Casa somnului, Jonathan Coe

 ....................................................

2-6

      Sarah îl fixă cu o privire sinceră câteva secunde care parcă nu se mai terminau, iar pe urmă spuse cu mare grijă şi accentuând aproape fiecare cuvânt:

   - Dar tu crezi că nu aşa se procedează, nu? Ştii că nu aşa se procedează.
   Robert dădu din cap.
   - Da. Da, ştiu.
   - Bine.
   Sarah se ridică de pe pat şi se opri lângă uşă.
   -Uite ce-i, Robert, în ce mă priveşte, discuţia asta... mă cam depăşeşte, aşa că mă duc niţel până jos. Dar vreau să te gândeşti la ce ţi-am spus şi ţine minte că, mă rog, oricât de rău au stat lucrurile la tine-n familie, poţi să vii să stăm de vorbă când vrei. Mă găseşti aici în permanenţă.
   Chiar în timp ce ea pleca, se priviră amândoi în ochi pentru prima dată; iar în clipa aceea se întâmplă ceva, se făcu un fel de legătură care dură o fracţiune de secundă, înainte ca Sarah să se răsucească pe călcâie şi să plece din cameră, uşurată la vederea refugiului pe care i-l oferea coridorul şi la gândul că urma să iasă la aer în siguranţă, îndreptându-se spre ţancurile stâncoase si spre vântul de toamnă.
   Ascultându-i paşii care se îndepărtau, Robert îşi recăpătă la rândul lui răsuflarea şi începu să respire din nou lung şi inegal.

   După acea întâlnire n-o mai văzu timp de câteva zile; şi chiar dacă era posibil s-o fi zărit de la fereastră, în timp ce pleca sau se întorcea acasă, sau dacă o mai surprindea dispărând în dormitor sau trecând prin bucătăria în formă de L, nu mai avu ocazia să stea de vorbă cu ea şi se convinse că-l evita cu bună ştiinţă.
    Într-o seară, spre sfârșitul săptămânii, o descusu în această privinţă, iar ea admise că fusese şocată de comportamentul lui – în mod special de faptul că nu se întorsese acasă după ce-i murise sora. Bineînţeles că, după sesizarea confuziei, le veni uşor să şi-o explice. Robert pufni în râs de îndată ce-şi dădu seama ce se întâmplase, dar Sarah fu prea jenată ca să mai vadă partea amuzantă a lucrurilor şi, pe lângă asta, se arătă tulburată de această nouă dovadă a perfidiei propriilor vise.
    Îşi ceru scuze pe un ton destul de rece şi nu făcu niciun efort să prelungească discuţia.
   Cu toate acestea, în cursul aceleiaşi nopţi, mult după culcarea celorlalţi studenţi, Robert se uită pe geam şi o văzu pe Sarah stând singură pe terasa luminată de lună. Scruta întunericul şi se sprijinea de balustrada pe care dădea impresia că ţinea în echilibru un pahar plin cu vin alb. Coborî să stea cu ea şi ajunse pe terasă folosindu-se de fereastra-uşă din camera cu televizorul, ale cărei balamale ruginite scoteau un scârţâit care te călca pe nervi. Sarah se întoarse când îl auzi apropiindu-se şi-i adresă un zâmbet încurajator.
   Începură să stea de vorbă pe terasă, continuară în bucătărie şi abia pe la patru dimineaţa îşi spuseră în sfârșit noapte bună, urcând fiecare în camera lui. Probabil că, la momentul respectiv, fusese cea mai lungă discuţie pe care o purtase Robert de când se ştia. Tăcerea melancolică în care se cufundase mereu acasă – alături de o mamă timidă şi deferentă şi de un tată pe cât de ursuz, pe atât de taciturn – nu-l pregătise pentru asemenea schimburi de confidenţe îndelungi şi nestăvilite.
    Când terminară, el unul avea impresia că se îmbătase de atâta vorbit şi că ar fi fost în stare să mărturisească orice.
   Oricum, se părea că discutaseră despre toate şi nu-şi ascunseseră absolut nimic. Începuseră cu destrămarea relației dintre Sarah şi Gregory, după care se ocupaseră fără o ordine anume de iubire, prietenie, familii şi sexe, în aşa fel încât intimităţile împărtăşite şi dezvăluite despre sine deveniseră tot mai dense şi mai repezi, pe măsură ce subiectele de conversaţie creşteau şi acumulau în complexitate, până când Robert îşi dădu seama că-i încredinţase lui Sarah secrete despre el însuşi, despre părinţi şi despre viaţa de acasă care nu i se păruseră potrivite cu o destăinuire.

FAZA ÎNTÂI
4

   I se păruse că era ceva ciudat la camerele de la Clinica Dudden, iar acum îşi dădu seama în ce consta ciudăţenia: deşi conţineau şifoniere, chiuvete, măsuţe de toaletă, birouri, fotolii şi toate celelalte componente ale acestui tip de încăperi, nu aveau paturi.

   Fireşte, era cât se poate de logic. Fix la 10 şi jumătate seara, spălaţi şi îmbrăcaţi în pijamale, cei treisprezece pacienţi părăseau camerele de zi şi se culcau în condiţii de laborator în cele treisprezece dormitoare simple, de dimensiuni reduse şi flancate de câte o cameră de observaţie, care ocupau aproape tot parterul. De paturi nu era nevoie nicăieri altundeva.
    Oricum, tot era ciudat că nu găsise niciun pat lipit de peretele din faţa intrării în această cameră pe care îşi dădu seama acum că şi-o amintea ca fiind încăperea în care stătuse Robert în ultimul lui an de studenţie şi care în rest părea absolut neschimbată. Chiar şi mobilierul era acelaşi; ba mai mult, fiecare piesă îşi păstrase cu sfinţenie poziţia.
   Pe Terry îl surprinse că ţinea minte camera lui Robert mai bine decât figura lui. Încercă să-şi aducă aminte ultima dată când îl văzuse, iar gândurile îi zburară dintr-o dată, fără o focalizare foarte precisă, la o dimineaţă cenuşie de duminică din timpul ultimei lor veri petrecute împreună, când Robert stătea aproape de marginea falezei stâncoase şi vorbea cu Sarah, arătând la fel de obosit şi palid ca ea. Asta se întâmplase cu 12 ani în urmă.
    După aceea Robert dispăruse: recursese la o scamatorie de anvergură şi neechivocă pe care, analizând-o acum, Terry o consideră impresionantă. Pe atunci nu prea îi dăduse atenţie, dat fiind că preocuparea lui de căpătâi din vara aceea fusese debutul în propria carieră glorioasă. Sarah, îşi aminti el acum, făcuse eforturi sporadice să-l localizeze. Fără sorţi de izbândă, totuşi.

   Terry se aşeză la biroul cu vedere spre mare şi îşi deschise computerul Powerbook. Nu ştia ce avea să scrie, dar soliditatea compactă a maşinăriei, textura ei laminată şi contururile ei simple şi sexy îl stârneau şi-l consolau de fiecare dată. Scoase cablul din servietă şi căută din priviri o priză.
    Singura disponibilă se găsea în spatele şifonierului; dar chiar dacă între manşonul prizei şi spatele şifonierului exista loc suficient pentru un cap cu trei mufe, adaptorul greoi de curent alternativ al lui Terry nu avea cum să încapă. Era nevoie de mutarea şifonierului.
    Acesta era făcut din lemn de tec şi foarte greu. Terry se sprijini cu toată greutatea de una dintre părţile lui laterale şi-l împinse cu vreo 15 centimetri de-a lungul peretelui, aşa încât priza principală rămase complet liberă; însă în aceeaşi clipă mai observă un lucru. Pe perete fusese scris ceva acoperit până atunci de şifonier. Mesajul se afla cam la un metru de soclul de lambriu şi era continuat de o pată făcută de o substanţă maronie imposibil de identificat. Era vorba de două cuvinte.
   - Fermecător, îşi spuse Terry cu voce tare, decis să-l anunţe pe doctorul Dudden, în ideea că în acest fel putea să-i intre pe sub piele.
   Apăsă pe câteva taste şi parcurse în grabă o mulţime de dosare, mişcând mouse-ul cu o mână transpirată şi nervoasă. În computer se găseau peste o mie de documente, grupate în treizeci şi ceva de dosare, însă nu găsi de data asta nimic de natură să-l inspire. Apoi scoase un aide-memoire electronic din buzunarul de la haină, îl puse în funcţiune şi căută în agendă.
    Nu se mai uitase la el de la începerea Cinetonului, iar de data asta ceva îi atrase imediat atenţia. Vârî mâna din nou în buzunarul sacoului lăsat pe spătarul fotoliului, dădu la iveală un telefon mobil şi apăsă pe câteva taste ca să facă rost de un număr aflat în memoria aparatului.
    Persoana sunată răspunse aproape imediat.
   - Alo, Stuart? Sunt Terry.
   - Nu-i rău. Deocamdată fără efecte negative.
   - Ascultă, de ce nu mi-ai cerut să scriu despre filmul ăsta nou al lui Kingsley? Iese acum, vineri.
   - Armstrong? Te-ai ţicnit? Habar n-are de el. Zero barat. N-are idee de nimic.
   - Concediu pe dracu’. Stau unde-a dus mutu’ iapa, nu fac nimic toată ziua şi mor de plictiseală. Aş putea să-ţi scriu tot ziarul, futu-i.
   - Cine-l scoate? Fox? Păi, frumos era să-mi trimită şi mie o casetă, nu?
   - Sigur că pot. Când ai nevoie?
   - Nicio problemă.
   - Lasă, o să-i sun personal. Chiar acum.
   - A avut destule pauze. Nu-i mai trebuie şi altele. De talent are nevoie, nu de pauze.
   - Nu, nu, îi sun eu. O rezolv, stai liniştit. Nicio grijă. Mâine după-masă.
   - Nu, nu-i nevoie de asta.
   - E simplu: dacă nu te mai sun juma’ de oră de-acum încolo, înseamnă că-mi trimit caseta şi-ţi scriu articolul. Aşteaptă o jumătate de oră, iar pe urmă sună-l pe Armstrong şi spune-i să se ducă-n mă-sa.
   - Da. Simplu.
   - Ciao.
   Galvanizat, Terry închise telefonul mobil şi coborî scările în grabă. Fosta cameră cu televizor din vremea studenţiei lui se transformase în salon al pacienţilor. Într-un colţ se afla şi acum un televizor – unul color, cu diagonală mare şi cu volumul redus, pe ecranul căruia un bărbat cu aspect de punkist şi o bonetă de bucătar tăia nişte legume şi vorbea încet pentru pereţi – dar Terry sperase să găsească altceva.
   Plescăi nerăbdător din limbă şi se duse să caute un membru al personalului.
   Într-una dintre camerele de observaţie o găsi pe Lorna, tehniciana. Aceasta stătea pe un scaun, cu un clipboard în poală şi o cană de ceai la care îşi încălzea mâinile, uitându-se la ecranul unui televizor montat pe o poliță de deasupra echipamentului polisomnografic. Îl observă pe Terry stând în prag şi-i aruncă o privire, însă nu-i permise să-i distragă în niciun alt fel atenția.
   Împreună, cei doi priviră în tăcere ecranul câteva secunde.
   Imaginile ceţoase, în alb-negru, prezentau o femeie îmbrăcată cu o cămaşă de noapte, care dormea într-un pat, având capul împodobit cu electrozi. Femeia era perfect nemişcată, ca de altfel şi camera de luat vederi. O dată sau de două ori imaginea de pe ecran tremură slab.
    Terry se uită la Lorna, care privea concentrată, după care contemplă din nou ecranul un minut sau două, în timp ce imaginea rămânea neschimbată.
   - Să dea dracii, rosti el în cele din urmă. Filmele astea europene de artă sunt oribile, nu?
   Lorna zâmbi, puse mâna pe o telecomandă şi apăsă pe stop-cadru.
   - N-aveţi voie să vă uitaţi la asta, spuse ea. Ce doriţi?
   - După chestia asta se face-acum o versiune nouă la Hollywood cu Tend Danson şi Goldie Hawn?
   - V-a căutat domnul doctor Dudden, îl informă Lorna. Acum câteva minute.
   - Da, ştiu. Trebuia să stau de vorbă cu dânsul la 11. Acum pe bune, de ce vă uitaţi la aia? Puteţi să-mi spuneţi?
   - Doar dacă încalc clauza de confidenţialitate.
   Totuşi, după un moment de ezitare, Lorna arătă spre un teanc de hârtii scoase pe imprimantă, pline de semnele făcute de polisomnograf.
   - Din ce ne arată aparatul, explică ea, a existat o scurtă perioadă de activitate la şapte şi jumătate dimineaţa. Aşa că am crezut c-o să văd ceva pe casetă - cum îşi mişcă picioarele sau altceva. Dar n-am găsit nimic.
   - De ce e imaginea alb-negru? Monitorul nu poate să redea color? întrebă Terry, aplecându-se să cerceteze videocasetofonul.
   - Ba da, dacă e cazul.
   - Şi sonorul? Sonorul unde-i?
   - Monitorul are şi un buton lateral pentru volum.
   - Înseamnă că-i un video obişnuit, nu? Adică, pentru casete normale.
   - Fireşte.
   - Şi aveţi aşa ceva la fiecare dormitor?
   - Da.
   - Pot să folosesc şi eu unul mâine dimineaţă?
   - Mă rog, deocamdată dormitorul trei e liber, fiindcă unul dintre pacienţi a decomandat. Aşa că, tehnic vorbind, aparatul respectiv n-o să funcţioneze. Dar am mari dubii că domnul doctor Dudden...
   - Când vine poşta aici? întrebă Terry.
   - Pe la 9 jumate.
   - Splendid. Asta voiam să ştiu.
    Activă din nou telefonul mobil, formând un număr în timp ce se îndrepta spre ieşire.
   - Mersi, spuse el, întorcându-se în prag şi continuând după o ultimă privire în direcţia ecranului: Anunţaţi-mă când încep scenele dezbrăcate, bine?

