Casa somnului, Jonathan Coe

Nota autorului

Acţiunea din capitolele impare se petrece între anii 1983-1984
Acţiunea din capitolele pare se petrece în ultimele două săptămâni ale lui iunie 1996

1-6
TREZIA
1

      Era ultima lor ceartă, măcar asta era clar.

   Dar, deși o anticipa de zile, sau poate chiar de luni în şir, nimic nu reuşi să domolească valul de mânie şi indignare care creştea acum în el. Greşeala fusese a ei, însă refuzase s-o recunoască. Fiecare argument pe care încercase să-l avanseze, fiecare tentativă de adoptare a unei atitudini conciliatoare şi rezonabile fusese distorsionată, răstălmăcită şi întoarsă împotriva lui.
   Cum îndrăznea să aducă vorba de seara cu desăvârşire nevinovată pe care o petrecuse la The Half Moon cu Jennifer? Cum îndrăznea să spună că darul de la el era „jalnic” şi să susţină că i se păruse „prefăcut” când i-l înmânase? Şi cum Dumnezeu îndrăznea să pomenească de mama lui – de maică-sa, nici mai mult, nici mai puţin – şi să-l acuze că o vedea prea des? Ca şi cum ar fi făcut un comentariu la adresa maturităţii şi chiar a masculinităţii lui...
   Îşi aţinti privirea undeva în faţă, fără să vadă ceva anume şi fără să ţină seama unde se afla sau cine îl înconjura. „Căţea”, îi spuse el în gând, pe când cuvintele ei îi reveneau în minte. Pe urmă îşi dădu drumul şi, în ciuda dinţilor încleştaţi, izbuti să strige:
   - CĂŢEA!
   După aceea se simţi ceva mai bine.
   Uriaş, cenuşiu şi impunător, Ashdown se afla pe un promontoriu, la nici 20 de metri de marginea falezei stâncoase, unde fusese ridicat cu peste o sută de ani în urmă. Cât era ziua de lungă, pescăruşii dădeau ocol fleşelor şi turnuleţelor lui, jelindu-se răguşiţi nevoie mare. Toată ziua şi toată noaptea, valurile se izbeau nebuneşte de bancadele stâncoase, împrăştiind un vâjâit interminabil, asemănător celui dintr-un trafic intens, prin camerele îngheţate şi pe coridoarele labirintice şi însufleţite de ecouri ale casei vechi. Nici măcar cele mai pustii părţi de la Ashdown – iar în prezent majoritatea erau pustii - nu îşi găseau vreodată liniştea deplină.
   Încăperile cele mai locuibile erau grupate la etajele unu şi doi, dădeau spre mare, iar peste zi se vedeau inundate de lumina unui soare cu dinţi. Bucătăria de la parter era lungă, în formă de L, şi avea tavanul jos; avea doar trei ferestre mici şi era învăluită într-o penumbră permanentă. Frumuseţea sumbră, care sfida stihiile naturii a  Ashdown-ului masca faptul că, în general, oamenilor le venea greu să locuiască acolo.
   Cei mai vechi şi mai apropiaţi vecini îşi aminteau, dar tot nu le venea să creadă, că odinioară casa fusese reşedinţa personală a unei familii cu opt sau nouă membri. Însă cu două decenii în urmă ea fusese achiziţionată de noua universitate, iar acum adăpostea peste douăzeci de studenţi: o populaţie incertă, la fel de schimbătoare ca marea ale cărei valuri se spărgeau de stâncile de dedesubt, întinsă cât vedeai cu ochii, colorată într-un verde maladiv şi unduindu-se sub apăsarea unei nelinişti infinite.
   Poate că grupul de patru străini de la masa ei îi ceruse voie să se aşeze, sau poate că nu. Sarah nu mai ţinea minte. Acum se părea că străinii începeau să discute în contradictoriu, dar ea nu auzea ce se spunea, deşi le conştientiza vocile care se ridicau şi coborau într-un contrapunct furios.
   Ceea ce auzea şi vedea în minte era mult mai real în clipa aceea. Un cuvânt singur, înveninat. Nişte ochi în care lucea lumina unei uri indiferente. Sentimentul că, în loc să i se vorbească, fusese scuipată. O întâlnire care durase două secunde - sau mai puţin? - însă pe care o retrăia involuntar în gând de peste o jumătate de oră. Ochii aceia, cuvântul acela - nu avea cum să scape de ele cel puţin pentru un timp. Chiar şi acum, pe când vocile din jur deveneau mai zgomotoase şi mai însufleţite, simţea crescând în ea un nou val de panică. Închise ochii, slăbită dintr-o dată de greaţa care o năpădea.
   Ar fi atacat-o dacă n-ar fi fost atâta lume pe strada principală? se întrebă ea. Ar fi târât-o până în pragul unei uşi? I-ar fi sfâșiat hainele?
   Îşi ridică încet cana de cafea, o ţinu la câţiva centimetri de gură şi se uită înăuntru. Îşi aţinti privirea asupra acelei suprafeţe uleioase, care pâlpâia imperceptibil. Strânse cana mai tare. Lichidul se stabiliză. Nu-i mai tremurau mâinile. Momentul critic trecuse.
   O altă posibilitate: să fi fost doar un vis?
   „Pinter!” fu primul cuvânt al discuţiei în contradictoriu care îi atrase atenţia. Îşi impuse să se uite la vorbitor şi să se concentreze.
   Numele fusese pronunţat pe un ton de scepticism agasat de o femeie care ţinea un pahar cu suc de mere într-o mână şi o ţigară pe jumătate fumată în cealaltă. Era tunsă scurt, avea părul negru ca smoala, maxilare proeminente şi ochi negri şi vioi. Sarah avu sentimentul vag că o mai văzuse şi cu ocazia altor descinderi la Cafe Valladon, însă nu îi ştia numele. Ulterior avea să afle că o chema Veronica.
   - Tipic pân’ la Dumnezeu, adăugă femeia, care trase apoi din ţigară cu ochii închişi.
   Zâmbea, ceea ce ar fi putut să însemne că nu lua discuţia la fel de în serios ca tânărul slab, gălbejit şi zelos care stătea în faţa ei.
   - Oamenii care habar n-au de teatru, continuă Veronica, vorbesc mereu de Pinter ca despre unul dintre cei mari.
   - În regulă, zise studentul, De acord că-i supraevaluat. Aşa e. Dar tocmai asta îmi confirmă ideea.
   - Îţi confirmă ideea?
   - Tradiţia teatrului englez postbelic, rosti studentul, este atât de... evanescentă, încât....
   - Poftim? se auzi o voce de australian de alături. Ce cuvânt a fost ăla?
   - Evanescentă, răspunse studentul. Atât de evanescentă, încât există o singură personalitate care....
   - Evanescentă? întrebă australianul.
   - Nu-ţi face griji, spuse Veronica, surâzând şi mai larg. Vrea să se dea mare, atâta tot.
   - Ce înseamnă?
   - Caută în dicţionar, se răsti studentul. Vreau să spun că în teatrul englez de după război există un singur autor cu pretenţii şi până şi el e supraevaluat. Supraevaluat zdravăn. Ergo, teatrul e la pământ.
   - Ergo? făcu australianul.
   - S-a zis cu el. N-are nimic de oferit. Nu joacă niciun rol în cultura contemporană, nici aici în ţară, nici în altă parte.
   - Şi-atunci... vrei să spui că-mi pierd timpul? întrebă Veronica. Că nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu întregul... Zeitgeist?
   - Absolut. Ar trebui să schimbi macazul imediat. Să treci pe studii cinematografice.
   - Ca tine.
   - Ca mine.
   - Asta chiar că-i interesant, spuse Veronica. Ia fii atent ce presupuneri faci. În primul rând, pentru simplul fapt că mă interesează teatrul, eşti convins că-l studiez. Te înşeli, sunt la studii economice. Pe urmă, convingerea asta a ta că deţii un fel de adevăr absolut: este... mă rog, mi se pare că-i o chestie foarte bărbătească, e tot ce pot să spun.
   - Păi, chiar sunt bărbat, o lămuri studentul.
   - La fel de semnificativ e faptul că Pinter e dramaturgul tău preferat.
   - Şi ce-i atât de semnificativ?
   - Fiindcă scrie piese pentru băieţi. Pentru băieţi deştepţi.
   - Bine, dar arta e universală. Toţi scriitorii adevăraţi sunt hermafrodiţi.
   - Ha! pufni Veronica pradă unui dispreţ încântat, stingându-şi apoi ţigara. Bun, vrei să vorbim despre sexe?
   - Credeam că discutăm despre cultură.
   - Nu se poate una fără cealaltă. Diferenţele de sex sunt peste tot.
   Fu rândul studentului să râdă.
   - Ăsta-i unul dintre lucrurile cele mai fără noimă pe care le-am auzit. Singurul motiv pentru care vrei să vorbeşti despre sexe e că te sperie ideea unei discuţii despre valoare.
   - Pinter le place doar bărbaţilor, spuse Veronica. Şi de ce? Fiindcă scrie piese misogine, care se adresează impulsurilor misogine ascunse în străfundurile psyche-ului masculin.
   - Eu nu sunt misogin.
   - Eşti, cum să nu fii? Toţi bărbaţii le urăsc pe femei.
   - Doar nu crezi una ca asta.
   - Sunt ferm convinsă.
   - Probabil că eşti la fel de convinsă că toţi bărbaţii sunt violatori potenţiali.
   -Da.
   - Şi chestia asta e tot un lucru fără sens.
   - Ba are un sens foarte clar.
   - Toţi bărbaţii deţin potenţialul de a deveni violatori. Toţi bărbaţii dispun de mijloacele prin care pot să ajungă violatori. Nu-i deloc acelaşi lucru.
   - Nu mă refer la faptul că bărbaţii au sau nu... dotarea necesară. Vreau să spun că nu există niciun bărbat care să nu simtă, în cine ştie ce cotlon întunecos al sufletului, resentimente profunde - şi chiar gelozie - faţă de punctele noastre tari, iar uneori resentimentele produc ură şi, prin urmare, ar putea să degenereze şi în violenţă.
   După aceste fraze se aşternu tăcerea timp de câteva secunde.
   Studentul dădu să spună ceva. Dar se încurcă în propriile cuvinte. După aceea începu o altă idee, lăsându-se păgubaş imediat. În cele din urmă nu izbuti să spună decât:
   - Da, dar n-ai dovezi.
   - Găseşti câte dovezi vrei dacă te uiţi în jur.
   - O fi, însă n-ai dovezi obiective.
   - Obiectivitatea, decretă Veronica, aprinzându-şi încă o ţigară, este subiectivitatea bărbaţilor.
   Liniştea produsă de această observaţie cu iz axiomatic, mai lungă decât precedenta şi încărcată întrucâtva de un sentiment vecin cu veneraţia, fu destrămată chiar de Sarah.
   - Cred că are dreptate, zise ea.
  Toţi cei de la masă se întoarseră în direcţia ei.
   - Cum să spun, nu legat de obiectivitate - eu, una, n-am privit niciodată lucrurile din punctul ăsta de vedere - dar în ce priveşte faptul că toţi bărbaţii sunt esenţialmente ostili şi că nu ştii când le... sare ţandăra.
   Veronica o privi în ochi.
   - Mersi, spuse ea, înainte de a-şi îndrepta din nou atenţia asupra studentului. Ai văzut? Sprijin din toate părţile.
   Tânărul ridică din umeri.
   - Solidaritate femeiască, atâta tot.
   - Nu, dar am păţit-o şi eu.
   Febrilitatea şovăielnică din vocea lui Sarah le atrase atenţia.
   - Exact chestia asta despre care v-am auzit vorbind.
   Îşi coborî privirea şi îşi văzu ochii reflectaţi în lunuri închise de oglinjoara neagră a cafelei.
   - Îmi pare rău, nu ştiu cum vă cheamă pe niciunul dintre voi. Şi habar n-am de ce-am deschis gura. Cred c-ar fi bine să plec.
   Se ridică şi se trezi prinsă la colţ, cu marginea mesei presându-i coapsele; strecuratul în grabă pe lângă australian şi pe lângă studentul zelos se dovedi anevoios. Faţa parcă îi luase foc. Era sigură că se uitau cu toţii la ea ca la o nebună. Nimeni nu scoase o vorbă cât timp îşi croi drum până la casă, dar pe când îşi număra mărunţişul (iar Slattery, proprietarul cafenelei, stătea pedant şi indiferent într-un colţ), simţi o mână pe umăr şi, când se întoarse, o văzu pe Veronica zâmbindu-i.
   Avea un surâs mefient şi totodată atrăgător - total diferit de zâmbetele combative pe care le adresase adversarilor de la masă.
   - Uite ce-i, spuse ea, nu ştiu cine eşti şi ce ţi s-a-ntâmplat, dar... oricând vrei să stăm de vorbă...
   - Mulţumesc, rosti Sarah.
   - În ce an eşti?
   - Am intrat în patru.
   - Aha, eşti la postuniversitar, nu?
   Sarah încuviinţă din cap.
   - Stai în campus?
   - Nu. La Ashdown.
   - Mă rog. Poate c-o să mai dăm una de alta.
   - Bănuiesc că da.
   Sarah ieşi în grabă din local, înainte ca femeia aceea prietenoasă şi în acelaşi timp înfricoşătoare să aibă vreme să-i mai spună ceva.
   După interiorul întunecos şi înecat în fum de ţigară, ieşirea bruscă la lumina zilei fu orbitoare, iar aerul curat i se păru că avea gust de sare. Cumpărătorii îşi croiau drum pe străzi. În mod normal, ar fi fost o zi minunată pentru o plimbare de-a lungul falezei stâncoase până acasă: o plimbare lungă, un urcuş în cea mai mare parte a drumului, dar un efort care merita osteneala de dragul durerii plăcute pe care o simţea în picioare la sosire şi al senzaţiei că plămânii i se dilatau datorită aerului curat şi răcoros.
   Numai că nu era o zi normală, iar pe Sarah nu o atrăgea ideea porţiunilor de drum în care nu se vedea ţipenie de om, a bărbaţilor singuri pe care i-ar fi putut zări apropiindu-se sau care ar fi putut sta pe una dintre bănci, privind-o cu neobrăzare pe când trecea prin dreptul lor.
   Renunţând la mesele de seară pentru o săptămână, se urcă într-un taxi, ajunse acasă imediat şi stătu în pat toată după-masa, fără ca senzaţia de amorţeală să vrea s-o părăsească.

