...........................................
5-8
- Rezolvat! m-a anunțat Ben, punând ultima lui pagină în teanc. La tine ce urmează?
............................................- Rezolvat! m-a anunțat Ben, punând ultima lui pagină în teanc. La tine ce urmează?
- Cursul de mixologie, i-am răspuns. M-am gândit să întreb la restaurant dacă ne pot ajuta.
În timp ce eu am sunat, el a deschis pagina restaurantului - oare arăta mai degrabă ca un pub? - pe tabletă. Meniul de băuturi era doar o fotografie a tablei negre, scrise cu cretă, de deasupra barului.
- Au o grămadă de cocktailuri, de la Sex pe Plajă până la...., a făcut el o pauză, în timp ce mie mi se răspundea la telefon... Sfârcuri Lunecoase.
- Poftim? m-a întrebat persoana care răspunsese.
Eu i-am făcut semn lui Ben să tacă și am întrebat de cursul de mixologie.
- Presupun că e prea târziu să căutăm în altă parte, nu? a cugetat el.
- Extrem de târziu, i-am spus eu, adăugând pagina la teanc și verificând încă o dată, doar ca să mă asigur.
Era ultima.
- Nu pot să cred... Chiar am reușit!
Am ridicat palma și Ben a bătut-o, înainte ca eu să mă pot opri și să mă gândesc cui îi ceream asta.
Având ce să le prezint Mariei și lui Jeremy, speram să suporte mai ușor șocul. Poate că așa i-aș fi înduplecat să reducă perioada în care n-ar mai fi vrut să-mi vorbească: doar următorii 5 sau 10 ani...
- Nu-ți face griji, m-a îndemnat Ben, de parcă ar fi simțit că începeam s-o iau razna. O să fie bine.
- Doar mulțumită ție, am spus eu.
- Tu ești cea uimitoare.
A zâmbit pe când mârâiam, satisfăcută, iar ochii oblici, căprui, i s-au luminat. Am zâmbit și eu. Câteva secunde s-au scurs într-o liniște plăcută.
Am observat că cineva se ițea peste umărul lui. Era Anette, zâmbind cu gura până la urechi. M-am grăbit să adun paginile. Mai bine să n-o încurajez. Ben s-a întors și el, frecându-și ceafa.
Când mi-am deschis geanta de umăr burdușită ca să bag în ea paginile, am văzut cutia pe care o vârâsem acolo. Uitasem complet că plănuisem să-mi petrec o parte din dimineață meșterind la o supriză pentru Sarah.
Ei bine, cu siguranță că reușisem să o fac.
Am scos cutia. Capacul s-a deschis, iar o fotografie a căzut pe podea.
- Stai! am spus, dar a fost prea târziu.
Ben o ridicase deja. Fotografia era cu mine și cu prietenii mei, la vârsta de 18 ani, costumați pentru un carnaval.
Desigur că trebuise să fie exact aia.
Ne îmbrăcaserăm precum personajele din Frumușica. Sarah era costumată în Julia Roberts înainte să-și scoată peruca blondă. Eu eram versiunea de „după”, într-un halat flaușat, cu bucle roșcate și zâmbind timid. Jeremy era Richard Gere al nostru, purtând o perucă grizonată, deasă.
Gura lui Ben a tresărit.
- Am vrut să fac un colaj pentru Sarah, am explicat eu, ridicând capacul cutiei ca să pun fotografia la loc.
L-am surprins pe Ben uitându-se la restul fotografiilor, cu o expresie curioasă pe chip. Anette și prietena ei s-au aplecat și ele ca să vadă.
Erau mai multe care fuseseră făcute la petreceri. O serie de fotografii cu mine aplecată deasupra laptopului, scriind, habar neavând care dintre prietenii mei mi se strâmba pe la spate. Vacanțe în care fuseserăm împreună.
- Am vrut să fac colajul, dar am cam intrat în criză de timp, m-am scuzat eu.
Aveam ceva de lucru în după-amiaza aceea. Unul dintre scenariștii noștri, Simon, implorase să fie sunat ca să trecem în revistă toate motivele pentru care proiectul lui curent era, în egală măsură, cel mai bun lucru pe care-l scrisese vreodată, și un produs complet irecuperabil (era un client 50-50: 50% ego, 50% nevroză).
Anette și-a fluturat mâinile, încercând să-i atragă atenția lui Ben, dar el n-a văzut-o.
- De fapt... a spus el.
Ea s-a oprit, încremenită, uitându-se la el cu o expresie imploratoare.
- S-ar putea să fiu în stare să te ajut și cu asta, mi-a spus.
Fiica lui radia de bucurie.
CAPITOLUL 21
A se acoperi cu mult sclipici
EXT: O CASĂ UNIFAMILIALĂ COCHETĂ, O FUNDĂTURĂ
SHEFFIELD
SÂMBĂTĂ, 12 IANUARIE, 7:30 A.M.
Sarah iese în grabă pe ușă, trăgând după ea o valiză roz aprins. Logodnicul ei, Jim, îmbrăcat într-un halat de casă, se apleacă s-o sărute. EA se ridică pe vârfuri și îl pupă scurt pe obraz, apoi, observându-și prietena, pe Beth, apărând într-un Audi TT roz fosforescent, își aruncă brațele după gâtul lui Jim și îl sărută pasional pe gură. Jeremy oprește lângă Beth într-un Vauxhall Corsa butucănos și rămâne înăuntru, lăsându-se pe Maria și pe Evie să coboare din mașină ca s-o salute pe Sarah.
- Bună dimineața, Sarah! Azi e ziua cea mare! a strigat Maria pe când ne îngrămădeam să ne îmbrățișăm prietena cea mititică.
- În sfârșit! a exclamat ea, strângându-ne în brațe ca într-o menghină, din pricina emoțiilor.
Sarah era ca și cum cineva ar fi luat o persoane foarte mare și ar fi condensat-o la maximu, obținând una cu o forță extraordinară. Era ca o stea neuronică.
Ea ne-a prezentat lui Beth, care avea genul ăla de plete blonde vălurite din reclamele la produse de îngrijire a părului. Cele două erau îmbrăcate în treninguri flaușate identice, de culoare roz.
- Pentru drum, a spus Sarah, ca răspuns la privirile noastre.
I-a făcut cu mâna lui Jeremy, care a coborât geamul.
- Să pornească distracția, zic! Abia aștept să aflu unde mergem.
- Da, oare unde-om merge? a intonat Jeremy.
Mie mi s-a făcut stomacul ghem. Decisesem să le spun prietenilor ei adevărul după ce le vom fi lăsat pe Sarah și pe Beth la versiunea mea de vânătoare de comori, iar gândul ăsta mă făcea să transpir.
Beth habar n-avea despre itinerar, dar părea puțin probabil ca Sarah să nu-i fi spus despre posibilitatea de a merge la Shrewksbury - la urma urmei, de ce ar fi dezamăgit-o pe cea mai bună prietenă a ei?
Aveam să mă îngrijorez de reacția lui Beth mai târziu.
Tiiir-tiiit.
- N-o faceți pe Grasa Bertha să aștepte! a strigat Jeremy din mașină, lovind drăgăstos volanul cu palma. Puneți-vă centurile de siguranță! ne-a cerut el după ce am urcat. Următoarea stație: propriul meu iad pe pământ.
- Vorbește serios? l-a întrebat Beth, din spate.
- Obișnuiește-te cu el, i-a spus Sarah.
- Eu fac traseul, am spus, luând GPS-ul pe de bord.
Jeremy mi-a aruncat o ocheadă, căci de obicei eu eram ultima persoană care se oferea voluntar să fie navigator.
Chestia era că doar eu știam încotro mergeam.
- Are de gând cineva să-mi explice de ce tocmai le-am lăsat pe Sarah și pe Linda într-un câmp? Nu că nu mi-a făcut plăcere să le văd fețele, însă vânătoarea de comori ar fi trebuit să aibă loc în grădinile conacului, nu-i așa? a întrebat Jeremy.
Eu preluasem controlul atunci când ajunseserăm la labirintul din lanul de porumb - dându-i lui Beth șampania pe care ea și Sarah aveau s-o bea după ce ajungau în centru, alături de o hartă cu traseul până la studioul artistului, unde urma să ne întâlnim cu ele într-o oră.
Beth păruse nesigură, dar, în linii mari, ăsta era exact același plan pe care îl avuseserăm de la bun început: ea trebuia să rămână cu Sarah în timp ce noi decoram apartamentul. Doar că acum nu mai exista un apartament.
- Evie, a intervenit Maria din spate.
- OK, am spus eu, inspirând adânc și pregătindu-mă. Să nu vă enervați...
- Eu nu sunt nervos. Tu ești nervoasă, Maria? a chestionat-o Jeremy.
El a fost primul care a vorbit după ce am terminat de explicat. Apoi s-a simțit dator să adauge:
- Chiar mă bucur că mi-am irosit o lună din viață aranjând un sfârșit de săptămână care părea creat ca să mă tortureze, doar că să aflu acum că prietena mea l-a înlocuit cu ceva și mai puțin atrăgător.
- Îmi pare foarte rău. A fost o greșeală stupidă și nici c-aș putea să mă simt mai prost de atât. Am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să ne asigurăm că acest sfârșit de săptămână are să se ridice la nivelul celui dorit de Sarah. Maria?
M-am răsucit în scaun ca să mă uit în spate, la ea.
- Eu nu sunt nervoasă, m-a asigurat ea, deși avea vocea crispată.
- „Tot ce ne-a stat în putință”? a intervenit Jeremy.
- M-a ajutat tipul pe care l-am cunoscut, cel cu fiica. Ben.
- Văduvul Sexy, a spus Jeremy.
- Da. Nu. Nu poți să-i spui așa.
- Am crezut că nu-l placi, a spus Maria.
- Păi, ba da. Cred. Nu știu. El e motivul pentru care am putut să repar totul atât de repede. Nu că n-ar fi totul foarte bine pus la punct, am adăugat repede. Tocmai v-am trimis amândurora pe e-mail noul itinerariu, ca să vedeți și singuri.
Maria și-a verificat telefonul.
- Am primit, a confirmat ea pentru Jeremy. Au rămas valabile toate activitățile.
- Măcar asta. a spus el.
Apoi a clătinat din cap.
- Ce spuneam?
- Sunt toate distracțiile pe care ni le-a cerut Sarah, pe cuvânt, le-am spus, entuziasmată. La doar două ore de mers spre vest față de locul în care s-ar aștepta să fie.
Am văzut-o, în oglinda restrovizoare, pe Maria relaxându-și puțin privirea.
- Ți-ai dat toată silința. Ea va trebui să înțeleagă asta.
Nu eram sigură pe cine încerca Maria să convingă.
- Unde e linkul pentru cazare? m-a întrebat ea.
- E cu adevărat frumos, așteptați numai să ajungem acolo, am spus eu, trimițându-le linkul.
Mă simțeam ușurată că mărturisisem totul. Sau aproape totul.
După câteva secunde de tăcere, i-am întrebat:
- L-ați primit?
- Evie.
Vocea Mariei era straniu de calmă.
- Spune-mi că n-ai făcut asta.