   După ce luă legătura cu cei de la publicitate şi convinse pe cineva de acolo să-i trimită recomandat o copie pe casetă VHS a filmului, Terry îşi dădu seama că întârziase deja 20 de minute la întrevederea cu doctorul Dudden, care, după ce-i văzu chipul a cărui expresie cerea iertare pe muţeşte iţindu-se în cadrul uşii, se mulţumi să reia lectura textului dactilografiat pe care-l împrăştiase pe tot biroul şi murmură:
   - Intraţi, domnule Worth, intrați.
   După ce Terry se aşeză, doctorul adăugă, prefăcându-se în continuare cufundat în studiul documentelor:
   - Mi-o fi luat-o ceasul înainte, dar din ce văd e 11 şi 23.
   - Da, aveţi dreptate. Am întârziat.
   Doctorul Dudden îşi ridică în sfârșit privirile.
   - Înţeleg.
   - Cred c-am dormit prea mult.
   Cuvintele lui Terry fură întâmpinate cu o privire neclintită.
   Tânărul se pierdu şi dădu înapoi vârtos.
   - Probabil că auziţi mereu poante din astea, spuse el cu o voce stinsă.
   - Din când în când, preciză doctorul Dudden. Colega mea, doctoriţa Madison, crede cu străşnicie în virtuţile terapeutice ale umorului. Poate c-ar fi bine să organizăm o discuţie în grup pe tema asta.
   Rămas momentan fără glas, Terry nu putu decât să dea din cap.
   - Aşa.
   Doctorul Dudden strânse paginile dactilografiate într-un teanc ordonat, iar apoi puse mâna pe un dosar pe care era scris numele lui Terry.
   - Ieri la sosire, doctorul Goldsmith v-a făcut un examen medical complet. Nu au fost descoperite neregularităţi; de fapt, concluzia lui pare să fi fost că sunteţi într-o formă excelentă.
   - Bravo.
   - Totuşi, observ că în raport există şi nişte lucruri neobişnuite. De pildă, susţineţi că beţi în medie între 30 şi 40 de cafele pe zi.
   - Aşa este.
   - Aţi băut vreo cafea de când aţi ajuns aici?
   - Nu. Am impresia că nu aveţi aşa ceva în dotare.
   - Le permitem pacienţilor să bea cafea doar în cadrul unui experiment controlat, ca să vedem în ce fel le afectează tiparele somnului. Înseamnă că v-aţi dus să căutaţi, aşa e?
   - Da.
   - Şi cum vă simţiţi, după ce n-aţi mai băut nicio cafea de... 19 ore?
   - Deloc în largul meu.
   - Între 30 şi 40 de ceşti pe zi mi se pare exagerat. De ce beţi atât de mult?
   - Mă ajută să rămân treaz.
   - Înţeleg. Ei bine, zise doctorul Dudden, asta e o observaţie cu totul aparte. Din câte ştiu, majoritatea insomniacilor caută soluţii care să-i ajute să doarmă, nu să rămână treji. Văd din raport că nu aţi luat niciun fel de medicament împotriva acestei afecţiuni.
   - Întocmai.
   - Şi că, de fapt, n-aţi consultat niciun medic.
   - Nu.
  - Pentru cei mai mulţi, insomnia este o maladie deprimantă, iar în unele cazuri devastatoare. N-aţi avut acelaşi sentiment?
   - Mi se întâmplă foarte des să mă simt obosit şi să-mi fie somn în timpul zilei. De aceea vreau cafea. Dar nu-i o problemă capitală.
   - V-aţi gândit vreodată că s-ar putea să nu fiţi insomniac?
   - Nu pricep.
   - Una dintre deosebirile cele mai importante - aş spune fundamentale - care trebuie efectuate în această fază a diagnosticării, zise doctorul Dudden, este cea dintre insomnia psihofiziologică şi insomnia subiectivă.
   - Subiectivă?
   - Da.
   - Adică... s-ar putea să-mi imaginez toate astea. Să mă prefac. Să simulez.
   - Cu tot respectul, acest cuvânt e inutil în cazul nostru. Să-ţi imaginezi că trăieşti fără somn poate fi un lucru la fel de dăunător ca renunţarea efectivă la el. Şi nu-i deloc ceva neobişnuit. Mulţi pacienţi vin aici, îşi petrec noaptea în laborator şi susţin că n-au închis un ochi. E momentul în care îi uimesc, prezentându-le dovezi ştiinţifice că au dormit buştean – uneori până la 6 sau 7 ore.
   - Figura asta probabil că vă oferă o mare satisfacţie, spuse Terry.
   - Am întotdeauna o mare satisfacţie când îi ajut pe oameni, declară sec doctorul Dudden, punând mâna pe telefon şi formând un interior. Lorna? Vrei, te rog, să-mi aduci electroencefalograma de azi-noapte a domnului Worth?
   Puse brusc telefonul în furcă şi continuă:
   - Bănuiesc că aveţi impresia că n-aţi dormit deloc azi-noapte. După ce-o să vină asistenta mea cu datele tehnice, o să vedem cum au stat de fapt lucrurile. Între timp...
   Puse mâna din nou pe raportul medical despre Terry.
   - Mă întreb dacă puteţi să mă lămuriţi într-o altă privinţă. Din ce i-aţi spus ieri doctorului Goldsmith, se pare că în somnul dumneavoastră a apărut o schimbare extraordinară acum... 12 ani.
   - Da, în 1984.
   - Perioadă înaintea căreia susțineți că dormeaţi frecvent chiar şi 14 ore pe zi.
   - Da.
   - Asta se întâmpla pe când eraţi student.
   - Da.
   - Student... chiar la această universitate, din câte văd.
   - Exact. La fel ca dumneavoastră.
   În ochii doctorului Dudden pâlpâi un licăr scurt: semnul unei precauţii bruşte şi dovada limpede că nu-i plăcea ca pacienţii să-i facă surprize.
   - Presupun că e un lucru pe care vi l-au servit documentariştii, spuse el.
   - Nu, îl contrazise Terry. Am aflat aseară de la doctoriţa Madison.
   - Am înţeles. Prin urmare, aţi apucat s-o cunoaşteţi pe colega mea.
   - Superficial.
   Terry şi doctorul Dudden se priviră în ochi, fiecare încercând să descifreze zâmbetul celuilalt.
   - De fapt, chiar am locuit în casa asta. Câteva luni.
   - Şi eu la fel, zise doctorul Dudden. Am stat aici 2 ani.
   - Asta da, coincidenţă. Dar nu ne-am nimerit în aceeaşi perioadă.
   -Nu cred. Altminteri...
   - Altminteri sunt sigur că ne-am fi amintit unul de altul.
   - Exact.
   - Am avut o prietenă pe care-o chema Sarah, spuse Terry. Sarah Tudor. Iar ea a fost combinată la un moment dat cu un tip pe nume Gregory. Gregory, ăsta-i şi prenumele dumneavoastră, nu?
   - Da, aşa e.
   - Aşa. Vedeţi, doctoriţa Madison mi-a spus asta azi-noapte.
   - .... Bineînţeles. În timp ce făceaţi cunoştinţă superficial.
   - Da.
   - Să mă gândesc...
   Doctorul Dudden se lăsă în scaun şi îşi îndreptă privirile spre tavan, simulând evident o tentativă de a-şi aduce aminte.
   - A existat într-adevăr o fată pe nume Sarah, aveţi dreptate. Şi parcă ne-am văzut de câteva ori. Dar n-aş spune c-am fost... combinaţi.
   - Doctoriţa Madison crede că e posibil să fi fost narcoleptică.
   - A cunoscut-o şi doctoriţa Madison?
   Prudenţa din atitudinea doctorului Dudden începu să se transforme în ceva înrudit cu panica.
   - Nu, nici vorbă. Atâta doar că aseară i-am spus că Sarah asta avea nişte foarte vii...
   Cei doi fură întrerupţi de o bătaie în uşă şi de sosirea Lornei, care aduse un teanc de hârtii ieşite din imprimantă, Doctorul Dudden păru mulţumit de această diversiune.
   -A, minunat, minunat. Asta-mi place să văd. Eficienţa tăcută. Totul merge ceas. Eşti o comoară la casa omului, Lorna. O cunoaşteţi pe Lorna, domnule Worth? Pe tehnicianul şi polisomnografistul nostru principal?
   - Nu, răspunse Terry, ridicându-se şi strângându-i mâna. Îmi pare bine.
   Lorna îl privi uimită.
   - Dar am stat de vorbă adineauri. Despre videocasetofon.
   Văzând că Terry încă n-o recunoştea, adăugă:
   -V-am dus la culcare aseară. Şi v-am conectat la electrozi.
   Terry râse.
   - Da. Fireşte.
   Întrerupând tăcerea delicată, doctorul Dudden luă hârtiile din mâinile Lornei şi-i spuse că nu mai avea nevoie de ea. După plecarea ei, îl întrebă pe Terry dacă i se întâmpla frecvent să nu ţină minte figurile noi.
   - Nu ştiu. De fapt, nici nu m-am gândit la asta.
   - Vreţi să spuneţi că n-aţi observat deloc acest lucru?
   - Nu prea am obiceiul să-ntâlnesc atât de multă lume nouă.
   - Credeam că, în meseria dumneavoastră, faceţi mereu cunoştinţă cu o mulţime de oameni.
   - Mda, aşa e, dar după ce-i cunosc nu prea mai am ocazia să-i revăd. Aşa că nu se pune problema.
   - Dar există o problemă?
   - Nu, nu cred.
   Era pentru prima dată că doctorul Dudden îl vedea pe Terry dând semne de slăbiciune.
   - Sunt foarte obosit, să ştiţi. N-am mai băut cafea de 19 ore. Nici nu-i de mirare că nu recunosc pe nimeni.
   - Preferaţi să beţi cafea în loc să dormiţi?
   - V-am mai spus deja, nu dorm. Nu dorm niciodată. N-am mai dormit de ani de zile.
   - Bine, hai să vedem cum stau lucrurile. Doctorul Dudden se uită la biletul pe care Lorna îl ataşase de partea de sus a primei pagini şi în care îşi prezenta sintetic concluziile, după care răsfoi celelalte pagini cu gesturi bruşte, dar cu o expresie atentă. Foile erau acoperite de linii neregulate, făcute cu cerneluri de diferite culori, şi – judecând după mormăiturile pe care le emitea din când în când – doctorul păru să le considere întrucâtva surprinzătoare.
   - Există aici un interval lung în care nu se consemnează absolut nimic, spuse el la un moment dat.
   - Da. Mă plictiseam, aşa că mi-am scos firele şi am ieşit din cameră.
   - Sper că nu fără ajutor, zise doctorul Dudden, neaşteptând din fericire să i se răspundă. Ei bine, continuă el, punând deoparte hârtiile şi făcând câteva însemnări rapide, s-ar părea că percepţia dumneavoastră subiectivă a fost corectă, cel puţin azi-noapte. N-aţi dormit deloc. Nu s-a instalat MVR-ul din timpul somnului, aşa cum ne-am fi aşteptat. Nici Faza întâi. Şi nici măcar starea de somnolenţă. Ceea ce trebuie să spun că e un lucru remarcabil, ţinând cont şi de experienţa cu maratonul cinematografic.
   - Doar v-am spus, nu dorm, zise Terry.
   - Toată lumea doarme, domnule Worth. Sper că n-o să încercaţi să mă convingeţi, acum sau altă dată, că nu dormiţi deloc de 12 ani încoace.
   - Am dormit foarte puţin, spuse Terry. Deşi, cum ziceţi, poate că doar mi-am imaginat. Sau am visat, sau mai ştiu eu ce. Se întâmplă ca oamenii să viseze că nu dorm?
   - Cu siguranţă. Se întâmplă în mod frecvent. Totuşi, în cazul dumneavoastră mi se pare puţin probabil. Haideţi să verificăm câteva dintre lucrurile pe care le-aţi discutat cu doctorul Goldsmith. Sunteţi alcoolic?
   - Din câte ştiu, nu.
   - Potrivit cifrelor pe care le am aici, aveţi un consum zilnic exagerat de alcool. Dar aş spune că nu ăsta e motivul principal al greutăţilor prin care treceţi. Dependenţa de cofeină am pomenit-o deja... Văd că nu sunteţi alergic la nimic... Nu vă supără deloc picioarele în timpul nopţii? Nu simţiţi nevoia să le mişcaţi întruna?
   - Nu.
   - Şi nici nu sforăiţi?
   - De unde să ştiu?
   - Vi s-ar putea plânge partenera.
   - N-am nicio parteneră.
   - Aha. Cu depresiile cum staţi? Vă consideraţi o persoană depresivă?
   - N-aş zice. Dacă am trecut vreodată printr-o depresie, cred c-a fost înainte să-nceapă povestea asta. Pe vremea când eram student. Şi tot ce mi-am dorit a fost să dorm.
   - Aveţi vreo teorie care să explice dorinţa asta de a dormi atât de mult?
   - Presupun că eram mai fericit când dormeam decât când eram treaz. Visam foarte frumos.
   - Aşa, deci, spuse doctorul Dudden, notându-şi acest lucru. Foarte interesant. Despre ce erau visele astea?
   - Nu ştiu. N-am reuşit să le ţin minte niciodată.
   - Şi-atunci de unde ştiţi că erau frumoase?
   - Rămâneam cu un... sentiment anume. După ce mă trezeam.
   - Hm. Iar pe urmă lucrul ăsta a luat sfârșit, nu? În 1984?
   - Da.
   - Poate că-mi povestiţi ceva despre viaţa dumneavoastră în perioada aceea.
   - Păi...
   Terry se foi în scaun, ca şi cum subiectul i s-ar fi părut stânjenitor. În acelaşi timp, în colţul buzelor i se ghici urma unui surâs nostalgic şi afectat.
   - După ce-am terminat universitatea – câteva săptămâni mai târziu – am făcut rost de-o slujbă şi-n foarte scurt timp am produs o... criză, cred că ăsta-i cuvântul.
   - Ce fel de criză?
   - Am făcut o revistă să-şi înceteze apariţia. De unul singur.
   - Şi cum aţi reuşit aşa ceva?
   - Era o revistă de cinematografie care a publicat un articol pe care trebuia să-l fi verificat personal. Din păcate, a lăsat să apară câteva... greşeli care s-au dovedit a fi defăimătoare. Ne-am trezit cu şapte procese pentru calomnie.
   - Şapte.
   - Da. Nu-i ţin minte pe toţi cei implicaţi, dar ştiu precis c-au fost Denis Thatcher, Norman Wisdom, Vera Lynn...
   - Am înţeles.
   - ... Cliff Richard, Kingsley Amis, Edward Heath...
   - Autorul a reuşit să-i calomnieze pe toţi aceşti oameni printr-un singur articol?
   - Da, din cauza unei neatenţii din partea mea. Mai bine zis...
   Zâmbetul afectat de pe chipul lui Terry se lăţi şi deveni misterios.
   - Mă rog, cred c-a fost vorba de ghinion. Un mare ghinion şi-atâta tot. Asta a fost toată frumuseţea.
   După ce se lămuri că Terry nu avea de gând să dea şi alte detalii, doctorul Dudden spuse:
   - Şi probabil că aţi rămas fără slujbă.
   - Atunci am început să colaborez pe ici, pe colo. Avusesem de gând să scriu o carte. Subiectul urma să fie un regizor – unul destul de obscur, despre care nu se scrisese mare lucru – dar şi... alte lucruri. Probleme de teorie. Voiam să scriu despre pierdere, într-un fel. Despre ideea de pierdere.
   - Dar n-aţi terminat-o?
   - Nici n-am început-o. Trebuia să trag din greu ca să mă întreţin... Lucram de cele mai multe ori până la miezul nopţii, iar la un moment dat mi-am dat seama că – fapt destul de bizar – nu prea eram obosit la sfârșitul zilei de muncă. Aşa că, în loc să mă culc, rămâneam treaz toată noaptea. Şi mă uitam la casete video. De fapt, aşa a început.
   - În cazul ăsta, apuse doctorul Dudden, nu sunteţi de acord că foloseaţi casetele video ca pe un înlocuitor al viselor pe care la un moment dat...
   Micul ceas deşteptător de pe birou începu să sune şi îl întrerupse la jumătatea frazei. Doctorul Dudden lăsă creionul din mână şi închise dosarul lui Terry cu un mic oftat de nemulţumire.
   -Mă tem că asta a fost, spuse el.
   - Poftim?
   - Nu mai avem timp. E 11.42, iar la 12 fără un sfert am altă consultaţie.
   - Bine, dar tocmai începuse să fie interesant.
   - Avem un program strict, domnule Worth. Dacă n-aţi fi întârziat 23 de minute, am fi putut face progrese mult mai mari. Acum o să trebuiască sa aşteptăm până mâine.
   - Nu se poate să nu mai aveţi măcar 3 minute.
   - Ba se poate. Pe durata primei întrevederi, în minutele acestea trebuie să vă pun câteva întrebări practice. De exemplu...
   Se opri, iar pe chip îi apăru o expresie golită de conţinut. După două-trei secunde în care privi în gol, căută într-unul dintre sertarele biroului şi în cele din urmă scoase o foaie de hârtie pe care fuseseră tipărite câteva întrebări.
   - A, da. Ciudat, parcă uit de fiecare dată de ele, zise el, citind apoi prima întrebare: „Cum v-aţi acomodat la Clinică?”
   - Foarte bine, mulţumesc, răspunse Terry, privindu-l acum cu o oarecare uimire.
   - „A fost personalul politicos şi îndatoritor?”
   - Absolut, confirmă Terry, hotărându-se să nu spună că, deocamdată, acest lucru nu era valabil şi pentru doctorul Dudden.
   - „Aveţi o cameră curată şi confortabilă?”
   Abia în această clipă Terry ezită.
   - Confortabilă, da, rosti el.
   Se opri câteva secunde, ca să savureze groaza care începuse deja să apară pe chipul doctorului Dudden. După aceea îi spuse de cuvintele scrise pe perete.

