Casa somnului, Jonathan Coe

 .................................................

3-6

      Sarah clătină din cap.

   - Din păcate, nu. Dac-o ai, nu mai scapi de ea. Există nişte medicamente care atenuează simptomele şi se pare că, pe măsură ce îmbătrâneşti, e ceva mai bine. Cum ţi-am zis, cataplexia nu mai e atât de acută; în plus, mai era o chestie - visatul de dinaintea somnului - care se pare c-a dispărut de tot.
   - Asta ce mai era?
   Sarah îşi încrucişă braţele la piept şi simţi un fior rece. Era deja târziu şi se făcuse frig. Îi părea bine că o văzuse pe Ruby, însă nu voia să se mai gândească la trecut; îşi dorea să fie acasă, singură, să pună din nou CD-ul cu muzică de pian, să termine vinul şi să corecteze odată lucrările alea.
   - E greu de explicat, spuse ea, dar uneori aveam nişte vise... atât de reale...
   Oare o cuprindeau nostalgiile şi pentru asta? se întrebă ea, pe când se îndrepta grăbită spre casă. Şi pentru faptul că la un moment dat fusese incapabilă să distingă între vise şi amintiri? Era timpul să dea uitării vremurile de odinioară, zău aşa; să se concentreze asupra provocărilor actuale. Se gândi la Alison Hill şi la modul optim de a începe să sondeze tristeţea îngropată în străfundurile fiinţei ei şi pe care o întrezărise, o dată sau de două ori, în spatele acelei expresii serioase. Îşi aduse aminte de chipul ei când asistase la oră, fără să asculte diatriba comică a lui Norman despre astrologi şi astronomi, şi de felul absent în care îşi muşcase buza de jos...
   Totuşi, imaginile trezite în mod neliniştitor la viaţă de Ruby nu-i dădeau pace, şi nu-i trebui decât o secundă ca să treacă – inexplicabil – de la Alison la Veronica; da, la Veronica, dintre toate fantomele care s-ar fi putut ivi, neinvitate, în faţa ochilor ei evocatori din seara aceea, Veronica.