   ANALIST: Ce anume te-a deranjat atât de mult la jocul acela?
   ANALIZAT: Nu sunt sigură că „joc” e cuvântul potrivit.
   ANALIST: E cuvântul pe care l-ai ales chiar tu adineauri.
   ANALIZAT: Da. Tot nu ştiu dacă e. Cel mai adecvat. Cred că am vrut să spun... „discuţie”...
   ANALIST: Lasă asta acum. Ţi-a produs vreodată durere fizică?
   ANALIZAT: Nu. Nu, nu m-a molestat niciodată.
   ANALIST: Dar te-ai gândit că s-ar putea să te maltrateze?
   ANALIZAT: Presupun că e posibil să fi avut şi ideea asta... într-un ungher al minţii.
   ANALIST: El a ştiut asta? A ştiut că te gândiseşi că era posibil să-ţi facă rău într-o bună zi? N-a fost ăsta de fapt şpilul jocului?
   ANALIZAT: Ba da, se poate să fi fost, bănuiesc.
   ANALIST: Pentru el? Sau pentru amândoi?

   Sarah se vârâse la loc în pat când Gregory se întoarse de la bar.
   Se dăduse jos pentru scurt timp, pe când se însera, ca să-şi pună halatul şi să coboare până la bucătărie, dar chiar şi acolo rămăsese agitată şi ciudat de sensibilă la şocuri. Bucătăria era pustie, iar Sarah auzea replicile dintr-un serial american - Dallas sau Knots Landing - de la televizorul aflat ceva mai încolo pe coridor.
   Crezând că era singură, Sarah deschise o cutie cu supă de ciuperci şi turnă conţinutul într-o cratiţă. Apoi aprinse plita de gătit care avea locul ei după colţ, ascunsă de restul încăperii în formă de L.
   Amestecă supa cu o lingură grea de lemn, descoperind că era o activitate neaşteptat de odihnitoare. Învârti lingura de 3 ori în direcţia acelor ceasornicului, de alte 3 ori în direcţia inversă şi repetă procedeul de câteva ori, uitându-se la tiparele care se formau şi dispăreau încet în substanţa vâscoasă a supei. Absorbită de ceea ce făcea, tresări la auzul unei voci de bărbat care spuse „Unde-or ţine ăştia cafeaua?” şi scoase un ţipăt scurt şi strident în timp ce se răsucea pe călcâie.
   Bărbatul apăru de după colţ, o văzu şi făcu un pas înapoi.
   - Îmi pare rău. Credeam că ştii că sunt aici.
   - Nu, nu ştiam, zise ea.
   - N-am vrut să te sperii.
   Avea o figură de om bun, acesta fu primul lucru pe care-l observă Sarah. Cel de-al doilea fu acela că bărbatul părea să fi plâns - iar asta cu destul de puţin timp în urmă. Se aşeză la masa din bucătărie ca să-şi bea cafeaua, Sarah se instală în faţa lui ca să-şi mănânce supa şi chiar când îşi trăgea scaunul lângă masă îi aruncă o privire şi fu gata să jure că observase o lacrimă care i se prelingea pe obraz.
   - Te simţi bine? îl descusu ea.
   La Ashdown nu veneau mulţi boboci, dar se întrebă dacă nu cumva abia ajunsese la universitate şi începuse deja să-i fie dor de acasă.
   Se dovedi că lucrurile nu stăteau aşa. Tânărul era în anul trei, studia limbile moderne şi se mutase la Ashdown cu doar o zi în urmă. Ceea ce-l amărâse fusese un telefon de la mama lui, care sunase de acasă cu puţine ore în urmă ca sa-l anunţe că Muriel, pisica familiei, fusese omorâtă chiar în dimineaţa aceea – călcată de dubiţa lăptarului la ieşirea de pe aleea din faţa casei. Era evident jenat de felul cum îşi exteriorizase emoţiile pe marginea acestui episod, dar lui Sarah acest lucru i-l făcu dintr-o dată simpatic.
   Totuşi, ca să-l cruţe de alte momente penibile, schimbă subiectul cât putu de repede şi-i spuse că nu era singurul care avusese o zi cu probleme.
   - De ce, tu ce-ai păţit? întrebă el.
   Sarah îşi dădu seama abia mai târziu că era surprinzător modul în care discutase atât de deschis cu un om pe care abia îl văzuse şi căruia încă nu se ostenise să-i afle numele. Cu toate acestea, îi povesti cu lux de amănunte bizara întâlnire de pe stradă cu un străin care se uitase la ea cu o privire plină de ură şi o făcuse căţea fără niciun fel de motiv.
   Noul locatar o ascultă atent, în timp ce sorbea din cafea: frapant, îşi zise Sarah, ce echilibru perfect între preocupare (căci părea să priceapă cât de traumatizant fusese incidentul respectiv pentru ea) şi o notă ceva mai degajată de liniştire (fiindcă o încuraja în acelaşi timp să nu pună nimic la inimă şi să creadă că fusese vorba de o simplă izbucnire a unui excentric demn de milă). Sarah îi spuse despre discuţia pe care o auzise la Cafe Valladon, despre felul cum venise vorba de misoginism şi despre modul în care se simţise obligată să intervină.
   - E un subiect foarte aprins la ora asta, confirmă el. Am observat aici nişte sentimente antifeministe foarte puternice.
   Îi povesti apoi despre recenta vandalizare a catedrei de studii feministe: cineva pătrunsese ilegal înăuntru şi scrisese cu spray şi cu litere foarte mari „Moarte Surorilor” pe toţi pereţii.
   Lui Sarah îi făcea plăcere să stea de vorbă cu acest tânăr, însă începuse să se simtă obosită. I se întâmpla uneori să fie cuprinsă de o osteneală care pentru majoritatea celorlalţi era extremă, iar o dată sau de două ori chiar adormise în mijlocul conversaţiilor. N-ar fi vrut să i se întâmple la fel şi acum: ţinea morţiş să facă o impresie bună.
   - Cred c-ar fi bine să mă bag la loc în pat, spuse ea, ridicându-se şi clătindu-şi cana de supă cu apă rece. Oricum, îmi pare bine că te-am cunoscut. Mă bucur că te-ai mutat aici. Cred c-o să ne-mprietenim.
   - Trag nădejde.
   - Apropo, mă cheamă Sarah.
   - Eu sunt Robert.
   Îşi zâmbiră unul altuia. Sarah îşi trecu o mână prin păr, dând peste câteva şuviţe încâlcite şi trăgând uşor de ele. Robert sesiză gestul şi îl ţinu minte.

   Urcă la ea în cameră şi dormi o oră-două, până la întoarcerea lui Gregory, care o trezi aprinzând lumina din tavan. Mijindu-şi ochii, Sarah se uită la ceasul deşteptător. Era mai devreme decât crezuse: abia 10 şi un sfert.
   - Ai şi venit? întrebă ea.
   Întors cu spatele, Gregory puse ceva într-un sertar şi mormăi:
   - Aşa se pare.
   - Am crezut că, dacă tot era ultima voastră seară împreună, o să staţi până târziu. Ca să ţineţi minte.
   Era începutul semestrului de toamnă, iar Gregory se întorsese de la casa părintească din Dundee doar ca să-şi strângă nişte lucruri, să vadă câţiva prieteni vechi şi să mai stea două-trei zile – ultimele – cu Sarah. Amândoi îşi terminaseră cursurile postuniversitare de an în iulie. În cursul aceleiaşi săptămâni el trebuia să se prezinte la Facultatea de Medicină din Londra, unde avea să se specializeze în psihiatrie. Ea mai rămânea un an la universitate, pregătindu-se să devină învăţătoare.
   - Mâine am o zi plină, spuse el, aşezat la capul patului şi trăgând de un pantof. Trebuie să plec devreme.
   Ochii i se opriră pentru prima dată asupra ei.
   - Arăţi nasol.
   Sarah îi povesti despre bărbatul care o jignise pe stradă, iar prima lui reacţie fu:
   - Dar e total ilogic. Ce sens are să faci aşa ceva?
   - Presupun c-a văzut că sunt femeie şi i-a fost de-ajuns, răspunse Sarah.
   - Eşti sigură c-a vorbit cu tine?
   - Nu mai era nimeni prin preajmă.
   Gregory îşi făcuse între timp de lucru cu un şiret care se înnodase, aşa că ea insistă:
   - A fost foarte neplăcut.
   - Păi, nu-i bine să laşi lucrurile astea să te macine.
   După ce îşi dezlegă şiretul, îi căută glezna şi i-o strânse prin cearceaf.
   - Credeam c-am trecut de faza asta. Te-ai făcut fetiţă mare.
   Se încruntă în direcţia ei.
   - S-a întâmplat de-adevăratelea?
   - Aşa cred.
   - Hmm... dar nu eşti sigură. Poate că totuşi n-ar fi rău s-o pun pe hârtie.
   Gregory se aşeză la măsuţa de toaletă şi scoase un caiet din sertarul de sus. Mâzgăli câteva cuvinte, după care se rezemă în scaun şi răsfoi nişte pagini. Chipul lui reflectat în oglindă trăda un zâmbet satisfăcut.
   - Ştii ceva, am avut baftă c-am dat peste tine, spuse el. Fii atentă de cât material de studiu mi-ai făcut rost. Cum să-ţi zic, ştiu că nu-i singurul motiv, dar... gândeşte-te la ce avans o să am faţă de toţi ceilalţi.
   - Nu-i niţel cam devreme să gândeşti la modul ăsta? întrebă Sarah.
   - Aiurea. Dacă vrei cu orice preţ să ajungi sus de tot, trebuie să începi cât mai devreme.
   - Totuşi, nu-i o cursă, nu?
   - Ca la toate cursele, şi la cele cu oameni există învingători şi învinşi, declară Gregory, punând deoparte caietul şi scoţându-şi cămaşa. De câte ori ţi-am spus asta?
   Spre propria ei surpriză, Sarah luă în serios întrebarea.
   -După socoteala mea, între 15 şi 20 de ori.
   - Aşa, vezi, zise Gregory, aparent mulţumit de proiecţia statistică. E valabilă pentru toate - chiar şi pentru locuinţe. Te gândeşti că nu-i mare lucru, dar Frank se duce la Londra peste o săptămână şi nici măcar nu şi-a găsit unde sa stea.
   Pufni într-un râs sceptic înainte de-a întreba:
   - Cum explici un asemenea tip de comportament?
   - Păi, spuse Sarah, poate că n-are norocul ca taică-său să-şi permită să-i cumpere un apartament în Victoria.
   - Pimlico, nu Victoria.
   - Care-i diferenţa?
   - Că tot mă-ntrebi, vreo douăzeci de mii de lire. Am ales foarte atent locul. La o distanţă convenabilă de spital, într-un cartier excelent.
   Părându-i-se că Sarah nutrea un dispreţ nerostit, adăugă:
   - Pentru Dumnezeu, credeam c-o să apreciezi lucrul ăsta la fel de mult ca ceilalţi. În fond, o să stai acolo în fiecare week-end, nu?
   - Zău?
   - Păi, aşa ziceam.
   - Ştii c-o să trebuiască să-mi pregătesc lecţiile şi alte chestii. Semestrul ăsta am multă practică pedagogică. S-ar putea să fiu ocupată.
   - Nu văd cum poate să-ţi ia mult timp pregătirea câtorva lecţii.
   - Unii oameni n-au nevoie să tragă din greu. La mine e altfel. Eu sunt truditoare din fire.
   Gregory se aşeză pe pat lângă ea.
   - Să ştii că ai probleme serioase cu încrederea în forţele proprii, spuse el. Nu ţi-a trecut niciodată prin cap că tocmai din cauza părerii ăsteia proaste pe care-o ai despre tine nu eşti în stare să faci nimic?
   Lui Sarah îi trebuiră câteva clipe ca să asimileze informaţia, însă nu găsi suficiente resurse să se enerveze. În loc de asta, se întoarse cu gândul la scena care avusese loc în bucătărie.
   - Azi l-am cunoscut pe unul dintre nou-veniţi, zise ea. Îl cheamă Robert. Pare foarte drăguţ. Ai apucat să-l vezi?
   - Nu.
   Între timp, Gregory rămăsese în chiloţi, iar acum îşi strecură absent o mână pe sub cămaşa de noapte a lui Sarah, lăsând-o să se odihnească pe unul dintre sâni.
   - N-ai vorbit deloc cu el?
   Gregory scoase un oftat.
   - Sarah, mâine plec. O să stau la Londra. Ce rost are să-mi pierd vremea făcând cunoştinţă cu oameni pe care n-o să-i mai văd niciodată?
   Îşi scoase chiloţii, se sui pe ea şi îi trase cămaşa de noapte în jos, în aşa fel încât să rămână cu sânii goi. Îi puse mâinile pe sfârcuri şi începu să le frământe simultan. Sarah îi cercetă expresia în timp ce făcea acest lucru, străduindu-se să-şi amintească unde mai văzuse ceva asemănător: fruntea îi era brăzdată atât de nerăbdare, cât şi de concentrare, cam la fel cum fusese cu o seară în urmă, când îl urmărise cum umbla la butonul de contrast şi la acordul fin de la televizorul de jos, încercând să obţină o imagine bună pentru Ştirile de la 10. Pentru asta, îşi aminti ea, avusese nevoie de vreo două minute, dar acum nu trecu niciun minut şi îi prinse încheieturile delicate cu mâinile, îi fixă braţele de perna de sub cap şi o pătrunse rapid.
   Sarah era uscată şi încordată, iar senzaţia pe care o încercă fu una de disconfort.
   - Uite ce-i, Gregory, spuse ea, nu prea am chef. De fapt, n-am chef deloc.
   - E-n regulă, nu durează mult.
   - Nu.
   Îi puse mâinile pe şolduri şi puse capăt mişcărilor ritmice în tandem.
   - Nu vreau s-o fac.
   - Dar am trecut şi de preludiu, şi de toate alea.
   Avea o privire rănită, de om căruia nu-i venea să creadă.
   - Ieşi, zise Sarah.
   - De unde - din tine, din pat, din cameră?
   Deruta lui părea netrucată.
   - Din mine, pentru început.
   O privi fix câteva secunde, după care ţâţâi ca pentru sine şi se retrase fără niciun strop de gentileţe, spunând:
   - De groază ce mojică poţi să fii câteodată.
   Însă nu se dădu jos de pe Sarah, care pricepu ce avea să urmeze.
   - Închide ochii un minut.
   Ea îi înfruntă privirea, sfidătoare, dar neputincioasă.
   - Hai la spionat? Cu ochiul fermecat?
   - Gregory, nu. Nu acum.
   - Haide, zău aşa. Ştiu că-ţi place.
   - Nu-mi place câtuşi de puţin. Nu mi-a plăcut niciodată. De câte ori trebuie să-ţi spun că nu mi-a plăcut niciodată?
   - E doar un joc, Sarah. E vorba de încredere. Doar ai încredere în mine, nu?
   - Dă-mi drumul, spuse ea.
   Avea ambele mâini prinse într-una dintre ale lui şi fixate în continuare de pernă. Cealaltă mână se mişca acum deasupra chipului ei, cu arătătorul şi mijlociul întinse, apropiindu-i-se tot mai mult de ochi.
   - Hai, zise el. Arată că ai încredere în mine. Închide ochii.
   Vârfurile degetelor se apropiaseră atât de mult, încât nu avu de ales: închise ochii în mod reflex, iar apoi îşi strânse pleoapele cât putu de tare. În scurt timp simţi presiunea, la început uşoară, a degetelor lui asupra globilor ei protejaţi şi se încordă, dându-şi seama de teroarea familiară care fusese stârnită din nou înăuntrul ei.
   Pusese la punct o metodă de abordare a acestei senzaţii, care presupunea golirea minţii de absolut toate ideile referitoare la momentul respectiv. Pentru Sarah, timpul era suspendat câtă vreme Gregory se ghemuia deasupra ei, iar dacă totuşi gândurile i se îndreptau în vreo direcţie, aceasta viza ceea ce i se părea a fi (deocamdată) trecutul îndepărtat: primele zile ale relaţiei lor, înainte de a se cantona în acest tipar al certurilor care se autoalimentau şi al straniilor ritualuri de alcov.
   Cum reuşiseră să ajungă de acolo aici?

