Casa somnului, Jonathan Coe

 .......................................................

4-6

         Arătă cu degetul spre şobolanul din vasul cu apă care părea mai sănătos.

   - Animalul ăsta reprezintă etalonul, controlul. Celălalt e animalul de testare. Când ambii şobolani sunt treji, placa turnantă staţionează. Când animalul de testare adoarme, computerul recunoaşte încetineala curenţilor cerebrali, iar placa turnantă se activează automat. Ambii şobolani trebuie să înceapă să se mişte ca să nu fie împinşi în apă. Dar când animalul de testare se trezeşte spontan pe placa turnantă staţionară, animalul de control poate să doarmă, întrucât curenţii lui cerebrali nu activează mecanismul. Prin urmare, animalului de control i se permite o perioadă de somn redusă, dar semnificativă, pe când cel de testare nu are dreptul să doarmă deloc.
   - Până când moare, probabil.
   - Întocmai.
   - Şi cât durează asta?
   - De obicei, între două şi trei săptămâni. Micuţul ăsta, spuse doctorul Dudden, arătând spre creatura istovită şi cu ochii măriţi, mai are câteva zile. Pe când ăsta, continuă el, îndreptându-se spre vasul cel mai îndepărtat, e pe punctul de-a ieşi din scenă. Mai are câteva ore - 6, maximum 7.
   Abia acum Terry îşi dădu seama că nu toate vasele conţineau o pereche de şobolani. În cele 4 din mijloc se găseau câte doi iepuri albi, iar ultimele 4 adăposteau pui de labrador. Doctorul Dudden îi atrăsese atenţia tocmai asupra unuia dintre aceştia - o făptură jalnică, scheletică şi vlăguită, căreia ochii mari îi trădau oboseala resemnată.
   Terry îşi înghiţi nodul din gât.
   - De ce nu latră? întrebă el.
   - O simplă injecţie neutralizează corzile vocale, răspunse doctorul Dudden. O precauţie care influenţează uşor experimentul, în cazul acestor animale, dar pe care am considerat-o necesară.
   - Tot nu pricep rolul animalelor de control în cadrul experimentului, zise Terry, căruia începuse să-i vină greu să vorbească. De ce trebuie să fie câte doi?
   - Asta-i uşor de explicat, rosti doctorul Dudden. Haideţi cu mine.
   În partea din spate a laboratorului se mai găseau două uşi învecinate. Din buzunarul interior al sacoului doctorul Dudden dădu la iveală un lănţişor fin pe care se aflau două chei aurite şi descuie uşa din stânga. Apoi o împinse în lături, lăsând să se vadă o cameră mare şi mobilată ciudat. Înăuntru nu se găsea niciun pat, ci doar un scaun cu spătar drept şi cu o pernă subţire şi neatrăgătoare.
   Existau, în schimb, numeroase dispozitive pentru gimnastica de întreţinere: o bandă rulantă pentru jogging, un simulator pentru canotori, o bicicletă medicinală şi chiar şi un panou de baschet fixat de un perete. Un alt perete era acoperit de rafturi pline cu reviste şi cărţi, pe când alte rafturi găzduiau o mulţime de jocuri pe computer. Tot acolo se aflau un televizor, un videocasetofon, o combină stereo şi câteva policioare pline cu CD-uri şi casete video.
   - Asta, după cum probabil aţi ghicit, este camera lipsirii de somn, spuse doctorul Dudden. Aici au loc experimentele pe subiecţi umani. Nu e din cale-afară de spartan, nu?
   - Nu, deloc.
   - Veţi observa că, în momentul dotării sălii, prioritatea mea a fost găsirea unor modalităţi de stimulare a subiectului. Vedeţi dumneavoastră, e vital să aibă cât mai multe variante prin care să-şi găsească mereu ceva de făcut.
   - Foarte impresionant, spuse Terry absent.
   Ca de obicei, privirile îi fuseseră atrase de rafturile cu casete video, iar acum se străduia să le descifreze titlurile.
   - La modul superficial, da, zise doctorul Dudden. Însă de fapt ăsta e un mod destul de primitiv de a studia lipsirea de somn. Vă daţi seama de ce? Să presupunem că, după trei zile de stat aici, subiectul manifestă toate semnele vlăguirii fizice. Din ce cauză? Fiindcă n-a dormit, sau fiindcă a lucrat prea mult la simulatorul pentru canotori? Reacţiile lui mintale sunt lente şi dezordonate. Din ce cauză? Fiindcă n-a dormit, sau fiindcă s-a uitat la televizor 8 ore? Aţi sesizat problema? Ce anume l-a extenuat pe subiect, lipsa somnului sau tipul de activitate necesar pentru a-i induce această lipsa!
   Îl scoase pe Terry din cameră şi încuie uşa cu grijă.
   - Asta e problema pe care o rezolvă cu atâta ingeniozitate experimentul de faţă, spuse el, gesticulând în direcţia celor 12 vase cu apă. Ambele animale sunt stimulate la fel, însă doar unul e supus lipsirii constante de somn. În felul ăsta, reuşim să izolăm simptomele rezultate exclusiv din această lipsire.
   - Da, acum înţeleg, zise Terry. Prin urmare, nu trebuie decât să găsiți o variantă de experiment care dă roade în cazul subiecţilor umani.
   - Corect.
   Terry arătă spre cea de-a doua uşă, care până atunci rămăsese încuiată.
   - O să-mi arătaţi şi ce-i acolo?
   Doctorul Dudden surâse şi se jucă sugestiv cu a doua cheie aurită de pe lănţişor.
   - V-aţi gândit la propunerea mea? întrebă el. După ce vă gândiţi – şi dacă vă hotărâţi să mai rămâneţi aici – aş vrea să semnăm un contract prin care să-mi oferiţi anumite... drepturi referitoare la cazul dumneavoastră. Abia după aceea o să pot să vă arăt ce se află în camera asta. Cred c-o să vedeţi lucruri interesante. Între timp, totuşi, conchise el, uitându-se la ceas, văd că suntem în pericol să ratăm masa de seară.
   Lui Terry îi păru bine că ieşea din laborator, dar făcu greşeala să se mai uite o dată, înainte ca doctorul Dudden să stingă lumina, la cele douăsprezece recipiente cu apă şi la nefericiţii lor ocupanţi.
   Chiar şi el, care renunţase bucuros la somn în ultimii 12 ani, îşi dădea seama de cruzimea acestor metode. Îşi zise că niciun torţionar aflat în slujba statului, indiferent cât de despotic sau de revanşard ar fi fost regimul sub care funcţiona, nu ar fi putut inventa o pedeapsă atât de duşmănoasă şi nu ar fi putut pune la punct un sistem prin care însăşi manifestarea dorinţei lor arzătoare de a se odihni - apariţia curenţilor cerebrali lenţi care se asociau somnului - condamna aceste animale la o mişcare perpetuă şi la o trezie nesfârșită. Terry se cutremură în faţa acestei inventivităţi diabolice.
   - Iertați-mă că vă întreb, spuse el, în timp ce urcau la parter, dar cum îi convingeţi pe subiecţi - pe subiecţii umani, vreau să spun - să ia parte la experimentele astea? Nu cred că le-ar plăcea din cale-afară.
   - A, dacă stai să le gândeşti, nu-i chiar atât de greu, răspunse doctorul Dudden.
   În studenţia lui Terry, sala de mese de la Ashdown fusese transformată în sală de jocuri. Acum ea putea adăposti doar o masă lungă din lemn de stejar, la care încăpeau douăzeci de persoane. Se părea că unul dintre obiceiurile locului era ca în fiecare după-masă, la 6 şi jumătate fix, personalul şi pacienţii să cineze împreună, însă în momentul sosirii lui Terry şi a doctorului Dudden, majoritatea mesenilor plecaseră; rămăsese doar doctoriţa Madison, lângă care stăteau de o parte Maria Granger (care suferea de narcolepsie), iar de partea cealaltă o somnambulă pe nume Barbara.
   Doctorul Dudden evită ostentativ acest grup şi se aşeză la celălalt capăt al mesei, unde şi lui, şi lui Terry i se aduseră nişte farfurii cu supă de roşii. După ce sorbi de două ori, adăugând imediat o cantitate copioasă de sare şi piper, doctorul Dudden îşi continuă explicaţiile.
   - Din fericire, avem un mare număr de participanţi voluntari de la universitate. Multor studenţi camera lipsirii de somn li s-a părut un mediu agreabil, prin comparaţie cu condiţiile de cazare din campus. Şi, fireşte, îi plătim dacă iau parte la experimente. Ba chiar aş spune că le plătim o sumă frumuşică.
   - Totuşi...
   - Dumneata şi cu mine, domnule Worth - sau pot să-ţi spun Terry? - tu şi cu mine, Terry, am prins frumoasele zile de-altădată când studenţii primeau burse de la stat ca să-şi plătească şcolarizarea şi să se întreţină. Am fost răsfăţaţi, ţinuţi în puf. De atunci însă, a fost nevoie de măsuri; măsuri necesare, după mine. În prezent, studenţii se plâng întruna de cât sunt de săraci, de cât le e de greu să-şi cultive stilul de viaţă risipitor şi hedonist. Probabil că mai deschizi din când în când câte-un ziar, nu? Sunt pline de poveşti care-ţi frâng inima, despre studenţi silitori care au ajuns să spele vase, să şteargă parbrize sau chiar mai rău. Şcoala vieţii, de pildă. Absolvente tinere şi drăguţe de la London University, obligate să-şi câştige pâinea în barurile topless din Soho. Dansul din buric, stripogramele sau chiar prostituţia, în unele cazuri. Saloanele de masaj din oraş sunt, pline de studente de la noi, să ştii. Şi ar trebui să vezi ce preţuri au.
   - Serios?
   - Mă rog, aşa mi s-a zis, se grăbi să precizeze doctorul Dudden. Oricum, voiam să spun altceva... Voiam să spun că, vezi tu, oferim o alternativă acceptabilă la treburile alea înjositoare. Apropo, vrei nişte vin?
   Turnă un pahar generos de vin roşu pentru el şi unul pentru Terry, nepărând să ţină seama, în seara asta, că trebuia să existe o reglementare strictă a consumului de alcool al pacienţilor. Ciocniră paharele, iar Terry spuse:
   - Cu alte cuvinte, furnizaţi nişte servicii sociale.
   - Exact. Sunt un binefăcător public. Un erou al comunităţii ăsteia afurisite, pardon de expresie. A, minunat, minunat.
   Îşi frecă mâinile într-un gest de anticipare mulţumită, în timp ce Janet, una dintre bucătărese, îi punea în faţă o farfurie cu friptură de vită, cartofi copţi şi mazăre.
   - Carne de vită. Nu se compară cu nimic, nu? Friptură scoţiană. Dumnezeule, îmi lasă gura apă numai când mă uit. Tu ce hram porţi, Terry? Îţi place carnea? Eşti un carnivor de nădejde? Pun pariu că da.
   - Absolut. Totuşi, nu prea am mai mâncat. Ştiţi cum e, sunt locuri unde nici nu se mai serveşte aşa ceva.
   - A, din cauza bolii vacilor nebune? Nişte bazaconii isteroide, scornite de breasla cea mai neisprăvită şi fără scrupule din câte există: ziariştii.
   Îşi goli paharul din câteva înghiţituri, şi-l umplu la loc şi, spre îngrijorarea lui Terry, îi atinse în glumă braţul.
   - Persoanele de faţă se exclud, normal. Nu, aici aiurelile alea care provoacă panică şi n-au niciun suport ştiinţific n-au avut ecou.
   Gesticulă cu furculiţa în direcţia doctoriţei Madison, care era adâncită în discuţie cu vecinii la celălalt capăt al mesei.
   - Bineînţeles, madam Sacâz de-acolo se răsfaţă cu niscai cotlete de nuci, sau mai ştiu eu ce mâncăruri denutritive la care ţine morţiş, ca să-şi satisfacă obtuzitatea ideologică.
   - După mine, spuse Terry, fiecare are dreptul să...
   - Spune-mi ce convingeri politice ai, îl întrerupse doctorul Dudden. Presupun că, aşa cum e de aşteptat, eşti stângist, ca mai toată media din ziua de azi.
   - Mă tem că nu mă interesează politica. Stânga şi dreapta s-au transformat în concepte fără noimă. Capitalismul s-a dovedit inatacabil şi, mai devreme sau mai târziu, viaţa omului o să fie guvernată doar de fluctuaţiile aleatorii ale pieţei.
   - Şi oare aşa ar trebui să fie?
   Terry ridică din umeri.
   - Aşa este.
   - Bine, dar dac-am avea un lider politic cu o voinţă suficient de mare şi cu tărie de caracter... Nu ţi s-a părut că, pe vremea doamnei Thatcher, Anglia şi-a recăpătat ceva din măreţia de altădată?
   - A fost o femeie remarcabilă, e limpede. Însă nu pot să vă spun nimic despre politica ei, n-am băgat-o în seamă.
   - Şi totuşi, ea şi cu tine aveţi ceva în comun, fireşte.
   - Chiar aşa?
   - Fără discuţie. Nu şi-a explicat ea succesele prin faptul că dormea doar 2-3 ore pe noapte?
   Doctorul Dudden mai trase o duşcă de vin şi rămase pe gânduri câteva clipe, cu o felie roşiatică de friptură suspendată în dreptul gurii întredeschise.
   - I-am şi scris, să ştii. De multe ori. Ca s-o întreb dacă n-ar vrea să ia parte la nişte teste simple. Biroul ei mi-a răspuns de fiecare dată. M-a refuzat curtenitor. Politicos, dar ferm. Oricum, o să încerc mai departe. La ora asta precis că are mai mult timp. Şi ar înţelege ce încerc să fac aici, adăugă el, întorcându-se acum spre Terry şi ridicând tonul. Ar avea viziunea necesară.
   - Da, sunt convins, rosti Terry, înfigând furculiţa într-un cartof.
   - Nici Napoleon nu dormea mult. Şi nici Edison. O să vezi că mulţi oameni celebri s-au comportat la fel. Ni se spune că Edison dispreţuia somnul, şi din punctul meu de vedere bine făcea. Şi eu îl dispreţuiesc. Mă dispreţuiesc şi pe mine fiindcă am nevoie de el.
   Se aplecă spre Terry şi-i mărturisi:
   - Să ştii că am ajuns la 4 ore.
   - Patru ore?
   - Patru ore pe noapte. De-o săptămână încoace asta e raţia.
   - Dar nu se poate să vă facă bine. Nu-i de mirare că arătaţi atât de obosit.
   - Nu-mi pasă. Mi-am propus să cobor la 3 ore şi o s-o fac. Vezi tu, pentru unii dintre noi e o adevărată luptă. Nu suntem toți dăruiți ca tine. De-aia te invidiez atât de mult. Şi tot de-aia sunt hotărât să-ţi descopăr secretul.
   Terry sorbi discret din pahar.
   - Totuşi, de ce să-l dispreţuiţi? Nu înţeleg.
   - Hai să-ţi spun de ce. Întrucât cel care doarme e neajutorat, neputincios. Somnul îi face până şi pe oamenii cei mai tari să fie la mila celor slabi şi nevolnici. Îţi poţi închipui ce înseamnă pentru o femeie cu tăria şi fibra morală a doamnei Thatcher să fie obligată să se umilească în fiecare zi în postura aceea de supunere abjectă? Cu mintea scoasă din funcţiune, cu muşchii inerţi şi flasci? Trebuie să fie insuportabil.
   - La asta nu m-am gândit niciodată, spuse Terry. Somnul ca mare nivelator.
   - Întocmai. Asta şi este: marele nivelator. Ca socialismul, fir-ar al dracului.
   Vinul, observă Terry, începea să-i dea doctorului Dudden o stare de proastă dispoziţie, şi nu fu nevoie decât de un râset gutural izbucnit la celălalt capăt al mesei, unde se afla doctoriţa Madison, pentru a provoca o privire veninoasă în direcţia ei.
   - Auzi-o şi pe vrăjitoarea aia rea de gură, mormăi el. La un loc cu celelalte muieri din capătul ăla. Ai observat, Terry, cum se aşază lumea aici la masă în funcţie de sex? Ei bine, ea e de vină.
   - Sunt sigur că e doar o...
   - Vezi tu, doctoriţa Madison tinde să prefere compania femeilor celei a bărbaţilor.
   Terry invocă un argument de bun-simţ.
   - Dar lucrul ăsta e valabil pentru multe femei, nu?
   Doctorul Dudden îşi coborî vocea.
   - Nu cred c-ai înţeles ce-am vrut să spun, rosti el (întâmplător, fără să aibă dreptate). Doctoriţa Madison, continuă el, explicând în şoaptă, este o fiică a lui Sapho.
   - Sapho şi mai cum?
   - E una dintre surorile din Lesbos, insistă doctorul Dudden, a cărui şoaptă se transformă în sâsâit, devenind, prin urmare, mai intens.
   Terry nu ştia dacă acest eufemism intrase în uzul comun sau fusese inventat de doctorul Dudden.
   - Vreţi să spuneţi că-i prietenă cu Dorothy?
   - Exact. E fofolofilă cu vârf şi-ndesat. Mai bine zis, fără vârf şi nici foarte îndesat.
   - De unde ştiţi? întrebă Terry.
   - Ah, pentru Dumnezeu, omule, uită-te bine la ea. Se vede după cum se poartă. Îi e scris pe frunte. Ia spune, a vorbit vreodată cu tine de când ai venit aici?
   - În afară de prima seară, nu.
   - Te cred. Dacă poate, nici mie nu-mi aruncă mai mult de două cuvinte. E una dintre femeile alea care preferă să nu-i bage în seama pe bărbaţi fiindcă n-o interesează ca fiinţe sexuale.
   - Am observat o uşoară animozitate între dumneavoastră şi... spuse Terry.
   - E un psiholog competent, zise doctorul Dudden. În privinţa asta, am un anumit respect pentru ea. Personal însă, nu avem nimic în comun. Absolut nimic.
   - Sunteţi apropiat de vreunul dintre colegi? În plan personal, vreau să spun.
   - Nu, n-aş zice. Unii dintre oamenii mei s-au împrietenit, dar eu nu intru în vederile lor.
   Se aplecă în faţă, ca pentru o confidenţă.
   - S-ar putea să te uimească, Terry. Pe mine mă nedumereşte în mod sigur. Dar adevărul este că lumea de la clinică nu prea se dă în vânt după mine.
   Se lăsă din nou în scaun, arborând un zâmbet de martir.
   - Explică dacă poţi.

