Codul Zero, Ken Follett

 ..............................................

3-6

      Au trecut strada și au bătut la ușa doamnei Sims. Le-a deschis pe dată - zicea că îi așteptase în hol.

   - Eu l-am văzut! a spus ea imediat. A intrat acolo și arăta ca un vagabond, apoi a ieșit îmbrăcat la patru ace!
   Anthony a făcut un gest care arăta că Hite ar trebui să pună întrebările.
   - Doamnă Sims, bărbatul avea mașină? s-a interesat detectivul.
   - Da, un model frumos, cu alb și albastru. M-am gândit eu că nu aparținea nimănui de pe strada noastră.
    S-a uitat la ei cu șiretenie.
    - Știu ce urmează să mă întrebați acum.
   - Ați văzut cumva plăcuța de înmatriculare? a întrebat iar Hite.
   - Da, a răspuns bătrâna, triumfător. Am notat numărul.
   Anthony a zâmbit.

3 P.M.

   Treptele superioare ale rachetei sunt plasate într-un tub din aluminiu cu o bază din magneziu turnat. Tubul cu treptele superioare e fixat pe rulmenți, care îi permit să se rotească în timpul zborului, cu aproximativ 550 de turații pe minut, pentru o mai bună precizie.

   Pe 37th Street la capătul lui O Street, stăteau larg deschise porțile Universității Georgetown. Pe trei dintre laturile unei pajiști noroioase se aflau clădiri în stil gotic din piatră cenușie, tăiată rustic, iar studenții și profesorii se grăbeau de la o clădire la alta, îmbrăcați cu haine de iarnă.
   Când Luke a intrat cu mașina, încet, și-a imaginat că s-ar putea să-l vadă cineva, să-l recunoască și să strige: „Ei, Luke! Aici!”, iar coșmarul se va termina.
   Mulți dintre profesori purtau gulere de clerici și Luke și-a dat seama că trebuia să fie vorba despre o universitate catolică. Părea să fie și exclusiv pentru băieți.
   Se întreba dacă era, într-adevăr, catolic.
   A parcat în fața intrării principale, un portic din trei arcade, pe care scria Healy Hall. Înăuntru a găsit o femeie, prima pe care o vedea acolo, în spatele unui birou de recepție. I-a explicat că facultatea de fizică se afla exact dedesubtul locului unde stătea el și i-a spus să iasă din clădire și să coboare scările care duceau sub portic. Luke simțea că se apropia de miezul misterului, ca un vânător de comori pătrunzând în camera secretă a unei piramide egiptene.
   A urmat indicațiile femeii și a găsit un laborator mare cu mese de lucru în centru și uși pe ambele laturi, care dădeau spre birouri mai mici. La una dintre mese, câțiva bărbați lucrau cu componentele unui spectrograf cu microunde. Purtau cu toții ochelari de protecție. Judecând după vârsta pe care o aveau, Luke s-a gândit că erau profesori și studenți în ultimul an.
   Unii dintre ei ar fi putut foarte bine să fie oameni pe care îi cunoștea și el.
   S-a apropiat de ei cu un aer plin de speranță.
   Unul dintre bărbații mai în vârstă l-a zărit, dar nu a dat niciun semn de recunoaștere.
   - Pot să vă ajut?
   - Sper că da, a răspuns Luke. Aveți aici un departament de geofizică?
   - Doamne, nu, a venit răspunsul. La universitatea aceasta, chiar și fizica e considerată o materie secundară.
   Ceilalți au râs.
   „Am ales prost, a meditat Luke, dezamăgit; probabil că ar fi trebuit să merg la Universitatea George Washington”.
   - Dar de astronomie?
   - Da, da, desigur. Cerul, galaxiile, stelele, toate astea le studiem. Avem un observator astronomic renumit.
   Lui Luke i-a revenit buna dispoziție.
   - Unde este?
   Bărbatul a arătat către o ușă din capătul laboratorului.
   - Mergeți în partea cealaltă a clădirii și o să-l vedeți dincolo de terenul de baseball.
   Pe urmă bărbatul și-a îndreptat din nou atenția asupra mesei de lucru.
   Luke a traversat un coridor lung, întunecos și murdar, care străbătea clădirea în lungime. Când a văzut un bărbat gârbovit, îmbrăcat cu tweed-ul profesoral și venind din sens opus, l-a privit drept în ochi, gata să izbucnească de bucurie dacă profesorul l-ar fi recunoscut. Numai că pe chipul bărbatului s-a așternut o expresie de enervare și Luke a trecut mai departe în grabă.
   Curajos, el a continuat să meargă, cercetându-i cu aceeași privire pe toți cei pe lângă care trecea și care ar fi putut să fie un cercetător; dar nimeni nu a dat vreun semn de recunoaștere. A ieșit din clădire, a zărit terenurile de tenis și în față i s-a deschis priveliștea fluviului Potomac, iar mai departe, la vest, dincolo de terenul de sport, se distingea o cupolă albă.
   S-a apropiat de ea cu speranțe crescânde. Pe acoperișul plat al clădirii mici, cu două etaje, se afla un observator pivotant, a cărui cupolă avea o secțiune rabatabilă. Era o unitate de cercetare scumpă, care indica un departament de astronomie foarte serios. Luke a pășit în clădire.
   Încăperile erau aranjate în jurul stâlpului central, imens, care susținea greutatea uriașă a cupolei. A deschis o ușă și a văzut o bibliotecă goală. A mai încercat una și a dat peste o femeie atrăgătoare, cam de vârsta lui, care stătea la o mașină de scris.
   - Bună dimineața, a zis el, profesorul este?
   - Vă referiți la Părintele Heyden?
   - Ăăă, da.
   - Și dumneavoastră cine sunteți?
   - Ăăăă...
   În mod stupid, Luke nu prevăzuse faptul că va fi nevoit să dea un nume.
   În acel moment, ezitările lui au făcut-o pe secretară să ridice din sprâncene, neîncrezătoare.
   - Nu mă cunoaște, a precizat Luke. Adică... o să mă recunoască. Sper, dar nu după nume.
   Femeia devenea tot mai suspicioasă.
   - Dar tot aveți un nume.
   - Luke, profesor Luke.
   - Cărei universități îi sunteți asociat, domnule profesor Luke?
   - Ăăă... New York.
   - Vreuna dintre multele instituții din New York de studii superioare?
   Inima lui Luke s-a oprit. În entuziasmul lui nu reușise să-și construiască un plan pentru acea întâlnire, iar în acea clipă vedea cum totul se ducea de râpă.
    „Când ești deja în groapă, s-a gândit el, cel mai bun lucru pe care poți să-l faci este să nu mai sapi”.
   Și-a șters zâmbetul prietenos și a rostit, rece:
   - N-am venit aici ca să fiu interogat. Spuneți-i doar Părintelui Heyden că profesorul Luke, specialistul în fizica rachetelor, a trecut pe aici și ar vrea să stea de vorbă cu el, se poate?
   - Mi-e teamă că e imposibil, a rostit ea, ferm.
   Luke a ieșit trântind ușa. Era furios pe sine mai mult decât pe secretară, care nu făcea decât să-și protejeze șeful ca să nu fie sâcâit de unul care avea aerul că era nebun. S-a hotărât să se uite pe acolo, să deschidă ușile până când cineva l-ar fi recunoscut sau l-ar fi dat afară. A urcat scările la etajul superior.
   Clădirea părea să fie pustie. A suit o scară din lemn fără balustradă și a intrat în observatorul astronomic. Și acolo era pustiu. A rămas să admire telescopul mare, pivotant, cu sistemul lui complex de rotițe și manivele, o adevărată capodoperă de inginerie, întrebându-se ce mama dracului avea să facă în continuare.
   Secretara urca scările. Luke se pregătea de un scandal, însă, în loc de asta, a auzit-o întrebând amabilă:
   - Sunteți în încurcătură, nu-i așa?
   Bunătatea ei i-a pus un nod în gât.
   - Este foarte stânjenitor. Mi-am pierdut memoria. Știu că sunt specialist în domeniul rachetelor și speram să dau peste cineva care ar fi putut să mă recunoască.
   - Chiar nu e nimeni aici. Profesorul Larkley ține o prelegere despre combustibilii pentru rachete, la Institutul Smithsonian, în cadrul Anului International al Geofizicii, și toți profesorii sunt acolo.
   Luke a simțit un val de speranță. În loc de un geofizician ar fi putut să întâlnească o sală întreagă.
   - Unde este Institutul Smithsonian?
   - E în centru, chiar pe Esplanadă, aproape de 10th Street.
   Condusese destul prin Washington în acea zi ca să știe că nu era foarte departe.
   - La ce oră e conferința?
   - A început la ora 3.
   Luke s-a uitat la ceas. Era 3 și jumătate. Dacă se grăbea, putea să ajungă acolo la 4.
   - Institutul Smithsonian, a repetat el.
   - De fapt, e în clădirea Aviației, în spate.
   - Câtă lume participă la conferință, știți?
   - Cam o sută treizeci de persoane.
   Sigur, unul dintre ei o să-l recunoască!
   - Vă mulțumesc, a zis el și a luat-o în fugă pe scări, jos, și afară din clădire.

3:30 P.M.

   Prin rotirea tubului treptei a doua se stabilizează traiectoria de zbor, făcând media variațiilor dintre cele unsprezece mici motoare individuale de rachetă Baby Sergeant.

   Billie era furioasă pe Len Ross deoarece încerca să le intre pe sub piele celor de la Fundația Sowerby. Postul de director de cercetare ar trebui să fie ocupat de specialistul cel mai bun, nu cel mai unsuros. Încă mai era supărată în după-amiaza aceea, când secretarul executiv i-a telefonat și a rugat-o să vină în biroul lui.
   Charles Silverton era contabil, dar înțelegea nevoile unui om de știință.
   Spitalul era deținut de o fundație ale cărei două obiective erau să înțeleagă și să trateze bolile mintale. Considera că treaba lui era să se asigure că problemele administrative și financiare nu-i distrăgeau pe medici de la munca lor. Lui Billie îi plăcea de el.
   Biroul lui fusese sala de mese a reședinței victoriene inițiale și mai avea încă șemineul și ornamentele de pe tavan.
    Silverton i-a făcut un gest cu mâna ca să ia loc și a zis:
   - Ai vorbit cu cei de la Fundația Sowerby azi-dimineață?
   - Da. Len îi plimba pe șantier și m-am alăturat și eu. De ce?
   Secretarul nu i-a răspuns la întrebare.
   - Crezi că s-ar fi putut să spui ceva care să-i ofenseze?
   Perplexă, Billie s-a încruntat.
   - Nu cred. Nu am vorbit decât despre aripa cea nouă.
   - Știi, chiar voiam să primești postul de director de cercetare.
   Billie era alarmată.
   - Nu-mi place faptul că vorbești la trecut!
   - Len Ross e un cercetător competent, însă tu ești excepțională, a continuat Charles. Ai realizat mai multe decât el și ești cu 10 ani mai tânără.
   - Fundația îl susține pe Len pentru poziție?
   Secretarul a ezitat, cu un aer stânjenit.
   - Mi-e teamă că insistă și condiționează finanțarea de acest lucru.
   - Pe dracu’ condiționează! a exclamat Billie, uluită.
   - Știi pe cineva care are legătură cu fundația?
   - Da. Unul dintre prietenii mei cei mai vechi este unul dintre administratori. Îl cheamă Anthony Carroll, e nașul băiatului meu.
   - De ce face parte din consiliul de administrație? Cu ce se ocupă?
   - Lucrează pentru Departamentul de Stat, dar mama lui e foarte bogată și el este implicat în mai multe activități caritabile.
   - Are ceva cu tine?
   Preț de o clipă, Billie a alunecat înapoi în timp. Fusese furioasă pe Anthony după catastrofa care dusese la plecarea lui Luke de la Harvard și ulterior nu mai ieșiseră împreună. Dar îl iertase pentru felul în care se purtase cu Elspeth Twomey. Ea intrase în declin, nu se mai ocupa de învățat și ajunsese în pericol de a rămâne repetentă. Mergea ca buimacă, o fantomă palidă cu părul lung și roșu, din ce în ce mai slabă, și lipsea de la ore.
   Deveniseră apropiați, deși relația dintre ei era mai mult una de prietenie decât una romantică. Învățau împreună și Elspeth a reușit să asimileze suficient cât să treacă. Anthony a recâștigat respectul lui Billie și de atunci rămăseseră prieteni.
   - Am fost oarecum supărată pe el, prin 1941, însă ne-am împăcat demult, i-a răspuns ea lui Charles.
   - Poate că e cineva în consiliu care admiră munca lui Len.
   Billie a cântărit posibilitatea.
   - Abordarea lui Len e diferită de a mea. El e freudian, caută explicații psihanalitice. Dacă un pacient își pierde brusc abilitatea de a citi, el presupune că persoana sub tratament are o teamă subconștientă față de literatură, o frică pe care și-o suprimă. Eu consider întotdeauna că vătămarea creierului este cauza cea mai plauzibilă.
   - Atunci, s-ar putea ca în consiliu să fie vreun freudian înfocat care e împotriva ta.
   - Probabil, a oftat Billie. Pot ei să facă asta? Mi se pare așa de nedrept.
   - Este, cu siguranță, neobișnuit, a recunoscut Charles. De obicei, fundațiile pun accentul pe neamestecul în deciziile care reclamă expertiza profesională. Dar nu există nicio lege care să le interzică.
   - Oricum, nu am de gând să accept fără luptă. Ce motivație au avut?
   - Am primit un telefon neoficial de la președinte. Mi-a spus că opinia consiliului este că Len este mai bine pregătit.
   Billie a clătinat din cap.
   - Trebuie să mai fie o explicație.
   - De ce nu-l întrebi pe prietenul tău?
   - Exact asta am de gând să fac, a răspuns ea.

3:45 P.M.

   Pentru a stabili exact unde trebuiau plasate greutățile, astfel încât tubul rotitor să fie echilibrat perfect, se folosea un stroboscop - altfel, carcasa interioară va vibra înăuntrul ramei exterioare, provocând dezintegrarea întregului ansamblu.