Jeremy își ținea mâinile pe volan în poziția „două fără zece”. M-a privit întrebător.
- Ce anume? m-am mirat.
- Casa, Evie. Arată leit ca aceea din filmul Vacanța. Nu-mi spune că te folosești de petrecerea lui Sarah pentru o întâlnire amuzantă de-a ta.
Era chiar atât de evident? Mă făcea să mă întreb cât de obsedată eram de acele întâlniri în ultima vreme, din moment ce asta fusese concluzia imediată a Mariei.
- Aveți încredere, am insistat, cu stomacul bolborosindu-mi de vinovăție. N-aș fi ales-o dacă n-ar fi fost perfectă pentru Sarah.
- Evie, mi-a spus Jeremy. Ai confiscat petrecerea lui Sarah ca să-l prinzi în lanț pe Jude Law. Dacă fiecare cea mai mică bucățică a următoarelor două zile nu e perfectă, mi-a părut bine de cunoștință, adio și n-am cuvinte.
Înghesuiți sub umbrela lui Jeremy, ne holbam cu toții la ceea ce ar fi trebuit să fie căsuța perfectă pentru o vacanță-romantică/poveste-cu-zâne.
- Evie, dragă, mi-a spus Jeremy. Cât de vechi erau fotografiile pe care ni le-ai arătat?
Vopseaua de pe cercevelele de lemn crăpate și de pe ușa de la intrare era scorojită și se curăța, având mai degrabă culoarea lividă a unui cadavru decât verde ca oul de rață. Acoperișul de stuf era pleoștit. Una dintre ferestrele de la etaj era acoperită cu placaj, iar cealaltă era spartă, marginea sfâșiată a unei perdele de dantelă fluturând prin crăpătură. Chiar și trandafirii care se cățăraseră cândva pe peretele lateral al casei erau acum doar o încrengătură de bețe uscate și de pânze de păianjen.
- Poate că e mai bine înăuntru? am spus eu.
Un stol întreg de ceva negru și rapid s-a ivit dintr-o gaură din stuf și a țâșnit spre cer.
- Lilieci, a spus Maria, ferm. Interiorul e plin de lilieci.
- Nu mai e, a spus Jeremy, inexpresiv. Cum ai găsit asta?
- Mama, am spus eu, fără vlagă.
- V-ați certat de curând?
Evie: Mamă, acum cât timp ai stat tu la Căsuța Caprifoi?
Mama: Ooo, să tot fie vreo 20 de ani! De ce?
Of, mamă. Am fotografiat casa, ca să încerc mai încolo să recuperez banii.
- Haideți. Să vedem ce ne așteaptă.
Am pornit cu pas grăbit pe aleea năpădită de buruieni, descuind ușa cu cheia lăsată de proprietar sub preș.
În casă era cumplit de frig. Am întins mâna ca să aprind lumina, simțind sub buricele degetelor, înainte să apăs butonl, plasticul crăpat. Becul din abajurul cu franjuri a pâlpâit, dar nu s-a stins, aruncând fâșii de umbre în camera de zi.
Ne aflam într-o capsulă a timpului, din 1970. Mobila era acoperită de un strat, gros de vreo 2 ani, de praf cenușiu, iar cele două canapele înflorate și fotoliul verde-închis arătau îmbibate de umezeală.
- Bucătăria, a spus Maria.
Am pătruns cu toții, prin cadrul jos al ușii, în cea de-a doua încăpere.
Înăuntru era o masă rotundă din lemn de pin și 4 scaune. Unul dintre ele era sprijinit de perete, căci îi lipsea un picior. Mașina de gătit, cu plită și cuptor pe gaz, era evident defectă. O mulțime de ceainice cu forme de fețe omenești se holbau la noi de pe rafturile bufetului.
- Ați auzit asta? a întrebat Jeremy, înălțându-și capul.
Eu și Maria am înghețat, gândindu-ne la lilieci. Era doar ploaia care lovea un jgheab, afară.
- Haideți să verificăm frigiderul, am spus eu.
Dacă ăla funcționa, măcar am fi putut să ținem vinul la rece. Dacă nu... Nici n-am avut curajul să mă gândesc la ceea ce s-ar fi întâmplat.
- Ei?
Nu s-a urnit nimeni.
- Jeremy, l-a îndemnat Maria.
El a ridicat din umeri de câteva ori, făcându-și curaj. Apoi s-a repezit înainte, a tras de ușa frigiderului și a făcut un salt înapoi.
Duhoarea care a ieșit de acolo nu semăna cu nimic din ce mai mirosisem înainte.
- Închide ușa, închide-o! am urlat eu și cu Maria într-un glas, lăsându-l pe Jeremy s-o trântească.
- Spuneți-mi că aia era brânză, a zis Maria.
- V-am spus cât de rău îmi pare? am spus eu.
- E OK, m-a asigurat Jeremy, generos, mângâindu-mă pe cap. De Sarah ar trebui să te îngrijorezi cu adevărat.
- Chiar e OK.
Vocea Mariei era neîndoielnic voioasă.
- Acum suntem aici. Am să-i spui lui Sarah că ne întâlnim cu ea și cu Beth puțin mai târziu, după cursul de artă. Deloc ideal, dar n-avem ce face. O să punem vinul afară, e destul de frig. Jeremy, tu verifici starea paturilor. Eu fac curat. Evie se poate ocupa de decorat. Sarah nici n-are să știe vreodată că a arătat așa. Totul o să fie bine.
Peste o oră și un pic, am reușit să pornim vechiul boiler. Suprafețele erau aproape toate șterse de praf. Jeremy găsise în dulap lenjerii de pat umede, dar curate, și a confirmat faptul că liliecii din pod nu puteau pătrunde în restul casei.
Eu tocmai agățasem un cearșaf în fața proiectorului. Ben îmi împrumutase echipamentul pentru proiecția de diapozitive pe care le realziase el din fotografiile mele. Mi-a spus că mai făcuse asta și că avea să mi le facă și mie „în doi timpi și trei mișcări”.
Dată fiind cantitatea de praf de pe proiector, am avut sentimentul că era pentru prima oară când făcuse așa ceva după mult timp. Și totuși, o făcuse pentru mine.
Prietenii mei s-au adunat în cameră, în jurul meu. Ne-am contemplat munca. Cu lumânări presărate acum peste tot, locul arăta aproape...
- Ei bine, a spus Jeremy. Nu poți face din rahat bici.
- Dar îl poți acoperi cu sclipici.
Am stins lumina. Lumânările pâlpâinde făceau atmosfera aproape... Ba nu, tot groaznic era.
- Bun. Mai trebuie să facem un singur lucru înainte să plecăm, am concluzionat eu.
Cei doi au oftat.
- Să bem, am spus.
Ei au ovaționat și au venit după mine în bucătărie.
- Jem, te uiți tu în bufet după niște pahare? l-am rugat.
Maria scoase itinerariul.
- OK, deci ele ar trebui să plece de la cursul de artă și să ajungă la cursul de mixologie.
- Are vreunul dintre voi vești de la ele?
- Nimic.
- Nici eu.
Mi-am îngăduit să mă relaxez puțin. Părea un semn bun.
- Iar s-a auzit zgomotul ăla, a spus Jeremy.
A adulmecat un pachet pe jumătate gol de biscuiți digestivi din primul dulap și mi-a zis:
- Crezi că așa de neglijentă a fost Kate Winslet?
- Vinul, i-am aminit eu.
Ultimul lucru de care aveam nevoie era să mă gândesc la comedii romantice.
- Nimic, a spus Jeremy, deschizând și închizând ușa următorului dulap. Nimic. Nimic. Nimic.
S-a dus la ultimele două dulapuri.
- Roagă-te împreună cu mine, a spus el, și a deschis ușile.
Un șobolan mare cat cât un terrier de Yorkshire i-a țâșnit direct în față.
CAPITOLUL 22
Deflagrația Mathers
INT: CÂRCIUMA COPILA CĂLĂULUI
SÂMBĂTĂ, 12 IANUARIE, 4.32 P.M.
Cârciuma poate fi descrisă doar ca fiind „plină de culoare locală”. Pe un perete sunt fixate sute de potcoave; ceilalți pereți sunt acoperiți cu o vastă colecție de plăcuțe metalice pe care sunt scrise glume și zicale, de la amabile la îndoielnice. Beth și Sarah stau la o masă pătată. Sarah poartă o eșarfă pe care scrie „Mireasă”. Studiază, cu o expresie perplexă, cârciuma întunecoasă, focul care trosnește și pe bărbații de prin partea locului, care se holbează la cele două blonde în treninguri roz asortate. Mica ușă de la intrare se deschide și intră Jeremy, Maria și Evie, cu un aer neliniștit.
Jeremy s-a uitat la localnicii așezați la mesele de lângă pereți.
- Mă găsiți la bar, a anunțat el, scuturându-și umbrela.
Încă nu-și revenise complet după șocul cu șobolanul.
- Întreabă de cursul de mixologie, am strigat eu după el.
Locul era aproape gol.
Trei bărbați stăteau lamese diferite de lângă peretele cel mai îndepărtat, toți - cu nasurile roșii, emblematice pentru bețivii notorii. Două femei ne-au privit sceptice, ambele părând a frecventa același coafor, al cărui catalog de coafuri, ca și casa noastră, data din anii `70: permanente înfoiate, străbătute de șuvițe colorate într-un blond strident.
Trei bărbați stăteau lamese diferite de lângă peretele cel mai îndepărtat, toți - cu nasurile roșii, emblematice pentru bețivii notorii. Două femei ne-au privit sceptice, ambele părând a frecventa același coafor, al cărui catalog de coafuri, ca și casa noastră, data din anii `70: permanente înfoiate, străbătute de șuvițe colorate într-un blond strident.
Era, în mod absolut evident, o bodegă, nu un restaurant. Unde veniserăm, Doamne?
- Evie, a spus Maria insistent, ținându-mă să nu plec.
A zâmbit de dragul lui Sarah, și mi-a arătat telefonul.
AI 21 DE APELURI NEPRELUATE DE LA SARAH MATHERS
Iute ca gândul, mi-am verificat și eu telefonul. Eu aveam 15, cu toatele - întinse pe durata ultimelor câtorva ore. Probabil că în casă nu avusesem semnal. Iar Sarah nu era singură persoană care încercase să mă contacteze.
Ben: Baftă cu petrecerea! Dă-mi de știre cum merge.
BIA: Abia aștept raportul cu ultima ta întâlnire amuzantă, Roșco.
I-am trimis lui BIA o fotografie cu casa.
Roșco: Tu ești vinovat pentru asta. Sper că ești fericit. Petrecerea prietenei mele e ruinată.
- Să mergem, a spus Maria, inspirând adânc. E timpul să luăm taurul de coarne.
Sarah și Beth își întinseseră gecile roz, îmbibate de apă, pe scaunele libere, astfel încât eu și Maria n-am avut încotro și am rămas în picioare.
Beth avea brațele ușor încrucișate. Părul ei, care fusese frumos coafat la începutul zilei, se înfoia acum pe măsură ce se usca, de parcă ar fi fost tapat pentru că stăpâna lui urma să cânte o baladă sentimentală. Între șuvițele dese era încâlcită o crenguță.
