Casa somnului, Jonathan Coe

 ............................................

6.

       Doctorița Madison stătu picior peste picior, după care reveni la poziţia iniţială şi se aplecă în faţă. Nu mai părea la fel de stăpână pe ea ca de obicei.

   - Te-am minţit de dimineaţă, rosti ea pe neaşteptate. Am fost adoptată. S-a întâmplat când aveam trei săptămâni. Noii părinţi mi-au spus Sally, numai c-am urât numele ăsta de când mă ştiu, aşa că după ani de zile, când mi-au dezvăluit numele adevărat, m-am hotărât imediat să-l folosesc. Pe lângă asta, am avut un frate geamăn şi l-a chemat într-adevăr Robert.
   Terry clătină din cap, uluit nu de povestea în sine, ci de toate acele întorsături ale lucrurilor care îi aduseseră acum faţă în faţă.
   - Am ştiut că tu eşti, zise el. Am ştiut că nu se putea să fie altfel. Dar, vezi tu, a trecut o groază de vreme de când n-am mai fost atent la feţele oamenilor şi n-am mai putut să le recunosc. Iar aseară ţi-am auzit numele mic pentru prima oară. Însă... însă oricum, ce s-a întâmplat? Ţi-ai întâlnit părinții adevărați? Ai mai dat de Robert?
   Cleo dădu din cap.
   - Da. Până la urmă i-am găsit. A fost prea mare curiozitatea. Deocamdată păru să nu mai aibă nimic de spus pe marginea acestui subiect.
   - Şi zici c-aţi fost prieteni buni?
   - Da. Foarte apropiaţi.
   - Ai ţinut legătura cu el după ce-aţi terminat universitatea?
   - Am încercat să-i scriu o dată sau de două ori. Dar, din cine ştie ce motiv, nu cred c-a mai vrut să rămână în contact cu niciunul dintre noi. Pur şi simplu a dispărut.
   - A ştiut cineva unde s-a dus? Şi-a pus vreodată cineva întrebarea?
   - Da, sunt convins.
   Cleo îşi îndreptă privirile spre mare. Avea ochelari fumurii, ale căror lentile se închideau tot mai mult la culoare pe măsură ce reflectau strălucirea soarelui, făcând ca expresia din ochii ei să fie imposibil de ghicit. Într-un fel, reticenţa ei începu să-l neliniştească pe Terry, care după un timp căzu pradă unei bănuieli negre, fără nume.
   - Mai... e... Trăieşte, nu?
   După o pauză îndelungată, ea răspunse:
   - Nu.
   Terry îşi înclină capul. Cine ştie din ce motiv, anticipase acest lucru; vestea îl pleoşti, însă fără să-l surprindă foarte tare.
   - Drace, spuse el, oftând adânc. Ştii, am fost sigur... uneori chiar m-am întrebat dacă n-o să termine în felul ăsta.
   - Cum? întrebă Cleo, cu o notă tăioasă în voce.
   - Sinucigându-se.
   - N-am spus că a făcut-o.
   - Nu, dar aşa s-a întâmplat, nu?
   Doctoriţa privi undeva în faţă, fără să răspundă.
   - Ai idee de ce?
   Tot niciun răspuns.
   - Cum?
   - Cred c-a fost vorba de-o femeie, zise ea atât de încet şi cu eforturi atât de mari, încât Terry izbuti cu mare greutate s-o înţeleagă. O femeie de care era îndrăgostit până peste cap. Cât despre cum...
   Îşi scoase ochelarii, se şterse la ochi şi continuă intr-o răsuflare:
   - Într-o noapte a intrat cu maşina într-un zid. Pe o stradă din South London. Fără scrisori de adio, fără nimic.
   - Bietul Robert, murmură Terry.