   Înainte de a pleca din campusul Universității Georgetown, Luke a consultat harta orașului Washington, pe care o avea. Institutul era în parcul numit Esplanada. Și-a verificat și ceasul în timp ce conducea pe K Street. Urma să ajungă la Institutul Smithsonian în aproximativ 10 minute.
   Presupunând că îi mai lua alte 5 minute ca să găsească sala unde era prelegerea, va sosi exact la finalul discuțiilor. Atunci, urma să afle cine era.
   Trecuseră aproape 11 ore de când se trezise în acea grozăvie.
   Totuși, pentru că nu putea să-și amintească nimic din ce fusese înainte de ora 5, azi-dimineață, i se părea că dura de o viață întreagă.
   A făcut dreapta pe 9th Street, îndreptându-se spre Esplanadă cu speranțe mari. Câteva clipe mai târziu a auzit o sirenă de poliție cum suna o dată și inima i s-a oprit în loc.
   A privit în oglinda retrovizoare. O mașină de patrulă era în urma lui și semnaliza din faruri. Erau doi polițiști pe scaunele din față. Unul i-a arătat trotuarul de pe partea dreaptă și a strigat:
   - Trageți pe dreapta!
   Luke era distrus. Aproape că reușise.
   Era, oare, posibil să fi comis vreo infracțiune minoră de circulație și voiau să-l amendeze? Chiar dacă nu era decât atât, tot o să-i ceară permisul de conducere și el nu avea niciun fel de act de identitate. Oricum, nu era vorba despre o infracțiune minoră de circulație. Conducea o mașină furată.
   Estimase că furtul nu va fi reclamat decât atunci când proprietarul se întorcea de la Philadelphia, în acea seară, târziu, însă ceva nu mersese cum trebuie. Aveau de gând să-l aresteze.
   Mai întâi trebuiau totuși să-l prindă.
   A încetinit. În fața lui, pe strada cu sens unic, era un camion. Fără să mai stea pe gânduri, a apăsat pe accelerație și a depășit camionul.
   Polițiștii au dat drumul sirenei și au luat-o după el.
   Luke s-a pus în fața camionului, cu viteză mare. Acționa numai din instinct. A tras frâna de mână și a întors volanul tare spre dreapta.
   Fordul a intrat într-un derapaj lung, rotindu-se în același timp. Camionul a virat stânga, ca să-l evite, forțând mașina de patrulă să intre pe partea stângă a străzii.
   Luke a trecut în punctul mort ca să nu i se oprească motorul. S-a poziționat cu fața în sensul interzis. A băgat-o iar în viteză și a apăsat pe accelerație, îndreptându-se în contra traficului de pe strada cu sens unic.
   Mașinile virau violent spre stânga și spre dreapta, pentru a evita o coliziune frontală. Luke a cotit la dreapta ca să nu intre într-un autobuz, apoi a șters un break, însă a nimerit în plin într-o grămadă de claxoane indignate. Un Lincoln vechi, de dinaintea războiului, a urcat pe trotuar și s-a izbit de un felinar. Un motociclist a pierdut controlul și a căzut de pe motor.
   Luke spera că nu s-a rănit prea tare.
   A ajuns la următoarea intersecție și a întors la dreapta, pe un bulevard mai larg. A parcurs în viteză două cvartale, apoi s-a uitat în oglindă. Nu se vedea nici urmă de mașină de patrulă.
   A cotit din nou, îndreptându-se spre sud. Se rătăcise, dar știa că Esplanada era la sud. Cum mașina de patrulare nu se mai vedea, ar fi fost mai sigur pentru el dacă mergea cu viteză normală. Totuși, era ora 4, iar el era și mai departe de Institutul Smithsonian decât în urmă cu 5 minute. Dacă întârzia, participanții la conferință plecau, probabil. A apăsat din nou pe accelerație.
   Strada, care mergea spre sud, se înfunda și Luke a fost obligat să facă la dreapta. A încercat să se uite la numele străzilor în timp ce conducea în viteză, depășind mașinile mai lente. Era pe D Street. După un minut a ajuns pe 7th Street și a cotit spre sud.
   Norocul i s-a schimbat. Toate semafoarele erau pe verde. Avea 70 de kilometri pe oră când a traversat Constitution Avenue și a ajuns în parc.
   Dincolo de pajiște, la dreapta lui, a văzut o clădire mare, roșu-închis, care semăna cu un castel de basm. Era exact acolo unde indica harta locația muzeului. A oprit mașina și s-a uitat la ceas. Era 4 și 5. Audiența, probabil, tocmai pleca. A înjurat și a sărit afară din mașină.
   A luat-o la goană pe iarbă. Secretara îi spusese că prelegerea era în clădirea Aviației, în spate. Oare asta era fața sau spatele clădirii? Părea să fie fața. Pe o latură a clădirii era o potecuță care traversa o mică grădină. A urmat-o și a ajuns pe o alee largă, cu două sensuri. Încă în goană, a descoperit o poartă din metal, lucrată migălos, care dădea spre intrarea din spate a muzeului. În dreapta lui, dincolo de o pajiște, era ceva ce părea un vechi hangar de avioane. A intrat.
   S-a uitat în jur. Tot felul de aparate de zbor erau suspendate de plafon; vechi biplane, un avion de luptă cu reacție și chiar un balon cu aer cald. La nivelul solului erau vitrine din sticlă în care erau expuse însemne de aviație, costume de zbor, aparate de fotografiat aeriene și fotografii.
    Luke a vorbit cu un paznic în uniformă.
   - Am venit pentru conferința despre combustibilii pentru rachete.
   - Ați întârziat prea mult, a zis bărbatul, privindu-și ceasul. E 4 și 10, prelegerea s-a terminat.
   - Unde s-a ținut? Aș putea să-l mai prind pe conferențiar.
   - Cred că a plecat.
   Luke l-a privit insistent și a rostit în șoaptă:
   - Răspunde dracului la întrebare. Unde?
   Bărbatul avea aerul speriat.
   - La capătul coridorului, a răspuns el, rapid.
   Luke s-a grăbit de-a lungul clădirii. În capăt fusese improvizat un amfiteatru pentru conferințe, cu o tablă, un rând de scaune și un pupitru. Cea mai mare parte a participanților plecase și asistenții adunau deja în stive scaunele din metal pe laturile sălii. Vreo opt sau nouă oameni mai rămăseseră însă într-un colț, adânciți în discuții, împrejurul unui bărbat cu părul alb, care ar fi putut să fie conferențiarul.
   Entuziasmul lui Luke se stinse. Cu câteva minute în urmă acolo se aflaseră mai bine de o sută de specialiști din domeniul lui. În acea clipă nu mai era decât o mână și era foarte posibil ca niciunul dintre ei să nu-l cunoască.
   Bărbatul cu părul alb a ridicat privirea spre el, apoi i-a privit din nou pe ceilalți. Era imposibil să-și dea seama dacă îl recunoscuse pe Luke sau nu.
   Bărbatul vorbea și nu s-a întrerupt deloc.
   - Nitrometanul este aproape imposibil de controlat. Nu pot fi ignorați factorii de siguranță.
   - Elementele de siguranță pot fi integrate în proceduri, dacă există un combustibil suficient de bun, a zis un tânăr în costum de tweed.
   Discuția îi era familiară lui Luke. Fusese testată o varietate uluitoare de combustibili pentru rachete, mulți dintre ei mai puternici decât combinația standard de alcool și oxigen lichid, dar toți aveau neajunsuri.
   - Dar dimetilhidrazina asimetrică? a întrebat un bărbat cu accent sudist. Am auzit că se testează la Laboratorul de Igniție din Pasadena.
   - Merge, a intervenit Luke, deodată, dar e otravă curată.
   S-au întors cu toții către el. Bărbatul cu părul alb s-a încruntat, cu o expresie de ușoară iritare, nemulțumit că a fost întrerupt de un necunoscut.
   Apoi tânărul în costum de tweed a zis, cu un aer surprins:
   - Doamne, Luke, ce cauți la Washington?
   Luke se simțea atât de fericit, că era gata să și plângă.

PARTEA A TREIA

4:15 A.M.

   Un dispozitiv cu bandă magnetică din tubul rotitor modifică viteza de rotație a treptelor superioare între 450 r.p.m. și 750 r.p.m., pentru a evita vibrațiile de rezonanță care ar putea provoca dezintegrarea rachetei în spațiu.