Sarah încercase să-și prindă părul într-o coadă de cal laterală, dar cea mai mare parte a părului refuza să stea prins în elastic. Ea n-a ridicat privirea imediat. În schimb, a amestecat în paharul de gin tonic cu o lingură de plastic.
Eu am înghițit în sec și le-am întrebat:
- Cum v-ați distrat azi?
- Scuze că n-am putut veni mai devreme, a adăugat Maria.
Sarah a încercat să-și netezească bretonul, dar acesta s-a ridicat din nou.
- Voi știți ce e un labirint într-un lan de porumb, iarna? a pufnit Beth. E un câmp.
- Of, Sarah, am spus eu, simțindu-mă oribil. Măcar cursul de artă a fost în regulă?
Drept consolare, Beth a întins o mână către Sarah.
- E în regulă, dragă. N-am vrut să-ți spun, pentru că tu ai fost atât de sigură că ei o să rezerve locuri la ea, dar te-am prevenit. Martine nu dă lecții oricui. Până și Kim a trebuit să tragă niște sfori.
- Arată-le, Beth, s-a răstit Sarah.
Beth a scos un sul de hârtie din spatele scaunului și a început să-l desfășoare.
- Acum, sunt o ființă rezonabilă, a spus Sarah. Am încercat din greu să nu zic nimic. Dar vă amintiți ce am menționat în mod special că nu voiam la petrecerea mea?
Imaginea apărea treptat, pe măsură ce Beth derula sulul. Era ca și cum ai fi privit o imagine încărcându-se pe vechiul internet prin dial-up.
- Ce e...
- Of.
Beth continua să deruleze sulul.
- Cam cât de mare e chestia aia? a întrebat Maria cu voce slabă.
- Artistul ne-a oferit o lecție de desen în direct, a spus Sarah.
Eu nu m-am putut uita la ea în timp ce i-am zis:
- Desenele astea pot fi de super bun-gust.
- El a fost modelul!
- Am venit cu băutură! a strigat Jeremy. Băga-mi-aș, cât-a mai scula!
Ceilalți clienți și-au întins cu toții gâturile ca să vadă mai bine. N-au părut fericiți.
- Acunde-o, Beth, a spus Sarah.
Beth a început să se chinuie să ruleze sulul la loc.
- Putem să mergem să ne cazăm la conac acum? a întrebat Sarah, ostenită, rotindu-și umerii. Am nevoie de o saună și să înot ca să mă simt din nou om.
Beth ne-a privit cu un rânjet satisfăcut și cu sprâncenele ușor ridicate a provocare. Sarah nu-și dăduse seama că nu ne aflam la Shrewksbury, iar Beth n-o pusese în temă.
- Care-i problema? a întrebat Sarah, precaută.
- Cred că pe tine te-a întrebat, Evie, a spus Jeremy, așezându-se pe geaca lui Beth, care i-a smuls-o imediat de sub fund.
- Ce mama naibii e aia? a întrebat Sarah.
El pusese pe masă o tavă argintie pe care se aflau sticle de vodcă, gin și tequila, o cutie de suc de portocale și 5 pahare. Unul dintre pahare avea în el o umbreluță de hârtie mototolită.
- A, asta? E renumitul nostru curs de mixologie.
Jeremy și-a înclinat capul către mine.
- Aici funcționează principiul „Fă-o cu mâna ta”. Se pare că nu oferă servicii pentru petreceri de burlăcițe.
Mie mi s-a făcut stomacul ghem atunci când s-au uitat cu toții către bar. În spatele lui se afla o femeie de vreo 40 și ceva de ani, cu păr cărund, sârmos, prins la spate într-un coc lejer. Gura îi era strânsă într-o linie subțire, iar ochii - plini de o profundă dezaprobare.
- Mai exact, ce se petrece aici? a întrebat Sarah.
- Pot să explic... am început eu.
- Cu toții putem, a spus Maria, dându-i un ghiont lui Jeremy.
El a turnat niște vodcă într-unul dintre paharele pătate de apă.
- Sigur, de ce nu. Șobolanul ăla n-a fost o pedeapsă destul de mare.
- Nu, am sus eu, înainte ca Sarah să ceară lămurirea remarcii lui. E numai vina mea.
- Evie, este OK, a spus Maria, dar nu și-a putut ascunde ușurarea.
- Pentru numele lui Dumnezeu, să-mi spună unul dintre voi, ne-a somat Sarah.
Eu mi-am luat avânt.
- Ideea e, Sarah...
- Aici nu e Shrewksbury, a spus Beth, triumfătoare. Ăștia ți-au făcut praf petrecerea.
- Mulțam, Linda, a spus Jeremy.
- Cine naiba e Linda?
Chestia cu Deflagrația Mathers era că nu se întâmpla niciodată exact atunci când te așteptai. Odată numărătoarea inversă pornită, putea fi oricând.
Și judecând după expresia de pe chipul alb, crispat, al lui Sarah în timp ce-și sorbea ginul, era cert că deflagrația se declanșase. Curând, chipul prietenei noastre avea să capete o nuanță de stacojiu puternic, după care urmau încleștarea pumnilor, șiroaie de lacrimi amare și, în final, un acces de furie extrem de periculos pentru timpane și de o durată și rațiune imprevizibile.
- Ai pierdut rezervarea conacului? m-a întrebat Sarah, vorbind sacadat.
- Mă duc să aduc niște paie, ne-a vestit Jeremy, ridicându-se.
- Bai ai să rămâi aici, a spus Sarah.
Beth a făcut ochii mari.
- Eu am exact ce-i trebuie acestei petreceri.
A început să scotocească prin geanta ei.
- Să dea naiba, Beth, dacă asta e ceea ce cred eu...
Expresia lui Beth a devenit posacă. Mi s-a părut c-am văzut-o strecurând ceva în buzunar când s-a ridicat în picioare, clătinându-se puțin pe călcâie. Singurul element în plus din ginul ei fusese umbreluța de cocktail.
- Eu am să mă duc să întreb de variante vegetariene pentru cină.
- Mâncăm aici? Ai înlocuit Jorden`s, un restaurant cu stele Michelin, cu o bodegă unde au doar plăcinte? m-a întrebat Sarah, arătând cu degetul către un semn pe care scria: COMANDAȚI PLĂCINTELE NOASTRE PREMIATE!
- Sunt premiate, a spus Jeremy.
În liniștea care a urmat, el a deschis sticlele de tequila și a început să umple câte un pahar pentru fiecare.
- Voi faceți cumva bășcălie de această petrecere a burlăcițelor? ne-a întrebat Sarah pe un ton scăzut.
Eu și Maria am vrut numaidecât să protestăm. Sarah a ridicat mâna. Ne-am pregătit toți trei.
Dar Sarah a rămas descurajant de calmă.
- Nu cred că aș fi putut fi mai clară în privința a ceea ce mi-am dorit. Ați crezut cumva că e amuzantă să luați toate cererile mele și să urziți versiunea asta schimonosită? Voi trei vă fofilați tot timpul împreună. Pur și simplu nu m-am așteptat să mă eliminați tocmai de la petrecerea mea!
- Sarah, nu e deloc așa, a spus Maria, îngrozită.
- A fost numai și numai greșeala mea, am insistat eu. Maria și Jeremy au făcut tot ce ai cerut. Eu am pierdut rezervarea și am închiriat o căsuță aici pentru că arăta exact ca aceea din filmul Vacanța. Nici nu știi cât de rău îmi pare.
Ea și-a pus băutura pe masă.
- E incredibil, nu alta.
Prietenii mei au schimbat o privire peste capul ei. În aer plutea o vibrație, precum calmul de dinaintea furtunii. Deflagrația Mathers era iminentă.
- N-am vrut să se ajungă aici, am spus eu, disperată. S-a întâmplat din cauză că BIA...
- Evie, a spus ea, cu forța unei palme date pe obraz.
Sarah a inspirat adânc și... a expirat lent.
- Să nu îndrăznești să legi lucrul ăsta de bărbatul ăla. E numai vina ta. Ai fi putut face asta la orice alt sfârșit de săptămână - de ce a trebuit să te folosești de evenimentul meu?
Maria a luat-o de mână.
- Bravo, a spus ea, blând.
- E grație terapiei, a spus Sarah.
Cred că aș fi preferat criza de isterie.
- Nu mi-am permis să fac altfel! am zis.
Prietenii mei au sărit cu toții, iar eu am coborât vocea, rușinată.
- Îmi cer scuze. Chiar am vrut să ai o petrecere a burlăcițelor perfectă, dar ai cerut atât de multe, Sarah. Nu le-am putut face pe ambele - și întâlniri amuzante, și organizarea petrecerii tale.
Jeremy mi-a aruncat o privire de genul „Acum ești pe cont propriu”.
Mi-am încrucișat brațele. Economisesem luni întregi pentru evenimentul lui Sarah. Salariul meu de la agenție nu era foarte rău, dar nu crescuse prea mult de-a lungul anilor.
- Voi nu înțelegeți mereu cum e să trebuiască să fii atent cu banii, am spus eu, încordată. Voi sunteți cu toții atât de realizați. De câte ori mă uit la viețile pe care le duceți voi, mă simt de parcă aș fi cu câțiva pași în urma voastră.
- Viețile pe care le ducem noi? a spus Sarah.
Maria și Jeremy m-au privit și ei uluiți.
- Ți-ai trecut măcar prin cap că voiam o petrecere a burlăcițelor decentă dintr-un motiv anume? Am știut în ce mă băgam atunci când am fost de acord să mă mărit cu Jim. Îl iubesc, dar vine la pachet cu doi câini, un credit ipotecar împreună cu fosta nevastă, un gust oribil la haine și doi copii. Așa că, scuze, a spus Sarah, dacă, înainte să devin mamă vitregă - și am să mă implic total pentru cei doi băieți, luna noastră de miere e într-un parc de distracții pentru copii - am vrut și eu un sfârșit de săptămână luxos și să fie totul numai despre mine pentru ultima oară. Am cerut chiar atât de mult?
Îmi pierdusem graiul.
Presupusesem că Sarah fusese doar pretențioasă, ca de obicei, în legătură cu petrecerea asta. Știam că, alegând să fie cu Jim, viața ei n-avea să mai fie chiar așa de simplă, dar crezusem mereu că putea face față oricărei situații. N-o întrebasem niciodată cum se descurca în privința pregătirilor pentru nuntă.
- Sarah nu e singura, a spus Maria, iar acum avea ea parte de toată atenția noastră. Privind din afară, poate părea că eu și David avem toată viața pusă în ordine, dar uitându-mă la viața ta, Evie, chiar îți învidiez libertatea. Atunci când David discută despre căsătorie și copii, e ca și cum toată viața noastră e stabilită dinainte și pe un singur drum. Dar tu pari să ai atâtea căi deschise în viitor.
- Însă tu îmi spui mereu că trebuie să schimb lucrurile.
- Pentru că poți, a spus Maria, simplu.
- Am crezut că tu și David sunteți fericiți, am spus eu cu glas scăzut.
Nu mă gândisem o clipă că prietena mea ar fi putut fi altfel decât satisfăcută de relația ei.
Maria a zâmbit.
