îi era gâtuită de emoţie şi Seraphine ştia că nu va mai trece mult până când va vărsa nişte lacrimi.
   - Ştiu cât de mult vă doriţi să vă ajut fiica. Dar pentru a putea să fac acest lucru, ea trebuie să ştie că-mi poate spune orice şi că nu voi dezvălui acele detalii nimănui.
   Seraphine intuia că doamna Bloom ştia că ea le asculta conversaţia.
   - De obicei, Seraphine stătea de vorbă cu dumneavoastră? continuă Bloom.
   Nu primi niciun răspuns.
   - Deci faptul că nu comunică nu este ceva nou. Nu este cazul să vă panicaţi. Aş fi fost mult mai îngrijorată dacă Seraphine s-ar fi comportat altfel decât îi stă în fire.
   Peste câteva momente doamna Bloom deschise uşa şi intră în cameră. Se aşeză pe scaunul ei picior peste picior, cu agenda deschisă pe genunchi.
   Ca de fiecare dată, Seraphine stătea dreaptă, cu genunchii şi cu picioarele apropiate şi cu mâinile sprijinite de genunchi. Nu ştia ce să creadă despre noua poziţie a femeii, aşa că deocamdată nu voia să o imite.
   - Bună dimineaţa, doamna Bloom, îi zâmbi Seraphine călduros. Ce mai faceţi?
   - Sunt bine, mulţumesc de întrebare. Dar tu?
   - Astăzi am primit rezultatele simulării GESE la matematică. Am luat 10 plus.
   - Felicitări. Trebuie să fii foarte mândră.
   Seraphine era într-adevăr foarte mândră. Jubila.
   - Ce se mai aude cu ancheta? se interesă doamna Bloom.
   - Nimic. Încă aşteaptă ca Dreary să-şi revină şi să le spună punctul lui de vedere.
   Observând expresia întrebătoare a terapeutei, Seraphine adăugă:
   - L-am poreclit pe îngrijitor Dreary Darren, pentru că el...
   - Dreary Darren... cine a venit cu ideea?
   - Noi.
   - Tu şi prietenii tăi?
   Seraphine încuviinţă.
   - Povesteşte-mi despre ei.
   - Sunt... normali.
   - Normali în sensul rău, sau în sensul bun?
   „Există aşa ceva? Normal în sensul bun?”
   - Pur şi simplu normali.
   - Sunt drăguţi?
   - Da.
   „De ce n-ar fi?”
   - Claudia face şi ea parte din grup?
   - Da.
   „Acritura aia.”
   - Tu şi Claudia sunteţi apropiate?
   - La şcoală stăm împreună.
   - Petreceaţi timp împreună şi în afara şcolii?
   - Uneori. Mie îmi place să-mi văd de treabă. Claudia şi Ruby pun mereu la cale câte o petrecere în pijamale şi se machiază una pe alta. E plictisitor.
   - Ţie ce-ţi place să faci?
   - Să mă distrez.
   - Cum?
   Seraphine ridică din umeri.
   - Îmi place să am mereu ceva de făcut, să încerc lucruri noi, să-mi lărgesc orizontul.
   - Cum eşti tu în comparaţie cu prietenii tăi? Dacă ar fi să-ţi dai o notă de la 1 la 10, cât ţi-ai da?
   „10.”
   - Probabil 7 sau 8.
   - Şi prietenilor tăi?
   - 3.
   „Acriturii ăleia mai puţin. Ea ar primi un -3.”
   - De ce 8? Ce ai tu în plus?
   - Ei bine, este evident că eu sunt mai deşteaptă. Doar eu am note mai bune decât ei. Şi cred că sunt mai frumuşică. De exemplu, eu nu am nevoie de machiaj. Plus că ele se plâng mereu de lucruri stupide. Vorbesc numai prostii.
   - Şi tu nu?
   Seraphine clătină din cap.
   - Nu văd care e relevanţa.
   - Seraphine, te simţi diferită?
   - Diferită?
   - Diferită faţă de prieteni şi de rude. Te gândeşti vreodată că faţă de ceilalţi tu înţelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău şi că ştii mai bine cum funcţionează lucrurile?
   Pentru prima dată, Seraphine nu se simţea confortabil. Făcuse oare vreo greşeală? Oare nu era ceva obişnuit să te consideri superior prietenilor tăi?
   Poate că ar fi trebuit să le fi dat şi lor tot 7 sau 8. Rămase tăcută.