   Luke și-a dat seama că nu putea să vorbească. Emoția eliberării era atât de puternică, încât părea că-i sugrumase gâtlejul. Întreaga zi se silise să rămână calm și rațional, dar în acel moment era gata să clacheze.
   Ceilalți specialiști și-au reluat discuția, nestingheriți, cu excepția tânărului în costum de tweed, care părea îngrijorat.
   - Hei, te simți bine? l-a întrebat el.
   Luke a dat din cap în sens afirmativ. După o clipă, a reușit să îngaime:
   - Putem să stăm de vorbă?
   - Sigur, sigur. E un birou în spatele vitrinei despre frații Wright. Profesorul Larkley l-a folosit mai devreme.
   S-au îndreptat spre o ușă din laterală.
   - Apropo, eu am organizat prelegerea asta.
   L-a condus pe Luke într-o încăpere mică, spartană, unde erau câteva scaune, un birou și un telefon. S-au așezat.
   - Ce se întâmplă?
   - Mi-am pierdut memoria.
   - Doamne!
   - Amnezie autobiografică. Îmi amintesc în continuare specialitatea pe care o am, așa mi-am făcut drum până la voi, dar nu știu nimic despre mine.
   - Știi cine sunt eu? a întrebat tânărul, cu un aer șocat.
   Luke a scuturat din cap.
   - Pe dracu’, nici de propriul meu nume nu sunt sigur.
   - Pfui! exclamă omul, uluit. N-am întâlnit niciodată așa ceva până acum, în realitate.
   - Am nevoie să-mi spui ce știi despre mine.
   - Așa cred. Hmm... de unde să încep?
   - Mi-ai zis Luke.
   - Toată lumea îți spune Luke. Ești doctor Claude Lucas, însă cred că nu ți-a plăcut niciodată „Claude”. Eu sunt Will McDermott.
   Luke a închis ochii, copleșit de sentimentul de ușurare și de gratitudine. Aflase cum îl chema.
   - Îți mulțumesc, Will.
   - Nu știu nimic despre familia ta. Ne-am întâlnit doar de câteva ori, la conferințe științifice.
   - Știi unde locuiesc?
   - Huntsville, Alabama, cred. Lucrezi la Agenția Armatei pentru Rachete Balistice. Au sediul la Redstone Arsenal, în Huntsville. Șeful tău este Wernher von Braun.
   - Nici nu pot să-ți spun cât de bine e să aflu toate chestiile astea!
   - Am fost surprins să te văd, pentru că echipa ta se pregătește să lanseze o rachetă care va plasa pentru prima dată în spațiu un satelit american. Sunt cu toții la Cape Canaveral și se zvonește că lansarea ar putea să aibă loc diseară.
   - Am citit despre asta în ziar, azi-dimineață. Doamne, am lucrat, într-adevăr, la chestia asta?
   - Mda. La Explorer. Este cea mai importantă lansare din istoria programului spațial american - mai ales după succesul rușilor cu Sputnik și eșecul rachetei Vanguard, a marinei.
   Luke era în al nouălea cer. Cu doar câteva ore în urmă își imaginase că era un vagabond bețiv. În acel moment se dovedea că era un om de știință în culmea carierei.
   - Dar ar trebui să fiu acolo, la lansare!
   - Exact... atunci, ai vreo idee de ce nu ești?
   Luke a dat din cap că nu.
   - Azi-dimineață m-am trezit în toaleta pentru bărbați de la Union Station. Habar nu am cum am ajuns acolo.
   Will i-a zâmbit cu înțeles, ca de la bărbat la bărbat.
   - Se pare că ai fost la ditamai petrecerea aseară!
   - Stai să te întreb serios - este genul de chestie pe care să o fac? Să mă îmbăt în așa hal, încât să mi se rupă filmul?
   - Nu te cunosc suficient ca să-ți pot răspunde, a zis Will, încruntându-se. Dar aș fi surprins totuși. Știi cum suntem noi, oamenii de știință. Ideea noastră despre o petrecere este să stăm și să bem cafea, discutând despre munca noastră.
   Lui Luke i se părea corect.
   - Pur și simplu, nu mi se pare suficient de interesant să te îmbeți.
    Cert e că nu avea nicio altă explicație pentru care să fi ajuns în acea încurcătură. Cine era Pete? De ce fusese urmărit? Și cine erau cei doi bărbați care îl căutaseră la Union Station?
   S-a gândit să-i povestească lui Will despre toate acestea, însă a decis că suna prea ciudat. Will ar putea să înceapă să creadă că a luat-o razna.
   - O să sun la Cape Canaveral, a zis McDermott, în schimb.
   - Excelentă idee.
   Will a ridicat receptorul de pe birou și a format zero.
   - Sunt Will McDermott. Pot să dau un telefon interurban de pe acest număr? Mulțumesc.
   I-a întins lui Luke receptorul.
   Acesta a aflat numărul de la Informații și l-a format.
   - Aici doctorul Lucas.
   Se simțea din cale afară de mulțumit că reușise prima dată să-și spună numele: nu și-ar fi imaginat câtă satisfacție putea să-i aducă.
   - Aș vrea să vorbesc cu cineva din echipa de lansare pentru Explorer.
   - Sunt în Hangarele D și R, a spus operatorul, un bărbat. Vă rog să nu închideți.
   O clipă mai târziu, s-a auzit o altă voce:
   - La telefon, colonelul Hide, de la securitatea militară.
   - Sunt doctorul Lucas...
   - Luke! În sfârșit! Unde dracu’ ești?
   - La Washington.
   - Păi, ce naiba faci acolo? Noi ne-am pierdut mințile! Am pus securitatea militară să te caute, FBI-ul, ba chiar și CIA!
   „Așa se explică prezența celor doi agenți care mă căutau prin Union Station”, s-a gândit Luke.
   - Ascultă, s-a întâmplat un lucru straniu. Mi-am pierdut memoria. Am cutreierat prin oraș, încercând să îmi dau seama cine sunt. Într-un final, am dat peste niște fizicieni care mă cunosc.
   - Bine, asta este extraordinar. Cum s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu?
   - Speram să-mi poți spune dumneata asta, colonele.
   - Mi-ai spus întotdeauna Bill.
   - Bill.
   - OK, păi, o să-ți zic ce știu. Luni dimineață ai plecat, argumentând că trebuie să ajungi la Washington. Ai decolat de pe Patrick.
   - Patrick?
   - Baza Aeriană Patrick, lângă Cape Canaveral. Marigold a făcut rezervările...
   - Cine e Marigold?
   - Secretara ta din Huntsville. Ea ți-a rezervat și apartamentul tău obișnuit de la hotelul Carlton, din Washington.
   În vocea colonelului se simțea o urmă de invidie și Luke s-a întrebat o clipă ce însemna „apartamentul obișnuit”, dar avea întrebări mai importante.
   - I-am spus cuiva care era scopul călătoriei?
   - Marigold ți-a stabilit o întâlnire cu generalul Sherwood, la Pentagon, pentru ieri, la ora 10 a.m., însă nu te-ai prezentat la întâlnire.
   - Am spus ce motiv aveam ca să mă întâlnesc cu generalul?
   - Se pare că nu.
   - Care e domeniul de care răspunde?
   - Securitatea militară – dar e și prieten cu familia ta, așa că întâlnirea putea să aibă legătură cu orice.
   „Trebuie să fi fost ceva de maximă importanță, a chibzuit Luke, dacă m-a făcut să plec din Cape Canaveral exact atunci când racheta mea era gata să fie lansată”.
   - Lansarea o să aibă loc diseară?
   - Nu, avem niște probleme cu vremea. A fost amânată până mâine, la 10:30 p.m.
   Luke se întreba ce naiba făcuse.
   - Am prieteni aici, în Washington?
   - Sigur. Unul dintre ei mi-a telefonat din oră în oră. Bern Rothsten.
   Hide i-a dictat un număr de telefon.
   Luke l-a scris în grabă pe o bucată de hârtie.
   - O să-l sun imediat.
   - Mai întâi ar trebui să vorbești cu soția ta.
   Luke a înghețat, cu răsuflarea tăiată. „Soție, a cumpănit el. Am o soție. Mă întreb cum arată și cine o fi...”
   - Alo, mai ești pe fir? a întrebat Hide.
   Luke a început să respire din nou.
   - Ăăă, Bill...
   - Da?
   - Cum o cheamă?
   - Elspeth, a răspuns Hide. Pe soția ta o cheamă Elspeth. Îți transfer legătura la telefonul ei. Stai așa, să nu închizi.
   Luke avea o senzație de nervi la stomac. Era o tâmpenie, se gândi el.
   Doar era soția lui.
   - Elspeth la telefon. Luke, tu ești?
   Avea o voce caldă, joasă, cu o dicție precisă și fără niciun accent anume.
   Și-a imaginat o femeie înaltă, sigură pe ea.
   - Da, aici Luke. Mi-am pierdut memoria.
   - Am fost așa de impacientată. Ești bine?
   S-a simțit ridicol pentru că se îngrijora cineva de felul în care ajunsese el. Și și-a dat seama că ea nu a auzit faza cu memoria.
   - Cred că abia acum sunt.
   - Ce Dumnezeu s-a întâmplat?
   - Habar nu am, de fapt. Azi-dimineață m-am trezit în toaleta bărbaților, de la gară, la Union Station, și toată ziua mi-am petrecut-o încercând să aflu cine sunt.
   - Toată lumea te caută. Acum unde ești?
   - La Institutul Smithsonian, în clădirea Aviației.
   - Are cineva grijă de tine?
   Luke i-a zâmbit lui Will McDermott.
   - M-a ajutat un coleg cercetător. Și am numărul de telefon al lui Bern Rothsten. Dar nu e nevoie să mă îngrijească nimeni. Nu am nimic, doar că mi-am pierdut memoria.
   Will McDermott s-a ridicat, cu un aer stânjenit și a șoptit:
   - Te las să vorbești în voie. O să aștept afară.
   Luke a dat recunoscător din cap.
   - Deci, a continuat Elspeth, nu-ți amintești de ce ai plecat la Washington în așa grabă?
   - Nu. Și e clar că nici ție nu ți-am spus.
   - Ai zis că pentru mine e mai bine să nu știu nimic. Totuși, am fost îngrijorată. L-am sunat pe vechiul tău prieten de la Washington, Anthony Carroll. Lucrează la CIA.
   - Și el a făcut ceva?
   - Ți-a telefonat la hotelul Carlton, luni seară, și ați stabilit să vă vedeți la micul dejun, marți dimineață, la prima oră... dar n-ai mai venit. Te-a căutat toată ziua. Acum o să-l sun, să-l înștiințez că totul e în ordine.
   - E evident că s-a întâmplat ceva cu mine între luni seară și marți dimineață.
   - Ar trebui să te vadă un doctor, să-ți facă un control.
   - Mă simt bine. Însă sunt o mulțime de lucruri pe care vreau să le aflu. Avem copii?
   - Nu.
   Luke a simțit o tristețe care i se părea familiară, ca durerea surdă a unei vechi răni.
   - Am tot încercat să facem un copil de când ne-am căsătorit, în urmă cu 4 ani, dar nu am reușit, a explicat Elspeth.
   - Părinții mei trăiesc?
   - Mama ta. Locuiește la New York. Tatăl tău a murit în urmă cu 5 ani.
   Luke a simțit un val brusc de întristare, care părea să vină de niciunde.
   Pierduse amintirile cu tatăl lui și îl copleșea sentimentul că nu va mai putea să-l vadă niciodată. I se părea insuportabil de trist.
   - Ai doi frați și o soră, toți mai mici decât tine, a continuat Elspeth. Sora ta e cea mai mică și e preferata ta. E cu 10 ani mai tânără ca tine, locuiește în Baltimore.
   - Ai numerele lor de telefon?
   - Sigur. Așteaptă să mă duc după ele.
   - Aș vrea să vorbesc cu ei, nu știu de ce.
   A auzit un suspin înăbușit la capătul celălalt al firului.
   - Plângi?
   - Nu am nimic, a răspuns Elspeth trăgându-și nasul.
   Luke și-o imagina cum scotea o batistă din poșetă.
   - Mi s-a făcut deodată milă de tine, a spus ea, cu vocea înlăcrimată. Trebuie să fi fost îngrozitor.
   - Au fost câteva momente dificile.
   - Stai să-ți dau numerele de telefon.
   - Suntem bogați? a întrebat Luke, după ce a notat numerele de telefon.
   - Tatăl tău a fost un bancher de succes. Ți-a lăsat mulți bani. De ce?
   - Bill Hide mi-a zis că stau în „apartamentul meu obișnuit” de la Carlton.
   - Înainte de război tatăl tău a fost consilier în administrația Roosevelt și îi plăcea să-și ia familia cu el când se ducea la Washington. Ați avut întotdeauna un apartament luxos la Carlton. Cred că te ții de tradiție.
   - Deci noi doi nu trăim din banii pe care mi-i dă armata.
   - Nu, deși în Huntsville încercăm să nu facem prea mare paradă, în comparație cu colegii tăi.
   - Aș putea să-ți tot pun întrebări toată dimineața, însă ce vreau, de fapt, este să aflu cum mi s-a întâmplat treaba asta. Vrei să iei avionul încoace în seara asta?
   A urmat un moment de tăcere.
   - Doamne, de ce?
   - Ca să descifrăm misterul ăsta împreună. Aș avea nevoie de ajutor... și de un camarad, ca să spun așa.
   - Ar trebui să uiți toate astea și să vii tu aici.
   Așa ceva era de neimaginat.
   - Nu pot să uit. Trebuie să aflu ce se petrece. E prea ciudat ca să ignor totul.
   - Luke, nu pot să plec de la Cape Canaveral. Suntem pe cale să lansăm primul satelit american, ce naiba! Nu pot să las baltă echipa într-un moment ca ăsta.
   - Probabil că ai dreptate.
   Luke înțelegea, dar în același timp se simțea rănit de refuzul ei.
   - Cine e Bern Rothsten?
   - A fost la Harvard cu tine și Anthony Carroll. Acum e scriitor.
   - Se pare că a încercat să dea de mine. Poate că știe el despre ce e vorba.
   - Sună-mă mai târziu, bine? În noaptea asta o să fiu la motelul Starlite.
   - OK.
   - Ai grijă de tine, Luke, te rog, a spus ea, sinceră.
   - Așa o să fac, promit, a asigurat-o el și a închis.
   A rămas o clipă în tăcere. Se simțea sleit din punct de vedere emoțional. O parte din el voia să se ducă la hotel și să se întindă. Numai că era prea curios. A ridicat receptorul din nou și a format numărul pe care îl lăsase Bern Rothsten.
   - Aici e Luke Lucas, a zis el, când cineva a răspuns.
   Bern avea o voce gravă și un ușor accent newyorkez.
   - Luke, slavă cerului! Ce dracu’ ai pățit?
   - Toată lumea îmi pune întrebarea asta. Răspunsul e că nu prea știu nimic, în afară de faptul că mi-am pierdut memoria.
   - Ți-ai pierdut memoria?
   - Exact.
   - La naiba! Știi cum ți s-a întâmplat?
   - Nu. Speram să ai tu vreo idee.
   - S-ar putea.
   - De ce ai încercat să dai de mine?
   - Eram îngrijorat. M-ai sunat luni. Ai zis că erai pe drum încoace, că voiai să mă vezi și că o să mă suni de la Carlton. Dar nu m-ai mai sunat.
   - Luni noaptea mi s-a întâmplat ceva.
   - Mda. Ascultă, trebuie să telefonezi cuiva. Doctorul Billie Josephson e un expert de talie mondială în probleme de memorie.
   Numele i-a aprins un bec.
   - Cred că am dat peste numele ei la bibliotecă.
   - E și fosta mea soție, și o veche prietenă de-a ta.
   Bern i-a dat lui Luke numărul de telefon al lui Billie.
   - O sun chiar acum. Bern...
   - Da?
   - Mi-am pierdut memoria și se pare că o veche prietenă e expert mondial în memorie. Nu ți se pare o coincidență a naibii de mare?
   - Chiar așa, a zis Bern.

4:45 P.M.

   Ultima treaptă, care conține satelitul, are 2 metri lungime și doar 15 centimetri lățime, și cântărește 14 kilograme. Are forma unui burlan de sobă.

   Billie programase o întâlnire de o oră cu un pacient, un fotbalist care fusese accidentat – suferise o comoție cerebrală în urma unei coliziuni cu un membru al echipei adverse. Era un subiect interesant, pentru că era capabil să-și amintească totul până cu o oră înainte de meci, dar nimic după aceea, până în clipa în care s-a trezit stând pe linia de fund a terenului, cu spatele la joc, întrebându-se cum a ajuns acolo.
   În timpul întrevederii, mintea i-a stat în altă parte, cu gândul la Fundația Sowerby și la Anthony Carroll. Când a terminat cu jucătorul de fotbal și i-a telefonat lui Anthony, se simțea frustrată și nerăbdătoare. A avut noroc și l-a prins pe Anthony la birou din prima încercare.
   - Anthony, a zis ea brusc, ce mama dracului se întâmplă?
   - O mulțime de lucruri, a răspuns el. Egiptul și Siria au convenit să se unifice, fustele devin tot mai scurte și Roy Campanella și-a rupt gâtul într-un accident de mașină și s-ar putea să nu mai joace niciodată pentru echipa Dodgers.
   Billie și-a stăpânit impulsul de a țipa la el.
   - Am fost „sărită” pentru funcția de director de cercetare aici, la spital, a rostit ea, cu un calm silit. Len Ross a primit postul. Știai?
   - Mda, cred că da.
   - Nu înțeleg. Mă gândeam că s-ar putea să-l pierd în fața unui outsider mai bine pregătit... Sol Weinberg, de la Princeton, sau cineva de genul ăsta. Dar toată lumea știe că sunt mai bună decât Len.
   - Chiar așa?
   - Anthony, fii serios! O știi prea bine. Ce dracu’, chiar tu m-ai împins pe direcția asta de cercetare, cu ani în urmă, la sfârșitul războiului, când eram...
   - Bine, bine, îmi amintesc, a întrerupt-o el. Chestiile alea sunt în continuare strict secrete, să știi.
   Billie nu credea că lucruri pe care le făcuseră în timpul războiului mai puteau fi și în prezent secrete importante, însă nu avea importanță.
   - Atunci, de ce nu am primit slujba?
   - Ar trebui să știu eu asta?
   Era umilitor, Billie simțea lucrul acesta, dar nevoia de a înțelege era mai mare decât stânjeneala.
   - Fundația insistă pentru Len.
   - Cred că e dreptul lor.
   - Anthony, spune-mi!
   - Asta fac.
   - Faci parte din fundație. Este ceva foarte neobișnuit ca un fond de administrare să se amestece într-o astfel de decizie. În mod normal, lasă asta pe seama specialiștilor. Trebuie să știi de ce au făcut această excepție?
   - Păi, nu știu. Și bănuiala mea e că pasul nu a fost făcut, deocamdată. În mod cert nu a avut loc nicio ședință pe tema asta... Aș fi aflat de ea.
   - Charles era foarte sigur.
   - Nu pun la îndoială faptul că e adevărat, din nefericire pentru tine. Însă nu e genul de treburi pentru care se decide în mod deschis. Mai degrabă, directorul și unul sau doi membri ai consiliului s-au întâlnit la Cosmos Club și au stat de vorbă la un pahar. Unul dintre ei l-a sunat pe Charles și i-a spus. El nu-și poate permite să-i supere, așa că a fost de acord. Așa se rezolvă lucruri de genul ăsta. Mă surprinde doar că Silverton a fost foarte sincer cu tine.
   - Cred că era șocat. Nu înțelege de ce ar face ei așa ceva. M-am gândit că poate știi tu.
   - Probabil că e o tâmpenie absolută. Ross e familist?
   - Căsătorit, are patru copii.
   - Directorul nu prea e de acord cu femeile care câștigă salarii mari, când există și bărbați care se luptă să-și întrețină familia.
   - Pentru numele lui Dumnezeu! Am un băiat și o mamă în vârstă de care am grijă!
   - N-am zis că e logic. Ascultă, Billie, trebuie să plec, iartă-mă. Te sun mai târziu.
   - Bine.

   După ce a închis, a rămas cu ochii țintă pe telefon, încercând să-și limpezească gândurile. Conversația i se păruse falsă și se întreba de ce.
    Era perfect plauzibil ca Anthony să nu știe despre mașinațiunile celorlalți membri ai Fundației. Atunci, de ce nu-l credea? Când se gândea la discuția lor, își dădea seama că Anthony fusese evaziv - ceea ce nu-i stătea în fire.
   Până la urmă îi spusese cât știa, dar împotriva voinței lui. Totul convergea către o concluzie foarte clară.
   Anthony mințea.

5 P.M.

   Treapta a patra a rachetei este din titan, un metal ușor, însă foarte rezistent, și nu din oțel inox. Greutatea mică îi permite rachetei un plus de greutate de aproape un kilogram, în echipamente științifice.