- Suntem, atât cât e toată lumea. Și în mare parte pentru că ne avem unul pe celălalt, dar de cele mai multe ori este nevoie de mult efort ca viața noastră să pară ca și cum ar fi așezată.
Jeremy a încuviințat din cap, cu gura în pahar.
- Nu te supăra, Evie, dar eu, dacă esă fiu invidioasă pe cineva, atunci sunt pe Jeremy, a spus Sarah.
Jeremy s-a înecat.
- Scuze, ce?
Sarah a fluturat mâna în aer.
- Uneori cred că tu ești singurul dintre noi care s-a aranjat foarte bine. O slujbă grozavă, apartamentul ăla, niciun zor să te așezi la casa ta.
- Niciun zor să mă așez la casa mea? Încearcă tu să cunoști pe cineva atunci când îți petreci fiecare sâmbătă seara la birou.
Acum Jeremy avea toată atenția noastră.
- Evie, când tu te plângi că viața ta e numai serviciu și Netflix, eu mă uit la tine uneori și îmi zic: „Ai timp pentru Netflix?”
Eram copleșită. Dar Jeremy nu voia să-și găsească un partener, nu-i așa? Sau, cel puțin, nu voise pe când eram mai tineri.
- Ar fi trebuit să te întreb cum îți merge.
- Cu toții ar fi trebuit, a spus Maria.
- Of, a zis Jeremy, ridicând din umeri. Cine sunt eu să mă plâng? Măcar apartamentul meu uriaș îmi ține de cald nopțile. Evie are doar cuibușorul ăla de nebunii.
Ne-am uitat unii la alții și mi-am dat seama că, tot timpul cât eu fusesem în Londra, ei fuseseră ocupați să se maturizeze.
- Evie, a spus Sarah în cele din urmă. Să nu crezi că ai scăpat cu asta, dar sunt dispusă să accept ideea că uneori se poate să fiu un picuț cam mofturoasă...
Niciunul dintre noi n-a reacționat.
- ...în ceea ce privește nunta.
Am devenit imediat atenți.
- E cu totul de înțeles, a sărit Maria.
- E atât de mult stres, am spus eu.
Am așteptat să intervină și Jeremy. El și-a mai turnat niște tequila.
- Ce? a întrebat, apoi a oftat. Bine. Sarah, știi că te iubim.
Sarah s-a luminat, cu ochii un pic umezi.
- Atunci, veniți încoace și îmbrățișați-mă. Eu sunt aia cu petrecerea ruinată.
Eu și Maria am strâns-o în brațe, trăgându-l și pe Jeremy lângă noi.
- Maria, știi că poți veni să stai la mine oricând dorești, am spus eu.
- Știu.
- Jeremy, acum știu că ai încercat să cunoști pe cineva. Am să-ți fac cunoștință cu bărbatul perfect, a promis Sarah.
- Haideți să ne concentrăm mai bine pe Evie. O cunoașteți, prietena responsabilă pentru acest dezastru?
- Chiar e oribil, nu? am spus eu.
- Total, mi-a răspuns Maria.
Sarah s-a lăsat pe spate în scaun.
- Deci, ce-ai de gând să faci acum, Evie?
- Să nu mă mai pun pe mine în centrul atenției? am încercat eu.
- E un început, dar mă refeream la întâlnirile tale, a spus Sarah.
Ne-am uitat cu toții, mirați, la ea.
- Cum ai de gând să întâlnești pe cineva? m-a întrebat.
- Sarah, pe cuvânt, nu mai vreau să aud de vreo întâlnire amuzantă. E sfârșitul tău de săptămână.
- Ai dreptate. Și nu ți se permite să-l fi ruinat degeaba. Cineva din nenorocitul ăsta de sat trebuie să fie singur.
S-a ridicat și și-a netezit bluza.
- Iar eu am să-l găsesc.
Atunci am observat că în bar se făcuse liniște deplină . La început, am crezut că vorbiserăm noi prea tare, dar am constatat că localnicii nu la noi se holbau.
- O, bravo, ați terminat. Atunci, haideți să ne distrăm puțin! a strigat Beth.
Managerul de resurse umane stătea în mijlocul încăperii, cu un pahar de gin într-o mână și cu un penis gonflabil uriaș în cealaltă.
CAPITOLUL 23
Fata singură
INT: CÂRCIUMA VIZUINA VULPII
SÂMBĂTĂ, 12 IANUARIE, 7.23 P.M.
Cârciuma e o construcție cu un etaj, mică, fără ferestre. Camera e pătrată, cu o masă de biliard la un capăt și cu un mic bar la celălalt. E mai aglomerat decât la Copila Călăului, dar tot pe jumătate gol. Un buldog stă întins în mijlocul încăperii, ronțăind o ureche de porc. Ca o confirmare lipsită de entuziasm anumelui cârciumii, un cap de vulpe prost împăiat își arăta colții de pe perete, deasupra unui șir de mese mai mult goale. În afară de asta, un glob de discotecă ce atârna în mijlocul tavanului e singurul element de decor.
- Știți unde e Laurence? l-a întrebat Sarah pe barman, luându-l în vizor din clipa în care am pus piciorul în cârciumă.
Eu am fost surprinsă să mă încânte sprâncenele lui perfect arcuite.
Sarah i-a promis barmaniței de la Copila Călăului că plecăm și că o luam și pe Beth cu noi dacă ne arăta direcția căre orice bărbat neînsurat din sat.
Femeia ne spusese că-l puteam găsi pe „trădătorul ăla nenodorict” la Vizuina Vulpii - din câte se părea, cârciuma cu reputația cea mai proastă din cele două - iar, pe urmă, scuipase. Eu n-am luat acest gest drept un semn bun, dar nimic n-a putut-o descuraja pe Sarah.
Barmanul s-a uitat la noi, a observat eșarfa cu „Mireasă” a lui Sarah și penisul gonflabil al lui Beth.
- Lawrence vine abia după ora 9.
Tonul lui n-a lăsat loc și pentru alte întrebări.
Cu toate astea, Sarah a insistat:
- Și câți ani are Lawrence?
Asta a făcut ca sprâncenele lui perfect arcuite să se ridice.
- Destui, a răspuns barmanul.
- Ce gin aveți? l-a întrebat Beth, făcându-și loc în față. Eu beau doar Bombay Sapphire.
- Luăm porție dublă din orice aveți, i-a spus Jeremy, spre marele desgust al lui Beth.
Sarah s-a uitat tăios la penisul gonflabil, iar colega ei de muncă a devenit corespunzător de smerită.
- Politica noastră e fără petreceri ale burlăcițelor, ne-a avertizat barmanul, cu ochii pe membrul grupului nostru care se dezumfla acum lent.
Sarah și-a scos eșarfa și a strivit obiectul din mâinile lui Beth.
- Ce petrecere a burlăcițelor? a întrebat ea, în timp din vârful gonflabilului pleoștit a ieșit un șuierat trist.
Barmanul a oftat și s-a dus după pahare.
- OK, uitați care e planul.
Ne-am strâns în jurul lui Sarah.
- O să ne despărțim și o să întrebăm prin jur de Lawrence. Haideți să aflăm ce putem înainte să ajungă aici. Întrebări?
- O să ne despărțim și o să întrebăm prin jur de Lawrence. Haideți să aflăm ce putem înainte să ajungă aici. Întrebări?
Am ridicat mâna.
- Eu am vreun cuvânt de spus în toată treaba asta?
- Nu.
- Încă o întrebare, a spus Beth. Eu cu ce mă aleg? N-o cunosc pe Evie. Am crezit că am plătit un sejur luxos la spa, nu ca să caut un membru al distribuției unui serial din secolul trecut. Ce?
Sarah și-a umflat nările, furioasă.
- Îi căutăm lui Evie un partener pentru nunta mea, a spus ea, în locul unei explicații mult mai lungi și mai dubioase.
- Și mie de ce mi-ar păsa?
- Pentru că - Sarah a făcut ochii mici și a zâmbit dulce - pentru că, dacă ne ajuți, te fac domnișoară de onoare.
- Ține asta, a poruncit Beth, apoi i-a dat lui Jeremy penisul, și-a luat paharul de pe bar și a plecat de lângă noi.
- Doar nu vorbești serios cu domnișoara de onoare, nu? a șoptit Maria.
- I-am spus: fără penisuri, a răspuns Sarah, luând o gură de gin.
- O să-mi iau cea mai tare rochie, a anunțat Beth, prăvălindu-se pe un scaun.
Jeremy era singurul care nu se întorsese încă.
- Ce ai aflat? a întrebat Sarah, iscoditoare.
Toți cei întrebați fuseseră evazivi. Nu le prea plăceau străinii, mai ales cei care puneau întrebări.
Se părea că Beth avusese mai mult succes. A început să enumere pe degete:
- E din Franța, e scund și a lucrat cândva ca ridicător de pinguini la Grădina Zoologică din Londra.
Ne-am uitat cu toatele la ea.
- Nu știți că atunci când pinguinii încearcă să se uite după avioane se dezechilibrează?
- Cam cât gin ai băut, Beth? a întrebat-o Sarah.
- Adică nu-i adevărat?
Maria și-a ascuns zâmbetul, iar mie mi-a venit să râd, dar m-am făcut că tușeam.
Sarah a oftat.
- Măcar o să apară curând.
- Atunci, poate că nici n-ar trebui să-l cunoaștem, a mormăit Beth. Cine ar vrea să înceapă o relație bazată pe minciuni?
- Pare mai aglomerat? a întrebat Maria.
Avea dreptate, se părea că nu mai erau locuri decât în picioare.
- Faceți loc, faceți loc!
Jeremy a ajuns cu greu înapoi la scaunul lui, cu haina burdușită.
- Ia priviți aici, ne-a spus, deschizându-și fermoarul și scoțând o pungă de hârtie îmbibată în grăsime. Prin amabilitatea Copilei Călăului.
- Ce mama naibii...? s-a minunat Maria.
- Plăcinte! a rânjit Jeremy.
Ne-am uitat la Sarah să-i vedem reacția. După o pauză mică de tot, ea a fost prima care a înșfăcat punga. Am urmat-o și noi. Beth a strâmbat din nas până când Jeremy i-a întins o plăcintă cu brânză ambalată individual. Ea a luat-o, ușor calmată.
- Evie, ai văzut asta?
Maria își scosese telefonul. I-a șters ecranul de firmituri de plăcintă și mi l-a arătat. Era website-ul monden Bârfe, zvonuri, calomnii.
Monica Reed îi dă papucii tânărului iubițel.
- E peste tot, a spus ea. Au avut o ceartă monstru în public.
Maria a făcut o pauză pentru un efect dramatic.
- El a spus că nu avea nevoie de încă o mamă, iar ea i-a spus lui că nu avea nevoie de un altreilea copil, ci de un partener care să nu fie intimidat de succesul unei femei.
Eu am dat din cap, zâmbind din pricina celor spuse de ea, dar nu am putut să nu am un sentiment de milă față de BIA. Era un nesimțit, însă o despărțire putea fi, oricum, un lucru foarte urât și fără să-și bage nasul presa din toată țara.
Maria m-a privit îngândurată și și-a luat telefonul înapoi.