FAZA A DOUA

7

   Veronica aşezată la o masă de la Cafe Valladon, citind o carte şi chicotind încet, ca pentru sine, între înghiţiturile de cafea neagră şi fumurile trase din ţigară.
   Era începutul lui decembrie, semestrul se apropia de sfârșit, iar Veronica se înfofolise bine, purtând sveterul multicolor de lână pe care îl aleseseră împreună cu câteva săptămâni în urmă, când ieşiseră la cumpărături. În local era cald şi umed din cauza aburilor: geamurile de culoarea chihlimbarului, opace până şi în vremurile bune, erau acum aburite şi de straturile de condens. Fumul de ţigară care se ridica în aer era atât de gros, încât Sarah aproape că nu mai vedea pe unde merge.
   Când ajunse la masă rămase în picioare câteva clipe, aşteptând ridicarea ochilor, zâmbetul, închiderea cărţii şi sărutul. (În public se sărutau pe obraz, era singurul lucru pe care şi-l permiteau.) Într-un târziu, văzând că Veronica era atât de absorbită de citirea romanului încât nici nu-i observase sosirea, Sarah îi invadă liniştea întrebând:
   - Ia zi, a apărut sau nu Huhurezul?
   Se aplecă pe deasupra mesei pentru sărutul obişnuit. Când îşi lipi obrazul de al Veronicăi, aceasta din urmă îl simţi rece şi pişcăcios.
   - Dumnezeule, ai îngheţat, spuse ea. A-nceput să ningă sau ce naiba?
   - Aproape.
   Sarah se aşeză şi sorbi o dată din cana Veronicăi.
   - Cum e, a apărut?
   - Încă nu. Deşi lucrurile stau din ce în ce mai urât.
   Sarah puse mâna pe pachetul de ţigări.
   - Pot să iau şi eu o mahorcă?
   - Sigur. Ia liniştită.
   „Mahorcă” era cuvântul lor secret pentru ţigară. Ca multe alte cuvinte conspirative, fusese împrumutat din Casa somnului, cartea pe care o citea Veronica, scrisă de un autor de care niciuna dintre ele nu mai auzise până atunci, pe nume Frank King. Era una dintre sutele de cărţi cumpărate cu preţ redus de Slattery ca să împodobească pereţii de la Cafe Valladon, şi întâmplător se afla la mijlocul raftului de deasupra mesei lor preferate.
   Sarah începuse s-o citească la un moment dat, în timp ce o aştepta pe Veronica, şi fusese captivată imediat de limbajul desuet al anilor ’3o şi de intriga incredibil de sinuoasă, care părea să se învârtă în jurul câtorva documente furate şi al unui criminal notoriu, poreclit Huhurezul, dar care în realitate era un simplu pretext pentru o serie năucitoare de răpiri în miez de noapte şi de asasinate oribile. În ziua aceea – la doar una sau două săptămâni de la începutul relaţiei lor – Sarah îi citise cu voce tare câteva dintre pasajele cele mai suculente Veronicăi, iar în următoarele două luni cartea devenise un fel de glumă a lor extrem de personală, una dintre numeroasele legături ascunse care le apropiau atât de mult una de alta, făcând totodată relaţia lor impenetrabilă în faţa celorlalţi.
   - Păi, spune, ce s-a mai întâmplat? întrebă Sarah, aprinzându-şi ţigara.
   - Să vezi, Smith ăsta...
   - Cine e? El e Huhurezul?
   - Încă nu ştim. Oricum, i-a legat pe Henry Downes, pe Robert Porter şi pe Aileen de scaune, iar acum îi ameninţă că-i torturează dacă nu-i spun unde sunt obligaţiunile. Mă rog, de fapt, doar pe Aileen. Cu un vătrai înroşit.
   - Pe Aileen? Te ţii de bancuri.
   - Nu, nici vorbă. Ascultă aici: „Se scurseră câteva minute implacabile. Smith scoase din nou vătraiul. Acum vârful lui lucea cu o sclipire roşiatică, iar bucătăria se umplu de mirosul sugestiv al fierului încins.”
   - Excepţional, spuse Sarah, râzând încântată.
   - «Ia zi, Porter, rosti el, apropiindu-se de Aileen. Unde sunt?»  «Nu ştiu», mârâi Porter, căruia îi tremurau buzele. «Nu te mai întreb încă o dată. Încep cu o arsură uşoară pe faţă, ca să vezi că nu glumesc. O să doară, fireşte, şi o să rămână o cicatrice. Dacă nici asta nu te clinteşte, o să-i scot ochii – unul câte unul. Şi să-ţi mai spun ceva – mă ţin întotdeauna de cuvânt.” Aileen încercă să se ferească în clipa când văzu fierul încins apropiindu-i-se de chip. Închise ochii, iar obrajii îi păliră şi mai mult. Însă nu vorbi şi nu scoase niciun strigăt. Henry se zbătu disperat în..."
   Veronica se întrerupse, ridicându-şi privirile şi dându-şi seama că paloarea din obrajii lui Aileen se transferase asupra celor ai lui Sarah. Zâmbetul ei devenise chinuit şi îngheţat.
   - Aoleu, spuse Veronica şi închise cartea. Iartă-mă. Am fost o tâmpită fără tact.
   Sarah clătină din cap şi încercă să pară veselă.
   - Nu, fii cuminte. Zi-i mai departe, era ca lumea.
   Însă nu reuşi să se prefacă mult timp. Se rezemă în scaun şi închise ochii.
   - Acum chiar mi-e puţin rău.
   Veronica se aplecă în faţă şi simulă că-şi lipeşte vârfurile degetelor de pleoapele lui Sarah, care tresări şi se eschivă.
   - Nu.
   - Scuze.
   Veronica bău din cafea şi se hotărî să schimbe subiectul.
   - Ia spune, cum a mers azi? Nici măcar nu te-am întrebat.
   Fusese prima zi de practică pedagogică a lui Sarah la şcoala primară din apropiere. Fusese agitată toată săptămâna şi se pregătise cu frenezie, intrând în clasă cu nişte materiale care i-ar fi ajuns pentru 6 ore, nu doar pentru lecţia de 40 de minute pe care trebuia s-o susţină.
   - A fost bine, zise ea. Chiar a ieşit.
   - Ai primit cartea poştală de la mine?
   - Da, răspunse Sarah, şi preţ de o clipă ochii ei luciră intim, luminaţi de o dragoste pură şi necondiţionată. Mulţumesc.
   Scuturând scrumul ţigării, găsi de cuviinţă să adauge:
   - Întâmplător, n-a fost singura carte poştală cu urări de succes.
   - Dă-mi voie să ghicesc: Robert?
   - Mă tem că da. O scrisorică plângăreaţă, furişată pe sub uşă în timpul nopţii.
   - Bietul de el. E căzut în cap după tine.
   Veronica rostise aceste cuvinte cu o anumită maliţiozitate pe care Sarah o observă şi nu putu să n-o savureze în sinea ei.
   - Nu-l judeca prea aspru, spuse ea.
   - Spune, ce s-a-ntâmplat? Cum au fost copiii? Ce-ai făcut cu ei?
   - Păi, mi-am zis să merg la sigur şi să-ncep cu cineva gen Stevie Smith, dar în ultima secundă mi-am spus: ia stai, hai să-ncercăm ceva mai greu, să ridicăm ştacheta, aşa că i-am pus să citească poezia aia a lui Mary Angelou – o ştii şi tu, „Cântec pentru cei bătrâni”.
   - Totuşi, asta e despre sclavie. Nu prea aveau de unde să ştie unde voiai să ajungi.
   - Dar au ştiut, aici e-aici. Au fost câteva lucruri mai grele, pe care a trebuit să le explic, însă rămâi tablou câte chestii pricep copiii ăştia şi despre ce sunt în stare să vorbească dacă... mă rog, dacă dau peste un scriitor bun... Am purtat o discuţie de nota 10 şi – nici nu ştii cum poţi să te simţi, Ronnie, când vezi că ai treizeci de copii care azi, datorită ţie, au băgat la cap un lucru de care nu mai auziseră până acum. E cel mai frumos sentiment din lume...
   Veronica zâmbi şi spuse:
   - Eram sigură c-o să-ţi iasă bine!
   După care o întrebă, cu o voce mai joasă:
   - Dar n-o să te mai pregăteşti la fel de mult şi de-acum încolo, nu?
   - Nu cred. De ce?
   - Fiindcă nici n-o să mai apuc să te văd. N-ai mai dat pe-aici de zile-ntregi.
   - Ei bine...
   Sarah trase aer în piept, iar în glas i se citi o emoţie abia ţinută în frâu.
   - Chiar voiam să discut ceva cu tine. Să te-ntreb o chestie.
   Veronica aşteptă. Da?
   - E un tip care a stat la Ashdown, şi-a eliberat camera şi s-a mutat înapoi în campus. Şi de fapt... (întâlni ochii Veronicăi, care aşteptau flămânzi)... mă rog, tehnic e o cameră dublă. Are două paturi şi e foarte mare. La etajul doi. Aşa că mă-ntrebam... cum să-ţi zic, mă întrebam dacă nu vrei să te muţi acolo.
   - Singură? întrebă ea, ca s-o tachineze.
   - Păi... nu. Amândouă.
   - Ca doi amanţi! spuse Veronica, oferind cuvântului o nuanţă frivol-răutăcioasă, care o făcu pe Sarah să se uite îngrijorată de jur împrejur în local. Doi amanţi care stau în aceeaşi cameră? Ce-o să spună conducerea Universităţii?
   - Păi... nimic, bineînţeles. De unde să afle... de noi?
   Veronica savura prea mult momentul comic ca să renunţe.
   - Totuşi, gândeşte-te ce scandal ar putea să iasă.
   - Dacă ţi se pare prea... vreau să zic, dacă nu poţi să...
   - Sarah, spuse Veronica, luându-i mâna pe care mai întâi i-o strânse, iar apoi i-o mângâie, mi-ar plăcea foarte mult să mă mut cu tine. Ar fi grozav.
   - Serios?
   - Serios.
   Zâmbetul larg al Veronicăi începu să tremure din nou la colţurile gurii.
   - Totuşi, bietul Robert. O să se suie pe pereți.
   - Vorbeşti de lup... spuse Sarah, uitându-se spre uşă.
   Robert şovăi înainte să li se alăture, însă doar pentru scurt timp.
   Nu îşi putea refuza plăcerea de a sta la aceeaşi masă cu Sarah, chiar şi atunci când era temperată de constatarea chinuitoare că aceasta era extrem de fericită în compania Veronicăi. În orice caz, se decise să se aşeze lângă aceasta din urmă – fie ca să evite impresia că ar fi vrut s-o monopolizeze pe Sarah, fie pur şi simplu fiindcă putea s-o privească mai des dacă stătea în faţa ei.
   - Bună, zise el, vărsând câţiva stropi de cafea din cana plină ochi, în timp ce Veronica se dădea mai încolo ca să-i facă loc. Cum a mers azi?
   - A fost splendid, răspunse Sarah. Cum nu se poate mai bine.
   - Zău? Eram sigur.
   - Copiii au fost grozavi, ceilalţi profesori sunt foarte drăguţi...
   - Şi ai dat lovitura? Le-a plăcut de tine?
   - Da, aşa se pare. Peste tot în şcoală domneşte o atmosferă de-a dreptul frumoasă. Cum să-ţi zic, ştiu, probabil că e prea devreme ca să mă gândesc la asta, dar... dacă m-ar opri la ei la sfârșitul anului, ar fi... ar fi perfect.
   - Serios? Îţi cauţi de lucru pe-aici prin zonă, da?
   Mintea lui Robert intrase deja în acţiune, iar tânărul îşi adapta propriile planuri în funcţie de ale ei. La nevoie, putea şi el să-şi găsească un serviciu prin apropiere sau să se înscrie la un curs post-universitar.
   - Da. Mă rog, amândouă, preciză Sarah. Parcă ţi-am spus, Ronnie vrea să deschidă un cerc de teatru.
   - A, da.
   Buna dispoziţie a lui Robert intră într-un picaj deja familiar. Însă băiatul era hotărât să rămână în joc, aşa că se întoarse spre Veronica şi o întrebă:
   - Cum merge?
   - A, ne punem pe picioare.
   Între timp, Veronica redeschisese Casa somnului şi era doar pe jumătate atentă la discuţie.
   - Deocamdată tatonez câţiva sponsori potenţiali.
   - Sponsori?
   - Păi, întreprinderi private, chestii de-astea. Aşa merge în ziua de azi, mai toate ţin de iniţiativa privată.
   - Ronnie are un mare avantaj fiindcă se pricepe atât de bine la economie, se entuziasmă Sarah.
   Veronica râse, dar nu o făcu la adresa modului în care îi fuseseră rezumate cunoştinţele de finanţist, ci din cauza unui lucru peste care dăduse în carte şi care păruse s-o amuze.
   - Aduceţi-le vii, rosti ea. Cărările prudenţei. Gătite într-un abur purpuriu.
   - Poftim? făcu Sarah.
   - Astea sunt cărţile prezentate la sfârșit. Cazul tinerei vopsite. Connie Morgan şi cheresteaua, mamă, ăsta am impresia că-i un text clasic din literatura lesbiană. Ia fiţi atenţi... Soţie doar cu numele, În război cu ea însăşi, Triunghiul fetelor... Uluitor, cred că am destul material pentru o teză de doctorat, spuse ea, după care izbucni în râs: A, uite şi pentru tine una, Robert. Eu şi mâna mea. Eventual poţi s-o citeşti când te gândeşti la mine şi la Sarah, ce zici?
   - Ronnie!
   Scandalizată, Sarah o lovi cu piciorul pe sub masă în joacă. Însă când o privi, Robert văzu că ochii ei nu erau aţintiţi asupra lui, ci asupra iubitei ei, şi că râdeau, râdeau vesel, cu o bună dispoziție care era doar a ei, cu totul privată şi exclusivă. Îşi înfrână lacrimile care simţea că-l podidesc şi deodată, preţ de o clipă, îşi pierdu cunoştinţa, revenindu-şi după scurt timp şi având în minte o propoziţie însufleţită, dar neaşteptată: Orbirea ce-am văzut în ochii tăi aseară...
   Între timp, Veronica se ridica şi se pregătea de plecare. Chiar atunci spunea ceva. Dispreţul care mă făcea să simt... Ce-l făcea să simtă? Cum se simţea?
   - Şi-atunci, cum rămâne?
   De data asta auzi clar cuvintele Veronicăi.
   - Când ne mutăm?
   - Te caut mai târziu, îi răspunse Sarah. Mai vorbim atunci.
   Veronica îşi luă rămas-bun de la amândoi şi plecă. Cele două nu se sărutară în faţa lui Robert.
   Se lăsă tăcerea. Sarah îi adresă lui Robert un zâmbet în chip de scuză, iar tânărul se strădui să-i răspundă în acelaşi fel.
   - Ce-a fost asta? întrebă el într-un târziu. Vă mutaţi împreună?
   Sarah încuviinţă din cap.
   - Vine şi ea să stea la Ashdown. Preluăm fosta cameră a lui Geoff.
   - Aha.
   Încă un lucru pe care trebuia să-l accepte ca să se poată obişnui cu el.
   - O să fie frumos.
   - Da, aşa cred. O să meargă bine.
   - Bravo.
   Robert deschise exemplarul din Casa somnului şi-l răsfoi, fără să vadă nimic.
   - În cazul ăsta, camera ta rămâne liberă, nu?
   - Bănuiesc că da.
   Acum ce Dumnezeu mai voia? Nu cumva nutrea vreo dorinţă fetişistă de-a se muta în locul ei?
   - De ce mă-ntrebi?
   - Prietenul meu Terry îşi caută cameră, atâta tot. Ai ceva împotrivă dacă-i spun?
   - Nu, nici vorbă, răspunse Sarah, simţind o uşurare enormă. Ar fi foarte bine.
   Urmă o nouă tăcere mai lungă şi chiar mai stânjenitoare. Sarah căută un subiect de bârfă. Mai multe banalităţi îi veniră în minte, însă îi muriră pe buze.
   - Ăsta-i al lui Slattery? întrebă Robert, prefăcându-se în continuare preocupat de citirea romanului.
   - Da. A fost luat de-acolo, spuse Sarah, indicând locul liber de pe raft.
   - Prietenul ăsta al meu, Terry, zise Robert. A ascuns o bancnotă de 10 lire într-una dintre cărţile astea.
   - Zău? De ce?
   - Păi, de rezervă. Dacă rămâne vreodată lefter.
   - E o idee bună.
   - Isteaţă treabă nu? Şansele să dea cineva de ea sunt de una la un milion.
   Sarah nu îşi dădu seama unde duceau toate astea, iar cuvintele următoare ale lui Robert – nesigure şi derutante – nu făcură nimic s-o lămurească.
   - Sarah, dac-o să vreau vreodată să... să-ţi las ceva, o să-l pun aici. În cartea asta.
   - Ce vrei să spui?
   - La pagina... - rosti el, răsfoind romanul la întâmplare - ... la pagina 173. În felul ăsta o să ştii unde să cauţi.
   - Ce anume? Bani?
   - Poate bani, poate... mă rog, orice. Încă nu ştiu nici eu.
   Aşa era; habar nu avea de ce-i spunea aceste lucruri. Totuşi, i se păreau importante.
   - O să ţii minte, bine?
   - Robert... începu Sarah.
   Însă nu-i venea să-i spună că, alegând un asemenea instrument pentru misterioasa lor comunicare, reuşise să dea exact peste cartea care simboliza tot ce simţeau ea şi Veronica una pentru cealaltă, fiind semnificantul însuşi al dragostei lor. Cum ar fi putut să-l supună, chiar în clipa aceea, unei asemenea ironii? Ar fi fost o cruzime mult prea mare.
   - Trebuie să plec, izbuti ea să îngaime într-un târziu. Îmi... sincer, îmi pare rău că te-am băgat la mijloc.
   Robert îşi plimbă un deget pe cotorul verde al cărţii şi nu scoase o vorbă.
   - Ne mai vedem acasă, da?
   - Bine, zise el.
   Iar după ce Sarah plecă, îşi aţinti privirile goale în locul din faţa lui unde stătuse până atunci, chinuindu-se să se împace, pentru a mia oară, cu absenţa ei.
   Terry intră la Cafe Valladon după vreo 10 minute şi-l găsi pe Robert aplecat asupra unui caiet, cu limba ieşindu-i absent din gură şi cu spinarea încovoiată, într-o atitudine care sugera mohoreală şi concentrare deopotrivă.
   - Arăţi de parcă ţi-ai citi ciorna bileţelului de adio dinaintea sinuciderii, spuse el.
   Robert râse scurt, fără chef, şi închise caietul cu o vioiciune surprinzătoare. Nu voia să ştie nici Terry, nici altcineva, că începuse să scrie un poem despre Sarah.
   - Te superi dacă-ţi întrerupem chinurile creatoare? întrebă Terry.
   - Sunteţi mai mulţi?
   - Da, trebuie să mă-ntâlnesc cu nişte oameni.
   - Nicio problemă, stai jos. Oricum aveam nişte veşti pentru tine. Cred că ţi-am rezolvat problemele de cazare, zise el, după care îi povesti despre camera eliberată recent de Sarah.
   Terry luase nu de mult decizia de a pleca din campus, din cauza unui vecin zurbagiu care nu-l lăsa să doarmă cele paisprezece ore pe zi de care avea nevoie. Îl atrăgea ideea de a se muta la Ashdown, iar chestiunea fu rezolvată înainte ca prietenii lui să i se aşeze la masă. Aceştia erau amândoi studenţi la cinematografie şi îi chema Luke şi Cheryl; purtau veşminte negre tradiţionale ale proscrişilor de la regie film şi, la fel ca Terry, păreau să aibă o nevoie disperată de câteva mese bune şi de o lungă vacanţă petrecută sub razele soarelui.
   - Şi care-i treaba cu cartea asta? întrebă Luke, punând mâna pe Casa somnului.
   Robert tresări când văzu romanul în mâinile lui. Avu impresia maculării unor moaşte sfinte.
   - Am găsit-o pe raft, spuse el.
   Încercă să ia cartea, dar Luke nu vru să-i dea drumul.
   - Şi Francis King cine-i?
   Se uită peste una dintre primele pagini şi aruncă o privire listei de romane ale aceluiaşi autor.
   - Aici scrie că după una din cărţile lui s-a făcut un film.
   - Exact, confirmă Terry. Eterna lumină, ăsta era titlul. Realizat în 1932, cu Boris Karlofi şi Cedric Hardwicke.
   - Eterna lumină? N-am auzit de el.
   - Aha! făcu Terry triumfător. Asta fiindcă au dispărut toate copiile. Din Anglia şi din America, în orice caz.
   Robert puse discret cartea la loc în raft.
   - Şi de unde ştii de el? se interesă Luke.
   - Am citit un material despre filmele pierdute. Şi de fapt – Terry se întrerupse, părând mulţumit de sine – am pus la punct şi o teorie despre ele. Vreţi s-o auziţi?
   - Minunat, spuse Cheryl zâmbind – înc-o teorie.
   Se părea că teoria cea mai recentă a lui Terry fusese elaborată în dimineaţa aceleiaşi zile, după un vis deosebit de amăgitor şi evaziv, cu nişte flori de măr, o femeie blondă, un deal încălzit de soare şi o pălărie cu borul lat. Teoria se referea la filmele şi la visele pierdute, iar Robert, de exemplu, o ascultă bucuros şi se lăsă în voia ei, fie şi pentru a scăpa de amintirea ultimei întâlniri cu Sarah şi Veronica.
   - Ştiu că e un loc comun să spui că filmele sunt ca visele, un fel de inconştient colectiv, începu Terry, dar mi-am zis că nimeni n-a dus ideea până la capăt. Există tot felul de vise, nu? În cazul ăsta, evident că avem filmele de groază, care sunt aidoma coşmarurilor, iar pe urmă filmele porcoase, gen Din fundul gâtului şi Emmanuelle, care sunt echivalentul viselor erotice.
   Sorbi din cana de cacao dulceagă, ambalându-se pe măsură ce vorbea.
   - Pe urmă vin reeditările şi poveştile care se spun de nu ştiu câte ori la rând, care seamănă cu visele recurente. În fine, există şi filme reconfortante şi vizionare, cum ar fi Orizontul pierdut sau Vrăjitorul din Oz. Însă când un film se pierde, nu a apucat să ruleze deloc, originalul dispare şi nu-l vede absolut nimeni, ei bine, ăsta e cel mai frumos dintre toate visele. Fiindcă e genul de film care se poate să fi fost cel mai atrăgător din viaţă, numai că-l pierzi din memorie în timp ce te trezeşti, iar după câteva secunde nu-ţi mai aminteşti o iotă.
   - Dar se întâmplă vreodată? întrebă Robert. Cum să zic, în cazul în care cineva se leagă la cap, bagă mâna-n buzunar şi face-un film, doar n-o să-l ţină sub lacăt fără să lase pe nimeni să-l vadă. Ca să-i facă un bine acestui naiv, experţii în ale filmului parcurseră un inventar al tuturor filmelor pierdute care le veniră în minte: versiunea de opt ore din Lăcomia, Ziua în care a plâns clovnul, cu Jerry Lewis, despre un clovn care lucrează în lagărele de concentrare naziste, rolele lipsă din Splendoarea Ambersonilor, Faţa nevăzută a vântului, legendara creaţie a lui Orson Welles, Cazemata – o dramă despre cel de-al doilea război mondial, cu Peter Sellers în rolul principal, filmată integral în mai multe buncăre subterane de sub Insula Guernsey – scena lipsă a camerei de gazare din Dublă compensaţie, cele patru secvenţe tăiate din Viaţa personală a lui Sherlock Holmes...
   - Totuşi, Wilder e un mediocru, spuse Terry. Cine şi-ar da osteneala să facă o versiune nouă după unul dintre filmele lui?
   - Drept să-ţi spun, e regizorul meu preferat, îl informă Luke. Al tău care-i?
   Acesta era, bineînţeles, unul dintre jocurile lor preferate. Terry îşi ţuguie buzele.
   - Nu cred că am vreunul, anunţă el. Sau, mă rog, sunt sigur că există pe undeva, dar încă n-am dat de el.
   - Ei? întrebă Cheryl.
   - Ar trebui să fie cineva... absolut integru. Cineva care nu doar regizează, ci şi scrie. Pentru mine, filmul e în esenţă expresia viziunii personale a unui artist.
   Chiar dacă restul celor aflaţi la masă îl considerară afectat şi preţios, îşi ţinură gura.
   - Până la urmă, o să vreau şi eu să scriu. Şi să regizez. De fapt, chiar acum lucrez la un scenariu.
   Robert sorbi din cafeaua care i se răcise de tot, Cheryl începu să desfacă un cubuleţ de zahăr, iar Luke se apucă să-şi examineze unghiile.
   - Să vi-l spun în două vorbe, bine? E povestea vieţii unui om, înţelegeţi, o să fie interpretată de acelaşi actor de la cap la coadă şi o să se-ntindă pe cincizeci de ani. O să-l vedeţi transformându-se din tinerel în moş pe durata unei ore şi jumătate. Or să se facă treceri bruşte de la figura lui la 20 de ani, plină de elanul tinereţii, la cea de la 70 de ani, când amărăciunea şi deziluziile au săpat cute adânci. O cronică dinamică şi vertiginoasă a speranţei ofilite, care se preschimbă în disperare.
   Urmă o scurtă pauză, întreruptă la un moment dat de Luke.
   - Cam greu să faci din asta un succes de casă, din câte bag seama, spuse el, ridicându-se ca să achite nota.
   Crăciunul sosi şi trecu, semestrul de primăvară debută, iar după câteva săptămâni Terry ajunse la concluzia că îşi descoperise în fine regizorul preferat. În toiul unei nopţi de vineri, BBE2 programă o versiune subtitrată a lui Il Costo della Pesca (Scump am mai plătit chefalul), drama neorealistă semnată de Salvatore Ortese în 1947 şi descriind viaţa a două familii rivale din sătucul de pescari Trapani.
   Deşi vag familiarizat cu numele acestui regizor italian puţin cunoscut, Terry nu-i văzuse până atunci niciun film, iar impactul peliculei sus-amintite fu imediat şi revelator ca un pumn în moalele capului. Îl privi singur, în întunericul camerei cu televizorul de la Ashdown, după ce bău o jumătate de sticlă de vin roşu; înainte de începerea filmului, simţurile îi erau amorţite, făcându-l să vrea să se culce, însă nu trecură decât cinci minute şi se trezi complet, urcând apoi în goană până în dormitor, ca să ia un caiet în care să-şi consemneze reacţiile.
   Fu de-a dreptul frapat de prim-planurile extreme cu figurile bătrâne, zbârcite şi bătute de vânturi ale pescarilor („chipul ca peisaj”, îşi notă el în caiet), de imaginile de un alb şi negru frust ale austerei coaste siciliene („peisajul ca personaj”, adăugă el) şi de simplitatea primordială a dramei şi a concentrării ei riguroase asupra sărăciei din viaţa personajelor „înlănţuire viguroasă, ergonomie sugestivă”, încheie el, după ce dăduse pe gât şi ce rămăsese în sticlă). Terry avea impresia că nimerise în sfârșit peste un regizor care, îmbinând compasiunea sinceră pentru vieţile oamenilor simpli cu un vocabular cinematografic obişnuit, dar specific, întruchipa aspiraţiile pe care trebuia să le nutrească întreaga breaslă.
   Spre sfârșitul după-amiezei de sâmbătă, ajunse la biblioteca Universităţii cu puţin înainte de închidere şi trase la xerox pagina rezervată lui Ortese în The Cambridge Companion to Film: ORTESE, SALVATORE (1913-l975). Regizor italian, a lucrat la montaj şi subtitrare cu începere de la jumătatea anilor ’30 şi se spune că ar fi fost asistentul lui ROSSELLINI (qv) la scrierea scenariului pentru Luciano Serra, Pilota (1938). A realizat numeroase documentare în timpul războiului şi şi-a făcut debutul în filmul de lung metraj cu Il Costo della Pesca (Scump am mai plătit chefalul, 1947), care împreună cu Roma, Citta Aperta de Rossellini şi Sciuscia de De Sica (qv ambele), au marcat prima perioadă de avânt a neorealismului. Filmele lui din anii ’5o, printre care Paese Sema Pieta (Tărâm fără milă, 1951) şi ceva mai veselul Morte da Fame (Morţi de foame, 1955), îi arată angajarea statornică în slujba mişcării despre care credea că fusese trădată de regizorii italieni contemporani şi îndeosebi de De Sica, al cărui sentimentalism prezent în Umberto D (1952) l-a criticat în mod public – în timp ce filmul italian al anilor ’60 recurgea la concesii în favoarea comediilor sexy la modă şi a exceselor stridente ale lui Federico FELLINI (qv), pesimismul concepţiei lui Ortese despre relaţiile economice şi umane n-a făcut decât să se intensifice, iar singurul lui film color turnat în această perioadă pentru un studio important, 6 la vita! (Aşa e viaţa!, 1964), a trebuit să fie refăcut, din cauză că finalul a fost considerat exagerat de trist. (Filmul spune povestea unei mame iubitoare care devine prostituată ca să poată plăti tratamentul medical al fiului ei schizofrenic. În cele din urmă, ea ajunge servitoare în casa unor soţi înstăriţi din Florenţa, însă în versiunea iniţială a lui Ortese, tocmai când era pe punctul de-a strânge destui bani pentru a se muta cu familia din apartamentul mizer şi înghesuit în care locuia, rămâne fără ambele picioare în urma unui accident oribil, provocat de aspirator.) Ultimul film al lui Ortese nu a rulat niciodată pe ecrane. Critică muşcătoare şi nemiloasă a instituţiilor militare, şi – conform autorului însuşi – „un imn înălţat degradării spiritului uman”, Sergente Cesso (De serviciu la latrină; Titlul în America: Armata căcăcioasă, 1972) nu a găsit difuzori şi a fost vizionat doar de câteva persoane, inclusiv un critic italian despre care se spune că ar fi plecat după doar zece minute de proiecţie, declarându-le reporterilor că lui Ortese „ar trebui să i se facă o injecţie letală, ca unui animal bolnav”.
   Neputând să strângă fonduri pentru alte proiecte cinematografice, Ortese şi-a petrecut ultimii 3 ani din viaţă sihăstrindu-se practic în munţii Toscanei, unde a murit de pneumonie în iarna lui 1975.
   Prin urmare, iată că exista un film „pierdut” al lui Ortese!
   Terry simţi un junghi de emoţie când citi ultimele propoziţii. Înţelese imediat că avea să se lanseze într-o căutare obsedantă atât a operei cunoscute, cât şi a celei neştiute a acestui regizor. Luni dimineaţă îşi sună îndrumătorul ştiinţific şi primi permisiunea să-şi aleagă drept temă a lucrării din anul trei viaţa şi cariera lui Ortese.
   Evident, obsesiile nu pot fi niciodată împărtăşite şi altora. Pe durata următoarelor săptămâni, ori de câte ori încercă să-şi explice sentimentele faţă de aceste filme sau să organizeze vizionări pentru prieteni în sala de proiecţii a campusului, se trezi în faţa unei bariere solide de obtuzitate şi plictiseală. Chiar cu o asemenea ocazie, spre sfârșitul semestrului de primăvară, ajunse să aibă o dispută destul de aprinsă cu Robert pe marginea criteriilor estetice.
   - De ce nu ţi-or plăcea şi ţie filmele vesele? îl întrebă Robert, pe când ieşeau de la catedra de regie film şi străbăteau parcarea campusului. De ce te atrag doar alea triste şi deprimante? De ce n-ai aceleaşi filme preferate ca toată lumea – Casablanca sau ăla cu James Stewart de Crăciun?
   - Fiindcă nu sunt operele unor artişti autentici, răspunse Terry. În plus, n-au niciun strop de mister, niciun sâmbure de enigmă.
   - Vai, vai, ce elitist. Eşti culmea elitismului, nu? Fiindcă eşti convins că singurul film care merită să fie vizionat e unul pe care nu poate să-l vadă nimeni.
   Era adevărat că, deşi trimisese peste 20 de scrisori despre Ortese diverselor arhive şi centre de resurse de pe glob, Terry nu izbutise deocamdată să procure nici măcar o copie a filmului său cel mai puţin văzut.
   Totuşi, asta nu-l împiedicase să scrie o lucrare de cinci mii de cuvinte intitulată „Proiectarea neproiectabilului: Studiu de caz despre reacţia publicului la De serviciu la latrină de Salvatore Ortese”, care îi plăcuse la nebunie îndrumătorului ştiinţific şi pe care se pregătea acum să-l trimită spre publicare – la încurajările sale – unei prestigioase reviste naţionale de film, pe nume Frame.
   - Acum şi chestia asta, spuse Robert. Cred că e ridicol c-ai scris un articol despre un film pe care nu l-ai văzut.
   - Dar l-a văzut cineva? Exact ăsta-i şpilul. Putem să spunem că există?
   - Cred că te sonezi. Să ştii că-mi fac griji pentru tine. Atât pentru sănătatea mintală, cât şi pentru confortul fizic.
   - Cine vorbeşte, zise Terry.
   Între timp ajunseră la maşina lui, iar el se căută prin buzunare după chei.
   - Tu eşti ăla cu fixaţia ciudată.
   Îşi dădu seama că fusese prea dur şi întrebă pe un ton mai blând:
   - Robert, când o să renunţi să te mai gândeşti la ea?
   - De ce-aş face una ca asta?
   Terry oftă şi se instală la volan.
   - Să-nţeleg că nu vii cu mine?
   - Nu. A zis că s-ar putea să mănânce la Jonah’s. Cred c-o să mă duc şi-o s-o caut acolo.
   - O să se lase cu lacrimi, te previn, spuse Terry, pornind motorul.
   Robert îşi aduse aminte de ceva.
   - Te-a căutat un tip de dimineaţă. Scund şi cam ciudat. Cu accent american. Terry făcu o strâmbătură.
   - Nu cumva Joe Kingsley?
   - Ăsta e. Zicea că vrea să te-ntrebe ceva important.
   - Sunt sigur că poa’ s-aştepte, zise Terry şi demară pe drumul din interiorul campusului cu o viteză iresponsabilă, uitându-se o singură dată în oglinda retrovizoare ca să distingă silueta lui Robert, care rămăsese ţintuit în parcare, cu un aer de extremă stânjeneală.

8

   Trecuseră mulţi ani de când Terry nu se mai gândise deloc la Salvatore Ortese sau la miticul lui film „pierdut”.
   Însă marţi dimineaţă, când părăsi Clinica şi luă autobuzul spre campus, fu uluit de viteza cu care îi reveniră aceste amintiri pe ecranul minţii, de acuitatea şi intensitatea resimţite din nou cu ocazia străvechilor fiori ce însoţeau de obicei foamea de cunoaştere. Începu să se lase în voia lor de îndată ce intră în bibliotecă. Uşile acesteia se deschiseră automat cu un sunet asemănător unei expiraţii seducătoare (un alt memento instantaneu al studenţiei), şi imediat după aceea Terry se trezi în apropierea rafturilor vechi şi atât de familiare, unde se găseau şirurile întregi de volume cu coperte verzi pe care le citise cu atâta râvnă odinioară, încât aproape că le ştia pe de rost: Positif, Film Comment, Sight and Sound, Cahiers du Cinema.
   Îşi aminti că acesta era locul unde îşi începuse căutările, când parcursese fiecare index anual al acestor publicaţii şi verificase până şi cele mai mărunte referiri la Ortese şi la filmele lui. Cât de pasionat fusese pe vremea aceea, cât de împătimit.
   În discuţia cu doctorul Dudden, Terry se referise la acei ani ca la o perioadă de depresii, însă acum îşi dădu seama că se înşelase. Chiar dacă dormise câte 14 ore pe zi, măcar avusese un obiectiv, un scop în viaţă. Când se risipise toată energia aceea? Când o lăsase să se destrame din cauza atâtor lucruri întâmplătoare?
   Terry chibzui pe marginea acestor întrebări, cedând tentaţiei şi bând pe furiş o cafea în restaurantul pustiu, lipit de Centrul de Arte din campus. Sperase într-o descindere nostalgică la Jonah’s, cantina cu auto-servire de pe timpuri, dar se părea că aceasta dispăruse.
   Universitatea fusese supusă unor schimbări masive în ultimii 12 ani:restaurantul însuşi era nou, nou-nouţ, lucind datorită sticlei reflectorizante, a mobilierului cromat şi a celor 10-12 afişe multicolore şi înrămate. Cinematograful de alături era la fel de recent, iar lângă el se aflau o sală de concerte şi un teatru tot noi, numite Centrul Stephen Webb - un amănunt care l-ar fi putut pune pe gânduri pe Terry dacă acesta l-ar fi observat.
   Însă era prea preocupat să contemple misterul idealurilor lui pierdute, prea preocupat să încerce să-şi aducă aminte, printre alte lucruri, de ultimele cercetări efectuate în legătură cu Ortese. Mai mult ca sigur că avuseseră loc în timpul călătoriei în Italia din noiembrie 1984 – Terry fusese la Milano ca să scrie despre turnarea unui film – deşi ulterior cei de la Frame nu mai folosiseră articolul – iar apoi se dusese câteva zile la Roma, unde pătrunsese cum-necum în arhivele de la Cinecitta, făcându-i o curte asiduă tinerei cu ochi căprui, drăguţă şi sexy de la primiri, al cărei rol era tocmai acela de a-i ţine la respect pe cei ca Terry.
   În cele din urmă, aceasta îl lăsase să intre în biblioteca de instantanee, unde, după ce stătuse mai bine de o jumătate de zi vârât până la genunchi în diapozitive şi fotografii alb-negru de şaisprezece pe douăzeci şi patru, aproape că găsise (şi totuşi, dăduse uitării acest lucru; cum Dumnezeu putuse să-l uite?) ceea ce căuta. Oricum, descoperise dovada că filmul exista, şi că nu fusese doar produsul zvonurilor şi al speculaţiilor gazetăreşti. Altfel spus, dăduse peste o fotografie.
   Una singură. Poate că era o amintire cam nesemnificativă despre filmul acela care, în imaginaţia febrilă a lui Terry, ajunsese să fie echivalentul artistic al potirului Sfântului Graal, însă asta o făcea cu atât mai preţioasă. Ce se alesese de ea? Ei bine, tocmai asta era partea incredibilă: Terry nu-şi mai amintea. O adusese cu siguranţă din Italia şi probabil că o pusese bine undeva, însă de atunci se mutase de cel puţin şase ori şi nu avea idee dacă fotografia ar fi putut supravieţui tuturor acestor schimbări de domiciliu. Gândul că era posibil s-o fi pierdut îl îngrozi dintr-o dată.
   Cum era cu putinţă ca atitudinea lui faţă de o asemenea relicvă nepreţuită să fi devenit atât de neglijentă? Dacă De serviciu la latrină ar fi rulat timp de două ore, cu 24 de cadre pe secundă, asta însemna că, din cele 172.800 de imagini care compuneau filmul, obţinuse („furase” ar fi termenul corect) ceea ce ar putea fi în prezent singurul instantaneu existent. Astăzi, pentru prima dată în 12 ani, îşi dădu seama cât de copleşitor era acest fapt.
   Începu să se întrebe dacă mai putea să aştepte ca internarea lui în clinică să ia sfârșit înainte de a se întoarce în grabă la Londra, ca să caute în cutiile şi mapele doldora de vechituri, care îi ţineau loc de mobilier în apartament.
   Terry mai comandă o cafea, după care îşi dădu seama – spre mirarea lui – că nu putea s-o termine. Se gândi că era prea amară şi mai puse zahăr, dar tot degeaba. Observă că începuseră să-i tremure mâinile. Se simţea cum nu se poate mai treaz, numai că în acelaşi timp încerca o stare de agitaţie bizară, agasantă şi artificială, care-i destrăma tihna profundă căreia i se abandonase în ultimele câteva zile. Ajunse la concluzia, neobişnuită pentru el, că avea nevoie de o plimbare.
   Merse pe jos cea mai mare parte a după-amiezei, concentrându-se la început asupra oraşului şi a locurilor pe unde îşi făcea veacul odinioară, despre care constată fără surprindere că dispăruseră de mult.
   Cafe Valladon nu mai era acolo, în locul său existând o librărie creştină. Planetariumul se făcuse şi el nevăzut, înlocuit de un Centru de Informaţii Turistice şi de un muzeu sărăcăcios, specializat în contactul interactiv cu istoria zonei. Totuşi, biblioteca exista în continuare, la fel ca The Half Moon, ca The Crown Hotel, unde stăteau câteodată părinţii lui, sau ca sala de cinematograf unde Terry observă, cu un mic reflex al interesului profesional, că filmele săptămânii erau: Povestea jucăriilor, Colivia şi Chalk şi Cheese 4. Locul avea şi acum un aer învechit şi un iz asemănător amintirilor triste peste care dai când deschizi un sertar unde n-ai mai umblat de mult.
   În scurt timp Terry începu să se simtă deprimat de-a binelea. Aşa că o luă pe poteca aflată de-a lungul falezei stâncoase, pe drumul de întoarcere spre Ashdown, pe care, student fiind, îl dispreţuise cu indolenţă, dar care acum îl atrăgea irezistibil, cu promisiunea unui efort fizic viguros şi a brizei capabile să-i cureţe plămânii. Calculă că, dacă scotea un timp bun, putea ajunge cu 10 minute mai devreme la întâlnirea de la ora 5 cu doctorul Dudden.