   Sarah încă ţinea minte foarte bine prima lor întâlnire, care avusese loc în pauza unui concert, în barul Centrului de Arte.
   Nu avusese de gând să meargă la concert, dar se vânduseră foarte puţine bilete, iar personalul centrului recursese la expedientul de a oferi intrare gratuită trecătorilor aflaţi întâmplător în zonă, ca să umple sala şi să nu-l pună pe interpretul invitat să concerteze într-o situaţie penibilă. Programul includea Arta fugii de J.S. Bach, o lucrare de care Sarah nu auzise până atunci, interpretată integral la clavecin.
   Pe rândul ei se mai afla o singură persoană, un student înalt şi neîndemânatic, cu părul negru tuns scurt, care stătea țeapăn la locul lui, purta un sacou de tweed, o cravată clasică şi o vestă galbenă cu ceas de buzunar şi asculta cu o concentrare rigidă, oftând sonor sau scoţând sunete dezaprobatoare o dată sau de două ori, fără vreun motiv anume. Dat fiind că nu păruse s-o bage în seamă pe Sarah, aceasta fusese foarte surprinsă când veni şi se aşeză la masa ei pe durata pauzei, iar surpriza căpătase proporţii şi mai mari când, după o tăcere încordată de 2-3 minute, i se adresase cu un accent scoţian scurt, spunându-i:
   - Absurzi timpii din al unsprezecelea contra-punctus, nu găseşti?
   Fuseseră cuvintele cele mai ciudate şi mai greu de înţeles pe care i le spusese vreodată cineva, dar duseseră la un fel de conversaţie, care la rândul ei dusese la un fel de relaţie.
   În cele cinci semestre la universitate Sarah nu avusese niciun prieten, iar viaţa ei socială – atâta câtă era – consta în ieşiri zgomotoase şi accidentale la localuri, în compania unor grupuri mari de prieteni de care era convinsă că nu o invitaseră niciodată din toată inima să facă parte din gaşcă. Faptul că era invitată la masă de Gregory, că îl însoţea la film sau la teatru, fusese pentru o bucată de vreme o experienţă nouă şi euforică. De cele mai multe ori mergeau la concert, şi chiar dacă Sarah observase că gusturile muzicale ale lui Gregory arătau o înclinaţie pronunţată spre piese seci, pretenţioase şi lipsite de fior emoţional, nu permisese acestui lucru s-o influenţeze.
   În orice caz, nu până când descoperise că şi felul în care făcea dragoste prezenta aceleaşi particularităţi.
   Gregory o dezvirginase pe Sarah cam la o lună şi jumătate după ce începuseră să iasă împreună. Fusese o experienţă dificilă şi dureroasă, lucru pentru care Sarah fusese pregătită; totuşi, nu se aşteptase ca şi următoarele lor şedinţe amoroase să fie la fel de deficitare la capitolul plăcere. Gregory făcea dragoste cu aceeaşi eficienţă rece şi inteligentă pe care o admira atât de mult în cele mai riguroase exerciţii de claviaturi ale lui Bach. Tandreţea, flexibilitatea, expresivitatea şi variaţiile de tempo nu făceau parte din repertoriul lui.
   Lucrul cel mai bun la care se putea aştepta Sarah – şi pe care era obligată să şi-l dorească, după câteva luni în care sexul arătase la fel – era momentul de osteneală postcoitală când, după ce se producea şi îşi cheltuia energiile, Gregory îi vorbea uneori pe un ton dezmierdător şi intim, pe care ea îl considera atipic şi minunat. Şi tocmai într-unul dintre aceste momente îi pusese o întrebare neaşteptată.
   Stăteau în pat împreună, în toiul unei nopţi calme, înăbuşitoare, înlănţuiţi şi încinşi, Sarah sprijinindu-şi capul pe umărul lui, iar Gregory o întrebase, aparent din senin, care credea că era cea mai frumoasă parte a corpului său. Sarah îl privise mirată şi îi spusese că nu era sigură şi că trebuia să se gândească, moment în care el zisese (spre marea ei uşurare, fiindcă, la drept vorbind, nu putea descoperi nicio parte a corpului său cu adevărat frumoasă): „Vrei să ştii care e partea cea mai frumoasă a corpului tău?”, iar ea răspunsese: „Da, spune-mi”, după care timp de câteva minute o făcuse să ghicească şi sondaseră chicotind mai multe posibilităţi împreună, fără să ajungă la cea cu pricina, pentru ca într-un târziu ea să renunţe, iar Gregory să-i zâmbească şi să-i spună încet; „Pleoapele”. La început Sarah nu-l crezuse, dar el ii zisese: „Asta fiindcă nu ţi le-ai văzut niciodată, şi nici n-o să le vezi dacă n-o să le fac o poză” (lucru pe care nu-l mai făcuse până la urmă), la care ea îl întrebase: „Şi, mă rog, când ai ajuns să-mi cunoşti atât de bine pleoapele?”, iar el răspunsese: „Când ai dormit. Îmi place să mă uit la tine în timp ce dormi”.
   Acesta fusese primul simptom pe care îl detectase, primul indiciu referitor la înclinaţia lui de a sta deasupra oamenilor culcaţi în paturi şi de a se uita la ei în timp ce dormeau, un lucru pe care într-o primă fază îl considerase interesant, expresie a unei inteligenţe cercetătoare, până când începuse în cele din urmă să se întrebe dacă nu exista şi ceva sinistru, aproape fetişist, legat de această dorinţă de a-i privi pe oameni când erau inconştienţi şi neputincioşi, pe câtă vreme el, privitorul, păstra un control deplin asupra propriei minţi aflate în stare de veghe.
   După aceea îi venise mai greu să adoarmă, ştiind că la orice oră din noapte Gregory putea să se dea jos din pat, să se aplece asupră-i şi să-i studieze chipul adormit la lumina lunii. (lar asta se întâmpla înainte să-i stârnească şi mai abitir interesul povestindu-i despre visele ei, nişte vise atât de reale încât uneori nici nu putea să le deosebească de întâmplările prin care trecea când era trează.)
   Dar se obişnuise cu ideea, aşa cum bănuise că se acomodau oamenii cu orice, iar faptul că era conştientă de prezenţa scrutătoare a lui Gregory nu-i mai modificase serios tiparele somnului timp de alte câteva luni (sau poate săptămâni?), până când, înainte de zorii unei dimineţi de decembrie, se trezise ţipând din cauza unuia dintre coşmarurile ei repetate în care visase broaşte.
   De data asta era vorba de un batracian mare cât un om, care stătea ghemuit la marginea drumului de acces în campus, în vreme ce ea încerca să treacă în grabă pe lângă el; animalul orăcăise oribil în direcţia ei, iar pe urmă i se fixase de pleoape cu capetele gemene ale limbii lui bifurcate, lipindu-şi câte unul pe fiecare ochi. Sarah se zbătuse să se trezească din coşmar, dar începuse să plângă pradă unei panici şi mai mari, când îşi dăduse seama că, deşi visul luase sfârșit, senzaţia de apăsare de pe pleoape tot nu voia să dispară: chiar exista cineva – sau ceva – care se fixase de ele.
   Încercase să deschidă ochii, însă descoperise că îi era cu neputinţă. Ceva îi obstrucţiona mişcările pleoapelor. Apoi presiunea încetase brusc, iar ea deschisese ochii şi-l văzuse pe Gregory aşezat alături, cu faţa apropiată de a ei, cu mâna suspendată în aer, la câţiva centimetri de chipul ei, şi cu arătătorul şi inelarul întinse.
   - Ce dracu’ făceai? întrebase ea după vreo 10 minute, când se trezise de-a binelea, respiraţia şi bătăile inimii îi reveniseră la normal şi se convinsese în cele din urmă că în cameră nu apăruse nicio broască uriaşă. Ce tot făceai acolo?
   - Nimic, răspunsese Gregory. Mă uitam la tine, atâta tot.
   - Mă atingeai, zisese Sarah.
   - N-am vrut să te trezesc.
   - Păi atunci poate că n-ar fi trebuit să-mi vâri degetele alea afurisite-n ochi.
   După câteva clipe Gregory murmurase „îmi pare rău” foarte încet – abia perceptibil – şi îi strânsese mâna. Pe urmă se aplecase în faţă şi o sărutase.
   - N-am vrut să te trezesc, repetase el. A trebuit să-i ating. E incredibil – în semiîntunericul din dormitor Sarah îi ghicise zâmbetul – există atâta viaţă în spatele ochilor ălora când dormi şi am reuşit s-o văd. Am vrut s-o şi ating: am simţit-o în vârfurile degetelor. Să ştii că am mai făcut-o şi altădată, adăugase el. 
   - Da, dar... m-a speriat. A fost atât de... real, rostise ea, continuând pe un ton vag acuzator: Ai apăsat destul de tare.
   Gregory surâsese din nou.
   - Da, dar ai efectiv încredere în mine, aşa-i? Ştii că nu-ţi fac rău.
   Sarah îşi simţise mâna strânsă şi încheietura mângâiată.
   - Bănuiesc că da.
   - „Bănuiesc că da”?
   Apăsarea tăcerii lui ofensate fusese insuportabilă.
   - Da, bineînţeles că am încredere. Dar nu asta-i problema, nu?
   - Ba cred că exact asta e problema. Ce credeai c-o să-ţi fac?
   Rostind aceste cuvinte, îşi apropiase din nou mâna de faţa ei.
   Sarah închisese ochii de bunăvoie, iar el îi apăsase din nou pleoapele cu vârfurile degetelor.
   - Hai la spionat, cu ochiul fermecat, şoptise el. Acum nu eşti speriată, nu?
   - N-nu, răspunsese dubitativ Sarah.
   Pe urmă Gregory apăsase mai tare.
   - Dar acum?
   Aşa începuse tot acel ritual căruia ajunseseră să-i spună „jocul” şi care devenise tot mai strâns legat de momentele când făceau dragoste, până când începuseră să-l practice (mai bine zis, Gregory începuse să-l practice, fiindcă Sarah nu fusese niciodată altceva decât complicea lui pasivă) nu doar postcoital, ci şi în timpul actului propriu-zis, în aşa fel încât nu puţine fuseseră cazurile când Gregory juisase cocoţat pe Sarah, aplecat asupra chipului ei şi cu cele două degete lipite şi mai ferm, şi mai cercetător, de pleoapele ei închise.

   Sarah îşi aduse aminte de toate aceste lucruri acum, în cele câteva clipe când rămase sub Gregory în noaptea asta, pe când el adopta poziţia de luptă încă o dată.
   Pentru ultima oară, după cum avea să se dovedească: fiindcă dintr-o dată, luată în stăpânire de un elan rebel şi de o forţă corporală care îi surprinse pe amândoi, Sarah scoase un ţipăt scurt şi final – „Nuuu!” – şi îl împinse pe Gregory de pe ea, făcându-l să cadă din pat şi să aterizeze în pielea goală pe podea.
   - Dumnezeule mare, femeie!
   Sarah se dădu jos din pat şi îşi puse cămaşa de noapte pe ea.
   - De ce mă-sa ai făcut chestia asta?
   În clipa aceea Sarah îşi luă halatul din cârligul de pe uşă şi îl îmbrăcă, chinuindu-se puţin până găsi mânecile. Gregory îngenunche lângă pat, cu răsuflarea tăiată, cu mâna la frunte şi străduindu-se să-şi recapete suflul.
   - Ai de gând să-mi răspunzi sau nu?
   Sarah deschise uşa fără un cuvânt şi alergă pe coridor în direcţia băii. Încuie uşa, se aşeză pe closet şi începu să plângă. Se legănă înainte şi înapoi câteva minute.
   Treptat, plânsul şi legănatul încetară, după care Sarah se spălă pe faţă cu apă rece şi se privi în oglindă. Avea ochii tiviţi cu roşu şi buzele strânse într-o postură hotărâtă şi, prin asta, neobişnuită. Începu să repete formulele adecvate.
   Gregory, îmi pare rău, dar m-am săturat.
   Cred că ar fi bine dacă nu ne-am mai vedea.
   Pur şi simplu nu mai merge, nu?
   Cred că de-acum încolo ar trebui să încercăm să fim doar prieteni.
   Ca o ciudăţenie, după ce îşi compuse replicile în minte, îşi dădu seama că abia aştepta să le rostească; de fapt, nu făcea decât să anticipeze, cu o mândrie vagă şi timidă, satisfacţia pe care urma s-o aibă după ce va fi dinamitat cel puţin una dintre presupunerile cele mai adânc înrădăcinate ale lui Gregory.
   În 5 minute o să se termine totul, îşi spuse ea; şi dintr-o dată i se păru incredibil că o relaţie care, cum-necum, rezistase mai bine de 1 an, aducând cu sine aproape tot ce aflase Sarah despre fericire, dar şi - din ce în ce mai mult, în ultimele luni - numeroase frustrări, putea fi încheiată în câteva clipe, prin 3-4 fraze bine alese, deschizându-i uşa spre - ce anume? - libertate, probabil, libertatea de a închega alte prietenii, mai reuşite (numele şi figura lui Robert şi - spre mirarea ei pasageră şi neanalizată - a Veronicăi îi apărură în minte preţ de o secundă). Însă acestea erau simple speculaţii: pe termen scurt nu anticipa nimic dincolo de simpla ştergere a tuturor emoţiilor; un vid al sentimentelor; bezna. Totuşi, până şi această perspectivă începuse să pară îmbietoare.