La celălalt capăt al cârciumii, lumea se agita. Pe când toți prietenii mei își întindeau gâturile ca să vadă ce se petrecea, eu mi-am scos telefonul. Aveam un mesaj de la Ben, însă am deschis mai întâi conversația cu BIA.
Roșco: Ești bine? Am văzut știrea.
BIA: De ce n-aș f?
Roșco: Ești sigur? Pentru că eu am o listă de filme din categoria Inimi frânte, verificată și testată, pe care ți-o recomand. E garantat că o să te facă să te simți mai bine.
BIA: Mersi, Roșco. Dar nu e frântă. Spune-mi despre meet-cute.
Bine. Dacă nu voia să vorbească despre asta, n-aveam de gând să insist. În plus, l-aș fi putut înveseli doar povestindu-i despre cea mai recentă încercare a mea de a cunoaște pe cineva.
Roșco: Mai întâi de toate, casa a venit la pachet cu un șobolan uriaș.
- Ce fac oamenii ăia acolo? a întrebat Jeremy, lingându-și degetele de foaie de plăcintă.
M-am uitat în direcția în care se uita el.
Un bărbat chel, masiv, alăturase două mese de biliard și le acoperise cu șipci. Oamenii începeau să elibereze spațiul, de parcă ar fi fost ceva normal. Bărbatul a adus o scapă cu roți, îmbrăcată în pânză neagră, care fusese sprijinită de peretele din fund.
Atunci Beth a sărit, brusc, în picioare.
- Mă duc să dau un telefon! a spus ea, strecurându-se cu greu pe lângă scaunul meu. Voi fi cea mai bună domnișoară de onoare.
BIA: Ce casă?
Am derulat mesajele în sus, ca să-i reamintesc de imaginea pe care i-o trimisesem.
Nu era nicăieri.
Am simțit pe șira spinării un fior rece ca gheața. Mi-am verificat mesajele trimise.
Ben. Îi trimisesem lui Ben un mesaj în care îi spuneam că petrecerea se dusese de râpă numai din cauza lui, iar el răspunsese.
Ben: Ce pot să fac?
O, nu! Trebuia să limitez pagubele. Trebuia să-i explic pur și simplu că fusese o biată greșeală.
- O-o, a exclamat Jeremy, făcându-mă să-mi ridic privirea.
Și-a strecurat în gură restul de plăcintă. Eu m-am uitat din nou în direcția privirii lui și l-am văzut pe bărbatul cel chel și masiv croindu-și drum spre masa noastră.
Maria a încercat să strângă rapid firmiturile cu muchea palmei.
- Care dintre voi îl caută pe Lawrence? a mormăit bărbatul.
- Evie, aici de față, a spus Sarah repede.
Privirea neimpresionată a bărbatului a întâlnit-o pe a mea.
- Vino cu mine, atunci.
Eu m-am uitat la prietenii mei, căutând ajutor.
- Fii în centrul acțiunii, m-a îndemnat Jeremy.
- Ai să fii bine, mi-a spus Maria, luându-mi telefonul din mâna încleștată și dându-mi un mic ghiont. Noi suntem aici.
Sarah și-a ridicat propriul telefon.
- Mă asigur că avem filmat tot ce se întâmplă, indiferent ce-o fi.
Poate că ei nu mă iertaseră cu adevărat.
Am pornit fără tragere de inimă pe culoarul pe care bărbatul îl crease printre oamenii din bar - oare el era Lawrence? Brațele i se bălăbăneau pe lângă corp, decorate cu niște mușchi de ziceai că purta aripioare gonflabile pentru înot. Nu era genul meu, dar, ca s-o fac fericită pe Sarah, chiar trebuia să am o atitudine pozitivă. În plus, băusem mult gin.
Bărbatul m-a condus la mesele de biliard acoperite. Deasupra erau acum puse o masă și un scaun. El mi-a întins mâna, iar eu i-am prins-o automat. Însă și-a smuls mâna, iritat. De fapt, o întinsese doar ca să-mi arate că trebuia să urc scara. Am făcut-o, iar atunci am văzut că cineva pusese o lumânare aprinsă și un trandafir roșu pe masă.
Urma să particip la o primă întâlnire în văzul tuturor? M-am uitat înapoi la prietenii mei, care mi-au făcut cu mâna.
După ce m-am așezat, un reflector s-a aprins direct deasupra mea. Toți ochii s-au întors către mine. Deodată, în cârciumă s-a auzit muzică. Globul de discotecă din tavan a început să se rotească, iar pânza neagră a fost ridicată de pe scară și am văzut că treptele erau acoperite cu sclipici roz.
Eram pe o scenă.
Bărbatul chel ținea acum în mână un microfon.
- Doamnelor și domnilor, Viziunea Vulpii are onoarea să vi-l prezinte, revenit definitiv de data asta, pe consăteanul nostru cabaretist și travestit mai frumos ca o regină, Lawrence al Labiei, cu faimosul său karaoke.
Ce?
O femeie superbă, îmbrăcată într-un costum de gimnastică negru cu sclipici, mulat pe corp, cu ciorapi de plasă, păr blond extrem de des și platforme foarte înalte în picioare, a pășit către scenă cântând „Big Spender” al lui Shirley Bassey.
S-a uitat către mine, genele-i dese și lungi fluturând într-un semn pe care mi l-a făcut din ochi.
Era bărbatul de mai devreme, de la bar, cel cu sprâncenele acelea frumoase și îmbrăcat impecabil.
Muzica a fost lăsată mai încet și el/ea a anunțat:
- Mai întâi, o mărturisire.
Și-a aplecat capul către microfon, cu unghiile licărindu-i.
- E adevărat. Am fost pentru scurt timp sedusă de Copila Călăului.
Apoi și-a coborât vocea.
- N-am putut rezista plăcintelor ei.
Clienții au râs.
- Acum am auzit că obrăznicătura asta roșcovană a întrebat de mine toată seara. Așa că, draga mea...
Lawrence și-a ridicat unul dintre picioarele alea lungi și zvelte pe masă, în semișpagat.
- ...ce ai de gând să faci cu mine?
Sunt sigură că am scos un țipăt ascuțit.
- Ce-ai zice dacă mi-ai spune ce cântec ai dori să cânți?
Eu m-am holbat implorator la prietenii mei, dar ei erau mult prea ocupați cu savurarea spectacolului.
- Ei bine?
Lawrence mi-a pus microfonul la gură.
M-a măsurat din cap până-n picioare, ridicând din umărul împodobit cu pompoane.
- În regulă.
Muzica s-a schimbat.
- Toată lumea să bată cât poate de tare din palme pentru „Love Machine”... cântată de Fata Singură.
Clineții din cârciumă au izbucnit în râs, iar mie mi-au luat foc obrajii.
Am observat schimbare și, înainte să mă dezmeticesc, prietenii mei urcau în grabă scara să mi se alăture.
- Nu e singură! a strigat Maria, gâfâind.
Sarah a luat microfonul de la Lawrence cel amuzat, iar Jeremy m-a tras și m-a ridicat în picioare.
- Haide, Nicola, să le arătăm cu se face.
Dar, înainte să dăm curs acelei amențări, în cârciumă s-a auzit un urlet:
- Ce se petrece aici?!
Toată lumea a tăcut mâlc, muzica întrerupându-se brusc când un ofițer de poliție și-a făcut loc printre oameni ca să examineze, la lumina lanternei, care era treaba cu scena aceea „îndoielnică”.
- Domnule polițist, a spus Lawrence al Labiei, care acum era întruchiparea demnității pure. Cu ce vă putem fi de folos?
- N-am venit aici pentru tine, i-a răspuns bărbatul.
Lângă mine, Jeremy a scos un sunet ciudat.
Exact atunci am văzut că lanterna ieșea din pantalonii polițistului.
- Sarah Mathers, a strigat polițistul, smulgându-și pantalonii de pe el dintr-o singură mișcare. Ai fost o fată foarte neascultătoare. Treci cu fața la perete și desfă picioarele! Imediat!
Maria, Sarah și Jeremy s-au strâns în spatele meu pe când dechideam ușa casei. Am pășit în holul întunecos.
- Atenție, Sarah, a spus Jeremy, clătinându-se puțin. Ai să-ți dai seama în curând că Linda a luat decizia corectă rămânând la cârciumă.
- Linda n-a avut de ales, a spus Sarah, amenințătoare. Știa de politica mea Fără Penisuri.
- Ești pregătită?
Eu și Maria am luat-o fiecare de câte o mână.
- Sunt pregătită, ne-a spus ea, vitează.
Eu am inspirat adânc și am aprins lumina.
Sarah a început să respire sacadat.
- O, fetelor.
Camera de zi fusese umplută cu baloane cu heliu, roz-aurii, care mascau tavanul umed, creând o pădure de panglici ondulate.
Am pășit cu toții, încet, în cameră.
Pe chipul Mariei se citea o uimire fără margini.
- Ce-i asta? m-a întrebat ea în șoaptă.
Panglicile mă gâdilau pe obraz.
- Habar n-am.
Am aprins proiectorul, dând la o parte baloanele care ajunseseră în fața ecranului. Prima imagine era cea cu noi costumați ca în Frumușica. Jeremy a făcut lumina mai mică. Baloanele au început să sclipească delicat.
Cine făcuse așa ceva? Singurii oameni care mai știau despre casă erau BIA și Ben.
Evie: tu ai fost?
Maria a acoperit una dintre canapele cu un cearșaf, iar prietenii mei s-au așezat cu toții pe ea, în fața ecranului.
- Haide, Evie. Avem vin.
Au început să se mire care mai de care de fotografii, iar eu mi-am scos telefonul.
Ben: Proprietarul s-a ocupat de livrare. Vei primi înapoi banii pentru casă.
- A fost Ben, le-am spus eu.
Nu-mi zisese nimic despre baloane cu o zi înainte, atunci când luasem proiectorul de la Gil`s. De ce ar fi...
Am simțit că mi se făcea rău, căci mi-am adus aminte că el încă mai credea că eu îl acuzasem de ruinarea petrecerii. Cu toate câte se întâmplaseră, uitasem să dau explicații. Baloanele erau o scuză.
- Am știut eu că-mi place de el, a spus Jeremy.
- Să nu-ți vină idei, l-am avertizat, în timp ce m-a tras și m-a așezat lângă el. Asta nu dovedește decât că eu chiar sunt ridicolă.
Trebuia să-l lămuresc pe Ben. Groaza mi se zvârcolea în stomac, amestecată cu alcoolul.
Evie: Nu știu ce să spun. Mulțumesc, Ben. Scuze că te-am făcut să te simți obligat să ne ajuți. Îi scrisesem mesajul ăla idiotului de BIA, nu ție. NIMIC din toate astea n-au fost vina ta. Dacă ajută la ceva, află că datorită ție Sarah are un sfârșit de săptămână frumos.
Mesajul Ben scrie a apărut și a dispărut de pe ecran de câteva ori.
Ben: BIA? Deci sfârșitul de săptămână petrecut la țară a fost de fapt, planificat pentru o întâlnire amuzantă?