   Când Anthony a pus receptorul în furcă, telefonul a sunat iar, aproape imediat. A ridicat și a auzit vocea lui Elspeth, speriată.
   - Pentru Dumnezeu, aștept de un sfert de oră pe fir!
   - Am vorbit cu Billie, care...
   - Nu contează. Eu tocmai am vorbit cu Luke.
   - Iisuse, cum adică?
   - Taci din gură și ascultă-mă. Era la Institutul Smithsonian, în clădirea Aviației, cu un grup de oameni de știință.
   - Am plecat chiar acum.
   Anthony a pus în furcă receptorul și a ieșit în goană pe ușă. Pete l-a văzut și a fugit după el. Au coborât în parcare și au sărit în mașina lui Anthony.
   Faptul că Luke vorbise cu Elspeth îl supăra pe Anthony. Lucrul sugera că totul începea să se destrame. Dar poate dacă ajungea la Luke înaintea tuturor, mai reușea totuși să țină urzeala laolaltă.
    Le-a luat 10 minute ca să parcurgă Independence Avenue și 10th Street. Au lăsat mașina în dreptul intrării din spate a muzeului și au dat fuga la vechiul hangar care era clădirea Aviației. Lângă intrare era un telefon public, însă nici urmă de Luke.
   - Ne despărțim, a zis Anthony. Eu o iau la dreapta, tu la stânga.
   A trecut printre exponate, scrutând chipurile bărbaților care priveau vitrinele din sticlă și se zgâiau la aparatele de zbor suspendate de plafon. În capătul opus intrării s-a întâlnit cu Pete, care a făcut un gest dezolat, cu brațele goale, întinse lateral.
   Pe una dintre laturile hangarului erau toalete și niște birouri. Pete a verificat toaleta bărbaților și Anthony a căutat prin birouri. Luke sunase, probabil, de la unul dintre acele telefoane, dar nu mai era acolo.
   - Nimic, a spus Pete când a ieșit din toaleta bărbaților.
   - E o adevărată catastrofă, a zis și Anthony.
   - Chiar așa, s-a mirat Pete, încruntându-se. O catastrofă? Individul ăsta e mai important decât mi-ai zis, nu?
   - Da, a recunoscut Anthony. S-ar putea să fie cel mai periculos om din America.
   - Doamne!
   La peretele din capătul hangarului Anthony a văzut o stivă de scaune puse unele peste altele și un pupitru de conferințe mobil. Un tânăr într-un costum de tweed vorbea cu doi bărbați în salopetă. Anthony și-a amintit că Elspeth spusese despre Luke că era cu un grup de oameni de știință. Poate că ar putea totuși să-i ia urma.
   - Scuzați-mă, aici a avut loc vreo conferință anume?
   - Sigur, profesorul Larkley a susținut o prelegere despre combustibilii pentru rachete, a răspuns tânărul. Mă numesc Will McDermott și eu am organizat-o, în cadrul Anului International al Geofizicii.
   - A participat și doctorul Claude Lucas?
   - Da. Sunteți prieten cu el?
   - Da.
   - Știți că și-a pierdut memoria? Nu știa nici cum îl cheamă, înainte să-i spun eu.
   Anthony și-a înghițit o înjurătură. De asta îi fusese teamă din clipa în care Elspeth i-a spus că vorbise cu Luke. „Uitucul” știa cine era cu adevărat.
   - Trebuie să dau urgent de dr. Lucas, a zis Anthony.
   - Ce păcat, tocmai a plecat!
   - A spus unde se duce?
   - Nu. Am încercat să-l încurajez să meargă la un doctor, să i se facă un control, dar a zis că se simțea bine. Mi se pare că era foarte șocat.
   - Da, mulțumesc, apreciez ajutorul pe care ni-l dați.
   Anthony s-a răsucit pe călcâie și s-a îndepărtat în viteză. Era furios.
   Pe Independence Avenue a văzut o patrulă de la Circulație. Doi polițiști verificau o mașină parcată pe partea cealaltă a drumului. Anthony s-a apropiat și a văzut că mașina era un Ford Fairlane alb cu albastru.
    - Ia te uită! i-a spus el lui Pete.
   A verificat plăcuțele de înmatriculare. Era chiar mașina pe care Rosy Curioasa o văzuse de la fereastra ei din Georgetown.
   Le-a arătat ofițerilor de poliție legitimația CIA.
   - Tocmai ați depistat o mașină parcată ilegal? a întrebat el.
   - Nu, a răspuns cel mai în vârstă dintre cei doi, am văzut un bărbat care era la volanul ei, pe 9th Street. Însă a reușit să fugă de noi.
   - L-ați lăsat să vă scape? s-a arătat mirat Anthony, nevenindu-i să creadă.
   - A întors la 180 de grade și s-a repezit fix în aglomerație! a adăugat și polițistul mai tânăr. Al naibii de bun șofer, cine-o fi el.
   - După câteva minute am văzut mașina parcată aici, dar tipul nu mai e, a completat celălalt polițist.
   Anthony ar fi vrut să le dea cap în cap țestele lor goale. În loc de asta i-a lămurit:
   - Acest bărbat este un fugar și e posibil să fi furat o altă mașină din cartier și să plece.
   Și-a scos o carte de vizită din portofel.
   - Dacă primiți vreo reclamație despre o mașină furată prin apropiere, vă rog să mă sunați la numărul acesta. Da?
   Polițistul mai în vârstă a citit cartea de vizită și a spus:
   - Mă asigur personal că așa se va întâmpla, domnule Carroll.
   Anthony și Pete au revenit la Cadillac-ul galben și au plecat.
   - Ce crezi că va face în continuare? a întrebat Pete.
   - Nu știu. S-ar putea să se ducă direct la aeroport și să ia avionul spre Florida; s-ar putea duce la Pentagon; sau poate se duce la hotel. La dracu’, s-ar putea să-i intre în cap să se ducă la New York, să-și vadă mama. E posibil să fim nevoiți să ne răspândim în zece direcții.

   A rămas tăcut, pe gânduri, în timp ce a parcat și a intrat în Clădirea Q.
   Când a ajuns la el în birou a zis:
   - Vreau doi oameni la Union Station, doi la stația de autobuz. Vreau doi oameni la birou, să-i sune pe toți membrii familiei lui Luke, prietenii și cunoștințele, să-i întrebe dacă se așteaptă să-l vadă sau dacă au vești de la el. Vreau să te duci împreună cu doi oameni la hotelul Carlton. Ia-ți o cameră și pe urmă păzește holul. O să vin și eu acolo, mai târziu.
   Pete a ieșit și Anthony a închis ușa.
   În acea zi, pentru prima oară, Anthony era speriat. De vreme ce Luke își cunoștea identitatea, cine știe ce altceva s-ar fi putut să mai afle. Proiectul acesta trebuia să reprezinte marele triumf al lui Anthony, dar se transforma într-un dezastru care putea să-i pună capăt carierei.
   Putea să-i pună capăt vieții.
   Dacă ar reuși să-l găsească pe Luke, ar putea să mai repare situația. Însă ar trebui să ia măsuri drastice. Nu ar mai fi fost de ajuns să-l pună pe Luke sub supraveghere. Trebuia să rezolve problema o dată pentru totdeauna.
   Cu inima grea, s-a dus la fotografia președintelui Eisenhower, care atârna pe perete. A tras de una dintre laturile ramei și tabloul s-a dat deoparte, rotit pe balamale, ca să dezvăluie un seif. A format combinația, a deschis ușa seifului și a scos din el pistolul.
   Era un Walther P38 semiautomat, pistolul pe care îl folosise armata germană în cel de-al Doilea Război Mondial. Lui Anthony îi fusese dat înainte de a pleca în Africa de Nord. Mai avea și un amortizor, conceput special de OSS ca să se potrivească armei.
   Prima dată când ucisese un om folosise acel pistol.
   Albin Moulier era un trădător care îi dăduse în vileag poliției pe membrii Rezistenței franceze. Meritase să moară - cei cinci membri ai celulei fuseseră de acord cu asta. Au tras la sorți, într-un grajd părăsit la kilometri distanță de orice așezare, noaptea, târziu, cu o singură lampă care arunca umbre mișcătoare pe pereții aspri din piatră. Anthony ar fi putut să nu participe, pentru că era singurul străin, dar atunci ar fi pierdut respectul celorlalți, așa că a insistat să-și încerce norocul alături de ei. Și trăsese paiul scurt.
   Albin fusese imobilizat de roata ruginită a unui plug stricat, nici măcar nu era legat la ochi, ascultase discuția și văzuse cum au tras la sorți. S-a scăpat pe el când au pronunțat sentința la moarte și a țipat când l-a văzut pe Anthony că scotea pistolul. Țipătul a ajutat: l-a făcut pe Carroll să vrea să-l omoare repede, doar ca să oprească zgomotul. L-a împușcat pe Albin de la mică distanță, între ochi, cu un singur glonț. După aceea ceilalți i-au spus că a făcut-o bine, fără ezitări sau regrete, ca un bărbat adevărat.
   Anthony încă îl mai visa pe Albin.
   A scos amortizorul din seif, l-a fixat pe țeava pistolului și l-a înșurubat bine. Și-a pus paltonul. Era o haină lungă din păr de cămilă, la un singur rând de nasturi, cu buzunare interioare adânci. Și-a băgat pistolul în buzunarul din dreapta, cu patul în jos și amortizorul ieșind din el. A lăsat haina descheiată și a băgat mâna stângă, a tras pistolul afară apucând de amortizor și l-a trecut în mâna dreaptă. Apoi a mutat butonul de siguranță de pe latura stângă a armei până la poziția „Foc”.
    Întreaga chestiune a durat o secundă. Amortizorul făcea ca arma să fie incomodă. Ar fi fost mai ușor să ducă separat cele două componente. Totuși, era posibil să nu aibă vreme să fixeze amortizorul înainte de a trage. Era mai bine să-l lase așa.
   Și-a încheiat paltonul și a ieșit.

6 P.M.

   Satelitul este mai degrabă de forma unui glonț decât sferic.
   Teoretic, o sferă ar fi mai stabilă; dar, în practică, satelitul trebuie să aibă niște antene care ies din el, cu rolul de a asigura comunicațiile radio, iar antenele îi strică forma sferică.

   Luke a luat un taxi până la Spitalul de Boli Nervoase și la recepție și-a spus numele, zicând că avea programare la doctorița Josephson.
   La telefon, Billie fusese fermecătoare: îngrijorată pentru el, bucuroasă să-i audă vocea, curioasă să afle că și-a pierdut memoria, nerăbdătoare să-l vadă cât mai repede. Vorbea cu un accent sudist, ca și cum avea permanent în gâtlej un hohot de râs gata să răbufnească.
   Ea cobora grăbită scările, o femeie scundă, cu un halat alb, de laborator, ochii mari, căprui și roșeața trecătoare a înflăcărării pe chip. Luke nu s-a putut abține și a zâmbit văzând-o.
   - Ce bine îmi pare să te văd! a zis ea și s-a aruncat de gâtul lui, îmbrățișându-l.
   Luke a simțit imboldul să-i răspundă exuberanței și a strâns-o cu putere.
   Speriat că s-ar fi putut să o ofenseze, a încremenit cu mâinile în aer.
   Billie a râs.
   - Nu-ți amintești de mine, e clar. Nu-ți face probleme. Sunt aproape inofensivă.
   Luke și-a lăsat brațele să-i cadă în jurul umerilor ei. Trupul micuț era moale și rotund pe sub haina de laborator.
   - Vino, te conduc la mine în birou.
   L-a dus pe scări în sus.
   Când traversau coridorul spațios, o femeie cu părul alb, îmbrăcată în halat de baie, a zis:
   - Doamnă doctor! Îmi place iubitul tău!
   Billie a zâmbit și a replicat:
   - Marlene, pe urmă ți-l dau și ție.
   Billie avea o încăpere micuță, cu un birou simplu și un dulap din metal pentru dosare, dar îl înfrumusețase cu flori și o pictură abstractă și ostentativă, în culori vii. I-a oferit lui Luke cafea și a deschis un pachet de biscuiți, apoi l-a întrebat despre amnezie.
   Pe măsură ce el îi răspundea la întrebări, Billie lua notițe. Luke nu mâncase nimic de douăsprezece ore, așa că a hăpăit toți biscuiții. Femeia a zâmbit și l-a întrebat:
   - Mai vrei? Mai am un pachet.
   Luke a clătinat din cap că nu.
   - Mi-am făcut o imagine destul de clară, a zis ea într-un final. Suferi de amnezie globală, însă în afară de asta pari sănătos din punct de vedere mintal. Nu pot să-ți evaluez starea de sănătate fizică, pentru că nu sunt un astfel de doctor și e de datoria mea să-ți recomand să faci un control medical cât mai repede cu putință.
   Apoi i-a zâmbit și a continuat:
   - Oricum, pari în regulă, doar puțin zdruncinat.
   - Există vreun tratament pentru o astfel de amnezie?
   - Nu, nu este. În general, procesul este ireversibil.
   Era o lovitură pentru el. Luke sperase că totul ar fi putut să-i revină în amintire într-o străfulgerare de moment.
   - Doamne! a șoptit el.
   - Nu fi abătut, a rostit Billie cu blândețe. Cei care suferă de genul acesta de amnezie au toate facultățile mintale și sunt în stare să învețe ceea ce s-a uitat; așadar, de obicei, sunt capabili să-și reia firul vieții și să trăiască normal. O să fii bine.
   Chiar și în timp ce afla veștile acelea groaznice, Luke și-a dat seama că o urmărea fascinat, concentrându-și atenția mai întâi asupra ochilor ei, care păreau să degaje compasiune, apoi a gurii expresive și în final asupra felului în care lumina lămpii de birou îi cădea pe buclele negre. Voia ca ea să nu se oprească, să vorbească la nesfârșit.
   - Ce anume mi-a provocat amnezia? a întrebat el.
   - O afecțiune a creierului este prima posibilitate ce trebuie explorată. Totuși, nu există niciun semn de rănire și ai menționat că nu ai dureri de cap.
   - Exact. Atunci, ce altceva?
   - Există câteva variante, a explicat ea, cu răbdare. Poate să fie provocată de stresul prelungit, un șoc brusc sau droguri. Mai trebuie avut în vedere și un efect secundar al tratamentului pentru schizofrenie, care presupune o combinație de șocuri electrice și medicamente.
   - Se poate depista care dintre ele m-au afectat?
   - Nu în mod concludent. Azi-dimineață ai fost mahmur, zici. Dacă nu a fost din cauza băuturii, s-ar putea să fie vorba de efectele post factum ale drogurilor. Cert e că nu vei ajunge la un răspuns final doar discutând cu doctorii. Trebuie să afli ce s-a întâmplat cu tine în intervalul dintre luni seara și azi-dimineață.
   - Mă rog, cel puțin știu ce să caut. Șoc, droguri sau tratamentul pentru schizofrenie.
   - Nu ești schizofrenic. Ai o percepție foarte bună asupra realității. Care e următoarea mutare?
   Luke s-a ridicat în picioare. N-ar fi vrut să renunțe la compania acelei femei seducătoare, dar aflase de la ea tot ce se putea.
   - O să-i fac o vizită lui Bern Rothsten. Cred că s-ar putea să știe câte ceva.
   - Ai mașină?
   - I-am cerut taximetristului să mă aștepte.
   - Te conduc.
   În timp ce coborau scările, Billie l-a luat afectuos de braț.
   - De când ai divorțat de Bern? a întrebat-o Luke.
   - De 5 ani. Destul ca să devenim din nou prieteni.
   - Asta e o întrebare ciudată, însă trebuie să ți-o adresez. Noi doi am fost vreodată împreună?
   - Vai de mine! a exclamat Billie. Chiar am fost iubiți!