   - Teza mea de doctorat se concentrează asupra tinerilor, adolescenţilor ca tine, care, din multe puncte de vedere, sunt extraordinari. Şi când spun extraordinari mă refer la ambele sensuri ale cuvântului: sunt copii cu abilităţi ieşite din comun, dar care se diferenţiază de ceilalţi, ca şi cum ar fi o mlădiţă care a început să crească în altă direcţie.
   De ceva vreme, Seraphine începuse să creadă că este superioară prietenilor ei. Îşi dăduse seama, de exemplu că dacă ştiai cum să tragi sforile, puteai foarte uşor să convingi pe cineva să-ţi urmeze direcţia. Dar se pare că prietenii ei nu ştiau acest lucru. Aşa cum spusese şi Augusta Bloom, se prea poate să nu fi fost atât de deştepţi ca ea.
   Privirea lui Bloom o sfredelea, ca şi cum ar fi încercat să-i pătrundă în minte.
   - Seraphine, ţi se întâmplă des să rămâi rece în faţa anumitor evenimente?
   Seraphine nu-şi putea da seama dacă era o întrebare-capcană sau nu, aşa că nu spuse nimic.
   Bloom îşi împreună mâinile, ca într-un gest de rugăciune.
   - Din experienţa mea e semn al unui caracter puternic. E o trăsătură foarte căutată în domenii unde este nevoie de mult calm. Controlorii de trafic aerian, de exemplu, trebuie să-şi păstreze calmul în orice situaţie. Ţi-ar plăcea să faci asta pe viitor?
   Lui Seraphine îi surâdea ideea de a fi singura persoană care ar rămâne calmă într-o situaţie de criză.
   - Cred că da.
   - Exceptând incidentul cu domnul Shaw, când a fost ultima dată când te-ai simţit cu adevărat supărată?
   Nu-i venea în minte un exemplu concret.
   - Nu ştiu. Nu prea plâng. Au încercat să mă împiedice să merg în excursia organizată de profesoara de artă. Atunci am fost supărată. Dar apoi mama a vorbit cu ei şi totul s-a rezolvat.
   - Deci poţi să te duci în excursie.
   - Nu. Mi-au spus că atâta timp cât sunt exmatriculată nu pot merge în excursii. Dar excursia a fost anulată.
   Bloom ridică din sprâncene, apoi spuse:
   - Excursia a fost anulată?
   Seraphine încuviinţă.
   - A vorbit mama cu ei şi totul a fost anulat.
   „Dacă ea nu putea merge, care mai era rostul excursiei? Doar ea era cea mai talentată din clasă.”
   - La ce te referi când spui că nu prea plângi?
   - Ei bine, când ne-a murit câinele, mama a plâns o săptămână întreagă. E o persoană care face o dramă din multe lucruri.
   - Ai fost tristă când a murit câinele?
   - A avut o viaţă bună, răspunse ea după ce se gândi câteva clipe.
   - Nu ţi-a fost dor de el?
   - Nu duceam dorul dăţilor când trebuia să-l scot afară pe ploaie sau când trebuia să-i aduc mâncare în fiecare seară. Dar nefăcând toate astea, nu mai primeam atât de mulţi bani de buzunar. Asta a fost cu adevărat enervant.
   Pentru prima dată de la începutul şedinţei, Bloom zâmbi.
   - Seraphine, cred că s-ar putea să ai câteva calităţi specifice acelor adolescenţi speciali. Dacă eşti de acord, la următoarele şedinţe mi-ar plăcea să văd dacă într-adevăr este cazul. Până data viitoare ai putea, te rog, să te gândeşti la asta?
   Seraphine ieşi din biroul doamnei Bloom simţind că nu-şi încape în piele de bucurie.
   „Ştiam eu că sunt specială, îşi spunea ea ieşind din clădire în lumina soarelui. Ştiam eu.”
   Începea să-i placă de Augusta Bloom. Ea era probabil prima persoană demnă de respectul ei.

15

   În tren era linişte. Bloom îşi puse geanta pe scaunul de alături şi încercă să-şi dezmorţească umerii. Jameson avusese dreptate, trebuia să investigheze mai atent dispariţia Lanei. Se întâmplau lucruri ciudate.
   Dar cu toată munca în plus, Bloom se simţea extenuată. Putea foarte bine să stea într-o cameră plină de oameni fără să scoată un cuvânt, dar tumultul gândurilor nu se oprea niciodată. Era blestemul introvertiţilor de a se gândi, răzgândi şi de a întoarce fiecare mic detaliu al existenţei pe toate părţile. Un caz în plus nu făcea decât să-i accentueze tumultul interior.