Prima mea reacție a fost de jenă, apoi m-am simțit imediat cotrariată. Făceam un pas înainte, doi pași înapoi cu Ben. De ce-l deranja așa de tare că organizam acele întâlniri amuzante?
Evie: Îți mulțumesc pentru baloane. Și pentru fotografii. Și pentru ajutorul tău... Dar nu e nevoie să faci pe Domnul Judecătot cu mine.
Și cu asta - mi-am aruncat telefonul pe mochetă, apoi am revenit la prietenii mei și la fotografii.
Ben nu aranjase imaginile în ordine cronologică. În timp ce priveam, îmbrățișându-ne tot mai strâns cu fiecare fotografie, au început să se distingă anumite teme. Vacanțe, aniversări, instantanee în care râdeam cu gura până la urechi, imagini cu mine scriind la laptop...
Undeva, în acea parte a creierului meu care se afla încă la câțiva milimetri deasupra nivelului de alcool, a încolțit gândul că acea succesiune de imagini nu arăta a ceva făcut de Ben „în doi timpi și trei mișcări”.
Cioc, cioc, cioc!
Am tresărit cu toții de sub plapuma cu care ne înveliserăm în timpul somnului la grămadă, pe canapea.
- Ce-i asta? a întrebat Maria, luându-se cu mâinile de cap. Ne mișcăm?
Jeremy era pe scaun, înfășurat într-un cearșaf de pat, ca o cristalidă. Ne-a privit, clipind somnoros, apoi m-a întrebat:
- Evie, care parte ticăloasă a planului tău mai e și asta?
- Ar fi bine să fie o livrare de mâncare la domiciliu. Nu ne-ar strica niște sandviciuri, a fost de părere Sarah.
Cioc, cioc, cioc!
M-am încruntat, străduindu-mă să-mi amintesc programul.
- O, Doamne, nu, mi-am adus eu aminte. E Centrul de Pregătire Militară Barbara.
- Nu, nici să nu te gândești, a spus Jeremy.
Am dat plapuma la o parte, m-am dat jos cu mare greutate din pat, apoi am încercat să rămân în picioare în timp ce camera se învârtea cu mine.
- Evie, m-a conjurat Sarah. Nu mai pot face față acestei petreceri organizate de tine. Spune-le să plece.
- Tu ai vrut o oră de sport! i-am răspuns eu, dezmembrând baricada din perne pe care o construiserăm noaptea trecută ca să acoperim gaura de sub ușă și să împiedicăm, astfel, vizita nedorită a prietenului rozător al lui Jeremy. Oricum, ai să fii răsfățată după asta. La ora 11 vine cineva de la Șerlacuri la Shelley.
Jeremy a ridicat capul.
- Sună vreunul dintre numele astea a ceva real?
I-am aruncat o privire disperată și am tras zăvorul ușii de la intrare.
- Evie, mi-a spus Sarah, ascunzându-se sub plapumă. Din partea mea, poți să-i spui Barbarei să-și bage antrenamentul militar în dos.
În ușă stătea un bărbat îmbrăcat într-un palton elegant. În spate lui, o mașină neagră aștepta în stradă. El a zâmbit pe sub nasul care i se înroșise de frig.
- Cu ce vă pot ajuta? l-am întrebat, gândindu-mă, într-o clipă de naivitate prostească, la momentul acela din Vacanța în care Jude Law apărea la ușă.
- Am venit să vă conduc la conacul Shrewksbury.
Zâmbetul i-a devenit mai larg.
- Ar trebui să plecăm acum, dacă doriți să nu ratați programările la spa. Asta - dacă nu cumva ați prefera să mi le bag în dos, a spus el zeflemitor.
Sarah a apărut numaidecât lângă mine.
- Spa? a icnit ea. Spa-ul de la Shrewksbury? Nu-mi pasă cum ai făcut asta, Evie, dar ai nimerit-o și tu, în sfârșit. Hideți cu toții, mișcați-vă fundurile! Treceți imediat în mașină!
Creierului meu de vată i-a luat ceva timp până să proceseze totul. Ben făcuse asta. În loc să refacă rezervările, angajase un șofer. Asta însemna că toată duminica lui Sarah era exact așa cum sperase ea.
- E foarte tare văduvul ăsta, a fluierat Jeremy din spatele nostru.
Da. Era, pe drept cuvânt, Văduvul cel Tare. Iar eu cum îi mulțumisem cu o seară în urmă? Făcându-l Domnul Judecătot.
CAPITOLUL 24
Poziția țestoasei
INT: AGENȚIA DE IMPRESARIAT PENTRU SCENARIȘTI WILLIAM JONATHAN MONTGOMERY & FIII
MARȚI, 15 IANUARIE, 7.24 A.M.
Evie e la computer, scriind ceva, absorbită cu totul. Singura lumină vine de la lampa ei de birou. La capătul coridorului, în biroul lui Monty, e întuneric încă. Ea își ia cafeaua și vrea să bea o gură, moment în care își dă seama că are cana goală.
Am oftat, mi-am pus cana înapoi pe birou și am început să-mi verific corespondența primită. Aveam încă peste o sută de e-mailuri necitite, ca să nu mai pun la socoteală sutele de solicitări de la scenariști care sperau ca Monty să-i reprezinte. Sau maldărul de contracte de pe biroul meu, care-mi ajungeau până în dreptul nasului.
Îmi petrecusem ziua de dinainte consemnând aventurile din zilele Meet-Cute-Vacanță-Romantică, și, deși o mare parte a sfârșitului de săptămână fusese un dezastru total, a scrie despre el îmi dădea aproape un sentiment de ispășire.
Îi promisesem lui BIA să nu mai am rețineri la scris. Petrecusem, fără să-mi dau seama, o zi întregă scriind. În clipa în care îi trimisesem ultimul raport despre Vacanța Romantică, el mi-l și ceruse pe următorul.
BIA: E rândul tău, Roșco.
Roșco: Ăsta nu-i un joc.
BIA: Păi, și atunci acum se face că eu câștig?
Oricât de enervant ar fi fost, nu greșea întru totul. Producătorii îi ceruseră să termine Actul Doi până la sfârșitul lui ianuarie. Eu ar fi trebuit să fac tot ce-mi stătea în putință pentru ca BIA să li-l trimită.
Căsuța poștală a țiuit. Sarah.
Pe drumul de întoarcere, priete întâlniri amuzante, așa c-am fost destul de sigură că între noi totul mergea bine. Totuși, am citit cu precauție mesajul lui Sarah.
Evie, vreau să știi că m-am gândit mult și intens la asta. Am decis să te iert pentru că mi-ai ruinat petrecerea burlăcițelor. Pentru acest act de generozitate al meu trebuie să-i mulțumești prietenului tău, Ben.
Cât despre florile pe care le-ai trimis, știu că sunt cumpărate, probabil, din banii pe care i-ai economisit cu petrecerea mea. Dar tot apreciez gestul, pentru că ești atât de săracă.
- Cu plăcere, Sarah, am murmurat.
Îi trimisesem un mesaj lui Ben, în care îi mulțumeam din suflet cu privire la tot ce făcuse pentru Sarah, oferindu-mă să-i dau banii pentru baloane, precum și pentru șoferul care ne dusese la Shrewksbury. Răspunsul lui fusese: „Nu-ți face griji”. Răspuns pe care, oricât am încercat, n-am reușit să-l descifrez.
De asemenea, continua e-mailul, am mai găsi un album pe stickul USB pe care a fost stocat colajul meu de fotografii. Presupun că albumul e al lui Ben, din moment ce stickul USB îi aparține. N-ai spus că e fotograf. Din puținul pe care l-ai spus, se pare că ține la intimitatea lui. Așa că, din dorința de a te scuti să te frămânți cu privire la subiectul ăsta, m-am uitat eu prin toate fotografiile. Ai un prieten foarte talentat!
La finalul mesajului, Sarah inserase un link către un fișier.
Am pus cursorul pe el. În ciuda chibzuinței lui Sarah, tot aveam impresia că aș fi comis o indiscreție dacă aș fi deschis acel fișier. Putea fi ceva personal, putea să conțină, de pildă, fotografii vechi cu soția lui... Ar fi trebuit să-i respect intimitatea.
Mi-am mușcat buzele.
Ideea de a găsi ceva - orice - despre Ben era prea tentantă.
Am dat clic. Fișierul era uriaș. L-am lăsat să se descarce pe fundal, bâțâind din genunchi cât timp am așteptat.
În sfârșit.
Conținea peste o sută de imagini.
Prima fotografie era cea a unui lac înghețat. M-am relaxat puțin. N-aveam de ce să mă simt vinovată că mă uitam la fotografia unui lac. Nu era nimic personal. Am dat clic pe următoarea, și pe următoarea, ușurarea mea transformându-se într-un fel de dezamăgire. Ben nu apărea în niciuna dintre ele.
Am continuat să dau clic, cu bărbia sprijinită în palmăă, zăbovind câte puțin asupra fiecărei fotografii. Privit prin obiectivul lui Ben, peisajul avea o viață proprie.
- Of, Ben, am murmurat.
Fiecare imagine era încărcată de o dragoste nestăpânită pentru viața sălbatică pe care o surprinsese fotograful. Exista curaj în priveliștea cascadei ce se prăvălea pe marginea unei faleze săpate în stâncă, într-un tumult de ape înspumate. Venerație, în fața aisbergurilor azurii înșirate de-a lungul unei plaje cu nisip negru.
Greșisem atunci când crezusem că erau doar fotografii profesionale; toate acele fotografii erau personale pentru Ben.
Oare de ce abandonase el acest imens, incredibil har?
Privind fotografiile, simțeam că reușeam să-l cunosc, în sfârșit pe adevăratul Ben. Deși, după cum încurcasem lucrurile la acel sfârșit de săptămână, aveam toate șansele să nu ajung niciodată să aflu mai mult.
Sunetul ușii de la intrare deschizându-se m-a trezit din gânduri. S-au auzit voci pe scări. M-am întors la album, gândindu-mă că erau contabilii cu care împărțeam bucătăria. Pe urmă am auzit o inconfundabilă voce foarte afectată. Monty.
Am verificat să văd dacă nu pierdusem cumva noțiunea timpului. Nu era nici măcar 8 dimineața.
Ce? În 7 ani, singurele dăți în care Monty venise la birou înainte de ora 10 fuseseră ocaziile în care nu-și dăduse seama că se schimbase fusul orar. Care să fi fost motivul venirii lui la ora asta? Era devreme, chiar și pentru mine.
Monty a ajuns în capul scărilor.
- Bună dimineața, am spus eu, un pic cam târziu.
- Zău așa, Evelyn, ai putea încerca să pari ceva mai puțin surprinsă, mi-a zis Monty sec trecând pe lângă scaunul meu.
Pe urmă a apărut persoana care-l însoțea, iar mie mi-a căzut fața.
- B... Ezra, am spus eu, zăpăcită că era cât pe ce să-i spun BIA.
Mi-am dat seama că mă holbam. Cu tunsoarea aia răvășită, costisitoare, cu pomeții ăia ridicol de înalți și cu zâmbetul lui de Hollywood, părea atât de nepotrivit în biroul nostru meschin. Eram de atâtea ori enervată de omul ăsta, încât uneori era ușor să uit cât de absurd de frumos era.