   - Psst! făcu o voce.
   Doctoriţa Madison se opri pe coridor şi privi în jur. Nu îşi dădea seama de unde venea sunetul.
   - Psst! auzi ea din nou.
   Din pragul unei uşi se ivi un deget care o chemă printr-un gest şi apoi dispăru. Doctoriţa Madison se conformă şi intră în salonul 9, unde îl găsi pe doctorul Dudden care o aştepta, alb la faţă de furie (o imagine deloc neobişnuită) şi având o poziţie a corpului care trăda toate semnele unei nelinişti ruşinate.
   - Veniţi aici, şuieră el.
   Doctoriţa se apropie de el lângă şifonier.
   - Ia uitaţi-vă la asta, spuse el. Uitaţi-vă bine.
   Îi arătă cuvintele PROST FUTU-I, care fuseseră mâzgălite cu cerneală pe perete. Lângă ele se găsea o pată mare de culoare cafenie.
   - E descoperirea domnului Worth, continuă el. Un afurisit de ziarist a trebuit să dea peste asta, fir-ar să fie. Nu e tipic? N-avem norocul ăsta de fiecare dată?
   - De ce n-a observat nimeni până acum?
   - Erau ascunse în spatele şifonierului.
   - Şi ce treabă a avut domnul Worth să mute şifonierul?
   Doctorul Dudden nu luă în seamă întrebarea, spunând în schimb:
   -Ştiu că n-o să vă placă, doamnă doctor, dar asta îmi confirmă punctul de vedere. Iată motivul pentru care trebuie să fim atenţi ce... fel de oameni internăm. Exact asta se întâmplă când laşi să intre toţi prăpădiţii.
   - Vă referiţi cumva la pacienţii fără asigurare medicală? întrebă doctoriţa Madison.
   - Nu cred că e nevoie să vă spun pe litere, zise doctorul Dudden. Femeia aia de la dumneavoastră din grup, bunăoară. Cea din Brixton. Nu vreau să par snob, dar... la ce ne putem aştepta de la o asemenea persoană? Nu tu stil, nu tu caracter...
   - Asta nu e camera Mariei Granger.
   - Nu m-am gândit la ea în mod special, e vorba de un principiu.
   Se uită mai de aproape la pata de pe perete şi strâmbă din nas.
   - Ce fel de om, spuse el, ce fel de drojdie a societăţii ar mânji pereţii unei camere cu propriile excremente?
   - O persoană cu tulburări de comportament, probabil. Adică exact genul de oameni pe care se presupune că-i ajutăm.
   Aruncă o privire superficială petei, după care se dădu înapoi.
   - Oricum, cred că-i sânge.
   - O să mă duc la domnul Worth, spuse el. Sub nicio formă n-are voie să pomenească despre asta în articol. Trebuie să facem orice ca să-şi ţină gura.
   - Sunt sigură că domnului Worth nici nu-i trece prin cap...
   - Vorbiţi cu femeia de serviciu. Imediat. Să nu mai văd porcăria asta.
   După plecarea lui, doctoriţa Madison rămase câteva minute în salonul 9, cu privirea aţintită asupra cuvintelor de pe perete şi asupra petei; şi indiferent dacă din cauza furiei provocate de lipsa de sensibilitate a colegului ei sau din compasiune faţă de făptura amărâtă care simţise nevoia nedefinită de a murdări camera în acest fel, ochii i se umplură de lacrimi în scurtă vreme, şi dintr-o dată se trezi frecând peretele cu mâneca halatului, pradă unei enervări bruşte, violente şi de-a dreptul frenetice.

   Cu câteva săptămâni în urmă, scrise Terry, am auzit fără să vreau una dintre atât de desele conversaţii de la dineurile simandicoase despre cine este „cel mai mare” regizor în activitate.
   Cei doi participanţi erau critici: unul dintre ei, provenit din vechea şcoală, se pronunţa în favoarea veteranului portughez Manoel de Oliveira, pe când celălalt, care părea să se simtă bine în rolul lupului tânăr, îl susţinea – cum altfel? ― pe Quentin Tarantino.
   A fost... ei bine, cum a fost? A fost ca şi cum m-aş fi uitat la două echipe de orbi care încercau să joace fotbal pe un teren lăsat în paragină, fără ca nimeni să fi avut bunul-simţ să le spună că porţile nu mai erau acolo de ani de zile.
   Cel pentru care mi-a părut cu adevărat rău a fost tarantinistul.
   Cel puţin, poziţia adversarului său avea un soi de coerenţă prăfuită.
   Însă cât despre lup (poate că n-ar fi rău să brevetăm o formulă nouă pentru acest specimen: Lupul Bătrân), acesta n-a părut să-şi dea seama cât de aberant era punctul de vedere susţinut – anume că, prin „revitalizarea” clişeelor din filmele de doi bani, Tarantino a ajuns de fapt la un fel de (ei bine, da, chiar a folosit cuvântul) „originalitate”. Ba chiar cred că, Dumnezeu să-l aibă în pază, e posibil să fi pomenit şi de postmodernism când a ajuns în culmea disperării.
   Cititorule, n-am avut curajul să le fac pe cele două triste figuri să nu se mai chinuie. Compasiunea tacită mi s-a părut singura reacţie adecvată la spectacolul acestor Don Quijote vlăguiţi, care continuau să vâneze stafia originalităţii din cinematograful modern. Sfatul pe care li l-aş da, dacă ar citi întâmplător aceste rânduri, ar fi să se uite cât mai repede la Chalk şi Cheese 4 (AP’) de Joe Kingsley şi să tragă învăţămintele cuvenite.

   Terry efectuă o numărătoare rapidă a cuvintelor pe calculator şi constată că folosise deja aproape o treime din spaţiul alocat recenziei. Nu că ar fi avut mare importanţă: îi plăcea să-şi prezinte teoriile în acest fel. Totuși, probabil că era bine că izbutise în sfârșit să ajungă şi la filmul propriu-zis.
   Kingsley, se înţelege de la sine, este maestrul clişeului. Pe lângă el, Tarantino pare un amator stângaci, iar asta din cauză că nu s-a lăsat momit de sofismul neoumanist potrivit căruia vechilor convenţii li se pot găsi valenţe noi. Cât despre seria Chalk şi Cheese, ea este clişeul însuşi – doi poliţişti care nu seamănă deloc intre ei, puşi să rezolve acelaşi caz – redus la esenţa cea mai pură şi mai îndestulătoare. Numărul 3, regizat de Kevin Wilmut, un englez stabilit în străinătate, a comis greşeala fundamentală de a încerca să aducă un suflu proaspăt printr-un subsidiar romanţios şi o intrigă secundară de resort politic: în acest fel s-a văzut imediat şi pretutindeni mâna moartă a studiilor şi a educaţiei lui Wilmut.
   Evident, însă, cuiva de la Fox i-a venit mintea la cap şi l-a readus pe Kingsley la cârma acestei serii care l-a propulsat în carieră şi pe care, paradoxal, şi-a asumat-o sclipitor din acel moment.
   Patru sute optsprezece cuvinte. Şi acum? se întrebă Terry. Să rezume intriga? (Dar bineînţeles că nu exista nicio intrigă.) Să discute interpretarea rolurilor? (Dar actorii din acest film nu interpretau, ci se făceau că joacă.) Să menţioneze dialogul? (Dar dialogul era exact acelaşi din filmele anterioare.) La drept vorbind, filmul aproape că nu reuşise să atingă nici măcar primul strat al conştiinţei lui Terry.
   De îndată ce pachetul sosise cu poşta de dimineaţă, acesta îl dusese la camera de observaţie de lângă dormitorul 3, unde Lorna îi arătase cum să pună în funcţiune videocasetofonul. Teoretic, filmul de pe casetă dura 97 de minute, dar nu-i trebuise atât de mult ca să-l vadă. Se uitase ca în transă la genericul de început, savurase prima scenă (un schimb de focuri prelungit, care îi făcuse şi pe alţi pacienţi să se îngrămădească în cameră ca să afle de unde venea zgomotul), iar apoi vizionase în derulare rapidă prima scenă expozitivă şi dialogurile ulterioare, care duraseră 30 de secunde, felicitându-se pe deasupra pentru faptul că vedea filmul exact aşa cum îşi propuseseră realizatorii lui, care nu slăbeau din ochi piaţa video a momentului.

   Ar fi o exagerare, scrise acum Terry, trăgându-şi scaunul înapoi în partea acoperită de umbră a clădirii (fiindcă soarele, reflectat de luciul mării, începea să-i bată orbitor in ecranul computerului Powerbook), să susţinem că recent apărutul Chalk şi Cheese 4 e un film fără cusur. Detractorii lui Kingsley – ale căror critici obtuze sper că nu înseamnă nimic pentru el – pretind că filmele lui seamănă cu nişte videoclipuri pop de 90 de minute.
   Avem aici, de fapt, un compliment sublim, la care regizorul (încă) nu şi-a câştigat dreptul pe deplin. Filmul are câteva „burţi” şi anumite momente de lâncezeală: cronometrând aleatoriu câteva secvenţe, am descoperit surprins că multe dintre ele durau mai mult de şase secunde. Însă la cincisprezece minute după vizionare, criticul nu se plânge: mă simt în continuare atras de ireverenţa emanată, de dispreţul vesel pentru public, de ura contagioasă faţă de corectitudinea politică sau de oricare alta, de energia lui huliganica. O energie care, întâmplător (ca să revenim la dueliştii noştri de la dineul simandicos), este singura disponibilă pentru realizatorii de filme din ziua de azi.
   E vorba de energia nebunească, dementă, a taurului care, la finalul luptei, deşi rănit de moarte, se repede în continuare înainte, animat doar de durere, de furie şi de voinţa inconştientă de a trăi. Aceasta este starea – terminală, dar frenetică, „fără suflu, dar într-un fel vie” – a cinematografiei americane în aceste zile de sfârșit de secol douăzeci. Iar Kingsley este maestrul ei.

   O umbră străbătu monitorul computerului, făcându-l pe Terry să-şi ridice privirile. Doctorul Dudden, care ieşise în linişte pe terasă, aştepta să i se adreseze.
   - Un cuvinţel, domnule Worth. Nu vă reţin. Departe de mine gândul să vă deranjez de la lucru.
   - Nicio supărare, spuse Terry, mijindu-şi ochii în lumina soarelui.
   - Să îndrăznesc oare să sper – să îndrăznim, de fapt, cu toţii – că aceasta e ciorna, primul pas, de tatonare, spre redactarea articolului?
   - Articolului?
   - Despre ceea ce facem aici.
   - Aha.
   Terry nu se gândise câtuşi de puţin la asta. La momentul respectiv, nici măcar nu era sigur că activitatea Clinicii era suficient de interesantă ca să merite un semnal în pagina de diverse.
   - Nu, mai am de gândit pe marginea lui.
   - Aha, sunteţi încă în faza de schiţare.
   Doctorul Dudden se sili să arboreze un zâmbet în care lipsa de sinceritate îndelung exersată se combina cu o nevoie disperată de a i se face simpatic interlocutorului.
   - Când o să începeţi să-l scrieţi – şi ferească-mă Dumnezeu să dictez sau măcar să încerc să vă influenţez sau să... contribui în vreun fel – dar, când o să începeţi să-l scrieţi, sper că mica... neregulă din camera dumneavoastră n-o să diminueze sau, mă rog...
   - Neregulă? întrebă Terry.
   - Mă refer, bineînţeles, la acel nefericit... ăă... graffito asupra căruia aţi avut amabilitatea şi gentileţea de a...
   - A, de ăla vorbeaţi, zise Terry cu un zâmbet liniştitor. Păi, ştiţi, nu pot să consemnez decât ceea ce văd: iau lucrurile aşa cum sunt, altfel spus...
   - Hmm.
   Zâmbetul de răspuns al doctorului Dudden era fragil şi nesigur.
   - Atunci, înseamnă că ne înţelegem omeneşte.
   Văzând că acest lucru nu era nici confirmat, nici refuzat de Terry, doctorul Dudden se întoarse, şovăi, se opri în loc, se mai întoarse o dată, avu o nouă ezitare şi în cele din urmă reuşi să spună:
   - Apropo, avem nişte veşti bune.
   - Da?
   - O mică breşă azi-noapte, conform electroencefalogramei.
   - Cum adică?
   - Aţi intrat în Faza întâi a somnului. Timp de 12 minute, în jurul orei 3 noaptea.
   - Şi e prima dată că s-a-ntâmplat?
   - De când sunteţi la mine sub observaţie, da. Cum am spus, o mică breşă. Fireşte, nu pot să-mi arog niciun merit. Deocamdată nu m-am ocupat în niciun fel de tratamentul dumneavoastră.
   Aşteptă (în zadar) ca Terry să manifeste o doză cât de mică de entuziasm, după care adăugă:
   - Oricum, mi-am zis că v-ar face plăcere să ştiţi.
   După ce doctorul Dudden se întoarse în clădire, Terry reciti ultimele rânduri ale recenziei şi deodată nu îşi mai dori decât să încheie articolul cât mai repede cu putinţă. Din cine ştie ce motiv, pomenirea acelei breşe îl tulburase, aşa că acum îi veni greu să se concentreze şi să ajungă din nou la gradul de implicare datorită căruia rezistase pe durata ultimului paragraf.
   Nerăbdător şi plictisit brusc, se decise să facă un lucru comod – să încheie cu un clişeu flagrant şi să presupună că publicul cititor avea să-l interpreteze ca pe o autoironie conformă punctului de vedere al recenziei în ansamblu.

   Vă recomand acest film cu toată căldura, scrise el. E de tot hazul, face furori şi e o gură proaspătă de aer stătut. Pe scurt: distracţie pentru toată familia.

   Apoi făcu să apară un tipizat pe monitor şi îşi completă factura.
   RE: recenzia de la Chalk şi Cheesp. 4 654 cuvinte x o liră = 654 lire Plus TVA@17,5% = 114, 45 Total == 768,45 lire.
   Când ajunse la jumătatea calculelor, Terry fu întrerupt de zgomotul unei ferestre deschise dintr-o dată undeva sus. Se întoarse, îşi lungi gâtul şi constată că recunoştea fereastra.
   Aparţinea, de fapt, unei camere pe care Terry avea de gând s-o exploreze din nou de îndată ce i se ivea prilejul; încăperea în care stătuse odinioară, sus la etajul trei – o mansardă lungă şi joasă, care (îşi aminti acum) dădea direct pe acoperiş. Cineva deschisese fereastra, însă Terry nu văzu cine era. O clipă mai târziu, ceva zbură – sau fu aruncat – pe fereastră.
   La început Terry îşi zise că era un pescăruş, apoi un porumbel-voiajor: un contur nelămurit şi un fâlfâit alb, profilat pe albastrul perfect al cerului la amiază. Însă dacă era o pasăre, nu mai ştia să zboare, căci după ce pluti câteva clipe graţie curenţilor de aer, începu să se îndrepte spre pământ în spirale lente, din ce în ce mai mici. Când ajunse mai aproape, Terry văzu că era un avion mare de hârtie, care acum se roti scurt deasupra capului său, se întoarse brusc şi o zbughi spre mare, pentru ca după aceea să descrie o rotire perfectă de 180 de grade, să se îndrepte glonţ spre pieptul lui, iar apoi să piardă înălţime, să coboare şi în cele din urmă, folosind tastatura computerului ca pistă de aterizare, să i se oprească graţios în poală.
   Terry auzi fereastra închizându-se la loc. Se ridică ţinând în mână avionul de hârtie, îşi duse cealaltă mână streaşină la ochi şi încercă să desluşească o eventuală siluetă în spatele geamului de sus, care reflecta razele soarelui. Însă era prea târziu.
   Apoi netezi bucata de hârtie şi citi mesajul mâzgălit pe ea:
   ÎNTREABĂ-L DE STEPHEN WEBB.