   Scoţându-şi iPad-ul din geantă, Bloom adaugă o nouă secţiune hărţii virtuale a cazului. Pe coloana din dreapta notă principalele trăsături de caracter ale Lanei:
   Instabilă din punct de vedere emoţional, cu o posibilă tulburare de stres posttraumatic/depresie. Iese des în oraş, stă până târziu, bea peste măsură. Împătimită a reţelelor de socializare, a petrecerilor şi a ieşirilor în oraş.
   Ultimele două puncte o duceau pe Bloom cu gândul la un posibil diagnostic de alcoolism. Pe coloana din dreapta trecu în revistă datele pe care le avea despre situaţia Lanei:
   A închiriat o căsuţă în Wembley, deci are sau ar fi trebuit să aibă un venit. Stă mult plecată de acasă, uneori şi 6 luni, dar nu ia parte la nicio misiune militară. Are un copil de 16 ani aflat în întreţinere pe care-l creşte singură după ce tatăl lui Jane a plecat sau a fost dat afară din casă.
   Bloom se opri din scris şi reciti ultima propoziţie. Ceva nu se lega. Jane le povestise cum Lana fusese părăsită şi fusese nevoită să se descurce singură, ca apoi să le spună că mama ei era o eroină care-l dăduse afară în şuturi pe tatăl ei abuziv. Ambele scenarii o puneau într-o postură bună.
   Lucru care nu e neapărat neobişnuit. Cu toţii avem tendinţa să plăsmuim scenarii în care noi să fim personajele pozitive. Dar toată lumea ştia că Lana era haotică şi impulsivă. Să fi avut oare mijloacele necesare să-şi ia viaţa de la zero sau să scape de un iubit abuziv?
   Bloom nu avea răspunsul la această întrebare, dar ştia că nu trebuia să o ignore. I se întâmpla de multe ori să vadă că lipseau anumite piese importante din puzzle, cu mult înainte să-şi dea seama cât de importante erau detaliile respective. Şmecheria pe care o învăţase era să-şi noteze orice bănuială (cum le spunea Jameson) şi apoi să o analizeze minuţios.
   Când trenul ajunse în staţia la care trebuia să coboare, Bloom apucă să mai facă o ultimă însemnare:
   „Găseşte-l pe tatăl lui Jane.”

16

   Parcurile din oraşele de provincie şi din sate erau pline de mame care împingeau cărucioare şi de oameni care îşi plimbau câinii. Dar Russell Square avea un ritm propriu. Chiar şi femeia care făcea yoga pe iarbă realiza mişcările cu o rapiditate ieşită din comun.
    De jur-împrejurul oazei de verdeaţă din mijloc, zgomotul traficului nu se oprea niciodată, ca un refren cântat la nesfârşit. În piaţetă, valul de oameni părea fără sfârşit. Oameni care veneau şi plecau, oameni care se izbeau de alţi trecători pentru că erau atenţi la ce mesaj primiseră sau pentru că stăteau la poveşti la telefon. Viaţa pulsa în ritmul traficului. Era un loc în care se întâmplau tot felul de lucruri, poate că nu în sensul fizic, dar în mintea şi în lumea virtuală a fiecărui trecător, rotiţele se învârteau.
   Ea privea în jurul ei. Doar două categorii de oameni petreceau mai mult timp în piaţetă: angajaţii de la salubritate şi chelnerii de la cafeneaua din partea de nord a parcului şi cei care stăteau şi priveau. Cei care făceau parte din ultima categorie stăteau aşezaţi la puţinele mese de pe trotuar, sorbind câte o ceaşcă de flat white sau de ceai de plante în timp ce se gândeau la diverse lucruri sau pur şi simplu priveau valul de trecători care li se perindau prin faţa ochilor.
   Ea era una dintre acele persoane care observau trecătorii. Se aşezase lângă gard, la masa cea mai îndepărtată de cafenea. Era locul ei preferat.
   Mirosul răspândit de gardul viu de aproape doi metri îi aducea aminte de vară. Dar mai avea un motiv pentru care se aşeza mereu la această masă: de acolo putea observa în voie piaţeta şi oamenii care o traversau. Îi plăcea să stea şi să analizeze trecătorii. Nu era ciudat cum oamenii cu darul empatiei rar îşi făceau timp să-i privească pe ceilalţi? Ea îi privea mereu. Aşa învăţa cum să se piardă în mulţime.