   Din clipa când văzuse acea a doua uşă încuiată de la capătul laboratorului aflat la subsol al doctorului Dudden, Terry concepuse un plan special pentru seara asta, din care făcea parte - din păcate - şi ascultarea mărturisirilor doctorului vreme de câteva ore.
   După cină, cei doi se retraseră în salonul acestuia, unde se băură câteva pahare de coniac şi se deschiseră o a doua şi o a treia sticlă de vin roşu. Terry izbuti să nu bea decât foarte puţin, dar tot îşi simţea capul greu când ceasul de pe cămin bătu de 10. Îşi dădu seama că pierduse cea mai mare parte a ultimei diatribe a doctorului Dudden.
   - ... se fac astfel în Statele Unite, păru el să spună. Cercetările referitoare la starea de somn sunt incomparabil mai avansate acolo. Clinica mea e singura de felul ăsta din Anglia, pe când în America mai există câteva zeci. Cu resurse câte vrei, cu un personal corespunzător şi dotate cu tehnologie ultimul tip. În America, programele de calculator concepute doar pentru polisomnografie se vând în comerţ. Mai mult, pot să-i monitorizeze pe pacienţii care dorm la ei acasă, fiindcă undele lor cerebrale sunt transmise la centrul de cercetări prin liniile telefonice, cu ajutorul unui modem. Imaginează-ţi! Ia gândeşte-te! Ei bine, exact genul ăsta de eforturi şi de inovaţii încerc să-l introduc aici, dar nu sunt încurajat nici cât negru sub unghie. Ascultă-mă pe mine, mersul pe blat şi pomenile, astea or să ducă ţara de râpă. Americanii îşi permit să procedeze aşa, fiindcă au un sistem eficient de asigurări medicale private, care sprijină toată structura.
   - Sigur, sigur, aprobă Terry.
   Doctorul Dudden lăsă paharul din mână.
   - Nu prea arăţi bine, spuse el. Am băut prea mult amândoi. Hai la o plimbare.
   Înainte ca Terry să aibă timp să protesteze, străbătuseră deja vestibulul - oprindu-se doar ca să ia o lanternă dintr-un bufet – iar acum se aflau deja pe terasa luminată de lună şi se îndreptau spre faleza stâncoasă.
   - Unde mergem? întrebă Terry. Nu-i cam întuneric pentru...
   - Să nu crezi c-o să protestez fiindcă n-am niciun fel de statut în comunitatea asta, continuă doctorul Dudden, fără să-l bage în seamă. Nu mă deranjează că sunt considerat nonconformist sau ciudat. Multor vizionari li se-ntâmplă chestia asta. Mă doare undeva dacă n-or să mă lase să intru la masoni. Nici n-am avut de gând, dar-ar dracii în ei. Ce motiv aş fi avut s-o fac? Mi se frânge de toate aiurelile astea, fiindcă ştiu precis că lumea o să-şi aducă aminte de munca mea chiar şi după ce n-o să mai fiu. Nu de alta, dar, vezi tu, Terry, sunt singurul.
   Se întoarse spre el şi-l privi ţintă. Se iscase un vânt puternic, iar marea mugea undeva dedesubt.
   - Sunt singurul care lucrează în domeniul ăsta şi care priveşte somnul ca pe ceea ce este de fapt.
   - Adică?
   - O boală, fireşte.
   Începu să urce pe cărarea care în acest loc se apropia periculos de mult de marginea stâncilor, declamând între timp peste umăr:
   - O boală, Terry, cea mai răspândită şi care scurtează viaţa cel mai mult! Nu te mai gândi la cancer, la scleroza multiplă şi la SIDA. Dacă stai în pat 8 ore pe zi, înseamnă că somnul îţi scurtează viaţa cu o treime! E ca şi cum ai muri la 50 de ani - şi ni se întâmplă tuturor. E mai mult decât o boală, e flagel în toată regula! Şi dă-ţi seama că nimeni nu e imun. Nimeni, în afară de...
   Se întoarse ca să se uite la Terry şi ca să inspire adânc, fiindcă începuse să gâfâie – fie de emoţie, fie de oboseală.
   - ... în afară de tine.
   - Gregory, spuse Terry (era pentru prima dată că i se adresa pe numele mic, şi asta cu mari eforturi), unde mergem?
   - Păi, nu ştiu ce gânduri ai tu, dar eu merg să fac o baie, răspunse doctorul Dudden.
   Aprinse lanterna şi deodată dădu îngrijorătoarea impresie că dispăruse în prăpastie. În realitate, ajunseseră în dreptul unei cărărui abrupte şi înguste, care fusese tăiată direct în stâncă; o cărăruie despre care Terry îşi aminti acum că ducea în jos spre o plajă nisipoasă, pe care o vizitase şi el de câteva ori în studenţie.
   Ezită în faţa unei coborâri atât de primejdioase, după care începu să urmărească lumina mişcătoare a lanternei, înjurând ca pentru sine.
   - Aşadar, continuă doctorul Dudden de undeva din întuneric, zice lumea că-s ciudat, nu? Foarte bine. Încerc să restitui omenirii o treime din viaţă, atât şi nimic altceva. Mă dau de ceasul morţii să cresc speranţa de viaţă a tuturor bărbaţilor, femeilor şi copiilor de pe planeta asta nenorocită cu 33%. Pentru numele lui Dumnezeu, oare nu merită să faci să sufere câţiva şobolani pentru o cauză atât de înaltă? Sau câţiva cățeluși drăguţi?
   Se întrerupse câteva clipe ca să sară peste o porţiune neaşteptată de drum dificil, sau să evite un loc unde pământul uscat şi nisipos o luase la vale. După aceea începu să ţipe, ca să se facă auzit peste valurile care se izbeau de ţărm.
   - Sau o amărâtă de victimă omenească, în fond şi la urma urmei. Una singură. E chiar atât de mare preţul?
   Terry nu fu aproape deloc atent la aceste cuvinte, din cauză că avea probleme mari cu păstrarea echilibrului şi pierdea tot mai mult teren. În cele din urmă, coborârea se încheie, iar el simţi nisipul sub picioare. Îl ajunse pe doctorul Dudden şi descoperi, oarecum cu surprindere, că acesta se dezbrăcase şi era gol puşcă.
   - Ce zici? îl întrebă doctorul. Te bagi?
   - Poftim?
   - În apă, omule, să înotăm.
   - Nu-i cam rece?
   - Hai, fătălău ce eşti, jos izmenele. Doi bărbaţi în toată firea, bine făcuţi şi goi în lumina lunii; n-ai spune că şi cerurile ne-ar privi cu mândrie?
   - E cam agitată marea.
   - Nu sunt popo, să ştii. N-ai de ce să te temi.
   - Nu ştiu să înot, obiectă Terry.
   Minciuna nu era originală, dar îi fu de folos.
   - Treaba ta, habar n-ai ce pierzi. Stai cu ochii pe haine.
   Cuvintele doctorului sunară ciudat, noaptea târziu pe o plajă pustie, dar Terry încuviinţă din cap, privindu-şi apoi tovarăşul de plimbare care se apropia de apă. De îndată ce spatele lui alb şi păros nu se mai văzu, înşfăcă sacoul doctorului, găsi cele două chei aurite şi le scoase de pe lănţişor. Spre norocul lui, se grăbi, fiindcă după nici două minute doctorul Dudden se întoarse, tremurând din toate încheieturile şi şuierând mai rău ca niciodată. Buzele i se înălbăstriseră, iar penisul i se redusese la dimensiunile unei ciuperci.
   - Dumnezeule mare, gemu el, chinuindu-se să-şi pună chiloţii pe trupul ud şi să-şi vâre picioarele pline de nisip în cracii pantalonilor. Asta zic şi eu fortificare. Aşa se călesc bărbaţii adevăraţi.
   - Te simţi bine? întrebă Terry, ajutându-l să-şi pună cămaşa.
   Doctorului Dudden îi tremurau mâinile atât de tare, încât nici nu reuşi să se încheie la nasturi.
   - Eu? Bine? Sigur că mă simt bine. Noi, ăştia din Tayside, suntem croiţi din esenţe tari. Am mai făcut treaba asta şi alte dăţi.
   - S-ar putea să fie ultima, dacă nu te-ntorci repede acasă.
   - Fii serios, omule, spuse doctorul Dudden.
    Cu toate acestea, începu să urce rapid pe potecă, iar când ajunse cu Terry în vestibulul de la Ashdown şi îi spuse în cele din urmă noapte bună, tot nu scăpase de tremurat.
   - Ai întârziat peste ora de culcare, spuse el, lăsând bălţi de apă sărată pe pardoseală. Cere-i scuze Lornei din partea mea. Spune-i că te-am ţinut de vorbă.
   - Aşa o să fac.
   - Şi gândeşte-te la ce ţi-am zis. Mâine o să plec şi-o să lipsesc vreo două zile, aşa că nu-i nevoie să iei decizii pripite.
   - În regulă, acceptă Terry. O să mă gândesc.
    Doctorul Dudden îi întinse mâna, căscând zgomotos.
   - Păi atunci, noapte bună.
   - Te duci deja la culcare?
    Doctorul se uită la ceas.
   - Doar 4 ore. Pun ceasul să sune la 3. Mai precis, la 3 şi 10. Să ştii că se poate. Chiar tu mi-ai demonstrat.
   Terry zâmbi, îi strânse mâna doctorului şi îl privi urcând scările şi dispărând pe coridorul de la etajul unu. Mai aşteptă un minut, până când uşa dormitorului se deschise şi se închise la loc. Pe urmă străbătu vestibulul şi coborî pe furiş scările care duceau la subsol.
   Bineînţeles, fusese prevăzător şi memorase codul din 8 cifre care deschidea uşa laboratorului, deşi îi venise greu să-l ţină minte în faţa atacului conjugat al alcoolului şi al elucubraţiilor doctorului Dudden. La ora aceea curăţătoria era goală, iar pe coridorul de la subsol se lăsase o linişte care aproape că-l şocă pe Terry, în timp ce tasta cele opt cifre. Simţi uşoara agitaţie a animalelor de îndată ce deschise ușa, dar se strădui să treacă printre recipientele cu apă fără să se uite la ele. Auzi lipăitul picioarelor vlăguite la contactul cu plăcile turnante. Pe urmă, după ce ajunse la capătul cel mai îndepărtat, nu luă în seamă uşa din stânga şi se îndreptă direct spre cea pe care doctorul Dudden refuzase să i-o deschidă peste zi.
    Uşa se deblocă uşor, iar după declicul de rigoare lumina din tavan se aprinse automat.
   La început Terry nu pricepu ce vedea, fiindcă în faţa ochilor părea să aibă o cameră înăuntrul unei alte camere. Chiar în dreptul lui se găsea un teanc de folii de plastic polimerizat, iar la vreo 3 metri de ele se afla un perete despărţitor orizontal - făcut din plăci aglomerate, din câte se părea - pe care stăteau înşirate 3 obiecte: un frigider, o chiuvetă şi un closet. Cu vreo 5 centimetri mai jos se vedea o platformă mare şi semicirculară de lemn, ridicată la 60-70 de centimetri deasupra podelei. Spaţiul dintre platformă şi podea era umplut cu o apă albastră, clorinată.
   Terry îşi dădu seama în scurt timp că se uita la un recipient sau o cuşcă enormă din folii polimerizate, aproape de dimensiunile încăperii în care era adăpostită. Recipientul putea fi ocolit, descoperindu-se astfel – aşa cum s-ar fi putut aştepta şi Terry – că era împărţit în două camere identice şi că fiecare conţinea aceleaşi dotări primare care să le facă locuibile de către oameni. Sus de tot în peretele despărţitor fusese făcută o gaură prin care cobora, în ambele părţi, o încâlceală de fire lungi, la capătul cărora se afla un set de electrozi. Altfel spus, era vorba de o versiune la scară mai mare a aparatului din laborator, care dispunea de o placă turnantă suficient de mare pentru doi subiecţi umani.
   - Dement, şopti Terry după ce dădu ocol incintei pentru a treia oară, uitându-se înăuntru cu un amestec de respect, groază şi stupefacţie. Complet dement, nebun de legat...
   Vârî mâna în buzunarul de la pantaloni şi scoase un ghem de hârtie: bileţelul care îi fusese trimis anonim, cu aproape o săptămână în urmă, sub forma unui avion de hârtie. „ÎNTREABĂ-L DE STEPHEN WEBB.” Instinctiv, Terry înţelese că exista o legătură între acest mesaj şi încăperea monstruoasă în care se găsea acum.
   Indiferent cine era, Stephen Webb fusese aici şi luase parte la unul dintre experimentele doctorului Dudden. Şi după aceea? Poate un accident, poate o întâmplare soldată cu o victimă (da, era exact cuvântul folosit de Dudden), pe care cineva îl îndemna acum pe Terry s-o investigheze. Medicul avea duşmani - probabil foarte mulţi - în clinică, iar lui i se cerea să treacă de partea lor. Ba chiar se părea că, într-un fel, se bizuiau pe el.
   Ieşi din cameră şi părăsi laboratorul, închizând ambele uşi în urma lui. Se hotărî să încerce să uite codul format din 8 cifre. Nu mai voia să se ducă acolo.
   În timp ce urca tiptil scările care duceau la parter, se gândi în schimb la fotografia pe care nu o mai găsea. Se gândi apoi la posibilitatea de a reîncepe să doarmă şi să viseze. Fără îndoială că povestea lui Stephen Webb era importantă; numai că el unul era critic de film, nu reporter de ştiri. Pur şi simplu nu era omul indicat pentru aşa ceva.
   În plus, trebuia să fie deja în pat de o oră.