5

   Lungile conversaţii nocturne ale lui Robert cu Sarah aveau un efect profund.
   Păstrând ca pe o comoară amintirea bunătăţii ei când îl ascultase şi susurul blând al glasului ei când îi făcuse la rându-i confidenţe, tânărul se cufunda repede într-o comă romantică din care nu părea să fie capabil să-şi revină. Îşi făcea de lucru prin bucătărie, aşteptând-o să apară, pândea pe coridor, lângă uşa de la dormitorul ei, bântuia prin camera cu televizorul seară de seară şi făcea plimbări inutile pe potecă de-a lungul falezei stâncoase la ora la care presupunea că Sarah îşi terminase orele, repetând diverse formule de salut care să mimeze surpriza. Îi cumpăra cadouri şi le arunca aproape imediat, considerându-le nepotrivite, alăturea cu drumul; se pieptăna în fiecare oră şi se bărbierea de două ori pe zi (inclusiv pe picioare, chit că n-o făcea pentru ea).
   Însă în cea mai mare parte a zilei stătea pur şi simplu la el în cameră, neglijându-şi munca, şi se uita pe pereţi, în timp ce mintea lui devenea un ecran cinematografic personal, pe care se proiectau scene din ce în ce mai aţâţătoare: scene în care o mângâia pe păr, încercând pentru prima dată s-o ţină de mână cu un aer temător, înfiorându-i cu buzele curbura perfectă a urechii, sărutându-i puful de pe ceafă. Zile în şir rămânea în cameră şi visa în acest fel. Zile în şir se convingea că, la momentul proximei întâlniri, dragostea lor împărtăşită avea să iasă la iveală brusc, spontan, într-o revărsare blândă şi irezistibilă.
   Totuşi, exista o problemă. Se părea că Sarah dispăruse. Nimeni din casă nu îşi aducea aminte s-o fi văzut în ultima vreme, iar din cele declarate de doamna Sharp, soţia îngrijitorului, patul ei era neatins de o săptămână.
   După 8 zile petrecute în acelaşi mod, Robert îşi dădu seama că nu mai rezista: trebuia să iasă din casă şi s-o caute prin campus.
   Epuizanta cercetare preţ de o oră şi jumătate a Bibliotecii, a Centrului de Arte şi a clădirii Uniunii nu se soldă, totuşi, cu niciun rezultat, aşa că în cele din urmă luă un autobuz până în oraş şi se îndreptă spre singurul alt loc unde puteau fi găsiţi studenţii în dimineţile ploioase de sâmbătă: Cafe Valladon. Aici nu dădu peste niciun client, în afara vechiului său prieten Terry, care stătea într-un colţ şi îşi acoperise masa cu o mulţime de notiţe aşezate într-o dezordine totală.
   Cei care intrau pentru prima dată în local se aşteptau de obicei la ceva esenţialmente galic şi sofisticat, gen cafe noir şi pain au chocolat. În loc de asta, găseau mese şi banchete masive din lemn de pin, sticle vechi de lapte pe care se depusese ceara lumânărilor, nişte pereţi acoperiţi cu instrumente nautice de demult şi rânduri întregi de cărţi cartonate sau broşate, care fuseseră cumpărate cu preţ redus.
   Găseau ditamai turtele cu ovăz pe care aproape că nu le puteau dovedi, felii de pâine cu cereale cu brânză topită şi şuncă glazurată cu miere, precum şi ceşti imense în care abureau cafeaua neagră sau ceaiul dulce şi aromat. Găseau un interior în permanenţă întunecat, cavernos, unde Slattery stătea în spatele tejghelei şi nu se ridica niciodată să-l servească pe următorul client până nu termina de citit fraza din scrierile filosofice în care era adâncit în momentul respectiv. Şi trebuie spus că, din punctul de vedere al vieţii sociale şi intelectuale, găseau ceva mai vibrant decât acest tânăr slab, gălbejit şi cu înfăţişare de tocilar, care studia cinematografia şi care, la intrarea lui Robert, îşi ridică privirea şi, în loc de bun venit, îşi împinse în faţă cana pe trei sferturi goală, mormăind „Încă una, bine?” şi cufundându-se la loc în studierea însemnărilor.
   Robert nu prea îl văzuse pe Terry în acest semestru şi observă, după ce luă cana umplută din nou şi se întoarse la masa lui, că arăta chiar mai nesănătos şi mai palid ca de obicei. Avea nişte pungi mari sub ochi şi, în timp ce umplea hârtiile cu un scris furibund, era silit să se întrerupă cam de două ori pe minut şi să caşte cu gura până la urechi, suspendându-şi temporar buna funcţionare a tuturor celorlalte facultăţi.
   După cum aflase Robert în decursul prieteniei lor de doi ani, Terry detesta pătimaş lumina soarelui şi se simţea cu adevărat bine doar în trei locuri: înăuntrul unei săli de cinematograf, la Cafe Valladon (unde semiîntunericul obişnuit îi convenea de minune) şi - mai presus de toate - în interiorul cufundat în beznă al propriului dormitor, locul unde prefera de fapt să stea în cea mai mare parte a zilei - căci în această perioadă a vieţii lui, Terry însuşi susţinea că avea nevoie de minimum 14 ore de somn pe zi, fără de care nu era bun de nimic. Iar asta nu fiindcă ar fi considerat somnul o experienţă cât de cât relaxantă, şi nici fiindcă ar fi fost principalul obiectiv pe care şi-l fixase.
   În cazul lui, dormitul era echivalentul unei explorări nocturne, şi probabil că aşa se explica expresia flămândă şi roasă de griji care i se citea în ochii bântuiţi de o oboseală nesfârşită. Căci Terry era năpădit de vise: vise, insista el, ale unei frumuseţi cvasiparadisiace; vise despre grădini scăldate în lumina soarelui, privelişti dumnezeieşti, picnicuri stropite cu ambrozie şi partide perfecte de sex, care combinau oarecum extazul carnal cu inocenţa adamică. Vise care împrumutau prospeţimea celor mai pure şi mai idealizate amintiri din copilărie, aflate dincolo de puterea de invenţie a celui mai rodnic, împlinit şi asiduu fantezist. În fiecare noapte avea parte de asemenea vise. În fiecare noapte îl seduceau şi-l chinuiau, măcar de atâta lucru era sigur. Totodată, însă, nu reuşea niciodată să ofere detalii precise, fiindcă tocmai asta era ciudăţenia lor, în fiecare dimineaţă îi dispăreau din memorie în cele câteva secunde fatale de care avea nevoie ca să redevină conştient.
   Terry era dependent de propriile vise: acestea reprezentau cea mai pură, vitală şi preţioasă parte a vieţii lui, şi din cauza asta petrecea minimum 14 ore zilnic urmărindu-le prin mintea lui adormită. Dar se enerva teribil fiindcă îşi aducea aminte doar de fragmentele care îl sâcâiau cel mai mult, aşa încât nu putea să le descrie nimănui şi nici să scape de amintirea lor după ce se trezea.
   Ce-i drept, se întâmpla uneori ca anumite crâmpeie de vis să iasă deodată la suprafaţă, iar atunci le consemna cât mai repede cu putinţă, pe orice avea la îndemână; prin urmare, însemnările lui despre construirea feminităţii în le film noir, de pildă, erau presărate cu formule criptice de genul: „miros de trandafiri, răsuflarea caldă a unui leu”, „o vale, o femeie, puf de scai” sau „goală, între crengile unui păr”. Însă aceasta era doar o palidă consolare care, simţea el, nu compensa nici pe departe teribila conştiinţă a faptului că i se ofereau în fiecare noapte viziuni ale unei lumi mai bune, la care soarta voia să nu poată ajunge niciodată.
   - Arăţi groaznic, spuse Robert, în timp ce se aşeza.
   - Aşa mă şi simt. Nici tu nu eşti mai breaz, să ştii. Ce faci aici?
   - Caut pe cineva. Tu?
   - O aştept pe Lynne.
   Lynne era cea mai recentă prietenă a lui Terry.
   Acesta se obişnuise să înceapă diverse relaţii şi să le pună punct cu aceeaşi viteză, fără ca vreuna dintre ele să dureze mai mult de o lună-două; femeile care îl considerau interesant într-o primă fază se săturau în scurt timp, după cât se părea, de tabieturile lui excentrice legate de somn şi de obsesia lui pentru cinematograf. (În zilele proaste, nu era capabil să discute despre nimic altceva.)
   Terry nu observa aproape niciodată intrarea acestor relaţii în impas şi se arăta întotdeauna mirat şi nedumerit când primea în cele din urmă dovada incontestabilă a încheierii lor: de exemplu, dispariţia bruscă din dulap a tuturor hainelor prietenei lui sau, după ce ieşea la lumina soarelui de după-amiază din întunericul unei săli de proiecţie din cadrul Catedrei de Film, conştientizarea bruscă a faptului că trecuse mai bine de o săptămână de când o văzuse ultima oară pe femeia care, chipurile, stătea cu el în cameră. Robert nu avea idee când avea să se întâmple ceva asemănător şi cu Lynne.
   De aceea se mulţumi să întrebe complezent:
   - Ce mai face?
   - Bine, spuse Terry, sorbind prudent din cana de ciocolată fierbinte (nu bea niciodată cafea, fiindcă îl ţinea treaz) şi încruntându-se după câteva clipe. În după-masa asta tre’ să facem o plimbare cu maşina. Să admirăm natura, cum ar veni.
   - Sună bine.
   Terry clătină din cap.
   - Pierdere de vreme. Unde mai pui că e un film de Douglas Sirk pe BBE.
   Se uită la Robert cu speranţă în priviri.
   - Bănuiesc că nu vrei să vii şi tu, nu? E loc berechet pentru trei. Poate că ne-am simţi mai bine.
   Robert mai fusese în excursie cu Terry şi prietenele lui.
   Perspectiva de a asista la câteva ore de împunsături reciproce nu îl atrăgea defel.
   - Nu, mulţumesc, zise el. Ştii cum e, când chibiţezi pe lângă o pereche... Mai mult v-aş încurca.
   - Bine, dar cu mine şi Lynne lucrurile stau altfel, insistă Terry. La ora asta ne înţelegem de minune. Fără certuri, doar... tăceri prietenoase. Nu te-ai simţi deloc în plus.
   Se ridică şi se căută prin buzunare.
   - Mi-ar prinde bine nişte mâncare. Ai ceva bani?
   La un calcul atent, resursele lor comune se cifrau la puţin peste 3 lire, iar Terry aprecie că urma să aibă nevoie de o mare parte din sumă pentru benzină. Totuşi, aruncând o privire conspirativă prin local, spuse „Nu intra în panică” şi, dintr-un raft de deasupra mesei vecine, scoase un exemplar vechi şi cartonat din Marile speranţe.
   Deschizând cartea cu grijă, îi zise celuilalt:
   - Ia uite-aici - pagina două 250.
   În carte se găsea o bancnotă de 10 lire. Robert fu impresionat.
   - Când ai pus-o acolo?
   - Cam acum 6 luni, răspunse Terry. Când stăteam mai lejer cu banii. Am presimţit c-or să prindă bine. Du-te şi ia nişte sandvişuri, da?
   La puțin timp după aceea, pe când Terry era jos la toaletă, îşi făcu apariţia Lynne.
   - M-a rugat să vin cu voi, îi spuse Robert, dar nu cred c-o să merg. Nu-mi place să-mi bag nasul.
   - A, te rog frumos, hai şi tu, stărui ea. Zău c-ar fi mai bine să avem pe cineva cu noi, relaţia noastră scârţâie rău de tot. Am impresia că nu mai avem ce să ne spunem unul altuia.
   - Şi, mă rog, unde mergeţi?
   - Ceva mai sus pe coastă. Ştiu că acum e cam urât, dar au zis la meteo că mai târziu se face frumos şi iese soarele.