   În vreme ce Terry mergea cu pas întins de-a lungul falezei stâncoase spre Ashdown, Sarah avansa mai încet şi adâncită în gânduri prin parc, întorcându-se de la şcoală.
   Era la o zi după întâlnirea cu Ruby şi preocuparea ei pentru amintirile trezite la viaţă cu acea ocazie era la fel de mare.
   Era ultima săptămână din iunie, ceea ce însemna că vara abia îşi intrase în drepturi. Fuseseră suficiente câteva zile în care soarele, deşi capricios, se ivise printre nori, pentru ca majoritatea londonezilor să fie convinşi de sosirea unui val de căldură, motiv pentru care maiourile, pantalonii scurţi şi tricourile erau la mare preţ, chit că pe cer se vedeau destui nori, iar vântul fâşneţ dinspre nord ameninţa să aducă o ploaie slabă. Deşi îmbrăcată cu hainele purtate la şcoală, Sarah începuse să tremure, şi primul ei gând când o văzu pe Alison Hill stând singură pe o bancă fu că fata nu era doar plictisită şi singură, ci şi înfrigurată.
   Era ziua rezervată sportului, aşa că după-amiaza nu se ţineau ore. Sarah asistase la primele probe şi apoi decisese că prezenţa ei nu mai era necesară; totodată, elevii care nu participau la întreceri avuseseră de ales între a chibiţa de pe margine şi a se duce acasă până a doua zi. Sarah constată cu o mirare vag alarmată că Alison nu optase pentru niciuna dintre cele două variante.
   - Bună, spuse ea, oprindu-se în dreptul fetiţei fragile care stătea pe bancă. Ce faci aici de una singură?
   - Stau, răspunse placid Alison.
   - Te superi dacă stau şi eu cu tine un minut?
   Neavând încotro, fata clătină din cap.
  - Nu-ţi arde să te uiţi la meciuri, nu? o descusu Sarah, aşezându-se lângă ea.
   - Nu!
   - Ţi se par plicticoase?
   - Îhî.
   - Ia spune... tatonă Sarah, chibzuind asupra modalităţii optime de abordare. Stai pe aproape? Înseamnă că suntem ca şi vecine.
   - Destul de aproape, zise Alison, arătând spre una dintre intrările în parc. Acolo stăm. Nu lângă drumul principal, dar nici departe.
   - Adică pe Seven Sisters Road?
   - Da.
   - Păi, nu-i departe de casa mea, spuse Sarah.
   La modul foarte strict, era o minciună, justificată însă de împrejurări.
   - Vrei să mergem amândouă spre casă? Nu de alta, dar nu prea e bine să rămâi singură în parcul ăsta.
   - Încă nu pot să mă duc acasă, zise Alison. Mami e la lucru.
   - Şi n-ai cheie? Alison clătină din cap.
   - Ştiam că am, dar n-o găsesc. Trebuia să fie în ghiozdan. Poate c-am uitat-o acasă.
   - Bine, dar... când se-ntoarce mami?
   - A zis că la 7.
   Până atunci mai erau 4 ore. Aflând relativ repede că Alison nu avea vecini sau neamuri la care să se ducă, Sarah luă o hotărâre care, deşi nu-i convenea, era inevitabilă. Renunţă la planurile iniţiale - un duş, un pui de somn, câteva capitole din romanul lui Lorrie Moore şi o porţie serioasă de evaluări şcolare - şi o întrebă pe fată:
   - Ce-ai zice să vii şi să stai la mine după-masa? Îţi fac un ceai şi te uiţi la televizor, iar pe urmă te întorci.
   Deşi nu păru prea încântată de ofertă, Alison, stând cu fruntea plecată, încuviinţă.
   - În regulă.
   - Păi, hai atunci.
   Se ridicară şi se îndreptară în tăcere spre ieşirea din parc. Sarah se întreba de ce nu pomenise Alison de taică-său şi încerca să-şi amintească puţinele detalii referitoare la familia ei, din cele auzite cu vreo câteva luni în urmă în cancelarie. De fapt, nu exista niciun tată, era aproape sigură. Se făcuseră câteva speculaţii – neconcludente, din câte îşi aducea aminte –, neştiindu-se dacă acest tată fusese văzut vreodată, sau dacă dispăruse doar de puţină vreme. În clipa aceea, în mintea lui Sarah îşi făcu loc din nou poemul ciudat al lui Alison şi, o dată cu el, prinse contur o bănuială.
   - Poezia pe care-ai citit-o alaltăieri în clasă a fost foarte frumoasă, spuse ea. De unde ţi-a venit ideea? Ai telescop acasă? Îţi place să te uiţi la stele?
   Alison clătină din cap cu sfială.
   - Nu, am... scris-o pur şi simplu, pe măsură ce mi-au venit cuvintele...
   - A fost foarte tristă, comentă Sarah. Mi-a părut rău de cele două stele care-au rămas singure, după ce-a murit cea mare. Chiar ţi-ai propus să scrii o poezie atât de tristă?
   - Păi... începu Alison, însă fără să continue.
   Sarah îşi dădu seama că întrebările de acest gen nu puteau duce nicăieri, pricepând totodată că nu suporta gândul de-a o ţine pe Alison la ea acasă toată după-amiaza, aşezată timid pe marginea canapelei, supusă şi temătoare, ronţăind biscuiţi sau uitându-se plictisită de moarte la programele TV pentru copii. Prin urmare, ca măsură provizorie, făcură un ocol pe la cel mai apropiat Mcdonald’s, unde Sarah bău o cafea - sau ceva asemănător - iar Alison ceru un Fishmac şi un shake cu ciocolată. Mâncarea păru s-o înveselească puţin, deşi n-o făcu mai vorbăreaţă; după 15 minute, conversaţia lor încetă de tot.
   - Ar fi cazul să mergem, spuse Sarah, uitându-se la ceas. Dar mai întâi vreau să-ţi mai cauţi o dată cheia. Eşti sigură că nu e-n ghiozdan?
   După ce Alison deschise ghiozdanul şi în timp ce cotrobăia prin el cu un aer resemnat şi cuminte, Sarah văzu ceva care îi produse instantaneu un fior pe şira spinării.
   - Ce-i ăla? întrebă ea cu blândeţe, aplecându-se în faţă.
   Ochii lui Alison erau mari şi vinovaţi, implorând-o pe Sarah să nu insiste. Dar nu reuşiră s-o înduplece. Dădu în lături caietele şi jerseul verde şi boţit, se uită atent în ghiozdan şi constată, spre groaza ei, că privirea fugară aruncată mai devreme nu-i jucase nicio festă: pe fundul genţii de şcoală se afla un animal mort. Preţ de o clipă, Sarah se gândi oripilată că era un şobolan, însă până la urmă se dovedi a fi un şoricel de câmp maro-roşcat. Alison găsise de asemenea o bucată de catifea verde cu ajutorul căreia învelise parţial animalul. Nu părea să fi murit de mult, probabil că de mai puţin de o zi.
  - Alison, rosti Sarah, privind-o grav în ochi, nu ai voie să ţii animale moarte în ghiozdan. Au tot felul de boli. Ai putea să te îmbolnăveşti rău. Mâncarea o ţii tot în ghiozdan?
   - Câteodată, răspunse fata. Când îmi face mami sandvişuri.
   - Ei bine, când o s-ajungi acasă, o să trebuiască s-o rogi să-l dezinfecteze. De fapt, o să-l dezinfectăm împreună după ce mergem la mine. Iar acum n-o să ne-apucăm să-l scoatem din ghiozdan în mijlocul restaurantului, ci o să ieşim, iar eu o să-l învelesc în nişte şerveţele de hârtie şi o să-l arunc în primul tomberon.
   - Bine, dar nu-i un gunoi, protestă Alison, de data asta cu ochii în lacrimi.
   - Unde l-ai găsit?
   - La şcoală. Lângă terenul de fotbal.
   - Şi ce voiai să faci cu el?
   - Să-l duc acasă şi să-l îngrop.
   Deodată, de peste ani, o amintire rătăcită se înfiripă şi pătrunse în conştiinţa lui Sarah, smulgându-i (într-un moment total nepotrivit) un surâs ca pentru sine.
   Îşi aduse aminte de conversaţia absurdă pe care o avusese cu Robert în ziua aceea – fusese doar a doua lor discuţie – când el vorbise despre pisica lui care murise, iar ea se gândise că se referea la soră-sa şi se îngrozise aflând că tatăl lui avea de gând s-o ducă în grădina din spate şi s-o îngroape într-o cutie. Dintr-o dată, confuzia i se păru atât de haioasă, încât îi veni să chicotească. Ba chiar se întrebă dacă merita să-i povestească şi lui Alison, pentru eventuala detensionare a atmosferei; însă îi fu de-ajuns să se uite o dată la chipul ei obidit şi lipsit de curiozitate, la buza de jos care tocmai începea să tremure şi la ochii umflaţi de lacrimile care (începu să bănuiască Sarah) curseseră din ei multe nopţi în ultima vreme, ca să abandoneze ideea.
   În loc de asta, se mulţumi să se ridice şi s-o conducă pe Alison spre uşă, spunându-şi aproape panicată: Copilul ăsta e bântuit de moarte. Are o obsesie.
   Mai erau 3 ore până la 7. După ce aruncă şoarecele la gunoi, Sarah începu să caute alte pretexte, ca să amâne întoarcerea la locuinţa ei tăcută şi neprimitoare; iar după o plimbare de câteva minute, ideea salvatoare i se prezentă sub forma unui cinematograf multiplex. O duse pe Alison în hol, unde se uitară amândouă la afişe şi la orele de începere.
   - Mergi des la film? întrebă Sarah.
   - Nu prea. Câteodată, în vacanţă. Acasă închiriem casete video.
   Majoritatea filmelor erau complet nepotrivite şi în orice caz erau interzise fie tinerilor sub 15, fie celor sub 18 ani.
   Totuşi, Sarah dădu peste unul care părea mai promiţător, o comedie intitulată Chalk şi Cheese 4. Afişul nu inspira mare încredere, înfăţişând doi poliţişti în uniformă, care îşi ţineau pistoalele uriaşe aţintite unul asupra celuilalt şi sub care scria S-AU ÎNTORS! AU PRELUAT CAZUL! ŞI SUNT MAI ŢICNIŢI CA NICIODATĂ! Dar, îşi dădu seama Sarah în clipa aceea, era exact filmul pe care Terry îl elogiase atât de mult în ziar săptămâna trecută. „Distracţie pentru toată familia”, nu aşa sunase concluzia lui?
   Ei bine, pentru restul după-amiezei ea şi Alison erau într-un fel o familie, şi era clar că aveau amândouă nevoie de puţină distracţie. Sarah cumpără două bilete şi intră în sală cu fata.
   După începerea filmului, avu nevoie doar de câteva minute ca să-şi dea seama că făcuse o mare greşeală. Producţia era ofensatoare la atât de multe niveluri, încât ar fi ezitat să invite pe oricine s-o vadă, cu atât mai puţin pe o fetiţă sensibilă şi imatură, în vârstă de nouă ani. Iar asta nu atât din cauza umorului, deşi Sarah se arătă neimpresionată şi chiar nedumerită pe durata scenelor aşa-zis comice (printre care, de exemplu, şi aceea în care cei doi poliţişti primiseră misiunea de-a o escorta pe soţia preşedintelui la locul unde aceasta trebuia să ţină un discurs, dar descoperiseră că, din pricina porţiei zdravene de fasole mâncate la circă, se pârţâiau întruna în interiorul limuzinei oficiale); nici din cauza brutalizărilor consistente cărora le erau supuse femeile în film şi care constituiau unul dintre motivele lui recurente (exista şi o intrigă secundară în care era implicat un vânzător arestat pe nedrept, a cărui soţie timidă şi respectabilă era obligată să facă un număr de striptease pentru cei doi poliţişti, în schimbul eliberării soţului ei din celulă; fireşte, femeia fusese stârnită de această experienţă, iar mai târziu ajunsese stripteuză profesionistă).
   Lucrul care o alarmă cu adevărat pe Sarah, şi care o făcu să-i crape obrazul de ruşine pentru că o dusese pe Alison la cinematograf în după-amiaza aceea, era veritabila idilă a filmului cu moartea, felul în care se folosea de ea pe post de sprijin tematic, carnaval, sursă de umor negru şi panaceu comic. Diverse personaje erau ucise, aruncate în aer, înjunghiate sau ciuruite cu puşca de vânătoare de dragul unei întorsături a tramei sau al unei vorbe de duh.
   Genocidul era practicat cu dezinvoltură asupra trecătorilor surprinşi de explozia întâmplătoare a unei maşini sau a unei clădiri. Singurul negru înţelegător din film, un unchi Tom cumsecade, care servea drept prieten apropiat al eroilor eponimi, fu asasinat cu voioşie pentru câteva secunde de patos. Filmul acesta, care nu aspirase la nimic altceva decât la un râs insolent de toate şi de tot, era impregnat de moarte; saturat şi îmbibat.
   Colac peste pupăză, nu după mult timp cafeaua băută de Sarah la Mcdonald’s începu să-i apese pe vezică.
   - Mă întorc imediat, îi şopti ea lui Alison, strângând-o uşor de braţ.
   Apoi, în timp ce-şi dădea cu apă rece pe faţă în toaleta femeilor, decise că, indiferent ce s-ar fi întâmplat, era bine să iasă imediat din sală. Nu avea niciun rost să prelungească tortura.
   Se şterse pe faţă cu nişte şerveţele de hârtie şi se întoarse la locul ei. Însă Alison dispăruse.

   - Punctualitatea, domnule Worth, spuse doctorul Dudden, privindu-şi aprobator ceasul, în vreme ce Terry se aşeza în faţa lui. Punctualitatea este cheia bunei organizări. Iar buna organizare e cheia succesului. Mă bucur că sunteţi de acord cu mine în privinţa asta.
   Închise casetofonul portabil (la care se auzise o muzică de clavecin monotonă şi fără virtuţi) şi adăugă - probabil pentru sine - „Pentru omul ăsta ritmurile metronomului nu există. Pur şi simplu nu există”. După ce îşi luă această piatră de pe inimă, se instală la masa de lucru şi îi zâmbi pacientului, care îi întoarse surâsul fără mult entuziasm.
   În realitate, Terry nu se simţea deloc bine. Departe de a-l revigora, plimbarea de-a lungul stâncilor îl vlăguise; nu ştia că stătea atât de prost cu condiţia fizică. Ceaşca şi jumătate de cafea băută în cursul dimineţii avea în continuare un efect puternic, iar rotiţele din cap i se învârteau cu o energie care contrasta deconcertant cu osteneala pe care o simţea în picioare. Mai mult decât orice, nu putea să nu-şi facă griji pentru preţioasa fotografie care putea sau nu să fie ascunsă undeva în apartamentul lui din Londra. În fine, parcă pentru a înrăutăţi lucrurile, începuse să se gândească la două chestiuni neliniştitoare legate de doctorul Dudden.
   Prima era că, judecând după pungile groase de sub ochi, medicul nu părea nici pe departe să doarmă suficient. A doua era şi mai alarmantă întrucât, după complimentul despre punctualitate, făcut pe un ton mult mai afabil şi prevenitor ca de obicei, Terry nutrea bănuiala cumplită că doctorului Dudden începuse să-i placă de el.
   Suspiciunile lui fură confirmate prompt de următoarele lui cuvinte.
   - Sunteţi la noi de ceva mai mult de o săptămână, domnule Worth, şi cred că e momentul potrivit pentru o scurtă recapitulare în materie de modus operandi. Spun asta fiindcă, înainte de sosirea dumneavoastră, am presupus că principalul folos al vizitei făcute aici - pentru mine, în calitate de cercetător -– avea să fie posibilitatea de a vedea în ce măsură este afectat conţinutul viselor personale de experienţa vizionării atât de multor filme într-un interval atât de scurt. Totuşi, dat fiind că nu aţi visat deloc, fireşte că acest lucru nu a fost posibil.
   - Chiar dacă n-am visat, m-am simţit altfel, spuse Terry. Mai odihnit.
   - Nu mă surprinde. Începeţi efectiv să dormiţi mai mult. Azi-noapte, de pildă, aţi petrecut 18 minute în Faza a Doua.
   Terry dădu din cap, fără să priceapă de fapt ce însemna asta.
   - Ce părere aveţi, sentimentul ăsta că sunteţi odihnit... e un sentiment plăcut?
   - Păi... da, răspunse Terry, destul de mirat.
   - Înţeleg.
   Se părea că răspunsul nu fusese cel anticipat sau sperat de doctorul Dudden. Acesta se aplecă înainte şi vorbi mai departe, cu o oarecare doză de entuziasm.
   - Recunosc, domnule Worth, că mi-aţi bulversat aşteptările şi v-aţi dovedit un specimen extraordinar, mult mai interesant decât îmi imaginasem. De fapt, încep să mă întreb dacă nu cumva cazul dumneavoastră e unic în analele cercetărilor referitoare la somn. Iar lucrul pe care vi l-aş sugera – invitaţia pe care aş dori să v-o fac – este să rămâneţi aici la Clinică atât cât doriţi. Ca oaspete al nostru. De asemenea, mi-ar plăcea ca aceste „interviuri”, cum poate prea oficial le-am numit până acum, să devină... mă rog, mai puţin protocolare.
   - Mai puţin protocolare?
   - Mai prieteneşti. Mai apropiate de nişte... şuete. În felul ăsta...
   - În felul ăsta speraţi să-mi intraţi în graţii, în aşa fel încât să mă hotărăsc să mai stau aici. Iar dumneavoastră, în calitate de cercetător, să aveţi acces nelimitat la mine ca specimen.
   - E un mod foarte cinic de-a vedea lucrurile.
   - O fi.
   Poate din cauză că se simţea atât de vlăguit şi fără suflu, Terry începea deja să fie mai blând cu doctorul Dudden, contrar propriei voinţe.
   - Că tot vorbeaţi de şuete, ne putem gândi la un schimb de informaţii? La urma urmei, se presupune c-o să scriu despre locul ăsta.
   - Fireşte, fireşte. Sunt încântat să vă aud spunând că munca noastră ar putea prezenta un oarecare interes pentru lumea largă. Şi vă pot oferi, în limite rezonabile, acces la materialele noastre – respectând confidenţialitatea în relaţia cu pacientul, desigur...
   - Desigur.
   - Aşa. Aveţi să mă întrebaţi ceva, ca să-i dăm drumul?
   - Da, spuse Terry. Ar fi o mulţime de lucruri.
   - Păi atunci, întrebaţi-mă.
   - Bine.
   Terry se ridică în scaun, încercând să adopte o atitudine concentrată.
   - Ei bine... aţi spus că e posibil ca situaţia mea să fie un caz unic, de exemplu. Cu ce anume vă gândeaţi s-o comparaţi?
   - Ne putem gândi doar la două comparaţii – una întemeiată pe o documentare riguroasă, cealaltă nu. O asistentă medicală pensionată, cunoscută doar drept domnişoara M., aflată acum la 70 de ani şi cu domiciliul în Londra, a petrecut câteva nopţi într-un reputat laborator de cercetare a somnului şi, conform rezultatelor, a rezistat cu doar o oră de somn pe noapte. Atitudinea ei faţă de oamenii care dormeau mai mult de o oră era destul de acidă: îi considera trântori, pierde-vară. Cine ştie, poate că avea dreptate.
   Doctorul fu pe punctul de a divaga preţ de câteva clipe, însă reveni la subiect.
   - Şi mai remarcabil a fost cazul intens mediatizat al directorului unui orfelinat din Londra, care în 1974 a susţinut că, de la terminarea războiului, dormise numai 15 minute pe noapte. Totuşi, nimeni nu i-a putut verifica afirmaţia, fiindcă a refuzat categoric să intre în vreun laborator. Recordul pentru cea mai lungă perioadă de trezie neîntreruptă aparţine unui oarecare Randy Gardner din San Diego: în 1965, la vârsta de 17 ani, omul a reuşit să nu doarmă timp de 264 de ore. Din câte se pare, funcţiile motrice şi fizice nu au avut nimic de suferit, iar la ora 3 din ultima noapte a tentativei sale a jucat un meci de baschet pe care l-a câştigat. Însă bănuiesc că dumneavoastră, domnule Worth, aţi putea doborî cu uşurinţă un asemenea record, dacă nu cumva aţi făcut-o deja fără să vă fi dat seama. Ştiu precis că vă aflaţi la această clinică de peste 200 de ore, fără să fi trecut deloc dincolo de Faza a Doua a somnului.
   - Poate c-ar trebui să-mi explicaţi cum stau lucrurile cu fazele astea, nu le prea pricep.
   - E foarte simplu. Faza întâi reprezintă trecerea de la veghe la somnolenţă, în timpul căreia tensiunea scade, ritmul cardiac este încetinit, iar muşchii se destind. În acest moment, creierul emite unde alfa cu o frecvenţă de şapte până la paisprezece cicluri pe secundă. Faza asta durează de obicei între 5 şi maximum 10 minute. Faza a Doua începe cu apariţia undelor teta de 3,5 până la 7,5 cicluri pe secundă, alături de aşa-numitele fuse ale somnului şi de complexele K. În prima parte a nopţii, această fază durează de asemenea doar câteva minute, iar apoi asistăm la începutul unei activităţi lente a undelor delta, care marchează de fapt instalarea stării de inconştienţă propriu-zisă. Faza a Treia este una interimară, în care undele delta continuă să se regăsească în mai puţin de jumătate din ceea ce se consemnează în electroencefalogramă. Faza a Patra înseamnă dominaţia undelor delta, se caracterizează prin mişcări extrem de rare ale corpului, iar subiectul este greu de trezit. Faza a Patra reprezintă cea mai profundă şi mai odihnitoare parte a somnului; unii cercetători îi spun „somnul de bază”. După o jumătate de oră sau trei sferturi de oră, încep să apară mişcări vizibile ale corpului şi schimbări de poziţie. Faza a Patra a fost întreruptă, subiectul revine pentru foarte scurt timp la Faza a Doua sau a Treia, după care intră rapid în somnul MVR sau somnul paradoxal. Acesta seamănă mai mult cu veghea decât cu somnul în sine. Tonusul muscular dispare, dar la nivelul scoarţei cerebrale există o activitate febrilă, iar ochii se deplasează dintr-o parte în alta pe sub pleoapele închise. Întregul ciclu, de la Faza întâi la somnul MVR, durează cam 90 de minute şi se repetă cu unele variaţii, cam de 4-5 ori pe noapte.
   - Ce fel de variaţii?
   - În primul rând, predomină somnul din Faza a Patra. Pe urmă, pe măsură ce înaintăm în noapte, perioadele de MVR devin din ce în ce mai mari. Acest fapt îi face pe unii cercetători să creadă că Faza a Patra este lucrul de care are cu adevărat nevoie creierul pentru reîmprospătare şi că visele generate în timpul somnului MVR – îndeosebi cele de dimineaţă – sunt simple născociri prin care scoarța se distrează, pe când corpul îşi continuă odihna.
   - Dar deocamdată eu n-am trecut de Faza a Doua, aşa e?
   - Da. Fapt cu totul remarcabil.
   - Şi când pot să mă aştept c-o să reîncep să visez?
   - Când o să intraţi în somnul MVR, probabil. Dac-o să se întâmple vreodată.
   Lăsându-i timp lui Terry să asimileze informaţia, doctorul Dudden continuă:
   - Am mai făcut o presupunere despre dumneavoastră, domnule Worth - una foarte naivă - înainte să ajungeți aici. Am pornit de la ideea că, la fel ca restul pacienţilor mei, veneaţi la clinică sperând c-o să vă vindec de insomnie. Că o să vă prescriu sedative, ciclopiroloni, ceva de genul ăsta. Nu-mi dădusem seama - iar acum doctorul îl privi altfel pe Terry, ca şi cum ar fi vrut să-l testeze - că dumneavoastră şi cu mine aveam aceeaşi părere despre somn. Că eram... aliaţi, dacă vreţi.
   Terry se foi niţel în scaun.
   - Nu cred că vă urmăresc.
   - S-o luăm altfel, spuse doctorul Dudden, frecându-se la ochi cu un aer distrat. Credeţi c-aţi fi realizat atât de multe ca ziarist dacă aţi fi dormit câte 8 ore pe noapte în ultimii 12 ani?
   - Nu, nu cred. În munca mea de colaborator extern, sunt extrem de avantajat - pot să fiu de două ori mai productiv decât toţi ceilalţi.
   - Exact. Exact! Pe când aici, domnule Worth, aici probabil că vă pierdeţi minţile de plictiseală, fiindcă staţi toată noaptea în pat, conectat la nişte electrozi.
   - E cam monoton, ce-i drept.
   - Şi la ce vă gândiţi? Cum încercaţi să vă distraţi?
   - Cel mai rău e că n-am televizor în cameră. Dacă aş avea, n-ar fi nicio problemă. În rest, ascult muzică la walkman sau scriu diverse lucruri pe laptop. Iar uneori citesc.
   - Ce citiţi?
   - Anuare şi bibliografii, dacă am de unde să le iau. Îmi plac volumele care dau liste. Care îţi oferă informaţii cu linguriţa.
   - Nu citiţi romane sau biografii?
   - Nu. Nu-mi plac naraţiunile continue. Nu pot să mă concentrez asupra lor.
   - Dar vă plac filmele.
   - Da.
   - Şi fiindcă tot a venit vorba...
   Doctorul Dudden întinse mâna şi luă un dosar de pe raftul din spate.
   - Ieri am fost frapat de faptul că n-aţi recunoscut-o pe Lorna, tehniciana noastră, deşi făcuserăţi cunoştinţă cu ea de două ori. Am pus la cale un mic experiment, cu ajutorul colegilor de la Catedra de Regie Film. Aveţi ceva împotrivă dacă facem o încercare?
   - Absolut nimic.
   Doctorul Dudden deschise dosarul şi scoase un teanc de fotografii.
   - Vreau să văd câte reuşiţi să identificaţi, spuse el, arătând prima fotografie. Aveţi idee?
   Terry se uită îndelung la poză şi se încruntă. Faţa avea ceva vag recognoscibil, iar mintea lui fu cât pe ce să prindă din zbor un nume. Însă până la urmă ambele îi scăpară.
   - Nu. Îmi pare rău.
   - Este domnul doctor Goldsmith, neurologul nostru. Dar asta?
   Cea de-a doua fotografie nu prezentă niciun fel de probleme.
   - Steve Buscemi. A fost Mr Pink în Profesioniştii crimei şi-l joacă pe unul dintre răpitori în Fargo.
   - Foarte bine. Despre asta ce ziceți?
   Terry nu reuşi să identifice următoarea fotografie, care o reprezenta pe Lorna.
   - Dar despre asta?
   - Ray Liotta din Pătrundere prin efracţie şi Marea nebunie.
   - Încă două şi-am terminat. Pe cine credeţi că avem aici?
   Între timp, Terry îşi dăduse seama cum era structurat exerciţiul, aşa că se concentră intens asupra imaginii următoare. Figura era evident familiară de data asta; avu sentimentul că ar fi trebuit să-i fi pătruns în conştiinţă mai profund decât celelalte două. Dar în cele din urmă fu nevoit să se recunoască învins.
   - Era doctoriţa Madison. Şi-acum, ultima, Mi s-a spus că aici s-ar putea să aveţi probleme.
   Lui Terry nu i se păru deloc greu.
   - Shelley Hack, zise el. A fost câtva timp unul dintre îngerii lui Charlie şi a jucat-o pe asistenta lui Jerry Langford în Regele comediei.
   - Excelent, domnule Worth. Excelent. Sincer să fiu, mi s-a luat o piatră de pe inimă. Crezusem la un moment dat că aţi fi putut suferi de pe urma unei forme grave de amnezie, dar iată că problema a fost localizată cât se poate de clar. Doisprezece ani!
   Puse fotografiile la loc în dosar şi se uită la Terry cu o privire în care lucea vizibil un impuls triumfator, de proprietar.
   - Doisprezece ani şi doar o deteriorare parţială a capacităţii de memorare. Sper că vă daţi seama cât sunteţi de aparte din această perspectivă. Cât sunteţi de important.
   - Nu sunt foarte sigur.
   Doctorul Dudden continuă sa clatine din cap, minunându-se. Preţ de o clipă, Terry avu sentimentul neplăcut că medicul avea să se întindă peste masa de lucru ca să-l ia în braţe.
   - O să am extrem de multe de învăţat de la dumneavoastră, domnule Worth. Extrem, extrem de multe.
   Mulţumit nevoie mare, doctorul Dudden se ridică în picioare.
   - Până atunci însă, haideţi cu mine. Vreau să vă arăt ceva; un lucru care ştiu c-o să vă intereseze.
   Terry nu avea idee unde voia să-l ducă medicul după ce ieşiră împreună din birou şi străbătură vestibulul pardosit. Spre mirarea lui, doctorul Dudden deschise o uşă aflată sub scara principală şi coborâră amândoi la subsolul pe care Terry îl ţinea minte ca pe un spaţiu umed, lăsat în paragină şi neatrăgător, pe unde studenţii călcau foarte rar. Acum, însă, pereţii zugrăviţi recent şi iluminatul puternic îl făceau să pară curat, strălucitor şi chiar aseptic, în timp ce din apropiere răzbătea huruitul maşinilor de spălat şi al uscătoarelor automate.
   - Ne-am hotărât să instalăm aici spălătoria, explică doctorul Dudden. Vedeţi dumneavoastră, chiar şi într-un templu al ştiinţei, chestiunile practice tot trebuie rezolvate. Oricum, nu asta voiam să vă arăt.
   Îl conduse pe Terry spre capătul coridorului, unde drumul le era blocat ferm de o uşă masivă din fier pe care scria: ACCES INTERZIS, CU EXCEPŢIA PERSONALULUI STRICT AUTORIZAT.
   Uşa era închisă cu ajutorul unui cifru electronic. Doctorul Dudden tastă şase cifre pe interfon, după care se opri.
   - Ia spuneţi-mi, credeţi că sunteţi cât de cât o persoană sentimentală? îl întrebă el pe Terry. Sau cu stomacul delicat?
   - Câtuşi de puţin.
   Doctorul Dudden zâmbi.
   - Aşa mi-am zis şi eu, rosti el, după care apăsă pe tastele ultimelor două cifre, aşteptă declicul obişnuit şi deschise uşa.

9

   Plaja era puţin umblată, putându-se ajunge la ea doar pe o potecă abruptă şi îngustă, croită primitiv în piatra falezei stâncoase.
   De pe plajă se vedea Ashdown-ul cocoţat la capătul promontoriului, cenuşiu şi inform în lumina soarelui. De la ferestrele Ashdown-ului se desluşeau siluetele de pe plajă, însă era greu să le identifici.
   Robert deschidea trioul celor care mergeau pe potecă, ducând o sacoşă plină cu mâncare, băutură, cărţi şi reviste. Sarah venea ultima, ţinând într-o mână o lopăţică şi având pe umăr un rucsac în care se găseau prosoape şi costume de baie. Ruby se afla la mijloc şi ducea o găletuşă.
   Sarcina de a conduce un copil pe asemenea coclauri îl făcu pe Robert să-şi dea seama că drumul era mai periculos şi mai neregulat decât îşi amintea. De câteva ori se întoarse şi o luă de mână pe Ruby, ajutând-o să treacă peste un povârniş mai abrupt sau peste un loc unde solul uscat şi nisipos se fărâmiţase, îngustând şi mai mult poteca.
   La un moment dat fata îşi pierdu echilibrul, alunecă şi poate chiar ar fi căzut dacă Robert n-ar fi ajutat-o să se redreseze la timp; şi chiar dacă accidentul nu păru s-o sperie deloc pe Ruby, Robert se întrebă din nou dacă nu cumva îşi depăşiseră atribuţiile ducând-o pe plajă; dacă nu cumva se întinseseră mai mult decât îi ţinea plapuma. Pentru el, faptul că acceptase să răspundă (fie şi temporar şi împreună cu altcineva) de buna dispoziţie a acestei fiinţe mărunţele şi vulnerabile era o experienţă cu totul nouă. Conştiinţa încrederii absolute şi necondiţionate a fetiţei în el îl săgetă aidoma unui impuls electric – şocant, dar minunat.
   La fel de frumos era lucrul - destul de neaşteptat - care făcuse posibilă petrecerea acestei zile miraculoase împreună: absenţa Veronicăi. Şcolile ajunseseră la jumătatea trimestrului, şi de aproape o săptămână ea şi Sarah se ocupau benevol de copilul îngrijitorilor de la Ashdown, domnul şi doamna Sharp. Aceştia aveau nevoie de cineva care să stea cu fetiţa lor de 8 ani pe nume Ruby, întrucât doamna Sharp tocmai începuse să lipsească după-amiezele, fiind plecată în satul învecinat, unde făcea curăţenie pe la  diverşi.
   Cele două studente o duceau pe Ruby în camera pe care acum o împărţeau, şi cât timp una lucra la vechea masă din lemn de brad, aplecată deasupra unui vraf de coli dictando sau a unei cărţi cu cotorul rupt, împrumutată de la biblioteca facultăţii, cealaltă o ajuta pe copilă la reconstituirea unui tablou din cubuleţe, îi citea cu voce tare, stătea turceşte cu ea pe jos şi juca Snap sau Pelmanism, sau o ducea în dreptul bovindoului care dădea spre mare şi jucau amândouă X şi 0 pe geamul aburit.
   Totuşi, dădăcind-o pe Ruby, Veronica îşi neglija obligaţiile regizorale legate de punerea în scenă a lui Arturo Ui în cursul semestrului, aşa că astăzi decise că nu mai putea lipsi de la repetiţii. Era o zi de joi a lunii mai şi tocmai se schimbase vremea: dintr-o dată era cald, la fel de cald ca în toiul verii, fără o adiere de vânt şi cu un cer senin, de un albastru profund, asemănător celui pe care-l desluşeai în partea de jos a unei flăcări. (Mai spre seară, destrămând o tăcere îndelungată, Sarah avea să-şi ridice privirile şi să citeze şase cuvinte – „ce calmă şi cioplită-i moartea” – din romanul pe care-l citea, şi mulţi ani după aceea Robert avea să-şi amintească aceste cuvinte, care aveau să-i evoce mereu, inconfundabil, substanţa precisă şi plămada acelei zile.)
   Stătea de ceva vreme la fereastra propriei camere şi se uita cu mintea golită la imensitatea aceea albastră, când o auzise pe Sarah bătând la uşă (ştia de fiecare dată când era Sarah) şi o văzuse apoi ivindu-i-se în prag, cu Ruby de mână. Voia să ştie dacă putea să aibă grijă de ea cam o oră, cât i-ar fi trebuit ca să termine de făcut nişte însemnări.
   Robert şi Ruby nici nu avuseseră nevoie de mai mult ca să plănuiască o ieşire pe plajă şi s-o pună pe Sarah în faţa unui fait accompli, ocupându-se inclusiv de sandvişurile pe care le pregătiseră împreună în bucătărie, în timp ce ea, neştiutoare, stătea sus la masa de scris şi termina ce avea de lucru. La început Sarah refuzase sugestia, după aceea o privise mai indulgent, iar în cele din urmă o îmbrăţişase din toată inima.
   Doamna Sharp îi lăsase cheile de la căsuţa ei, care făcea parte dintr-un şir nedumeritor şi izolat de locuinţe cu acoperişul plat, situate la mai puţin de un kilometru, pe drumul dinspre Ashdown, iar de acolo luaseră găletuşa, lopăţica şi costumul de baie al lui Ruby, înainte de-a se îndrepta spre poteca mărginită de stânci şi de a-şi începe coborârea primejdioasă. La ora când ajunseră jos se făcuse două şi jumătate şi, aşa cum era de aşteptat într-o după-amiază de extrasezon din mijlocul săptămânii, plaja era aproape pustie. Primul lucru pe care îl făcură fu să se dezbrace.
   Ruby se dovedi a fi cea mai puţin inhibată dintre cei trei. Stătu cuminte, fără să se plângă, în timp ce Sarah îi descheia rochia şi o ajuta cu mişcări vioaie să-şi pună costumaşul de baie alb cu albastru. Costumul întreg al lui Sarah era bleumarin şi decupat la spate, lăsând să i se vadă (aşa cum Robert îşi imaginase dintotdeauna printre oftaturi) omoplaţii perfecţi şi bronzul uniform şi incitant. Purta o rochie de vară lungă, deschisă la culoare şi transparentă, pe care nu vru să şi-o dea jos. Costumul de baie al lui Robert era vechi şi puţin cam mic; îşi scosese pantalonii, dar nu şi tricoul, iar după câteva clipe îşi dăduse seama că procedase greşit, fiindcă şi vederea puţinelor părţi neacoperite ale corpului lui Sarah fusese suficientă ca să-i provoace o erecţie imediată şi înnebunitoare, pe care fusese nevoit s-o camufleze întorcându-se anevoie într-o parte şi acoperindu-şi absurd partea de sus a coapselor cu un prosop. Moment în care Sarah se interesase râzând:
   - Te simţi bine?
   - Sigur. Foarte bine.
   - Nu prea arăţi în largul tău, atâta tot.
   Sarah o luă de mână pe Ruby şi începu să coboare cu ea spre mare. De îndată ce ajunseră la o distanţă sigură, Robert dădu la o parte prosopul şi se uită cu o ură neostoită la umflătura din costumul de baie, până când aceasta dispăru. Cât de mult detesta şi dispreţuia organul ăsta absurd, tiparele lui comportamentale atât de previzibile şi reacţiile lui invariabile, robotizate, în faţa unei palete ultracunoscute de stimuli vizuali. Mai mult ca sigur că Sarah observase, nu încăpea niciun dubiu. Simţi că-l mănâncă pielea capului şi că-i năvăleşte sângele în obraji.
   În după-amiaza aceasta mareea era într-un reflux puternic.
   Vocile lui Sarah şi Ruby se auzeau cu greu, ca o muzică îndepărtată. Nu se simţea nicio briză care să le poarte spre el.
   Robert se uită la cărţile luate de Sarah cu ea pe plajă. Printre ele se afla un roman de Rosamond Lehmann, al cărei nume învăţase în ultimul timp să-l recunoască (fiindcă Veronica era o admiratoare înfocată, mergând până la a-i colecţiona cărţile în ediţia întâi), precum şi un volum care arăta destul de curios şi părea să constea în principal în paragrafe scurte, ordonate pe secţiuni cu titluri gen „Detaşarea”, „Eul” şi „Acceptarea vidului”.
   Citi câteva rânduri şi se trezi în faţa unui limbaj prolix, abstract şi dificil, în care păreau ambalate o serie de maxime spirituale şi teologice. Se uită la pagina de titlu. Cartea era Graţie şi gravitate de Simone Weil, iar sub titlu se aflau următoarele cuvinte care fuseseră scrise cu cerneală albastră:
   „Pentru Sarah. Iartă-mă că te-am bombardat cu atâtea semne iconice evidente. Uite şi unul mai puţin evident. Toată dragostea – Ronnie.”
   Robert frunzări grăbit câteva pagini. Sarah şi Ruby păreau că se bălăcesc. Sarah îşi ridicase fusta şi intrase în apa mică de la mal. O stropea pe Ruby, care ţipa şi chicotea. Urmă un pleoscăit mai mare, iar Ruby pe jumătate căzu, pe jumătate se aruncă singură în apă.
   Alte chicoteli. Oare ştia să înoate? Nu-i dăduse prin cap să întrebe.
   Oricum, probabil că aflase Sarah, înainte să coboare cu ea pe malul mării. Robert fu convins că erau amândouă în siguranţă.
   Asta cred că înseamnă să ai o familie, îşi zise el. O soţie şi un copil. Altfel spus, un amestec necontenit de nelinişte şi încredere.
   Găsi în carte o secţiune intitulată „Dragostea” şi începu s-o citească. Cea mai mare parte era foarte obscură, însă cuvintele păreau să conţină o convingere incomodă şi totodată hipnotică, iar uneori – destul de des, de fapt – fu frapat de câte un fragment de luciditate bruscă:
   ... În ziua aceea, dacă va veni vreodată, când ţi se va oferi o afecţiune adevărată, nu va exista nicio opoziţie între singurătatea interioară şi prietenie, ci dimpotrivă. Prin chiar acest semn infailibil o vei recunoaşte...
   Probabil că apa era rece: Sarah şi Ruby ieşiseră deja din mare şi se întorceau lângă el. Ruby alerga în zigzaguri nebuneşti, tăindu-i mereu calea lui Sarah.
   ... dacă va veni vreodată...
   Robert o privi apropiindu-se pe Sarah şi de data asta nu simţi nimic între picioare. Îşi dădu seama că de fapt n-o mai văzuse niciodată mergând până atunci. Avea picioare delicate, cu contururi frumoase, iar mişcările ei păreau să aibă o uşurinţă şi o eleganţă incredibile. N-o băga în seamă pe Ruby, care încerca să-i distragă atenţia, şi îi zâmbea lui Robert pe când se apropia; era un surâs serios, meditativ.
   Această combinaţie de tihnă şi melancolie, de dezinvoltură şi împovărare îl săgetă până în străfundurile inimii, şi de aceea îi veni greu să-i răspundă tot printr-un zâmbet.
   - Graţie şi gravitate, spuse Sarah, aşezându-se lângă el.
   Şi Robert se gândise la acelaşi lucru. Şocat de ecoul atât de apropiat al lucrurilor care aveau loc în mintea lui, se mulţumi să spună:
   - Poftim?
   - Citeşti din cartea mea: Graţie şi gravitate.
   - A, da. Da, aşa e. Mă rog, încerc.
   - Încă n-am citit-o. Am primit-o cadou de la Ronnie.
   - Da, am văzut.
   - O să mi-o citeşti şi mie? întrebă Ruby, oprindu-se în dreptul lor şi uitându-se chiorâş la copertă, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la cine ştie ce.
   - Nu, din asta nu cred, răspunse Sarah.
   - Bine. Oricum n-am chef să mi se citească.
   - Ce-ai vrea să faci, iubire?
   - Păi, îmi e foarte bine... începu Robert, după care se întrerupse, dându-şi seama că întrebarea nu-i fusese adresată lui.
   Sub privirea amuzată a lui Sarah, se luă singur la înjurături în gând. Ce-o fi avut în cap de crezuse că i s-ar fi putut adresa folosind un cuvânt atât de afectuos? Se lăsase luat de valul propriilor fantezii. Nu mai reuşea să se controleze.
   - Aş vrea să fac castele de nisip, spuse Ruby.
   - În regulă, acceptă Robert, străduindu-se să-şi mascheze jena şi orice altceva. Dacă vrei, vin şi te-ajut.
   Merseră până în locul unde nisipul uscat, neatins vreodată de marea în flux, se învecina cu un altul, mai umed şi mai util ca material de construcţie. Robert o privi pe Ruby, care săpă vârtos o bucată de vreme, umplându-şi de două ori găletuşa cu nisip şi înclinând-o apoi pentru a produce două grămăjoare pe care le admiră cu răsuflarea tăiată, făcând câţiva paşi înapoi.
   - Ia uite, spuse ea. Robert dădu din cap.
   - Bravo, rosti el, întinzând mâna şi luându-i lopăţica. Acum o să construim unul de-adevăratelea. La treabă.
   Ruby se uită la Robert, care măsură pe nisip o suprafaţă de vreo 2 metri pătraţi, pe care săpă apoi uniform până la 10 centimetri. După aceea împinse o parte din nisip înapoi în acest bazin, ca să creeze în centru o insuliţă de un metru pătrat.
   - Ce faci? îl întrebă ea.
   - Ăsta o să fie şanţul înconjurător. La sfârșit de tot o să-l umplem cu apă.
   O trimise pe Ruby să adune cât mai multe scoici pentru împodobirea zidurilor şi a meterezelor. Între timp, mai aduse nişte nisip pe insulă şi începu să modeleze corpul principal al castelului.
   Se decise să construiască şase turnuri: patru cilindrice, câte unul în fiecare colţ, plus alte două paralelipipedice, ridicate la mijlocul pereţilor de est şi de vest. Intrarea principală avea să dea spre sud, fiind cu faţa la mare, iar la ea urma să se ajungă printr-un drum îngust, întrerupt la jumătate de o fortificaţie octogonală. Aveau să existe şi două punţi mobile – una care să protejeze fortificaţia, cealaltă pentru legătura cu intrarea principală.
   Se apropia de sfârșitul operaţiunilor când Ruby se întoarse cu o puzderie de scoici. În clipa aceea deciseră împreună să abandoneze logica arhitectonică şi să continue ridicând turn peste turn, aşa încât castelul începu să se avânte obraznic spre cer, ca un imposibil tort de nuntă neogotic. Robert se proţăpi cu un picior în şanţul cu apă, iar cu celălalt pe zidurile castelului, făcându-şi de lucru cu partea de sus a construcţiei, în timp ce Ruby pavoaza jumătatea inferioară a zidurilor cu un strat generos de scoici univalve şi lilorine, de acteoni şi melcişori.
   - Ce s-a-ntâmplat acolo? întrebă ea, oprindu-se câteva clipe, cu atenţia atrasă de piciorul gol al lui Robert, aşezat într-un echilibru instabil deasupra uşii din dos.
   Îi atinse uşor piciorul, urmărind cu vârful unui deget cicatricea dublă – asemănătoare unor croşete redacţionale – pe care şi-o făcuse cu vreo câteva luni în urmă, când se tăiase la gleznă cu lama de ras.
   - A, acolo, spuse el, coborându-şi privirile. Nimic. M-am tăiat la ras, atâta tot.
   - Credeam că bărbaţii se rad doar pe faţă, zise Ruby.
   - Aşa e, confirmă el. De obicei. Numai că pe vremea aia eu mă rădeam şi pe picioare.
   - De ce?
   - Zău dacă ştiu. Am vrut să văd cum e.
    Ruby acceptă cu îngăduinţă toată povestea. Îşi ridică pentru câteva secunde ochii mari şi serioşi spre Robert, după care se întoarse la ceea ce meşterea.
   Printre descoperirile ei cele mai interesante se găseau trei scoici monovalve cu striaţii albastre, două stridii îngemănate şi o minunată scoică-evantai. Mai avea o mulţime de cochilii de telin cu ligamente elastice şi aproape intacte, aşa încât valvele lor simetrice puteau fi deschise, semănând cu aripile unui fluture. Culoarea era asigurată de scoicile-mercenar, din care găsise zece-douăsprezece.
   Le desfăcu şi le aşeză cu măruntaiele multicolore spre exterior, adăugând astfel şi o nuanţă albastru-purpurie. Ca rafinament, suprapuse câteva rânduri de ghioci, contrapunctându-le coloritul uniform al cochiliilor prin câte un haliotis bine plasat, al cărui contur pal şi irizat atrăgea şi reflecta razele soarelui, făcând ca întregul edificiu să scânteieze şi să lucească în miezul zilei, ca un miraj fantastic. Ruby îşi păstră scoicile spiralate şi pe cele şurub pentru turnurile castelului, unde aveau să joace rolul unor catarge delicate pentru steaguri, răsucindu-se spre înalturi într-o sclipire sărbătorească şi făcând-o pe fetiţă să se gândească irezistibil la parcuri de distracţii, tobogane şi cornete de îngheţată.
   Castelul era o capodoperă, conchiseră amândoi.
   - O să fie şi mâine tot aici, nu? întrebă Ruby. Dacă nu plouă. Ca să vin cu prietenii să-l vadă. Susie Briggs, Jill Drew şi David.
   - Nu cred c-o să reziste, spuse Robert.
    Îndreptă una dintre scoicile-lamă pe care le folosiseră la puntea mobilă şi agită apa curată şi sărată din şanţ, imprimându-i o mişcare vălurită.
   - Vezi tu, peste puţin timp o să vină mareea şi o să-l distrugă. În cea mai mare parte, oricum.
   - Aha.
   Ruby se arătă foarte dezamăgită.
   - Păi, de ce nu te-ai gândit până acum?
   - M-am gândit. Dar l-am construit aici fiindcă nisipul e bun şi umed.
   Cu o mână luă de jos găletuşa şi lopăţica, iar pe cealaltă i-o întinse fetiţei.
   - Hai. Să mergem şi să-i povestim lui Sarah.
    Ruby continuă să bombăne nemulţumită despre locul ales de Robert, în timp ce treceau amândoi peste un mic baraj de alge uscate şi făceau cale întoarsă prin nisipul uscat. Însă în urechile lui Robert vocea ei dispăru în neant, făcându-se una cu liniştea neînfiorată de vânt a plajei şi cu încremenirea deplină a aerului de după-amiază târzie, pe când se apropia de Sarah şi îndrăznea să-i surâdă la vederea ochilor ei ridicaţi din carte.
    Îşi pusese un cardigan peste umeri şi îşi îngropase picioarele în nisip, iar când o privi de data asta, Robert ştiu, ştiu cu o siguranţă absolută şi emoţionantă, că în viaţa lui se produsese o schimbare extraordinară; că schimbarea avusese loc cu câteva luni în urmă, la el în cameră, în ziua când ea intrase cu părul ud, având de gând să-i aline supărarea; dar că semnificaţia şi amploarea ei reală ieşiseră la iveală abia în clipa asta, parcă mai mare decât celelalte, când Robert îşi dădu seama că nu exista niciun lucru pe lume pe care să nu-l facă pentru această femeie, că nu s-ar fi dat în lături de la nicio încercare şi că ar fi fost dispus cu dragă inimă la orice sacrificiu...

    Lui Ruby îi trebui puţin timp să adoarmă, iar pe durata alunecării ei blânde şi uşoare în inconştienţă Sarah şi Robert păstrară o linişte caldă, prietenoasă.
    Aşezat lângă ea pe plaja pustie, nu atât despărţiţi, cât mai degrabă apropiaţi de corpul copilului adormit, Robert simţi că acestea erau cele mai intime clipe trăite în compania ei. În căldura soarelui, gândurile i se amestecară plăcut într-o ceaţă deasă, şi nu mai vru să citească din carte: îi plăcea să stea şi să nu facă nimic, savurând momentul de apropiere şi uitându-se la întinderea mării până când începură să-l doară ochii din cauza strălucirii împrăştiate de apa care scânteia.
    După o vreme îşi dădu seama că Sarah îşi pusese deoparte romanul şi se uita la rându-i spre mare, cu ochii albastru-cenuşii aproape lăcrimând de mulţumire şi beţi de soare.
   - La ce te gândeşti? o întrebă el.
    Sarah se întrerupse din contemplat şi inspiră adânc.
   - Ştii, nu pot să sufăr când aud întrebarea asta de la Ronnie.
   - Îmi pare rău, zise Robert. N-am vrut să fiu băgăreţ.
   - Nu, am spus că nu pot să sufăr când aud întrebarea asta de la Ronnie.
   Robert simţi o bucurie lăuntrică la auzul acestor cuvinte. Dori imediat cu nesaţ să audă şi altele.
   - Dar de la mine nu?
   - Când sunt doar cu ea, spuse Sarah încet, am impresia că încearcă mereu să mă... citească. Pe câtă vreme tu îmi oferi... cum să-ţi zic... spaţiu vital. Loc de întors.
   Conştient de propria îndrăzneală, Robert îi declară:
   - E semnul infailibil al afecţiunii adevărate, dacă te iei după cartea ta.
   - Serios?
   - „Nicio opoziţie între singurătatea interioară şi prietenie.”
   Se aventurase deja destul de mult, iar acum, şovăind, mai făcu un pas.
   - Dar tot ai prefera să fii cu ea decât cu mine?
    Sarah îi privi chipul câteva clipe, iar apoi zâmbi şi se întoarse din nou cu faţa spre apă.
   - Dacă tot mă-ntrebi, mă gândeam la Cleo.
   - Cleo?
   - Mai precis, îmi ziceam... îmi ziceam că, dacă aş fi avut o soră geamănă care ar fi dispărut când eram foarte mică, înainte să apuc s-o cunosc, n-ar mai trece nicio zi şi nicio clipă fără să mă gândesc la ea. Fără să mă întreb unde e şi ce face. Aşa se întâmplă şi la tine?
   Robert nu putu să răspundă. De data asta, cuvintele refuzară să-i iasă din gură.
   - Aşa cred, se sili el să îngaime în cele din urmă.
   - Pomeneşti vreodată de ea acasă? Vorbeşti despre ea cu părinţii?
   - Nu, răspunse Robert. Nu, niciodată.
    Păru jenat de subiectul în discuţie, aşa că puse din nou mâna pe Graţie şi gravitate, adăugând:
   - Mai scrie ceva aici...
   Răsfoi cartea câteva clipe, dar nu reuşi să găsească pagina căutată.
   - Ceva despre pierdere, de genul: când pierzi pe cineva şi ţi-e dor de el, e din cauză că persoana respectivă a devenit ceva imaginar, ireal. Dar dorinţa pe care ţi-o produce nu e deloc imaginară. Deci, de asta trebuie să te legi, de dorinţă. Fiindcă e adevărată.
   Sarah se încruntă.
   - Totuşi, poate că-ntr-o bună zi o să vă-ntâlniţi. Ori o să dea ea de tine, ori o să-ncepi s-o cauţi tu.
   - S-ar putea s-o caut.
   Robert îndepărtă dintr-o suflare firicelele de nisip intrate între paginile cărţii şi apoi o închise.
   - Ar fi o prostie să-ţi doreşti toată viaţa ceva şi să nu faci nimic ca să ţi se îndeplinească dorinţa, nu?
   - Sunt sigură că se mai întâmplă.
   - Da, şi eu la fel.
   Umbra proiectată de faleza stâncoasă se alungi şi începu să-i acopere. Era din ce în ce mai răcoare, iar lui Sarah i se făcuse pielea ca de găină pe braţe. Ruby, care se ghemuise şi i se lipise de coapse, se mişcă preţ de o clipă, zbătându-se de câteva ori şi lovindu-se fără forţă de gambele tinerei. Din gură îi ieşiră câteva cuvinte imprecise. Ceva care aducea a „biscuiţi”, „chichi” sau „Timothy”.
   - Crezi că se simte bine? întrebă Robert.
    Cuvintele se întrupau într-un flux potolit, neuniform şi murmurat. Propoziţiile se compuneau şi se dizolvau; cuvinte polisilabice stranii şi neologisme indescifrabile izvorau şi se prelingeau dintre buzele uşor întredeschise ale lui Ruby. Corpul ei era liniştit, iar pleoapele închise, dar timp de câteva minute fata continuă să vorbească îngânat în somn. Sarah şi Robert îi ascultară împreună somnilocviul, neliniştiţi şi totodată pradă unei vrăji ciudate, până când copilul tăcu.
   - Crezi c-ar trebui s-o trezim? se interesă Robert după câteva clipe. Doar nu face vreun atac, ce zici?
   - N-are nimic.
   Sarah îi puse mâna pe obraz şi pe frunte lui Ruby. Fata respira rar şi regulat.
   - Poate c-am face o greşeală dacă am trezi-o. Oricum, ar fi bine să nu mai stăm mult. O trezim când plecăm.
   Încet şi cât putu de blând, se desprinse de copilul care dormea şi se ridică în picioare.
   - Cred c-ar trebui să mă uit şi eu la creaţia asta a voastră. Până n-o ia apa.
   - Voiam să fac pe ghidul...
   - Nu. Stai aici şi ai grijă de ea.
   Robert o privi coborând spre castel, pe când umbra învăluitoare adăuga noi tonuri de gri şi albastru fustei şi cardiganului ei pastelat: o urmări dând ocol castelului, inspectându-l din mai multe unghiuri, cu braţele încrucişate; o privi ciucindu-se lângă el, studiind mai atent măiestria construcţiei, dispunerea decorativă a scoicilor, detaliile minuţios lucrate ale crenelurilor.
    Iar în timp ce se uita la ea, întinse mâna spre părul roşu-aprins al lui Ruby, mângâindu-l pe când fata dormea, şi începu să vorbească. Arzând de nerăbdare să-i spună, în fine, cuiva ce simţea pentru Sarah, arzând de nerăbdare să-şi ia de pe umeri povara aceea emoţională pe care n-o mai putea suporta, conchise că fetiţa care dormea cuminte era cel mai bun depozitar disponibil pentru confidenţele lui.
   Şi se trezi spunând:
   - Nu-mi dau seama... Cum o să se poată...