BIA nici măcar nu m-a privit atunci când a trecut pe lângă mine. Era de parcă relația noastră revenise în punctul de dinaintea înțelegerii pe care o făcuserăm. Am fost șocată de cât de mult se schimbase relația asta în decursul ultimelor luni, din moment ce acum indiferența lui mă durea.
Obișnuiam să cred că BIA nu era altceva decât un nesimțit. Acum înțelegeam că era doar el însuși cu toată lumea, fără compromisuri. Desigur, asta însemna că se purta destul de frecvent ca un nesimțit, dar dovedise că putea și să fie mult mai mult decât atât. Așa că - de-a ce se juca?
Chiar înainte să închidă ușa biroului lui Monty, BIA a întors capul către mine și mi-a făcut cu ochiul.
Eu m-am prefăcut că tastam ceva, neluându-mi însă ochii de la fereastra lui Monty.
L-am văzut pe BIA plimbându-se prin birou și gesticulând în timp ce vorbea. Mai auzeam câte un cuvânt prin pereții subțiri. Mi s-a părut că mi-am auzit numele.
După spaima trasă de Anul Nou, îl pusesem pe BIA să jure încă o dată că n-avea să-i spună lui Monty despre înțelegerea noastră. Dat fiind că Evie-bețiva i se destăinuise deja lui BIA că slujba îi era în pericol, îi spusesem, după aceea, că Monty cu siguranță m-ar fi concediat dacă afla. El jurase să nu sufle o vorbă.
Așa că ce naiba făcea?
BIA a dispărut din raza mea vizuală, iar eu m-am dat cât mai în spate pe scaun. Dacă aș fi putut vedea reacția lui Monty, la ceea ce-i spunea BIA, aș fi avut o idee despre ce se petrecea.
M-am împins cu vârfurile picioarelor în perete, înclinându-mă puțin pe spate. Puțin și mai pe spate... Încă puțin. Gata. Acum îl puteam vedea din nou pe BIA. Avea ceva în mână.
Scaunul mi s-a clătinat în chip îngrijorătoor. M-am legănat doar preț de o secundă, apoi gravitația a preluat controlul.
Privirea lui BIA s-a îndreptat spre fereastră, și m-a văzut prăvălindu-mă pe spate cu scaun cu tot, speteaza oprindu-se în peretele dindărătul meu, iar eu rămânând blocată la 90 de grade, cu picioarele în aer.
Apoi și-a făcut apariția Monty, încruntat de parcă aș fi făcut-o înadins, și a tras de șnurul jaluzelei, care a coborât până la jumătate și s-a oprit. A ridicat-o cu putere înapoi și a mai încercat încă o dată s-o coboare.
În timp ce Monty era preocupat de jaluzea, eu i-am surprins privirea lui BIA, am zâmbit și am ridicat discret două degete în aer. BIA a înălțat din sprâncene, iar eu m-am prins de brațele scaunului înainte ca Monty să poată vedea cum asistenta lui îi arăta degetul mijlociu clientului lui numărul 1.
În timp ce Monty era preocupat de jaluzea, eu i-am surprins privirea lui BIA, am zâmbit și am ridicat discret două degete în aer. BIA a înălțat din sprâncene, iar eu m-am prins de brațele scaunului înainte ca Monty să poată vedea cum asistenta lui îi arăta degetul mijlociu clientului lui numărul 1.
Monty reușise să coboare jaluzeaua doar până la jumătate în momentul în care a renunțat și a plecat, furios, de la fereastră.
Când BIA a ieșit din biroul lui Monty, eu mă ridicasem deja și răspuneam la e-mailuri. Nici de data asta nu m-a privit pe când trecea pe lângă mine. Eu m-am uitat lung după el, simțind cum mi se răcise sângele din pricina emoției.
- Evelyn! a strigat Monty. În biroul meu. Acum.
Când am intrat, Monty părea fermecat de un mic teanc de hârtii de pe biroul lui.
- E totul în regulă?
El a ridicat privirea, cu degetele dansându-i pe marginea hârtiilor, de parcă ar fi vrut să verifice dacă mai erau încă acolo.
- E vorba despre Ezra, a spus Monty. A adus Actul Doi.
Pentru o clipă, n-am putut vorbi. Pe urmă m-am auzit spunând:
- Dar... a venit devreme.
- Ei bine, nu e chiar terminat încă.
Aha! Măcar adusese ceva.
- Cum e?
- Excelent, mi-a răspuns Monty, oarecum visător.
Am dat drumul răsuflării pe care mi-o ținusem. Ar fi trebuit să fiu fericită, și eram, dar de ce trebuia BIA să fie atât de exasperant cu toată chestia asta? Măcar mi-ar fi putut spune că scria. În schimb, mă eliminase din nou.
- Trebuie să mărturisesc că nu mi-am dat seama cu adevărat cât de mult îl ajuți.
Eram atât de preocupată de gândul că tare mi-ar fi plăcut să-i dau una în cap lui BIA cu Oscarul lui, că aproape nici n-am auzit. Monty. Mă lăuda.
Fața i s-a luminat când mi-a spus:
- E cu totul diferit față de Inimă sângerândă, desigur, dar cred că Ezra scrie un scenariu foarte bun, Evelyn.
Văzându-l pe Monty așa, era simplu să mi-l imaginez în același scaun în urmă cu 15 ani, înainte ca uzura să-și fi cerut drepturile, stingându-i strălucirea.
- Păi, mi-ar plăcea să-l citesc, i-am spus eu.
A devenit din nou atent la mine, și aș fi putut să jur că am văzut o urmă de vinovăție în expresia lui.
- Nu ți l-a arătat?
Eu am clătinat din cap.
Monty și-a încelștat degetele pe marginile scenariului lui BIA.
- Toate la timpul lor.
A tras filele mai aproape de el.
- Noi... Noi doi trebuie să vorbim, Evelyn. Ezra și-a exprimat niște mari îngrijorări în ceea ce te privește.
Eu eram prea uluită ca să-i răspund.
- Cu privire la volumul tău de muncă.
- Volumul meu... de muncă?
Monty și-a dres glasul.
- Ezra e îngrijorat că ești distrasă.
Prin „distrasă”, am presupus că BIA se referise la alți scenariști, precum și la puțina viață personală care-mi mai rămăsese. Imberb arogant și nesuferit!
- Ezra face mai progrese cu scrisul și vrea să-ți protejeze timpul, ca să ai mai multă vreme să-l asițti pe el. Motiv pentru care am luat o decizie.
Monty a făcut o pauză. Eu mi-am ținut răsuflarea, pregătindu-mă pentru ce urma.
- Nu trebuie să-ți reamintesc câte depind de scenariul ăsta. Mă bazez pe tine c-ai să te asiguri că Ezra termină restul. Fără distrageri, a continuat Monty, aranjându-și un stilou pe birou. Așadar, am să iau măsuri pentru ca tu să te poți concentra pe clientul tău.
- Pe al meu?
Monty a șters cu mâneca fotografia înrămată a lui Richard Attenborough.
- Chiar trebuie să-ți spun pe litere? La cererea lui Ezra, îți transfer temporar ție răspunderea pentru el. Asta înseamnă, desigur, că trebuie să-ți eliberezi ceva mai mult din timp și să te concentrezi pe ajutorul pe care ai să i-l dai lui Ezra. Sunt sigur că nu trebuie să-ți mai aduc aminte de faptul că el are nevoie de o anumită cantitate de atenție. Până la termenul-limită am să fiu foarte atent la volumul tău de muncă și chiar am să...
Aici a bombănit ceva.
- Nu te-am auzit bine.
- Am să preiau o parte din munca ta, a șuierat Monty, de parcă îi smulsesem cuvintele din gură. Chiar trebuie să facem tot ce se poate ca să nu se oprească din scris, Evelyn. Numai pe el îl avem. Cum Alessandro a ieșit din scenă...
A lăsat fraza neterminată.
- Am crezut că lucrurile mergeau bine... am murmurat.
Fusesem ușurată să-l văd pe Monty interesat de cineva nou, chiar dacă eu fusesem aceea care-l găsise. Dacă am fi semnat cu Alessandro, ni s-ar mai fi ușurat puțin povara de pe umeri. Eu îi văzusem filmele de scurtmetraj - era un talent care trebuia luat în serios.
- Îl curta un alt agent, a spus Monty, închizând ochii.
Chestii de genul ăsta se întâmplau tot timpul în branșă. Totuși, îmi dădeam seama că de data asta Monty fusese foarte afectat. O parte din mone se întreba: oare lucrurile ar fi stat altfel dacă aș fi reușit eu să vorbesc cu Alessandro?
- Se pare că nu i-a păsat foarte tare de cariera lui. A semnat cu Geoffrey & Turner.
Asta explica situația.
- Îmi pare rău, Monty, am spus eu cu glas scăzut.
Nici mie, nici lui nu ne plăcea agenția Geoffrey & Turner, în privința asta eram mereu în consens.
- A ales cioara de pe gard. O să-și învețe lecția în curând, a concluzionat Monty, părând să încerce să-și alunge gândul ăsta din minte. Adu-mi contractul Miller și lista ta cu lucruri de făcut.
Una era să-mi spună că urma să-mi facă treaba, și alta era să-l văd făcând-o efectiv.
- Nu mai sta să te holbezi la mine cu gura căscată! Ezra are nevoie de tine.
Am încercat să nu par prea fericită atunci când am pus pe biroul lui Monty un teanc uriaș de contracte.
El s-a holbat, cu o oroare abia mascată, la teancul care se clătina. Pe urmă mi-a luat din mână carnetul de notițe și s-a uitat pe lista de îndatoriri.
- A trecut ceva vreme de când am făcut chestii de genul ăsta. Dar, să fim serioși, nu e chiar atât de complicat.
- Asta e doar prima pagină, am spus eu, aplecându-mă peste birou și răsfoind carnețelul.
Monty a pălit, apoi și-a suflecat mânecile.
- Ai să vezi acum cu ochii tăi un agent adevărat la treabă. Iar tu, haide, pleacă!
- Mai e ceva, am spus eu. Dacă lucrez cu Ezra, am nevoie de acces la contul de cheltuieli.
M-am întors la biroul meu și am văzut că mă aștepta un mesaj nou.
BIA: Cu plăcere!
Roșco: Acum vorbești cu mine? Ar fi trebuit mai întâi să mă întrebi.
BIA: Păstram aparențele pentru Monty. N-am uitat că mi-ai spus că ți-e slujba în pericol. Mai avem doar o lună. Trebuie să grăbești pasul dacă vrei să termin scenariul. Altfel cum ai să reușești să cunoști pe cineva la timp?
Am rezistat tentației de a da cu telefonul de perete. Fusese atât de lăudat pentru scenariu - cum să-și fi dorit să-l termine fără ca mai întâi să fie nevoie ca eu să mă fac de râs?
BIA: Trebuie să știi deja cât de mult mă ajută rapoartele tale. Ca să pot termina, de acum încolo trebuie să faci cel puțin două întâlniri pe săptămână. Ar trebui să-mi fii recunoscătoare. Îți dublez șansele de a te îndrăgosti... și ai nevoie de tot ajutorul pe care-l poți primi.