1943

   În ziua în care Italia a capitulat, Billie a dat peste Luke în holul Clădirii Q.
   La început nu l-a recunoscut. A văzut un bărbat slab, la vreo 30 de ani, îmbrăcat într-un costum care îi era prea larg, iar ochii ei au trecut peste el fără să-l recunoască. Apoi l-a auzit vorbind.
   - Billie? Nu-ți amintești de mine?
   Îi recunoștea vocea, desigur, și asta a făcut ca inima să-i bată mai tare.
   Dar când a privit din nou la bărbatul acela emaciat care rostise cuvintele, a scos un țipăt de groază. Capul lui arăta ca un craniu descărnat. Părul lui, odinioară strălucitor, devenise tern. Gulerul cămășii îi era prea larg și haina părea că stătea aninată pe un umeraș din sârmă. Ochii lui erau cei ai unui bătrân.
   - Luke! a exclamat ea. Arăți îngrozitor!
   - Dumnezeule, mulțumesc, a răspuns el, cu un zâmbet obosit.
   - Iartă-mă, a spus ea repede.
   - Nu-ți face griji! Am slăbit câteva kilograme, știu. Nu prea era de mâncare acolo unde am fost.
   Billie ar fi vrut să îl ia în brațe, însă s-a abținut, deoarece nu era sigură că lui i-ar fi plăcut.
   - Ce faci aici? a întrebat-o Luke.
   Billie a oftat din toți rărunchii.
   - Un training: hărți, radio, arme de foc, lupta neînarmată.
   - Nu prea ești costumată pentru ju-jitsu.
   Lui Billie îi plăcea încă să se îmbrace cu stil, în ciuda războiului. În acea zi purta un costum galben-pal, cu haina tip bolero și o fustă îndrăzneață, scurtă până la genunchi, și o pălărie mare, de forma unei farfurii răsturnate.
   Firește, nu-și putea permite să cumpere hainele cele mai la modă din salariul plătit de armată: făcuse costumul chiar ea, la o mașină de cusut împrumutată. Tatăl ei își învățase toți copiii să coasă.
   - O iau ca pe un compliment, a replicat fata, surâzând, în timp ce începea să-și revină din șoc. Pe unde ai umblat?
   - Ai o clipă, să vorbim?
   - Sigur.
   Ea trebuia să participe la un curs de criptografie, dar la dracu’ cu el.
   - Haide să mergem afară!
   Era o după-amiază caldă de septembrie. Luke și-a scos haina de la costum, și-o aruncat-o pe un umăr, apoi au pornit să se plimbe pe marginea bazinului cu apă din cadrul complexului Lincoln Memorial, Washington, DC.
   - Cum ai ajuns la OSS?
   - Anthony Carroll a aranjat, a răspuns ea.
   Oficiul Serviciilor Strategice era considerat un departament de elită și slujbele de acolo erau foarte râvnite.
   - Anthony și-a folosit influența pe care o are familia lui ca să intre acolo. Acum este asistentul personal al lui Bill Donovan, sau „Wild Bill” Donovan, șeful OSS. Am fost șoferul unui general timp de un an și l-am însoțit peste tot prin Washington, așa că m-am simțit foarte fericită să fiu trimisă aici. Anthony și-a folosit poziția ca să-și aducă toți cunoscuții de la Harvard. Elspeth e la Londra, Peg e în Cairo și înțeleg că Bern și cu tine ați fost pe undeva în spatele liniilor inamice.
   - În Franța, a precizat Luke și a zâmbit.
   - Cum a fost acolo?
   Luke și-a aprins o țigară. Era o apucătură nouă - la Harvard nu fumase - și trăgea fumul țigării în piept ca și cum era sursa vieții.
   - Primul om pe care l-am ucis a fost un francez, a zis el, deodată.
   Era dureros de limpede că bărbatul avea nevoie să vorbească despre asta.
   - Spune-mi cum s-a întâmplat.
   - Era polițist, un jandarm. Claude, îl chema la fel ca pe mine. Nu era chiar un tip rău - antisemit, dar nu mai mult decât francezul mediu sau decât mulți dintre americani, dacă e vorba. A dat peste ferma unde se întâlnea gruparea mea. Nu încăpea îndoială ce făceam noi acolo - aveam hărți pe masă și puștile așezate într-un colț și Bern le arăta franțujilor cum să lege sârmele la o bombă cu ceas.
   Luke a scos un hohot de râs ciudat, fără pic de umor.
   - Afurisitul dracului a încercat să ne aresteze pe toți. Nu că ar fi avut vreo importanță. Trebuia să-l ucidem, indiferent de ce ar fi făcut.
   - Și ce ai făcut tu? a întrebat Billie, în șoaptă.
   - L-am scos afară și l-am împușcat în ceafă.
   - Oh, Dumnezeule!
   - Nu a murit imediat. A durat cam un minut.
   Billie l-a apucat de mână și a strâns. Luke nu și-a retras-o și au continuat să se plimbe de-a lungul bazinului îngust, mână în mână. I-a mai relatat o istorisire despre o femeie, luptătoare în Rezistență, care fusese prinsă și torturată, iar Billie a plâns, lacrimile strălucindu-i pe obraz în soarele cald de septembrie. După-amiaza s-a mai răcorit și Luke a continuat să scoată la iveală detalii întunecate: mașini aruncate în aer, ofițeri germani asasinați, camarazi din Rezistență împușcați în schimburi de focuri și familii de evrei duse către destinații necunoscute, ținându-și de mână copiii, plini de încredere.
   Se plimbau de două ore, când la un moment dat Luke s-a împiedicat și Billie l-a prins, ca să nu cadă.
   - Dumnezeule! Sunt așa de obosit. Dorm foarte prost.
   Billie i-a chemat un taxi și l-a condus la hotel.
   Luke stătea la Carlton. În general, armata nu-și permitea un astfel de lux, dar Billie și-a amintit că familia lui era înstărită. Avea un apartament luxos.
   În living era un pian de concert și - ceva ce ea nu mai văzuse până atunci - un telefon în baie.
   A sunat la room-service și a comandat supă de pui și ouă jumări, chifle calde și o carafă cu lapte rece. Așezat pe canapea, Luke a început o altă poveste, una amuzantă, despre cum au sabotat o fabrică producătoare de farfurii pentru armata germană.
   - Am intrat în atelierul ăla mare de prelucrare a metalului și acolo erau vreo cincizeci de femei enorme, musculoase, care încărcau furnalul și loveau matrițele cu barosul. Am strigat la ele: „Ieșiți din clădire! O să sară în aer!” Femeile au început să râdă la mine! Nu voiau să plece și au continuat toate să muncească. Nu mă crezuseră.
   Înainte să termine povestirea, a sosit mâncarea.
   Billie a semnat nota, i-a dat un bacșiș chelnerului și a dus farfuriile în camera de servire a mesei. Când s-a întors iar la el, Luke adormise. L-a trezit doar cât să-l ducă în dormitor și să-l întindă pe pat.
   - Nu pleca, a bălmăjit el, apoi ochii i s-au închis iar.
   I-a scos ghetele și i-a slăbit ușor cravata. Prin fereastra deschisă intra un vânticel blajin. Nu avea nevoie de pături.
   Billie s-a așezat pe marginea patului și l-a privit o vreme, amintindu-și de drumul lung de la Cambridge la Newport, în urmă cu aproape 2 ani. I-a mângâiat obrazul cu muchia degetului mic, așa cum făcuse și în noaptea aceea. Luke nu s-a mișcat.
   Fata și-a scos pălăria și pantofii, a rămas puțin pe gânduri și și-a scos fusta și jacheta. Apoi, doar în ciorapi și lenjerie, s-a întins pe pat. Și-a pus brațele în jurul umerilor lui osoși, i-a tras capul la piept și l-a îmbrățișat.
   - Acum totul e bine, a zis ea. Când te vei trezi, voi fi tot aici.

   A venit noaptea. Temperatura a scăzut. Billie a închis fereastra și a tras o cuvertură peste ei.
    Puțin după miezul nopții a adormit și ea, cu brațele în jurul trupului lui cald.
   În zori, după ce dormise 12 ore, Luke s-a trezit brusc și s-a dus la baie. A revenit câteva minute mai târziu și s-a băgat la loc în pat. Își scosese costumul și cămașa și nu mai avea decât lenjeria pe el. A luat-o în brațe și a strâns-o.
   - Am uitat să-ți spun ceva foarte important.
   - Ce?
   - În Franța, tot timpul m-am gândit la tine. În fiecare zi.
   - Da? a șoptit Billie. Chiar așa?
   Luke nu i-a răspuns. Adormise din nou.
   A rămas în îmbrățișarea lui, gândindu-se la el în Franța, cum își risca viața și o purta pe ea în amintire; și era așa de fericită, încât simțea că o să-i plesnească inima.
   La ora 8 dimineață, Billie s-a dus în livingul apartamentului, a telefonat în Clădirea Q și le-a spus că se îmbolnăvise. Era prima zi când se învoia din motive de sănătate, în mai bine de un an de când lucra pentru armată. A făcut o baie și s-a spălat pe cap, apoi s-a îmbrăcat. A comandat cafea și fulgi de porumb de la room-service. Chelnerul i-a spus doamna Lucas. Era bucuroasă că nu a fost o chelneriță, pentru că o femeie ar fi observat că nu purta verighetă.
   Crezuse că mirosul de cafea îl va trezi pe Luke, însă nu a fost așa. A citit Washington Post de la un capăt la altul, chiar și pagina de sport. Tocmai îi scria mamei sale, în Dallas, pe hârtia hotelului, când Luke a apărut din dormitor în lenjerie, împleticindu-se, cu părul negru încâlcit și obrazul acoperit de boarea albăstruie a bărbii nerase.
    Billie i-a surâs, fericită că el s-a trezit.
   Părea confuz.
   - Cât am dormit?
   Billie s-a uitat la ceasul de la mână. Era aproape de amiază.
   - Vreo 18 ore.
   Nu-și dădea seama ce gândea el. Era bucuros să o vadă? Stânjenit? Oare își dorea ca ea să plece?
   - Doamne, a spus Luke, frecându-se la ochi. Nu am mai dormit așa de un an. Ai stat aici tot timpul? Arăți proaspătă ca o floricică.
   - Am dormit și eu puțin.
   - Ai stat peste noapte?
   - Mi-ai cerut să rămân.
   Luke s-a încruntat.
   - Parcă îmi amintesc...
   A clătinat din cap.
   - Frate, ce vise am avut, a zis el, în drum spre telefon. Room-service? Vreau un cotlet în sânge, cu trei ouă ochiuri. Plus suc de portocale, pâine prăjită și cafea.
   Billie a ridicat din sprâncene. Nu-și petrecuse niciodată noaptea cu un bărbat, așa că nu știa la ce să se aștepte dimineața, dar asta chiar o dezamăgise. Era așa de lipsit de romantism, că se simțea aproape insultată.
   Îi amintea de frații ei când se trezeau - tot nerași, morocănoși și flămânzi. Îi veni totuși în minte că starea lor se îmbunătățea în general, odată ce mâncau.
   - Așteptați puțin, a zis el la telefon și s-a uitat la Billie. Vrei și tu ceva?
   - Da, niște ceai cu gheață.
   Luke a repetat comanda ei și a închis.
   S-a așezat lângă ea pe canapea.
   - Am vorbit mult ieri.
   - Ăsta e adevărul.
   - Cât de mult?
   - Vreo 5 ore în șir.
   - Iartă-mă!
   - Nu ai de ce să-ți ceri iertare. Indiferent ce faci, te rog să nu-ți ceri iertare.
   Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
   - N-am să uit toată viața mea.
   El i-a luat mâinile într-ale lui.
   - Îmi pare așa de bine că ne-am întâlnit din nou.
   Inima femeii a tresăltat.
   - Și mie, a zis ea.
   Începea să semene cu ceea ce sperase ea că va fi.
   - Mi-ar plăcea să te sărut, dar nu mi-am mai schimbat hainele de 24 de ore.
   Billie a resimțit o senzație bruscă, asemenea unui mugure irupând primăvara, și și-a dat seama că era udă. Era șocată de ea însăși: nu i se mai întâmplase niciodată atât de repede.
   Dar s-a abținut. Încă nu se hotărâse unde voia să ajungă cu toate astea.
   Avusese toată noaptea la dispoziție, ca să se decidă, însă nici măcar nu se gândise la asta. În acel moment se temea că, odată ce l-ar fi atins, își va pierde controlul. Și pe urmă, ce?
   Războiul adusese în Washington o nouă relaxare a normelor morale, dar pentru ea asta nu existase. Și-a încleștat mâinile în poală și a zis:
   - Sunt sigură că nu am de gând să te sărut până când nu te vei îmbrăca.
   Luke i-a aruncat o privire sceptică.
   - Ți-e teamă să nu te compromiți?
   Ironia din vocea lui a făcut-o să tresară, înfiorată.
   - Ce vrei să spui, mai exact?
   Luke a ridicat din umeri.
   - Doar am petrecut noaptea împreună.
   Billie era jignită și indignată.
   - Am rămas aici pentru că m-ai implorat să o fac! a protestat ea.
   - Bine, nu te enerva.
   Dorința pe care o simțise pentru el se transformase, într-o străfulgerare, într-o furie la fel de puternică.
   - Te prăbușeai de epuizare și te-am băgat în pat, a zis ea, mânioasă. Pe urmă m-ai rugat să nu te las singur, așa că am rămas.
   - Îți mulțumesc.
   - Atunci, nu vorbi de parcă m-am purtat ca o... târfă!
   - Nu asta am vrut să spun.
   - Ba exact asta ai făcut! M-am compromis deja atât de tare, că orice altceva aș face nu mai contează.
   Luke a oftat adânc.
   - Mă rog, nu am avut de gând să insinuez așa ceva. Doamne, faci atâta scandal pentru o remarcă la întâmplare.
   - Prea a dracului de întâmplătoare.
   Problema era că Billie chiar se compromisese.
   La ușă a ciocănit cineva.
   S-au uitat unul la altul.
   - Room-service, cred, a presupus Luke.
   Billie nu voia ca un chelner să o vadă împreună cu un bărbat dezbrăcat.
   - Du-te în dormitor, i-a cerut ea.
   - Bine.
   - Mai întâi dă-mi inelul tău.
   Luke s-a uitat la mâna lui stângă. Pe degetul mic purta un inel cu sigiliu.
   - De ce?
   - Ca să creadă chelnerul că sunt măritată.
   - Dar nu mi-l scot niciodată de pe deget.
   Asta a înfuriat-o și mai tare.
   - Dispari de aici, a șuierat ea.
   Luke a intrat în dormitor. Billie a deschis ușa și o chelneriță a împins înăuntru căruciorul de servire.
   - Poftiți, donșoară, a zis fata.
   Billie a roșit. Era ceva insultător în acel „donșoară”. A semnat nota de plată, însă nu i-a dat niciun bacșiș.
   - Poftim, a zis și Billie, și i-a întors spatele.
   Chelnerița a plecat. Billie a auzit dușul curgând. Se simțea epuizată.
   Petrecuse ore sub presiunea unei pasiuni profund romantice și apoi, în câteva minute, totul se fâsâise. Luke era, de obicei, așa de delicat și, cu toate acestea, se transformase într-un urs. Cum se putea întâmpla așa ceva?
   Indiferent care era motivul, o făcuse să se simtă vulgară. După un minut, două, avea să apară din baie, gata să stea jos și să ia micul dejun cu ea, ca și cum ar fi fost un cuplu căsătorit. Dar nu erau și Billie se simțea din ce în ce mai stânjenită.
   „Păi, a reflectat ea, dacă nu-mi place, de ce mai sunt încă aici?”
    Era o întrebare bună.
   Și-a pus pălăria. Era mai bine să plece cu urma de demnitate care îi mai rămăsese.
   S-a gândit să-i scrie un bilet. Sunetul apei șiroind la duș s-a oprit. Luke era gata să-și facă din nou apariția, mirosind a săpun, îmbrăcat în halat, cu părul ud și picioarele goale, numai bun să-l mănânci. Nu mai era timp pentru bilet.
   A plecat din apartament, închizând încet ușa în urma ei.

   În următoarele 4 săptămâni l-a văzut aproape în fiecare zi.
   La început era în Clădirea Q, la ședințele zilnice de informare. O căuta în pauza de prânz și mâncau împreună la cantină sau luau sandvișuri și mergeau în parc. Manierele lui reveniseră la obișnuita curtoazie relaxată și asta o făcea să se simtă respectată și protejată. Supărarea din cauza comportamentului său de la hotelul Carlton îi mai trecuse. Billie se gândea că poate nici el nu-și mai petrecuse noaptea cu o iubită; și, la fel ca ea, nu era sigur de protocolul în astfel de situații. Se purtase cu lejeritate, așa cum ar fi făcut-o cu o soră - și poate că sora lui era singura fată care îl văzuse vreodată numai în lenjerie.
   La finele săptămânii îi dăduse întâlnire și sâmbătă seara au mers să vadă filmul Jane Eyre. Duminică au fost cu canoea pe lacul Potomac. Plutea în aerul din Washington o senzație de sfârșeală. Orașul era plin de tineri în drum spre front sau care reveneau acasă în permisie, bărbați pentru care moartea violentă reprezenta un eveniment cotidian. Voiau să joace jocuri de noroc, să bea, să danseze și să facă amor, întrucât era posibil să nu mai aibă o altă ocazie. Barurile erau ticsite și o fată fără iubit nu mai era nevoită să-și petreacă vreo seară singură. Alații câștigau războiul, dar balonul de săpun al exuberanței era zilnic spart de veștile despre rude, vecini și amici din facultate uciși și răniți pe linia frontului.
   Luke se mai îngrășase puțin și începea să doarmă mai bine. Din privire îi dispăruse orice urmă de obsesii sau temeri. Și-a cumpărat câteva haine care erau pe măsură, cămăși cu mâneca scurtă și pantaloni albi și un costum bleumarin din flanel, pe care îl purta când se întâlneau seara. Ceva din aerul lui de băietan îi revenise.
   Vorbeau fără oprire. Ea îi explica în ce fel studiul psihologiei va ajunge până la urmă să elimine bolile mintale, iar el îi spunea cum vor reuși oamenii să poată zbura pe Lună. Au retrăit acea noapte fatidică de weekend, care le schimbase viețile. Au discutat despre război și despre când ar putea să se termine: Billie credea că germanii nu mai puteau rezista mult timp, odată ce Italia căzuse, însă Luke era de părere că s-ar putea să mai dureze ani până va fi alungată Japonia din Pacific. Uneori ieșeau cu Anthony și Bern și discutau politică prin baruri, exact așa cum făcuseră și când erau cu toții împreună, la facultate, într-o altă lume.
    În cursul unei săptămâni, Luke a luat avionul spre New York, ca să-și viziteze familia, și lui Billie i-a fost așa de dor de el, că s-a îmbolnăvit. Nu se sătura niciodată de el, nici măcar nu ajungea să se plictisească. Luke era atent, spiritual și isteț.
   Cam de două ori pe săptămână se certau serios. Fiecare dispută respecta modelul celei din apartamentul lui de la hotel.
    El spunea ceva pe un ton superior și lipsit de tact sau lua vreo hotărâre despre planurile pentru seară fără să o consulte, sau presupunea că el știa cel mai bine, legat de vreun subiect, sau o temă de la radio, sau automobile, sau tenis. Ea protesta aprins și el o acuza că reacționa exagerat. Ea se înfuria din ce în ce mai tare pe măsură ce încerca să-l facă să înțeleagă ce era greșit în atitudinea lui și el începea să se simtă ca un martor ostil supus întrebărilor părții adverse. În toiul certurilor, ea exagera sau făcea vreo afirmație deplasată, sau spunea ceva ce știa că era fals. Atunci, el o acuza că nu era sinceră și zicea că nu avea sens să discute cu ea, deoarece era în stare să afirme orice, doar să câștige disputa. El pleca, mai convins ca oricând că avea dreptate. După câteva minute, era înnebunită, îl căuta și îl implora să uite și să redevină prieteni. La început el păstra o expresie împietrită; apoi ea spunea ceva care îl făcea să râdă și el se topea.
   Dar în tot acest timp, ea nu s-a dus niciodată la hotelul lui și când îl săruta, era o atingere abia simțită și castă a buzelor, întotdeauna într-un loc public.
   Chiar și așa, Billie simțea întotdeauna senzația aceea lichidă, înăuntrul ei, de fiecare dată când îl atingea și știa că nu putea să meargă mai departe fără să ajungă până la capăt.
   Însorita lună septembrie s-a transformat într-un octombrie friguros și Luke a primit o nouă însărcinare.
   Vestea a venit într-o după-amiază de vineri. O aștepta pe Billie în holul Clădirii Q, să iasă de la muncă. A văzut după fața lui că s-a întâmplat ceva rău.
   - Ce e? a întrebat ea, imediat ce s-au întâlnit.
   - Mă întorc în Franța.
   Billie era consternată.
   - Când?
   - Luni dimineață plec la Washington. Și Bern la fel.
   - Ce Dumnezeu, n-ai făcut destul?
   - Nu mă deranjează pericolul, a spus Luke. Totuși, nu vreau să te părăsesc.
   Fetei i s-au umplut ochii de lacrimi. A înghițit cu greu.
   - Două zile, a îngăimat ea.
   - Trebuie să-mi fac bagajele.
   - Te ajut.
   S-au dus la hotelul lui.
   Imediat ce au ajuns în cameră, Billie l-a apucat de pulover, l-a tras spre ea și a aplecat capul, ca el să o sărute. De data asta nu mai era nici urmă de castitate din partea ei. Și-a plimbat vârful limbii peste buzele lui, apoi și le-a întredeschis pe ale ei, pentru a-i primi limba lui.
   Și-a scos haina. Purta o rochie cu dungi verticale, alb cu albastru, și guler alb.
   - Atinge-mi sânii.
   Luke părea surprins.
   - Te rog, l-a implorat ea.
   Mâinile lui s-au făcut cupă peste sânii ei mici. Billie a închis ochii și s-a concentrat asupra senzației care o încerca.
   S-au despărțit și ea l-a privit flămândă, încercând să-i memoreze chipul. Voia să nu-i uite niciodată albastrul ochilor, bucla de păr negru care îi cădea pe frunte, curbura maxilarului, moliciunea buzelor.
   - Vreau o fotografie de-a ta, a zis ea. Ai vreuna?
   - Nu umblu cu fotografii la mine, a zâmbit el și a continuat, cu un accent de newyorkez: Ce sunt eu, Frank Sinatra?
   - Trebuie să ai vreo fotografie de-a ta pe undeva.
   - S-ar putea să am o fotografie de familie. Stai să caut, a spus Luke și a intrat în dormitor.
   Billie l-a urmat.
   Valiza lui hărtănită, din piele maronie, stătea pe un stativ pentru valize. De 4 săptămâni, și-a dat seama Billie.
    Luke a scos o ramă din argint, care se deschidea ca o cărticică. Înăuntru erau două fotografii, câte una pe fiecare parte. A scos una dintre ele și i-a întins-o.
   Era o poză făcută în urmă cu trei sau patru ani și înfățișa un Luke mai tânăr și mai gras, în tricou polo. Lângă el era un cuplu mai vârstnic, probabil părinții lui, plus doi băieți gemeni de vreo 13 ani și o fetiță. Cu toții erau îmbrăcați în haine de plajă.
   - Nu pot să o iau, e o fotografie cu familia ta, a zis fata, deși și-o dorea din tot sufletul.
   - Eu vreau să ți-o ofer. De fapt, așa sunt, o părticică din familia mea.
   Și exact asta iubea Billie la el.
   - Ai avut-o cu tine, în Franța?
   - Da.
   Era așa de importantă pentru el, încât abia dacă se îndura să îl lipsească de acea fotografie. Și tocmai de aceea o considera și mai de preț.
   - Arată-mi-o și pe cealaltă, l-a rugat ea.
   - Ce?
   - Sunt două fotografii în rama aia.
   Luke nu părea prea dornic să o facă, totuși a deschis rama. A doua poză fusese decupată din albumul de absolvire al colegiului Radcliffe. Era o fotografie a lui Billie.
   - Și pe asta ai avut-o în Franța? a întrebat ea, simțind cum gâtlejul îi era crispat, abia dacă putea să respire.
   - Da.
   Billie a izbucnit în lacrimi. Nu mai suporta. Luke îi decupase poza din albumul școlii și o purtase cu el, lângă fotografia familiei lui, în tot acel timp când viața îi fusese pusă în așa de mare pericol. Nu-și imaginase nicicum că însemna atât de mult pentru el.
   - De ce plângi? a întrebat-o el.
   - Fiindcă mă iubești, a răspuns ea.
   - E adevărat. Îmi era teamă să-ți spun. Te-am iubit încă din weekendul cu Pearl Harbor.
   Pasiunea pe care o simțea Billie s-a transformat subit în furie.
   - Cum poți să spui asta, netrebnicule? M-ai părăsit!
   - Dacă tu și cu mine ajungeam atunci iubiți, asta l-ar fi distrus pe Anthony.
   - Să-l ia dracu’ pe Anthony! a exclamat ea, lovindu-l cu pumnul în piept, deși el nu părea să simtă. Cum poți să pui fericirea lui Anthony mai presus de a mea, ticălos ce ești?
   - Ar fi fost lipsit de onoare.
   - Nu pricepi, am fi putut să ne bucurăm unul de celălalt vreme de 2 ani!
   Lacrimile îi șiroiau pe obraji.
   - Și acum mai avem doar două zile... două amărâte de zile afurisite!
   - Atunci, încetează cu plânsul și sărută-mă iar, a spus Luke.
   Billie i-a cuprins gâtul cu brațele și i-a tras capul spre ea. Lacrimile i se prelingeau printre buzele lor îngemănate, în gură. Luke a început să-i descheie rochia.
   - Te rog, a zis ea, nerăbdătoare, pur și simplu, rupe-o.
    El a tras tare de rochie și nasturii au zburat până în talie. Încă o smucitură și a descheiat-o complet. Billie a lăsat-o să-i alunece de pe umeri și a rămas doar în chiloți și ciorapi.
   Luke avea un aer solemn.
   - Ești sigură că vrei?
   Ea se temea că pe Luke îl vor paraliza îndoielile de ordin moral.
   - Trebuie, trebuie, te rog, nu te opri! a exclamat ea.
   A împins-o ușor înapoi, pe pat. Billie s-a întins pe spate și el s-a așezat deasupra, sprijinindu-și greutatea pe coate. S-a uitat în ochii ei.
   - Nu am mai făcut-o niciodată.
   - Nu-i nimic, a spus ea. Nici eu.

   Prima dată au terminat destul de repede, dar o oră mai târziu au vrut să o facă din nou și de data asta a durat mai mult.
    Billie i-a spus că voia să facă totul, să-i ofere toate plăcerile la care visase el vreodată, să execute fiecare act posibil de intimitate sexuală. Au făcut dragoste tot weekendul, frenetici de dorință și tristețe, știind că s-ar putea să nu se mai vadă niciodată.
   După ce Luke a plecat, luni dimineață, Billie a plâns două zile.
   Opt săptămâni mai târziu, și-a dat seama că era însărcinată.

   6:30 P.M.

   Oamenii de știință nu pot decât să ghicească la ce temperaturi extreme, pozitive și negative, va fi supus satelitul în spațiu, în timp ce se deplasează din întunericul adânc din umbra Pământului la strălucirea crudă a luminii solare. Pentru a împiedica efectele acestea, cilindrul este parțial acoperit cu un strat strălucitor de oxid de aluminiu, în fâșii de o treime de centimetru lățime, menite să respingă razele arzătoare ale soarelui, și izolat cu fibră de sticlă, în scopul de a-l feri de frigul crunt din spațiu.