11

   ANALIST: Descrie-ţi sentimentele pentru Robert.
   ANALIZAT: A fost singura persoană faţă de care am putut să fiu sută la sută sincer. Am avut încredere în el şi [...] am trăit cu impresia că puteam să-i spun orice.
   ANALIST: Şi totuşi, nu ţi-a fost niciodată iubit?
   ANALIZAT: Nu. Mi-a fost mai mult ca o soră. Ca un frate, vreau să zic.
   ANALIST: Ai spus ca o soră.
   ANALIZAT: M-am gândit la frate.
   ANALIST: Ai fraţi şi surori? Nu vorbeşti deloc despre ei.
   ANALIZAT: Da, am o soră. E cu 8 ani mai mare ca mine şi a emigrat când aveam doar 13 ani. S-a hotărât aproape pe loc.
   ANALIST: Dar parcă şi Robert a dispărut brusc din viaţa ta.
   ANALIZAT: Foarte brusc.
   ANALIST: Ei bine, de data asta chiar că facem progrese.

   De pe cărarea care ducea spre faleza stâncoasă, îl văzură pe Terry postat în dreptul ferestrei de la dormitor, aplecat asupra mesei de lucru şi scăldat în lumina lămpii de birou, care sclipea ca raza unui far miniatural. Îi făcură cu mâna, însă acesta nu-i zări sau nu avu chef să le răspundă.
   Merseră mai departe. Din când în când, Robert se uita pe furiş la ochii lui Sarah; nu fiindcă voia pur şi simplu să-i privească (lucru de care, de altminteri, nu se plictisea niciodată), ci fiindcă ţinea să-i pomenească în versuri şi nu ştia cum să-i descrie.
   În aşa şi pe dincolo tăi ochi am spionat...
   În... blând-duioşii ei ochi? Calzi şi-nstelaţi? Limpezi-prezenţi?
   Ficşi-inimoşi?
   Nu, nu se potriveau deloc. Încercă să-şi alunge această problemă din minte şi să se concentreze asupra a ceea ce spunea ea: ceva despre un articol de îmbrăcăminte pe care Veronica îl cumpărase recent şi care se părea că nu-i plăcuse lui Sarah; şi ceva despre o scrisoare pe care Veronica o primise iar apoi o ascunsese, refuzând să-i discute conţinutul.
   Evident, Sarah era destul de agitată din cauza ambelor întâmplări. Iar Robert se străduia din răsputeri să priceapă de ce.
   - Ai mai spus cuiva? întrebă el.
   - Bineînţeles că nu. Eşti singura persoană cu care pot să stau de vorbă. Cui aş mai fi putut să-i spun?
   - Mă gândeam că puteai să-ncerci cu Terry.
   Sarah râse fără chef.
   - Nu pot să-l fac să asculte nimic dacă nu-i vorba de filme. N-o să-i spui, bine?
   - Sigur că n-o să-i spun, răspunse Robert.
   - Sunt singura care ştie cât sunteţi de apropiaţi.
   Îi cercetă din nou ochii şi încercă să stabilească dacă erau albaştri sau cenuşii.
   Albaştri, fără discuţie.
   În albaştrii şi pe dincolo tăi ochi.
   Săriră peste barieră şi ajunseră în faţa unei bifurcaţii. Un drum mergea de-a lungul stâncilor până în oraş şi ţinea cam 3 kilometri. Celălalt ducea spre drumul principal, unde ar fi putut să ia autobuzul. Deciseră că era prea târziu ca să mai meargă atât de mult pe jos şi se îndreptară spre drumul principal.
   Albaştrii, amintiţii ochi? Nu, alea albastre şi amintite erau dealurile, nu ochii. Oricum, probabil că erau mai degrabă cenuşii decât albaştri.
   - Sunt convins că nu s-a-ntâmplat nimic, spuse el.
   - Ai dreptate. Bag seama c-am făcut din ţânţar armăsar.
   - În fond, n-a făcut decât să-şi cumpere nişte haine fără să-ţi ceară părerea. Sunt şi rele mai mari.
   - Da, dar era un costum, Robert. Un costumaş oribil, dichisit şi oficial. Doar ştie că e ultimul lucru pe care mi-aş dori să-l poarte.
   Lui Robert exact aceste detalii fără însemnătate i se păreau cel mai greu de suportat. Ideea că Sarah şi Veronica mergeau până la a se îmbrăca în aşa fel încât să-şi împace gusturile îl înnebunea, iar în clipa aceea constată că nu putea să se cenzureze:
   - Totuşi, e-o chestie măruntă, nu?
   - Nu, Robert, nu-i deloc măruntă.
   Întreaga ei ascuţime, acea parte din ea de care se temea cel mai mult, dar care îl fascina cel mai intens, ieşi imediat la iveală.
   - E un simptom care anunţă ceva. E un semn că ne îndepărtăm tot mai mult. Am pus tot ce-am avut în relaţia asta şi dacă-ncepe să se destrame... Habar n-am ce-o să fac.
   - Sunt sigur că nu începe...
   - Să ştii, Robert, că nu-i o simplă toană. Vorbim de viitorul meu. Ieşitul cu Ronnie a fost o decizie capitală pentru mine. Cea mai importantă din viaţă.
   - Ştiu asta. O ştiu foarte bine.
   În ochii tăi, oglindă cenuşie...
   Oglindă? Oglindind? Gândindu-se mai atent, îşi dădu seama că niciunul dintre cele două cuvinte nu era foarte potrivit.
   - Vreau să spun că nu-i vorba doar de prostia asta, continuă Sarah. La ora actuală nu mai comunicăm aproape deloc. Toate ideile alea pentru la anu’... se pare că nu mai pot să-i trezesc interesul.
   Sarah spera în continuare să găsească un post la o şcoală de cartier şi să închirieze o casă cu Veronica, după care aceasta din urmă avea să încerce – teoretic – să demareze proiectul atât de discutatului cerc de teatru. Numai că începea să fie prea târziu pentru transpunerea acestor planuri în practică.
   Oficial, semestrul se încheiase, examenele de an avuseseră loc, rezultatele fuseseră anunţate, iar peste puţine zile aveau să plece cu toţii definitiv de la Ashdown. Nu doar Sarah şi Veronica intraseră în criză de timp, ci şi Robert.
   Încercând să se pună la adăpost în faţa acestei realităţi şi a panicii care o însoţea, tânărul zise:
   - Mă rog, nu cred că-i cazul să-ţi faci griji pentru asta. Din câte văd, pare mai chitită ca niciodată pe chestia aia cu teatrul. Ultima dată când am vorbit cu ea – adică ieri seară, la cafenea – numai despre asta i-a mers gura. Femeia aia care organizase un atelier la Salonul de Arte Plastice, Celia nu-ştiu-cum...
   - Celia Blake!
   Sarah se apropie de el, iar numele îi ieşi de pe buze aproape ca un strigăt. Robert îşi dădu seama uimit cât de încordată devenise fata în ultimul timp şi ce repede se înfuria.
   - A, da, pe ea te cred c-a fost chitită. Atât de chitită, că săptămâna trecută s-a dus la mama dracului la Londra ca s-o vadă în mai ştiu eu ce piesă. Şi probabil că după ce s-a terminat a intrat după ea în culise.
   - Şi, mă rog, cine e de fapt?
   - Au fost colege de şcoală. Diferenţă de 3 ani, ceva de genul ăsta. Acum Celia e semicelebră, a venit aici să ţină atelierul ăla, iar după ce s-a terminat, Ronnie s-a dus la ea şi s-a prezentat, ea şi-a adus aminte şi parcă văd că de-acum încolo numai despre asta o s-o auzim vorbind.
   - E lesbiană? La Celia mă refer.
   - Presupun că da.
   Pe drum treceau destul de puţine maşini. Sarah se sprijini de peretele staţiei de autobuz, oftă adânc şi îşi ridică faţa spre soarele care apunea. Acum ochii ei nu păreau nici albaştri, nici cenuşii. Ba ai fi putut jura că aveau o nuanţă aproape verzuie.
   În multicolorii tăi ochi...
   Nu, suna groaznic. Totuşi, ritmul i se părea reuşit; îl atrăgea ideea de a folosi un cuvânt format din cinci silabe în locul a două cuvinte mai subţirele şi fără greutate.
   În polimorficii tăi ochi... În diatonicii tăi ochi...
   Poate că se apropia. Dar înainte de a se gândi şi la alte variante, constată că Sarah se întorsese din nou cu faţa spre el: medita în continuare la comportamentul Veronicăi, iar expresia ei devenise între timp mărginită şi acuzatoare.
   - Drace, de fapt să ştii că de asta a cumpărat costumul. Ca să se ducă la Londra şi s-o vadă. Fac pariu că s-a gătit aşa ca să poată să intre în culisele cine ştie cărui teatru din West End, iar de-acolo să se ducă la un restaurant simandicos.
   - Era îmbrăcată cu el când a plecat?
   În antisepticii tăi ochi...
   - N-am văzut-o în dimineaţa aia. Şi nici când s-a întors.
   - A rămas acolo peste noapte?
   - La verişoară-sa. Aşa mi-a zis. Sau chiar...
   În narcolepticii tăi ochi...
   Da, asta chiar era o posibilitate. Nu era deloc sigur că Sarah suferise de narcolepsie, dar se gândise de vreo două ori la această eventualitate când îi analizase perturbările din tiparele somnului nocturn, visele stranii şi halucinante, precum şi tendinţa de a adormi uneori în cele mai nepotrivite perioade ale zilei. Oricum, cuvintele se armonizau de minune cu linia prozodică.
   - Cum să-ţi spun – ce-ar fi ca scrisoarea să fi fost de la ea?
   De data asta îl vârâse în ceaţă – concentrarea lui luase o pauză prea mare.
   - Poftim?
   - Ce-ar fi ca scrisoarea să fi fost de la ea – de la Celia? întrebă Sarah, cu o voce debordând de exasperare.
   - Păi...
   Robert ştia că nu era corect din partea lui să alimenteze asemenea bănuieli, dar descoperi că nu se putea abţine.
   - Cred că se prea poate. Te-ai uitat la timbru?
   - N-am apucat să văd nici plicul. Cum a intrat Terry în bucătărie, cum i l-a smuls din mână şi l-a vârât în buzunar. Pe urmă, când am urcat şi am găsit-o citind...
   Toate se legau cum nu se poate mai limpede: tabloul era îngrozitor de plauzibil.
   - Da, probabil că de la ea era.
   Se făcuse roşie la faţă şi îi luceau ochii.
   - N-am mai văzut pe nimeni care să arate atât de fericit.
   - Şi după aia ce s-a-ntâmplat?
   - Am întrebat-o de la cine era, normal. Mi-a zis că unele lucruri erau intime şi-a vârât scrisoarea în sertar. Cu bună ştiinţă. N-am vrut să ne luăm la harţă, aşa că i-am spus că întrebasem fiindcă am crezut că era ceva legat de cercul de teatru. Ştiam că trimisese scrisori în care cerea bani. E clar c-a fost foarte jenată, fiindcă a-nceput să bată câmpii şi dintr-una în alta am ajuns la discuţia aia ciudată despre...
   - Despre istorie?
   Sarah izbucni în acel râs autoironic pe care Robert îl ştia atât de bine, dar care izbutea să-l ia de fiecare dată prin surprindere; capacitatea aceea de-a se întoarce asupra propriei persoane cât ai clipi din ochi, indiferent de starea de spirit, sugera versatilitate şi totodată dădea fiori. Era o calitate cu care păreau să fi fost binecuvântate doar femeile, motiv pentru care Robert le invidia cu patimă.
   - O, Doamne, spuse ea zâmbind. Am ajuns o pisăloagă bătrână, nu? Probabil că ţi-am mai povestit toate chestiile astea. Parcă văd c-o să-mi spui c-am mai avut aceeaşi discuţie acum câteva zile, cuvânt cu cuvânt, şi că nu te-a lăsat inima să-mi strici bucuria.
   - Nu, nu-i asta. Nici vorbă. Atâta doar că Terry a pomenit – parcă ieri – că-i puseseşi o întrebare ciudată. Ceva cu Zeitgeist-uri şi... momente istorice. Mă rog, pe-acolo.
   - Aşa e. A trebuit să-l întreb ce-i ăla Zeitgeist. Penibil, nu? La fel de penibil, chibzui ea, ca ieşitul cu cineva care foloseşte bazaconii de-astea ori de câte ori deschide gura. Oricum, se pare că dintr-o dată asta e buba cea mare cu înfiinţarea cercului de teatru. Zeitgeist-ul. După Ronnie, s-ar putea să nu fie, citez, momentul istoric oportun, am încheiat citatul.
   - Se gândeşte s-o lase mai moale?
   - Din câte-mi dau seama, n-are nimic de-a face cu gânditul. Istoria e împotriva ei, simplu ca bună ziua. Priorităţile se modifică. Valorile se află într-o stare de flux.
   - „Stare de flux”? A zis ea aşa ceva?
   - Incredibil, nu? M-am întrebat dacă nu cumva o luase pe ulei. Numai că era prea de dimineaţă chiar şi pentru ea.
   Frivolitatea din vocea lui Sarah era forţată. De altfel, tânăra renunţă brusc la tonul adoptat.
   - Ah, Robert, ce Dumnezeu o să fac?
   La orizont se ivi un autobuz care se apropie de ei zdrăngănind din toate cele. Era aproape gol, aşa că lui Robert avea să i se refuze plăcerea de a sta lângă ea. În schimb, Sarah se aşeză pe locul din faţa lui, rezemându-se cu spatele de geam, întinzându-şi picioarele pe interval şi uitându-se nu la el, ci undeva în gol.
   - Crezi c-ar trebui să mă furişez la ea în cameră şi s-arunc un ochi pe scrisoare? întrebă ea.
   Narcolepticii tăi ochi, îşi zise Robert; hotărât lucru, asta era formula optimă. Încă nu ştia dacă era valabilă – din punct de vedere medical – în cazul lui Sarah, însă ritmul şi sonoritatea erau perfecte. Ceea ce însemna că, în fine, poezia era gata. Îi trebuiseră câteva luni, dar acum putea s-o ducă la cafenea şi să-i spună s-o caute între paginile cărţii lor speciale. Mai mult ca sigur că avea să treacă pe acolo în următoarele câteva zile, măcar de dragul vremurilor de altădată.
   - Da, spuse el şi se întrebă, în treacăt, dacă avea să scape vreodată de acest viciu, de refuzul de a-i spune altceva decât ceea ce ştia că îşi dorea să audă. Aşa cum stau lucrurile, cred că ar fi perfect justificat.
   - Bine, zise ea, răsplătindu-l cu un surâs larg şi recunoscător. Atunci asta o să fac.