M-am trântit pe scaun. Două întâlniri pe săptămână? Una fusese mai mult decât suficientă. Nu eram sigură că aș fi putut face față dublei umilințe.
M-am întrebat de ce tot insista BIA să mă îndrăgostesc. Când făcusem înțelegerea mă gândisem că, dacă măcar reușeam să-l fac pe BIA să se reapuce de scris, el ar fi terminat și ar fi uitat de restul întâlnirilor amuzante. Iar acum el scria pentru prima oară după mulți ani și tot insista cu partea aia de înțelegere a mea. Era clar că depășise faza de blocaj, așa că de ce mai lega de întâlnirile astea?
Roșco: De acord... DACĂ, de acum încolo, îmi trimiți săptămânal ceea ce-ai scris.
BIA: De câte ori? Am să-i trimit agentului meu ceea ce-am scris, Roșco.
Roșco: Corectează-mă dacă greșesc: nu sunt eu agentul tău?
Cele 3 puncte au apărut și dispărut de câteva ori, de parcă BIA își începuse răspunsul, apoi se răzgândise. Până când, într-un final:
BIA: După ce se termină toată povestea asta, ar trebui să ieșim să bem ceva și să rezolvăm toată această tensiune sexuală dintre noi.
Mi-am dat ochii peste cap. Se vedea de la o poștă că încerca să mă fenteze.
Și totuși, n-am putut să nu-mi amintesc de momentul acela pe care-l petrecuserăm împreună chiar înainte de Crăciun, atunci când BIA mă dusese acasă la mama. Eu alunecasem, iar el mă prinsese și, preț de o secundă, aproape că păruse să se înfiripe ceva între noi. Am alungat acea amintire.
Roșco: Două întâlniri pe săptămână, iar tu îmi trimiți săptămânat paginile scrise.
BIA: Bine. Le trimit săptămânal. Lui Monty.
Promitea să trimită săptămânal. Gata cu așteptarea încordată până când se sinchisea el să trimită paginile scrise. Aici obținusem ceea ce doream. La urma urmei, ca să fiu promovată trebuia doar ca el să scrie.
Roșco: De acord!
CIOC, CIOC, CIOC!
Monty era la fereastră, folosindu-se de două degete ca să despartă lamele orizontale ale lajuzelei și să tragă cu ochiul prin ele. Mi-a făcut semn să plec, apoi mi-a arătat ușa.
- Pleacă, pleacă odată! a spus el, cu vocea estompată din pricina geamului care ne despărțea.
Nu-mi dădeam seama prea bine ce se aștepta să fac eu pentru BIA la ora 9 într-o dimineață de marți, dar mi-am strâns totuși lucrurile.
M-am gândit la lista pe care o întocmisem împreună cu prietenii mei. În cazul în care aș fi făcut față la două întâlniri pe săptămână, oare puteam împinge lucrurile și mai departe? Dacă trebuia să respect condiția ridicolă a lui BIA, aceea de a-l întâlni pe Domnul Final Fericit, atunci cu cât mergeam la mai multe întâlniri, cu atât mai bine.
Trebuia să reiau controlul.
Și, mi-am zis eu, strecurând în geantă cardul bancar al lui Monty, s-ar fi putut chiar să-mi placă.
CAPITOLUL 25
Nu sunt la birou
De la: Evelyn.Summers@WJM.co.uk
Către: TheEzraChester@ezrachester.com
Subiect: STRICT CONFIDENȚIAL: Meet-cute la coadă
16 ianuarie, 19.03
Am atașat acestui mesaj relatarea încercării mele de a recrea întâlnirea din Graba strică treaba.
Ca să rezum: mi-am petrecut toată ziua rugând bărbați să mă lase să le-o iau înainte la coadă și încercând să înnod o conversație. Există, în mod cert, câteva tipuri de cozi la care metoda asta funcționează mai bine decât la altele. Spre exemplu, coada de la toaleta bărbaților. Cel puțin ai o scuză bună. Ai văzut cozile de la toaletele femeilor?
Am încercat să sar peste rând la poștă. Din păcate, tipul care m-a lăsat încerca să afle dacă se putea trimite cu poșta un animal viu, cu confirmare de primire. E foarte greu să flirtezi când bărbatul din fața ta cară, într-o cutie, un șarpe pe care e decis să-l expedieze în Australia.
În caz că te întrebai: da, e posibil să trimiți animale vii cu Royal Mail. Păcat doar că la poștă timpul de aștepare e așa de lung încât probabil că animalele respective nu supraviețuiesc cozilor.
Toate cele bune,
Evie
De la: Mont@WJM.co.uk
Către: Evelyn.Summers@WJM.co.uk
Subiect: Întrebare importantă - URGENT
17 ianuarie, 13.45
Dragă Evelyn,
Le prezint ultima lucrare a lui Michael Mayhew unor producători în după-amiaza asta și n-am timp s-o citesc. E ca și cum le-aș propune Povestea slujitoarei fanilor lui Top Gear. Vreau să forțez limitele cu prezentarea asta.
Ți se pare în regulă? Dă-mi de veste înainte de 2 p.m. dacă nu ți se pare.
Sincere salutări,
Monty
De la: TheEzraChester@ezrachester.com
Către: Evelyn.Summers@WJM.co.uk
Subiect: Trebuie să te străduiești mai mult
17 ianuarie, 17.43
Nu pune cantitatea înaintea calității, Roșcovano. Încă nu-mi dai toate informațiile. Mi-ai promis că n-ai să mai faci asta, ai uitat? Chiar nu ești rea! Chiar deloc! Ar trebui să ai mai multă încredere în tine. Așa că renunță la toate descrierile și dă-mi mai mult dialog.
O să am nevoie să-mi trimiți încă o relatare până la sfârșitul săptămânii.
E
De la: Mont@WJM.co.uk
Către: Evelyn.Summers@WJM.co.uk
Subiect: Simon - URGENT
18 ianuarie, 11.32
Dragă Evelyn,
Sunt la telefon cu Simon de două ore. Literalmente, îți scriu mesajul ăsta în timp ce el vorbește. ai are o singură scenă de scris și tocmai acum are nu știu ce criză existențială.
Ce să fac, Evelyn?
Ajutor.
Sincere salutări,
Monty
De la: Evelyn.Summers@WJM.co.uk
Către: TheEzraChester@ezrachester.com
Subiect: STRICT CONFIDENȚIAL: Piedica
19 ianuarie, 17.15
Îți e chiar atât de greu să spui „te rog”, Ezra?
Te rog să citești relatarea pe care am atașat-o mesajului și care reconstituie întâlnirea din Capcana iubirii. Filmul acela nu-i o comedie romantică, dar are o scenă meet-cute care cerea să fie onorată. Deși nu sunt sigură ca asta e exact ce-am făcut. Mi-a permis să cunosc câteva dintre cele mai rafinate restaurante din Londra. Ce păcat că mi s-a interzis intrarea, de acum înainte, în cele mai multe dintre ele.
Se pare că, dacă ai de gândi să pui cuiva piedică într-un restaurant, trebuie să întinzi foarte mult piciorul. Eu am fost nevoită să mi-l întind până în mijlocul intervalului dintre mese ca să se împiedice de el un bărbat. Asta face explicațiile mult mai complicate după, crede-mă.
Privind restrospectiv, aș vrea să fi ales un restaurant fără fețe de masă. Pentru că atunci când cad, oamenii au tendința să se agațe, în drum spre dușumea, de tot ceea ce le e la îndemână. A fost ca în trucurile alea cu fața de masă, doar că mâncarea, în loc să rămână neclintită la locul ei, ajunge pe magician, care tocmai a aterizat cu fața într-un rizoto cu fructe de mare.
Am consemnat fiecare tentativă a mea de la această întâlnire amuzantă. Raportul e, în mare parte, dialog. Sper să fie mai mult pe placul tău.
Toate cele bune,
Evie
De la: TheEzraChester@ezrachester.com
Către: Evelyn.Summers@WJM.co.uk
Subiect: TE ROG
20 ianuarie, 01.12
Da, este mai bine. Ține-o tot așa, te rog. Și trimite-mi acum, te rog.
E X
De la: Evelyn.Summers@WJM.co.uk
Către: TheEzraChester@ezrachester.com
Subiect: STRICT CONFIDENȚAL: Liftul (AKA bonus meet-cute)
22 ianuarie, 18.34
Găsești, atașasă, relatarea scenei meet-cute din lift, ca în filmul 500 de zile cu Summer.
Asta a necesitat mare parte din zi, 3 magazine universale și aproximativ 57 de drumuri cu liftul până să reușesc.
E foarte greu să găsești pe cineva care să asculte The Smiths destul de tare ca să te apuci și tu să fredonezi (dezvăluire: n-am găsit).
A trebuit să mă descurc cu ce-am găsit.
Iată un scurt rezumat:
Eu: bat pe umăr un bărbat: Dumnezeule, este... Gloria Estefan?
El: roșindu-se, furios: E o compilație Spotify. Privește împrejur la ceilalți din lift. Sunt doar melodii alese la întâmplare.
Eu: insist ADOR melodia asta.
Ca să vezi! Se pare că idealul lui de femeie nu e cineva care știe pe de rost toate versurile melodiei „Rhythm Is Gonna Get You”.
Poate că nu ești în temă, dar unele lifturi mai vechi încă au un buton pentru oprire în caz de urgență. Iar dacă un tip mai în vârstă, care călătorește cu sus-numitul lift, e predispus, spre exemplu, la accese de panică, nu-i trebuie mult ca să-l apese. O femeie care se pornește din senin să cânte în gura mare e un stimulent minunat în sensul ăsta.
A trecut deja o săptămână. Ai primit 3 rapoarte de la mine.
E timpul să trimiți și tu paginile.
Evie X
De la: TheEzraChester@ezrachester.com
Către: EvelynSummers@WJM.co.uk
Subiect: re: STRICT CONFIDENȚIAL: Liftul (AKA bonus meet-cute)
24 ianuarie, 02.20
Scrisul tău e foarte plastic, Roșco. Serios. M-am simțit ca și cum aș fi fost cu tine în lift. Mai ales acolo unde tipul oprește muzica și tu decizi că termini totuși cântecul. Am simțit și eu, ca cititor, cât timp a trecut până să vină mecanicul care v-a scos de acolo.
E X
P.S. Paginile vor fi trimise după ce vor fi gata.
De la: Monty@WJM.co.uk
Către: EvelynSummers@WJM.co.uk
Subiect: Căsuța poștală plină??? URGENT
24 ianuarie, 11.32
Cred că am o problemă cu căsuța mea poștală. Îmi tot spune că e plină. A trebuit să șterg din e-mailuri doar că să ți-l pot trimite pe ăsta. De ce sunt așa de multe?
De asemenea, nu prea știu ce sistem de îndosariere ai, așa că am pus contractele în orice spațiu gol am găsit.
De la: EvelynSummers@WJM.co.uk
Către: TheEzraChester@ezrachester.com
Subiect: STRICT CONFIDENȚIAL: Am avut o înțelegere
24 ianuarie, 13.22
Trimite-le acum, Ezra. Nu mai merg la nicio întâlnire până nu le trimiți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu