Casa somnului, Jonathan Coe

 .........................................................

5-6

        În clipa aceea Slattery atinse imposibilul: puse deoparte cartea şi se ridică în picioare. Veronica îşi dădu seama că era prima oară că-l vedea în această poziţie. Era surprinzător de scund.

   - Ia ceva cu tine, dacă vrei, spuse el. Un suvenir.
   Veronica suspectă imediat un banc imposibil de descifrat, specialitatea casei.
   - Vorbeşti serios?
   - O carte sau altceva.
   Îi cercetă chipul impasibil şi neras şi decise că era sincer.
   - Orice carte?
   Slattery făcu un gest vag şi atotcuprinzător cu braţul în direcţia volumelor.
   Fără să stea pe gânduri, Veronica se apropie de raftul aflat deasupra mesei la care stătea de obicei şi scoase Casa somnului de Frank King.
   - Asta a fost preferata mea dintotdeauna, explică ea.
   - Ia-o, spuse Slattery.
   Veronica deschise uşa, ieşi mijindu-şi ochii în lumina soarelui şi merse pe High Street, ţinând cartea la piept şi simţind cum îi zvâcneşte inima, din cine ştie ce motiv.
   Avusese de gând să-i povestească şi lui Sarah, dar nu mai avu când s-o facă. În clipa când deschise uşa dormitorului, Sarah stătea pe pat, cu ochii fixaţi asupra ei. În mână ţinea scrisoarea din partea băncii comerciale.
   Veronica inspiră adânc şi spuse:
   - Hai să încercăm să lămurim chestia asta ca doi oameni cu capul pe umeri, bine?

   ANALIST: De ce ţi-e greu să vorbeşti despre seara aceea?
   ANALIZAT: Nu-mi vine greu să vorbesc.
   ANALIST:... Am impresia că ascunzi ceva.
   ANALIZAT: Nu ascund nimic. Drept să-ţi spun, nu prea mai ţin minte mare lucru.
   ANALIST: Există o diferenţă foarte sensibilă între a uita de un lucru şi a-i suprima amintirea. [Răspunsul ANALIZATULUI nu a fost consemnat.]

   Trecuse destul timp de când Robert făcuse pipi de-a-n picioarelea. Chiar şi în situaţii ca asta de acum, când se grăbea, abia se mai putea ţine şi probabil că mai aştepta cineva afară, prefera să se aşeze şi s-o facă pe îndelete.
   Ideea de a sta deasupra toaletei, orientat aproximativ în direcţia vasului şi stropind totul în jur, îi provoca repulsie. Detesta până şi să se gândească la aşa ceva.
   Stătea pe closet cu capul în mâini, aplecându-se în faţă şi legănându-se uşor. Fusese o seară lungă şi plină de excese: toţi păreau surescitaţi şi băuseră prea mult. Cei mai cu scaun la cap se duseseră deja la culcare, deşi nu de mult. În prezent, Terry se producea în bucătărie, unde îşi punea în valoare repertoriul de glume care deveneau din ce în ce mai porcoase şi mai amuzante.
   Auzea hohotele de râs. Printre ele, şi râsul lui Sarah.
   Dar Sarah şi Veronica se despărţiseră, iar asta era cu adevărat incredibil. Îi dăduse vestea chiar în seara asta. Totul se terminase. Relaţia lor şi calvarul lui luaseră sfârșit.
   Şi de fapt, ce însemna asta pentru el?
   Pe când se întorcea la bucătărie, se gândi să se oprească puţin în prag, să privească scena cu un dram de obiectivitate şi să decidă dacă voia să revină printre ceilalţi sau dacă era momentul să urce scările neobservat şi să se culce. Atâta doar că nu prea se mai punea problema statului în picioare nici în cadrul uşii, nici altundeva: în clipa când încercă să se oprească şi să nu mai facă niciun pas, îşi dădu seama că era pe punctul de-a cădea grămadă; de aceea, refuzând să se mai gândească la cât de beat era – şi era criţă, poate că nu mai fusese aşa niciodată –, se întoarse cu paşi împleticiţi la masa din bucătărie şi se cufundă recunoscător în scaunul de lângă Sarah.
   La masă se găseau cel puţin zece-unsprezece persoane care stăteau foarte înghesuit, aşa că se trezi aproape lipit de Sarah, sprijinindu-se unul de altul ca doi cheflii, în vreme ce Terry îşi continua bancul, iar râsetele se revărsau în cascadă, de la om la om.
   - ... aşa că se hotărăşte să-i cumpere nevesti-sii un cadou, vorba aia, era a zecea aniversare a căsătoriei, şi-şi spune: gata, ştiu, îi iau un animal...
   Masa era plină de sticle şi pahare pe jumătate goale. Robert nu-şi mai amintea care era paharul lui. Gustă lichidul de pe fundul unui pahar, descoperi că era whisky şi-l umplu la loc. I se părea incredibil de acru.
   - ... intră într-un magazin cu animale şi patronul îl întreabă: Păi, de ce nu-i luaţi un căţel? Are, zice omul. Dar un papagal? întreabă patronul. Are şi de-ăla, răspunde omul...
   Simţi braţul lui Sarah atingându-l pe al său şi umărul ei sprijinindu-se cu toată greutatea de corpul lui, în timp ce se întindea să ia o sticlă. Bea gin fără apă tonică: amestecurile de genul ăsta dispăruseră de mult. Sarah era deja aplecată înainte în aşteptarea poantei lui Terry; râsul i se ghicea în colţurile gurii, însă ochii ei erau aproape ficşi şi obosiţi.
   - ... şi-atunci patronul ia alt animal, îl pune pe tejghea şi întreabă: Ia să văd, de asta ce ziceţi? Ce e? întreabă clientul. Patronul îi spune. Perfect, zice bărbatul, după care iese din magazin cu animalul într-o cutie...
   Veronica stătea la capătul opus celui unde se aşezase Sarah, aşa că nu prea se uitau una la alta. De fapt, nici nu-şi vorbiseră toată seara, însă fiecare era hotărâtă să demonstreze ceva rămânând până la sfârșitul petrecerii. Veronica bea apă de la robinet. Din când în când, când n-o vedea nimeni, se uita urât la Robert şi la Sarah, care aveau băuturile lor şi stăteau rezemaţi unul de celălalt.
   - ... ajunge acasă, îi dă cadoul soţiei, ea desface pachetul, iar în cutie dă peste-un ditamai broscoiul verde, cu o gură uriaşă şi cu buzele răsfrânte ca nişte ventuze, care stă şi se uită la ea...
   Robert voia să plece. S-ar fi ridicat chiar în clipa aceea, însă nu-i venea să se mişte de lângă Sarah. Cum de ajunseseră să stea aşa? A cui fusese decizia?
   - ... femeia se holbează la animal şi întreabă: Ce mă-sa-n cur e asta? Asta, draga mea, răspunde bărbatul, e o broască muistă din America de Sud...
   Toată lumea începuse să râdă, însă râsul lui Sarah se auzea cel mai tare. Parcă îşi ieşise din minţi. Robert se uită la ea, îi observă maxilarele tremurătoare şi umerii care se zgâlţâiau şi intră dintr-o dată la idei. Ceva nu era în regulă.
   - Şi, mă rog, ce să fac eu cu ea? întreabă femeia. Iar bărbatul zice: Păi, învaţ-o să gătească şi pe urmă poţi să te cari.
   În hohotele stârnite acum, în al doilea val, Sarah şi Robert se treziră împinşi unul în celalalt şi timp de câteva secunde rămaseră îmbrăţişaţi, strâmbându-se de râs. Dar când Robert încercă să o ridice din poziţia aceea şi s-o împingă uşor, îşi dădu seama că trupul ei era inert. Braţele îi atârnau fără vlagă, iar ea se prăvăli asupra lui ca o păpuşă din cârpe, cu ochii larg deschişi şi cu gura încremenită într-un rictus nefiresc. Robert începu s-o zgâlțâie.
   - Sarah! Sarah, ce s-a-ntâmplat?
   Râsetele de la masă încetară, iar lumea începu să se uite la corpul ei moale pe care Robert îl ţinea în braţe.
   - Dumnezeule, ziceam despre mine ca m-am pilit, spuse cineva, fără ca gluma lui să mai provoace vreo urmă de amuzament.
   - A leşinat?
   Veronica se ridică şi îi veni în ajutor lui Robert.
   - O să-şi revină. Am mai văzut-o aşa. Nu durează mult.
   Se aşeză lângă Sarah, îi luă unul dintre braţe şi apoi o ridicară împreună în capul oaselor, în aşa fel încât – chiar şi cu umerii căzuţi – să stea între ei.
   - Să ai ceva pregătit. Apă rece.
   După aceea îi murmură blând la ureche:
   - E-n regulă, Sarah. Hai, nu s-a întâmplat nimic. Trezeşte-te, hai, uşurel...
   După câteva clipe, ochii lui Sarah reveniră încet la viaţă, iar corpul i se încordă la loc, pe măsură ce fata redobândea controlul asupra propriilor muşchi. Îşi miji ochii şi căscă, de parcă tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn plin de vise captivante.
   - O, Doamne, am... uf, de data asta chiar a fost.
   - Te simţi bine? o întrebă Robert, aplecându-se deasupra ei. Ţi-ai revenit?
   - Ţi-ai dat seama ce se-ntâmplă?
   - Sigur că şi-a dat seama, răspunse Veronica. Doar a...
   - Da. V-am auzit pe toţi. Atâta doar că n-am avut ce să fac. N-am putut să mă mişc.
   Sprijinindu-se cu amândouă mâinile de masă, se ridică încet în picioare.
   - Iertaţi-mă că v-am stricat cheful, dar... cred că trebuie să mă duc să mă culc...
   Fie din cauza comportamentului ciudat al lui Sarah, care destrămase buna dispoziţie, fie din sentimentul ceva mai general că seara îşi urmase cursul firesc, toţi cei de faţă îşi dădură scaunele înapoi şi se retraseră aşa cum făcuse şi ea, căscând, încuviinţând din cap sau murmurând aprobator, aşa încât după câteva minute petrecerea luă sfârșit, iar oamenii se risipiră în grupuri mici pe cele câteva coridoare, fără să-şi zică nici măcar noapte bună.
   Urcând scările spre etajul întâi, Sarah se trezi flancată în continuare de Robert şi Veronica, plini de solicitudine amândoi, deşi la ora asta nu arăta mai nesigură sau mai suferindă decât ceilalţi. Terry îi urma la câţiva paşi.
   În capul scărilor, Sarah se întoarse spre Veronica şi i se adresă pe un ton grăbit şi încordat:
   - Cred că-n noaptea asta camera lui Michele e liberă. O să dorm acolo.
   Veronica mormăi ceva nedesluşit şi se îndreptă spre camera ei.
   Apoi Terry le spuse noapte bună, adăugând că avea să stea de vorbă cu amândoi de dimineaţă, înainte să plece. Iar după aceea rămaseră singuri.
   Casa era cufundată în tăcere. Se părea că fusese nevoie doar de câteva minute până se duseseră cu toţii la culcare.
   - A fost o seară pe cinste, spuse Robert încet, când liniştea începu să devină sufocantă.
   Sarah prinse să se uite la el într-un fel ciudat, cu o intensitate instabilă, tipică păsărilor. Nu dădea semne că ar fi vrut să facă vreo mişcare. Robert se chinui să-şi amintească unde era camera lui Michele, ca s-o poată conduce până acolo. După câteva secunde îşi aduse aminte că se găsea în dreptul scărilor, adică exact unde stăteau de fapt.
   - Eşti sigură că te simţi bine? întrebă el.
   - Da, mulţumesc, mi-e mult mai bine, răspunse Sarah, fără să-şi ia ochii de la el.
   - Bravo. Ne-ai speriat pe toţi. Chestia asta s-a mai întâmplat şi în alte dăţi, nu?
   - Da, o dată sau de două ori.
   - Ar trebui să te vadă un doctor.
   - Nu-i mare lucru. Mă cam ia valul dacă râd prea mult, atâta tot.
   Totuşi, mai umbla cineva prin clădire: în bucătărie se auziră o bufnitură şi un zgomot de sticlă spartă, iar pe urmă o lumină se stinse pe coridorul de jos.
   - Vrei să te-ajut să te bagi în pat?
   - Nu tocmai, răspunse Sarah.
   Era întuneric de-a binelea, dar ochii ei străluceau în continuare, însufleţiţi de un licăr slab şi apatic.
   - De fapt, aş vrea să te culci cu mine.
   Deşi nu avea să şi le mai amintească niciodată, următoarele cuvinte ale lui Robert fură:
   - Poate că nu-i o idee prea bună.
   Lumina din ochii lui Sarah se stinse imediat. Ea spuse „nu”, iar cuvântul acela rămase suspendat între ei în întuneric, definitiv şi irevocabil.
   - Adică, dădu să se corecteze Robert, poate că nu-i momentul potrivit sau...
   Între timp, Sarah ajunsese la uşă, o deschisese şi era pe punctul de-a dispărea.
   - Noapte bună, Robert, rosti ea.
   Robert o strigă, sau îşi închipui că o face. Pe urmă uşa se închise şi fu încuiată.
   Incapabil să se mişte din cauza şocului, rămase pe întuneric, cu ochii aţintiţi asupra uşii închise. De sub ea nu se ivea nicio rază de lumină: Sarah nu aprinsese niciuna dintre veiozele din cameră. Nu ştia ce să facă – să se apropie şi să bată la uşă, sau să se întoarcă la el în cameră. Se răsuci pe călcâie şi făcu câţiva paşi pe coridor; apoi se opri, rămase din nou pironit locului şi buimac pe întuneric, tremurând, paralizat de propria nehotărâre, încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii.
   Mai merse puţin, însă pe urmă se întoarse şi se îndreptă în vârful picioarelor spre uşa camerei lui Sarah. Stătu în faţa ei, ascultând atent şi ţinându-şi răsuflarea. După câteva clipe începu să bănuiască, iar apoi suspiciunea i se transformă în certitudinea că ea stătea de cealaltă parte a uşii, rezemată de ea şi ascultându-i mişcările nehotărâte de pe coridor. I se părea extraordinar că nu putea să întindă mâna şi s-o atingă, din cauza celor câţiva centimetri de lemn care-i despărţeau.
   Ciuli urechea şi i se păru c-o aude respirând profund, pradă emoţiei. Atingerea unei mâini – sau a unui corp – de cadrul uşii, frecarea uşoară a stofei de lemn. Însă după aceea un alt zgomot – o bufnitură undeva în mijlocul încăperii, care ar fi putut însemna ciocnirea de un pat sau căderea unui pantof pe podea – îl puse din nou pe gânduri. Ridică mâna ca să bată la uşă, se întrebă ce avea să spună după ce Sarah răspundea, se descotorosi de acest gând socotindu-l nevrotic şi irelevant, dădu să bată, iar apoi avu încă o ezitare. În loc să lovească în uşă, încheieturile strânse ale degetelor lui făcură contact cu propria pupilă, iar el se trezi frecându-se vârtos la ochi.
   Un sughiţ puternic îl scutură din cap până-n picioare: era beat turtă şi frânt de oboseală. Se întoarse şi străbătu repede coridorul, în direcţia camerei lui.
   Următoarea senzaţie de care îşi aduse aminte fu o durere ascuţită la mâna stângă. Se uită la ea şi văzu că era brăzdată de urmele adânci ale unor dinţi. Stătuse pe patul de o persoană din cameră şi îşi muşcase mâna, înfigându-şi dinţii în perniţa de carne a degetului mare, până când fusese la un pas să-i dea sângele. Aprinsese lumina şi îşi scosese pantalonii. Aceştia zăceau acum pe podea, aruncaţi neglijent în faţa şifonierului.
   Se ridică şi se clătină instantaneu, pe jumătate din cauză că era beat, pe jumătate fiindcă nu-i venea să creadă. Scena pe care tocmai o interpretase cu Sarah părea cu totul de neînţeles: o parte din el voia să şi-o şteargă imediat din memorie, pe când cealaltă parte se lupta să reînvie fiecare detaliu şi să insiste asupra lui.
   Oare chiar îi ceruse aşa ceva, i-o ceruse cu adevărat! Iar el refuzase efectiv?
   N-o să se mai întâmple niciodată, îşi spuse el. N-o să ţi-o mai ceară câte zile ai.
   Îşi luă pantalonii de pe jos. Era bine să şi-i pună şi să se întoarcă în dreptul camerei ei? Unde îi erau pantofii? 
   Întoarce-te.
   Dar spusese nu; şi de îndată ce rostise cuvintele acelea, invitaţia îi fusese retrasă fără drept de apel.
   Vei mai dori o viaţă spre-a socoate...
   Reuşi să-şi îmbrace un crac al pantalonilor, dar la al doilea îşi pierdu echilibrul, se poticni şi se duse de-a berbeleacul. În cădere, se lovi cu capul de colţul noptierei şi simţi o durere care îi atacă dintr-o dată craniul şi ceafa. Ghemuit pe podea în poziţia fătului, îşi atinse unul dintre pomeţi, între ochi şi ureche, şi simţi un firicel de sânge cald.
   Ce graţie aveai, ce gravitate...
   - N-o să existe cale de întoarcere, îşi zise el cu voce tare.
   Scăpă anevoie de pantaloni, scoase o batistă dintr-un buzunar al lor şi o ţinu pe rană, în timp ce stătea pe pat. Lovitura era superficială, iar sângerarea încetă relativ repede. Accidentul îl făcu să se trezească din beţie, cu o viteză care i se păru neobişnuită.
   Tremurând şi fără pantaloni, simţi acum nevoia bruscă de a scrie ceva, şi fără să se mai gândească la nimic, se îndreptă spre birou, puse mâna pe un pix şi îşi deschise caietul la prima pagină albă, după toate celelalte variante ale poeziei la care lucra.
   Probabil că tocmai vederea acestor eforturi literare îi concentră durerea, deruta şi oboseala, topindu-le în cele din urmă într-un singur sentiment – furia. Toate aceste formule complicate şi experimentale, toate aceste prime versiuni, revizuiri, modificări şi regândiri, rescrise şi pritocite la nesfârșit, i se părură acum demne de dispreţ.
   Ce rost avea toată strădania aceea tainică, toată truda aceea interiorizată, care îi mâncase atâta timp, dacă în momentul când posibilitatea de a-şi împlini dorinţa i se oferea pe tavă, nu avea nici curajul şi nici prezenţa de spirit s-o fructifice?
   Se uită la cuvintele de pe pagină până când ajunseră să semene cu o mâzgăleală întâmplătoare şi fără noimă; până când nu le mai găsi niciun sens.
   Luă pixul şi trase o diagonală groasă pe versiunea finală a poeziei. Apoi făcu acelaşi lucru în direcţia opusă, realizând un X. 
   De data asta apăsă atât de tare încât vârful pixului, deşi era destul de moale, străpunse pagina. Îi plăceau sunetul şi senzaţia conferită de ruperea hârtiei. Mâzgăli câteva măscări peste versiunile anterioare ale poeziei, străpunse din nou paginile cu vârful pixului, iar în cele din urmă rupse întregul caiet şi-i împrăştie paginile pe birou şi pe jos.
   Cu mâna încleştată în continuare pe pix, se ridică, se clătină pe picioare şi se lovi de perete. Nu era chiar atât de treaz pe cât crezuse.
   La ora asta Sarah stătea în pat, la câţiva metri mai încolo, şi probabil că dormea, cu uşa încuiată şi camera cufundată în beznă.
   Şi nu avea să i-o mai ceară niciodată.
   Prost, prost, prost...
   În timp ce spunea acest cuvânt, se dădu încet cu capul de perete, mânjindu-l cu sânge. Probabil că rana i se redeschisese. Mâzgăli cuvântul pe perete cu vârful pixului.
   FUTU-I FUTU-I FUTU-I FUTU-I FUTU-I
   Stătea lângă şifonier în timp ce adăuga şi acest cuvânt cu nişte majuscule şovăielnice, însă pe urmă simţi că-l lasă picioarele şi că e pe punctul de-a ajunge pe podea, lipit de una dintre părţile laterale ale şifonierului şi alunecând în jos. Se uită în direcţia patului şi, cu un ultim efort, izbuti să se propulseze spre el. Apoi leşină.
   Se trezi după doar câteva ore, cu o sete cumplită. Dacă ar fi fost un băutor mai experimentat, ar fi ştiut că nu era momentul potrivit să se dea jos din pat, că era doar o întrerupere momentană a odihnei, când trebuia doar să dea pe gât câteva pahare cu apă şi pe urmă să se culce la loc şi să doarmă încă trei-patru ore, minimum până la amiază.
   Însă Robert confundă entuziasmul nefiresc şi febril cu care observă lumina soarelui de dimineaţă cu veghea autentică; pe lângă asta, atenţia îi fu atrasă de vocile care se auzeau jos la bucătărie. Îşi dădu cu apă rece pe faţă, se dezbrăcă de hainele purtate cu o zi în urmă şi îşi puse altele noi. Înainte de a ieşi din
cameră, se uită la cuvintele pe care le scrisese pe perete cu câteva ore mai devreme.
   Ruşinat, îşi puse mâinile pe şifonierul masiv din lemn de tec, se prinse cu nădejde de el şi-l trase cu vreo câţiva centimetri mai aproape de fereastră. O dată ascunse cuvintele, fu gata să coboare.
   În bucătărie dădu peste trei sau patru dintre tovarăşii de beţie de noaptea trecută, care prăjeau pâine, făceau cafea şi – într-o premieră plină de cutezanţă – pregăteau micul dejun, având cu toţii aceleaşi figuri speriate de bombe şi aceiaşi ochi anormal de strălucitori. După ce-l întrebară ce păţise la faţă, iar el le răspunse că nu avea nimic, conversaţia se reduse la minimumul necesar, şi acela rostit în şoaptă.
   Nici Terry, nici Sarah nu îşi făcuseră încă apariţia, Veronica fiind cea care coborî următoarea şi care, dând scurt din cap spre Robert, se îndreptă glonţ spre frigider, unde bău pe nerăsuflate o cutie de suc de portocale de un litru.
   - Ţi-e sete? întrebă prosteşte Robert, după ce ea termină.
   Veronica nu-i luă în seamă cuvintele, mulţumindu-se să spună:
   - Te-a lovit cineva azi-noapte?
   - Nu. Am avut un accident.
   - Credeam c-a fost o ciondăneală amoroasă, rosti Veronica şi începu să taie nişte felii groase de pâine.
   În clipa aceea apăru şi Terry, îmbrăcat în pijama.
   - Am borât, anunţă el, fără să i se adreseze cuiva anume.
   - Te iertăm, spuse Robert.
   - I-am dat drumul pe telefon. Încercam să sun acasă.
   Terry nu era singurul locatar de la Ashdown pe care veneau părinţii să-l ia în dimineaţa aceea. Mai aşteptau şi alţii să fie duşi acasă. Unii aveau ei înşişi mașini şi aveau de gând să-şi facă bagajele şi să plece de îndată ce se simţeau mai bine. Dincolo de fragilitatea şi mahmureala generală se ghicea un fel de teamă ciudată, produsă de faptul că mai aveau de petrecut doar câteva ore împreună înainte de a se despărţi, poate pentru totdeauna.
   - Trebuie să iau o gură de aer, spuse cineva după ce căldura ouălor şi a şuncii prăjite aburise geamurile de la bucătărie.
   - Bună idee. Hai să facem câţiva paşi.
   Grupul era compus acum din opt oameni care îşi croiau drum pe poteca aflată de-a lungul falezei stâncoase, în direcţia celui mai înalt promontoriu. Robert se gândi că încă era prea devreme ca să fi scăpat de aburii alcoolului, aşa că într-un fel erau beţi în continuare. În aer plutea o ceaţă umedă şi caldă, in timp ce soarele strălucea palid, înăbuşit de nori şi izbutind doar să împrăştie o lumină slabă, galben-verzuie, peste oglinda mişcătoare a apei.
   Pe când Robert o lua înaintea grupului, Terry îl ajunse din urmă şi-l întrebă:
   - Ia zi, şi-a revenit Sarah după chestia aia?
   - Aşa cred.
   Terry clătină din cap.
   - Ciudată treabă. Apropo, ce-ai păţit la faţă?
   Robert nu răspunse. Iar Terry ezită, temându-se parcă de impactul pe care l-ar fi putut avea următoarele lui cuvinte.
   - A pomenit cumva... a scos vreo vorbă despre... despre aranjamentul nostru?
   - Ce aranjament? întrebă Robert, ceva mai repede decât ar fi fost cazul.
   - Nu ţi-a spus?
   - Habar n-am despre ce vorbeşti.
   - Bun, în regulă... Ştii că din septembrie încep să lucrez pentru Frame, nu?
   -Da.
   - Ştii c-o să închiriez apartamentul din Londra?
   - Da, sigur.
   Întâmplător, Robert refuzase deja camera liberă pe care i-o oferise Terry, preferând să vadă ce planuri avea Sarah.
   - Şi ştii că Sarah şi Veronica s-au despărţit, aşa că nu-şi mai caută locuinţă?
   - Treci la subiect, Terry, pentru Dumnezeu.
   - Ei, bine...
   Terry îi aruncă o ultimă privire cercetătoare prietenului său, după care îi dădu drumul:
   - O să vină să stea cu mine.
   Robert se uită la el îngrozit.
   - Să stea cu tine? Cum adică?
   - Adică o să se mute într-una dintre camerele libere.
   - Dar... când s-a decis asta?
   - Ieri seară, înainte de petrecere.
   Îl prinse pe Robert de umăr şi i-l scutură cu un gest stângaci.
   - Nu-i ceva sinistru, să ştii. Nu se-ntâmplă nimic. Iar partea bună e că tot rămâne loc şi pentru tine, dacă vrei să stai cu noi. Sunt trei dormitoare. O să fie ca la Ashdown, doar c-o să fie la Londra.
   Robert părea în continuare perplex. Terry îşi dădu seama că deocamdată nu mai putea să scoată mare lucru de la el.
   - Gândeşte-te şi vorbim mai târziu, conchise el.
   Merse mai departe iar ceilalţi îl ajunseră în scurt timp, trecând pe lângă Robert, care rămase în mijlocul potecii, cu spatele la apa mării şi cu privirea fixată asupra turnurilor cenuşii ale casei imense. După câteva minute o văzu pe Sarah ieşind pe uşa din faţă. Se întoarse şi începu să se îndepărteze de ea, însă se deplasă încet, aşa că nu-i trebui mult ca să-l ajungă din urmă.
   Părul ei nespălat părea mai închis la culoare şi mai răzleţit ca de obicei. Noaptea trecută se demachiase, însă fără a se farda la loc de dimineaţă. Pielea ei avea o paloare evidentă, iar deasupra buzei de sus îi apăruse un fel de iritaţie. Ochii îşi pierduseră strălucirea, iar pleoapele i se lăsaseră.
   Purta obişnuita geacă de blugi, o bluză groasă de bumbac şi nişte pantaloni de catifea reiată verde-închis.
   - Mersi că m-ai aşteptat, spuse ea, fără să-l privească în ochi.
   De fapt, şi ceilalţi încetiniseră, iar acum se găseau la mică distanţă în faţa lor.
   - Nu arăţi grozav, zise Robert.
   Sarah pufni în râs.
   - Eu nu arăt grozav? Ce-ai păţit?
   - M-am luat la harţă cu mobila.
   Sarah dădu impresia că nici nu auzise. Părea zăpăcită şi deloc în largul ei.
   - Toată lumea arată groaznic în dimineaţa asta, adăugă Robert. Poate că nu trebuia să punem punct aşa.
   Se integrară în grup, dar izbutiră să-şi păstreze întrucâtva intimitatea, iar apropierea dintre ei rămase aceeaşi, chiar în timp ce prietenii lor sporovăiau întruna de o parte şi de alta.
   - Azi-noapte... începu Robert.
   Sarah se zbârli.
   - Chiar voiam să spun ceva despre asta. Te superi dacă încep eu?
   - Nu, bineînţeles. Dă-i drumul.
   - Aşa.
   Făcu din nou gestul acela: îşi trecu mâna prin păr, prinzând un smoc între degete şi trăgând uşor de el. Ca de fiecare dată, Robert se simţi străbătut imediat de un fior nestăpânit de tandreţe.
   - De fapt, voiam să-ţi mulţumesc, atâta tot.
   - Mulţumeşte-mi.
   - Robert – se desprinseră de grup încet, aproape pe neobservate – ştiu ce simţi pentru mine. Fireşte că ştiu. De-o veşnicie. Sinceră să fiu, cred că la ora asta au aflat toţi.
   - Foarte bine. De ce să nu afle?
   -Aşa că... într-un fel, a fost o răutate din partea mea când am spus... ce-am spus azi-noapte.
   - De ce? N-ai vorbit serios?
   - Ba da, am vorbit. Atunci, cel puţin... da.
   - Înţeleg.
   - Eram beată cui. Tu la fel, spuse Sarah, întorcându-se şi privind marea. Vreau să spun...
   - Ştiu ce vrei să spui. Crezi c-ar fi fost o mare greşeală şi vrei să-mi mulţumeşti pentru că n-am lăsat-o să se producă.
   - Da, zise Sarah, dând din cap nefericită. Cred că asta voiam să spun.
   - Nu te lăsa păcălită, rosti Robert. N-a avut nicio legătură cu tăria de caracter. A fost doar o slăbiciune, nimic altceva.
   - Asta n-o mai cred. Nu eşti un om slab.
   - Ba sunt. Slab şi nehotărât.
   Între timp, ceilalţi începuseră să se întoarcă în dezordine spre casă. Veronica trecu pe lângă ei, neputând să nu le arunce o privire curioasă, în care mustea gelozia. Chiar şi după ce se îndepărtă suficient de mult, Sarah vorbi tot în şoaptă.
   - E bine că plecăm de-aici. Am ajuns cu toţii să ne cunoaştem prea bine unul pe altul. Ne-am apropiat prea mult.
   - Zău? Şi-atunci cum se împacă teoria asta cu statul în acelaşi apartament cu Terry la Londra?
   - E doar ceva provizoriu. Limitat în timp. Nu ştiu ce-o să iasă mai departe.
   Se întoarse spre el cu un aer disperat.
   - Of, Robert, să nu-mi spui că eşti gelos pe mine şi pe Terry.
   - Ai să râzi.
   - Oricum, ce te-mpiedică să vii şi tu? Mai rămâne o cameră liberă în apartament. Ar fi frumos să stai tot acolo.
   Robert clătină din cap.
   - Nu asta vreau.
   - Păi atunci, ce vrei? Să te-ntorci şi să stai cu părinţii?
   - Nu. Mă gândeam să mai rămân aici o vreme.
   - Dar o să fii singur cuc. O să fie groaznic.
   - Poate.
   Ajunseră la porţiunea unde gardul dintre potecă şi faleza stâncoasă lipsea. Se vedeau câteva lespezi de piatră şi nişte smocuri de iarbă-neagră mohorâtă şi perseverentă care creşteau la întâmplare. Robert se apropie de margine pe vârfuri şi se uită în jos la apa care lovea suprafaţa stâncilor cu mişcări languroase şi întâmplătoare.
   - Ce-ai făcut azi-noapte? întrebă el.
   - Poftim?
   - După ce ne-am spus noapte bună. Aş vrea să ştiu.
   - Pleacă de-acolo, insistă Sarah. Eşti prea aproape de margine. Nu eşti în siguranţă.
   Robert rămase pe loc, aşa că ea oftă şi spuse, nerenunţând pentru început la aerul posomorât:
   - Păi, m-am dus la Michele în cameră şi m-am aşezat pe pat. Mi s-a părut că te aud pe-afară. Am crezut c-o să baţi la uşă.
   - Era cât pe-aci, spuse Robert şi se aşeză turceşte printre smocurile de iarbă-neagră. Ce-ai fi făcut?
   - Nu întreba, Robert. Nu întreba. N-are rost, zise Sarah, aşezându-se lângă el. Chiar ar fi fost o greşeală, să ştii. Habar n-am ce m-a apucat. Am încercat să te folosesc, atâta tot.
   - Să mă foloseşti?
   - Da, ca s-o rănesc pe Veronica. Probabil că n-aş fi putut să merg până la capăt. Nici măcar nu-mi place sexul cu bărbaţii – îl privi cu o afecţiune neaşteptată – cu niciun bărbat, aşa că sunt sigură c-ar fi fost un dezastru. Ar fi compromis totul.
   - Prietenia noastră, de pildă, spuse Robert cu o voce plată.
   - Exact. Prietenia noastră. Iar asta contează enorm pentru mine, Robert, mai ales acum, la ora asta am într-adevăr nevoie de un prieten. Un prieten de nădejde. Iar tu ai fost întotdeauna cel mai bun; într-un fel, cel mai bun pe care l-am avut vreodată.
   - Ei bine, păcat, spuse el, ferindu-şi privirile, fiindcă nu mai vreau să fiu prieten cu tine. Nu mai pot.
   Sarah avu nevoie de câteva secunde ca să priceapă, după care zise:
   - Păi, n-ai încotro! Fiindcă asta e tot. Şi acum, şi pe viitor.
   - Pentru totdeauna?
   - Pentru totdeauna.
   Îi puse o mână pe genunchi. Robert îşi coborî privirile spre ea, nutrind un scepticism blând, dar fără să simtă vreo emoţie.
   - Ronnie şi cu mine nu avem o relaţie grozavă la ora asta, continuă ea, dar i-am rămas datoare pe viaţă. Fiindcă... a făcut un lucru uimitor, zău. Mi-a arătat... cum sunt de fapt.
   - Eşti sigură de asta, nu?
   Trecură câteva clipe interminabile înainte ca Sarah să răspundă:
   - Da, sunt sigură.
   Robert dădu din cap şi smulse un fir de iarbă.
   - Am crezut c-ar fi putut fi... habar n-am ce, o toană.
   - Nu. Atâta doar că, până la urmă, nu ne-am potrivit, spuse Sarah zâmbind. În ultimele săptămâni m-am tot gândit ce bine era să fi semănat cu tine.
   - Cu mine?
   - Sigur. Ai fi perfect pentru mine, nu crezi? Asta dacă n-ar exista... mă rog, un anumit lucru.
   - Nu te mai juca aşa cu mine, Sarah. Nu rezist.
   - Nu mă joc, vorbesc serios. În ce mă priveşte, eşti un tip minunat, dintotdeauna am crezut asta. Şi o ştii şi tu. 
   Îi strânse genunchiul, iar el se uită încă o dată în jos, ca un motan somnoros care răspunde mângâierilor, curios şi totodată nedumerit.
   - Să-ţi spun ceva, mi-ar sta mai bine mie să plec şi s-o caut pe Cleo. Ia gândeşte-te: o soră geamănă, un alter-ego femeiesc. Ar fi partenera mea ideală, nu?
   Acum Robert o privi ţintă. Se uită la ea calm şi iscoditor, în timp ce ea îi întorcea jenată privirea, sperând să descopere o urmă de amuzament în ochii lui. Însă căutătura lui nu avea nimic comic.
   Aproape că n-ar fi putut să se uite la ea mai solemn şi mai intens, deşi, dacă ar fi ştiut cât avea să treacă până când avea s-o poată privi din nou aşa cum se cuvine, ar fi meritat să încerce.
   - Ar trebui să intrăm, zise Sarah într-un târziu. Începe să se facă frig.
   - Intră tu, spuse Robert. Eu mai rămân aici. Sarah se ridică înţepenită.
   - Eşti sigur?
   - Da, răspunse el, observându-i expresia îngrijorată. Nu te speria, adăugă el. N-o să m-arunc.
   Sarah se aplecă şi-l sărută pe creştet.
   - Bine.
   După ce o văzu mergând câţiva metri, Robert o strigă:
   - Sarah!
   Fata se întoarse.
   Robert fu cât pe-aci să-i spună de poezie, s-o îndemne să se ducă şi s-o caute la Cafe Valladon, în cartea aceea, la pagina 173. Însă în aceeaşi clipă îşi dădu seama că nu avea rost. O pusese acolo prea târziu.
   - La revedere, se mulţumi el să spună.
   Sarah surâse din nou şi îşi continuă drumul înapoi spre casă.

14

   Terry se întoarse foarte târziu de la Londra în seara aceea.
   Căutarea fotografiei durase mai bine de 5 ore la sfârşitul cărora nu mai avea suflu şi ajunsese la un pas de disperare. Şi totuşi, în cele din urmă o găsise: printr-un joc răutăcios al sorţii, îşi croise drum până pe fundul celei mai îndepărtate cutii de carton din ultima dintre cele două camere ticsite cu vechituri.
   Într-un târziu, când dăduse cu ochii de fotografie, o strânsese ca pe mâna celui mai bun prieten dispărut de mult, făcând eforturi să-şi stăpânească lacrimile de triumf şi de uşurare. Apoi se uitase la ceas, făcuse un calcul rapid şi îşi dăduse seama că abia mai avea timp să prindă ultimul tren înapoi, chiar dacă asta însemna să-şi lase apartamentul într-o dezordine totală, de parcă tocmai ar fi fost scotocit fie de serviciile de securitate, fie de o bandă de spărgători nepricepuţi.
   Forţa cu care dorea să se întoarcă la Ashdown în seara aceea îl luase prin surprindere. Patruzeci de minute mai târziu, era instalat în trenul care ieşea huruind din Londra, ţinând fotografia în poală, în deplină siguranţă, dosită între paginile ultimului număr din Sight and Sound; din când în când deschidea revista şi privea pe furiş obiectul acela care simboliza tot ce era mai de preţ şi mai vrednic de a fi căutat din viaţa lui. Îşi impuse să nu-l mai rătăcească şi să nu mai uite de el niciodată.
   La gară trebui să aştepte câteva minute până să găsească un taxi, iar în momentul când fu lăsat în faţa intrării de la Ashdown trecuse deja de 11.
   La o oră atât de târzie, s-ar fi aşteptat ca imobilul să fie liniştit şi cufundat în întuneric, iar pacienţii să se odihnească în dormitoare, singura activitate fiind mişcarea frenetică a creioanelor polisomnografice care îşi trasau tiparele determinate electric (şi, fireşte, paşii neîncetaţi – şi la fel de frenetici, deşi ascunşi – ai nefericitelor creaturi care participau la experimentele doctorului Dudden contrar voinţei lor). În loc de asta, avu parte de un spectacol cu totul diferit: pe terasa luminată puternic se aflau trei femei, iar în aerul cald al nopții răsunau atât vocile lor care râdeau, cât şi clinchetele paharelor şi ale sticlelor.
   Femeile erau doctoriţa Madison, Maria Granger şi Barbara Daintry, somnambula.
   Văzându-l că urcă scările, Maria strigă:
   - Hei, Harry! Ce pui la cale?
   - Mă cheamă Terry, spuse el, apropiindu-se agale.
   - Terry, Harry, tot un drac. De unde te furişezi aşa în toiul nopţii?
   Maria era o londoneză între două vârste, veselă şi neprefăcută, care îi făcuse deja câteva avansuri prietenoase lui Terry în ultimele zile. Era o femeie solidă, cu guşă şi cu o gură pregătită permanent să se deschidă într-un zâmbet subversiv. Avea o burtă mare şi nişte sâni imenşi. I se spusese că una dintre cauzele felului cum arăta erau medicamentele pe care trebuia să le ia ca să combată simptomele narcolepsiei cronice de care suferea; totodată, însă, recunoştea din capul locului că preferinţa pentru gogoşile cu ciocolată şi pandişpanurile cu căpşuni reprezentau celălalt factor marcant.
   Lui Terry îi plăcea de ea, ca de altfel tuturor celor de la clinică, în afară de doctorul Dudden.
   - Am fost la Londra toată ziua, spuse el.
   - Aha, ai tras chiulul!
   - Într-un fel, da.
   - Atunci nu stai cu noi la un pahar? Ne-ar prinde bine să avem şi un bărbat printre noi.
   - N-ar trebui sa fim cu toţii în pat la ora asta?
   - Doctorul Dric nu-i aici. A plecat după-masă la o conferinţă. Pe lângă asta, e ultima mea noapte aici, aşa că sărbătoresc evenimentul. Ştii cum e, când pisica nu-i acasă...
   - ... se mai odihnesc şi şoarecii, încheie Terry, şoptindu-i apoi doctoriţei Madison: Trag nădejde că şi şobolanii.
   Doctoriţa nu-i răspunse, iar chipul ei nu trădă niciun semn de complicitate.
   - S-a făcut, zise el. Duc lucrurile astea sus şi vin imediat.
   Când se întoarse, doctoriţa Madison nu mai era acolo.
   - S-a dus să se culce, spuse Maria.
   - Femeia asta trage prea mult de ea, rosti Barbara. Iar ăla o bagă-n pământ.
   Maria îi dădu un pahar de plastic lui Terry, umplându-i-l până la refuz cu vin alb.
   - Aşa, deci, zise el după prima înghiţitură, abia aştepţi să te-ntorci în lumea adevărată, nu?
   - Abia aştept să-mi revăd copiii. Şi pe bărbatu-meu. Mi-a fost dor de ei. Dar mi-a plăcut aici, zău. Două săptămâni la mare. A fost distracţie.
   - Îi place să se distreze, spuse Barbara şi chicotiră amândouă. Ar trebui s-o vezi cum face când râde. Circul de pe lume.
   - Aoleu, nu-mi da apă la moară, rosti Maria, pe când chicotelile făceau loc unor sunete mai profunde, venite de undeva din fundul gâtului. Nu te-apuca să spui bancuri. Ştii că nu rezist.
   - De ce? întrebă Terry. Ce se-ntâmplă când râzi?
   - Se face moale ca o cârpă, răspunse Barbara în locul ei. Se face moale şi e ciudată rău. Ştii că se spune despre unii că râd până uită de ei? Exact asta păţeşte şi ea.
   - Nu începe să faci probe pe pielea mea, zise Maria, luptându-se deja să-şi controleze muşchii feţei. Să nu te prind că mă faci să râd cu vreuna dintre glumele tale.
   - Ce-ai zice de aia pe care-o ştiu de la tine? întrebă Barbara. Despre ăla cu bananele.
   Se întoarse spre Terry şi continuă:
   - Un tip are trei banane. Se urcă într-un autobuz aglomerat la o oră de vârf şi, ca să nu le storcoşească, îşi pune una în buzunarul de la piept, una în cel de la şold şi una în ăla din spate...
   Cu un efort de voinţă care părea cât se poate de serios, Maria îşi înăbuşi râsul şi o întrerupse brutal pe Barbara, spunându-i:
   - Hai, potoleşte-te odată, bine? Lasă-mă-n pace. Nu vreau s-o fac de faţă cu Harry...
   - Terry.
   - Terry. Cum să-ţi spun, nu mă mândresc deloc cu treaba asta. Nu-mi place să mă vadă lumea aşa.
   - Iartă-mă, scumpo, spuse Barbara, cu un glas plin de căinţă şi însuşindu-şi reproşurile. Am crezut c-o să-l intereseze.
   - Asta-i bună, parc-aş fi un nenorocit de exponat. Cu toate acestea, îi explică lui Terry:
   - Dacă eşti narcoleptic, ai o chestie căreia-i spune cataplexie, pricepi? Aşa că, în clipa când râzi - de obicei totul se trage de la râs – te apucă un fel de leşin. Pierzi controlul. Dar simţi când ţi se întâmplă. Eu o păţesc de peste 30 de ani, şi abia acum câţiva ani au descoperit cauza. Aşa că la ora asta trebuie s-o iau mai uşor cu râsul, fiindcă hazul fără măsură mă face să nu mai ştiu de mine. Familia şi prietenii se distrează de mama focului când mă văd că scap caii, aşa că mă fac mereu s-o dau pe chicoteli. Ce să-ţi spun, pentru mine a ajuns să fie un stil de viaţă, nu? Aşa a fost dintotdeauna, de fapt. De când mă ştiu mi-a plăcut să trag un râs sănătos. Altfel cum Dumnezeu să rezişti? Vrei să supravieţuieşti, trebuie să râzi...
   În clipa aceea Terry îşi aminti de petrecerea de adio ţinută cu atâţia ani în urmă la Ashdown şi dintr-o dată îşi dădu seama ce păţise Sarah în seara aceea, când reacţionase atât de bizar la bancurile lui, iar ceilalţi presupuseseră cu toţii că leşinase fiindcă băuse prea mult.
   Această amintire de demult se contopi pe neaşteptate cu prezentul, colorându-l şi transformându-l, în aşa fel încât lui Terry i se întâmplă un lucru de care nu mai avusese parte de o groază de ani: ceva se schimbă înăuntrul lui si-i dădu posibilitatea să se uite la Maria şi s-o înţeleagă – să simtă, după atâta amar de vreme, o înţelegere autentică pentru o altă fiinţă omenească – privindu-i chipul, descifrându-i amestecul de veselie şi tristeţe care se citeau în fiecare trăsătură şi gândindu-se cum era să tânjeşti după râs, să ţi-l doreşti ca pe cel mai scump lucru din lume, şi totuşi să ţi-l refuzi mereu, fiindcă ştii că e instrumentul propriei distrugeri, la fel cum şobolanii de pe mesele turnante ale doctorului Dudden erau nevoite să-şi refuze somnul ori de câte ori şi-l doreau cu ardoare...
   - Şi ţi-a fost de folos? întrebă el. Ţi-a prins bine c-ai venit aici?
   - Mă rog, mi-au dat nişte medicamente noi, spuse Maria. Habar n-am cât or să m-ajute. Cel mai important lucru e că pot să vorbesc despre treaba asta. Cleo a fost grozavă, pe cuvânt. Am stat de vorbă cu ea ore întregi. Cred c-aş putea să-i spun orice.
   - Iartă-mă, o întrerupse Terry, cine-a fost grozavă? Cum o cheamă?
   - Cleo. Doctoriţa Madison.
   Terry se uită ţintă la ea câteva secunde bune.
   - Ştiţi ce, zău că trebuie să mă culc, spuse el în cele din urmă. Am umblat aproape toată ziua şi a trecut de unşpe jumate. O iau din loc.
   Îşi împinse scaunul în spate, se întoarse împleticindu-se în casă şi îşi permise abia a doua zi dimineaţă – după o noapte în care petrecu mai bine de o oră în Faza a Patra a somnului, având parte pentru prima dată de emoţiile fragile ale unui vis – să se gândească la numele acela şi să analizeze uimirea ameţitoare pe care i-o provocase rostirea lui.
   Apoi îşi aminti semnificaţia lui şi totodată motivul pentru care, de o săptămână încoace, figura doctoriţei Madison avea o familiaritate îndepărtată, şi totuşi chinuitoare.
   Plecă imediat în căutarea ei.

   În timp ce Terry străbătea coridoarele de la Ashdown ca să dea de doctoriţa Madison în acea dimineaţă de joi, Sarah mânca o felie de pâine prăjită şi se uita cu un aer prudent la exemplarul din Casa somnului care stătea pe masa din bucătărie ca o bombă care nu explodase. Încă nu-l deschisese.
   E absurd să fii superstiţios în legătură cu o carte, îşi spuse ea. Ce rău putea să-i facă dacă o mai răsfoia puţin şi citea câteva pagini?
   Chiar credea că povestioara asta de doi bani, pe care ea şi Veronica o consideraseră din capul locului o glumă delicioasă, ar fi putut să capete nişte puteri misterioase şi s-o rănească?
   Se uită la ceas: mai avea 5 minute şi trebuia să plece la serviciu.
   Îşi şterse untul de pe degete cu un ştergar de bucătărie, puse mâna pe carte şi o deschise încet. Romanul păru să se deschidă foarte uşor la o anumită pagină, puţin dincolo de jumătate, şi imediat după aceea dintre filele lui căzu o foaie separată. O pagină de caiet dictando împăturită şi scrisă pe o parte.
   Nu-i trecuse prin cap că ar fi putut fi acelaşi exemplar. De asemenea, nu se gândise că era posibil ca nici Veronica şi nici Rebecca să nu-l fi deschis deloc timp de 12 ani.
   Cu mâinile tremurându-i, despături foaia de hârtie şi recunoscu imediat scrisul lui Robert. Cuvintele lui, date uitării cu atât de mult timp în urmă – uitate cu desăvârşire – îi reveniră în minte.
   Dacă o să vreau să-ţi las vreodată ceva, o să pun aici. În cartea asta. La pagina 173. Aşa că o să ştii mereu unde să cauţi.
   Puse deoparte hârtia fără s-o citească şi trase de câteva ori, adânc, aer în piept. Simţi toată forţa şi vigilenţa scurgându-i-se din muşchi.
   Aproape că nu mai putea să-şi mişte braţele. Era pe punctul să se lase moale în scaun.
   Nu. Putea să pună punct. Era în stare să controleze situaţia.
   Se ridică în capul oaselor. Se sili să întindă mâna din nou spre foaia de hârtie. Îşi obligă degetele s-o ia şi s-o întoarcă. Avea s-o citească repede, fără pauză, şi cu asta basta.
   Încă o inspiraţie profundă. Iar apoi:
   Graţie şi gravitate... da, normal, era cartea din care citiseră atunci pe plajă, când vorbiseră despre afecţiune, despre pierdere şi despre ce poţi să faci dacă pierzi pe cineva... narcolepticii tăi ochi... dar cum ar fi putut să scrie aşa ceva? De unde ar fi putut să afle? Nu ştia nimeni, pe vremea aceea... orbirea nopţii... poate-un rău mai mare... adică în local, la Cafe Valladon, când ea şi Ronnie îl băgaseră la mijloc... „ce albă şi cioplită-i moartea”... iar pe plajă, citise cuvintele acelea cu voce tare, erau din Rosamond Lehmann... ca din uitare-adâncă... fantomele ce vor pleca deodată... vei mai dori... vei mai dori o viaţă spre-a socoate...
   Termină de citit, iar hârtia îi căzu din mână. Se uită undeva în faţă, fără să vadă nimic. Uită că trebuia să plece la şcoală. Încetă să mai aibă sentimentul trecerii timpului, care la rândul lui părea să se fi suspendat.
   Trecură de fapt aproape 30 de minute până să străbată camera şi să pună mâna pe telefonul montat pe perete. Formă un număr mâzgălit pe o agendă din apropiere.
   La al zecelea sau al unsprezecelea apel, îi răspunse o voce necunoscută.
   - Aş dori să vorbesc cu Ruby, vă rog. Ruby Sharp.
   - Aşteptaţi puţin, să văd dacă e.
   Acustica de la celălalt capăt al firului evocă un vestibul sau un coridor. Sarah desluşi nişte paşi şi câteva voci îndepărtate. Îşi închipui un cămin neatrăgător, cu un parchet de mâna a doua şi cu tot felul de anunţuri prinse cu bolduri pe avizierele de plută. Pe urmă auzi nişte paşi care se apropiau şi cineva ridică receptorul.
   - Alo, da?
   - Ruby, sunt Sarah. Sarah Tudor.
   - Aha.
   Urmă o pauză datorată plăcerii şi surprizei.
   - Bună, Sarah. Îmi pare bine că te-aud.
   Ruby tăcu din nou, ceva mai mult, pradă unei nerăbdări curioase.
   - Sarah? Te simţi bine?
   - Trebuie să stăm de vorbă.
   - Da, sigur, spuse Ruby, aşteptând din nou. Despre ce?
   - Vreau să trec pe la tine.
   - S-a... s-a întâmplat ceva? E ceva de rău?
   Sarah ieşi în fine din tăcerea lungă în care se cufundase, spunând:
   - Ai avut dreptate.
   - Am avut dreptate? Despre ce?
   - Ai zis că ţinea cu adevărat la mine. Ai avut dreptate.
   - Cine ţinea cu adevărat la tine?
   - Robert. Mi-ai spus alaltăieri şi nu te-am crezut. N-am vrut să te cred. Dar acum mi-am adus aminte.
   - Sarah... spuse Ruby, oftând exasperată. Ai o voce foarte ciudată. Cred c-ar trebui...
   - Am găsit ceva de-al lui.
   - Ce-ai găsit?
   - O chestie scrisă de el. Pentru mine.
   - Adică – de curând? A scris-o recent?
   - Nu. Cu ani în urmă. Ascultă, pot să trec pe la tine? Putem să ne-ntâlnim azi undeva?
   - Nu trebuie să te duci la şcoală?
   - A, da. Sigur.
   Dezumflată, Sarah se uită la ceasul de perete. Apoi îşi trecu o mână peste ochi.
   - Atunci, diseară. Pot să te văd diseară?
   - Plec acasă azi. O să stau cu mama tot weekend-ul. Îmi pare rău, adăugă ea, simţindu-i dezamăgirea lui Sarah.
   - Nu-i nimic. Ar fi bine să plec la şcoală acum.
    Dar Sarah nu se mişcă, şi nici Ruby. Când cea dintâi reuşi să vorbească din nou, vocea ei fu mai înceată, ca şi cum ar fi vorbit cu sine, gândind cu voce tare.
   - De ce-o fi plecat aşa? Fără să spună nimic. Luând-o la fugă şi pierzându-se în noapte.
   Apoi păru să-şi aducă aminte că Ruby o asculta.
   - Atunci l-am văzut ultima dată. Iar înainte de asta - cu vreo câţiva ani înainte - a existat o scrisoare. Una singură.
   - Ce spunea în scrisoare?
   - Nimic.
   - Chiar nimic?
   - Nu mare lucru. Povestea de un vis de-al lui. Dar în afară de asta... nu mi-a zis nici măcar de unde trimitea scrisoarea. Sau ce făcea. Chiar m-am întrebat atunci...
   - Da?
   - Ştiai că Robert a avut o soră?
   - Nu. Habar n-am avut. Nu ştiam multe despre el.
   - A avut o soră geamănă pe nume Cleo, care a fost încredinţată spre adopţie când aveau amândoi câteva săptămâni. Din ziua aia n-a mai văzut-o. Poate că se ducea s-o caute. Întotdeauna a spus că o s-o facă.
   Ruby nu mai era atentă.
   - Uite ce-i, Sarah, trebuie să plec. Nu mai pot să stau, crede-mă.
   - Ştiu. Iartă-mă.
   - Mă-ntorc după weekend. Vin şi te văd atunci, bine? Luni seară.
   - Nu-i neapărată nevoie. Nici nu ştiu de ce te pisez cu chestiile astea. Atâta doar că... mi-am amintit de tot ce-a fost când ai vorbit de el alaltăieri.
   Trase aer pe nas, se frecă la ochi şi îşi impuse să-şi revină.
   - Îmi pare rău, pe cuvânt. Nu e problema ta.
   - Ba nu, de fapt chiar e a mea, spuse Ruby încet şi închise.

   Deşi îl durea sufletul să-şi lase clinica în grija doctoriţei Madison două zile, doctorul Dudden n-ar fi ratat această conferinţă pentru nimic în lume.
    Hingleton Pendlebury era una dintre firmele de consultanţă managerială cele mai prestigioase din ţară, iar acest curs scurt şi intensiv pentru medicii rezidenţi, intitulat „Motivarea pentru schimbare”, promitea să facă un lucru care, după părerea lui, ar fi trebuit bifat cu mult timp în urmă, şi anume să-i familiarizeze pe membrii de frunte ai breslei psihiatrilor cu o serie de concepte de afaceri esenţiale, în conformitate cu dureroasa, dar inevitabila tranziţie a serviciilor de sănătate spre o cultură a managementului.
   Alături de ceilalţi delegaţi, sosise la hotelul stabilit din Londra miercuri spre sfârșitul după-amiezei. Era un hotel de cinci stele, alecărui camere păreau proiectate – enervant de-a dreptul – ca să ofere maximum de confort, odihnă şi destindere. Patul lui avea o saltea moale, umplută cu puf de gâscă, iar fotoliile erau comode şi tapiţate cu meşteşug.
    Nelăsându-se pradă tentaţiilor, doctorul Dudden se aşezase direct pe podea la miezul nopţii, având rezultatele ultimelor teste de laborator împrăştiate peste tot în faţa lui, şi luase hotărârea de a lucra în orice caz până la 4 şi jumătate. Cât reuşise să rămână treaz în realitate, nu avea să afle niciodată.
   Făcu ochi la 9 şi jumătate, întins pe mochetă, cu dureri de spate şi cu gâtul teribil de înţepenit.
    Aşa stând lucrurile, chiar în timp ce Ruby punea receptorul în furcă la celălalt capăt al Londrei şi se întorcea gânditoare la ea în cameră, doctorul Dudden gonea pe coridoarele hotelului, nebărbierit, nespălat, îmbrăcat cu hainele purtate cu o zi în urmă şi încercând disperat să localizeze principala sală de conferinţe.
   În ciuda oboselii şi a aspectului neîngrijit, privea sesiunea introductivă a zilei mult mai entuziasmat decât ceilalţi participanţi, care, după cum avea să reiasă pe parcurs, se aflau acolo în virtutea anumitor obligaţii care declanşaseră diverse presiuni. Cei mai mulţi erau psihiatri practicanţi din Londra a căror prezenţă părea sa fie rodul unei clauze contractuale asupra căreia insistaseră riguros atât managerii, cât şi directorii nonexecutivi ai noilor consilii de administraţie.
   - E ridicol, să dea dracii, tocmai spunea unul dintre ei la intrarea în sală a doctorului Dudden. A trebuit să anulez cinci prelegeri şi şase consultaţii din ordinul cine ştie cărui contabil cu faţa plină de coşuri, care crede că ştie mai bine ca mine ce-mi trebuie.
   În clipa aceea, în sală îşi făcură apariţia cei doi lectori ai cursului. Chipurile lor erau tinere, nematurizate, şi purtau amândoi costume Jaeger identice, strânse pe corp. Fiecare părea să aibă puţin peste douăzeci de ani şi nişte priviri strălucitoare şi goale, ca ale zeloţilor evanghelici.
   - Salut, sunt Tim Simpson, spuse primul dintre ei.
   - Iar eu sunt Mark Meguire.
   Tim Simpson explică auditoriului că tocmai se întorsese dintr-o şedere de un an în Minnesota, unde absolvise un curs de schimbarea organizaţiei la Duluth University. Pe de altă parte, Mark Meguire se lăuda cu o diplomă în domeniul relaţiilor de grup, al planificării şedinţelor şi al dezvoltării resurselor umane, obţinută la University of Milton Keynes.
   - Iar scopul prezenţei noastre aici este să vorbim despre schimbare, spuse Tim Simpson.
   Dădu prima pagină a unui flip-chart şi arătă cuvântul „SCHIMBARE”, care era scris cu litere de-o şchioapă.
   - Exact, confirmă Mark Meguire. Schimbarea este un cuvânt de groază. Iar pentru mulţi dintre domniile voastre, acestea sunt vremuri de groază.
   Dădu şi următoarea pagină a flip-chart-ului, arătând spre cuvintele „VREMURI DE GROAZĂ”.
   - O bună parte dintre dumneavoastră vă veţi teme de schimbare, zise Tim Simpson. Pe alţii schimbarea va reuşi chiar să-i înfurie. Însă mesajul pe care vi-l vom transmite pe durata următoarelor două zile va fi: profitaţi de frică, puneţi furia la treabă şi, mai presus de orice...
   Se uită la Mark Meguire, care dădu încă o pagină de flip-chart, după care cei doi intonară la unison:
   - „ÎMBRĂŢIŞAŢI SCHIMBAREA”.
   - În calitate de facilitatori calificaţi, continuă Mark Meguire, sarcina noastră în cadrul acestor sesiuni va fi să vă implicăm într-o serie de module cu simulare pe roluri şi procedee de sporire a creativităţii.
   - Aceste metode au fost testate şi avizate de câteva dintre companiile cele mai de succes din America, licită Tim Simpson.
   - Exerciţiile pe care le veţi efectua nu trebuie privite ca un program de instruire per se, plusă Mark Meguire.
   - Ne propunem doar să vă deschidem minţile...
   - Să stimulăm gândirea creatoare...
   - Să vă captăm atenţia...
   - Să fixăm puncte şi concepte cheie pentru o reţinere pe termen lung...
   - Şi în primul rând...
   Încă o pagină de flip-chart şi o nouă intonare într-un glas:
   - „SĂ VĂ MOTIVĂM PENTRU SCHIMBARE”.
   - Să vedem, până acum are cineva vreo întrebare? se interesă Tim Simpson.
   Cei mai mulţi membri ai auditoriului păreau prea nedumeriţi şi perplecşi ca să pună întrebări la momentul respectiv, aşa că facilitatorii îi împărţiră în grupe de câte cinci şi le explicară că primul exerciţiu avea să garanteze o atmosferă relaxată, în care se puteau face prezentările.
   - Tot ce trebuie să faceţi, zise Mark Meguire, este să vă adresaţi colegilor de grupă, să le spuneţi numele – eventual vârsta, dacă vreţi – şi câteva amănunte profesionale pe care le consideraţi relevante.
   - Asta-i tot, Mark? întrebă Tim Simpson. Mi se pare cam plictisitor şi convenţional.
   - Ai dreptate, Tim, am uitat ceva, recunoscu Mark Meguire. Şi ştii ce-am uitat?
   - Cred că ştiu, Mark. Cred c-ai uitat...

   - Doctorul G. K. Dudden, MRC Psych, manager şi şef al echipei de la Clinica Dudden. Treizeci şi şase de ani la ultima aniversare. La dispoziţia dumneavoastră.
   Ceilalţi nu se arătară suficient de interesaţi de prenumele lui ca să i-l ceară. În plus, pomenirea clinicii aprinse un licăr de recunoaştere în ochii ultimului membru al grupei, care spuse „Aha, cel cu somnul!” înainte de a li se adresa tuturor.
    Era cel mai vârstnic dintre toţi, avea o coamă de păr alb şi un chip fin, cu trăsături acviline, acoperite parţial în acel moment de vălul care atârna de o parură cu boruri late, pe care se găsea un aranjament compus din câteva rânduri de trandafiri de plastic roz şi bleu.
   - Numele meu, spuse el încet, este Marcus Cole, FRC Psych. Am 58 de ani, sunt profesor de psihiatrie judiciară şi a trebuit să anulez o întâlnire la Home Office ca să vin aici. Şi-acum, ce-ar fi să dăm jos bazaconiile astea?
   Pe măsură ce activităţile din cursul dimineţii continuau, tensiunile dintre cei cinci membri ai grupei păreau să se intensifice în loc să se dizolve. Profesorul Cole şi Christopher Myers se cunoşteau deja foarte bine: îşi spuneau pe nume şi se tratau cu un respect reciproc evident. Totuşi, amândoi manifestau o suspiciune făţişă la adresa lui Russell Watts şi afişau o răceală uşor de observat faţă de doctorul Dudden.
    Jocul următor, în care li se ceru să aranjeze şase beţe de chibrit în aşa fel încât să realizeze diferite combinaţii de triunghiuri echilaterale, se desfăşură fără mari probleme. După aceea, pentru deblocarea canalelor de creativitate latentă (conform expresiei lui Mark Meguire), cursanţii fură solicitaţi să realizeze nişte sculpturi personalizate din mai multe instrumente de curăţat pipa. Exerciţiul suscită anumite controverse, dat fiind că sculptura lui Russell Watts fu considerată obscenă şi explicită, ca de altfel şi gesturile pe care acesta începu să le facă spre doctoriţa Herriot şi pe care femeia se strădui din răsputeri să nu le bage în seamă. În cele din urmă, înainte de prânz, cei cinci practicară un joc intitulat „Schimbă paradigma!”, în care avură de decupat câte o reclamă color dintr-un ziar sau dintr-o revistă, trebuind apoi să le asambleze într-un colaj original. Li se recomandă de asemenea ca noile imagini să fie nu atât abstracte, cât reprezentaţionale.
   - Asta-i tot ce-ai scos din tine? întrebă doctorul Myers la sfârșit, uitându-se la colajul profesorului Cole.
   - Cum adică? spuse iritat profesorul, ale cărui degete erau mânjite cu lipici.
   - Păi, e destul de simplist, nu?
   - E un exemplu perfect de aeroplan, dacă vrei să ştii.
   Aruncă o privire depreciativă la ceea ce făcuse doctorul Myers şi adăugă:
   - Măcar la mine îţi dai seama ce este.
   - Asta ce mai vrea să-nsemne?
   - Păi, ce-ai vrut să faci acolo? Un elefant?
   - E un cal, pentru Dumnezeu.
   - Ai greşit forma.
   - Cum adică, am greşit forma? E în formă de... de cal, fir-ar să fie. Barem eu mi-am propus ceva mai ambiţios. Aeroplane poate să facă toată lumea.
   - Mai dă-te-n mă-ta, Myers. Tâmpit ai fost, tâmpit ai rămas.
   Buna dispoziţie a grupei nu crescu defel în timpul prânzului.
   După ce-şi curăţă lipiciul de pe mâini, profesorul Cole păru ceva mai puţin belicos, mulţumindu-se să se aşeze la masă cu un aer resemnat, melancolic, şi să mănânce în linişte. Doctorul Myers, în schimb, deveni şi mai vehement.
   - Parc-am fi iar la grădiniţă, să fiu al naibii, se plânse el. Cât or băga clovnii ăştia prepuberali în buzunar ca să ne facă să pierdem vremea în halul ăsta? Ia spuneţi, a auzit cineva de firma asta... Hingherii Pezevenghi sau cum le zice?
   - Hingleton Pendlebury, cuvântă doctorul Dudden, este o companie de prestigiu din comunitatea de afaceri. Personal, consider că activităţile din sesiunea de dimineaţă au fost extrem de stimulative. N-ar trebui să desconsiderăm metodele astea doar fiindcă la început par niţel juvenile. Succesul afacerilor americane tocmai pe aşa ceva se bazează.
   - Rahat cu perje, opină doctorul Myers. În primul rând, serviciile de sănătate nu sunt o afacere. În al doilea, succesul afacerilor americane e un mit. Uitaţi-vă la datoria lor naţională. Pe nemţi sau pe japonezi n-o să-i vedeţi jucându-se cu beţe de chibrit sau curăţătoare de pipă în orele de program. Dimpotrivă, lucrul ăsta arată tocmai care-i marea hibă a americanilor: infantilismul lor de toată jena.
   - Dumneavoastră ce credeţi, domnule profesor? întrebă doctoriţa Herriot.
   Femeia stătea lângă Russell Watts şi încerca să se ţină cât mai departe de el.
   Profesorul Cole puse jos furculiţa şi cuţitul, după care rosti visător:
   - Peste 2 ani mă pensionez. La ora aceea o să am peste 25 de ani de muncă în domeniu şi o să văd psihiatria transformându-se, în ochii opiniei publice, dintr-o ştiinţă medicală serioasă într-un segment discreditat al serviciilor de stat şi într-un ţap ispăşitor pentru toate relele societăţii. Mi se pare cum nu se poate mai nimerit să-mi închei cariera făcând colaje din hârtie şi lipici, sub supravegherea unui individ cu zece ani mai tânăr decât fiul meu cel mic. Astăzi, continuă el, pe când ceilalţi îl ascultau cu o concentrare şocată, trebuia să mă-ntâlnesc cu cei de la Interne şi conducerea spitalului ca să discutăm cazul unui tânăr schizofrenic internat într-una dintre secţiile mele. Sunt singurul autorizat să ofere o părere de specialist referitoare la cazul ăsta, dar întâlnirea o să aibă loc fără mine. Cam aşa arată realităţile practicii psihiatrice din Londra de azi.
   - Directorii vor să-l externeze, presupun, spuse doctorul Myers.
   - Da. E criză de paturi, iar starea lui s-a stabilizat în ultimele săptămâni.
   - Definitiv?
   - Nu. Doar mulţumită eforturilor noastre.
   - Dar n-or să-i dea drumul, nu?
   - Trag nădejde. Dar nu-i exclus.
   - E periculos?
   - Foarte.
   Profesorul Cole se ridică anevoie şi spuse:
   - Cred că mă duc să mă-ntind puţin. Ne vedem peste vreo jumătate de oră.
   După plecarea lui, doctorul Dudden se apucă să le pună cafea tuturor şi pufni:
   - Niţel cam dinozaur. Trebuie să-nveţe să fie în pas cu vremurile.
   Christopher Myers se aprinse imediat.
   - Ar fi bine să ţineţi cont că n-am îmbrăţişat cu toţii piaţa liberă cu entuziasmul dumneavoastră, domnule doctor Dudden, spuse el.
   - O s-o faceţi, răspunse Dudden. N-o să aveţi încotro.
   - Clinica merge ca pe roate, presupun?
   - Ne descurcăm, ne descurcăm.
   - N-aţi avut prea multă antireclamă?
   Doctorul Dudden încetă să-şi amestece zahărul din cafea.
   - Adică?
   - Mă gândeam la necazurile de anul trecut cu tânărul acela. Parcă Webb îl chema, nu?
   - Stephen Webb a murit într-un accident de maşină. Fără nicio legătură cu clinica mea.
   - Da, fireşte. Totuşi, a făcut ceva vâlvă, ştiţi cum e...
   Doctorul Dudden ridică din umeri.
   - Nu mă miră. Şi, sincer să fiu, nici nu mă deranjează.
   - Aşa o fi, spuse doctorul Myers, ezitând câteva secunde, ca şi cum ar fi vrut să aducă în discuţie o chestiune delicată. Oricum, cred c-ar fi bine să ştiţi că mi s-a cerut să conduc o comisie care să cerceteze accidentul. O să primiţi în scurt timp o înştiinţare oficială. În scris.
   Doctorul Dudden se opri, cu gura căscată, tocmai când voia să soarbă din cafea. Pălise brusc.
   - Înţeleg, rosti el încet.
   Remarcând liniştea care se aşternuse la masa lor, doctoriţa Herriot se întoarse spre Russell Watts şi-l rugă să-i dea zahărul.
   Acesta îi întinse bolul cu pliculeţe albe şi maro, punându-i mâna pe coapsă cu bună ştiinţă.
   - Pariu pe cât vrei c-ai foc în pizdă, şopti el.
   - Cred că e timpul să ne-ntoarcem în sala de conferinţe, spuse doctoriţa Herriot cu o voce neobişnuit de stridentă şi încordată, ridicându-se cu mişcări bruşte, de om aflat în culmea stuporii.

   Cea mai mare parte a după-amiezei fu rezervată unui joc lung şi complicat pe nume „Bebeluşii extratereştri”.
   În acest scop, Tim Simpson şi Mark Meguire trasaseră câteva cercuri cu sfoară pe pardoseala sălii de conferinţe. Acestea aveau diametrul de 3-4 metri, iar în mijlocul fiecăruia se găsea câte o găletuşă plină cu bebeluşi de jeleu.
   - S-ar putea să vi se pară nişte bebeluşi de jeleu obişnuiţi, spuse Tim Simpson, dar de fapt e vorba de embrionii unei forme de viaţă extraterestre. Tocmai au aterizat la dumneavoastră în grădină, iar în 30 de minute or să iasă din găoace şi-or să se transforme în nişte monştri uriaşi, care sunt o ameninţare la adresa vieţii şi sunt capabili să distrugă lumea.
   - În plus, adăugă Mark Meguire, au început deja să emită o energie puternică şi cu un grad mortal de radioactivitate, aşa încât oricine pătrunde înăuntrul cercurilor o să fie ucis.
   - Există o singură modalitate de distrugere a acestor extratereştri, zise Tim Simpson. Nu sunt imuni la apă. Îi cufundaţi în apă şi mor instantaneu.
   Fiecare grupă primi o găleată cu apă şi 5 funii de câte 3 metri fiecare. Apoi li se spuse că aveau 30 de minute ca să descopere cum puteau fi transferaţi bebeluşii de jeleu dintr-o găleată în alta fără să intre nimeni înăuntrul câmpului radioactiv periculos, fără să pună mâna pe găleata cu extratereştri şi fără s-o scoată din cerc.
   Doctorul Dudden preluă comanda grupei din care făcea parte.
   - Ei bine, nu e indicat să ne pripim, zise el. Haideţi să rămânem cu capul pe umeri şi în 5 minute să ne gândim la o strategie.
   - Păi, lucrurile mi se par destul de clare, spuse doctorul Myers. Unul dintre noi o să trebuiască să intre în cerc şi să-i verse pe ăi mici direct în găleata cu apă.
   - Dar o să fie ucis, interveni doctorul Dudden.
   - Şi? Se cheamă c-a salvat omenirea. Merită să te sacrifici, nu?
   - Hai să tragem la sorţi, propuse doctoriţa Herriot. Sau să dăm cu banul.
   - Numai că mori imediat ce-ai pătruns în cerc.
   - Nu ni s-a spus chestia asta. S-ar putea să ai 10 sau 30 de secunde, poate chiar un minut.
   Doctorul Dudden se consultă cu Mark Meguire, care-i spuse că, dacă pătrundeai în cerc, moartea era instantanee; mai mult, sacrificiile individuale nu erau în spiritul exerciţiului. Întorcându-se la loc, doctorul Dudden văzu că profesorul Cole făcea un nod la bucata de funie care-i aparţinea.
   - Ce faceţi? întrebă el.
   - Simplu ca bună ziua, răspunse profesorul. O să trebuiască să aruncăm nişte lasouri în jurul găleţilor. Cu unul prindem găleata cu apă şi o mutăm în centrul cercului. Pe urmă patru dintre noi trebuie să arunce lasourile în jurul găleţii cu bebeluşi, şi dacă strângem cu toţii de funii, ar trebui să reuşim să ridicăm găleata şi s-o înclinăm, ca să-i vărsăm în apă. Ia uitaţi-vă, mai spuse el, arătând spre celelalte grupe, deja s-au pus pe treabă.
   Doctorul Dudden se încruntă savant.
   - S-ar putea să meargă, acceptă el.
   Operaţiunea se dovedi extrem de anevoioasă şi le trebuiră mai mult de douăzeci de minute ca să fixeze găleata din centru cu patru funii, pregătindu-se apoi să tragă de ele sub supravegherea doctorului Dudden.
   - Bun, zise el. Acum, când spun trei, ridicăm găleata şi pe urmă...
   - Pot să spun şi eu ceva? întrebă Russell Watts.
   - Ce? se răsti doctorul Dudden.
   Transpira vârtos, iar întreaga activitate începuse să i se pară destul de stresantă.
   - Păi, mă gândeam că s-ar putea s-o fi pornit pe un drum greşit.
   - Cum adică?
   - Am presupus că toate creaturile astea trebuie distruse.
   - Da, şi?
   - Poate c-ar fi bine să-ncercăm să discutăm raţional cu ele.
   Christopher Myers şi Susan Herriot lăsară funiile jos şi se priviră cu un aer disperat. Spre deosebire de ei, profesorul Cole părea să nu mai fie atent. Pe chip i se întipărise din nou expresia aceea visătoare. De fapt, se gândea la întâlnirea de la care fusese nevoit să lipsească în cursul după-amiezei, precum şi la pacientul schizofrenic care se aflase în grija lui în ultimele săptămâni, întrebându-se ce avea să se întâmple în cazul în care conducerea spitalului decidea să-l externeze.
   Atacatorul avea 1 metru 80 înălţime şi purta pantaloni negri şi o geacă verde de camuflaj.
   - Să discutăm raţional cu ele? Ce Dumnezeu vreţi să spuneţi?
   - S-ar putea să fie primul nostru contact cu o civilizaţie extraterestră şi o să-i radem fără să-ncercăm deloc să comunicăm cu ei?
   Se plimba întruna de la un cap la altul al peronului, bombănind ca pentru sine şi uneori strigând de-a binelea:
   - Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, sunt bebeluşi de jeleu, nu de-adevăratelea. E doar un joc.
   - Haideţi să-i răsturnăm pe afurisiţi în apă şi să terminăm bâlciul.
   Lama cuţitului pe care-l avea la el lucea in lumina soarelui de după-amiază.
   - Şi, mă rog, de unde ştim că apa chiar le vine de hac?
   - Cum?
   - Tocmai au aterizat la noi în grădină. Nu ştim nimic despre ei. Ce ne garantează că apa o să-i omoare?
   Victima rămâne în comă, după ce a fost rănită de mai multe ori prin înjunghiere în zona pieptului şi a gâtului.
   - Ştiţi ce, hai să punem mâna pe funii şi să-i dăm drumul.
   - Da. Să nu ne mai copilărim.
   - Sunteţi gata, domnule profesor?
   Externarea pacientului s-a făcut fără să se ţină cont de părerea mea de specialist şi contrar recomandărilor formulate în raportul pe care l-am supus atenţiei celor de la Interne.
   - Marcus, eşti gata?
   Dat fiind că nu par să existe perspective de ameliorare a stării fiului dumneavoastră, nu pot decât să vă transmit condoleanţe pentru suferinţele pe care le va fi pricinuit, probabil, dumneavoastră şi familiei.
   Profesorul Cole îşi dădu seama că i se adresase cineva şi îşi ridică privirile spre figurile nerăbdătoare ale colegilor de grupă. Constată că stătea jos pe pardoseala sălii de conferinţe, deşi nu-şi amintea cum ajunsese acolo. Înainte de a se ridica anevoie, scoase o batistă din buzunar şi-şi şterse câteva broboane de transpiraţie de pe obraji şi de pe frunte.
   - Da, sunt gata, glăsui apoi profesorul universitar Marcus Cole, FRC Psych.
   Imediat după aceea, cei patru trăgători de funii îşi reluară poziţiile, iar doctorul Dudden numără până la trei cu un glas monoton, dar totodată emoţionat. După ce sarcina fu îndeplinită cu succes, membrilor grupei li se dădu voie să mănânce bebeluşii de jeleu îmbibaţi cu apă.

15

   Nu se pusese niciodată problema unei lovituri primite de la Terry, avea grijă să sublinieze Sarah ori de câte ori discuta incidentul fie cu o prietenă, fie chiar cu analistul personal. Cu toate acestea, era înspăimântată.
   Nu mai văzuse în viaţa ei o asemenea manifestare a furiei, nici măcar din partea lui Gregory în seara când se despărţiseră. Se bătuse cu pumnul în masă şi în pereţi. Se scoseseră strigăte de mânie scurte, stridente şi neclare. Câteva piese de mobilier fuseseră lovite cu picioarele şi azvârlite prin cameră.
   - Dar nu-i vina mea, protestase Sarah de mai multe ori. Nu sunt eu de vină. N-am avut ce să fac.
   După incident, Terry nu mai vorbi cu ea aproape o săptămână.
   Apartamentul pe care-l împărţeau nu era foarte mare şi le-ar fi fost greu să evite orice formă de contact, însă Terry transmise un mesaj cât se poate de clar când îşi luă toate cărţile şi ziarele din camera de zi, unde lucra de obicei, transformând dormitorul liber şi neîncălzit într-un birou improvizat. Oricum, măsura nu avu efect, fiindcă la finele săptămânii fu chemat în biroul editorului, unde i se spuse că fusese dat afară. Şi cum din banii lui se plătea chiria amândurora, acesta fu sfârșitul perioadei în care stătuseră în acelaşi apartament. Lucrase doar 3 luni la Frame.
   După câteva zile se mutară: Terry pentru a începe o lungă perioadă de dormit pe podelele prietenilor, Sarah (care încă nu-şi găsise un post de profesoară) pentru a se instala în camera de oaspeţi a unei mătuşi extrem de antipatice din Crouch End. Între timp însă, furia lui Terry se domolise. Tânărul îşi dădu seama că incidentul avea o dimensiune dacă nu caraghioasă de-a dreptul, cel puţin ironică, pe care avea s-o savureze din ce în ce mai mult pe durata anilor următori. Prin urmare, păstră legătura cu Sarah, o invită de multe ori la masă sau la un bar, iar de câteva ori îi ceru să-i povestească totul din nou, ca să nu mai aibă niciun dubiu despre felul cum se produsese dezastrul.
   - A fost un vis, Terry. Probabil c-am visat că o făcusem.
   - Dar cum se poate? Nimeni nu visează aşa ceva.
   - Ba se poate. Eu aşa visez. De când mă ştiu. Chiar şi acum, amintindu-şi de ziua aceea, lui Sarah îi fu imposibil să deosebească visul de realitate; trecerea dintr-o stare în alta avea loc fără să lase vreo urmă cât de mică.
   Fiecare era caracterizată de aceleaşi elemente: lumina fragilă a soarelui de după-amiază, mohorându-i sau înveselindu-i masa de scris în funcţie de mişcarea norilor, zgomotul trenurilor care treceau prin apropiere la doar câteva minute unul de celălalt, iar dincolo de linia ferată, la marginea cimitirului, oceanul compus dm coroanele pomilor care se unduiau în bătaia vântului.
   Era jumătatea lui noiembrie. În apartament domnea o tăcere fantomatică, iar atmosfera nu se schimbase în ultimele două zile, de când Terry plecase în Italia. De atunci nu mai vorbise cu nimeni, în afară de Terry însuşi, care o sunase în dimineaţa aceea din Milano, debordând de poveşti despre celebrul regizor pe care fusese trimis să-l intervieveze şi vrând să ştie dacă îi parvenise corectura discursului lui Henry Logan. Da, spusese Sarah, venise cu poşta chiar în ziua aceea. La care Terry îi zisese: Foarte bine, fiindcă o să te rog să faci o modificare.
   La ora aceea, în cel de-al treilea an de existenţă, Frame devenise o publicaţie austeră şi relativ timorantă, cu un public redus numeric, dar influent şi cultivat. Articolele tindeau să fie lungi, cu ilustraţii puţine, dar în schimb cu note de subsol extrem de dense.
   În mod normal, comitetului de redacţie nici nu i-ar fi trecut prin cap să publice un material atât de subţire şi de anecdotic ca discursul rostit de Henry Logan la încheierea unui dineu simandicos; numai că acest infam mogul şi fost producător englez îşi anunţase recent retragerea din lumea filmului, pentru ca în acelaşi timp – din motive doar de el ştiute – să salveze revista din ultima sa criză financiară, care se dovedise aproape fatală.
   Din nefericire, dat fiind că în prezent Logan era nu doar binefăcătorul publicaţiei, ci şi acţionarul ei majoritar, nu mai putea fi vorba de refuzul de a-i tipări dactilograma pătată de mâncare pe care o pusese cu mândrie pe biroul redactorului-şef într-o luni dimineaţă.
   Fragmente dintr-o viaţă în filme, acesta era titlul ei inspirat, iar apariţia paginilor respective declanşase imediat un carusel frenetic al fugii de răspundere, dat fiind că – unul după altul – diverşi membri ai redacţiei declinaseră teribila sarcină de a redacta textul şi de a-i da cât de cât o formă. În cele din urmă, măgăreaţa căzuse pe Terry, din cauză că era ultimul angajat şi ocupa treapta cea mai de jos.
   Acesta văzuse imediat că nu putea face mare lucru cu privire la substanţa discursului, care conţinea amestecul scontat de amintiri banale şi autotămâieri nesuferite. Totuşi, se străduise din răsputeri să facă abstracţie de antipatia personală pe care i-o prilejuise fiul lui Logan cu ocazia scurtei lor întrevederi şi trecuse la îndeplinirea activităţii editoriale care i se părea cea mai utilă în cazul acela, şi anume redactarea notelor de subsol menite să ofere un plus de culoare biografică textului şi să explice numeroasele trimiteri culturale pur britanice pe înţelesul cititorilor din alte ţări ai revistei.
   Cu sârguinţa nou-venitului, Terry petrecuse cel puţin o săptămână lucrând la aceste note de subsol şi încă se chinuia să vadă care dintre ele erau oportune şi care superflue, când primise un telefon de la redacţie şi fusese anunţat că unul dintre redactori se îmbolnăvise. Terry trebuia să-i ţină locul, ceea ce presupunea, printre altele, răspunderea plăcută de a zbura la Milano ca să pregătească un raport despre locaţiile unde avea să fie turnată o prestigioasă coproducţie anglo-italiană. Înainte de plecare, lăsase la redacţie o versiune mai mult sau mai puţin finală a textului adnotat, rămânând în continuare cu o serie de incertitudini sâcâitoare.
    Tocmai pentru lămurirea unora dintre ele o sunase pe Sarah din Italia de dimineaţă şi o întrebase dacă sosise corectura.
   - Acum fii atentă, îi spusese el, fiindcă trebuie trimise înapoi prin poştă, cu clasa întâi, chiar în seara asta. Aşa că mai întâi trebuie să le citeşti de la cap la coadă şi să semnalezi greşelile de literă. Iar după aia – mă asculţi? ― după aia vreau să scoţi nota de subsol numărul trei.
   Rostise cuvintele cât mai clar cu putinţă, acoperind paraziţii care se auzeau pe liniile internaţionale.
   - Nota de subsol numărul trei. Scoate-o. N-avem nevoie de ea. E ca nuca-n perete şi nu comunică nimic în plus.
   - În regulă, zisese Sarah. E simplu. Mă descurc, nicio problemă.
   - Da, dar ai grijă s-o faci cum trebuie, insistase Terry. O să trebuiască să renumerotezi toate infra-paginatele. Verifică atent, să corespundă.
   - Aşa o să fac, Terry. Fii fără grijă.
    După aceea Terry închisese, aparent liniştit şi mormăind ceva despre un prânz pe care avea să-l ia în scurt timp în compania lui Marcello Mastroianni.
   Sarah aşteptă până la începutul după-amiezei, când cumpărăturile fuseseră deja făcute, iar lumina începuse să cadă mai bine pe birou. După ce-şi pregăti o cafea, scoase foile de hârtie din plic şi le aranjă frumos în faţa ei.
    Notele de subsol ale lui Terry se găseau pe o pagină separată; cea de-a treia trebuia eliminată, iar celelalte renumerotate, însă deocamdată le puse deoparte şi se decise să parcurgă mai întâi întregul text (în total, cinci pagini), citindu-l cu mare atenţie, ca să descopere eventualele greşeli de sens sau de tipar. Pentru această activitate avu nevoie de 20 de minute.
    Pe urmă se întoarse la o frază aflată în prima parte a textului. „Cine ar fi crezut, scrisese Logan, că doar cu un an în urmă aveam să devin directorul administrativ al unei mândreţi de country club şi centru de agrement situat la o aruncătură de băţ de aceleaşi studiouri – nici mai mult, nici mai puţin decât în Teddington?” După cuvântul „Teddington” fusese bătut mai sus un „3” care îl trimitea pe cititor la o simplă notă explicativă de pe pagina separată, care avea următorul conţinut: „O suburbie placidă şi respectabilă a Londrei, aflată pe malul Tamisei, la sud de Richmond”.
    Aceasta era nota de subsol pe care Terry o voia eliminată. Sarah nu înţelegea motivul, mai ales într-o fază atât de avansată a redactării, dar în fond era decizia lui. Prin urmare, şterse „3”-ul ridicat din text, făcu un semn clar de corectură pe margine şi începu să modifice toate cifrele care veneau în continuare: „4” deveni „3”, „5” se transformă în „4” şi aşa mai departe. De notele propriu-zise nu se atinse deocamdată. Era o muncă simplă, mecanică, iar în apartament era atâta linişte încât auzea sunetul stiloului pe foaia de hârtie şi fiecare sorbitură delicată de cafea semăna cu o destrămare zgomotoasă a tăcerii.
   Tocmai efectuase ultima schimbare, transformându-l pe „16” în „15”, când auzi un zgomot în vestibul: ceva pus în cutia de scrisori.
   Deşi se făcuse târziu, nu era exclus să fi venit vreun plic cu poşta de seară. Se duse să se uite şi dădu peste o scrisoare care căzuse pe podea. Fusese pusă într-un plic simplu de culoare albă, avea un timbru de clasa întâi, iar Sarah îşi dădu seama imediat după caligrafie că expeditorul era Robert. Tremurând, deschise plicul cu degetul arătător şi se opri în vestibul ca să citească scrisoarea.
   Nu mai primise nicio veste de la Robert din ziua când se despărţiseră – ziua când îl lăsase stând pe marginea falezei stâncoase, cu obrajii învineţiţi şi umflaţi din cauza unui accident bizar, neelucidat, care avusese loc la el în dormitor înainte de ivirea zorilor. Nu venise după ea în casă, iar după o oră apăruseră părinţii lui Sarah ca s-o ia definitiv de la Ashdown, cu tot cu bagaje. Iar de atunci, nimic.
   Două scrisori trimise lui Robert pe adresa de la Ashdown rămăseseră fără răspuns. Pe urmă, la şase sau şapte săptămâni după terminarea semestrului, Sarah sunase acolo, iar un bărbat căruia nu-i mai auzise vocea până atunci îi comunicase că Robert plecase de mai bine de o lună. Le dăduse telefon părinţilor lui, de la care aflase că era în vacanţă undeva în Europa, cu un bilet de tren în circuit. La următorul apel aceştia îi dăduseră o adresă ciudată dintr-un oraş care nu-i spunea nimic, la vreo 300 de kilometri de Londra. Nu avea telefon.
    Sarah îi scrisese şi acolo, dar nici de data asta nu primise răspuns. Nici scrisorile trimise de Terry nu se bucuraseră de alt tratament. Sarah renunţase. Robert îi spusese că nu mai voia să fie prieten cu ea, cel puţin deocamdată. Se părea că nu glumise. Dar şi eforturile ei aveau o limită. Iar acum, scrisoarea asta. Nu avea nicio adresă şi consta într-o singură foaie de hârtie, care părea că fusese scrisă în mare grabă. Sarah avu certitudinea că nu avea să afle prea multe noutăţi.
   Conţinutul scrisorii era următorul:

   Dragă Sarah,
   A fost rău la Ashdown. O idee proastă. Am stat doar o săptămână-două. Prea multe fantome.
   Pe urmă am plecat acasă pentru o vreme. Certuri cu taică-meu (nu ne-am înţeles niciodată) şi o mulţime de zile în pat. Plictiseală mare, aşa că am încercat să călătoresc niţel. Nici aşa nu m-am distrat cine ştie ce.

   E fără speranţă, îşi zise Sarah. Ba chiar mai rău. Bine măcar că paragraful următor părea mai lung.

   Ţi-am povestit vreodată despre un vis pe care l-am avut când eram copil? Probabil că da – mai devreme sau mai târziu, cred că ţi-am spus tot. Era despre mersul pe un drum, un drum foarte încins şi plin de praf, la marginea căruia se găsea o femeie în uniformă de asistentă medicală care arăta undeva în depărtare, spre o clădire de care mi-am dat seama că era un spital. Femeia stătea în dreptul unui indicator de circulaţie scris într-o limbă străină.
   Până la urmă am desluşit sensul visului, ce anume încercase să-mi spună.
   Prin urmare, iată-mă. În linii mari, o să-ţi dai seama unde mă aflu dacă o să te uiţi la timbru, dar în locul tău deocamdată n-aş încerca să reînnod legăturile. Nu ţi-ar plăcea compania mea.
   Cam asta ar fi, Sarah, pentru moment. Dar într-o bună zi o să mai capeţi veşti despre mine. Asta ţi-o promit. Şi sper ca până atunci să-ţi meargă bine.
   Te iubesc mai mult ca niciodată.
   Robert

   - Şi, mă rog, ce a spus în scrisoare? avea să întrebe de fiecare dată Terry.
   - Nimic, răspundea Sarah. Aproape nimic. Nu mi-a zis nici unde stătea, nici ce avea de gând să facă... nimic.
   - Ce s-a întâmplat după aceea?
   - Păi, cred că... îmi aduc aminte c-am dus scrisoarea în camera de zi, m-am aşezat pe ce-am găsit şi am încercat s-o mai citesc o dată. Iar pe la jumătate am început să tremur, mi-am dat seama că mă apucă, dar n-am avut ce să fac şi pe urmă, m-am dus de-a dura, aşa cred.
   - Te-ai dus de-a dura? Cum adică?
   - Ştii, am observat că uneori păţesc o chestie ciudată. Am un fel de leşin, deşi rămân conştientă. Dar muşchii nu mă mai ajută deloc şi nu pot să mă mişc până nu-mi trece. Mi s-a întâmplat şi la petrecere, nu mai ţii minte?
   - Erai beată.
   - Toţi eram. Nu eram mai beată ca alţii. Ştiu cum e să fii beat, dar de data asta a fost cu totul altceva. În primul rând, eram stoarsă ca o lămâie. Primul lucru pe care mi-l doresc după ce trece e să dorm.
   Exact asta făcu şi acum, câteva minute mai târziu, întinzându-se cât era de lungă pe canapea, cu scrisoarea boţită a lui Robert uitată undeva sub ea. Adormi în cursul după-amiezei şi începu să viseze; şi ca majoritatea viselor pe care le avea când era amărâtă sau foarte emoţionată, şi acesta fu inspirat de întâmplările prin care trecuse cu puţin timp înainte de a închide ochii. Altfel spus, visă despre corecturile din articolul lui Terry.
    Din păcate, visă de asemenea că le terminase şi chiar că le verificase din nou. Prin urmare, după ce se trezi năucă (după cinci minute? ― îi fu imposibil să-şi dea seama), se ridică în capul oaselor, se uită în jur, puse deoparte scrisoarea lui Robert şi se întoarse la birou, nici măcar nu se mai obosi să arunce vreo privire paginilor înainte de a le vârî în plicul deja timbrat şi cu adresa scrisă, lipindu-l apoi şi dând fuga la cutia poştală de pe trotuarul celălalt.
   Însă notele de subsol nu fuseseră nici corectate, nici renumerotate. Şi iată cum se întâmplă ca discursul de după dineu al lui Harry Logan să declanşeze involuntar minimum şapte procese de calomnie, să aibă un efect devastator asupra carierei lui Terry şi până la urmă să rămână în analele ziaristicii drept „articolul din cauza căruia s-a zis cu Frame”.
   Fragmente dintr-o viaţă în filme