   Dar astăzi nu doar privea: astăzi căuta ceva. Stătea aşezată pe marginea scaunului, cu mâinile pe genunchi. Pe lângă ea treceau oameni îmbrăcaţi cu paltoane negre, albastre, roşii, mov şi galbene. Un curcubeu de oameni normali care îşi vedeau de treburile lor normale. Îşi plimba privirea dintr-o parte în alta, temându-se că ar putea rata ce căuta. Dar apoi o văzu.
   O apariţie ştearsă, de la părul castaniu-deschis până la pantofii comozi. Ea era femeia care o învăţase cum să se facă nevăzută.

17

   Cu paşi egali şi cu privirea în pământ, Bloom traversa Russell Square.
   Când ajunse la ieşire, se opri să se uite în stânga şi în dreapta înainte să traverseze. La jumătatea intersecţiei văzu cu coada ochiului o femeie îmbrăcată într-o jachetă albastră din piele, blugi strâmţi şi o pereche de pantofi Converse. Femeia o aştepta în faţa biroului.
   - Doamna Bloom, strigă femeia. Aveţi ceva de comentat cu privire la cazul Jamie Bolton?
   Tânăra femeie ţinea în mână un iPhone pe care se vedea clar că era pornită aplicaţia de înregistrare vocală.
   - Nu, răspunse Bloom încercând să treacă pe lângă jurnalista care îi bloca drumul.
   Verdictul în cazul Jamie Bolton fusese anunţat de dimineaţă. Avocatul apărării o sunase personal să-i mulţumească pentru contribuţia pe care o avusese în calitate de martor expert.
   - Familia a declarat că din cauza dumneavoastră un bărbat care a abuzat un copil se află în libertate. Ce aveţi de spus despre acest lucru?
   - Jamie Bolton a fost declarat nevinovat, spuse Bloom.
   Jurnalista îşi îndreptă spatele şi continuă cu o nouă serie de acuzaţii:
   - Da, ca urmare a declaraţiei dumneavoastră.
   Bloom oftă în sinea ei.
   - Nu am nimic de comentat.
   Făcu un pas în lateral, încercând să treacă pe lângă jurnalistă şi să ajungă la birou.
   - Asta veţi spune şi când Jamie Bolton va ataca un alt copil?
   Bloom se întoarse spre jurnalistă şi o privi fix în ochi:
   - Ai asistat la proces?
   Judecând după expresia de pe chipul ei, răspunsul era nu.
   - Te-ai deranjat să cercetezi cazul şi să citeşti rezumatul de caz înainte să vii aici să faci acuzaţii nefondate? Pentru tine adevărul este important, sau vrei doar să obţii un titlu senzaţionalist?
   - Doamnă Bloom, de ce aţi luat apărarea unui agresor care a abuzat de un copil?
   - Tu trebuie să te gândeşti ce fel de jurnalist vrei să fii. Poate că e mai uşor să-ţi câştigi pâinea lucrând pentru presa de scandal, dar nu vrei mai mult de la viaţă? Dacă te pricepi câtuşi de puţin la scris şi la anchete, pentru Dumnezeu, foloseşte-ţi cu folos talentul. Nu alege calea uşoară. Fă ca munca ta să conteze.
   - Doamnă Bloom, de ce aţi luat apărarea unui agresor care a abuzat de un copil?
   Bloom clătină din cap. Se întoarse apoi şi intră în clădire. Jameson era în toiul unei conferinţe video cu administratorul de terminal de la aeroportul Leeds Bradford. Cu mişcări rapide îşi scoase jacheta şi se aşeză lângă el.
   - Jerry, ţi-o prezint pe doamna Bloom. Jerry Moore se ocupă de administrarea tuturor cafenelelor şi a standurilor din zona comercială a aeroportului.
   Bărbatul de cealaltă parte a ecranului avea peste 30 de ani. Era tras la faţă, iar barba pe care o purta nu-l avantaja. În timp ce părul îi era negru şi neted, barba era ciufulită şi dezordonată.
   - Bună dimineaţa, o salută el cu o voce mai subţire decât s-ar fi aşteptat.
   - Jerry tocmai îmi spunea că-l ţine bine minte pe Stuart Rose-Butler. Mi-a spus că au fost destul de şocaţi când au aflat că el şi Libby formează un cuplu, o puse James la curent.
   - Da, am avut un şoc de Crăciun, când am aflat. Ea e o femeie adorabilă.