   După două ore în care merseră cu maşina pe o ceaţă umedă, ploaia deveni torenţială pe la 3, moment în care Terry descoperi că ştergătoarele de parbriz nu funcţionau.
   Ieşiră de pe drum şi opriră în dreptul unei parcări. Lynne le oferi un pachet de Polo reprezentând singurele provizii pe care le aveau la ei.
   - Grozav, mustăci Terry. E mult mai bine decât să stăm la mine-n cameră şi să ne uităm la Mesaj purtat de vânt.
   Robert şterse condensul apărut pe geamul din spate şi se uită la porţiunea mohorâtă de coastă care aproape că nu se mai desluşea din cauza ploii dese.
   - Oricum, cred că l-am mai văzut, spuse el. O melodramă în toată regula, cu Rock Hudson în rol de magnat al petrolului. Un fel de Dallas mai siropos din anii ’50.
   - Mă rog, asta crede unul ca tine, zise Terry condescendent.
   - Ce vrea să însemne asta, de fapt?
   - Adevăratul cineast, explică Terry, ştie că Sirk e unul dintre cei mai importanți regizori care au lucrat la Hollywood. Până şi o vizionare psihanalitică de bază te lămureşte că omul a înţeles profund nevrozele sexuale pe care s-a întemeiat visul american.
   - Vrăjeală, rosti Robert, întorcându-se spre geam.
   - Nu ţi-a dat niciodată prin cap, spuse Lynne, adresându-i-se lui Terry, dar fără să se uite la el, că în toate filmele astea umbli după ceva care de fapt nu există?
   În vocea ei se ghicea o doză de amărăciune şi lehamite.
   - N-am spus că filmele lui sunt perfecte, declară Terry.
   Se gândi la această afirmaţie, iar apoi începu să brodeze pe marginea ei, în stilul unei autentice prelegeri universitare:
   - Bineînţeles, ne putem gândi la un film perfect. Asta nu înseamnă că va fi neapărat ceva agreabil sau înălţător. E posibil să iasă cel mai deprimant lucru care s-a făcut vreodată. Important este să aibă o viziune consecventă şi fără cusur. Sunt convins că un asemenea film există. Deocamdată nu fac decât să acumulez deprinderile cu ajutorul cărora să-l caut.
   - E ca şi cum ai încerca să-ţi aduci aminte visul perfect, îi sugeră Robert.
   - Aoleu, nu-l face s-o dea pe vise, pentru Dumnezeu, spuse Lynne. M-am săturat de visele lui până peste cap. Dacă-l auzi, zici că-i singurul om din lume care a visat vreodată.
   - Eu, unul, n-am mai visat aproape deloc în ultimul timp, mărturisi Robert.
   - Eu visez mereu.
   - Despre ce?
   - Păi, în primul rând, despre o discuţie de 10 minute cu Terry, în care să nu pomenească de Ingmar Bergman. Dar asta-i mica mea fantezie şi-atâta tot.
   Lynne căzu pe gânduri câteva clipe.
   - Ştiu şi eu... banalităţi, prostioare... Acum câteva nopţi, de pildă, am visat că stăteam într-un pat de spital lângă Winston Churchill. Mânca mazăre şi din când în când îmi arunca şi mie câte-o boabă. Pe urmă spitalul s-a transformat în bungaloul bunică-mii şi-au apărut o grămadă de pompieri care cântau tema principală din Hello, Dolly.
   Văzu că Terry nu era impresionat.
   - Nu te uita aşa la mine. Nu putem s-avem toţi cele mai profunde vise din lume.
   - N-am zis nimic.
   - Şi ştii ceva, ce-ar fi să ieşi din maşină şi să repari naibii ştergătoarele alea? Măcar o dată fă şi tu ceva folositor.
   Bombănind enervat şi strângându-şi haina pe lângă corp cât putu de tare, de parcă în acest fel ar fi reuşit să se ferească de ploaie şi de frig, Terry se dădu jos din maşină şi pierdu câteva minute trăgând de ştergătoarele de parbriz şi sucindu-le fără chef.
   Reparaţiile auto nu se numărau printre punctele lui forte.
   - Odată am visat şi eu un spital, spuse Robert între timp. De fapt, e cam singurul vis de care-mi aduc aminte. Cred că aveam 9 sau 10 ani... Mă găseam într-un loc foarte arid, deluros şi îmbâcsit. Şi mai era o femeie, o femeie între două vârste, cu o uniformă de asistentă medicală, care stătea pe marginea drumului şi arăta cu mâna, arăta undeva departe. Mai încolo pe drum, în faţa noastră, se ridica o clădire mare – în direcţia ei arăta. Vedeam construcţia ca prin ceaţă şi ştiam că-i un spital, un fel de spital militar, de fapt. Iar în spatele femeii se afla un indicator. Stătea însă chiar în faţa lui, aşa că nu puteam să-l citesc pe tot.
   - Ştiai ce era scris pe indicator? întrebă Lynne.
   - Nu. Era doar un cuvânt, dar nu-l vedeam. Asta mă scotea din minţi. Nu ştiam decât că era într-o altă limbă.
   - Se mai întâmpla şi altceva în visul ăsta?
   - Nu, atâta tot.
   Lynne chibzui asupra detaliilor.
   - Ce crezi, asistenta medicală îţi spunea să te duci la spital?
   - Nu ştiu. Presupun că da.
   - Ei bine, cred c-ar trebui să pui pe cineva să-ţi analizeze visul. Dacă încă-l ţii minte după atâţia ani, înseamnă că încearcă să-ţi spună ceva.
   Terry deschise uşa şi se trânti murat de ploaie la volan.
   - Pierdere de vreme în toată regula, spuse el.
   După aceea tăcură cu toţii, ascultând zumzetul intermitent al maşinilor care treceau pe lângă ei şi şuieratul cauciucurilor pe asfaltul ud.
   Lui Robert i se păru cel mai deprimant sunet din câte existau; îi amintea de vacanţele petrecute cu familia în Devon, când maică-sa şi taică-său se ciondăneau pe locurile din faţă şi beau termosuri întregi de cafea, în timp ce maşina cu geamurile aburite era oprită într-una dintre parcările cu vedere la mare, iar vremea era urâtă chiar şi în iulie. Seara mâncau la câte un restaurant ieftin, taică-său bea vin şi tărie până se îmbăta, iar maică-sa trebuia să se aşeze la volan şi să-i ducă înapoi la cabană sau la pensiune.
   Deodată, avu o imagine vie a lui taică-său urinând seara târziu pe zidul unei pensiuni, în timp ce proprietăreasa deschidea o fereastră-ghilotină de la etajul doi şi striga la el. „Chem poliţia!” îl ameninţase ea în cele din urmă, la care el chicotise şi-i replicase: „Eu sunt poliţia!” Oricum, nu mai stătuseră acolo decât până dimineaţă.
   Terry încercă să dea drumul la radio, dar nu prinse decât nişte muzică de operă şi comentariul unui meci de fotbal. După puţin timp închise aparatul, căscă şi se întoarse spre Robert, întrebându-l:
   - După cine-ai zis că umblai de dimineaţă la Cafe Valladon?
   - N-am zis. Era cineva din casă.
   - Aha, spuse Terry, căruia probabil că-i fusese stârnit interesul de felul cum răspunsese Robert. Băiat sau fată?
   - Fată. N-a mai văzut-o nimeni de-o săptămână. M-a cam pus pe gânduri.
   Lynne se uitase pe geam, fără să ia parte la discuţie şi plictisită de moarte. Însă acum se învioră şi spuse:
   - Nu cumva o cheamă Sarah? Sarah Tudor?
   Robert deveni brusc atent pe bancheta din spate.
   - De unde ştii?
   Lynne surâse mulţumită.
   - Intuiţia.
   - Se întâmplă s-o cunoşti? întrebă Robert.
   - Ba bine că nu. În anul întâi am fost colege de palier. Toată lumea o cunoaşte pe Sarah.
   Robert nu ghici sensul real al cuvintelor lui Lynne, dar ceea ce auzi nu-i făcu plăcere.
   - Cum arată? se interesă Terry.
   - Micuţă, răspunse Lynne. Slăbănoagă. Ochi albaştri, spălăciţi. Poartă mereu o geacă de blugi. Blondă, înălţime medie, ba chiar scundă, cam ca paiul.
   - Nu-i deloc ca paiul, protestă Robert.
   - Ba e exact ca paiul. De-aia i se zice Worzel.
   - Cine-i zice Worzel?
   - Toată lumea. De la Worzel Gummidge, sperietoarea. E doar una dintre porecle, normal.
   Îngrozit cu anticipaţie la gândul răspunsului, dar incapabil să se abţină, Robert întrebă:
   - Celelalte care-s?
   - Păi, unii îi spun Sarah Vomă, după o chestie de pomină, când s-a dus la restaurant şi a vărsat peste toţi ăilalţi de la masă. Alţii îi zic Gregoriana, de când îi trăgea clopotele un individ nesuferit pe care-l chema Gregory. Şi mai sunt câţiva care-i spun Rip van Winkle, fiindcă are fermecătorul obicei de-a adormi chiar în timp ce vorbeşti cu ea, dacă n-o interesează ce-i spui.
   Robert se încruntă.
   - S-ar putea ca asta să nu fie din cauza ei, o scuză el. Cred că există un fel de boală...
   - Dar cei mai mulţi, zise Lynne, care nu îşi încheiase pomelnicul poreclelor, cei mai mulţi îi spun Sarah Nebuna.
   Robert avu o strângere de inimă şi mai mare.
   - Şi de ce, mă rog? întrebă el inutil.
   - Fiindcă e ţăcănită de-a binelea. Le spune oamenilor c-a stat de vorbă cu ei şi c-au făcut nu ştiu ce chestii împreună, şi când colo, toate sunt invenţii. A luat-o pe mirişte rău de tot.
   Robert hotărî că deja se sărea peste cal.
   - Asta n-o mai cred.
   - E adevărat, spuse Lynne. De aceea m-am şi gândit că persoana pe care-o căutai ar fi putut fi Sarah, fiindcă ne-am întâlnit acum câteva zile şi mi-a povestit de tine. A zis tot felul de lucruri, şi pun pariu că jumătate sunt bazaconii.
   Robert nu putu să nu fie emoţionat de faptul că Sarah nu-l uitase, deşi nu-l mai văzuse de o săptămână, şi că - pe deasupra - îl considera suficient de interesant ca să discute despre el cu prietenele.
   - De ce, ce-a spus?
   - Păi, a spus că nu de mult ţi-a murit pisica şi că ai fost foarte amărât.
   - Da, aşa e.
   - Şi că pe urmă ai stat cu ea câteva ore noaptea pe terasă, pe un frig cumplit, şi-aţi vorbit despre sensul vieţii.
   - Chiar am vorbit.
   - Unde mai pui că bate toba pe la toţi că ai o soră geamănă.
   Se lăsă o tăcere mustind de aşteptare. Terry se întoarse şi îi aruncă o privire glumeaţă, provocatoare.
   - Ei, bine?
   - Ei bine, ce?
   - Doar n-o să ne spui că şi treaba asta e adevărată.
   Robert îl privi la rândul lui, conştient în acelaşi timp de ochii iscoditori ai lui Lynne.
   - Dacă vreţi să ştiţi, este, spuse el.
   Terry rămase câteva clipe - foarte puţine - cu gura căscată. Se uită de la Robert la Lynne şi de la Lynne la Robert, încercând să-şi dea seama dacă nu cumva cei doi puseseră la cale vreo farsă.
   - Am fost la tine acasă, rosti el. Ţi-am cunoscut familia. N-ai nici fraţi, nici surori.
   - Ce-a mai spus despre ea? întrebă Robert, ignorându-l deocamdată pe Terry.
   Lynne îi răspunse:
   - Din câte zice Sarah, ai avut o soră geamănă pe nume Cleo, dar părinţii nu aveau cum să vă crească pe amândoi, aşa că au încredinţat-o spre adopţie când tu aveai doar câteva zile, iar de-atunci n-ai mai văzut-o niciodată.
   Robert nu spuse nimic, deşi expresia de pe chipul lui sugera că se adâncise în nişte gânduri cu totul personale, care i se cristalizau cu destule reţineri. Terry observă acest lucru şi îşi propuse să-i smulgă adevărul cu forţa.
   - Ia zi, minte? Sunt scorneli?
   - Bineînţeles că nu. Cum ar putea cineva să inventeze una ca asta?
   - Ai o soră geamănă pe care-o cheamă Cleo şi nu mi-ai spus?
   - De ce ţi-aş fi spus? N-am văzut-o în viaţa mea.
   - Mă cunoşti de 2 ani - suntem prieteni de doi ani - şi nu mi- ai spus că ai o soră geamănă. În schimb, nimereşti peste-o ciudată, stai de vorbă cu ea şi după 5 minute îi spui tot?
   - Nu e ciudată. N-are nimic ciudat.
   Lynne pufni la auzul acestor cuvinte şi zise:
   - Oricum, Terry, o ştii şi tu pe Sarah Tudor. Ea a-nceput... mă rog... povestea aia – cu Ronnie.
   Iar Robert avea să-şi aducă aminte mai târziu de clipa când auzise acest nume pentru prima oară, de presimţirea imediată care pusese stăpânire pe el şi de conştiinţa grabnică a faptului că se găsea în cădere liberă, în picaj spre o prăpastie fără fund.
   Deocamdată, ştia precis că toate speranţele pe care le nutrea de o săptămână încoace – şi pe care le considerase extrem de vagi şi lipsite de conţinut, pentru ca acum să le recunoască dintr-o dată drept nişte monstruozităţi concrete – aveau să se ducă pe apa sâmbetei. Se simţi cotropit de panică.
   - A, de ea e vorba? întrebă Terry între timp. De ea discutăm? Normal c-o ştiu. Alaltăieri, când am avut o convorbire mai aprinsă cu Ronnie, stătea la masa noastră.
   - Micuţă... începu Lynne.
   - Slăbănoagă, ochi albaştri, spălăciţi, geacă de blugi, păr blond-pai. Şi dusă rău de tot cu pluta.
   - Aşa e, confirmă Lynne. Ai observat şi tu, nu?
   - Nebună de legat, aşa ne-am zis toţi. Ronnie bătea câmpii ca de obicei despre bărbaţii care sunt violatori din naştere şi-şi caftesc nevestele, la care fata asta – cu care nu vorbise nimeni până atunci – s-a băgat nitam-nisam şi-a spus că e de acord. După aia s-a ridicat şi-a plecat, cât pe-aci să răstoarne masa.
   - M-am îndrăgostit de ea, zise Robert.
   Terry şi Lynne se răsuciră pe locurile lor ca la un semn şi-l priviră în linişte. Niciunul nu-i puse la îndoială afirmaţia, dar Robert simţi o plăcere atât de rapidă şi neaşteptată, o uşurare atât de completă când o formulase, încât se hotărî s-o repete cu orice risc.
   - M-am îndrăgostit de ea, spuse el. După părerea mea, e minunată. Cred că e persoana cea mai frumoasă şi mai drăguţă din câte-am întâlnit.
   Terry tăcu uluit: nu-l mai auzise pe Robert spunând aşa ceva.
   Lynne se mulţumi să clatine sceptică din cap şi să se uite din nou prin parbriz.
   - Ei bine, ăsta da, punct de vedere inedit, acceptă ea.
   - Când spui că e-n vorbă cu individul ăsta pe nume Ronnie, continuă Robert pe un ton fără inflexiuni, presupun că asta înseamnă că au o aventură, nu?
   - N-am zis că umblă cu un individ pe nume Ronnie. Nu asta am spus.
   Preţ de o clipă, Robert se cramponă de aceste cuvinte, iluzionându-se că nu auzise bine prima dată şi spunându-şi că încă era posibil să fie totul în regulă.
   - Am crezut...
   - De data asta zău c-ai făcut o alegere brici. Te-ai autodepăşit, pe cuvânt.
   Apoi Lynne îi explică, răbdătoare şi destul de amabilă:
   - Are o aventură, dar nu cu un bărbat. Ronnie e fată. Numele e un diminutiv de la Veronica.
   Prăpastia se căscă din nou – de două ori mai largă şi chiar mai neagră decât ar fi crezut cu putinţă Robert.
   - Dar mi-ai spus c-a umblat cu un tip pe care-l cheamă Gregory, rosti el excedat.
   - Ei bine, acum umblă cu o fată pe care-o cheamă Veronica.
   Într-un târziu, cel care îşi asumă sarcina de a i-o spune pe şleau se dovedi a fi Terry:
   - E lesbiană, Bob.
   Robert se uită la Lynne pentru confirmare, ca şi cum chiar şi în această clipă tot mai spera că era doar un renghi pe care i-l jucase prietenul lui ca între bărbaţi. Dar Lynne se mulţumi să încuviinţeze din cap.
   - Începând de luni, spuse ea.
   Între timp, ploaia aproape că se oprise. Terry răsuci cheia în contact.
   - Dar tot nu-mi vine să cred că suntem prieteni de 2 ani şi nu mi-ai spus că ai o soră geamănă, declară el.
   Se uită în oglinda retrovizoare, semnaliză şi se încadră la loc pe drum, în direcţia spărturii dintre nori şi a soarelui şovăielnic ale cărui raze aruncau o lumină palidă.

   A doua zi după lunga discuţie cu Robert, într-o după-amiază caldă dar vântoasă de vineri, Sarah intrase la Cafe Valladon şi o zărise pe Veronica stând cu alte trei femei; se oprise în prag, neştiind ce să facă mai departe; o văzuse pe Veronica desprinzându-se de grup şi apropiindu-se de ea, cu faţa luminată de un zâmbet de recunoaştere şi de bun-venit; simțise atingerea unei mâini pe braţ şi se trezise condusă la o masă liberă, unde se părea că aveau să poarte o discuţie între patru ochi.
   Scosese cărţile din rucsacul de pânză şi explicase că nu reuşise să treacă prin toate; Veronica se scuzase pentru că i le pusese în braţe în felul acela şi pentru că dăduse de înţeles că, în anumite direcţii, mai avea mult de citit; fusese o mojicie, dar de fapt recursese la o asemenea stratagemă ca să fie sigură că avea s-o mai vadă. Se dusese în spatele tejghelei şi adusese două cafele (Slattery remarcându-se printr-una dintre acele absenţe prelungite şi misterioase, care păreau să afecteze atât de puţin bunul mers al lucrurilor în local). Iar apoi începuseră să stea de vorbă.
   Sarah o sunase din nou pe Veronica a doua zi. Cele două luaseră masa împreună, apoi se duseseră seara târziu la un film, iar Sarah pierduse ultimul autobuz spre casă; în dimineaţa următoare, se trezise într-un sac de dormit, în camera din campus a Veronicăi. Iar în cealaltă dimineaţă făcuse ochi în patul ei.
   Sunetul care o trezise fusese un declic: cineva dăduse drumul unui casetofon portabil. Sarah mai moţăise pe parcursul primelor minute de bandă, după care se deşteptase complet şi începuse să cerceteze din ochi împrejurimile în timpul unui cântec al lui Billie Holiday: I’ve got those Monday blues Straight through Sunday blues
   - Ia spune, aşa e? întrebase Veronica, aşezată pe marginea patului.
   - Ce să fie?
   - Voiam să ştiu dacă te-ncearcă tristeţea zilelor de luni.
   - E luni?
   Sarah se ridicase neliniştită în capul oaselor şi se uitase la ceasul de pe noptieră. Era 10 şi un sfert.
   - Drace, aveam curs la 9 jumate.
   - Ai ochii grei de somn.
   Veronica încercase să-i atingă ochii uşor cu arătătorul, dar Sarah tresărise şi se vârâse la loc sub plapumă.
   - Fac pariu că ţi-ar prinde bine o cafea.
   - Mm, cum să nu!
   - Şi mie, spusese Veronica, numai că din păcate am băut-o ieri pe toată.
   Se ridicase şi se întinsese, lăsând să i se ghicească trupul puternic şi vânos sub un tricou lung, care îi ajungea până sub genunchi.
   - Oricum, cred c-ar trebui să băgăm ceva la stomac la Jonah’s. Cafea, micul dejun, tot tacâmul. Ce zici?

   Micul dejun nu se mai servea după 10 şi jumătate, aşa că se îmbrăcaseră repede, sosiseră la timp şi fuseseră răsplătite cu un mic dejun compus din jambon, ciuperci şi nişte porţii mari de ouă jumări în curs de solidificare.
   Flămândă, Veronica îşi înfulecase porţia, după care începuse să înfigă furculiţa în moviliţa cauciucată de jumări de care Sarah - care stătea încordată în faţa ei şi părea întrucâtva consternată - nu se atinsese. Niciuna dintre ele nu fusese prea vorbăreaţă, cel puţin până când la masă li se alăturase timp de câteva minute o studentă la istorie pe nume Lynne, dar chiar şi atunci singura care vorbise fusese Veronica. Sarah se jucase cu pliculeţul de zahăr, împingând tot conţinutul spre partea de jos şi împăturind plicul în două, iar apoi apucându-l de la celălalt capăt şi repetând procedeul, până când pliculeţul se rupsese, iar zahărul se împrăştiase peste resturile micului ei dejun.
    - Eram sigură c-o să se întâmple asta, spusese Veronica.
   Între timp, Lynne plecase.
   - Îmi pare rău, se scuzase Sarah râzând. Un obicei prost.
   Îşi trecuse o mână prin păr, apucând un smoc şi trăgând uşor de el. Încă un truc; un gest care izbutise deja să-l farmece pe Robert.
   Iar acum iată că şi Veronica îl sesizase pentru prima oară.
   - Ce vrei să faci azi? întrebase ea.
   - Nu ştiu, răspunsese Sarah cu o voce stinsă. Drept să-ţi spun, mă simt cam ciudat.
   - Am observat.
   - Atâta doar că... tot ce e...
   Sarah îşi îndreptase privirea spre masa alăturată. Deşi restaurantul era aproape gol, trei studenţi preferaseră să se aşeze acolo şi tocmai începuseră o discuţie fragmentată, fără cap şi fără coadă.
   - E foarte jenant, dar... ţii minte ce ţi-am spus ieri despre ce visez? (Oare chiar îi povestise acest lucru Veronicăi, deşi o cunoştea doar de câteva zile?) Despre cât de vii sunt uneori visele astea?
   Veronica dăduse din cap.
   - Ei bine, azi-noapte te-am visat pe tine.
   - Pe mine?
   - Pe noi două.
   Sarah se mai uitase o dată la cei trei studenţi. Aceştia molfăiau nişte batoane de Kit-Kat şi nu scoteau un cuvânt.
   - Eram...
   - Da? făcuse Veronica.
   - ... împreună în pat. Veronica ridicase din umeri.
   - Mi se pare o chestie destul de nevinovată. E singurul motiv pentru care ai figura asta chinuită?
   - Ştii cum e după ce-ai visat pe cineva, spusese Sarah. A doua zi nu-l mai vezi cu aceiaşi ochi.
   - Asta aşa e, întărise Veronica. Mai ales dacă-i vorba de un vis erotic, din câte ştiu.
   - Păi tocmai, rostise Sarah aproape şoptit.
   - Cum adică, „tocmai”?
   - Adică... „tocmai”.
   - Ai avut un vis erotic, asta vrei să-mi spui?
   Sarah dăduse din cap, după care spusese (cu un glas mai discret decât o şoaptă):
   - Aş vrea să se care janghinele astea.
   - Ce te face să crezi c-a fost un vis? o descususe Veronica.
   - Sunt sigură că-s atenţi la ce vorbim.
   - Tu, în schimb, e clar că nu eşti.
   Sarah se uitase la ea, cu ochii din ce în ce mai mari. Într-un târziu, desluşise sensul real al întrebării ei, iar urmările sale deveniseră dintr-o dată şocant de limpezi, chiar în timp ce o auzea repetată:
   - Ce te face să crezi c-a fost un vis?
   Următoarele cuvinte ale lui Sarah fuseseră rostite foarte încet:
   - Ştiu c-a fost.
   Iar apoi şi mai încet:
   - Sunt sigură c-a fost.
   Veronica surâsese şi clătinase din cap. După care spusese:
   - Cred c-o să mă îndrăgostesc de tine, Sarah.

6

   La ora două în după-amiaza aceea, Terry intră în biroul gol al doctorului Dudden şi – fără permisiunea sau ştirea lui – îi deconectă eficient telefonul.
   În locul lui îşi conectă computerul Powerbook şi apăsă pe tasta de trimitere, declanşând astfel o serie rapidă, dar complexă, de evenimente. Transformată din date binare în semnale analoage, cronica lui de film fu propulsată prin intermediul liniilor telefonice de către curentul electric, iar după câteva secunde poposi în secţia culturală a ziarului, unde un fax o reconverti în informaţii digitale şi o introduse într-o imprimantă pentru a fi reconstituită pe suport de hârtie.
   Supusă în această formă atenţiei şefului de la secţia culturală, recenzia fu parcursă rapid, însoţită de câteva chicoteli şi avizată favorabil, în aşa fel încât în dimineaţa următoare să se poată bucura eventual de interesul pasager al unui cititor din douăzeci, dintre cei 400.000 câţi număra în totalitate ziarul, unul dintre ei fiind de data asta Sarah, care adormi în timp ce încerca să citească până la capăt cronica lui Terry în cancelarie, pe durata pauzei de dimineaţă.
   Când o cuprinse somnolenţa, ea o simţi ca atare, dar nu avu cum s-o împiedice.
   Cuvintele îi jucau în faţa ochilor, când limpezindu-se, când devenind ceţoase.
   Îşi impuse să se concentreze, însă degeaba. Îşi simţea pleoapele grele, din ce în ce mai grele...
   Catherine îi dădu deşteptarea după 10 minute, scuturând-o uşor de umăr şi spunându-i:
   - Sarah, trezeşte-te. Pauza e aproape gata.
   - Am adormit? Ah, la dracu’!
   Sarah se ridică din scaun şi îşi miji ochii prin încăpere. Toţi colegii ei se pregăteau de plecare; de data asta nici soneria de intrare n-o trezise. Îi strigă lui Norman (un student aflat în practică pedagogică, în vârstă de vreo douăzeci şi ceva de ani, cu o expresie destul de agitată), în timp ce acesta ieşea pe uşă:
   - Vin şi eu imediat, bine?
   - Da, sigur.
   - Peste vreo 20 de minute.
   Probabil că mă crede foarte ciudată, îşi spuse ea, deschizându-şi flaconul de mazindol şi înghiţind două pastile.
   Oricum, prea politicos sau prea speriat ca să spună ceva.
   După ce nu mai rămase nimeni în cancelarie, îşi mai umplu o dată ceaşca de cafea si apoi reuşi treptat, cu eforturi, să-şi aducă aminte ce citise în ziar.
   Era o cronică de film a lui Terry. Era ciudat că primea în continuare aceste reactualizări săptămânale ale părerilor lui critice, deşi în realitate trecuseră peste 10 ani de când nu-l mai văzuse. Din legăturile superficiale pe care le stabilise cu stilul lui gazetăresc, Sarah alcătui un tablou surprinzător de complet: îi cunoştea gusturile în materie de muzică şi filme, ştia că trăia tot la Londra, îşi imagina cum arăta viaţa lui socială şi chiar se aventura să-i aproximeze venitul în limite rezonabile (câştiga de trei ori mai mult ca ea? De patru?).
   Cu toate acestea, mai mult ca sigur că pentru el Sarah dispăruse definitiv. Se gândea vreodată la fosta lui prietenă? se întrebă ea. Îşi mai amintea de vremurile când stătuseră în acelaşi apartament, după absolvire? I se întâmpla să se întrebe ce se alesese de ea? Nu că ar fi avut mare importanţă. Nu că ar fi contat cine ştie ce.
   Se uită din nou la recenzie şi nu reuşi să-şi aducă aminte cât de mult citise. Răsfoind-o acum, i se păru mai inteligibilă decât majoritatea textelor în cascadă ale lui Terry. Cel puţin tonul general părea entuziast. „Distracţie pentru toată familia”, aşa suna concluzia lui (deloc originală), iar citind aceste cuvinte Sarah îşi îngădui un zâmbet discret şi amar. Mă rog, îşi zise ea, toate bune şi frumoase pentru cei care au familii. Dar cu noi, ceilalţi, cum rămâne?
   Aceasta era o zonă în care propriile gânduri păreau s-o ademenească tot mai des în ultima vreme, aşa că se hotărî să scape imediat. Aruncând ziarul cât colo, întinse mâna spre un teanc înalt şi instabil de mape şi scoase o mână de formulare de evaluare de nivelul doi – unul dintre numeroasele derivate administrative ale Programei Naţionale – iar acestea îi solicitară atenţia o vreme, până când trebui să vadă cum se descurca Norman la ora de engleză pe care o ţinea.
   Făcu acest lucru cu o anumită presimţire de rău augur, căci Norman stârnea în ea un amestec complicat de amuzament şi compasiune.
   Spre lauda lui, era entuziast, avea o fire deschisă şi părea să nutrească un interes sincer pentru ceea ce făceau copiii (ceea ce, din păcate, nu se traducea nici pe departe într-o punte de legătură cu ei). Însă era primejdios de naiv, iar pentru cineva atât de tânăr, metodele lui pedagogice păreau ciudat de demodate. Cu toate acestea, Sarah ştia că la acest capitol era uşor să critici: atmosfera din clasă se schimbase atât de mult în cei 11 ani de când preda, încât se cutremura doar gândindu-se cum s-ar fi comportat ea însăşi dacă ar fi început acum. În fond, îi admira pe toţi cei dispuşi să facă o încercare.
   Ora de ieri, din care urmărise doar ultimele 10 minute, fusese în general o brambureală. Conform unei dispoziţii a ministerului, care spunea că elevii trebuiau familiarizaţi cu „poezia clasică”, Norman încercase să discute în clasă poemul „Du-te şi prinde steaua căzătoare” de John Donne, ceea ce lui Sarah i se păruse o tentativă mult prea ambiţioasă pentru nişte copii de 9 sau 10 ani.
   Reacţia iniţială de plictiseală cruntă se transformase, încă înainte de intrarea ei în clasă, într-un haos şi o hlizeală incontrolabile. Ca de obicei, năzdrăvanul principal fusese un băieţel pe nume Andy Ellis, care, când i se ceruse să comenteze versul „Învaţă-mă să le-aud pe sirene cântând”, spusese că îi amintea de titlul unui film pe care îl închiriase nu de mult de la un centru de casete video împreună cu un prieten, fiindcă auziseră că era cu lesbiene. Nebăgând în seamă strădaniile lui Norman de a schimba subiectul, băiatul explicase în continuare că experienţa fusese profund decepţionantă, dată fiind sărăcia filmului în materie de „trosneală a fetelor”, potrivit propriei formule dezarmant de fruste.
   Asta dusese la o discuţie însufleţită între membrii de sex bărbătesc ai clasei, nu despre imagistica marină a lui Donne, ci despre posibilitatea de a surprinde un smoc din părul pubian al lui Sharon Stone în caseta cu Instinct primar, printr-o folosire abilă a stop-cadrului. La sfârșitul orei, Norman ceruse fiecărui elev – foarte imprudent, după părerea lui Sarah – să scrie o poezie despre stele şi s-o aducă la şcoală a doua zi.
   În clasă era deja gălăgie la sosirea ei, chiar dacă lucrurile se mai liniştiră niţel când îşi făcu apariţia şi se îndreptă spre o bancă liberă din ultimul rând. Chiar şi aşa, lui Sarah i se păru că fiecare poezie era însoţită de hohote tot mai mari, iar una dintre fete – Melanie Harris – trebui să facă eforturi evidente ca să-şi stăpânească lacrimile. După intrarea lui Sarah, se mai dădu citire câtorva încercări mediocre, pe fundalul unor râsete şi chicoteli constante, dar gestionabile, iar apoi îi veni rândul lui Andy Ellis.
   Încă de la primul vers din poezia lui Andy – Cască bine clăpăuga, bulangiu nenorocit – în mintea lui Sarah, dacă nu şi a altora, se declanşă cel dintâi semnal de alarmă. Dacă ar fi fost după ea, probabil că ar fi intervenit chiar atunci, numai că Norman părea să fi căzut pradă unei tăceri oripilate şi lăsă recitarea să curgă neîntreruptă.

   Cască bine clăpăuga, bulangiu nenorocit,
   Ştoarfa mea nu-i pentru tine, cum te-am prins, cum te-am pârlit.
   Ies pe stradă, iau o bâtă dup-un tur prin magazine,
   Şi când te găsesc acasă, te bat de te caci pe tine.
   Stele verzi o să vezi, bulangiu nenorocit,
   Stele verzi o să vezi, bulangiu nenorocit.
   Te ginesc printre cearşafuri, o omor pe piţipoancă,
   Îmi scot Uzi-ul din haină şi-i bag plumb în fofoloancă,
   Pe-urmă-ţi fac şi ţie felul, doar ştii bine că-i belea,
   N-are nimeni voie, frate, s-o fută pe curva mea.
   Stele verzi o să vezi, bulangiu nenorocit,
   Stele verzi o să vezi, bulangiu nenorocit.

   În timp ce o parte din elevi îl priveau cu gura căscată, cu priviri fie de o teamă respectuoasă, fie de uimire, Andy fu răsplătit cu ovaţii zgomotoase de majoritatea băieţilor şi chiar de una sau două fete.
   Sarah nu îşi putu reprima un interes profesional, în ciuda stânjenelii ei tot mai pronunţate, văzând că reacţiile în faţa acestei poezii păreau să se grupeze mai degrabă în funcţie de sex decât de rasă. Andy însuşi venea dintr-o familie (destul de înstărită) de albi, motiv pentru care, fu de părere Sarah, eforturile lui de a imita stilul „gangsta rap” erau demne de laudă; de asemenea, îi plăcu inventivitatea – tipică, de altminteri – cu ajutorul căreia reuşise să insereze motivul stelei.
   Bineînţeles, n-ar fi spus cu voce tare nimic din toate astea: dacă ar fi trebuit să rezolve ea situația, i-ar fi cerut să rămână la o discuţie între patru ochi după oră şi ar fi trecut rapid la următorul elev. Pe de altă parte, Norman părea hotărât, o dată recăpătat graiul, să intre şi mai mult la apă.
   - A fost foarte interesant, Andy, spuse el după ce tămbălăul se mai domolise, dar mă întreb dacă ai înţeles cu adevărat ce-ai scris.
   - Sigur c-am înţeles.
   - Da, şi noi am înţeles, domnule, zise un al doilea băiat.
   - Am înţeles fiecare cuvinţel, domnule, adăugă un al treilea.
   Sarah rezistă tentaţiei de a-şi îngropa faţa în mâini. Ştia că elevii li se adresau profesorilor cu „domnule” doar când atmosfera era extrem de negativă.
   - E vreun cuvânt pe care nu-l înţelegeţi dumneavoastră, domnule?
   - Ştiţi ce-i aia fofoloancă, domnule?
   - Normal că nu ştie. Nici măcar n-a văzut Instinct primar.
   - Gata! strigă Norman, încercând să acopere râsetele. Această aşa-zisă „poezie” a ta, Andy, e doar un potpuriu de măscări.
   -Vă rog, domnule, spuse un elev, ridicând mâna, nu ştiu ce-i acela potpuriu.
   Norman nu-l băgă în seamă.
   - E doar o aiureală porcoasă, nu-i aşa, fără rimă şi fără sens.
   - De rimat, rimează, îl corectă Andy. Plus că are şi subiect, la fel ca poezia pe care ne-aţi pus s-o citim ieri.
   - Subiect, ai? Ei bine, eu unul nu l-am remarcat.
   - Uitaţi care e, domnule, interveni băiatul care stătea lângă Andy. Individu’ ăsta negru s-a ofticat tare pe prietenu’ lui, aşa c-o să-l omoare.
   - Exact, domnule. Şi pe femeie.
   - Fiindcă e-o curvă fără pereche, domnule.
   - Gura! Să nu vă mai aud pe niciunul, se răsti Norman, revenind la Andy: Ai scris-o din capul tău?
   - Da, domnule.
   - Aiurea. Cum ai fi putut scorni aşa ceva?
   - Păi, ascult mult rap şi de-aici mi-a venit ideea. De la Onyx, M.C. Ren şi The Notorious B.I.G. Domnişoara Tudor a spus că e bine să fim deschişi la influenţele altor culturi şi tradiţii.
   Norman îi aruncă lui Sarah o privire care era pe jumătate o acuzaţie, pe jumătate un apel disperat. Ea îi răspunse cu un surâs blând.
   - Şi oricum, continuă Andy, ieri ne-aţi zis că Pulp şi Oasis au scris poezii.
   - Păi da, dar...
   - Şi-atunci care-ar fi diferenţa, domnule? Nu cumva fiindcă cei de la Onyx sunt negri, nu?
   - Doar n-oţi fi rasist, domnule, ce ziceţi?
   Dumnezeule, băieţii ăştia sunt tari de tot, îşi spuse Sarah. Preţ de o clipă, aproape că fu mândră de ei.
   - Bun. Gata.
   Norman se făcuse alb ca varul şi începuseră să-i tremure buzele.
   - Andy, vreau să stăm de vorbă după oră. Acum chiar c-ai dat de bucluc. Habar n-ai cât de rău. Iar ceilalţi, tăceţi în p... tăceţi din gură, se zborşi el când clasa hohoti din nou, şi ascultaţi poezia următoare. Să nu mai prind pe unul că scoate-o vorbă până sună. S-a înţeles?
   Restabilirea ordinii fu superficială, iar temerile lui Sarah se dublară când Norman o alese pe Alison Hill să citească mai departe.
   Fata era cea mai mică din clasă, fiind o elevă eminamente retrasă şi tăcută. Acum, după recitalul de obrăznicii al lui Andy, vocea ei păru mai stinsă, mai timidă şi mai monotonă ca niciodată.
   - Poezia mea are titlul „Găuri în cer”, declamă ea în viteză.

   Când mor, stelele se transformă în nişte găuri negre. Un astrolog se uita la trei stele de pe cer. Prin telescop. Erau o stea mică şi două mari.
   Una dintre stelele mari a murit şi s-a transformat într-o gaură neagră. Celelalte două stele erau foarte singure. Nu mai existau alte stele pe câteva milioane de kilometri. Doar aer negru şi cer pustiu.
   Îmi pare rău pentru cele două stele singuratice, a spus astrologul. Dar era prea departe ca să poată face ceva. Aşa că au rămas amândouă pe cer, triste din cale-afară, şi chiar dacă uneori mai străluceau, întunericul şi pustietatea le făceau să fie foarte speriate.

   Se lăsă o tăcere semirespectuoasă. Unul dintre băieţi aplaudă sarcastic.
   - Foarte bine, Alison, spuse Norman. De toată isprava. Totuşi, am observat o mică greşeală. A mai sesizat-o cineva?
   Nu se oferi nimeni.
   - Ei bine, ai spus că bărbatul care se uita prin telescop era astrolog. Cred că de fapt ai vrut să spui astronom.
   - Care-i diferenţa? întrebă cineva.
   - Păi, e foarte importantă.
   Norman scrise cele două cuvinte pe tablă şi se întoarse spre clasă, afişând o expresie mulţumită.
   - Vedeţi voi, există doar două litere schimbate la aceste cuvinte, dar sensul lor este complet diferit. Astronomul este un savant serios, care îşi petrece timpul uitându-se prin telescop şi prin alte instrumente ştiinţifice ca să descopere tot felul de lucruri despre stele, pe când astrologul este o persoană uşuratică şi superstiţioasă, care doar se preface că studiază stelele, dar de fapt alcătuieşte horoscoape şi alte prostii.
   Sarah detectă încă o schimbare iminentă a atmosferei. Alison părea să nu mai fie atentă la ce spunea Norman: pe chip i se întipărise o expresie apatică, rătăcită, iar pentru o fracţiune de secundă Sarah avu sentimentul că desluşea în ea reflectarea ştearsă a unei alte feţe, a unei figuri fără nume din trecut. (Poate că de vină erau gura pe care şi-o ţinea uşor strâmb şi felul neglijent în care îşi muşca buza de jos.) Între timp, restul clasei îşi recăpătase apetitul pentru răutăţi.
   - Vreţi să spuneţi că horoscoapele nu sunt serioase, domnule?
   - Întocmai.
   - Dar apar în ziare.
   - Nu trebuie să vă luaţi după tot ce scrie în ziare.
   - Cred că se pot afla multe lucruri despre oameni dacă le ştii zodia, spuse una dintre fete.
   - Aşa e. Dumneavoastră în ce zodie sunteţi, domnule?
   - Pariu că sunteţi leu, nu, domnule? Cică leii sunt foarte puternici şi stăpâni pe situaţie.
   - Are scorpionul ascendent în Uranus, sau pur şi simplu aşa ne stau pantalonii?
   După terminarea orei, Sarah şi Norman străbătură împreună terenul de sport, îndreptându-se spre sala de mese. Ea nu-i vorbi foarte mult despre lecţie, mulţumindu-se să emită sunete vag liniştitoare şi să-i comunice aluziv că nu făcuse o alegere prea fericită cu o zi în urmă, când se oprise asupra poeziei lui Donne.
   Studentul se resimţea puternic în urma acestei experienţe; îndeosebi acuzaţia de rasism îl şocase profund.
   - Au încercat să te enerveze, atâta tot, spuse Sarah.
   Norman se opri din mers şi se uită la ea. Soarele încălzea vesel terenul de sport, iar ochii lui se îngustară involuntar când o întrebă:
   - Credeţi?
   Sarah dădu din cap. Îşi trecu o mână prin păr - părul des, cărunt şi lung până aproape de umeri, de care Norman era deja fascinat – şi sfârși fără să-şi dea seama (fiindcă nu conştientizase niciodată gestul) prin a prinde un smoc şi a trage uşor de el.
   - Te descurci foarte bine. Serios, spuse ea şi râse. Am trecut cu toţii prin asta, să ştii. Când mă gândesc la prima mea oră de practică pedagogică...
   Mai făcură câţiva paşi.
   - Apropo, am o scrisoare pentru dumneavoastră, zise Norman. E în servieta din cancelarie.
   Presupunerea imediată a lui Sarah fu că era vorba de o scrisoare pe care o compusese el însuşi, că avea să-i spună ceva, să-i facă o declaraţie prea însemnată pentru a fi formulată prin viu grai.
   Încercă o imensă uşurare când el adăugă:
   - E de la o fată de la colegiu care susţine că vă cunoaşte. Vorbeam despre dumneavoastră cu nişte prieteni, iar fata asta - pe care nici măcar n-o ştiu foarte bine - a zis că v-a cunoscut cu ani în urmă, pe când eraţi studentă.
   Uşurarea făcu loc nedumeririi.
   - Puţin probabil. La ora asta, toate prietenele mele din studenţie au trecut de 30 de ani. Câţi ani are?
   - A, cred că 20, nu mai mult. O cheamă Ruby. Ruby Sharp.
   Fu rândul lui Sarah să se oprească din mers. Ajunseseră aproape de intrarea în sala de mese, iar copiii se strecurau pe lângă ei câte doi sau în grupuri mai mari, târşâindu-şi picioarele cu un aer melancolic.
   - Da, chiar am cunoscut o fată pe care-o chema Ruby, spuse ea. Nu foarte bine, dar... ştiu despre cine vorbeşti. E nemaipomenit.
   Pe chip îi apăru un zâmbet, şi preţ de câteva clipe nu mai văzu faţada de cărămidă a clădirii laboratoarelor, ci un lucru mult mai puţin tangibil: o faţă palidă, ca de copil, o claie de păr roşcat, o plajă... o săgetă fiorul dureros al aducerii-aminte şi îşi simţi gâtul uscat când îl întrebă pe Norman:
   - Iar acum stă în Londra, aşa-i? Nu se pregăteşte să ajungă tot profesoară?
   - De fapt, cred că e la biologie.
   Norman îi deschise uşa şi imediat după aceea fură amândoi asaltaţi de umiditatea şi de hărmălaia sălii de mese.
   - Dar locuieşte la acelaşi etaj cu o prietenă şi aşa am ajuns să... Mă rog, la un moment dat a venit vorba de dumneavoastră...
   Lui Sarah îi veni foarte greu să stea de vorbă cu Norman în timpul prânzului. Pomenirea numelui lui Ruby după toţi aceşti ani îi trezise o sumedenie de emoţii, nu toate plăcute. Şi totuşi, zău că nu avea de ce să fie tulburată: dacă proceda cu tact, nu avea ce să i se întâmple când i se amintea de domnul şi doamna Sharp, îngrijitorii de la Ashdown, şi de fetiţa roşcovană de care îi cereau uneori să aibă grijă în timpul zilei, când mama ei era la lucru.
   După-amiezele acelea petrecute sus cu Veronica şi Ruby, jucând cărţi sau scrabble; ziua de pe plajă în compania lui Robert...
   Da, vrând-nevrând gândurile i se întorceau la Robert, şi de fiecare dată când se întâmpla asta, lui Sarah îi era ciudă pe ea însăşi.
   Trecuseră 12 ani, 12 ani de când îl văzuse ultima dată (nu punea la socoteală cea din urmă întâlnire cu iz de farsă de la Ashdown, deşi în felul ei o făcuse să sufere cel mai mult), dar chiar şi acum, trebuia doar să i se amintească de el - un amănunt cât de mic şi de întâmplător - pentru ca durerea de altădată să năvălească imediat la suprafaţă. O durere pe care nici trecerea timpului, nici lunile acelea istovitoare de şedinţe psihiatrice (care, că veni vorba, însemnaseră doar bani aruncaţi pe fereastră) nu reuşiseră vreodată s-o atenueze.
   Îşi spuse că împlinise 35 de ani. Nu avea copii. Era divorţată. Oare nu venise vremea să dea definitiv uitării prietenia aceea îndepărtată, scurtă şi nu foarte semnificativă?
   Şirul gândurilor îi fu întrerupt de Norman, care o rugă să-i dea sosul de roşii. Se uită cu o fascinaţie inconştientă, în timp ce studentul îl amesteca vârtos în piureul apos şi subţire.
   Ruby făcuse tot posibilul ca scrisoarea să fie concisă şi politicoasă. Nu ştia cum avea să reacţioneze Sarah văzându-se abordată de o persoană atât de tânără, pe care o cunoscuse atât desuperficial, cu atât de mult timp în urmă. Era aproape ca şi cum i-ar fi scris unui străin. Accentuă cu grijă că doar amintirea bunătăţii manifestate atunci de Sarah la adresa ei şi auzirea, printr-o stranie coincidenţă, a numelui său în gura lui Norman o îndemnaseră să o caute. Nu-i scrisese din niciun alt motiv şi nu avea defel intenţii ascunse. Chiar şi aşa, însă, nu prea spera să primească răspuns.
   Numai că Sarah fu încântată de scrisoare şi în aceeaşi după-amiază îi trimise un bilet prin Norman, dându-i numărul de telefon şi sugerându-i să se întâlnească şi eventual să ia masa la un local.
   Aşa se explica faptul că, după doar câteva zile, într-o seară de luni, Ruby se îndrepta spre North London, croindu-şi apoi drum spre casa lui Sarah pe nişte străzi necunoscute şi ţinând în mână un petic de hârtie pe care se afla o adresă scrisă cu creionul.
   Casa era uşor de găsit, fiind prima de pe strada pe care intrai după ce coteai la ieşirea din staţia de metrou. Era un imobil mic, elegant, cu acoperiş orizontal; avea două etaje şi subsol, iar bovindoul de la intrare era decorat cu iederă şi tufe de salvie.
   Ruby ajunse cu 10 minute mai devreme, aşa că trecu prin dreptul casei şi mai urcă pe deal câteva sute de metri, savurând strălucirea soarelui de la sfârșitul după-amiezei şi vaga promisiune a unei aventuri modeste, prilejuită de vizitarea acestei părţi noi a Londrei, atât de diferită de zona aglomerată, dar monotonă, în care era situată clădirea unde locuia ea. Îi plăceau îngustimea şi pantele abrupte ale străzilor, casele înalte, trotuarele străjuite de pomi şi sentimentul că traficul era ţinut la respect. Pe drum se aflau puţine maşini particulare, iar autobuzele şi taxiurile lipseau cu desăvârşire.
   Era aproape linişte.
   Liniştea aceasta se păstră şi pe durata primelor secunde de după revederea lui Ruby cu Sarah. Niciuna dintre femei nu părea în stare să vorbească.
   - Dumnezeule, chiar tu eşti, spuse într-un târziu Sarah, care îşi explică nesiguranţa iniţială adăugând: Ai părul...
   - A, râse Ruby, atingându-şi podoaba capilară, ca şi cum ar fi uitat pentru câteva clipe că era acolo. Da, fireşte. O mică schimbare de imagine.
   Odinioară părul lui Ruby fusese roşu ca para focului. Acum îi ajungea la umeri, era negru, fin şi pieptănat cu grijă.
   - L-am vopsit acum un an, zise ea. Oamenilor nu prea le plac roşcatele, habar n-am de ce. Am observat pur şi simplu. Al tău arată grozav, adăugă ea repede. Îmi place părul cărunt când e purtat în felul ăsta. Când nu trebuie cănit.
   Sarah zâmbi şi îi spuse:
   - Păi, intră.
   Apoi izbucniră amândouă într-un râs încântat şi se îmbrăţişară.
   Sarah se uitase la ştirile de pe Channel 4. Acum dădu televizorul încet şi se duse să ia o sticlă de Frascati din frigider. Ruby se aşeză pe canapea în faţa televizorului, însă descoperi că nu îşi găsea locul. Începu să se uite prin camera de zi care se întindea cât era casa de lungă şi avea decoraţiuni interioare neutre, în nuanţe de crem şi alb. Mobila era insuficientă pentru ocuparea întregului spaţiu disponibil. Grădina din faţă şi cea din spate erau mici, obişnuite şi bine întreţinute, iar casa în sine părea curată şi atrăgătoare, dar Ruby avu impresia că era neînsufleţită. Se aşteptase la altceva.
   - Am fost foarte mirată când am primit scrisoarea de la tine, începu Sarah.
   Se aşeză în faţa lui Ruby şi se aplecă înainte în fotoliu, tremurând uşor şi simţindu-se inexplicabil de stingheră.
   - M-a surprins că ţi-ai adus aminte de mine şi cu atât mai puţin de nume.
   - Nu uit niciodată, zise Ruby. Reţin o grămadă de lucruri.
   Sarah observă că televizorul îi distrăgea atenţia lui Ruby, aşa că îl închise din telecomandă şi puse un CD cu muzică de pian: Bill Evans, un cadou primit la cea de-a treia aniversare a căsătoriei de la Anthony (şi unul dintre foarte puţinele care îi plăcuseră). Se îndoia că era pe gustul lui Ruby, dar îşi spuse că putea contribui la destinderea atmosferei.
   - Alaltăieri am fost iar la Ashdown, declară tânăra pe nepusă masă.
   - Da?
   - Cum să-ţi zic, n-am vrut să intru. Am urcat până acolo şi m-am uitat de afară, atâta tot. Nu mai e picior de student. Acum e un fel de clinică unde sunt trataţi oamenii care au probleme...
   - ... cu somnul, da. Ştiu.
   - Aha. Cine ţi-a spus?
   - Medicul de familie.
   Sarah sorbi câteva guri de vin. Îşi dădu seama că îl bea mult prea repede.
   - Mi-a propus să mă trimită şi pe mine.
   - De ce? o descusu Ruby, sesizând imediat că păruse prea directă. Daca nu te deranjează c-am întrebat...
   - Ei bine, spuse Sarah, dacă îţi răspund la întrebarea asta, o să trebuiască să trecem imediat la povestea vieţii mele. Cred c-ar fi bine să mâncăm mai întâi, ce zici?
   - Tocmai asta vreau să aud de la tine, povestea vieţii, răspunse Ruby, urmând-o către uşa de la intrare. În fond, nu te-am mai văzut de doişpe ani.
   - Dar de ce, Ruby? Ce importanţă ar putea să aibă pentru tine?
   - Fiindcă de la tine am câteva dintre cele mai frumoase amintiri, spuse ea simplu.
   Sarah se arătă foarte mişcată de aceste cuvinte.
   - Da, zise ea. Au fost vremuri frumoase.
   În timp ce intrau pe strada principală, întrebă:
   - Ai tăi cum o duc?
   - Tati a murit acum câţiva ani...
   - Vai de mine...
   - ... dar mami e bine, foarte bine. Acum are o pensiune.
   Merseră destul de puţin până la restaurantul care, fiind nou, părea să aibă anumite probleme tipice începutului. Cele două stabiliră că era destul de cald ca să stea afară şi se văzură asediate de mai mulţi ospătari care se întreceau să le ia comanda şi care după aceea le aduseră primul fel cu o viteză îngrijorătoare.
   - Despre ce vorbeam?
   - Te pregăteai să-mi spui de unde aflaseşi de Ashdown. Iar asta însemna, chipurile, că trebuia să-mi înşiri povestea vieţii.
   Sarah măcină nişte piper, îl puse în supă şi întrebă:
   - La să vedem, ştii ce-i aia narcolepsie?
   - În linii mari, da, răspunse Ruby surprinsă. E atunci când oamenii adorm mereu în timpul zilei, nu?
   - Cam aşa ceva. Ei bine, o am şi eu.
   - Aha, făcu Ruby, neştiind ce însemna concret acest lucru. Îmi pare rău. E ceva grav?
   - Mă enervează, asta în mod sigur.
   - Iar clinica te-ar fi... ajutat, aşa-i?
   - Posibil, spuse Sarah, adăugând ca să evite alte întrebări: N-am vrut să merg acolo din două motive. Unul a fost că nu-mi permit să plătesc atâţia bani, iar lista de aşteptare pentru cei fără asigurare e făcută pe aproape 2 ani de-acum încolo. Al doilea, continuă ea, arborând un zâmbet oarecum sever, al doilea e că, întâmplător, şeful clinicii e un tip pe nume Gregory Dudden, cu care am fost colegă de studenţie.
   - Am priceput, spuse Ruby cu o ezitare în glas.
   - Gregory şi cu mine... ne cunoaştem, explică Sarah. A fost prietenul meu o vreme. Primul prieten, de fapt. Ştii cum e, una dintre relaţiile alea între studenţi, care par normale la momentul ăla, dar la care te gândeşti după câteva luni şi-ţi vine să te-ntrebi... unde mi-o fi fost capul?
   Ruby continuă să dea din cap, deşi explicaţia părea să vină din afara experienţei ei directe.
   - Bine, şi faptul că eşti narcoleptică... ce înseamnă? În ce fel te afectează?
   - S-a mai schimbat niţel, cu timpul. Chestia cea mai rea e că dorm foarte prost noaptea şi adorm ziua, fără să mă pot abţine. Mi se întâmplă de aproape 20 de ani. Mai sunt şi alte simptome, dar în ultima vreme parcă s-au mai îndreptat lucrurile. De pildă, cataplexia.
   - Adică...?
   - Adică, dacă râd cu poftă sau mă emoţionez prea tare, îmi pierd din tonusul muscular. Rămân conştientă, însă am un fel de slăbiciune. Simt când m-apucă, şi tot nu pot să fac nimic. Mi se poate întâmpla din orice: furie, bucurie, nemulţumire...
   - Pare să fie mai mult decât un simplu motiv de enervare, spuse Ruby. Habar n-am avut.
   - Asta e, rosti Sarah, încercând să pară degajată, de-a lungul anilor am plătit o dată sau de două ori cu postul. Se presupune că de adormit în clasă adorm elevii, nu profesorul.
   Turnă din nou vin în pahare; pe al ei şi-l golise, al lui Ruby era aproape plin.
   - Chestia e că abia acum 3 ani a fost identificată. Pentru mulţi generalişti e o noutate. Primul doctor la care m-am dus s-a uitat pătrat la mine. M-a făcut să mă duc la un psihiatru.
   - Ce fel de psihiatru?
   - Un psihoterapeut lacanian.
   Ruby intră din nou în ceaţă.
   - Să nu-mi spui că te-au închis sau mai ştiu eu ce.
   - Nu, da’ de unde, zise Sarah, aparent amuzată de o asemenea idee. Presupun că n-a fost chiar pierdere de vreme. Măcar m-a făcut să pricep de ce nu-mi place să-mi atingă lumea ochii.
   - Ochii?
   - Da, sunt foarte sensibilă în privinţa lor.
   Îşi împinse uşor farfuria cu supa mâncată doar pe jumătate.
   - Îmi pare rău, probabil că ţi-am făcut ţăndări imaginea pe care-o aveai despre mine când erai mică. Cred că arăt ca un spectru de nevroze.
   - Nu, nici vorbă, mă...
   Ospătarul, care dăduse târcoale mesei lor, se apropie şi luă farfuriile. Ruby aşteptă să plece.
   - La să văd, ce-ar mai trebui să ştiu despre tine? Te-ai măritat?
   - Cum să nu. Am bifat-o şi pe asta. Îl chema Anthony. Universitar.
   - Şi?
   - A plecat. Mai de mult. Şi-a găsit pe altcineva.
   - A! îmi pare rău, se trezi Ruby repetând.
   Sarah ridică din umeri încă o dată.
   - Se mai întâmplă şi din astea.
   - Ştii, probabil c-am avut eu o idee fixă – una dintre iluziile copilăriei – dar am sperat mereu c-o să te măriţi cu prietenul tău de la colegiu.
   - Cine anume?
   - Hai că ştii. Robert.
   Râsul lui Sarah fu scurt şi forţat.
   - Robert? N-a fost niciodată prietenul meu.
   - Nu? Dar atunci pe plajă...
   - Pe atunci aveam o relaţie cu altcineva. Cu o femeie, de fapt. O chema Veronica. Robert s-a aflat... întâmplător cu noi în ziua aia. Nici măcar nu-mi aduc aminte ce căuta acolo. E din ce în ce mai complicat, nu? întrebă Sarah, observând expresia perplexă de pe chipul lui Ruby.
   - Nu sunt deloc şocată, spuse tânăra. Am la şcoală o prietenă bisexuală. Cel puţin aşa zice.
   - Nu prea cred în cuvântul ăsta, declară Sarah. Şi în general în cuvintele care încearcă să reducă un lucru complicat la o formulă. Pe lângă asta, continuă ea, ştergând urmele de ruj lăsate pe marginea paharului, nu e vorba de sex. Sau, mă rog, nu pentru mine. Nu asta caut. E ciudat, toată lumea crede că în felul ăsta poţi să optezi de două ori; numai că lucrurile nu prea stau chiar aşa.
   - A mai fost cineva după Anthony?
   - Nu. Cred că Norman trage nădejde în direcţia asta, aşa că s-ar putea ca în scurt timp să mai fac o încercare.
   - Chiar dacă spui că Robert ţi-a fost doar amic, zise Ruby încet, rar şi alegându-şi cuvintele cu mare grijă, cred că a ţinut mult la tine. În ziua aia pe plajă mi-a spus nişte lucruri... ştiu că eram mică... dar tot le ţin minte...
   - Nu ştiu de ce aduci vorba despre ceva care s-a întâmplat acum 12 ani, rosti ea, cu o voce brusc încordată. Ţi-am spus, Robert a fost un simplu amic, nici mai mult, nici mai puţin. Iar dacă a ţinut atât de mult la mine, de ce m-a aruncat ca pe-o măsea stricată imediat după ce-am absolvit?
   Ar mai fi avut şi altele de spus pe această temă, dar Ruby arăta deja suficient de abătută.
   - Oricum, conchise ea pe un ton mai blând, cum e cu putinţă să-ţi aduci aminte ce ţi-a spus atunci, după atâta amar de vreme? Aveai doar 8 sau 9 ani.
   - N-o să uit ziua aia cât trăiesc, zise Ruby. Castelul ăla de nisip nemaipomenit pe care l-am construit împreună – l-am visat săptămâni în şir.
   - Aşa e... spuse Sarah şi reîncepu să surâdă slab, pe măsură ce îşi aducea aminte. I-ai spus Omul Nisipurilor, nu? Amândouă i-am zis aşa câtva timp, era secretul nostru.
   - Era o zi cu atâta soare şi atât de liniştită. Cea mai frumoasă cu putinţă...
   Acum Ruby o privi ţintă pe Sarah, cu o expresie pe cât de sinceră, pe atât de entuziasmată.
   - Să ştii că mi-am dorit dintotdeauna să vă răsplătesc. Pe amândoi.
   - Nu te prosti.
   Ruby simţi că întrecuse măsura, aşa că o dădu pe glumă.
   - Unde mai pui că m-am ales cu o bicicletă.
   - Serios?
   - Nici asta nu mai ţii minte? A fost unul dintre cele mai bune sfaturi pe care mi le-a dat cineva. Mi-ai spus cum puteam să-mi conving părinţii să-mi cumpere bicicletă.
   - Nu-mi amintesc.
   - Păi atunci, n-o să-ţi aduc nici eu aminte, mai spuse Ruby, luându-şi o poză îmbufnată.
   Între timp, li se făcuse foame din nou. După aducerea rapidă a felului întâi, ospătarii păreau să fi dispărut en masse, iar Sarah avu intuiţia îndepărtată a unei crize necunoscute care izbucnise în bucătăria localului.
   - Mă faci să mă simt bătrână, Ruby, zise ea cu un suspin.
   - Eu? Bine, dar eşti înconjurată de puşti zi de zi – de ce tocmai eu?
   - Nu ştiu... Fiindcă a trecut o groază de vreme de când te-am văzut ultima dată şi te-ai schimbat foarte mult de-atunci.
   - Oricum, nu eşti bătrână. Treizeci şi cinci de ani nu înseamnă bătrâneţe.
   - Mi s-a dus deja jumătate din viaţă.
   - Şi urmează jumătatea mai bună.
   - Sper.
   - Vrei să fii profesoară mai departe?
   - Păi, cred că da, răspunse Sarah fără prea mult entuziasm, în timp ce un ospătar cu un aer tracasat le aducea în fine un risotto cu ciuperci şi o tagliatella cu pui, aşezându-le pe masă cu nişte scuze de formă. Deşi, sinceră să fiu, la ora asta e destul de greu. Jumătate dintre colegi fie că se pensionează înainte de termen, fie că se duc de două ori pe săptămână la un psihiatru ca să-i scape de stres. Nici n-am apucat bine să ne dăm duhul punând în practică un set de directive, că vine ministerul şi ne obligă să facem cu totul altceva. Pierdem atâta timp cu inspecţiile, caracterizările elevilor şi ale colegilor, întocmirea bugetelor şi tot felul de chichiţe contabiliceşti, că aproape c-am uitat de ce am vrut să fiu profesoară.
   Ruby se uita la ea pe deasupra farfuriei cu risotto. Lui Sarah îi trecu prin cap că probabil nu făcea decât să-i ofere cea mai deprimantă seară din tinereţea ei. Jenată de acest gând, se grăbi să adauge:
   - Şi totuşi, din când în când se mai întâmplă câte ceva, se iveşte o provocare nouă, şi te trezeşti că-ţi spui: da, chiar vreau să fac meseria asta, chiar merită. Ca de pildă... mă rog, am acum o elevă la mine-n clasă... foarte tăcută şi sfioasă – de multe ori timizii îţi atrag atenţia – şi am observat la ea un fel de... tristeţe, un secret numai al ei. Iar faptul că ştiu că sunt singura persoană care ar putea s-o înţeleagă...
   Când se auzi făcându-şi griji cu voce tare despre acest lucru, Sarah se simţi ruşinată pentru cât de mult acaparase din seara aceea ca să-şi discute propriile probleme.
   - Totuşi, Ruby, n-ar fi cazul să aflu şi eu ceva despre tine?
   Însă tânăra era pe cât de decisă, pe atât de abilă, şi chiar dacă la început îi povesti cu dragă inimă despre prietenii de la colegiu şi despre pensiunea cu vedere la mare a maică-sii, făcea ce făcea şi aducea mereu discuţia la Sarah, la Ashdown şi la ziua aceea petrecută pe plajă. Cât despre masă, după un timp abandonară orice speranţă legată de desert, îi dădură ceva bani unuia dintre ospătarii atât de greu de prins şi în cele din urmă părăsiră localul.
   După ce merseră pe jos până la staţia de metrou, luându-şi un rămas-bun plin de cuvinte de recunoştinţă şi promiţându-şi să ţină legătura, Ruby mai puse o întrebare.
   - Narcolepsia asta a ta, spuse ea. Se poate vindeca, nu?

..................................................