   - Da, am fost iubiți, i-a răspuns Billie, în timp ce coborau scările.
   Luke avea gura uscată. Își imagina cum o ținea de mână, examinându-i chipul de partea cealaltă a unei mese, la lumina lumânărilor, sărutând-o, privind-o cum se dezbrăca. Se simțea vinovat, deoarece știa că avea o soție, numai că de soție nu-și aducea aminte și Billie era chiar acolo, lângă el, vorbind cu însuflețire, zâmbindu-i și mirosind vag a săpun parfumat.
   Au ajuns la ușa clădirii și s-au oprit.
   - Ne iubeam? a întrebat Luke.
   S-a uitat intens la ea, studiindu-i expresia. Până atunci fața ei fusese ușor de citit, dar între timp cartea se închisese brusc și nu mai vedea decât o copertă goală.
   - Oh, da, a răspuns ea și, chiar dacă tonul era unul lejer, în vocea i se ascundea ceva. Credeam că erai singurul bărbat din lume.
   Cum putuse să lase să-i scape o astfel de femeie? I se părea o tragedie mai mare decât faptul că își pierduse memoria.
   - Și apoi te-ai răzgândit.
   - Sunt destul de bătrână acum ca să știu că nu există Făt-Frumos, ci doar niște bărbați cu defecte mai mari sau mai mici. Uneori poartă armuri strălucitoare, dar întotdeauna ele mai au și pete de rugină pe alocuri.
   Luke voia să știe totul, fiecare detaliu, însă erau prea multe întrebări.
   - Deci, te-ai măritat cu Bern.
   - Da.
   - Cum e el?
   - Inteligent. Toți bărbații mei trebuie să fie isteți. Altfel mă plictisesc. Și puternici... destul de puternici ca să mă provoace.
   Billie a surâs și zâmbetul ei era al cuiva cu suflet mare.
   - Ce n-a mers?
   - Valori conflictuale. Sună abstract, dar Bern și-a riscat viața pentru cauza libertății, în două războaie, în Războiul Civil din Spania și apoi în cel de-al Doilea Război Mondial... Și în cazul lui, politica era mai presus de tot.
   Exista o întrebare pe care Luke voia să o pună mai mult decât oricare alta. Nu îi trecea prin minte niciun fel mai delicat, mai ocolit, de a o adresa, așa că a spus-o pe șleau.
   - Acum ai pe cineva?
   - Desigur. Îl cheamă Harold Brodsky.
   Luke se simțea caraghios. Bineînțeles că avea pe cineva. Era o femeie divorțată, frumoasă, de 30 de ani, bărbații ar trebui să stea la coadă ca să o invite în oraș. A zâmbit trist.
   - El e Făt-Frumos?
   - Nu, însă e inteligent, mă face să râd și mă adoră.
   Luke a simțit un frison de invidie străpungându-i inima. „Norocos, Harold ăsta”, a chibzuit el.
   - Și presupun că împărtășiți aceleași idealuri.
   - Da. Cele mai importante lucruri din viața lui sunt copilul - Harold e văduv - și activitatea lui științifică.
   - Și asta ce înseamnă?
   - Chimia iodului. Și eu am aceleași sentimente față de munca mea, a continuat Billie, zâmbind. Poate că nu sunt chiar o visătoare în privința bărbaților, însă cred că am rămas o idealistă când vine vorba de descoperirea misterelor minții omenești.
   Vorbele ei l-au readus pe Luke înapoi la criza prin care trecea. A fost ca o lovitură neașteptată, șocantă și dureroasă.
   - Mi-aș dori să poți descoperi și misterul minții mele.
   Femeia s-a încruntat și, în ciuda problemelor care îl apăsau, a observat cât de drăguță era când își încrețea nasul, încurcată.
   - E ciudat. Poate că ai suferit un traumatism cranian care nu a lăsat urme vizibile, dar în cazul ăsta e surprinzător că nu te doare capul.
   - Nu mă doare.
   - Nu ești alcoolic și nici narcoman, îmi dau seama doar uitându-mă la tine. Dacă ai suferit vreun șoc îngrozitor sau ai fost supus unui stres prelungit, probabil că aș fi aflat, fie de la tine, fie de la prietenii noștri comuni.
   - Și atunci, nu mai rămâne decât...
   Billie a scuturat din cap.
   - Sigur nu ești schizofrenic, așa că e imposibil să ți se fi administrat tratamentul combinat cu medicamente și electroterapie, care ar fi putut provoca...
   S-a oprit brusc, privind ispititor de uluită, cu gura întredeschisă și ochii mari.
   - Ce-i? întrebă Luke.
   - Tocmai mi-am amintit de Joe Blow.
   - Cine?
   - Joseph Blow. Numele m-a surprins pentru că mi s-a părut că suna a făcătură.
   - Și?
   - A fost internat ieri, la sfârșitul zilei, după ce plecasem acasă. Apoi a fost externat, noaptea - ceea ce e cu totul straniu.
   - Ce avea?
   - Era schizofrenic. La naiba! a exclamat ea apoi, pălind.
   Luke începea să înțeleagă la ce se gândise Billie.
   - Și pacientul ăsta...
   - Haide să ne uităm pe fișa lui.
   Billie s-a răsucit pe călcâie și a luat-o la goană pe scări în sus.
   Au grăbit pasul de-a lungul coridorului și au intrat într-o încăpere pe a cărei ușă scria Birou Dosare. Nu era nimeni înăuntru. Billie a aprins lumina.
   A deschis sertarul cu literele A-D, a frunzărit dosarele și a tras unul afară. A citit cu glas tare:
   - Bărbat alb, 1,85 m înălțime, 81 de kilograme, 37 de ani.
   Bănuiala lui Luke s-a confirmat.
   - Crezi că eu am fost, a spus el.
   Billie a încuviințat. Pacientului i se administrase tratamentul care provoacă amnezia globală.
   - Dumnezeule! a exclamat Luke, consternat și intrigat în același timp.
   Dacă Billie avea dreptate, însemna că i se făcuse acest lucru în mod intenționat. Așa se explica și faptul că fusese urmărit tot timpul - probabil de cineva care dorea neapărat să se asigure că tratamentul funcționase.
   - Cine a făcut-o?
   - Colegul meu, doctorul Leonard Ross, e cel care l-a internat pe pacient. Len e psihiatru. Aș vrea să știu care au fost motivele pentru care colegul meu a autorizat tratamentul. În mod normal, un pacient trebuie ținut sub observație o vreme, de obicei câteva zile, înainte de a i se administra un tratament. Și nu-mi pot imagina justificările medicale pentru externarea pacientului imediat după aceea, chiar dacă aveau acordul rudelor. Este cu totul împotriva regulamentului.
   - Se pare că Ross a încurcat-o.
   - Probabil că nu, a zis Billie, oftând. Dacă fac plângere, lumea o să mă acuze că sunt ranchiunoasă, dezamăgită, deoarece Len a obținut funcția pe care mi-o doream eu, director de cercetare, aici.
   - Când s-a întâmplat asta?
   - Astăzi.
   Luke era nedumerit.
   - Ross a fost promovat astăzi?
   - Da. Presupun că nu e o coincidență.
   - Nici vorbă! A fost mituit. I s-a promis promovarea în schimbul efectuării acestui tratament complet neregulamentar.
   - Nu pot să cred. Ba da, pot. E o fire foarte slabă.
   - Dar e unealta altcuiva. Un superior din ierarhia spitalului trebuie să-l fi pus să o facă.
   - Nu, a zis Billie, clătinând din cap. Cei care finanțează postul, Fundația Sowerby, au insistat ca Ross să fie numit. Mi-a zis șeful meu. Nu reușeam să înțelegem de ce. Acum știu.
   - Totul se potrivește... dar rămâne la fel de încurcat ca mai înainte. Cineva din fundație voia să-mi pierd memoria?
   - Pot să-mi dau seama despre cine e vorba, a zis Billie. Anthony Carroll. El e membru în consiliul de administrație.
   Luke și-a amintit numele. Era tipul de la CIA de care pomenise Elspeth.
   - Tot mai rămâne de lămurit de ce.
   - Acum avem pe cine să întrebăm, a spus Billie și a pus mâna pe telefon.
   În timp ce ea forma numărul, Luke a încercat să-și pună ordine în gânduri. În ultima oră suferise șoc peste șoc. I se spusese că nu-și va mai recăpăta memoria. Aflase că o iubise pe Billie și că o pierduse și nu reușea să înțeleagă cum de fusese așa de tâmpit. Apoi descoperise că amnezia îi fusese provocată deliberat și că responsabil de asta era cineva de la CIA. Cu toate acestea, tot nu avea idee de ce i se întâmplase acest lucru.
   - Vreau să vorbesc cu Anthony Carroll, a cerut Billie, la telefon, pe un ton imperativ. Sunt doctorița Josephson. Bine, atunci să-i spuneți că trebuie să vorbesc urgent cu el. Să mă sune acasă, fix într-o oră, a mai adăugat ea, privindu-și ceasul.
   Apoi fața i s-a întunecat.
   - Nu mă face din vorbe, amice, știu sigur că poți să-i transmiți un mesaj la orice oră din zi sau din noapte, oriunde s-ar afla.
   A trântit receptorul.
   Văzând privirea lui Luke, i s-a făcut jenă.
   - Scuze. Tipul mi-a spus: „Să văd ce pot să fac”, de parcă urma să-mi întoarcă o ditamai favoarea.
   Luke și-a amintit că Elspeth îi spusese că Anthony Carroll era un vechi prieten care fusese la Harvard cu Luke și Bern.
   - Anthony ăsta. Credeam că e prieten.
   - Mda, a încuviințat Billie îngrijorată, afișând o expresie de încruntare pe chip. Așa credeam și eu.

7:30 P.M.

   Problema temperaturii este un obstacol esențial în cazul zborurilor cosmice cu oameni la bord. Pentru a evalua eficacitatea izolației termice, Explorer are 4 termometre: 3 în învelișul exterior, ca să măsoare temperatura exterioară, și celălalt în interior, în compartimentul echipamentelor, pentru a măsura temperatura interioară. Scopul este să se mențină nivelul între 4 și 21 de grade Celsius - o plajă confortabilă pentru supraviețuirea omului.