   - Cum l-ai descrie pe Stuart? îl întrebă Bloom.
   Jerry se lăsă pe spătarul scaunului.
   - Ca să fiu sincer, nu-mi plăcea deloc de el. Nu eram administrator când Stuart s-a angajat la noi, ci îi eram coleg. Aşa că am putut să-l observ din ambele ipostaze. Îi linguşea pe superiori, dar de restul îşi bătea joc.
   Bloom îşi aducea aminte de fotografia cu Stuart pe care o văzuse la Libby pe şemineu: un bărbat arătos, bine făcut. De multe ori, bărbaţii de felul lui au tendinţa să-i trateze cu indiferenţă pe cei ca Jerry Moore.
   - Cum adică îşi bătea joc?
   - Nu făcea nimic flagrant. Dar îşi desconsidera mereu colegii, îşi asuma lucruri pe care nu le făcea el, se dădea mare. Cunoaşteţi genul acesta de persoană. Cred că era frustrat de faptul că nu ajunsese cineva în viaţă. A fost foarte furios când eu am fost promovat. Ohoo, exclamă Jerry cu ochii mari, scuturând din cap. A fost cu adevărat furios atunci.
   - De ce a fost dat afară? întrebă Jameson.
   - Era doar o chestiune de timp până ar fi fost dat afară. Nu făcea aproape nimic. Se plimba de colo-colo, delegându-şi responsabilităţile. Ştiam că aşa face şi l-am supravegheat atent. Dar apoi şi-a dat foc la căruţă. A furat bani dintr-o cutie cu bacşiş pe care o ţineam într-un sertar. A spus apoi că doar lua cu împrumut ca să-şi cumpere prânzul, dar angajaţii cafenelei primesc prânzul gratuit. Am ştiut că ne minţea. Aşa că l-am dat afară. Furtul este o abatere gravă. Nu îl mai puteam ţine la noi.
   După discuţia cu Jerry Moore, luară legătura cu şeful lui Faye Graham de la firma Fisher & Wright Tax Accountants din Bristol pentru o discuţie la fel de revelatoare.
   - Faye a fost o contabilă excepţională, spuse John Fisher, asociatul principal al firmei.
   John Fisher purta o cămaşă albă imaculată, o cravată gri, lată şi un sacou.
   - A fost ca şi cum am fi câştigat la loterie când s-a angajat la noi. Dar, ca să fiu sincer, s-a dovedit a fi un coşmar.
   Fisher începu să le povestească despre cum primiseră multe plângeri atât colegii, cât şi clienţii. Oamenii se plângeau de cerinţele ei exagerate şi de comportamentul ei. După ce s-a aflat că ar fi umflat decontul unui client, respectivul a refuzat să mai lucreze cu ea. Nu furase propriu-zis, dar alesese să ia masa în locuri scumpe, să meargă cu taxiul, în loc de tren.
   - Nu am fost niciodată martor la vreo ieşire neadecvată, dar Lisa, secretara mea, mi-a spus că uneori Faye era destul de intimidantă. Colegii de birou se temeau de ea. Toată lumea s-a simţit uşurată când a plecat să-şi întemeieze o familie. Ne gândeam că rolul de mamă i se va potrivi mai mult. Mereu ne povestea ce familie fericită are.
   Bloom observă expresia de uimire de pe chipul lui Jameson şi încercă să-şi păstreze expresia neutră.
   După încheierea convorbirii, Bloom trase concluzia:
   - Ceva e în neregulă cu oamenii aceştia. Lana era o mamă absentă şi uneori iresponsabilă. Harry şi-a descris soţia ca fiind o persoană rea, iar şeful ei ne-a spus că era o adevărată pacoste. Profesorul îndrumător al lui Grayson ne-a spus că Grayson l-ar fi ameninţat că îl va reclama pentru incompetenţă. Şeful lui Stuart şi-a descris fostul angajat ca pe o persoană manipulatoare care se purta urât cu cei din jur.
   Jameson se cutremură teatral.
   - Da, dar asta se întâmplă când analizezi oamenii cu lupa.
   - Da, ei bine, îmi închipui că, dacă ar fi să-ţi investighez viaţa la microscop... îl tachină Bloom zâmbind.
   - Asta explică de ce eşti atât de greu de citit. Nimeni nu-ţi poate afla secretele, nu-i aşa?
   - Nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşti.
   - Bineînţeles, bineînţeles, domnişoară îmi-ţin-viaţa-privată-sub-lacăt.

..................................................