   Ruby trăsese o scurtă repriză de plâns când văzuse castelul pe jumătate dărâmat, cu turnurile şi intrarea principală transformate într-o masă informă de apa care dăduse năvală şuierând inexorabil; dar privise lucrurile cu mult curaj şi găsise alte subiecte de discuţie şi alte lucruri la care să se gândească, în timp ce Robert şi Sarah o însoţeau pe potecă, de-a lungul falezei stâncoase. Obosise rău de tot, aşa că Robert o duse în braţe în ultima parte a drumului, acolo unde poteca era suficient de lată şi de plană pentru a-i permite aşa ceva.
    După aceea grupul se destrămă. Robert se întoarse la Ashdown, unde avea întâlnire cu Terry, iar Sarah şi Ruby merseră pe jos pe drumul îngust care ducea la casa unde locuiau părinţii fetei. Începuse să se întunece, iar fetiţa o ţinea strâns de mână pe Sarah.
   - Sper că mama ta n-o să fie îngrijorată, spuse aceasta. O să întârziem niţel.
   - N-o să fie, susură Ruby.
   - Ţi-a plăcut ce-am făcut azi?
   - Da. A fost cea mai frumoasă zi de când mă ştiu.
   - Bravo. Mă bucur. Dar poate că n-ar fi trebuit să stăm atât de mult.
   - Nici nu cred c-am stat destul, zise Ruby. După mine, ar fi trebuit să rămânem acolo toată noaptea.
   - Nu vorbi prostii. Eşti frântă de oboseală.
   - Nu sunt obosită deloc.
   - De-aia ai tras la aghioase pe plajă, nu?
    Ruby păru să accepte dojana pe moment, după care spuse, pe un ton de vagă curiozitate:
   - N-am ştiut c-am adormit.
   - Ei bine, ai făcut-o, spuse Sarah. Şi ai scos tot felul de sunete.
   - Sunete? Adică am vorbit?
   - Probabil că poţi să-i spui şi aşa.
    Pe Sarah o miră faptul că Ruby nu părea foarte surprinsă.
   - De ce, ţi s-a mai întâmplat şi altădată?
   - Tot timpul, aşa zice mami. S-a speriat şi m-a dus la doctor, dar el i-a spus că n-are de ce să-şi facă griji.
   - Şi cam despre ce vorbeşti în somn?
   - Mami spune că bat câmpii.
    Cotiră după colţ, iar căsuţele li se iviră în faţa ochilor, la doar câteva sute de metri.
   - Dacă aş avea bicicletă, zise Ruby, întorcându-se şi uitându-se în urmă la Ashdown-ul a cărui siluetă semeaţă se desluşea la orizont, aş putea să vin mereu să vă văd, nu?
   - Dar n-ai bicicletă, spuse Sarah, punând degetul pe rană.
   - Am cerut. Acuşi e ziua mea.
   - Şi părinţii ce-au zis?
   - Că asta înseamnă o groază de bani.
   - Păi, cam aşa e.
   - Da, dar vreau să am una cu orice preţ, nu doar puţin. Dacă aş avea, spuse ea, aş veni la voi, iar tu şi Robert m-aţi duce pe plajă în fiecare zi. În afară de cele când sunt la şcoală.
   - Te-ai plictisi repede dacă am merge acolo zi de zi, rosti Sarah. Dar o să ne mai ducem. Poate cu Veronica, data viitoare.
   - Se pricepe la castele de nisip? întrebă Ruby.
   - Sunt convinsă.
   - La fel de bine ca Robert?
   - Probabil chiar mai bine.
   Era limpede că lui Ruby îi venea greu să creadă una ca asta. În orice caz, nu era dispusă să se lase distrasă atât de uşor.
   - Mă rog, tot vreau bicicletă, spuse ea. O să le-o cer chiar în seara asta.
   Lui Sarah îi veni o idee, una destul de perfidă. Gândul i se năzări dintr-o dată, însă apoi cochetă cu el câtăva vreme, întorcându-l pe toate părţile – uşor şocată de ce-i putuse da prin cap – până ajunse la poarta din spate a grădinii soţilor Sharp. Ruby o împinse în lături, gata să alerge spre uşa de la intrare, când Sarah o opri, bătând-o uşor pe umăr.
   - Fii atentă, spuse ea şi se aşeză pe unul dintre zidurile joase care delimitau ambele laturi ale potecii din grădină, în aşa fel încât să stea faţă în faţă cu Ruby, ca doi conspiratori în toiul uneltirilor.
   - Ce e? întrebă Ruby.
   - Uite ce trebuie să faci dacă vrei bicicleta, şopti Sarah.
   Ruby aşteptă cu răsuflarea tăiată.
   - Ar fi bine s-o ceri în somn.
    Urmă o tăcere perplexă.
   - În somn?
   - Da. Mami te-a auzit vorbind în somn, nu?
   - Îhî...
   - Atunci, când mai vine seara la tine în cameră, prefă-te că vorbeşti în somn - bine? - şi spune vrute şi nevrute despre cât de mult îţi doreşti bicicleta.
   Ruby o fixă cu o privire albă.
   - Dar de ce să n-o cer când sunt trează?
   - Fiindcă, dacă te aude vorbind în somn, mama ta o să-şi dea seama că ţi-o doreşti de-adevăratelea. O să priceapă cât de importantă e pentru tine. Aşa c-o să fie silită să ţi-o cumpere.
   Ruby începu să înţeleagă treptat, lăsând să i se vadă acest lucru pe faţa pistruiată. Sarah profită şi trase concluziile.
   - O să fie obligată să te creadă. O să ştie că ăsta-i adevărul. Fiindcă nimeni - (şi, dintre toate lucrurile ciudate pe care le auzise în cursul zilei, acesta fu al doilea pe care nu avea să-l uite niciodată) - nimeni n-ar spune o minciună în somn. Nu crezi?
   Celălalt lucru pe care Ruby nu avea să-l uite vreodată era sunetul vocii lui Robert când acesta i se adresase, după-amiaza târziu, crezând că dormea şi neştiind că se trezise cu doar câteva clipe înainte, în ciuda mişcărilor grijulii ale lui Sarah când se ridicase în picioare. Glasul lui care-i vorbea încet, aproape neauzit, despre ceva ce ea nu putea înţelege. Felul cum sunase acest glas când spusese:
   - Nu-mi dau seama... Cum o să se poată...
    Pe urmă:
   - Niciodată nu mi-am dorit ceva...
   Şi în fine, după o inspiraţie mai lungă şi mai profundă:
   - Niciodată nu mi-am dorit ceva atât de mult, Ruby... Nu te superi că-ţi spun, nu?... Ba chiar ar fi bine să-ţi zic... Acum, că dormi, fiindcă în felul ăsta... Secretul meu o să fie în siguranţă... Deşi mă întreb dacă e într-adevăr un secret pentru ea... Sau pentru ceilalţi... Nu că aş pune mare preţ pe ceilalţi... Şi pe ce cred... Ruby... Sunt tânăr, să ştii... Chit că mă consideri în vârstă, destul de în vârstă... Mă simt tânăr... Sau cel puţin m-am simţit, până... De curând... Dar chiar şi aşa, ştiu... Sau măcar îmi închipui... Nu pot să-mi imaginez... Vreodată... Că nu o s-o doresc... Niciodată... Deşi s-ar putea... În fond şi la urma urmei, după ce trag linie şi adun... Şi uite, chiar adun... Ideea e... Ai dreptate, sigur... Sunt efectiv tânăr, s-ar putea să fie şi alţii... Dar personal... Nu-mi dau seama... Şi în orice caz... Nu asta vreau... Vreau... Trebuie să câştig... S-o dobândesc, să fie a mea cumva... Şi dacă... Vezi tu... Dacă nu mă iubeşte acum... Dacă nu poate să mă iubească aşa cum sunt... Nicio problemă... Fiindcă nici eu nu pot... Dacă ea nu mă iubeşte... Nici eu nu pot să mă iubesc... Şi nu există limite... Absolut deloc, Ruby... Nu există nimic de care să nu fiu capabil... Ca s-o fac să vrea... Pricepi? Mă crezi când îţi spun chestiile astea? Ştii ce vreau să...?
   Iar în clipa aceea Robert tăcuse, fiindcă îşi coborâse privirile şi văzuse că Ruby, pe care o credea adormită, nu dormea defel. Stătea întinsă în continuare, însă avea mâinile şi picioarele încordate, iar pupilele mărite, larg deschise...

FAZA A TREIA

10

   Deschise şi Terry fu poftit într-o cameră unde se făcuse întuneric şi unde două sunete îşi disputau întâietatea: un zumzet slab, care părea produs de un dispozitiv electric neidentificat, şi un fel de forfotă în surdină, iscată de mişcarea continuă a unor paşi mărunţi şi înnebuniţi, care dădeau impresia că provin din toate direcţiile.
   Pe urmă doctorul Dudden aprinse lumina din tavan, scoţând din beznă întreaga scenă.
   Încăperea nu era imensă - dimensiunile o apropiau de camera cu vedere la mare a lui Terry - şi conţinea 12 măsuţe, dispuse pe 3 rânduri de câte 4. Pe fiecare dintre ele se găsea un vas mare cu apă.
   Terry se uită atent la primul dintre ele. În partea inferioară se afla un compartiment umplut, unde apa era mică, iar la 2-3 centimetri deasupra lui se vedea ceva asemănător unei plăci turnante, cu diametrul de 35 de centimetri. Vasul era împărţit în două de un perete de sticlă, iar în fiecare jumătate fusese introdus un şobolan alb de al cărui cap fuseseră fixaţi nişte electrozi care, la rândul lor, fuseseră conectaţi la un computer central amplasat în mijlocul încăperii. Placa turnantă se învârtea uşor, aşa încât şobolanii trebuiau să se mişte în permanenţă; altminteri ar fi căzut în apă la contactul cu peretele despărţitor de sticlă. Cele două rozătoare păreau să se prezinte într-o stare de sănătate radical diferită: unul era curat, vioi şi cu privirea atentă, celălalt avea nişte ochi hăituiţi şi injectaţi, iar blana şi aşa peticită începuse să-i cadă.
   - Ei bine, domnule Worth, ce părere aveţi? întrebă doctorul
   Dudden, zâmbind mândru în timp ce se plimba printre vasele cu apă.
   - Impresiile dumneavoastră iniţiale mi-ar fi de mare folos.
   - Remarcabil, spuse Terry pe un ton precaut, ghemuindu-se ca să se uite mai îndeaproape la animalele chinuite. Nu cred c-am mai văzut vreodată... ceva atât de...
   - Principiul de bază al experimentului este evident, presupun. Ba chiar elementar.
   - Aţi uitat că – spre deosebire de dumneavoastră – n-am fost în viaţa mea om de ştiinţă. S-ar putea să am nevoie de un mic ajutor.
   - Bineînţeles.
   Doctorul Dudden deschise monitorul ataşat computerului şi în câteva secunde pe ecran apărură o mulţime de linii frânte, care îşi schimbau în mod constant poziţia şi se desfăşurau pe orizontală, profilate pe un fundal albastru.
   - Toate cele 24 de animale din cameră au fost conectate la computer, explică el. Acesta le înregistrează impulsurile electronice de pe scoarţă, la fel ca dispozitivul care vă consemnează propria activitate cerebrală în fiecare noapte. Totuşi, aici avem ceva mai sofisticat. Am importat aparatul din America şi am băgat adânc mâna în buzunar. Monitorizează simultan toate animalele. Nu trebuie decât să apăs pe câteva taste - îşi însoţi demonstrativ vorba cu fapta - ca să comut de la o citire la alta.
   - Da, asta am văzut, dar ce anume pune în mişcare plăcile turnante? întrebă Terry, văzând că unele se învârteau, iar altele fuseseră oprite.
   - E un experiment simplu, după ce ajungi să-i înţelegi principiul. Şi nu pot să revendic niciun merit în inventarea lui: ca mai toate marile inovaţii legate de cercetarea somnului, originile sale se află în America. Daţi-mi voie să vă explic.

..................................................