   Producătorul, regizorul şi bon viveur-ul Harry Logan priveşte înapoi cu melancolie la suişurile şi coborâşurile unei cariere îndelungate.
   Acum că am început să mă bucur de o pensie bine meritată, mi se pare incredibil că am intrat de bunăvoie în lumea asta nebună şi superbă cu aproape cincizeci de ani în urmă, în 1935, când am jucat pentru întâia oară ca figurant la Studiourile Twickenham.
   Primul film la care am lucrat s-a numit S-a pus foc şi a avut pe afiş doi comici de nota zece, Bud Flanagan si Chesney Allen; cu o asemenea pereche de trăşcălii pe platou, vă daţi seama că n-am avut o secundă de plictiseală! Deşi, bineînţeles, n-a ajuns un „clasic”, filmuleţul n-a fost rău, iar pe la sfârșitul distribuţiei a apărut şi numele unui tânăr actor pe nume Alastair Sim, care în scurt timp avea să ajungă el însuşi o mare vedetă.
   În viaţă, după cum am avut ocazia să descopăr, ne întoarcem de multe ori de unde am plecat. Cine ar fi crezut că doar cu un an în urmă aveam să devin directorul administrativ al unei mândreţi de country club şi centru de agrement situat la o aruncătură de băţ de aceleaşi studiouri – nici mai mult, nici mai puţin decât în Teddington?
    Acest club, pe care pot să-l consider piesa de rezistenţă a întregii mele reţele, a găzduit deja o serie de oaspeţi distinşi şi se mândreşte, printre alte puncte de atracţie, cu două terenuri de golf de câte optsprezece portiţe, care reprezintă o adevărată provocare.
   Studiourile acelea mi-au rămas la suflet şi în alte feluri, căci tot la Twickenham, cu doar câţiva ani în urmă, am cunoscut-o pe minunata (şi a cincea) mea soţie Marsha, care la momentul respectiv avea filmări acolo. Ajunsă acum o actriţă distinsă, fireşte, Marsha este încântător de sinceră cu privire la începuturile propriei cariere şi n-a ascuns niciodată faptul că s-a lansat în cinematografie printr-o serie de filme porno regizate chiar de mine.
   Totuşi, lucrul pe care nu-l ştiu mulţi este că în acelaşi timp e o femeie extrem de credincioasă şi o catolică ferventă. Printre cele mai preţuite volume din biblioteca noastră se numără câteva cărţi care i-au fost recomandate în timpul unei audienţe la Papa Paul al VI-lea, care a declarat că erau printre cele mai însufleţitoare şi influente opere pe care le citise vreodată.
   Sincer să fiu, n-am văzut nimic rău la filmele care descriu frumuseţea actului sexual într-un mod deschis, cinstit şi direct. Şi nu văd nicio contradicţie între acest lucru şi reputaţia mea de odinioară ca susţinător puternic al filmelor de familie, care nu fac obiectul acestei discuţii. De pildă, la sfârșitul anilor ’40 am încercat să pun bazele unei companii de producţie anglo-americane pentru turnarea unor filme de familie cu ecou în lumea largă.
    Deţinând prima opţiune pentru o serie de cărţi excelente, am petrecut multe luni la Hollywood, unde am încercat să pun lucrurile în mişcare, însă fără rezultat. Poate că am greşit când am insistat asupra unei vedete anume – căci descoperisem un actor tânăr şi chipeş, aflat atunci la început de carieră, pe nume Dean Martin – care, dacă mă gândesc bine, era o alegere destul de bizară pentru rolul principal masculin!
   Oricum, până la urmă s-a ales praful.
   Când insuccesele de genul ăsta mă fac să-mi pierd curajul, mă gândesc pur şi simplu la umilele mele începuturi şi mă minunez în faţa distanţei uriaşe pe care am parcurs-o de atunci. Taică-meu avea un mic magazin de dulciuri în Market Harborough, de care se leagă o povestioară amuzantă pe care sper că mă veţi ierta dacă o s-o mai spun o dată, deşi a fost repetată deja de multe ori.
    Într-o după-amiază a sfârşitului de an 1929 sau 1930, ţin minte că în dreptul prăvăliei s-a oprit un Rolls Royce uriaş, din care a coborât un băieţel ca să cumpere de o jumătate de penny bomboane asortate cu lichior, pe care le-a înfulecat cu poftă. „Într-o bună zi, i-a spus el lui taică-meu, o să ajung foarte bogat şi celebru, dar tot o să ţin minte prăvălia asta şi dulciurile ei minunate.” Şi ce să vezi, după 30 de ani taică-meu a primit o invitaţie la Palatul Buckingham, căci băieţelul de pe vremuri fusese nimeni altul decât Philip, viitorul Duce de Edinburgh!
   Bineînţeles, am avut parte atât de tragedii, cât şi de noroc în familie. Ţin minte foarte bine acea noapte cumplită din august 1959 când fratele meu Jack stătea la noi şi a primit un telefon prin care era anunţat că-i dispăruseră cei trei copilaşi. Mai târziu poliţia a descoperit că adoratul lui fiu Jimmy - cel mai mare dintre fraţi - fusese răpit şi ucis de un maniac sexual.
    Am admirat întotdeauna colosala tărie de caracter de care a dat dovadă Jack, depăşind această nenorocire şi devenind un politician şi om de stat de mare succes, care a ştiut să rămână integru chiar şi în această arenă uneori corupătoare. (Ca exemplu al standardelor lui lipsite de compromisuri, îmi aduc aminte că odată mi-a şoptit călduros despre un bătrân politician pe care n-o să-l numesc ca să nu-i ofensez modestia; „În viaţa publică am încredere doar în trei oameni: iată-l pe unul dintre ei”.)
   Cred că între timp v-aţi dat seama că provin dintr-o familie strâns unită, ale cărei valori tradiţionale - loialitatea şi sprijinul reciproc - au însemnat dintotdeauna foarte mult pentru mine. Deşi m-am despărţit de prima soţie (americancă), păstrez o strânsă legătură cu fiul nostru Bruce, care în prezent e unul dintre producătorii de succes de la Hollywood. Femeia care ne-a inculcat aceste valori şi pe care ne-o amintim cu toţii cu mult drag a fost scumpa mea mamă - o persoană debordând de căldură şi de vitalitate, care şi-a trăit întreaga viaţă aureolată de nimbul auriu al râsului. Mai mult, a murit la fel cum a trăit: râzând – în acest caz, de o glumă spusă de un comic la televizor (aş vrea să-mi amintesc numele lui), cu o gospodină care îi povestea vecinei despre televizorul ei cel nou.
    „Are o consolă de aproape 50 de centimetri”, ar fi spus ea. „Ei bine, da, ar fi răspuns vecina, 50 de centimetri ar putea să consoleze pe oricine”; moment în care mama a început să râdă cu poftă, s-a înecat cu un şorici de porc şi a murit într-o jumătate de oră.
   Am vorbit de familie, dar poate că ar trebui să mă refer şi la prieteni. Unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult în domeniul ăsta nebunesc şi fermecat este extraordinara diversitate de oameni talentaţi care se strâng sub umbrela lui blajină şi care m-au binecuvântat, de-a lungul anilor, cu prietenia şi afecţiunea lor.
   Mi-am dat seama mai bine de acest lucru cu doar două săptămâni în urmă, când un grup select de conspiratori - printre care s-au numărat, o spun cu bucurie, mulţi dintre iluştrii invitaţi din seara asta - şi-au pus minţile la contribuţie şi au organizat o petrecere-surpriză în cinstea mea la London’s National Portrait Gallery. Ce paradă a celebrităţilor!
    După ce am fost întâmpinat la uşă de vechiul şi dragul meu prieten Jeffrey Archer16, de cine credeţi că am dat cu ochii de la bun început – contemplând, cu o încruntătură amuzată, dar sceptică, un nou portret care i se făcuse în ulei – dacă nu de viteazul om de litere Kingsley Amis. Am purtat o discuţie cumsecade despre diverse chestiuni culturale şi politice (amintirile lui despre o recentă întâlnire cu Larry Olivier au fost, trebuie s-o spun, pe cât de succinte, pe atât de savuroase, dar a trebuit să mă despart de el mult mai repede decât mi-aş fi dorit, ca s-o salut din nou pe încântătoarea doamnă Vera Lynn. În cele din urmă, am avut un dialog cuceritor cu o persoană pe care am admirat-o ani în şir şi a cărei carieră cinematografică nu s-a bucurat niciodată, după părerea mea, de recunoaşterea meritată – este vorba de marele compozitor şi interpret Cliff Richard.
   Una peste alta, a fost o seară memorabilă, care s-a dovedit însă în multe privinţe tipică pentru ceea ce ajunsesem să aştept de la această nebunească şi minunată afacere care este lumea filmului.

   Terry şi Sarah mai păstrară legătura cam un an după plecarea din apartament. Mesele la restaurant se transformară în câte o băutură din când în când, iar acestea la rândul lor se văzură înlocuite de telefoane.
    Sarah simţi că Terry era din ce în ce mai rece cu ea. La câteva luni după ce fusese dat afară de la Frame, acesta reuşi să-şi găsească de lucru la o revistă care tipărea programe de televiziune, unde printre altele trebuia să compună prezentări scurte şi atrăgătoare ale filmelor săptămânii. Avea la dispoziţie invariabil cincisprezece cuvinte per film, indiferent dacă era vorba de Smokey şi banditul sau de Regula jocului. O muncă descalificantă, şi-ar fi putut zice Sarah, care însă nu avu cum să nu observe, cu ocazia ultimelor lor întâlniri, că părea să se dedice acelor activităţi cu tenacitate şi cu o energie din ce în ce mai mare.
   Ochii lui, îngreunaţi dintotdeauna de povara celor 14 ore de somn pe noapte, deveniră în scurt timp tiviţi cu roşu şi ficşi.
   Terry admise că nu mai avea nevoie de chiar atât de mult somn.
   Recunoscu de asemenea că interesul lui pentru Salvatore Ortese, pentru De serviciu la closet şi in general pentru formele „pierdute” începuse să se micşoreze. Visele lui vizionare, imprecise şi edenice se răriseră tot mai mult, ajungând mai întâi la unul pe săptămână, apoi la maximum unul pe lună. Nu mai înţelegea ce rost ar fi avut să-şi petreacă o jumătate din viaţă dormind. În majoritatea nopţilor rămânea treaz, uneori până la ivirea zorilor, şi vedea tot felul de filme la televizor sau pe video. Ce fel de filme? întreba Sarah, la care el ridica din umeri şi răspundea: N-are importanţă.
   După ce pierdură legătura, Sarah dispăru din atenţia lui Terry, dat fiind că meseria de profesor era una dintre cele mai anonime.
   Însă ea continuă să-i vadă numele prin reviste şi apoi în ziare, semnătura lui devenind tot mai cunoscută, iar articolele lui urcând treptat spre partea superioară a paginilor. De câteva ori îl văzu şi la televizor; şi chiar dacă interesul ei pentru lumea filmului nu fusese niciodată foarte pronunţat, îşi dădu seama că devenise unul dintre principalii susţinători ai unui tip de critică prin care se aruncau la coş toate conceptele de valoare pe care el însuşi le preţuise cu puţini ani în urmă. În rest, Sarah nu avea idee ce fel de om ajunsese sau cum arăta viaţa lui acum.
    Se surprindea însă spunându-şi uneori: Îmi place să cred că l-am cunoscut pe fratele tău.

16

   ...cred că l-am cunoscut pe fratele tău.
   În ochii doctoriţei Madison se citi un licăr scurt – o invitaţie la circumspecţie, vecină cu îngrijorarea – pe care însă femeia şi-l domină imediat, după care întrebă:
   - Serios? L-ai cunoscut pe Philip?
   Fu rândul lui Terry să se arate surprins.
   - Nu, nu Philip, Robert. Pe fratele tău, Robert.
   - Pe fratele meu îl cheamă Philip. E genetician şi trăieşte la Bristol.
   Asta nu suna foarte promiţător.
   - A fost student aici? se interesă Terry.
   - La universitatea asta? Nu. S-a dus la Cambridge.
   - Tipul la care mă gândesc, insistă Terry, a fost student aici. A fost unul dintre prietenii mei cei mai buni. Semăna leit cu tine şi spunea că are o soră geamănă pe nume Cleo, care a fost încredinţată spre adopţie când erau foarte mici.
   Doctoriţa Madison surâse.
   - E o poveste frumoasă, dar cred că-i doar o închipuire de-a ta, spuse ea. Mă refer la asemănare. N-am avut niciun frate geamăn.
   - Ai fost adoptată?
   Doctoriţa Madison se uită la ceas.
   - Terry, am de condus un seminar.
    Pe când se însera dădu din nou peste el, stând pe terasă, cu un blocnotes şi un creion pe genunchi.
   - Încă o cronică de film? întrebă ea, trăgându-şi un scaun şi aşezându-se lângă el.
   - Nu, îmi notam câte ceva. Amintiri, impresii, chestii de genul ăsta... habar n-am de ce.
   - Şi computerul unde-i? Ai pus bateriile la reîncărcat?
   - Nu, m-am gândit să fac o variaţie şi să scriu de mână.
   - Aha.

..........................................................