   În tren, Terry încercă să se concentreze pe depistarea inadvertenţelor şi a greşelilor de tipar din articolul pentru Frame, al cărui şpalt îl primise în cursul dimineţii. Însă prezenţa însoţitorului său, Joe Kingsley, aflat faţă în faţă cu el la masă, îl deranja într-o prea mare măsură.
   În primul rând, era vorba de ceea ce avea pe cap. Dacă exista un obiect pe care Terry îl dispreţuia mai presus de toate celelalte, acesta era şapca de base-ball. Bineînţeles, copiii n-aveau decât s-o poarte, dar ori de câte ori o vedea pe capul unui adult i se părea că simbolizează tot ceea ce detesta mai intens în legătură cu America, mai mult chiar decât mutra lui Mickey Mouse, ultimele reclame la Coca-Cola sau hoardele de uriaşe „M”-uri galbene care tocmai în această perioadă începuseră să se împrăştie prin Anglia ca un virus scăpat de sub control. Colac peste pupăză, Kingsley îşi pusese şepcuţa cu cozorocul la spate. Abia acesta era, fără îndoială, semnul suprem al imbecilităţii. Pentru Terry nici nu era nevoie de mai mult ca să se simtă stingherit de faptul că stătea cu el la masă.
   Celălalt lucru care-i displăcea era pseudo-revista cinematografică pe care o citea Kingsley – nici nu era o revistă propriu-zisă, ci un pliant de genul celor care ţi se dau când intri la film, plin de fotografii color şi de articole semianalfabete culese de prin materialele apărute în presă. Pe când citea, îşi mişca buzele, iar când dădea peste un paragraf extrem de complicat, rostea cuvintele cele mai grele într-un fel de şoaptă anevoioasă.
   - Auzi, Kingsley? spuse Terry, ajuns la capătul răbdării. N-ai de gând să taci? Încerc să lucrez.
   - N-am zis nimic.
   - Bombăneai ceva ca pentru tine. Nu pot să mă concentrez.
   Kingsley îl fixă cu o căutătură neprietenoasă, după care se întoarse la revistă, spunând:
   - Ce-ar fi să te calmezi? Pân’ la urmă-ţi fac ditamai hatârul.
   Terry era conştient de acest lucru, însă nu avea de gând să-şi exteriorizeze recunoştinţa. Se revolta din străfunduri la gândul că-i era îndatorat lui Kingsley, care jucase pentru el rolul de bete noire încă de când intrase la secţia film, la începutul semestrului de primăvară. Tânăr, neras, plin de coşuri şi capabil să scoată un nechezat vocalic cu totul bizar, era fiul unui om de afaceri american care la ora aceea lucra în Anglia în baza unui contract pe 6 luni.
   Kingsley junior, care se înscrisese la nişte cursuri de regie film la un colegiu neînsemnat din Midwest, profitase de ocazie şi îşi însoţise tatal în această călătorie, după care fusese admis cu promptitudine la universitate pentru două semestre, aranjamentul fiind asigurat – cum se ştia prea bine – de donarea unor sume substanţiale pentru construirea aripii noi a internatului. Era gălăgios, plin de sine, incoerent, bogat şi dispreţuit de toţi ceilalţi studenţi, fără excepţie. Pe de altă parte (iar aici intervenea o oarecare invidie), făcuse deja două filmuleţe la el în ţară, finanţate parţial de tatăl lui, şi, judecând după copiile video pe care le adusese cu el în Anglia, se dovedise a fi – cel puţin pe plan tehnic – neaşteptat de capabil. De fapt, a doua peliculă, un film de acţiune cu un final zgomotos şi violent şi cu o durată de 30 de minute, îi impresionase până şi pe erudiţii în ale cinematografiei cărora le plăcea să se strângă în jurul mesei din colţ de la Cafe Valladon, cu excepţia lui Terry, care susţinea că întreaga secvenţă spectaculoasă de la sfârșit era „o grămadă de clădiri care săreau în aer şi-atâta tot” şi că în spatele filmului luat în ansamblu „nu exista o viziune coerentă”. (Iar dacă el însuşi li se păruse plin de sine celorlalţi, aceştia avuseseră grijă să n-o spună.)
   Prin urmare, îşi reproşa cu atât mai mult că într-o seară se îmbătase în barul Uniunii şi îi spusese lui Kingsley că ambiţia lui era să scrie un scenariu cu o bătaie în timp de cincizeci de ani. Din această discuţie lapidară şi îngreunată de alcool Kingsley dedusese că Terry era un fel de vizionar şi din clipa aceea insistase să-i spună „scriitorul” de fiecare dată când i se pomenea numele. Într-un târziu reieşise că din acelaşi motiv îl rugase să vină să stea de vorbă cu el atât de neaşteptat cu câteva săptămâni în urmă.
   - Taică-meu s-a-mprietenit cu un producător, îi explicase el. Ăsta cică a venit la Londra pentru un film, taică-meu i-a arătat ce-am făcut şi-acum vrea să ne vedem.
   - Bravo, Kingsley, grozav. Zău că mă bucur pentru tine. Dar de ce-mi spui toate astea?
   - Fiindcă am nevoie de-un scriitor. Şi, oricum, mă cheamă Joe. Joe Kingsley.
   - Tot nu văd care-i rostul meu.
   - Eşti scriitor, nu? Asta faci, scrii cărţi.
   - Mda, mă rog, dar ce... a, te gândeşti la scenariul ăla de care ţi-am povestit?
   - Nu, individul are deja două bucăţi. Ne trebuie un scriitor.
   - Îmi plac, răspunse el după un scurt răgaz. Şoimii, ulii şopârlelor şi mai ales vulturii. De fapt, răpitoarele în general.
   - Aha.
   Terry bătu darabana pe masă câteva secunde înainte de-a mai pune o întrebare:
   - Nu ţi se pare că Welles e niţel supraevaluat?
   - Cum să nu. Am fost cu tata luna trecută. E mult mai frumos la Bath. Nici nu se compară.
   - Asta aşa e.
   Trenul trecu în goană printr-o gară.
   - Spune-mi, Kingsley, crezi cumva că soluţia pentru ieşirea din criză a cinematografiei engleze e întoarcerea la principiile Cinematografului Liber?
   De data asta Kingsley trebui să chibzuiască serios.
   - Nu, n-aş zice, opină el în cele din urmă. Cred că şi aici omu’ ar trebui să-şi plătească biletu’ ca peste tot.
   Terry izbucni în râs.
   - Eşti o comoară, pe-onoarea mea. Să mor dacă te mint.
   - Ce tot îndrugi?
   - Hawks şi Welles sunt regizori de film, îi explică Terry printre hohote. Iar Cinematograful Liber e denumirea unei mişcări influente a anilor ’50.
   - Şi tu te dai balenă-n eprubetă şi eşti plin de ifose, spuse Kingsley, ridicându-se furios, făcându-i semnul universal cunoscut cu degetul mijlociu şi ducându-se ca o vijelie la vagonul restaurant.
   Încântat că rămăsese singur o bucată de vreme, Terry îşi îndreptă din nou atenţia asupra şpaltului articolului.
   Avea toate motivele să fie mulţumit de primul lui demers jurnalistic: pe lângă că îi acceptase imediat articolul, comitetul de redacţie de la Frame îi oferise un post de editorialist în cadrul revistei, cu începere de la 1 septembrie. Membrii comitetului păruseră mulţumiţi că, deşi nu reuşise să găsească vreun cadru, vreun decupaj sau o copie a scenariului după care se turnase De serviciu la closet, Terry scrisese un material interesant şi vrednic de atenţie, care strângea pentru prima oară laolaltă informaţii disparate şi incomplete.
   De exemplu, se relata cazul curios al recenzentului englez de film care mersese cu avionul în Italia ca să asiste la o vizionare în cadru intim a filmului, pentru ca după 12 ore să fie găsit mort într-o cameră a unui hotel din afara Romei, împuşcat în cap, cu un revolver alături şi ţinând în mână o foaie de hârtie pe care fusese mâzgălit lapidarul mesaj; „Viaţa nu poate fi suportată”. Variety semnalase incidentul, sub titlul „Un film rău l-a tras în hău pe un critic pămpălău”, şi chiar dacă exista o explicaţie alternativă pentru sinucidere (recenzentul tocmai fusese părăsit de soţie şi copii), era limpede că principalul element care contribuise la declanşarea tragediei fusese contactul cu turul de forţă nihilist al lui Ortese.
   Terry fusese nedumerit şi totodată stârnit de acea relatare care tot nu dezvăluia ce anume se arătase în film şi nici de ce impactul asupra unuia dintre spectatori fusese atât de profund şi imediat. La fel de misterios era un articol vechi de opt ani dintr-o publicaţie ştiinţifică din Canada, pe nume The Quarterly Review of Urinary Medicine. În paginile sale se descria cazul unui reprezentant (pensionat între timp) al unei reţele de difuzare italiene, care văzuse filmul şi care, deşi refuzase vehement să-i dea în vileag conţinutul, suferise de atunci în permanenţă din cauza unei complicaţii ciudate la vezică, nemaifiind niciodată în stare să urineze în prezenţa altor bărbaţi.
   Cu cât Terry citea mai mult despre film, cu atât devenea mai fascinat. Oare ce amestec pervers de scatologie şi radicalism politic plămădise Ortese de reuşise să dea naştere tuturor acelor mituri şi zvonuri care mai de care mai stranii? Nu era primul interesat de această chestiune, însă cercetătorii de dinaintea lui nu descoperiseră mare lucru.
   Pretinsul director de imagine al filmului negase începând de atunci orice legătură cu el, directorul de montaj declarase sus şi tare că pur şi simplu nu exista un asemenea film, scenografa – care între timp trecuse bine de optzeci de ani şi nu mai era în deplinătatea facultăţilor – îl ţinea minte ca pe „un film funciarmente tandru şi romantic”, în vreme ce în 1973, ca o reacţie directă la experienţa realizării peliculei, interpretul rolului principal intrase în rândurile unui ordin monahal îndepărtat de lume, care se supunea unui legământ strict al tăcerii.