   Întunericul o înghiţi când deschise încet uşa dormitorului şi intră. Întuneric şi linişte: nici măcar sunetul respiraţiei lui. Pipăi cu mâna după comutator, dar apoi se răzgândi. În loc de asta, îşi drese vocea şi întrebă aproape şoptit:
   - Gregory?
   Veioza se aprinse imediat, dezvăluindu-l în capul oaselor, privind-o ţintă, cu braţele încrucişate şi cu bluza de pijama încheiată - ca de obicei - până la gât. Înainte ca Sarah să poată rosti vreun cuvânt, el se şi lansase într-un monolog scurt, cuprinzător şi inexpresiv.
   - Vreau să-ţi spun un singur lucru, Sarah, şi o să ţi-l spun chiar acum, cât mai repede şi blând cu putinţă, ca să nu te afecteze. Comportamentul tău din noaptea asta mi-a confirmat o bănuială pe care o nutresc de o bună bucată de vreme: bănuiala că eşti departe de a fi o parteneră convenabilă - ca să nu zic mai mult - alături de care să mă simt în largul meu tot restul vieţii. În consecinţă, mă văd nevoit să te informez că relaţia noastră a luat sfârșit chiar din clipa asta. Din moment ce e prea târziu şi n-ar fi rezonabil din partea mea să-ţi cer să-ţi găseşti alt loc unde să stai, o să-ţi permit să împarţi acelaşi pat cu mine, dar numai noaptea asta. Poziţia mea faţă de această chestiune nu e negociabilă, iar acum, că am lămurit-o şi pe asta, vreau doar să-ţi aduc aminte că mâine mă aşteaptă un drum lung cu maşina şi doresc ca măcar din acest motiv, dacă nu şi din altele, să mă laşi toată noaptea să... - iar aici stinse lumina - ... dorm.

2

   Aici, pe doar câteva sute de metri pătraţi, oraşul încerca brusc să profite oarecum de poziţia lui marină şi să împrumute, în fine, câte ceva din aerul unei staţiuni de vacanţă. Douăzeci de cabine de plajă, zugrăvite destul de neinspirat în tonuri pale de galben, verde şi albastru, se ridicau între esplanadă şi plaja propriu-zisă.
   La un chioşc se vindeau îngheţate şi acadele. Din altă parte se puteau închiria şezlonguri. Însă peste tot sentimentul predominant era cel al lucrului de mântuială, făcut în dorul Lelii. Presupusa distracţie se consumase deja înainte de a fi început. Puţini erau cei care veneau să-şi petreacă vacanţa în acest loc; diversele pensiuni cu vedere la mare aveau doar câteva camere ocupate, chiar şi în ceea ce se presupunea a fi vârful de sezon. Iar astăzi, în această după-amiază de duminică destul de caldă şi cu vânt puternic de la sfârșitul lui iunie, în timp ce pachetele goale de fulgi se loveau neconsolate de pereţii tencuiţi cu mortar de pietriş ai veceurilor publice, iar pescăruşii se ridicau şi coborau o dată cu mişcările ameţitoare ale mării, pe plajă se desluşeau doar două siluete.
   Una dintre ele, o tânără cam de 20 de ani, cu braţele dezgolite, încrucişate la piept, şi un păr lung, fin şi negru ca smoala, stătea la câţiva paşi de apă şi scruta întinderea mării. Cealaltă, care poate că era cu 15-20 de ani mai în vârstă, era aşezată pe o bancă din apropierea cabinelor, cu fâşul împăturit cu grijă alături, o valijoară la picioare, ochii închişi şi chipul îndreptat spre soarele care se vedea ici şi colo printre nori.
   Femeia mai tânără se întoarse şi începu să parcurgă în sens invers plaja cu pietriş. Se opri, se aplecă şi ridică o piatră cu o formă curioasă, însă apoi o aruncă la loc. Lovi din greşeală o cutie de Pepsi, iar sunetul acesteia o făcu să-şi dea seama de ce după-amiază liniştită avea parte.
   Auzind sunetul, femeia mai vârstnică deschise ochii şi se uită în jur.
   Pe plajă se găseau trei bănci, însă una dintre ele fusese vandalizată – de fapt, aproape demontată – şi nu mai putea fi folosită, iar o alta era ocupată integral de un bărbat între două vârste care dormea chircit, stacojiu la faţă şi neras de câteva zile, cu hainele mirosind a stătut şi cu mâna dreaptă încleştată pe o cutie de cidru puternic alcoolizat.
   Cu toate acestea, femeia mai tânără voia să stea jos.
   - Vă deranjează dacă mă aşez aici? fu ea nevoită să întrebe într-un târziu.
   Femeia mai în vârstă zâmbi, clătină din cap şi îşi trase fâşul mai aproape.
   Cele două femei stătură fără să scoată o vorbă.
   Cea mai vârstnică era obosită. Venise pe jos pe plajă tocmai de la gară şi îşi cărase singură valiza. Transpira vârtos şi tocmai începea să suspecteze că pantofii cumpăraţi cu doar două săptămâni în urmă erau cu o jumătate de număr mai mici decât ar fi trebuit. Şi-i scosese imediat după ce se aşezase pe bancă şi văzuse că pe picioarele goale avea nişte dungi roşii, pronunţate, care începeau să dispară abia acum.
   Continuă să-şi mişte degetele şi să savureze această noua formă de libertate, până când îşi dădu seama că femeia mai tânără îşi aţintise privirea asupra picioarelor ei, fixându-le cu nişte ochi în care se citea o fascinaţie extremă. Îşi încrucişă imediat picioarele şi stătu cu ele sub bancă, departe de privirile tinerei. Îşi ura picioarele mari, bărbăteşti, cu glezne groase, ca şi modul cum se holbau oamenii la ele – iar dintre oameni, în primul rând femeile şi îndeosebi cele de care (ca în cazul de faţă) se simţea ea însăşi atrasă.
   Jenată, femeia mai tânără îi surprinse privirea şi îi zâmbi sfios, în chip de scuză. Acum era limpede: aveau să-şi vorbească.
   - Dacă n-aveţi unde să staţi, cred că pot să vă ajut, îndrăzni tânăra. Pot să vă recomand un loc.
   - Zău?
   Tânăra rosti numele unei pensiuni din apropiere.
   - Şi, mă rog, prin ce diferă de celelalte?
   Tânăra pufni în râs.
   - Prin nimic. Atâta doar c-o administrează mama.
   Fu rândul celeilalte femei să zâmbească.
   - Ei bine, îţi mulţumesc, dar nu caut cameră.
   - Aha. Aşa mi-am zis, când am văzut valiza...
   - Am fost plecată, spuse femeia mai vârstnică. Vin direct de la gară.
   În felul cum rostise aceste cuvinte - îndeosebi „am fost plecată” - exista ceva care o făcu pe tânără să creadă că interlocutoarea ei nu se referise la o simplă vacanţă. Avea aerul că vorbise despre o perioadă de exil.
   - Aha, zise ea. O plecare mai lungă?
   - Două săptămâni în Italia. San Remo. Foarte frumos.
   Prin urmare, se înşelase.
   - Înseamnă că locuiţi aici?
   Femeii mai în vârstă întrebările acestea începuseră să i se pară prea directe. Prin minte îi trecu un gând nebunesc: era posibil – să fi fost oare cu putinţă – să fie o tentativă de agăţare?
  Se decise să verifice ipoteza arătându-se cu totul deschisă, oferind toate informaţiile care i se cereau şi încercând să vadă unde aveau să ajungă.
   - La vreo 4 kilometri jumate de-a lungul ţărmului, spuse ea. La Clinica Dudden. Acolo lucrez.
   - Zău? Sunteţi medic?
   - Psiholog.
   Scotoci în poşetă după un şerveţel de hârtie şi se şterse pe frunte.
   - Ştii despre ce loc vorbesc?
   - Cred că da. Nu-i de foarte mult timp acolo, nu?
   - Doi ani, doi ani şi ceva.
   - Ce fel de... spital e?
   - Îi tratăm pe oamenii care au probleme cu somnul. Sau măcar încercăm.
   - Adică de-ăia care vorbesc în somn şi alte chestii de-astea?
   - Oameni care vorbesc în somn, somnambuli, oameni care dorm prea mult sau prea puţin, oameni care uită să respire în somn, oameni care visează urât... toate astea la un loc.
   - Şi eu vorbeam în somn.
   - Li se întâmplă multor copii.
   Femeia mai vârstnică se uită la ceas: exista un autobuz care trebuia să oprească la staţia de pe malul mării peste 4 minute.
   Se aplecă în faţă şi îşi puse pantofii în picioarele care continuau s-o doară. Apoi cotrobăi din nou prin poşetă şi spuse:
   - Uite o carte de vizită. Nu se ştie, poate că la un moment dat o să vrei să ne faci o vizită. O să fii foarte bine primită dacă o să-mi pomeneşti numele.
   Tânăra nu ştiu ce să zică. Nu-i mai dăduse nimeni o carte de vizită.
   - Mulţumesc frumos, reuşi ea să îngaime, luând cartonaşul imprimat din mâna celeilalte.
   Pe când femeia mai în vârstă îşi lua rămas-bun, i se păru că-i citeşte dezamăgirea în priviri: nu doar deziluzia trecătoare a unor aşteptări nutrite şi neîmplinite, ci, dincolo de ea, ceva mai profund şi mai obişnuit. În timp ce se îndepărta cu valiza în mână, văzu că mergea adusă de spate. Apoi se uită la cartea de vizită din mână şi citi cuvintele: „Dr. C.J. Madison, psiholog, Clinica Dudden”.
   Dedesubt se aflau câteva numere de telefon şi de fax.
   Femeia mai în vârstă uitase s-o întrebe cum o cheamă. Oricum, nu i-ar fi spus numele real nici în ruptul capului.
  Tânăra porni pe jumătate mergând, pe jumătate alergând, spre pensiunea mamei ei.

   Uriaş, cenuşiu şi impunător, Ashdown se afla pe un promontoriu, la nici 20 de metri de marginea falezei stâncoase, unde fusese ridicat cu peste o sută de ani în urmă.
   Cât era ziua de lungă, pescăruşii dădeau ocol fleşelor şi turnuleţelor lui, jelindu-se răguşiţi nevoie mare. Toată ziua şi toată noaptea, valurile se izbeau nebuneşte de baricadele stâncoase, împrăştiind un vâjâit interminabil, asemănător celui dintr-un trafic intens, prin camerele îngheţate şi pe coridoarele labirintice şi însufleţite de ecouri ale casei vechi. Nici măcar cele mai pustii părţi de la Ashdown – iar în prezent majoritatea erau pustii – nu îşi găseau vreodată liniştea deplină.
   Încăperile cele mai locuibile erau grupate la etajele unu şi doi, dădeau spre mare, iar peste zi se vedeau inundate de lumina unui soare cu dinţi. Bucătăria de la parter era lungă, în formă de L, şi avea tavanul jos; avea doar trei ferestre mici şi era învăluită într-o penumbră permanentă. Frumuseţea sumbră, care sfida stihiile naturii, a Ashdown-ului masca faptul că, în general, oamenilor le venea greu să locuiască acolo. Cei mai vechi şi mai apropiaţi vecini îşi aminteau, dar tot nu le venea să creadă că odinioară casa fusese reşedinţa personală a unei familii cu opt sau nouă membri.
   Însă cu trei decenii în urmă ea fusese achiziţionată de noua universitate şi folosită câtva timp pe post de cămin studenţesc; pe urmă studenţii fuseseră evacuaţi, iar localul îi fusese repartizat doctorului Dudden ca sediu al clinicii lui private şi al laboratorului de cercetare în domeniul somnului.
   La clinică puteau fi internaţi treisprezece pacienţi: o populaţie incertă, la fel de schimbătoare ca marea ale cărei valuri se spărgeau de stâncile de dedesubt, întinsă cât vedeai cu ochii, colorată într-un verde maladiv şi unduindu-se sub apăsarea unei nelinişti infinite.

   În dimineaţa următoare, doctorul Dudden se opri în dreptul sălii unde colega lui ţinea un seminar cu trei dintre pacienţi şi ascultă vocile care se auzeau prin uşa închisă.
   Corpul lui se crispă dezaprobator: atmosfera părea stridentă, ba chiar vulgară. Vocile se auzeau ca un fel de bălmăjeală cvasicontinuă, întreruptă destul de des de hohote zdravene de râs în mijlocul cărora distinse fără probleme chicotitul baritonal şi atât de aparte al doctoriţei Madison. Pe urmă o auzi lansându-se într-un monolog care dură cam o jumătate de minut şi fu urmat, de data asta, de câteva valuri succesive de râs isteric, însoţit de bătăi cu pumnul în masă şi de toate celelalte sunete ale unei bune dispoziţii imposibil de controlat.
   Doctorul Dudden se îndepărtă de uşă şi se cutremură de furie. Circula de câtăva vreme zvonul că pacienţilor doctoriţei Madison le plăceau seminariile, iar aceasta era dovada concretă.
   Era un lucru scandalos şi, mai mult decât atât, neştiinţific. Ceva ce nu putea fi tolerat.
   La prânz o chemă pe doctoriţa Madison la el în birou. Acesta era o încăpere mohorâtă din spatele casei, care dădea spre un petic de grădină de care nu se mai îngrijise nimeni. Un calendar şi un grafic elaborat acopereau jumătate din peretele cel mai mare, iar de-a lungul lui se afla un plan de etaje al casei, care conţinea camerele de zi, dormitoarele şi numele pacienţilor care le ocupau la momentul respectiv.
   Tot acolo se găseau patru rafturi pline cu cărţi şi colecţii de reviste de specialitate, pe când ceilalţi pereţi erau umpluţi – neputându-se folosi cuvântul „înveseliţi” – cu afişe obţinute de la diverse întreprinderi farmaceutice şi de la câţiva producători americani de soft-uri. Fondul muzical era asigurat de o piesă barocă interpretată la claviaturi şi reprodusă de un casetofon.
   Prima întrebare a lui Dudden fu:
   - Aţi adus şi CES-urile?
   Chestionarul de Conştientizare a Somnului era un document producţie proprie, pe care pacienţii trebuiau să-şi evalueze în fiecare dimineaţă diversele aspecte ale somnului din noaptea precedentă, pe o scară de la unu la cinci.
   Ei erau întrebaţi dacă avuseseră gânduri în derulare rapidă la ora de culcare, dacă trebuiseră să urineze în timpul nopţii, dacă suferiseră palpitaţii sau observaseră mişcări incontrolabile ale picioarelor, dacă avuseseră coşmaruri sau perioade îndelungate de trezie, la care se adăugau alte optzeci de întrebări. Chestionarul trebuia completat la începutul fiecărui seminar de dimineaţă, urmând să stea la baza oricăror discuţii ulterioare.
   - Nu, spuse doctorița Madison.
   - Mi se pare neobişnuit.
   - N-am avut timp să le completăm pe toate.
   - Asta mi se pare şi mai neobişnuit, zise doctorul Dudden, fiindcă din ce-am auzit, se pare c-aţi avut timp berechet să spuneţi bancuri, să chicotiţi şi să bârfiţi întruna ca nişte spălătorese.
   Spălătorese? îşi zise doctoriţa Madison, fără să facă vreun comentariu.
   - Din moment ce n-aţi fost cu noi în sală, spuse ea apoi, presupun c-aţi tras cu urechea de cealaltă parte a uşii. Şi din moment ce-aţi tras cu urechea de cealaltă parte a uşii, presupun că n-aţi auzit despre ce vorbeam. Dacă aţi fi auzit, vi s-ar fi părut cât se poate de legat de profilul clinicii.
   Doctoriţa puse un accent fin şi glacial pe cuvântul „profil”, pe care doctorul Dudden fie că nu-l sesiză, fie că-l lăsă să treacă neobservat cu bună ştiinţă.
   - Nu asta e problema, rosti el. Sunt dispus să cred că vă limitaţi pe durata acestor sporovăieli la subiectul fixat. Dar daţi-mi voie să vă amintesc că aţi fost angajată aici – de către mine – ca să abordaţi chestiunea din punctul de vedere al psihologului clinician, nu al artistului de varieteu.
   - Nu prea înţeleg, spuse doctoriţa Madison, netezindu-şi fusta cu un aer preocupat.
   - Acum câteva minute am stat de vorbă cu domnişoara Granger, una dintre pacientele dumneavoastră de la seminarul de dimineaţă. Am întrebat-o ce anume a provocat o distracţie atât de mare şi, deşi nu prea i-a convenit, până la urmă mi-a spus. De fapt, a citat o remarcă pe care aţi făcut-o, zise Dudden, aplecându-se în faţă şi citind din bloc-notesul de pe birou. „În fiecare marţi, domnul doctor Dudden îi invită pe pacienţii de aici din clinică să asiste la una dintre prelegerile lui de la universitate. Săptămâna asta plictiseala a fost atât de mare, încât chiar şi narcolepticii au rămas treji până la capăt.”
   Îşi ridică privirea.
   - Negaţi că aţi făcut remarca asta?
   -Nu.
   - Credeţi, probabil, că am luat-o ca pe o jignire personală. Ei bine, chiar am luat-o, dar nu asta-i problema.
   - A fost doar o glumă.
   - A, îmi dau seama. Credeţi-mă, doamnă doctor Madison, ştiu să recunosc o glumă. În cazul ăsta, însă, pot să vă întreb dacă priviţi şi narcolepsia însăşi ca pe - ca să folosesc chiar cuvântul dumneavoastră - „o glumă”, sau o priviţi - aşa cum mărturisesc c-o fac eu - ca pe o dereglare psihofiziologică serioasă şi dăunătoare, care le provoacă numeroase traume şi necazuri celor atinşi de ea?
   - Sunt specialistă în narcolepsie, domnule doctor, şi am o experienţă de ani de zile. O ştiţi de fapt foarte bine. Prin urmare, nu văd cum mi se pot pune la îndoială implicarea activă în tratarea acestei dereglări sau seriozitatea, zise doctoriţa Madison şi scoase un oftat. În plus, sunteţi conştient, presupun, că de fapt cataplexia produsă de râs este unul dintre simptomele cele mai neplăcute şi mai stânjenitoare sub aspect social ale sindromului. Menirea seminariilor ăstora este să-i ajute pe pacienţi să rezolve această problemă, să încerce să-i repună în armonie cu propriul râs. Mi s-a părut evident că într-un asemenea proces umorul este un instrument terapeutic esenţial.
   - O explicaţie ingenioasă, aprecie doctorul Dudden după o pauză. Dar nu şi satisfăcătoare.
   Îşi încrucişă braţele la piept şi se întoarse uşor cu tot cu scaun, în aşa fel încât să nu i se mai adreseze direct.
   - Vă aduceţi aminte că de dimineaţă am condus o discuţie de grup cu patru insomniaci cronici. Ştiţi ce-aţi fi auzit dacă v-aţi fi oprit în faţa uşii mele cu această ocazie?
   - Probabil nişte sforăituri, răspunse doctoriţa Madison, neputând să se abţină.
   Doctorul Dudden avu un tremur uşor în colţurile gurii; în afară de asta, nu trădă niciun fel de emoţie.
   - Constat că şi apneea din timpul somnului e pe lista subiectelor pe seama cărora vă place să glumiţi. Trebuie să-mi notez şi asta.
   Chiar simulă că scrie ceva în blocnotes, în timp ce doctoriţa Madison îl privea cu o incredulitate crescândă. Pe urmă spuse:
   - La drept vorbind, ceea ce aţi fi auzit, dacă v-aţi fi străduit suficient, ar fi fost sunetul creioanelor la contactul cu hârtia de scris, în timp ce patru Chestionare de Conştientizare a Somnului erau completate corespunzător, iar după aceea sunetul mai multor voci care se auzeau pe rând, pe tonalităţi rezonabile şi ponderate, pe când se comparau şi se analizau rezultatele chestionarelor.
   Doctoriţa Madison decise că nu mai rezista şi se ridică în picioare, sperând să scape.
   - Am înţeles mesajul, domnule doctor. Dacă asta a fost tot...
   - Mă tem că n-a fost. Staţi jos, vă rog.
   Dudden aşteptă aferat ca doctoriţa să se aşeze la loc.
   - Vreau să vă aduc aminte că după-masă trebuie să-l asistaţi pe doctorul Goldsmith la interviul preliminar cu domnul Worth. E limpede?
   - O fi limpede, dar mă tem că e şi imposibil. Am deja programate câteva consultaţii, plus o grămadă de restanţe...
   - Am înţeles.
   Dudden puse mâna pe un creion şi începu să bată uşor cu el în masă, în timp ce obrajii i se îmbujorau de supărare.
   - Prin urmare, vă menţineţi obiecţiile, nu?
   - Obiecţiile, domnule doctor?
   - V-aţi precizat deja atitudinea faţă de această internare. Sau aţi uitat discuția pe care-am purtat-o chiar înainte să plecaţi?
   Doctoriţa Madison nu o uitase câtuşi de puţin, deşi nu fusese altceva decât ultima dintr-o serie de confruntări din ce în ce mai aprinse. Doctorul Dudden îi arătase un articol, dintr-un număr recent al ziarului Independent, scris de un colaborator pe nume Terry Worth, care lucra, se pare, pentru câteva publicaţii cu difuzare naţională, scriind de obicei despre filme, dar abordând uneori şi subiecte mai generale.
    În articolul respectiv, Worth îşi anunţase intenţia de a participa la o competiţie care urma să aibă loc la o cinematecă din Londra, unde avea să se organizeze un „Cineton” de zece zile. Filmele aveau să fie proiectate non-stop, douăzeci şi patru de ore pe zi, iar spectatorul care efectua cea mai lungă vizionare neîntreruptă primea un premiu. Dezvăluind că era deja un insomniac pe perioade lungi, Worth susţinuse că avea să rămână treaz pe durata tuturor celor o sută treizeci şi patru de filme, motiv pentru care, la citirea anunţului, doctorul Dudden luase imediat legătura cu ziarul şi ceruse să stea de vorbă cu el.
   - Gândiţi-vă la posibilităţile de cercetare, dacă nu şi la altceva, se entuziasmase el în faţa doctoriţei Madison. O să-l aducem aici imediat după ce se termină vizionarea. Îl instalăm rapid într-un dormitor şi pe urmă... un dispozitiv din şapte electrozi pentru evaluarea tulburărilor şi a tiparelor somnului... 16 canale pentru consemnarea electroencefalogramei... înregistrarea manuală a comportamentului în somn pe disc optic şi un chestionar complet de conştientizare a somnului, bineînţeles. E o ocazie fără pereche să vedem ce efecte are expunerea continuă la imagini mediatice asupra conţinutului viselor.
   - Asta să fie singurul motiv? întrebase doctoriţa Madison.
   - E un motiv suficient de puternic, nu? Ce vreţi să insinuaţi?
   - Mă întrebam doar dacă nu v-aţi gândit şi la impactul mediatic al unui asemenea eveniment. Cât despre domnul Worth, o să-şi plătească singur tratamentul?
   - Asta n-are niciun fel de importanţă.
   - Şi o să scrie despre noi la ziar? Face parte din învoială?
   - Nu există nicio învoială, doamnă doctor Madison. E o insinuare cât se poate de deplasată. Şi chiar dacă ar exista, v-aş ruga să ţineţi cont că această clinică funcţionează în cea mai mare parte ca instituţie privată, că depindem de pacienţi pentru realizarea veniturilor şi că ideea unei mici doze de publicitate ici şi colo nu are nimic rău în sine.
   Îşi deschisese agenda de pe birou la o pagină unde se afla deja un semn de carte albastru.
   - Domnul Worth o să ajungă aici de luni în două săptămâni, înainte de prânz. Văd că vă veţi fi întors deja din concediu cu o zi înainte, aşa că vă sugerez să conduceţi împreună cu doctorul Goldsmith prima discuție în cursul după-amiezei. Vă trec aici, da?
   - Cum vreţi, răspunse ea, dând nepăsătoare din umeri, iar insolenţa acelor cuvinte şi a gestului care le însoţise îi reveni acum în minte doctorului Dudden, în timp ce se uita la doctoriţa aflată de partea cealaltă a biroului, aproape tremurând de furie.
   - Să nu credeţi, rosti el încet, să nu presupuneţi câtuşi de puţin că bunătatea mea nu are limite.
   - Nici nu mi-a dat prin cap, spuse doctoriţa Madison.
   După câteva secunde de tăcere, îşi dădu seama că discuţia luase sfârșit. Se ridică şi plecă, închizând uşa uşor în urma ei.

   La puţin timp după miezul nopţii, pe când era trează, ţinând fereastra deschisă ca să lase să intre vântul cald dinspre mare şi observând lumina lunii care îi năvălise în cameră, doctoriţa Madison auzi un zgomot de paşi pe terasa din faţă.
   Îşi puse halatul şi se uită pe fereastră. Afară se afla un bărbat care stătea rezemat de balustradă şi fuma o ţigară. Vârful ei auriu, un punct luminos minuscul, se aprindea şi se stingea în funcţie de pufăiturile bărbatului. Acesta nu arăta înfricoşător şi nu părea un intrus.
   Doctoriţa Madison se decise să coboare şi să vadă cum stăteau lucrurile.
   Pe drum fu oprită de Lorna, una dintre tehniciene, care alerga mâncând pământul pe coridor, cu o expresie din cale-afară de neliniştită.
   - Tocmai voiam să-l trezesc pe domnul doctor Dudden, spuse ea. S-a întâmplat ceva ciudat. M-am ocupat de pacientul din dormitorul nouă şi l-am dus la culcare acum o oră. L-am supravegheat ceva vreme şi n-a dat semne că vrea să adoarmă, dar părea mulţumit. Stătea în pat şi era calm. După aceea m-am dus să-mi fac un ceai şi, când m-am întors, plecase.
   - Plecase? Adică şi-a scos singur electrozii?
   - Cred că da.
   - Dormitorul nouă - ocupantul din seara asta e domnul Worth, nu?
   Doctoriţa Madison coborî în grabă la dormitorul în cauză şi descoperi un tablou care corespundea destul de mult celui descris de Lorna: patul gol, aşternutul în dezordine, reţeaua de fire şi electrozi încâlcită la capul patului şi lăsând urme de lipici pe perne.
   Era un lucru extrem de neobişnuit: deşi pacienţii insomniaci voiau frecvent să se dea jos din pat, se întâmpla foarte rar să înşele vigilenţa tehnicienilor şi să rezolve problema pe cont propriu.
   - Nu-ţi face griji, zise doctoriţa Madison. Cred că ştiu unde e. O să mă duc să stau de vorbă cu el.
   - Şi domnul doctor Dudden?
   - Nu-l trezi. Nu cred că e cazul să afle.
    Se îndreptă spre salonul situat în partea din faţă a casei, unde o fereastră-uşă dădea direct pe terasă. Îl văzu pe bărbatul care ieşise şi se plimba pe întuneric.

   Ferestrele erau folosite destul de des, dar ţâţânile le ruginiseră şi scoteau un scârţâit asemănător unui guiţat.
    Bărbatul se întoarse tresărind şi se uită la doctoriţa Madison, care se apropia, înaintând hotărâtă în beznă. Chiar şi pe întuneric, chipul strălucitor al bărbatului era mai palid decât luna.
   Deasupra terasei se găsea un bec, însă doctoriţa Madison nu-l aprinsese.
   - Domnul Worth, presupun? întrebă ea.
   - Exact.
   Ca şi ea, Terry Worth purta pijama şi un halat.
   - Sunt doctoriţa Madison. Un fel de Vineri al lui Robinson Dudden, ca să zic aşa.
   Se opri ca să observe reacţia celuilalt şi să vadă dacă îi remarcase tonul uşor ironic. Luna şi vârful aprins al ţigării îi iluminară suficient de mult chipul ca să dezvăluie urma unui zâmbet.
   - Se pare că aţi fugit din post.
   - Da. N-am putut să adorm.
   - Nici nu ne aşteptam.
   - Ştiţi, nu prea am obiceiul.
   - Totuşi, cred că ştiţi că trebuia să cereţi voie înainte să vă daţi jos din pat.
   - Da, mi s-a spus, dar nu mi s-a părut ceva foarte important.
   - Păi, echipamentul la care aţi umblat e foarte delicat şi costisitor. În plus, văd că aveţi numai lipici prin păr şi nu cred că vă place.
   Bărbatul îşi atinse prudent părul, tresărind dezgustat.
   - Asta e, am făcut-o. Îmi pare rău. Sper că n-am produs pagube.
   - De data asta nu. Dar mai e ceva - nu ne place să vedem cum ne pleacă pacienţii la plimbare după ce se-ntunecă. Credeam că v-a explicat cineva şi lucrul ăsta.
   Marea mugi supărată undeva în zare. Valurile se spărgeau de stânci cu o lipsă de regularitate deconcertantă. Worth le ascultă câteva clipe, înainte de-a explica.
   - Trebuia să mă destind cumva.
   - Da, înţeleg. Nu vă faceţi griji. N-am de gând nici să vă trimit la carceră, nici să vă dau de scris de o sută de ori că n-o să mai faceţi.
   Acum bărbatul râse şi întrebă:
   - Ce-ar fi să-mi spuneţi Terry?
   - Mulţumesc, aşa o să fac, zise doctorița Madison, care însă, în loc să-şi dezvăluie propriul prenume, aşa cum se aşteptase Terry, continuă cu o întrebare: Ai reuşit?
   - Poftim?
   - La maratonul cinematografic. Cele 10 zile şi 134 de filme. Cum te-ai descurcat?
   - A, acolo. Da, am reuşit. Fără probleme. Cred c-o să intru în Cartea Recordurilor.
   - Felicitări.
   Terry avu impresia că doctoriţa ar fi vrut să intre la loc în casă, dar că exista ceva care o reţinea, un impuls care o determina, oarecum contrar propriei voinţe, să prelungească discuţia.
   - Domnul doctor Dudden o să fie încântat, zise ea. Eşti deja favoritul lui.
   - Zău?
   - Asta-i specialitatea lui, privarea de somn, explică ea, adăugând după o pauză: Şobolani. Dar-ar dracii.
   Terry înţelese greşit şi întrebă:
   - V-a căzut ceva?
   - Nu, asta foloseşte. Şobolani. Nu-i lasă să doarmă, ca să vadă ce se-ntâmplă.
   - Ce hobby minunat. Şi ce se-ntâmplă?
   - De obicei, mor. Dar sacrificiul lor nu e inutil, fiindcă mai apucă să-şi adauge o lucrare sau o comunicare ştiinţifică la bibliografie.
   - Încep să cred că acest Vineri al lui Robinson Dudden nu e cel mai devotat dintre slujitori, zise Terry.
   - Să nu uit, tot ce vorbim aici rămâne între noi.
   - Bineînţeles.
   În ciuda acestei asigurări, doctoriţa Madison păru să se îndepărteze în continuare de el, aproape imperceptibil, lăsându-se învăluită într-un întuneric şi mai dens. Terry nu-i mai distingea faţa deloc.
   - Ştii, nici măcar nu e vorba de vindecarea oamenilor, spuse ea. Îl interesează cunoaşterea şi-atâta tot. N-o să te vindece.
   - Aşa o fi, acceptă Terry. Dar poate c-o să-mi fie de folos locul.
   Preţ de o clipă, cei doi percepură din nou năvala murmurată a valurilor, defilarea norilor în lumina lunii şi imensitatea mării.
   Stingându-şi ţigara, Terry se linse pe buze şi savură gustul sărat care venea dinspre apă.
   - Da, casa asta are o... atmosferă aparte, confirmă doctoriţa Madison. O să ţi se pară foarte odihnitoare. Cât rămâi aici?
   - Am fost internat pentru două săptămâni, răspunse Terry. Dar nu asta am vrut să spun. Mai există un motiv pentru care ziceam că ar putea să... mă rog, nu să mă vindece...
   Se întrerupse, iar doctoriţa Madison aşteptă.
   - Ştiţi, a fost o vreme când am locuit aici.
   - Ai locuit aici?
   - Nu foarte mult. Pe când eram student. Acum 12 ani. De atunci n-am mai dat pe-aici. Cred că ăsta e unul dintre motivele - principalul motiv, de fapt - pentru care m-am hotărât să vin. Din curiozitate.
   - Ei bine, înseamnă că ai ceva în comun cu domnul doctor Dudden, rosti laconic doctoriţa Madison.
   - Cum adică?
   - Şi el a fost student tot aici.
   - Zău? Când anume?
   - Nu cred că aveaţi cum să vă nimeriţi în aceeaşi perioadă.
   - Parcă poţi să ştii? Care-i numele mic?
   - Gregory.
   - Gregory Dudden... Nu-mi spune nimic... Oricum...
   Mintea lui se fixase asupra unei alte amintiri.
   - Pe vremea aia aveam o prietenă – ciudat, nu m-am mai gândit niciodată la ea de-atunci, dar acum, că am dat cu ochii de Ashdown, am revăzut... În orice caz... Ea ar trebui să se-ntoarcă aici, fiindcă avea cel mai ciudat... sindrom, cred că aşa-i spuneţi.
   - În ce fel?
   - Avea tot felul de vise – incredibil de vii – atât de vii, că nu putea să facă deosebirea între lucrurile pe care le visa şi alea care i se întâmplau de-adevăratelea.
   - Halucinaţii hipnagogice, spuse doctoriţa Madison. Cunoscute şi drept vise de dinaintea somnului.
   - Au şi un nume? Vreţi să spuneţi că-i vorba de ceva obişnuit?
   - Nu, nu-i deloc obişnuit. Poate fi unul dintre simptomele narcolepsiei. Era narcoleptică?
   - Nu sunt sigur.
   - Ai cunoscut-o bine?
   - Da, aşa cred. Am trăit puţin împreună – câteva săptămâni, nu mai mult – în anul când am absolvit.
   - Când spui că aţi trăit împreună...
   - Adică am împărţit apartamentul ăsta, nu altceva. Nu am...
   Cuvintele i se stinseseră într-o tăcere ambiguă – pe jumătate nepăsătoare, pe jumătate plină de regrete. Abia când adăugă „O chema Sarah” în voce i se ghici o nuanţă neaşteptat de blândă şi meditativă. Apoi glasul îi redeveni sigur şi energic.
   - Iertați-mă, probabil că vă reţin. Cred că sunteţi obosită.
   - Nu cine ştie. Tu eşti?
    Terry râse sonor.
   - Sunt obosit mereu şi niciodată, spuse el. Mă tem că ăsta-i blestemul meu. În orice caz, acum nu-mi arde să dorm. În ce mă priveşte, avem toată noaptea în faţă.
   - În regulă, acceptă ademenitor doctoriţa Madison. Povesteşte-mi despre Sarah şi despre ce visa.

3

   - Povesteşte-mi despre ce visezi, îi spusese cândva Gregory lui Sarah, pe când stăteau pe aceeaşi terasă, într-o frumoasă dimineaţă de noiembrie, cu mulţi ani în urmă. Aş vrea să ştiu de cât timp durează chestia asta.
   Sarah îşi încălzise mâinile lipindu-şi-le de cană, se înfiorase uşor din cauza vântului care venea dinspre ocean şi îl privise cu afecţiune. Asta se întâmpla în primele luni ale relaţiei lor, cu multînainte să intervină răceala. Pe vremea aceea Sarah credea în continuare despre el că putea să fie din cale-afară de cumsecade.
   Încă îl privea ca pe un bărbat înţelept şi înţelegător.
    Aşezată în apropierea lui pe terasa aceea şi aplecându-se instinctiv spre el în aşa fel încât să li se atingă genunchii, simţise cum neliniştile începeau să se destrame. Uitase deja că în ultima vreme se certaseră tot mai des şi din motive din ce în ce mai neînsemnate. Cât despre sex, îşi spusese că lucrurile aveau să arate mai bine pe măsura trecerii timpului. Încercase să nu bage de seamă că, pe când i se adresa lui Gregory, acesta îi transcria cuvintele într-un caiet pe a cărui copertă stătea scris „PROBLEMA PSIHOLOGICĂ A LUI SARAH”.
   În orice caz, era emoţionată, fapt care nu putea fi contestat; asta fiindcă tocmai făcuseră o descoperire importantă împreună.
   Dăduseră din întâmplare peste o explicaţie a unui lucru care o nedumerea pe Sarah de cinci ani încoace, dacă nu cumva chiar de mai mult. Îşi dăduseră amândoi seama, chiar în dimineaţa aceea, că era incapabilă să facă vreo deosebire între vise şi amintirile din lumea reală.
   - Povesteşte-mi despre ce visezi, o rugase Gregory. Aş vrea să ştiu de cât timp durează chestia asta.
   Aşa că Sarah trăsese adânc aer în piept şi îi spusese.
   Totul începuse, îi declarase ea, când avea 14 sau 15 ani. Nu-i plăcea deloc la şcoală, se chinuia din greu să îşi termine temele şi nutrea o groază colosală faţă de profesorul de istorie, un oarecare domn Mountjoy. Spre sfârșitul unei seri dificile, după ce îşi dăduse seama că era cu desăvârşire incapabilă să scrie o lucrare despre cauzele Războiului Franco-Prusac - pe care urma să o citească a doua zi în clasă - se dusese la culcare cu ochii în lacrimi, hotărâtă în disperarea ei fie să tragă chiulul în dimineaţa următoare, fie să se dea bolnavă. În loc de asta, se trezise cu un sentiment de deplină uşurare şi cu amintirea îndepărtată a faptului că scrisese lucrarea, dar nu oricum, ci - ştia dincolo de orice dubiu - la un nivel cu totul remarcabil: parcă o vedea în caiet, având patru pagini şi jumătate, cu câteva ştersături pe pagina trei, însă în rest îngrijită şi prezentabilă, cu titlul subliniat cu două linii de cerneală roşie şi chiar şi cu nişte note de subsol introduse mai pe la sfârșit, ca să-i dea o spoială ştiinţifică.
    Abia pe la 11 şi jumătate în aceeaşi zi, în prima oră de după pauză, deschisese caietul cu puţin timp înainte de a i se cere să vorbească în faţa clasei şi descoperise că – incredibil – lucrarea nu exista.
    În orice caz, asta fusese concluzia pe care se văzuse nevoită s-o tragă: la început crezuse că făcuse o greşeală prostească şi o scrisese într-un alt caiet, aşa că scotocise febril prin ghiozdan, uitându-se în caietele de engleză, geografie şi franceză, iar panica ei crescuse atât de vizibil şi audibil, încât domnul Mountjoy trebuise să-l întrerupă în miezul lucrării pe elevul care citea atunci şi s-o întrebe ce se întâmplase. Îi explicase că-şi lăsase, probabil, lucrarea în dulăpior şi ceruse voie să se ducă s-o ia.
   Fusese lăsată, dar nici răsfoirea caietelor de matematică, germană, biologie şi fizică în liniştea neobişnuită a vestiarului pustiu unde se găseau dulăpioarele nu se soldase cu descoperirea atât de necesarei lucrări; iar pe urmă, cuprinsă de o buimăceală vecină cu isteria, ieşise din clădirea şcolii şi dăduse fuga în parcul municipal unde, cu capul în mâini, se străduise zadarnic să pună întâmplările într-o ordine logică şi începuse să se întrebe serios, pentru prima dată, dacă nu cumva îşi pierduse minţile.
    Lucrarea nici nu mai apăruse vreodată, aşa că Sarah fusese consemnată la şcoală întreaga săptămână, dat fiind că domnul Mountjoy nu crezuse o iotă din ce i se povestise; şi chiar dacă toată lumea dăduse uitării incidentul, ea una nu-l uitase, deşi nu mai vorbise nimănui despre el, chit că pe durata următorilor ani mai trecuse prin păţanii de soiul ăsta la intervale neregulate.
    O dată, câteva semestre mai târziu, o certase zdravăn pe Angela, cea mai bună prietenă a ei, fiindcă nu venise la întâlnirea pe care-o fixaseră la ieşirea din bazinul acoperit; Angela negase existenţa unui asemenea rendez-vous, iar discuţia lor dusese la o ruptură peste care niciuna dintre ele nu fusese în stare să treacă definitiv.
   Altă dată Sarah îşi nedumerise întreaga familie, oprindu-se la o farmacie în drum spre casă şi aducând - la cererea expresă a mamei sale, după cum ţinuse să precizeze - 6 tuburi de pastă de dinţi pentru fumători, 10 plicuri de ceai din amestec de fructe şi supozitoare cât să le ajungă pentru cel puţin un an.
   Deşi îi era atât de ruşine, încât nu putea s-o recunoască nici măcar faţă de cele mai bune prietene sau faţă de propria familie, Sarah se convinsese că era victima vedeniilor – elanuri vii şi incontrolabile ale imaginaţiei, pe care la început nu avusese de ce să le pună în legătură cu visele (asta şi fiindcă de obicei visele de care îşi aducea aminte nu aveau mare legătură cu lumea reală, ci înclinau, ca la toată lumea, spre grotesc şi fantastic: de pildă, visa de multe ori şerpi, deşi coşmarurile cele mai rele erau cele cu broaşte).
    Adevărul ieşise brusc la iveala abia în dimineaţa aceea pe terasă, cu ajutorul lui Gregory. Şi chiar dacă pe Sarah o necăjise cearta pe care-o avuseseră cu o seară în urmă, într-un fel era efectiv recunoscătoare, fiindcă tocmai disputa cu pricina şi straniile ei consecinţe descuiaseră în cele din urmă uşa acestui mister.

   Necazurile începuseră cu o după-amiază în urmă, când Gregory îi spusese lui Sarah că fuseseră invitaţi la o cină onomastică la un restaurant din zonă (care încă nu fusese stabilit) de către unul dintre colegii studenţi la medicină, cineva pe nume Ralph, pe care se părea că Gregory nu-l cunoştea foarte bine.
    Sarah întrebase dacă fusese invitată nominal, iar Gregory se văzuse nevoit să răspundă negativ; din câte îşi dădea seama, Ralph nu ştia că erau împreună şi se mulţumise să-i spună că putea să vină cu o prietenă dacă avea chef. Mă gândeam eu, zisese Sarah. Gregory o rugase să-şi explice reacţia, iar ea îi spusese că fusese prietenă cu Ralph până în urmă cu vreo câteva luni, când avusese loc un episod jenant, după care nu-şi mai vorbiseră.
   - Ştii restaurantul ăla pescăresc din zona portului? întrebă ea. Planetarium îi zice, îl ştii?
   I se spunea aşa datorită tavanului boltit din salonul principal, pe care un artist de prin partea locului pictase un cer nocturn de la un capăt la altul.
   - Ei bine, odată m-a invitat acolo. Pe mine şi pe părinţii lui, care veniseră-n vizită în week-end. Dumnezeu ştie de ce m-a ales taman pe mine pentru o asemenea onoare; mă gândesc că e posibil să-i fi căzut niţel cu tronc. Oricum, era sâmbătă seara, puhoi de lume, iar pe când eram pe terminate cu masa şi ajunseserăm la cafea a început să-mi fie rău. Da’ rău, nu glumă. Cred că de la midii mi s-a tras. M-am dus la closet şi m-am gândit c-o să vărs, da’ nu s-a-ntâmplat nimic. Aşa c-am urcat înapoi pe scări, lumea tocmai se pregătea să plece, mie-mi era tot rău în draci, da’ pân’ la urmă ne-am luat pardesiele şi ne-am oprit pe treptele restaurantului să ne spunem la revedere. Înţelegi, ai lui voiau să se-ntoarcă în oraş la hotel. Mă rog, stăteam frumuşel cu toţii acolo, sporovăiam şi ne pregăteam să ne despărţim, şi deodată am ştiut c-o să-mi vină să vărs. Dintr-o clipă-n alta. Şi taman când vorbeam mai cu foc, nu zici că mă-ndoi ca briceagu’ şi vomit tot ce era-n mine pe trepte şi pe trotuar? Uite-aşa, tot ce-nfulecasem, împrăştiat pe scările restaurantului, să vadă toată lumea. Da’ chestia cea mai ciudată a fost că Ralph şi părinţii lui nici măcar nu s-au oprit din discuţie. Zi şi tu, dacă nici asta nu-i educaţie aleasă, atunci care mai e? Au continuat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Singura chestie pe care-a făcut-o mama lui Ralph a fost să-mi dea un şerveţel de hârtie ca să mă şterg la gură. Pe urmă au mai trăncănit câteva minute, s-au înţeles ce-aveau să facă a doua zi, i-au zis noapte bună şi l-au pupat, după care taică-său s-a aplecat spre mine să-mi zică noapte bună şi să mă pupe, şi exact în clipa aia am păţit-o iar, mi s-a făcut rău şi, până să-mi dau seama ce se-ntâmplă, am mai vomitat o dată pe trepte, numai că de data asta jumătate a ajuns pe pantalonii şi pe pantofii lui taică-său. Şi ce să vezi, părinţii lui Ralph nici măcar n-au clipit. N-au scos o vorbă. După aia i-au mulţumit pentru seara minunată, sau ceva de genul ăsta, şi s-au dus în treaba lor, iar noi am pornit într-o cu totul altă direcţie şi tot ce mi-a zis el a fost „Acum ţi-e bine?” cu vocea aia rece ca un sloi. Pe urmă ne-am urcat într-un taxi şi ne-am întors în campus, dar nici măcar nu ne-am sărutat înainte de culcare. Mi s-a părut c-a crezut că toată treaba a avut un haz de-ăla răutăcios, fiindcă ai lui erau stilaţi iar eu nu, şi a avut impresia că făcusem o demonstraţie distractivă despre cum se poartă neciopliţii în faţa ălora cu fasoane.
   - Nu, eşti nedreaptă cu el, spuse Gregory. Nu-l ştiu foarte bine pe Ralph, dar sunt sigur că nici prin cap nu i-ar trece să se comporte în felul ăsta.
   - Şi-atunci de ce n-a mai vorbit cu mine din ziua aia?
   Gregory nu găsi niciun răspuns la această întrebare, însă îşi petrecu o bună parte din următoarele câteva ore liniştind-o pe Sarah şi spunându-i că nu avea de ce să se teamă de invitaţia la cină.
    Cu toate acestea, la 8 fără un sfert, când ajunseră amândoi în faţa căminului unde stătea Ralph, fata tot nu scăpase de îndoieli.
   - Dacă-i duce pe toţi la acelaşi restaurant?
   - Şi ce-i cu asta?
   - Pai, ar fi groaznic de jenant, nu?
   - Nu pot să nu mă gândesc că faci din ţânţar armăsar, Sarah.
   Între timp, începuseră să urce scările.
   - Ţi-e uşor să vorbeşti. Problema e că ştiu, pur şi simplu ştiu, că şi-a distrat toţi prietenii cu povestea aia. Parcă-l văd spunându-le totul de la cap la coadă şi făcându-i să râdă-n hohote. Or să se umfle de râs de fiecare dată când or să se-ntâlnească.
   - Asta-i o prostie, rosti Gregory pe un ton categoric.
   Ajunseseră deja pe coridorul lui Ralph.
   - Mă pregătesc să devin psihiatru, Sarah. Adică un specialist în felul cum lucrează mintea omului. Şi dacă am cât de cât idee despre ce înseamnă firea omenească, pot să-ţi garantez că n-a suflat o vorbuliţă nimănui. Toată chestia aia e doar un exemplu în plus al paranoiei şi-al maniei persecuţiei de care eşti atinsă.
   Oprindu-se în faţa uşii lui Ralph, smulse un bileţel prins la intrare şi îl citi cu voce tare.
   - Prietenii lui Ralph, spuse el. Ne vedem la 8 jumate la Vomitarium.

   Din acest moment relatările lui Gregory şi Sarah începeau să nu mai coincidă, deşi nimeni nu-şi dădu seama până a doua zi dimineaţă, când Sarah se trezi destul de devreme şi descoperi că Gregory nu mai era în pat lângă ea. Se dădu jos şi trase draperiile.
   Îşi coborî privirile şi-l văzu stând pe terasă, cu ochii aţintiţi asupra mării, îmbrăcat cu paltonul gros de culoare albastru-închis pe care şi-l încheiase până la ultimul nasture.
   Sarah îşi puse nişte haine pe ea şi coborî în bucătărie, unde făcu două căni mari de cafea. Le duse afară, ieşind pe terasă pe fereastra-uşă din camera cu televizorul.
   - Poftim, spuse ea, punând cana pe masă, lângă caietul în care scrisese Gregory. Arăţi îngheţat. S-a-ntâmplat ceva?
   - N-am putut să dorm, răspunse el, sorbind recunoscător din cafea. De fapt, abia am pus geană pe geană toată noaptea.
   - Zău?
   - Da. M-ai trezit tot timpul.
   - Ce vrei să spui? se miră Sarah.
   - M-ai ţinut treaz. Ai avut nişte somnilocvii.
   - Ce-am avut?
   - Somnilocvii. Ai vorbit în somn.
   - Nu fac aşa ceva.
   - Mă rog, azi-noapte ai făcut.
   - Vorbeşti serios? Şi ce-am spus?
   - A, nu ştiu.
   Căscă până-i trosniră fălcile şi pe urmă se încruntă.
   - Ceva gen „pă cine să-nălbească ofticat”.
   - Ce ciudat.
   - Foarte.
   Treptat, cafeaua începu să-l învioreze şi în cele din urmă întrebă:
   - Ia zi, pân’ la coadă cum te-ai distrat ieri?
   - A fost bine, răspunse Sarah după o pauză provocată de un moment de surprindere.
   - Recunosc că mi-a plăcut de Harriet, încercă Gregory s-o facă să vorbească.
   - Harriet?
   - Da. Haioasă, aşa mi s-a părut. A însufleţit niţel atmosfera.
   - Şi cine e, mă rog?
   Gregory îi aruncă o privire uşor iritată.
   - Harriet. Noua prietenă a lui Ralph. Ai stat lângă ea toată seara.
   - Lângă ea? Unde?
   - La restaurant.
   Sarah suflă uşor peste cafeaua din cană. Ajunse la concluzia că Gregory începuse cine ştie ce joc plictisitor.
   - Habar n-am de cine vorbești.
   - Uite ce-i, rosti el exasperat. A fost o observaţie şi-atâta tot. Doar nu-i cazul să fiu pedepsit doar fiindcă... fiindcă am spus ceva frumos despre altă femeie, nu?
   - Păi, din moment ce nu ştiu cine-i femeia, nu-mi permit să comentez.
   Gregory se întoarse cu faţa spre ea.
   - Vorbesc despre aseară, Sarah. Vorbesc de femeia lângă care-ai stat şi cu care-ai discutat toata seara.
   Fără să mai scoată vreun cuvânt, Sarah se ridică, se întoarse pe călcâie şi dispăru de pe terasă, lăsându-l pe Gregory să spumege şi să îşi bea cafeaua, măcinat de presupunerea mohorâtă că încălcase o lege nescrisă a prieteniei dintre un băiat şi o fată.
   Când se înapoie după 10 minute, Sarah arăta îngrijorată şi gata să-şi ceară scuze. Se insinuă cu grijă pe scaunul de lângă el şi spuse:
   - Ştiu c-o să ţi se pară ciudat, dar nu-mi aduc câtuşi de puţin aminte să fi mers cu tine la restaurant aseară. Ce s-a petrecut există şi-n memoria mea, numai că e cu totul altfel.
   Gregory o fixă cu o privire intensă.
   - Am avut fel de fel de experienţe ciudate în ultimii ani, încă din adolescenţă. Ţin minte lucrurile altfel decât au avut loc. Îmi imaginez o mulţime de chestii. Inventez. Nu ştiu cum se-ntâmplă. N-am spus nimănui despre treaba asta. Tu eşti primul. Iar ţie pot să-ţi spun - îl privi, iar vocea începu să-i tremure - fiindcă am încredere în tine. Fiindcă te iubesc.
   Gregory îşi ţuguie buzele; preţ de o clipă, Sarah crezu că avea de gând s-o sărute. În loc de asta, puse mâna pe pix, deschise din nou caietul şi-l răsfoi grăbit până la prima pagină albă.
   - Bine, dar e fascinant, zise el. Vrei să spui că nu ţii minte deloc c-ai fost la restaurant? Că ai stat lângă Harriet? Că ai cântat „Mulţi ani trăiască”? Că ai comandat raci?
   Sarah începu să-şi încreţească fruntea.
   - Nu ştiu... E ceva familiar... Vag familiar... Dar mai există o amintire, una mult mai puternică.
   - Un fel de memorie alternativă?
   - Da, bănuiesc că da.
   - Ei bine, spuse Gregory, mâzgălind furibund, asta e ceva genial, să dea dracii. Nu-ţi pică o pleaşcă de soiul ăsta în fiecare zi. Bun, acum zi-mi ce crezi tu că s-a-ntâmplat aseară.

   Amintirile lui Sarah coincideau cu ale lui Gregory doar până când descoperiseră biletul prins de uşa lui Ralph.
    După aceea, susţinu ea, se certaseră rău de tot, iar ea refuzase să meargă cu el la cina onomastică. Gregory se dusese singur, în timp ce Sarah îşi croise drum până la Jonah’s, un local cu autoservire foarte căutat în tot campusul.
   - Când ai ajuns acolo? întrebă Gregory, continuând să consemneze tot ce i se spunea.
   - Habar n-am, să fi fost pe la 8...
   - Şi cât ai stat?
   - Destul de mult. Nu prea aveam ce să fac. Ştiu eu, cam o oră.
   - Ce-ai mâncat?
   - Chiar e nevoie şi de asta? Are vreo importanţă?
   - Totul are importanţă. E esenţial să stabilim cât de precise au fost... halucinaţiile astea. Înc-o dată, ce-ai mâncat?
   - Supă, atâta tot.
   - Doar supă? Păi nu-ţi era foame?
   - Nu mai aveau foarte mult de mâncare. Nu m-a atras niciunul dintre felurile principale.
   - Ce erau?
   - Hm, plăcintă ţărănească ori ficat.
    Gregory începu să scrie, dar se opri la jumătatea primului cuvânt. Îşi ridică privirea, iar ochii îi străluceau.
   - Bine, dar exact asta ai spus azi-noapte în somn.
   - Ce anume?
   - N-a fost „Pă cine să-nălbească ofticat”, ci „plăcintă ţărănească ori ficat”.
   Lăsă pixul din mână şi scoase un râset mai degrabă triumfător decât amuzat.
   - Toată povestea a fost un vis, Sarah. Ai visat.
    Gregory avu nevoie doar de câteva minute ca s-o convingă pe deplin că era explicaţia cea mai raţională, cea mai plauzibilă şi de fapt singura care putea fi concepută.
    Aşa află Sarah că nu era defel victima vedeniilor, ci că de multe ori avea vise atât de reale, încât nu le putea deosebi de întâmplările prin care trecea când era trează; mai mult, erau atât de reale, că aveau puterea să şteargă din memorie lucrurile care avuseseră loc de-adevăratelea, aşa încât trebuiau ţinute minte prin vise, recuperate de undeva de sub ele şi privite prin suprafaţa lor ceţoasă şi răzuitoare, aşa cum te uitai la cuvintele originale ale unui palimpsest.
   - Dar asta explică totul, spuse ea. Toate chestiile ciudate care mi s-au întâmplat. Toate neînţelegerile alea...
   - Fiindcă s-au mai petrecut şi înainte? întrebă Gregory. Ai mai avut vise de-astea şi pân-acum?
   - Da. De multe ori.
   Gregory dădu încă o pagină a caietului şi scrise o rubrică nouă, cu majusculele acelea tipice, îngrijite şi mici din cale-afară.
   - Ia să te-aud, Sarah, spuse el cu un zâmbet febril. Povesteşte-mi despre ce-ai mai visat.

   Relaţia dintre Sarah şi Gregory se încheie 11 luni mai târziu, în primele zile ale anului postuniversitar al fetei.
    În acea perioadă somnul ei, care oricum nu excela prin regularitate, devenise şi mai agitat, iar visele ei se dovediseră în continuare derutante şi nedemne de încredere.
   Adeseori aceste vise erau extrem de veridice şi înşelătoare în zilele când avea parte de grave tulburări emoţionale, ca de pildă în noaptea despărţirii de Gregory.
    Sarah nu avea de unde să ştie, dar în noaptea aceea începuse să viseze foarte repede, la doar câteva minute după ce se furişase în pat fără tragere de inimă: i se întâmplase să se cufunde, cu o repeziciune nefirească, într-un somn profund, însoţit imediat de unul dintre cele mai amăgitoare vise pe care le avusese în viaţa ei. Dimineaţa, când se trezise, substanţa visului i se întipărise pe scoarţă ca o amintire vie, dulce-amăruie.
   Era convinsă că lucrul pe care-l visase avusese loc în realitate.
   În ciuda cuvintelor pompoase şi ofensate ale lui Gregory, în ciuda faptului că el şi nimeni altul se afla lângă ea în pat şi respira şuierat în somn, Sarah nu pe el îl visase, ci pe Robert, noul prieten pe care-l întâlnise în bucătăria în formă de L de la Ashdown. Visase că era extrem de necăjit şi că ea era singura persoană care ştia de ce. Visase că sora lui Robert murise.
   În dimineaţa următoare se aşteptă să-l vadă în bucătărie la micul dejun, însă nu-l găsi acolo. Gregory plecă la Londra pe la 10, fără să-şi ia rămas-bun, iar după aceea Sarah intră în campus şi îşi găsi un loc în bibliotecă, unde stătu câteva ore fără să reuşească să lucreze ceva. Se gândi puţin la Gregory, dar gândurile îi zburară mult mai des la Robert, făcând-o să se întrebe cum se descurca după primirea acelei veşti cumplite. Probabil că plecase deja acasă: trebuia să-şi aline părinţii şi să facă pregătirile pentru înmormântare.
   Rămase la bibliotecă până după-masă la 4, meditând la întorsătura nefericită pe care-o luaseră lucrurile. Încă nu se deprinsese să-şi monitorizeze visele şi să vegheze atent la graniţa dintre lumea onirică şi cea reală, aşa că nu-i trecu prin cap că s-ar fi putut ca moartea surorii lui Robert să fie doar un vis. De asemenea, nu se gândi că s-ar fi putut ca această fantezie înşelătoare să fi fost inspirată de suferinţa exprimată de Robert când murise pisica familiei, combinată cu deviza răutăcioasă - „Moarte Surorilor” - pe care i-o repetase de atâtea ori. În orice caz, nu-şi amintea cu precizie întâlnirea pe care o avuseseră în bucătărie cu o seară în urmă - visul îi dislocase amintirea.
    Deşi Robert ar fi fost fără îndoială mişcat dacă ar fi aflat că ea stătea în bibliotecă şi se gândea la el, făcându-şi griji ca nu cumva viaţa lui de-acum încolo să fie marcată de moartea prematură a surorii lui, de fapt nu era nevoie de aşa ceva; căci în clipa aceea Robert stătea în baie la Ashdown, iar singura lui preocupare era o vagă nesiguranţă legată de locul unde avea să ia cina.
   În cele din urmă, Sarah fu trezită din reverie de zgomotul surd al unor obiecte lăsate să cadă pe pupitrul de alături. Cineva trântise trei cărţi pe el, iar acum stătea lângă ea, cu un zâmbet care sugera emoţie şi mulţumire de sine. Era Veronica, femeia aceea ciudată şi prietenoasă de la Cafe Valladon.
   - Eram sigură c-o să te găsesc aici, spuse ea. Ţi-am adus ceva care să-ţi dea de gândit.
   Cărţile erau Al doilea sex de Simone de Beauvoir, Politica sexelor de Kate Millett şi Femeia lui Sade de Angela Carter. Sarah citise deja două dintre ele.
   - Fă o-ncercare şi pe urmă vino să stăm de vorbă, spuse Veronica. Mă găseşti la cafenea în cele mai multe zile, în special după-masa.
   - Mersi, rosti Sarah, prea surprinsă ca să poată adăuga şi altceva.
   - Cu plăcere, zise Veronica.
   Pe când dispărea în întuneric între două rafturi cu cărţi, lui Sarah îi rămase în minte imaginea spatelui ei lung şi suplu.

   Apa din cadă începuse să se răcească, în vreme ce Robert se pregătea să termine bărbieritul.
    Ca de obicei, lăsase la urmă părţile preferate - gâtul şi îndeosebi mărul lui Adam. În apa tulbure din cauza săpunului şi a murdăriei propriului corp, apăruseră ici şi colo firişoare de păr negru. Clăti lama de ras la robinet, străduindu-se s-o cureţe în întregime. Vântul urla în jurul zidurilor de la Ashdown, pe când Robert se cufunda şi mai mult în apa în curs de răcire: cel puţin în felul ăsta se apăra de frigul zdravăn din baia care, în mod absurd, era de departe cea mai mare şi mai înaltă încăpere de pe tot etajul.
   Cu un aer visător, îşi plimbă din nou lama de ras pe obraji, după care scoase din apă un picior, îl întinse şi-i cercetă subţirimea şi albeaţa cu dezgust. Firele de păr i se lipiseră inerte de gambă şi de coapsă. După ce stătu pe gânduri preţ de o clipă, îşi fixă un punct imediat sub genunchi şi începu să mişte aparatul de ras de acolo în jos. Nu trecu mult şi reuşi să dezgolească un petic de piele de vreo 5 centimetri pătraţi.
   Această operaţiune de epilare i se păru la început captivantă, apoi însă pur mecanică. Încetă să se concentreze asupra mişcărilor moi şi totodată abrazive ale aparatului de ras şi-şi lăsă mintea să hoinărească la întâmplare. Într-o primă fază se gândi la Muriel.
    De când se ştia, familia lui avusese trei pisici, însă aceasta fusese favorita lui: era cea mai blândă şi cea mai afectuoasă. Dar chiar şi aşa, era şocat - şi într-o oarecare măsură îi era efectiv ruşine - când se gândea cât de grav afectat fusese ieri, când aflase că murise. Era sigur că Sarah îl surprinsese plângând când stătuse de vorbă cu el în bucătărie. Probabil că deja îl dispreţuia. Asta-i spunea taică-său de fiecare dată când plângea: „Dac-o să te vadă o femeie aşa, o să te dispreţuiască. Femeilor nu le plac bărbaţii slabi. Trebuie să fii respectat. Iar pe plângăcioşi nu-i respectă nimeni.”
    Parcă auzea şi acum cuvintele acelea, rostite pe singurul ton pe care îşi amintea să-l fi folosit taică-său când i se adresa: încărcat de dispreţ şi neiertător.
   Cu toate acestea, Sarah nu părea să-l dispreţuiască. Poate că de fapt nici nu observase; poate că fusese adâncită în propriile ei probleme. Povestea aceea despre bărbatul care o insultase pe stradă fusese din cale-afară de ciudată. Spera că încetase să-şi facă griji din cauza ei.
    Oricum, avea ochi frumoşi: metalici, albastru-deschis, bătând un pic spre cenuşiu.

   Lama folosită nu era dintre cele mai sigure, aşa că o usturime bruscă undeva în regiunea gambei îl făcu să tresară. Se tăiase destul de rău: un firicel de sânge se prelingea deja în apa din cadă.
    Până la urmă, bărbierirea picioarelor nu era o activitate relaxantă şi exclusiv automată, aşa cum îi plăcuse să creadă: tot era nevoie de un strop de concentrare. Însă chiar şi aşa, avea ceva profund mulţumitor, un fel de îndreptăţire primordială. Nu pricepuse niciodată care era hazul picioarelor păroase. Le ceruse tuturor prietenelor lui de până atunci părerea cu privire la acest subiect şi constatase uimit că toate le considerau atrăgătoare. Până la urmă, era tot un drac; dar nu avea cum să nu privească fenomenul ca pe expresia unei inexplicabile lipse de gust.
   Între timp, aproape că terminase: îi mai rămăseseră gleznele, pentru care mai era nevoie de un efort. Până atunci însă, putea să se odihnească puţin.
    Se cufundă la loc în apa cenuşie, plină acum de fire negre de păr, şi-şi lăsă ochii să se plimbe pe faianţa crăpată şi murdară de pe perete. Îi amintea de duşurile de la şcoală, care la rândul lor evocau alte episoade neplăcute: spălatul la un loc cu ceilalţi, tachinările, comparaţiile făcute pe furiş...
   Robert stătea în baie de mai bine de-o oră – timp suficient pentru ca Sarah să plece de la bibliotecă, să prindă un autobuz care venea dinspre campus şi să se întoarcă la Ashdown, nerăbdătoare să se spele pe cap. Uşa de la baie nu avea încuietoare. Cine voia s-o blocheze trebuia să lipească suportul pentru prosoape de ea, dar Robert, care era nou-venit, încă nu descoperise procedeul. Din această cauză fata dădu buzna peste el, fără măcar să bată la uşă.
   Totul avu loc la repezeală. Sarah scoase un ţipăt speriat şi oripilat, pe când strigătul lui Robert fu unul de durere, fiindcă tocmai îşi rădea glezna stângă, cu piciorul ridicat în aer. În momentul deschiderii bruşte a uşii îi fugise mâna, iar cele două lame gemene ale aparatului de ras i se înfipseseră adânc în picior de două ori, în unghi drept, lăsându-i o dublă cicatrice pe care urma s-o aibă pentru tot restul vieţii, ca nişte croşete dintr-un text dactilografiat. De data asta nu se mai prelinse doar un firicel de sânge, ci o cantitate incomparabil mai mare, care ţâşni şi se amestecă imediat cu apa din cadă, colorând-o în trandafiriu cât ai clipi din ochi.
    Sarah îl privi ţintă, îngrozită şi pietrificată, iar timp de o secundă lui Robert i se păru că avea să-i sară în ajutor. Însă reuşi s-o împiedice, strigând:
   - Nu-i nimic! E-n regulă! Mă epilam, atâta tot.
   - Iartă-mă, mă... mă-ntorc după ce termini.
    Se îndreptă spre uşă, dar se opri când ajunse lângă ea. Îşi ferea ochii şi se uita în altă parte.
   - N-ai păţit nimic? Vreau să spun, ai nevoie de ceva? În dulăpiorul ăla e o trusă de prim-ajutor.
   - Mulţumesc. O să fie totul în regulă. Acum... lasă-mă singur, bine?
   Sarah ieşi din baie, dar se opri încă o dată pe coridor.
   - Credeam c-ai plecat deja, spuse ea repede şi enigmatic, după care se făcu nevăzută.
   Robert nu-şi pierdu vremea încercând să descopere sensul acestor cuvinte. Ieşi din cadă şi opri sângele care-i curgea din gleznă cu hârtie igienică, iar pe urmă se bandajă cât putu de strâns.
   Era ud leoarcă şi-i clănţăneau dinţii de frig. Se uscă repede cu prosopul lui mic, care începuse să se rărească, şi se întoarse şchiopătând la el în cameră.

   Sarah îl vizită câteva minute mai târziu, imediat după ce se îmbrăcase.
    Era proaspăt spălată pe cap şi-şi pieptănase părul, dar nu-l uscase, aşa că părea şi mai negru decât ţinea el minte din seara trecută, de parcă ar fi fost dat cu catran. Într-un fel, acest lucru avu darul să-l impresioneze, dacă nu cumva se apropia deja de acea vulnerabilitate sufletească în care până şi detaliile cele mai neînsemnate se metamorfozau şi deveneau luminoase. Indiferent care ar fi fost cauza, când Sarah se aşeză pe pat, Robert simţi că-l strânge ceva în furca pieptului şi preţ de o clipă nu mai fu în stare să deschidă gura. Îi veni greu şi să respire la început.
   - Te mai doare? întrebă ea.
   - Ă... foarte puţin. Nu-i nimic.
    Spera din capul locului că nu avea să-l întrebe ce-i venise să se epileze pe picioare.
   -N-am vrut să... iartă-mă c-am dat năvală. Ştii, lumea sprijină de obicei suportul pentru prosoape de uşă.
   - Aha. Aşa, deci. Bine, o să ţin minte pentru data viitoare.
   Sarah încuviinţă din cap. Lucrurile nu mergeau deloc aşa cum şi-ar fi dorit. Se întrebă cum ar mai fi putut ajunge din nou la atmosfera lejeră, de încredere reciprocă, a discuţiei din seara trecută.
   - Oricum, zise ea, de fapt am venit să văd dacă n-ai păţit nimic. Mă rog, erai destul de... turtit aseară şi voiam să ştiu cum rezişti.
   - Cum rezist?
   - Da, cred că ţi-e tare greu.
   Abia acum Robert îşi luă inima-n dinţi şi se uită la ea, curios din cauza undei de preocupare sinceră pe care i-o ghicise în voce. Ce Dumnezeu se întâmpla de fapt? Îl credea cumva genul de bărbat pe care putea să-l dea peste cap zile întregi moartea unei pisici? Oare chiar atât de jalnic arăta?
    Incapabil să deducă din întrebarea ei dacă îi purta într-adevăr de grijă sau dacă pur şi simplu se distra pe seama lui, se văzu nevoit să dea un răspuns precaut:
   - A, nu-i chiar atât de grav, zău. O să-mi revin.
    Ce atitudine tipic bărbătească, să te prefaci împăcat şi să nu laşi să se vadă nimic, îşi zise Sarah. Oare bărbaţii chiar credeau că nu aveau voie să-şi dea frâu liber sentimentelor nici măcar când vorbeau despre moartea cuiva apropiat – în cazul ăsta, cel mai apropiat cu putinţă?
   Simţi cât de încordat şi neliniştit era Robert în prezenţa ei, cât de mult îl deranja faptul că această pavăză a lipsei de sensibilitate avea să fie dată în lături, lăsând să se vadă firea blândă, adevărată, pe care încerca s-o ascundă. Îşi dădu seama însă că era în interesul amândurora dacă insista.
   - Când am zis că eram sigură că plecaseşi, m-am gândit că... mă rog, că probabil nu mai e mult până la înmormântare, continuă ea.
   - Înmormântare? făcu Robert.
   - Mă gândeam la... iartă-mă, am uitat cum o chema...
   - A, la Muriel?
   - Exact. La Muriel.
   Robert ridică din umeri şi râse stingherit.
   - A, nu cred c-o să facem mare tam-tam, spuse el. Am cam întrece măsura, nu găseşti?
   Luată pe nepregătite preţ de câteva clipe, Sarah îngăimă:
   - Mda... cum credeţi că e mai bine.
   - Nu de alta, dar când ni s-a mai întâmplat aşa ceva nu ne-am apucat de înmormântări sau mai ştiu eu ce.
   - S-a mai întâmplat? întrebă ea îngrozită.
   - Da, de două ori.
   - Dumnezeule mare, Robert, nu... nici nu ştiu ce să zic. E cumplit. Să te gândeşti că viaţa unui om poate fi atât de... încercată, şi totuşi, să mergi mai departe.
   - Ce-i drept, cu Muriel e cel mai greu.
    Se aplecă în faţă, mai aproape de Sarah, şi îşi freca mâinile, încălzindu-se la flacăra compasiunii sale.
   - Cred c-am fost cel mai apropiat de ea.
   - Da, îmi dau seama.
   Robert îşi îngădui un surâs nostalgic.
   - Ştii, în fiecare seară venea la mine-n cameră şi se ghemuia pe pat lângă mine. O mângâiam pe căpşor şi... începeam să-i vorbesc. Câteodată-i vorbeam ore-n şir.
   - Ce frumos.
   - Într-un fel - acum Robert râse - sigur că-i o prostie, dar într-un fel mă cunoştea mai bine decât propriii mei părinţi. În orice caz, mai bine decât taică-meu.
   - Nu ţineau la ea la fel de mult ca tine?
   - Taică-meu în niciun caz, asta-i sigur, răspunse el şi scoase un oftat. N-au reuşit să se împace cu niciun chip. Mă rog, sărăcuţa avea unele mici obiceiuri care-l scoteau din sărite.
   - Ce anume?
   - De pildă, nu suporta s-o vadă pişându-se pe covorul din camera de zi.
   Sarah prelucră informaţia încet şi cu grijă. În mintea ei prindea contur un alt fel de tablou: un copil cu o disfuncţionalitate şi o familie care poate că nu reuşise să înveţe să se adapteze corespunzător, sau poate că nici nu izbutise s-o considere o fiinţă omenească în adevăratul sens al cuvântului. Situaţia era mult mai dureroasă şi mai tragică decât îşi închipuise la început. Abia acum prinse să priceapă sensul adevărat al cuvintelor nedumeritoare pe care le rostise Robert mai devreme.
   - Uite, Robert, rosti ea atentă. În legătură cu ce-ai spus adineauri, că o înmormântare ar însemna să-ntreceţi măsura – cred că e foarte important, cum să-ţi zic, ca familia ta să... să marcheze moartea asta într-un fel.
   - Mda, am şi vorbit aseară cu taică-meu la telefon despre – Robert făcu o grimasă – cum să rezolvăm problema. Voiam să ştiu dacă putem s-o incinerăm cumva.
   -Şi?
   - L-a apucat râsul. Mi-a zis că-s jalnic şi ca vai de mine. Pe urmă a spus c-o să sape-o groapă-n fundul grădinii şi-o s-o pună-ntr-o cutie. La fel cum a făcut cu celelalte.

.............................