   Bern locuia pe Massachusetts Avenue, cu vedere spre defileul pitoresc de la Rock Creek, într-un cartier cu reședințe mari și ambasade străine.
   Apartamentul lui era în stil iberic, decorat cu mobilier colonial hispanic, forme contorsionate din lemn închis la culoare. Pereții de un alb imaculat expuneau picturi ale unor peisaje scăldate în soare. Luke și-a amintit că Billie spusese despre Bern că a luptat în Războiul Civil din Spania.
   Era ușor să ți-l imaginezi pe Bern ca luptător. Părul negru începuse să-i cadă și burta îi atârna puțin peste cureaua pantalonilor sport, dar fața lui avea ceva dur, iar ochii cenușii, o privire sumbră. Luke se întreba dacă un bărbat atât de cu picioarele pe pământ va fi în stare să creadă ciudata poveste pe care avea să i-o spună.
   Bern i-a strâns mâna cu căldură și i-a oferit o cafea tare într-o ceașcă mică. Pe capacul cutiei gramofonului, într-o ramă din argint, era portretul unui bărbat între două vârste, îmbrăcat cu o cămașă ruptă și înarmat cu o pușcă. Luke a luat-o să o privească.
   - Largo Benito, a explicat Bern. Cel mai remarcabil bărbat pe care l-am cunoscut vreodată. Am luptat cu el în Spania. Pe fiul meu îl cheamă Largo, dar Billie îi spune Larry.
   Probabil că Bern își amintea de Războiul din Spania ca de perioada cea mai frumoasă din viața lui. Luke se întreba cu invidie care fusese cea mai frumoasă perioadă din propria lui viață.
   - Presupun că am avut amintiri formidabile despre vreun moment, a zis el, abătut.
   Bern l-a privit pătrunzător.
   - Ce mama dracului se petrece, bătrâne?
   Luke s-a așezat și i-a povestit ce descoperire făcuseră, el și Billie, la spital. Apoi a spus:
   - Iată ce bănuiesc că mi s-a întâmplat. Nu știu dacă o să mă crezi, însă tot o să-ți spun, deoarece sper sincer să poți face puțină lumină în misterul ăsta.
   - O să fac ce pot.
   - Am venit la Washington luni, chiar înainte de lansarea rachetei, ca să mă întâlnesc cu un general de armată. Scopul era secret, ceva ce nu am pomenit nimănui. Soția mea era îngrijorată din pricina mea și i-a telefonat lui Anthony, ca să-i ceară să mă supravegheze. Anthony a stabilit să ne întâlnim marți dimineață, la micul dejun.
   - Pare logic. Anthony e cel mai vechi prieten al tău. Când v-am cunoscut erați deja colegi de cameră.
   - Partea care urmează e ceva mai speculativă. M-am întâlnit cu Anthony să luăm micul dejun, înainte de a merge la Pentagon. Mi-a pus ceva în cafea, să mă adoarmă, apoi m-a băgat în mașină la el și m-a dus la Spitalul de Boli Nervoase din Georgetown. Probabil că a îndepărtat-o cumva pe Billie sau poate că a așteptat până când a plecat ea de la serviciu.  Oricum, s-a asigurat că ea n-o să mă vadă și m-a internat sub un nume fals. Pe urmă a luat legătura cu doctorul Len Ross, despre care știa că putea fi corupt. S-a folosit de poziția lui de membru în consiliul de administrație al Fundației Sowerby și l-a convins pe Len să-mi aplice un tratament care să-mi distrugă memoria.
   Luke a făcut o pauză, așteptându-se ca Bern să spună că toată povestea era ridicolă, imposibilă, invenția unei imaginații bogate. Dar nu a fost așa.
   Spre surpriza lui Luke, Bern a zis simplu:
   - Pentru Dumnezeu, de ce?
   Luke începea să se simtă mai bine. Dacă Bern îl credea, poate că avea să-l ajute.
   - Deocamdată, a zis Luke, să ne concentrăm asupra modului, și nu a motivului.
   - Bine.
   - Ca să-și acopere urmele, m-a externat din spital, m-a îmbrăcat în zdrențe - probabil cât încă eram inconștient în urma tratamentului - și m-a abandonat în Union Station, împreună cu un amic a cărui sarcină era să mă convingă că așa trăiam și în același timp să mă supravegheze și să se asigure că tratamentul amnezic avusese efect.
   - Trebuie să-și fi dat seama că, mai devreme sau mai târziu, aveai să afli adevărul, a opinat Bern, aparent sceptic.
   - Nu neapărat... oricum, nu tot adevărul. Sigur, a trebuit să ia în calcul că după câteva zile sau săptămâni o să-mi dau seama cine eram. Dar s-a gândit că voi fi crezut în continuare că aveam mintea varză. Oamenii chiar își pierd memoria după ce beau prea mult, cel puțin așa se spune. Dacă mi se părea greu de crezut și ajungeam să pun întrebări, urmele s-ar fi șters între timp. Billie probabil că ar fi uitat de pacientul misterios - iar în cazul în care și-ar fi amintit, Ross ar fi distrus fișa medicală.
   - Un plan riscant, însă unul cu șanse reale de reușită, a zis Bern și a dat din cap, meditativ. În munca sub acoperire, asta este, în general, cel mai bun lucru pe care poți să-l speri.
   - Mă surprinde că nu ești mai sceptic.
   Ben a ridicat din umeri.
   Luke a insistat.
   - Ai vreun motiv pentru care accepți așa de ușor povestea asta?
   - Cu toții am lucrat ca agenți. Lucruri de felul ăsta se întâmplă.
   Luke simțea clar că Bern îi ascundea ceva. Dar nu putea să facă nimic altceva decât să-l roage.
   - Bern, pentru numele lui Dumnezeu, dacă mai este ceva ce știi, spune-mi. Am nevoie de orice fărâmă de ajutor pe care pot să o obțin.
   Bern părea angoasat.
   - Este ceva... însă e secret și nu vreau să bag pe nimeni în belea.
   Inima lui Luke a tresăltat, plină de speranță.
   - Spune-mi, te rog. Sunt disperat.
   - Te cred că ești, a zis Bern.
   S-a uitat la Luke cu o privire intensă. Apoi a tras adânc aer în piept și a adăugat:
   - Bun, atunci uite ce e. Către sfârșitul războiului, Billie și Anthony au lucrat la un proiect special pentru OSS, intitulat „Comitetul pentru Serul Adevărului”. Tu și cu mine n-am știut nimic la vremea aceea, dar eu am aflat mai târziu, când eram însurat cu Billie. Căutau medicamente care i-ar fi afectat pe prizonierii aflați în interogatoriu, în sensul de a mărturisi adevărul. Au încercat cu mescalină, barbiturice, scopolamină și canabis. Subiecții testelor erau soldați suspectați că ar simpatiza cu comuniștii. Billie și Anthony au vizitat baze militare din Atlanta, Memphis și New Orleans. Câștigau încrederea soldatului suspectat, îi dădeau drogul și verificau dacă el divulga vreun secret.
   Luke a început să râdă.
   - Deci o grămadă de pifani au tras pe nas gratis!
   Bern a încuviințat.
   - La nivelul acela, toată tărășenia părea ușor comică. După război, Billie s-a întors la colegiu și și-a susținut lucrarea de doctorat despre efectele diferitelor droguri legale, cum ar fi nicotină, asupra stării mentale a oamenilor. Când a devenit, în sfârșit, profesor, a continuat să lucreze în același domeniu, concentrându-se asupra felului în care drogurile și alți factori afectează memoria.
   - Dar nu pentru CIA.
   - Eu așa credeam. Dar m-am înșelat.
   - Iisuse!
   - În 1950, când Roscoe H. Hillenkoetter era directorul CIA, agenția a început un proiect al cărui nume de cod a fost „Bluebird” și Hillenkoetter a autorizat folosirea unor fonduri nedeclarate, așa că nu a existat o evidență contabilizată. Au finanțat o serie întreagă de proiecte legitime de cercetare din diverse universități, canalizând fondurile prin intermediul unor fundații, pentru a masca adevărata lor sursă. Și au finanțat și cercetările lui Billie.
   - Și ea ce părere a avut?
   - Ne-am certat din cauza asta. I-am spus că nu era corect, că agenții CIA aveau de gând să spele creierele oamenilor. Ea zicea că orice descoperire științifică poate fi folosită în scopuri bune sau rele, că făcea o cercetare inestimabilă și că nu-i păsa cine achita nota de plată.
   - Ăsta e motivul pentru care ați divorțat?
   - Oarecum. Pe atunci scriam scenariul unei emisiuni radio care se chema Poveste polițistă, însă voiam să mă apuc de film. În 1952 am scris un scenariu de film despre o agenție guvernamentală secretă, care spăla creierele cetățenilor inocenți. Jack Warner mi l-a cumpărat, dar lui Billie nu i-am spus nimic.
   - De ce?
   - Știam că CIA ar anula filmul.
   - Pot face asta?
   - Pe crucea mea că da.
   - Și ce s-a întâmplat?
   - Filmul a ieșit în 1953. Frank Sinatra a jucat rolul unui cântăreț de club care era martorul unui asasinat politic și căruia i se ștergea apoi memoria, cu un procedeu secret. Joan Crawford juca pe șefa lui. A avut un succes uriaș. Cariera mea era aranjată... eram înecat în oferte pe bani buni, de la toate studiourile de film.
   - Și Billie?
   - Am dus-o la premieră.
   - Presupun că s-a înfuriat.
   - A luat-o razna, a zis Bern, zâmbind amar. A zis că m-am folosit de informații confidențiale pe care le-am obținut de la ea. Era sigură că CIA îi va retrage fondurile, îi va distruge cercetările. A fost sfârșitul căsătoriei noastre.
   - La asta se referea Billie când a zis că aveați valori conflictuale.
   - Are dreptate. Cu tine ar fi trebuit să se mărite... N-am înțeles niciodată, de fapt, de ce n-a făcut-o.
   Luke a rămas cu respirația tăiată. Era curios să afle de ce spusese Bern asta. Însă a amânat întrebarea.
   - Oricum, ca să revenim la anul 1953, presupun că CIA nu i-a tăiat finanțarea.
   - Nu, a precizat Bern, cu o expresie amarnic de furioasă. În schimb, mi-au distrus cariera.
   - Cum așa?
   - Am fost supus unei investigații vizând loialitatea. Desigur, fusesem comunist, chiar până la sfârșitul războiului, așa că am fost o țintă ușoară.  Am fost trecut pe lista neagră în Hollywood și nici măcar la vechea mea slujbă de la radio nu m-am putut întoarce.
   - Ce rol a avut Anthony în toate astea?
   - Billie a zis că a făcut tot ce i-a stat în putere ca să mă apere, însă șefii l-au dat la o parte.
   Bern s-a încruntat puțin.
   - După tot ce mi-ai spus acum, mă întreb dacă a fost, într-adevăr, așa.
    - Și ce-ai făcut?
   - Am avut câțiva ani grei, apoi mi-a venit ideea cu Gemenii teribili.
   Luke a ridicat din sprâncene.
   - E o serie de cărți pentru copii, a explicat Bern, arătând spre rafturile bibliotecii.
   Copertele erau viu colorate.
   - Întâmplarea face că i le-ai citit copilului surorii tale.
   Luke era fericit că avea un nepot sau o nepoată - sau mai mulți. Îi plăcea ideea de a le citi cu glas tare. Erau atâtea lucruri pe care trebuia să le afle despre sine. A fluturat din mână spre apartamentul scump în care erau.
   - Cărțile au, probabil, mult succes.
   Bern a dat din cap că da.
   - Prima poveste am scris-o sub un pseudonim și am folosit un agent literar care le simpatiza pe victimele vânătorii de vrăjitoare a lui McCarthy. Cartea a fost un bestseller uriaș și de atunci am scris câte două pe an.
   Luke s-a ridicat și a luat o carte de pe raft. A citit:
   Ce e, oare, mai lipicioasă, mierea sau ciocolata? Gemenii trebuiau să afle. De aceea au făcut experimentul care a înfuriat-o atât de mult pe mami.
   Luke a zâmbit. Își imagina copii cărora le plăceau chestiile astea. Pe urmă s-a întristat.
   - Elspeth și cu mine nu avem copii.
   - Nu știu de ce, a zis Bern. Ți-ai dorit întotdeauna cu tărie o familie.
   - Am încercat, dar nu s-a întâmplat, a răspuns Luke, închizând cartea. Am o căsătorie fericită?
   Bern a oftat.
   - Dacă tot mă întrebi, nu.
   - De ce?
   - Ceva nu mergea, însă nu știai ce. Mi-ai telefonat o dată, să-mi ceri sfatul, dar n-am putut să te ajut.
   - În urmă cu câteva minute ai zis că Billie ar fi trebuit să se mărite cu mine.
   - Păi da, erați îndrăgostiți nebunește unul de celălalt.
   - Și atunci, ce s-a întâmplat?
   - Nu știu exact. După război v-ați certat foarte rău. Nu sunt prea sigur care a fost motivul.
   - Trebuie să o întreb pe Billie.
   - Probabil.
   Luke a pus cartea înapoi pe raft.
   - Oricum, acum înțeleg de ce nu ai reacționat cu totală neîncredere la povestea mea.
   - Da, a consimțit Bern. Cred că Anthony a făcut-o.
   - Ai idee totuși de ce?
   - Habar nu am.

8 P.M.

   Dacă variațiile de temperatură sunt mai mari decât estimările, este posibil ca tranzistorii de germaniu să se supra-încălzească, bateriile cu mercur vor îngheța, iar satelitul nu va reuși să transmită datele înapoi pe Pământ.

   Billie stătea la măsuța ei de toaletă, împrospătându-și machiajul.
   Considera că ochii erau trăsătura ei cea mai reușită și întotdeauna și-i machia cu grijă, cu tuș negru, fard cenușiu de pleoape și puțin rimel. Lăsase deschisă ușa de la dormitor și auzea televizorul mitraliind de jos: Larry și Becky-Ma se uitau la cel mai de succes western care a apărut vreodată pe micul ecran, Wagon Train (Caravana), regizat de John Ford.
   În acea seară nu avea chef să iasă la întâlnire. Evenimentele de peste zi îi stârniseră sentimente puternice. Era furioasă că nu primise slujba pe care și-o dorea, uluită de ceea ce făcuse Anthony, și se simțea confuză și amenințată de descoperirea faptului că vechea atracție dintre ea și Luke era la fel de intensă și de periculoasă ca întotdeauna. S-a trezit reanalizându-și relațiile ei cu Anthony, Luke, Bern și Harold, întrebându-se dacă în viața ei luase deciziile corecte. După toate câte se întâmplaseră, perspectiva de a-și petrece seara urmărind serialul dramatic de televiziune Kraft Television Theater împreună cu Harold i se părea insipidă, chiar dacă pe el îl plăcea foarte tare.
   S-a auzit telefonul.
   Billie a sărit de pe scaun și a traversat încăperea până la aparatul de lângă pat, dar Larry ridicase deja receptorul, în hol. A auzit vocea lui Anthony:
   - Aici CIA. Washington este pe punctul de a fi invadat de o armată de verze gigantice săltărețe.
   Larry chicotea.
   - Unchiule Anthony, tu ești!
   - Dacă sunteți abordați de o varză, nu încercați, repet, nu încercați să discutați cu ea.
   - Varza nu poate să vorbească!
   - Singurul fel în care puteți să o tratați este să o snopiți în bătaie lovind-o cu felii de pâine.
   - Inventezi totul! a spus Larry râzând iar.
   - Anthony, a zis Billie, sunt pe fir.
   - Larry, du-te și pune-ți pijamaua, bine? l-a îndemnat Anthony.
   - Bine, a consimțit Larry și a închis.
   Vocea lui Anthony s-a schimbat.
   - Billie?
   - Da.
   - Voiai să te sun... urgent. Am înțeles că l-ai făcut zdrențe pe ofițerul de serviciu.
   - Mda. Anthony, ce dracu’ pui la cale?
   - Cred că trebuie să-mi pui întrebări mai clare...
   - Nu face pe nebunul, pentru Dumnezeu. Mi-am dat seama că mințeai ultima oară când am discutat, dar atunci nu știam care era adevărul. Acum știu. Am aflat ce i-ai făcut lui Luke azi-noapte, în spitalul meu.
   S-a lăsat tăcerea.
   - Vreau o explicație, a continuat Billie.
   - Chiar nu pot să vorbesc despre asta la telefon. Dacă ne-am putea întâlni la un moment dat, în zilele care urmează...
   - Pe dracuʼ! a exclamat ea, fiindcă nu avea de gând să-l lase să tragă de timp. Vreau să-mi spui varianta ta chiar acum.
   - Știi că nu pot...
   - Poți să faci al dracului de bine orice dorești, așa că nu pretinde altceva în fața mea.
   - Ar trebui să ai încredere în mine, a protestat Anthony. Suntem prieteni de 20 de ani.
   - Mda, și m-ai băgat în belea de la prima noastră întâlnire.
   - Încă mai ești furioasă pentru asta? a întrebat-o Anthony cu o voce ce suna amuzată.
   Billie s-a înmuiat.
   - Sigur că nu. Vreau să am încredere în tine. Ești nașul băiatului meu.
   - O să-ți explic totul dacă vrei să te întâlnești cu mine mâine.
   Aproape că era gata să accepte, dar apoi și-a amintit ce făcuse el.
   - Noaptea trecută n-ai avut încredere în mine, nu? Ai acționat pe la spatele meu, chiar la mine în spital.
   - Ți-am spus, pot să-ți explic...
   - Ar fi trebuit să-mi explici înainte să mă decepționezi. Spune-mi adevărul, sau mă duc la FBI în clipa în care pun receptorul jos. Tu alegi.
   Era periculos să-i ameninți pe bărbați - adeseori asta îi făcea încăpățânați. Dar știa cât de mult ura CIA intervenția FBI-ului și cât le era de teamă de asta, mai ales când agenția acționa la limita legalității, ceea ce însemna în majoritatea cazurilor. Agenții federali, care își păzeau cu gelozie dreptul exclusiv de a-i vâna pe spioni în interiorul SUA, ar fi savurat șansa de a investiga activitățile ilegale ale CIA pe teritoriul Statelor Unite. Și în cazul în care ceea ce făcea Anthony, orice ar fi fost, era absolut cinstit, atunci amenințarea lui Billie nu avea efect. Însă dacă el sărea peste limitele legale, atunci bărbatul se va speria.
   Anthony a oftat.
   - Mă rog, sun de la un telefon public și presupun că nici telefonul tău nu e ascultat.
   A făcut pauză.
   - S-ar putea să-ți vină greu să mă crezi.
   - Încearcă-mă.
   - Păi, uite. Billie, Luke e spion.
   O clipă, Billie a rămas mută de uimire; apoi a zis:
   - Nu fi absurd!
   - E comunist, agent al Moscovei.
   - Pentru numele lui Dumnezeu! Dacă îți închipui că o să înghit chestia asta...
   - Am depășit faza în care să-mi mai pese dacă tu crezi sau nu.
   Tonul lui Anthony devenise brusc dur.
   - De ani de zile transmite sovieticilor secrete despre rachetele noastre. Cum crezi că au reușit ei să pună Sputnik-ul pe o orbită în timp ce satelitul nostru se află încă pe masa de laborator? Din punct de vedere științific nu sunt înaintea noastră, pentru Dumnezeu! Ei s-au bucurat de toate cercetările noastre, ca și de ale lor. Iar Luke este răspunzător de asta.
   - Anthony, amândoi îl cunoaștem pe Luke de 20 de afurisiți de ani. Politica nu l-a interesat niciodată!
   - Asta este cea mai bună acoperire dintre toate.
   Billie a ezitat. Era, oare, posibil să fie adevărat? Fără îndoială că un spion serios va pretinde că nu era interesat de politică, nici măcar că era republican.

................................................