   La ora prânzului, subiectul continua să-l preocupe intens pe Terry.
   - Nu, n-am văzut filmul, îi declară producătorul, care se dovedi a fi un bărbat suplu, energic şi aparent jovial, în vârstă de vreo 35 de ani.
   Îl chema Bruce Logan. Îi făcuse să aştepte un sfert de oră pe Terry şi Kingsley în barul de la Athenaeum, după care îi dusese la un restaurant italienesc din Mayfair, aflat la un colţ de stradă.
   - Am auzit de el, asta da. Ştiu toate poveştile. Dar am văzut cândva la Paris versiunea necenzurată din Salo şi mi-a ajuns.
   Se servi cu ciabatta şi-i îmbie şi pe ceilalţi.
   - Bineînţeles, e un film pe care Ortese l-a influenţat masiv. Am înţeles că şi la capitolul lungime tot din el s-a inspirat.
   Se întoarse spre Kingsley.
   - Îţi place Pasolini?
   - Mă rog, voiam să cer o chiftea, spuse Kingsley, cu ochii aţintiţi asupra meniului.
   - Are nişte poante, te dărâmă, zise Terry, râzând prefăcut şi lovindu-şi însoţitorul pe sub masă.
   Logan făcu un gest vag şi tolerant cu mâna.
   - Ce mare lucru, băiatul n-a auzit în viaţa lui de un macaronar poponaut care-a făcut nişte filme mai şmechere. Cui îi pasă? Oricum, filmul european de artă şi-a trăit traiul. Zece ani şi dădea ortu’ popii cu acte-n regulă. Încă zece şi nu mai găseai un spectator plătitor în stare să-ţi spună cine-a fost Renoir. În plus, n-am venit să vă testez, băieţi. Doar nu sunteţi la examen.
   - Unde mai pui că habar n-are de filmele americane, i se plânse Kingsley cu un nechezat posomorât la maximum. Nici măcar n-a stat să vadă Vânătorii de fantome pân’ la capăt. S-a sculat la jumatea filmului şi s-a cărat.
   Terry pufni indignat.
   - Avalanşa aia de aiureli juvenile şi stridente...
   - Zici că ţi-a plăcut? îl întrebă Logan pe Kingsley.
   - L-am văzut de şapte ori. Mare, ce mai. Mare pân’ la Dumnezeu. Nişte efecte de cazi pe spate.
   - Da, am impresia că Sicomp a tras vârtos de data asta.
   - Sicomp? făcu Terry.
   - Sistemul multiplan computerizat, îl lămuri Kingsley. Îl foloseşti ca pe-o cameră mată pe un suport mobil. Cică pentru retroproiecţie e mai bun ca Automatte. Se întoarse spre Logan.
   - Filmul ăla a avut o rezoluţie, să nu-ţi vină să crezi. Limpede, cleştar. Cum or fi făcut?
   - Cred c-au turnat în 65 de milimetri şi pe urmă au mixat în 35 anamorf. Cel puţin aşa am înţeles.
   - Ca lumea. Ei da, asta explică multe.
   - Mi se pare că domnul vrea să-ţi ia comanda, spuse Terry, arătând spre ospătarul care aştepta.
   - Aha, zise Kingsley şi puse din nou mâna pe meniu. Încă nu m-am hotărât.
   Terry îşi dădu seama că habar nu avea ce să aleagă.
   - Tortellini îţi place? îl întrebă el.
   Kingsley îl privi mefient.
   - Cum să nu, răspunse el. Mai ales primele, alea-n alb-negru.
   În timp ce aşteptau să li se aducă felul principal, Logan îşi schiţă propunerea. Lucra la unul dintre principalele studiouri de la Hollywood şi încerca să pună în mişcare 10-12 proiecte orientate direct spre segmentul de bază al pieţei americane. Dat fiindcă văzuse cele două filmuleţe ale lui Kingsley şi fusese foarte impresionat mai cu seamă de construirea scenelor de acţiune, iar apoi auzise de la ceilalţi colegi ai lui Terry multe cuvinte de laudă la adresa calităţilor lui creatoare, trăgea nădejde că aveau să accepte amândoi să lucreze la una dintre cele două proprietăţi pentru care obţinuse prima opţiune; cea dintâi era un serial de benzi desenate foarte popular, intitulat Spionul şi fiul, pe care voia să-l adapteze pentru marele ecran.
   Ochii lui Kingsley luciră brusc la auzul titlului, cu toate că Terry habar n-avea nici de el şi nici de revista presupus renumită în care era publicat.
   - N-ai auzit de Spionul şi fiul? întrebă Kingsley. Bine, dar e celebrissim, nu-mi vine să cred că aici n-a prins. Tipul, cum să-ţi zic, e un fel de James Bond american. Da’ fii atent, e văduv şi-are un puşti de treişpe ani, frumuşel şi foc de isteţ, care se ţine după el în toate misiunile.
   - Aşa e, preluă Logan ştafeta. Nevastă-sa moare într-un accident de maşină înainte să-nceapă acţiunea propriu-zisă a filmului. Nu arătăm nimic, fiindcă nu se face să pornim pe-o notă tristă. Una peste alta, e vorba de-un James Bond american al anilor ’8o, numai că totul e mult mai autentic.
   - Mai autentic, repetă Terry cu o voce fără inflexiuni.
   - Exact. Fiindcă tipul nu-şi neglijează obligaţiile de familie. Pricepi, mai mereu îşi riscă pielea pentru ţară, învingând comunismul şi tot ce-i mai iese-n cale, dar la sfârșit tot are timp să se-ntoarcă la copil, să mănânce-o pizza cu el şi poate să se uite-mpreună la un meci. O chestie de familie cum scrie la carte.
   - Şi treaba mişto, adăugă Kingsley, e că-n misiuni, de fiecare dată, puştiu’ le vine de hac ălora răi. Ca faza cu spionii ruşi care s-au luat după el şi-au călcat pe guma lui de mestecat, de-au rămas lipiți de asfalt, nu?
   Atât el, cât şi Logan hohotiră ţinându-se cu mâinile de burtă.
   - Sau când trage cu pistolu-n arabii ăia şi-n loc de gloanţe ies mingi de ping-pong care li se opresc fix în gură, ţii minte?
   - Ai prins ideea? întrebă Logan. E ceva foarte vizual. Foarte filmic.
   Terry trase adânc aer în piept.
   - Zi-mi două vorbe despre celălalt, spuse el.
   Logan îl privi cu un aer curios, însă nu lăsă să se vadă dacă fusese jignit sau nu.
   - În regulă, rosti el. Poate că e mai pe felia ta. Am luat prima opţiune pentru o carte despre doi poliţişti din New York care lucrează la acelaşi caz. Mă rog, poţi să faci ce vrei cu ea, nu mă interesează decât să-i păstrez titlul: Chalk şi Cheese. E la marele fix, nu? Vezi tu, de fapt aşa-i cheamă pe-ăştia doi: poliţistul Chalk şi poliţistul Cheese. Iar şpilul e următorul: nu numai că lucrează la acelaşi caz, dar se uită fiecare pe cont propriu la acelaşi anunţ din ziar şi până la urmă ajung să stea în acelaşi apartament.
   - E ţuţ, spuse Kingsley. Îmi place la nebunie.
   - Unul dintre ei e mai săltat şi, mă-nţelegi, niţel cam excentric, un pic oaie neagră, un pic cârpaci...
   - Şi-atunci îi dăm rolul lui... Jim Belushi?
   - Exact. Mănuşă. Celălalt e tinerel, naiv, idealist, merge după buchea cărţii...
   - Înseamnă că ne gândim la... Tom Cruise?
   - Posibil. Chiar probabil. Îmi vine-n minte în fond un fel de hibrid între...
   - ... între o pereche trăsnită şi, să zicem, Inspectorul Harry.
   - Splendid. Te-ai prins. Bun, mai e şi şeful, normal, care e... ţepos, însă până la urmă de gaşcă. Ferm, dar cinstit.
   - Şi negru, normal.
   - Se-nţelege.
   - Cineva ca... James Earl Jones.
   - Absolut. Pe urmă bineînţeles că e nevoie de-o chestie amoroasă, ceva cu sex, o intrigă romantică...
   - Păi, îi băgăm o prietenă lui Tom Cruise, nu? Puţin mai coaptă, mai scoasă-n lume. Un rol pentru - ştiu eu?
   - Jamie Lee Curtis.
   - Da. Într-o rochie neagră mulată.
   - O rochie neagră mulată, strămulată şi răsmulată. Să-i iasă ţâţele prin ecran.
   - Eşti omul meu, Joe. Da’ fii atent: ce-ar fi să ziceţi că Tom Cruise nu ştie că de fapt individa-i o curvă şi c-a pârlit-o Jim Belushi?
   - Tom Cruise o pârleşte?
   - Sigur c-o pârleşte.
   - Am putea s-o facem stripteuză.
   - Mda, am putea. Să zicem că-i stripteuză.
   - Şi-atunci tot o pârleşte?
   - Normal c-o pârleşte. O pârleşte-n continuare şi Jim Belushi. O pârleşte toată lumea.
   - Da’ şefu, o pârleşte şi el?
   - Hei, n-am zis că-i negru? Fii cuminte, Joe, pentru Dumnezeu.
   Logan se întoarse spre Terry, care până atunci nu participase la această dezbatere scenaristică ad-hoc.
   - Dacă nu te superi, de la tine n-am auzit mare lucru. Am impresia că Joe şi cu mine ducem greul.
   Terry se rezemase de spătarul scaunului, cu braţele încrucişate.
   - Cred că-i o idee groaznică. Am deja impresia c-am mai văzut filmul ăsta de 20 de ori.
   Se lăsă o tăcere îndelungată, întreruptă doar de leorpăitul lui Kingsley, care încerca să-şi transfere în gură o furculiţă uriaşă de spaghete.
   - Crezi că-i groaznică, ai?
   Conştient sau nu, Logan se rezemă la rândul lui de spătar şi îşi încrucişă braţele, imitându-l pe Terry.
   - Sigur, dacă ai tu nişte idei mai bune, mi-ar face plăcere să le aud. De fapt, mi-a zis Joe că lucrezi la un scenariu original.
   - Da. Da, aşa e, aprobă Terry pe un ton destul de reticent.
   - Poţi să-mi spui despre ce e vorba?
   - Cum să nu. E vorba despre... mă rog, despre un bărbat şi... şi viaţa lui, în linii mari.
   - Viaţa lui? făcu Logan, ridicând din sprâncene. Sună bine. Şi se întâmplă ceva în viaţa asta despre care să merite să ştim şi noi?
   - Păi, da.
   Terry se îndreptă în scaun şi se şterse la colţurile gurii cu un şervet de masă.
   - Tipul trece, înţelegi, se... maturizează, dacă vrei, dintr-un tânăr într-un... cum să zic, iniţial într-un bărbat între două vârste.
   - Aha. Şi pe urmă?
   - Pe urmă îmbătrâneşte şi-n final bănuiesc că... moare.
   Într-un fel, când îl povestea, scenariul nu i se mai părea lui Terry atât de impresionant cum îşi închipuise dintotdeauna.
   - Vezi tu, chestia cu adevărat originală e că personajul e jucat de acelaşi actor de la cap la coadă.
   - Zău? Şi la cine te-ai gândit? Fiindcă, dacă-mi dai voie, din ce mi-ai spus pân-acum, Hoffman, Nicholson şi Redford or să se-ncaiere pentru rolul ăsta. O să iasă un măcel în toată regula.
   - Bine, sigur că trebuie să-i mai dau consistenţă, deocamdată n-am decât...
   - Vrei să-ţi spun ce obiecţii am eu faţă de ideea asta, Terry? Sau în orice caz una dintre obiecţii. Mi se pare cumva că miza e mică. Şi niţel cam englezească.
   - Dar asta...
   - Nu mă-nţelege greşit, n-am nimic cu englezii. Întâmplător, şi eu sunt pe jumătate englez. Ai auzit vreodată de Harry Logan?
   - Sigur, a fost... a fost şi producător, nu?
   - Întocmai. E taică-meu. A scris, a regizat, a produs - a făcut de toate. A venit în State pe la sfârșitul anilor ’40 sau la-nceputul anilor ’50 şi s-a însurat cu prima soţie - adică maică-mea - dar cea mai mare parte a vieţii a lucrat în Anglia. A făcut o grămadă de comedii şi de thriller-uri cu buget limitat. Cum să-ţi spun, n-a năzuit la niciun fel de... statut estetic nemaipomenit, dar şi-a turnat filmele şi multe dintre ele au fost bune. Prin anii ’70 a ajuns să facă nişte chestii semiporno – altceva n-a mai găsit de lucru.
   - Ce păcat, spuse Terry, neştiind încă unde voia să ajungă Logan.
   - Şi trebuie să-ţi spun c-a existat un motiv anume pentru care n-a mai găsit altceva. Ştii care-a fost?
   Terry clătină din cap.
   - Ăștia ca tine.
   Deodată Logan izbi cu pumnul în masă atât de tare, încât tacâmurile fură cât pe-aci să-şi ia zborul. Terry şi Kingsley aproape că săriră de pe scaune.
   - Dumnezeule mare, ăştia ca tine mă calcă pe nervi de nu se poate, Terry. Dacă n-ar fi ăştia ca tine, încă aţi avea cinematografie, dar-ar dracii. Când v-aţi pornit voi, isteţii, să vă băgaţi în faţă – pe la sfârșitul anilor ’50, nu? ― a fost începutul sfârșitului. Intelectuali, tineri furioşi, John Osborne, Woodfall Films, stângişti din clasa de mijloc. Dintr-o dată a trebuit să trâmbiţăm cu toţii că filmul e-o formă de artă – de parcă s-ar fi îndoit cineva pân-atunci – şi din două filme unul a fost făcut de te miri ce romantic care-a-nvăţat la stat şi ne-a fericit cu viziunea lui asupra vieţii clasei muncitoare. Iar de atunci aţi ţinut-o tot aşa! Cristoase, n-am mai văzut altă ţară care să se ploconească aşa în faţa oamenilor numai fiindcă pretind că-s artişti! Başca scriitorii! Doamne, cum îi adulaţi pe scriitori! Altfel cum să-mi explic că unul ca tine se crede-atât de grozav, chit că, din câte-mi dau seama, ce-ai scris pân-acum încape pe-un plic şi rămâne loc şi pentru Proclamaţia de la Gettysburg!
   Terry se ridică în picioare.
   - Ai terminat? întrebă el. Fiindcă mă gândeam că, dacă tot am ajuns la Londra, fac şi ceva cumpărături.
   - Nu, Terry, n-am terminat, spuse Logan. Şi nici Joe, ca să ştim cum stăm. Dar cred c-o să-ţi dai seama că tu eşti ăla care-a terminat. Ai terminat-o cu filmul aici, aşa că dacă vrei să pleci...
   - Dacă or să se facă filmele astea ale tale, rosti Terry, străduindu-se să caute o împunsătură de rămas-bun, o să fie o zi tristă pentru cinematografie.
   - Iar dac-or să se facă ale tale, o să fie un afurisit de miracol!
   - Dacă fiecare producător din lume ar fi fost ca el – Terry se întoarse spre Kingsley, ţintuindu-l totodată pe Logan cu un deget acuzator – închipuieşte-ţi ce-ar fi ieşit! N-ar mai fi existat nici Eisenstein, nici Mizoguchi, nici Wenders...
   Chipul pătat de carbonara al lui Kingsley nu trădă niciun fel de emoţie în faţa unei asemenea perspective.
   - Gândeşte-te şi tu. Poţi măcar să-ţi imaginezi istoria filmului fără Wenders?
   - Nu, asta nu, răspunse sincer Kingsley. Ce naiba, cineva tot trebuie să vândă Coca-Cola şi floricelele.
   Logan izbucni într-un râs încântat.
   - Vă meritaţi unul pe altul, spuse Terry şi ieşi din restaurant acoperit de aura celui care ştie că dreptatea e de partea lui.
   Aura deveni mai intensă cât timp Terry străbătu străzile din Mayfair spre cea mai apropiată staţie de metrou şi continuă să-l încălzească pe durata numeroaselor ore petrecute de unul singur, pe drumul de întoarcere spre regiunea de coastă.

   ANALIST: Şi de ce crezi c-ai avut dreptul să citeşti scrisoarea iubitei tale?
   ANALIZAT: Fiindcă ştiam că mă trădase.
   ANALIST: Nu a fost pur şi simplu fiindcă primiseşi aprobarea lui Robert?
   ANALIZAT: Nu, deloc. N-a avut nicio legătură.
   ANALIST: Şi ce sentimente ai avut când ai citit scrisoarea?
   ANALIZAT: [...] Nu ştiu cum să le descriu. A fost ca şi cum lumea s-ar fi întors dintr-o dată cu susu-n jos, sau ca şi cum ar fi devenit brusc ilogică, fiindcă am fost sigură că ajunsesem să cunosc o anumită persoană, pentru ca după aceea să-mi dau seama că n-o cunoşteam câtuşi de puţin. Cred că aşa trebuie să se simtă o femeie care scotoceşte printr-un bufet şi descoperă că soţul ei ţine-ascunsă acolo o păpuşă gonflabilă sau o colecţie de reviste pentru sado-masochişti. Sau o mamă care află că băiatul ei e violator, ceva de genul ăsta.
   ANALIST: Nu crezi că exagerezi?
   ANALIZAT: Nu. A fost şi mai rău. Mai rău decât oricare dintre lucrurile astea.

   Nehotărâtă, Sarah aşteptă încă 3 zile înainte de a deschide scrisoarea Veronicăi, urmând sfatul lui Robert şi propriul impuls declanşat din gelozie. Aşteptă până în dimineaţa zilei de vineri, când urma să aibă loc petrecerea de adio.
   Străbătu dormitorul în vârful picioarelor, deşi din câte îşi dădea seama casa era goală şi ştia că Veronica nu avea să se întoarcă până seara târziu. Se aşeză pe pat şi rămase acolo câtăva vreme, aşteptând să prindă curaj. Vremea se schimbase: picăturile de ploaie stropeau fereastra, iar de afară se auzeau valurile care se spărgeau cu un muget prelung şi înăbuşit. Era 11 dimineaţa.
   În cele din urmă deschise sertarul şi scoase plicul. Acesta nu era timbrat, ci francat, şi avea ştampila poştei din Londra. Numele şi adresa Veronicăi erau bătute la maşină. Plicul fusese deschis atent, cu un cuţit, iar înăuntru se afla o singură coală de hârtie groasă şi imprimată.
   În partea de sus se găseau antetul şi numele unei bine cunoscute bănci comerciale din Londra.
   Conţinutul scrisorii era următorul:

   Stimată domnişoară Stuart,
   Vă mulţumim pentru vizita de joia trecută. Ne face mare plăcere să vă oferim postul de junior dealer în cadrul serviciului nostru de devize, cu un salariu iniţial de 43.725 lire sterline pe an, plus comisioanele şi primele, aşa cum am discutat anterior.
   Vă aşteptăm aici în ziua de luni, 3 septembrie, ora 8.30 şi dorim să vă urăm succes în ceea ce sperăm că va fi pentru dumneavoastră o carieră lungă şi profitabilă în domeniul financiar.

   Primul lucru la care se gândi Sarah fu că îi venea să verse. Simţi că i se ridică stomacul în gât şi se aplecă în faţă, prinzându-se cu mâinile de pântece, gata s-o zbughească la baie. Însă n-o ţinu mult.
   Puse scrisoarea la loc în sertarul mesei de lucru a Veronicăi şi se apropie de fereastră, îmbrăţişând marea cu privirea şi încercând să se elibereze de furie, de mânia mocnită pe care i-o stârnise faptul că se lăsase indusă în eroare, ca să fie în stare să privească dincolo de ea şi să încerce să-şi aducă aminte orice amănunt cât de neînsemnat, orice indiciu potenţial care ar fi putut s-o avertizeze că avea să se întâmple aşa ceva.
   Nu îşi aminti nimic. Ştia doar că trebuia să se vadă cu Veronica la Cafe Valladon în ziua aceea la ora 3. Urma să fie ultima lor vizită acolo, însă acum Sarah îşi dădu seama că nu avea să se ducă.
   Nu era locul potrivit pentru o ceartă. Sau pentru despărţirea definitivă de cineva.

12

   A doua zi dimineaţă, Terry se trezi.
   O întâmplare relativ banală, poate, pentru cei mai mulţi dintre oameni, dar nu şi pentru Terry. Senzaţia de trecere din starea de somn în cea de trezie îl ocolise pe acesta timp de peste un deceniu, şi chiar dacă în ziua aceea nu izbuti să fie sigur că de asta era vorba, cel puţin îşi dădu seama, de îndată ce zorii începură să pâlpâie pe la marginile geamului mascat de draperii grele din dormitorul mic, că se întâmplase un lucru nou şi excepţional. Se simţi profund revigorat şi se convinse că fusese inconştient mai mult decât de obicei.
   Dezlipindu-şi şi scoţându-şi atent electrozii, ieşi din dormitor, o salută cu un gest al mâinii pe Lorna (aplecată cu ochii roşii asupra monitorului şi având alături obişnuita cană de ceai) şi ieşi pe terasă, ca să vadă soarele răsărind deasupra promontoriului. Creierul îi era plin de energie, ca o baterie reîncărcată, îşi simţea mâinile şi picioarele puternice şi suple, iar simţurile îi erau înviorate şi alerte. Viaţa însăşi i se părea mai plină de promisiuni ca niciodată.
   În schimb, doctorul Dudden nu ieşi din dormitorul său în dimineaţa aceea. Cu o noapte în urmă băuse prea mult vin roşu şi coniac şi, pe lângă că nu se trezise la 3 şi 10, când sunase ceasul, avea să mai doarmă neîntors încă 9 ore (fiind la un pas să piardă trenul pe care trebuia să-l ia după-amiază). Aşa că îi reveni Lornei, ale cărei foi scoase de imprimantă se jucau în bătaia vântului, sarcina de a-l informa pe Terry că, la un moment dat, în cursul nopţii, petrecuse nici mai mult, nici mai puţin decât 87 de minute în Faza a Treia a somnului; prima lui trecere printr-o fază autentică, odihnitoare şi plină de unde delta.
   - Se pare că începi să revii la normal, spuse ea. Din punctul de vedere al tiparelor somnului, cred că eşti pe punctul să te alături din nou rasei omeneşti. Cum ai de gând să sărbătoreşti?
   - Printr-o ieşire de o zi la Londra, răspunse Terry vesel. Trebuie să găsesc ceva.

   Sarah dormi prost, după ce îşi petrecuse cea mai mare parte a nopţii rememorând fragmentele cele mai arţăgoase ale discuţiei pe care o avusese la telefon cu mama lui Alison.
   Convorbirea lor aprinsă se încheiase cu promisiunea unei plângeri oficiale cu privire la comportamentul lui Sarah, care avea să fie formulată pe adresa directoarei şcolii a doua zi la prima oră. Prin urmare, Sarah nu se miră deloc când găsi un mesaj care o aştepta în cancelarie, imediat după ce ajunse la şcoală.
   - Ştiu foarte bine despre ce-i vorba, spuse ea, intrând în biroul doamnei Palmer, care îi făcu semn să se aşeze. Alison, nu? Aţi apucat să vorbiţi la telefon cu maică-sa?
   - Da. M-a sunat acum vreo 10 minute. Părea destul de agitată.
   - Ce-a spus?
   - Sinceră să fiu, a fost cam derutant, probabil din cauza surescitării. Cică ai fi dus-o pe Alison la un film pornografic. Ceea ce, recunosc, mi se pare cam cu ochi şi cu sprâncene. Poate c-ar fi bine să aud şi versiunea ta.
   În timp ce directoarea vorbea, Sarah începu să se destindă uşor.
   Îşi aminti că Eileen Palmer o tratase de fiecare dată corect, cu generozitate, şi că, în cei 3 ani în care colaboraseră, purtaseră atâtea bătălii împreună, trudind din greu ca să-şi croiască drum prin noua junglă legislativă şi administrativă care crescuse în jurul lor, încât izbutiseră să închege o alianţă indisolubilă. Ştia că, dacă îi spunea adevărul, nu avea de ce să se teamă din partea ei.
   - Am găsit-o pe Alison stând de una singură în Finsbury Park ieri după-masă, începu ea. Am întrebat-o ce făcea acolo şi mi-a spus că nu putea să se ducă acasă fiindcă îşi pierduse cheia, iar maică-sa avea să se întoarcă de la serviciu abia pe la 7. N-am avut de ales şi a trebuit s-o iau la mine. Am fost la un restaurant, iar pe urmă, trecând pe lângă nişte cinematografe, m-am gândit că poate i-ar plăcea să vadă un film. Mi-am amintit de un titlu dintr-o recenzie din ziar, unde se spunea că era ceva potrivit pentru mersul cu familia. Oricum, după ce am intrat şi-a început proiecţia, mi-am dat seama că era un film extrem de sexist, de violent şi... mă rog, cu o mulţime de hibe pe toate planurile. Aşa că am hotărât să plecăm. M-am dus până la toaletă şi m-am întors, gata s-o iau pe Alison şi să plecăm, dar între timp dispăruse. Se făcuse nevăzută. Fugise.
   Eileen asculta cu mare atenţie. Se încruntase, dar era un semn încurajator, care îi trăda concentrarea.
   - Şi pe urmă?
   - În clipa aia mi-am dat seama că fusesem tâmpită. Primul lucru pe care ar fi trebuit să-l aflu era adresa lui Alison, numai că n-o ştiam. Aşa c-am fost nevoită să mă întorc la şcoală, să-l pun pe Derek să vină cu mine la secretariat şi să mă uit în catalog. Am sunat de-aici la Alison acasă şi-a răspuns maică-sa. Venise de la serviciu şi o găsise pe fiică-sa - foarte supărată, din câte mi-a zis - aşteptând-o la intrare. Se pare că filmul a afectat-o rău de tot şi că a tras câteva porţii zdravene de plâns. Aşa că maică-sa mi-a făcut capul cimpoi şi m-a acuzat c-am judecat prost lucrurile, la care eu i-am spus că nu-i purta de grijă fetei dacă ajunsesem eu s-o culeg de prin parcuri, unde stătea cu orele, iar de-aici... s-a încins tărâţa.
   - Ei bine, e clar c-ai făcut-o să dea înapoi. Din câte ştiu, e o femeie foarte combativă.
   - A, deci o... cunoaşteţi pe doamna Hill?
   - Domnişoara Hill, cred că aşa preferă să-şi spună. Da, a fost la câteva şedinţe cu părinţii anul ăsta.
   - Şi domnul... adică soţul, partenerul, cum i-o zice?
   - Nu. Despre el n-am idee. Nici măcar nu ştiu dacă există.
   - Am impresia...
   Sarah se aplecă în faţă, mai încrezătoare şi simţindu-se atrasă de misterul care înconjura familia respectivă.
   - Am impresia c-a murit. Şi asta nu de mult.
   - Zău? Ce te face să crezi una ca asta?
   - Nu ştiu, felul de-a fi al lui Alison... are un soi de obsesie a morţii. Alaltăieri a citit o poezie pe care a scris-o la ora lui Norman şi mi s-a părut...
   - Morbidă?
   - Nu atât morbidă, cât... dezolantă. Era ceva despre o stea care moare, se transformă într-o gaură neagră şi le lasă pe celelalte stele singure şi nemângâiate. Iar ieri am prins-o cu un şoarece în ghiozdan. Un şoarece mort. Îl găsise pe terenul de sport şi mi-a spus că voia să-l ducă acasă şi să-l îngroape.
   - Da, asta pare să-ţi confirme ipoteza, spuse Eileen.
   Din când în când, directoarea avea obiceiul să formuleze judecăţi seci de acest tip. Acum se uită la ceas şi se ridică: mai era puţin până la întâlnirea de dimineaţă.
   - Ei bine, Sarah, o să-i scriu domnişoarei Hill după-masă şi o să-i spun că i-am studiat plângerea şi că am ajuns la concluzia că personalul meu didactic s-a comportat corespunzător în această situaţie.
   - Vă mulţumesc.
   - M-aş fi mirat să fie altfel, în cazul tău, rosti directoarea, cu un zâmbet cald. În acelaşi timp, poate că n-ar fi rău să încerci şi tu s-o îmbunezi. Mai ales dacă-n felul ăsta îţi cresc şansele să potoleşti curiozitatea pe care-o avem amândouă cu privire la familie.
   - Adică... începu Sarah, decizându-se să rişte o formulă ireverenţioasă: Adică să mă duc la ei acasă şi să-mi bag nasul?
   - Cam aşa ceva, răspunse Eileen şi o pofti pe Sarah să iasă pe coridorul plin deja de copiii care se îndreptau, zgomotos şi în dezordine, spre sala de festivități.

   Sarah ajunsese acasă la Rebecca Hill în seara aceea înarmată cu tot felul de prejudecăţi, îndeosebi de clasă, neaşteptându-se câtuşi de puţin ca o femeie care adopta (după părerea ei) o atitudine atât de uşuratică faţă de îngrijirea propriului copil să fie atât de prosperă. Se pregătise sufleteşte pentru ceva apropiat de mizerie, şi când colo găsise toate simbolurile bunului-gust al clasei de mijloc.
   Pe când aştepta singură în camera de zi a Rebeccăi, surprinderea ei iniţială făcu loc autocriticii, iar apoi unui sentiment şi mai neobişnuit. Îşi dădu seama că începea să se simtă ca la ea acasă - impresie pe care nu o mai avusese nici măcar în propria locuință după plecarea lui Anthony - şi nu pricepu de ce. În fond, stătea acolo doar de câteva minute, aşteptând ca Rebecca să reapară cu vinul pe care i-l oferise, pe un ton glacial şi reticent, după ce Sarah se prezentase, iar şocul prezenţei sale în pragul casei fusese depăşit.
   Fireşte, era absurd să se simtă atât de confortabil în casa unui străin, după atât de puţin timp, când străinul respectiv părea să câştige incomparabil mai mult decât ea şi când, în plus, perspectiva unei conversaţii anevoioase părea iminentă. Cu toate acestea, mobilierul, zugrăveala, tablourile de pe pereţi, jocul luminii revărsate prin ferestrele-uşă pe covor, şirurile de cărţi cartonate şi vazele cu fusta-ţigăncii şi nemţişori îi induceau lui Sarah o familiaritate şi un confort protector, deşi inexplicabil.
   La un moment dat, chiar se întrebă dacă avea un sentiment de deja-vu sau dacă nu cumva mai văzuse această cameră cu ani în urmă, în timpul unuia dintre visele ei la fel de însufleţite ca realitatea. Însă conchise că nu era cazul. Explicaţia pentru această agreabilă impresie de apartenenţă (era cuvântul cel mai potrivit) era mult mai profundă.
   - Mă tem că e doar de la Sainsbury’s, spuse Rebecca, oferindu-i simplu un pahar cu un vin australian galben-verzui. Alison e sus, îşi face lecţiile. Dacă vrei, îi spun să coboare, dar poate că-i mai bine s-o rezolvăm între patru ochi.
   Pe Sarah o nelinişti ideea de a „rezolva” ceva cu femeia asta.
   Observase deja colecţia de tratate de drept de pe rafturi şi ghicise că Rebecca era, probabil, avocat. Bău repede trei guri de vin, pradă agitaţiei.
   - De fapt, de ce-ai venit? o întrebă Rebecca fără ocolişuri. M-am plâns directoarei tale de dimineaţă. Credeam că de-acum încolo e problema ei.
   Sarah ezită între a râde şi a rămâne cu gura căscată în faţa unei prime mutări atât de îndrăzneţe.
   - Ei bine, nu pare să fie de aceeași părere şi, sinceră să fiu, nici eu. Pe amândouă ne îngrijorează mai mult că am găsit-o pe fiica dumitale ieri după-masă în Finsbury Park, rămasă pe afară şi fără să aibă vreun loc sigur unde să se ducă vreme de 4 ore.
   Rebecca scoase un oftat.
   - Ascultă, povestea asta m-a supărat la fel ca pe toată lumea. A trebuit să plec din Londra ca să mă ocup de un caz, iar Alison mi-a spus c-o să se uite la meciurile de pe terenul de sport până la cinci. Am crezut c-o să se-ntoarcă acasă cu nişte prietene şi-o să intre frumuşel în casă. Iar pe urmă zăpăcita şi-a pierdut cheia. Aşa cum pierde cam tot ce-i dai pe mână la ora asta, adăugă ea mai încet, aproape ca pentru sine.
   - Îmi pare rău, dar nu ţine, spuse Sarah. În primul rând, sinceră să fiu, nici nu ştiu dacă Alison are într-adevăr vreo prietenă la şcoală. Nu pare foarte pricepută la legatul prieteniilor. Şi nu mă mir deloc că pierde atâtea lucruri, fiindcă e limpede că trece printr-o perioadă foarte vulnerabilă şi nefericită.
   - Lăsând la o parte chestiile astea de psihologie pop, rosti sec Rebecca, vreau să ştiu cum ţi-a dat prin cap s-o duci la un film care, din câte-am auzit, e destul de violent şi urât ca s-o întoarcă pe dos pe orice fată de vârsta ei.
   Vocea ei crescuse atât ca timbru, cât şi ca volum. Sarah nu voia ca discuţia lor să se încingă atât de repede.
   - Nu e vorba – sau n-ar trebui să fie – despre arătatul cu degetul. Amândouă îi vrem binele lui Alison, aşa că hai să nu uităm că de fapt suntem de aceeaşi parte a baricadei. Şi cu acestea spuse – fu rândul lui Sarah să-şi înăsprească tonul – vreau să mă asigur că n-o să se mai întâmple aşa ceva. Altminteri, o să trebuiască să fac o sesizare oficială.
   - Da, bineînţeles.
   Rebecca acceptă morocănos, fără nimic cavaleresc, având însă grijă să-şi ia imediat revanşa:
   - Dar aş vrea şi eu să te gândeşti atent înainte să-i mai oferi fiică-mii alte... distracţii nepotrivite.
   Sarah păstră liniştea câteva clipe, convinsă că era răspunsul cel mai nimerit. Pe urmă întrebă:
   - Tatăl lui Alison e acasă?
   - Tatăl lui Alison nu stă aici, răspunse Rebecca.
   - Aha. Şi cu ce se ocupă soţul, dacă pot să-ntreb?
   - Cine să se ocupe?
   - Soţul.
   - N-am niciun soţ.
   - Atunci, partenerul.
   - Partenerul, zise Rebecca, insistând cu o voce neutră asupra cuvântului, a murit.
   Exact asta se aşteptase să audă şi Sarah. Chiar şi aşa însă, cuvintele ei i se părură şocante, atât din cauza sensului lor definitiv, cât şi a candorii potolite, aproape lipsite de sentimente, cu care fuseseră rostite. Îşi înclină capul.
   - Îmi pare rău.
   - Mă rog... asta e, spuse Rebecca, bând o înghiţitură zdravănă de vin.
   - Presupun că asta explică... anumite lucruri... zise Sarah, ridicându-şi privirile. Ai văzut poezia pe care a avut-o de scris pentru acasă? Aceea despre stele?
   - Da.
   - Bănuiesc... bănuiesc că, într-un fel, Alison ar fi putut s-o scrie cu gândul la tatăl ei.
   Rebecca îi aruncă o privire atentă, tăioasă şi nerăbdătoare.
   - Tatăl lui Alison n-a murit.
   - Nu? Păi, parc-ai spus...
   - Am spus că taică-său nu stă aici. Dar e viu şi nevătămat. De fapt, e fratele meu.
   Lui Sarah îi veni greu să prelucreze toate aceste informaţii.
   - Fratele tău? Bine, dar în cazul ăsta... cum...?
   - Nu-ţi face griji. N-ai dat peste un incest, nu-i cazul să-i anunţi pe cei de la asistenţa socială. Vezi tu, nu sunt mama naturală a lui Alison. Tehnic vorbind, sunt mătuşa ei.
   - Mătuşa. Aşa, deci. Şi-atunci... cine e mama naturală?
   - Partenerul meu. Care, aşa cum ţi-am zis, a murit.
   Sarah îşi impuse să judece mai rapid. Nu înţelegea de ce începuse să se simtă atât de apatică şi de incapabilă.
   - Înseamnă că partenerul tău a fost femeie.
   - Da, spuse Rebecca, ridicându-se şi uitându-se pe una dintre ferestrele-uşă. Dar ştii ce, nu prea cred că te priveşte.
   - Nu. Aşa e, ai dreptate. Nu mă priveşte.
   - Habar n-am de ce, dar nu cred că ai o concepţie foarte emancipată despre lucrurile astea.
   Sarah ignoră această observaţie; mai bine zis, cuvintele Rebeccăi nu-i ajunseră la urechi.
   - Cât aţi fost împreună? întrebă ea.
   - În august s-ar fi împlinit 11 ani. A murit acum aproape 1 an.
   Cele două femei tăcură câteva secunde, iar când Rebecca se aşeză din nou, lui Sarah i se păru că distinge o anumită îmbunare, o detensionare perceptibilă. Se gândi că era posibil ca Rebecca să nu fi avut cui să-i facă aceste confidenţe dureroase pe durata ultimelor luni. Îi puse următoarea întrebare cu o voce blândă, care tatona prudent, ca şi cum i-ar fi oferit un cadou fragil.
   - Şi cum a murit?
   - Urât, spuse Rebecca.
   Fu ultima ei încercare de a brava. Deodată masca îi căzu, iar pe trăsăturile chipului ei răvăşit nu se mai citi decât o nefericire totală, pe care renunţă s-o camufleze.
   - S-a sinucis, completă ea, impunându-şi totuşi să nu izbucnească în plâns.
   La început Sarah nu spuse nimic. Nu mai era în stare să întrebe nimic. Şi oricum, ştia că avea să audă şi restul.
   - Ziarele au o formulă a lor pentru chestiile astea, continuă Rebecca pe un ton şovăielnic. „Uzură profesională.” Se pare că-i un sindrom. Munceşti de te ia naiba zece ani în City, câştigi o groază de bani şi dintr-o dată te uiţi în urmă şi habar n-ai de ce-ai trăit. Ei bine, cazul ei a fost de manual. Într-o vineri seara s-a dus cu maşina în South London -Dumnezeu ştie ce căuta acolo – a găsit o fundătură care se termină într-un zid de cărămidă şi s-a repezit în el cu 140 pe oră. A făcut chisăliţă BMW-ul de serviciu şi în plus s-a făcut chisăliţă şi pe ea.
   - E... e îngrozitor, spuse Sarah, crispându-se când se gândi cât de fals îi sunau cuvintele. Nu pot să-mi imaginez. De fapt, nu suport nici ideea că... mi se spune aşa ceva.
   - N-a fost ceva atât de pătimaş, rosti Rebecca, foindu-se în scaun şi arborând un zâmbet rece. Cred c-o să mai beau un pahar de vin. Vrei şi tu?
   - Da, ar prinde bine.
   - Mai bine aduc sticla.
   Rebecca lipsi câteva minute – timp suficient pentru ca Sarah să înceapă să pună lucrurile cap la cap încet, fără să se pripească, în aşa fel încât lovitura de trăsnet care se abătu în cele din urmă asupra ei să fie cu atât mai dură şi mai distrugătoare.
   Totul începu cu revenirea acelui sentiment de familiaritate, care într-o primă fază se dovedi relativ general, legat de forme, de texturi şi de culori, înainte de apariţia adevăratelor elemente specifice. Apoi deveni atentă la cărţi. Îşi mută ochii spre şirul de romane de Rosamond Lehmann – exemplare cartonate, din prima ediţie, cu supra-copertele protejate de folii de plastic, dar cu un titlu lipsă: Invitaţie la vals. Da, spusese mereu că era greu de găsit... Şi de îndată ce se gândi la acest lucru, toate celelalte urmară de-a valma, adevărul acela imposibil deveni dintr-o dată limpede, iar lumea ei se întoarse pe dos într-o mişcare aproape imperceptibilă... Figurina ghaneză de pe cămin, amintind de o călătorie cu familia în Africa... Mica fotografie înrămată din bibliotecă, în care o îmbrățișa pe Rebecca şi în care amândouă zâmbeau serafic, în culmea fericirii...
   Iar în afara câmpului vizual al lui Sarah încă un obiect, de a cărui prezenţă încă nu era sigură, dar care era irevocabil acolo: tot o carte, de fapt cartea aceea, al cărei cotor verde îl ţinea minte atât de bine... Toate acestea erau ale ei. Îi aparţinuseră. Iar asta fusese casa ei, camera ei...
   Rebecca se întoarse cu sticla. Sarah o desluşi cu greu, ca prin ceaţă.
   - Cum o chema?
   - Poftim?
   - Cum o chema? Veronica, nu?
   După aceea nu mai ştiu nimic până când, într-un târziu, se trezi pe canapea, plângând cu sughiţuri, fără să se poată opri, în timp ce braţele vânjoase ale Rebeccăi o îmbrăţişau stângaci, iar pe chipul ei se citea o perplexitate deplină. Pentru câtăva vreme dădu impresia că nu îşi putea înfrâna plânsul, iar explicaţiile oferite Rebeccăi fuseseră, probabil, extrem de incoerente, fiindcă trebui să le repete de câteva ori, dar chiar şi aşa erau tot lacunare şi întrerupte de pauze, ca atunci când Sarah fu nevoită să se ducă la toaletă ca să-şi dea cu apă pe faţă, scoţând-o de la ea din cameră pe Alison care, atrasă de zgomote şi de voci, ieşi să vadă ce se întâmpla, până când Rebecca trebui s-o aducă sus din nou şi s-o culce.
   Pe măsură ce se însera, lucrurile se mai calmară. După apusul soarelui, Rebecca aduse câteva lumânări şi le aşeză în diverse locuri din cameră. Deschise a doua sticlă de vin şi începu să discute cu Sarah despre Veronica.
   Lucrul care i se păru cu adevărat incredibil lui Sarah fu că, în toţi anii pe care Rebecca şi Veronica îi petrecuseră împreună, numele ei nu fusese pomenit nici măcar o dată.
   - Bine, dar ăsta era felul ei, absolutist, insistă Rebecca. Nu găseşti? Ia adu-ţi aminte, când a fost cu tine a vorbit vreodată de una dintre fostele prietene?
   - Nu, nu cred.
   - Nu se crampona de ce-a fost. A fost omul cel mai puţin legat de trecut din câţi am întâlnit. Am încercat şi eu să fiu la fel când am fost cu ea. Abia acum am început să mă întreb serios dacă-ţi poţi trăi viaţa în felul ăsta.
   - Ei bine... Ai cunoscut-o mult mai profund ca mine, e clar. De fapt, eu nici nu cred c-am cunoscut-o. Am fost împreună doar... ştiu eu, cam două luni. Probabil că ţi se pare ciudat, într-un fel... precis te întrebi de ce m-a dat atât de rău peste cap povestea asta.
   - Nu. Nu, câtuşi de puţin.
   Ochii li se întâlniră o fracţiune de secundă, dar Rebecca se uită imediat în altă parte şi îşi dădu o buclă rebelă de pe frunte cu un gest patetic cu bună ştiinţă.
   - Că veni vorba, de ce v-aţi despărţit? V-aţi săturat amândouă?
   - Nu, spuse Sarah. A fost în întregime vina mea. E ciudat, nu, ca după atâta timp să mai vorbeşti de vini şi de vinovaţi? Dar faptul că m-am despărţit de ea a fost o mare prostie, cel puţin după părerea mea de-acum. Şi nici măcar n-a fost din motive personale. A fost ceva aproape... politic. Legat de spiritul vremii...
   - De Zeitgeist. Cuvântul preferat al lui Ronnie.
   - Da, încuviinţă Sarah şi se surprinse zâmbind. Da, era unul dintre ele. Pe vremea aceea râdeam de ea, numai că într-un fel eu eram... prea solemnă pentru toate poveştile alea. Toată lumea are o imagine greşită despre anii ’80, nu crezi? Oamenii cred c-a fost vorba doar de bani, şi poţi să ştii, poate pentru unii chiar a fost, numai că tinerii cu care umblam eu, studenţi sau nu, aveau un alt set de valori, care în fond era la fel de sever şi de intolerant. Eram mereu obsedaţi de politică: politica sexelor, politica literară, politica cinematografică... ba la un moment dat apăruse şi termenul îngrozitor de „politică lesbiană”.
   - Şi chiar te-ai definit în termenii ăştia?
   - La suprafaţă, poate. Dumnezeule, unora poate chiar m-am descris în felul ăsta. Şi, bineînţeles, am citit Julia Kristeva şi Andrea Dworkin, şi n-am ratat nicio ocazie să ne plângem de patriarhat, dar... n-a fost ăsta motivul adevărat, zău. Acum nici nu mai ştiu cum a început. Ţin minte doar că-mi plăcea de Veronica... mi se părea o persoană frumoasă, fascinantă. Şi e cu atât mai ridicol că până la urmă ne-am despărțit din cauza puritanismului meu politic. N-am putut să mă obişnuiesc cu ideea că avea să lucreze într-o bancă. Am văzut-o ca pe o jignire personală, ca pe un afront la adresa a tot ce reprezentam ca pereche... Vezi tu, trebuia să deschidă un cerc de teatru. Ăsta a fost planul dintotdeauna.
   - Şi cu mine vorbea despre asta. N-a renunţat niciodată.
   În ochii căprui ai Rebeccăi luci lumina reflectată a lumânărilor; amintirile acestea o încălzeau.
   - A fost unul dintre lucrurile care i-au permis să meargă înainte.
   - Înseamnă că nu i-a plăcut să lucreze în City? Nu ştiu de ce, dar n-am crezut nicio clipă c-o să se acomodeze.
   - Ceva-ceva tot i-o fi plăcut - măcar parţial. Sunt sigură că munca aceea o incita, chiar dacă în acelaşi timp o dispreţuia. Cred că a mulţumit-o din perspectiva unui joc extrem de abstract şi extrem de intelectual, dar probabil c-a ştiut - a ştiut precis, de fapt, ţinând cont de ce-a făcut pe urmă - că totul era o ficţiune din cauza căreia, încercând s-o susţină atâta amar de vreme, pierduse ceva, ceva din ea însăşi. Şi, fireşte, i-a urât pe toţi oamenii cu care a trebuit să lucreze - se înţelege de la sine. Asta am observat de la bun început. Ne-am întâlnit la una dintre petrecerile alea oribile de la birou - pe vremea aceea reprezentam firma în instanţă – ne-am lipit imediat una de alta, am început să stăm de vorbă, ne-am dat seama că eram spirite înrudite, am plecat devreme şi... asta a fost. Toate s-au întâmplat de aici încolo.
   - Şi Alison? Vreau să zic... probabil că Veronica a născut-o la foarte puţin timp după aceea. Iar asta mă miră din cale-afară, fiindcă n-a zis niciodată că ar vrea să aibă copii sau măcar că-i plac.
   - Da, a fost o hotărâre foarte bruscă. Vezi tu, a înţeles ce pericole o păşteau în munca aia şi ştia că o s-o coste. Iar Alison a fost un fel de poliţă de asigurare. Şi-a spus – ne-am spus amândouă – că, dacă am avea un copil, probabilitatea de-a pierde din vedere valorile fundamentale ar fi mai mică. Ţi se pare cât de cât logic?
   - Da, aşa cred.
   - Prin urmare, în primul rând a trebuit să găsim un donator, ceea ce n-a fost chiar atât de dificil. Aici a intervenit ajutorul fratelui meu. Dar se pare că lucrurile au mers prost abia după aceea. Naşterea a fost cumplită - aproape 24 de ore în travaliu, la un pas de cezariană - iar pe urmă Ronnie a făcut o depresie care a durat... ani de zile, la drept vorbind. A fost o minune că nu şi-a pierdut postul în perioada aia.
   -Biata Veronica... Vezi, abia acum îmi dau seama de asemănare. Deşi o am sub ochi de atâta timp. Alaltăieri, de pildă, am început să mă gândesc la ea fără vreun motiv anume, dar acum ştiu de ce: fiindcă nu demult am observat ceva la Alison, ceva legat de gura ei...
   - Semănau în multe privinţe. Ceea ce, din păcate, a fost o ironie a sorţii, fiindcă lui Ronnie nu prea i-a plăcut de Alison şi n-a reuşit să-i intre pe sub piele. Eu m-am ocupat de ea, am dus-o la grădiniţă şi la şcoala primară, m-am jucat cu ea, i-am citit şi de obicei am şi dormit cu ea. Aşa mi s-a părut corect şi, într-un fel, era singura soluţie. Cum să-ţi spun, cineva trebuia să-i dea atenţie şi copilului; dar n-am observat ce efect a avut chestia asta asupra relaţiei dintre noi două, cât de repezită şi de distantă a devenit Ronnie. Dintr-o dată, parcă se fâsâise totul. Aşa că am încercat artificiile cunoscute – acum câţiva ani ne-am mutat în casa asta, în ideea c-o să luăm totul de la început, numai că... era deja prea târziu.
   Sarah dădu din cap.
   - Da, înţeleg... înţeleg foarte bine cum poate să se întâmple aşa ceva.
   Rebecca dădu pe gât restul de vin.
   - Îmi pare rău, spuse ea, întorcând sticla cu fundul în sus deasupra paharului, pentru ultimii câţiva stropi. Îmi pare rău că m-am purtat urât cu tine mai devreme. Te-am subestimat. Te obişnuieşti să presupui că toată lumea o să fie convenţională şi-o să te critice.
   - Nu-i nimic, zise Sarah, uitându-se la ceas. Oricum, ar trebui să plec. Am de completat nişte formulare până mâine. Coşmarul fără sfârșit.
   - Da, sigur.
   După ce se ridicară şi rămaseră în mijlocul camerei, faţă în faţă, niciuna nu păru să-şi ia inima în dinţi şi să încheie această seară cu totul neobişnuită. Într-un târziu, Sarah îşi aminti de ce trecuse de fapt pe la Rebecca.
   - Nu ştiu dacă mai avem ceva de discutat, spuse ea. Despre Alison.
   - Ascultă, zău că-mi pare rău c-am făcut plângere. M-am cam întrecut cu...
   - Nu, e bine c-ai făcut-o. Acum o să avem amândouă grijă de ea. Sunt sigură că o să-i fie bine.
   - Aşa sper. Fac tot ce pot, murmură Rebecca, aşteptând cu sfială o secundă înainte de-a recunoaşte: totuşi, există ceva... o lumină la capătul tunelului.
   - Ce anume?
   - Se pare c-am găsit pe cineva. O relaţie nouă.
   - Da? întrebă Sarah, simţind o dezamăgire incipientă, ca şi cum speranţele ei încă neconştientizate ar fi fost înăbuşite în faşă.
   - Lucrează la o editură, spuse Rebecca. Deocamdată ne-am văzut doar de câteva ori, dar... e bine. Cum să-ţi zic, o luăm încetişor.
   - Asta-i minunat, zise Sarah, fără să se prefacă.
   Tăcură amândouă până când Rebecca adăugă pe un ton mai însufleţit, vrând să schimbe subiectul:
   - Apropo, îmi place părul tău.
   - Serios? întrebă Sarah roşind, întrucât complimentele nu erau ceva obişnuit pentru ea. Mă tot bate gândul să-l vopsesc, dar se pare că oamenilor le place aşa cum e.
   - Arată splendid.
   Se apropiară împreună de uşa de la intrare, iar în prag îşi spuseră noapte bună şi se îmbrăţişară – mai mult, probabil, şi mai intens decât îşi propuseseră. Era o seară caldă, umedă şi înstelată.
   Sarah zise că avea să se ducă acasă pe jos. Nu avea nevoie de mai mult de un sfert de oră.
   Pe când se pregătea să plece, Rebecca întrebă:
   - De unde... cum ţi-ai dat seama că era vorba de ea? Ai zis că i-ai recunoscut câteva lucruri...
   - De la o carte, răspunse Sarah. Ai în bibliotecă o carte cu titlul Casa somnului. Pe vremuri o citeam împreună. Era a amândurora, ne aparţinea.
   Rebecca avu o ezitare.
   - Poţi să mi-o arăţi şi mie? Nu prea îi cunosc cărţile.
   Prin urmare, se întoarseră înăuntru, iar Sarah se ridică pe vârfuri ca să ajungă la romanul lui Frank King.
   - Uite-l.
   Vru să i-l dea Rebeccăi, dar aceasta refuză să-l ia.
   - Nu-l vreau, spuse ea. Mi-ar face plăcere să-l iei tu. Aşa se cade, să ai ceva de-al ei, şi dacă romanul ăsta a însemnat ceva special pentru voi, atunci...
   Sarah nu scoase o vorbă, mulţumindu-se să strângă cartea la piept.
   - Mai sună-mă, bine? Cât de curând.
   - Da, spuse Sarah. O să te sun.
   Ieşind pe strada mărginită de copaci şi plină, la această oră târzie, de maşini parcate pe ale căror capote se reflecta licărul argintiu al felinarelor, îşi spuse că nu se putea ca Veronica s-o fi uitat, s-o fi şters cu totul din memorie în anii care urmaseră, fiindcă exemplarele din acest roman erau foarte greu de găsit; probabil că umblase după el printr-o mulţime de anticariate. „A fost omul cel mai puţin legat de trecut din câţi am întâlnit”, spusese Rebecca, dar în forul ei lăuntric Sarah desluşi un glas care voia să pună sub semnul întrebării aceste cuvinte.
   Contrar propriei voinţe – fiindcă gestul de a se sinucide i se părea în continuare intolerabil, de neconceput – se trezi imaginându-şi-o pe Veronica aşa cum arătase în acea ultimă seară din viaţă, în maşina care gonea spre zidul fundăturii, albă şi strălucitoare în lumina farurilor. Să fi fost oare cu putinţă ca, în clipa aceea, să-i fi trecut prin minte o cât de mică amintire a prieteniei lor, un gând vag şi nedesluşit ca o umbră?
   Ochii lui Sarah se umplură din nou de lacrimi, iar ea se întrebă....

FAZA A PATRA

13

   ...se întrebă pe unde Dumnezeu umbla. Se înţeleseseră să se întâlnească la Cafe Valladon la ora trei, dar când sosise, Veronica găsise localul pustiu. Se aşeză la masa cea mai apropiată de intrare, fumă două ţigări şi bău o cană de cafea.
   De obicei Sarah nu întârzia, nu era genul ei. La patru fără un sfert, Veronica se hotărî să se întoarcă la Ashdown. A doua zi era duminică, ziua când aveau să plece cu toţii – majoritatea acasă la părinţi – pentru cea mai mare parte a verii. Avea de făcut bagaje şi de organizat petrecerea de adio care urma să se ţină seara. Poate că, derutată şi cu atâtea pe cap, Sarah uitase pur şi simplu că aveau întâlnire. Numai că era de mirare, întrucât conveniseră că existau motive sentimentale întemeiate pentru o ultimă vizită la Cafe Valladon, locul unde se întâlniseră pentru prima dată cu atâtea luni în urmă.
   În orice caz, era clar că nu mai venea. Veronica se duse la tejghea şi dădu drumul unei monede de 50 de pence în zaharniţa mică de lângă casa de bani.
   - Păstrează restul, spuse ea ca de obicei.
   Adâncit în Consecinţele pragmatismului de Richard Rorty, Slattery îşi ridică privirile şi mârâi. Veronica se opri în dreptul uşii.
   - O să-mi fie dor de discuţiile astea, spuse ea.
   Ironia nu produse nicio reacţie.
   - Atâtea înţepături fine, adăugă ea. Atâta înțelepciune. Atâtea replici spirituale.
   Zdrobită în cele din urma de tăcerea lui, Veronica fu pe punctul de-a apăsa pe clanţă când îl auzi:
   - Înseamnă că pleci?
   Veronica se răsuci pe călcâie, intuind că era pe cale să obţină o mică victorie.
   - Poftim?
   - Pleci din oraş. Ai terminat.
   - Exact. Plecăm cu toţii.

.....................................................