   Apoi se cufundă într-o tăcere neputincioasă. Ştia că până la urmă discuţia asta, sau amintirea ei, avea să-i trezească anumite sentimente – resturile unor supărări sau regrete de demult –, dar deocamdată rămase cu privirea fixată la orizont, fără să trădeze nimic. Când o rază a soarelui care apunea ţâşni de după un nor şi se reflectă în apă cu o strălucire ameţitoare, avu viziunea fugară a zidului unei fundături din South London, alb şi strălucitor în lumina farurilor de la maşina cu care Robert intrase în el. Se întrebă dacă în clipa aceea se gândise măcar puţin la prietenia lor, dacă existase o amintire cât de mică...
   - Când a fost asta? întrebă el într-un târziu.
   - Acum 8 ani.
   - Şi îl ştiai de mult?
   - Nu. Ne văzuserăm pentru prima oară cu doar câteva luni mai devreme.
   - Totuşi, cred c-a fost ceva extraordinar, spuse Terry, străduindu-se - atât pentru Cleo, cât şi pentru el - să vorbească pe un ton mai vesel. Să-ţi întâlneşti fratele geamăn - jumătatea, omologul tău - după atâţia ani. Cât aveai pe-atunci, 26-27...?
   Se întrerupse, văzând-o pe Lorna, care ieşise pe terasă cu un mesaj pentru doctoriţa Madison.
   - Avem o tânără cam ciudată la primiri. Am încercat să stau de vorbă cu ea, dar spune că vrea să vă vadă personal.
   - În ce problemă vrea să mă vadă?
   - Doreşte să rămână aici peste noapte. Spune c-a vorbit în somn şi că-şi face griji.
   - Cine a trimis-o?
   - Cred că nimeni. Locuieşte în zonă şi a venit la plesneală.
   - Ei bine, fă-i vânt. Nu intră nimeni aici fără trimitere.
   - I-am spus deja.
   Lorna făcu o pauză, după care încercă altceva:
   - Totuşi, avem un dormitor liber. Din cauza anulării ăleia.
   - N-are importanţă, spuse doctoriţa Madison.
   - Da, dar fata asta... insistă Lorna derutată. Spune că v-aţi întâlnit cu ea nu de mult, i-aţi dat o carte de vizită şi i-aţi zis că poate să vină.
   În clipa aceea Cleo îşi aminti de tânăra care stătuse lângă ea pe plajă, în ziua când se întorsese din concediu. Privind în urmă, îşi dădu seama că nu făcuse bine dându-i cartea de vizită, dar presupusese că avea s-o arunce imediat. Chiar şi acum, deşi până la urmă se bucura de venirea ei, era relativ şocată de faptul că îndrăznise să apară neanunţată.
   - Mi-a spus să vă transmit şi numele ei, zise Lorna.
   - Numele?
   - Da. A ţinut morţiş la asta.
   Cleo se încruntă.
   - Habar n-am de ce. Şi, mă rog, cum o cheamă?

   - Limbajul e un trădător, un agent dublu care trece graniţa pe furiş şi fără avertisment în puterea nopţii. E o ninsoare masivă într-o ţară străină, care ascunde formele şi contururile realităţii sub o mantie de o albeaţă nebuloasă. E un câine schilodit, care nu reuşeşte niciodată să facă giumbuşlucurile pe care i le cerem. E un biscuit fragil, care a stat prea mult în ceaiul aşteptărilor noastre, iar acum se fărâmiţează şi se dizolvă în neant. E un continent pierdut.
   Russell Watts îşi ţintui auditoriul cu o privire impresionantă. Se părea că izbutise să le capteze atenția. Doctoriţa Herriot şi profesorul Cole stăteau în fotolii dispuse de o parte şi de alta a patului său. Doctorul Dudden se aşezase chiar pe pat, la fel ca doctorul Myers, care avusese de fapt ideea acestui seminar neprotocolar.
   „E absurd, spusese el la cină, suntem cinci practicanţi distinşi, ne-am adunat aici şi toată ziua ne jucăm cu bebeluşi de jeleu şi curăţătoare de pipă.”
   Doctorul sugerase atunci să încheie ziua la cineva în cameră şi să poarte o discuţie în grup pe marginea unei probleme profesionale serioase, moment în care Russell Watts intervenise, invitându-i pe toţi la el în cameră şi oferindu-se să le citească o lucrare pe care avea de gând s-o prezinte la o conferinţă a analiştilor lacanieni, care avea să se ţină la Paris săptămâna următoare. Titlul ei era Cazul Sarah T., sau eul ca martor.
   Invitaţia fusese acceptată de ceilalţi patru cu mai mult sau mai puţin elan, reacţia cea mai prudentă venind - până la un punct - din partea doctoriţei Herriot. La rândul lui, profesorul Cole, care era din nou destul de prost dispus, manifestase o anumită reticenţă.
   Sunase la spital cu puţin înainte de cină şi fusese informat că pacientul schizofrenic nu numai că fusese externat, dar i se dăduse drumul chiar în seara aceea şi fusese trimis la apartamentul repartizat de primărie în Denmark Hill, unde – din câte ştia profesorul – nu exista nimeni care să poată avea grijă de el. Având asemenea motive de îngrijorare, nu era dispus să asculte cu foarte mare atenţie articolul lui Russell Watts. Mai mult, făcuse carieră lucrând în marile spitale universitare din Londra, iar acest autodidact nonconformist şi statutul lui profesional dubios i se păreau suspecte. Aceste motive, combinate cu scepticismul masiv al englezilor pragmatici faţă de metodologia lacaniană, justificau cu vârf şi îndesat licărul războinic din ochii profesorului.
   - Este o poveste despre limbaj şi despre jocurile la care ne face părtaşi, continuă Russell Watts (citind de pe monitorul laptop-ului). Despre felul cum cade limbajul la învoială cu inconştientul.
   - Despre nelegiuita alianţă dintre ordinea semnificată şi conţinutul reprimat al minţii nevrotice.
   Sarah T. este o tânără care a fost trimisă la mine pentru o serie de şedinţe psihoterapeutice. Generalistul ei a fost de părere că se afla în pragul unei depresii nervoase. Căsătoria ei trecea printr-o perioadă de criză, iar în plus îşi pierduse postul de profesor la o şcoală primară. Nu dormea bine, fapt care la rândul lui tulbura somnul soţului şi adâncea problemele din cadrul cuplului. Pe lângă asta, femeia bănuia că o înşală.
   La prima şedinţă mi-a descris procesul în urma căruia rămăsese fără post. Epuizată din cauză că nu dormea noaptea, aţipise în timp ce preda o lecţie. După câteva minute, când directoarea intrase pe neaşteptate în clasă, o găsise dormind dusă în faţa unei clase unde domnea o dezordine totală. Incidentul atrăsese după sine concedierea. Ulterior se stabilise că avuseseră loc alte câteva evenimente asemănătoare. În clasă erau două eleve în care Sarah avea încredere şi care o trezeau ori de câte ori i se întâmpla să aţipească. Totuşi, de data asta cele două hotărâseră să profite de ocazie şi s-o lase să doarmă, în timp ce restul elevilor savurau momentele de relaş, când nu erau supravegheaţi de nimeni.
   Am întrebat-o dacă îi spusese acest lucru directoarei şi mi-a răspuns că nu, fiindcă „voia să-şi protejeze pupilele”. Formula mi s-a părut cu totul remarcabilă, dar fireşte că m-am abţinut s-o comentez.
   Conform elegantei formule a lui Lacan, „trebuie să recunoaştem nu că analistul nu ştie nimic, ci că nu este subiectul propriei cunoaşteri. Astfel, îi este imposibil să vorbească despre ceea ce ştie”.
   La a doua şedinţă, după 5-6 minute, Sarah a adormit buştean şi nu s-a mai trezit până la sfârșitul consultaţiei. Şi mai interesant, când a deschis ochii a părut ferm convinsă că purtase un dialog însufleţit pe durata ultimei ore. Oare visase această convorbire? Am fost nevoit să mă întreb. Era prea devreme ca să trag concluzii, însă am decis să-i stimulez aceste amăgiri fascinante percepând onorariul complet pentru o şedinţă de 60 de minute.
   În cursul următoarelor câteva întrevederi, discuţiile noastre s-au axat, fortuit şi agreabil, pe trei subiecte principale: visele lui Sarah, destrămarea continuă a căsătoriei şi istoria vieţii ei sexuale.
   Visele lui Sarah se împărţeau în două categorii bine definite.
   Multe nu aveau niciun element fantastic, fiind în schimb puternic ancorate în realitate şi în diverse detalii lumeşti, adeseori domestice. În ciuda caracterului lor terestru, aceste vise puteau fi extrem de animate, în aşa fel încât uneori tinerei îi venea greu să deosebească evenimentele lumii onirice de viaţa reală. I-am cerut un exemplu şi mi-a spus că odată adormise în timp ce făcea corectura unui articol de revistă şi visase că „scosese” o notă infrapaginală, lucru care nu se întâmplase de fapt. Mi-a descris urmările neplăcute ale acestui vis, dar acestea au fost mai puţin interesante decât verbul ambiguu „a scoate”, care, după cum sunt convins că ştiţi, se poate referi de asemenea la scoaterea partenerului în oraş – preludiul actului sexual, în multe cazuri – sau chiar la un asasinat, în cazul formulei „a scoate din joc”.
   Pe de altă parte, Sarah avea anumite vise bizare, pline de imaginaţie, care se situau la limita coşmarurilor. În aceste vise apăreau frecvent şopârle, şerpi şi mai cu seamă broaşte.
   „Ţi-e frică de broaşte?” am întrebat-o la un moment dat.
   „Poate că da, a răspuns Sarah. Îmi provoacă repulsie, dar în acelaşi timp mi-e milă de ele.”
   „De unde până unde o reacţie atât de complexă?” am mai întrebat-o.
   „Din cauza ochilor, a spus ea. Nu-mi place că au ochii bulbucaţi. Le face să pară urâte şi vulnerabile.”
   Iar pe urmă mi-a povestit o întâmplare ciudată din studenţie. La o petrecere de sfârșit de semestru, un student le spunea câtorva prieteni un banc obscen, cu un broscoi care făcea sex oral. Conform celor spuse de Sarah, tânărul descrisese batracianul cu lux de amănunte fizice. În clipa când ajunsese la poantă, ea râdea deja la fel ca restul grupului, dar dintr-o dată îşi pierduse controlul şi intrase într-un fel de leşin. Şi de această dată m-am abţinut de la comentarii, deşi concluzia care trebuia trasă era limpede...
   - Bineînţeles: Sarah era narcoleptică, spuse profesorul Cole.
   Russell Watts îşi ridică privirile surprins.
   - Poftim?
   - Un caz evident de narcolepsie. Subiectul prezenta trei dintre simptomele clasice.
   - Nu vă urmăresc.
   - Somnolenţă excesivă pe timp de zi, vise animate înaintea somnului propriu-zis şi cataplexie declanşată de râs. Trei dintre principalele simptome ale narcolepsiei. Nu sunteţi de acord?
   Se uită în jur, pentru a obţine confirmarea. Doctorul Myers dădu din cap hotărât, iar doctoriţa Herriot spuse: „Da, categoric”.
   - Dumneavoastră ce ziceţi, domnule doctor Dudden? În fond, sunteţi specialist în ale somnului.
   Doctorul Dudden părea să se gândească la altceva. Culoarea îi dispăruse din obraji şi din când în când sorbea neliniştit dintr-un pahar cu apă.
   Acum, dându-şi seama că-i fusese adresată o întrebare directă, izbuti să îngaime ceva de genul „A, sigur, narcoleptică, fără îndoială”, după care, pe un ton aparent detaşat, îl întrebă pe Russell Watts:
   - Ca procedură profesională, presupun că aţi schimbat toate numele reale în cazul ăsta, nu? Russell Watts îl privi curios şi răspunse:
   - Ei bine, nu. Nu procedez aşa. Când lucrezi într-o disciplină care se ocupă atât de amănunţit de chestiunile lingvistice şi terminologice, studiile de caz sunt de multe ori nesemnificative dacă se înlocuiesc numele.
   - Le explicaţi lucrul ăsta şi pacienţilor? întrebă doctorul Myers.
   - Bineînţeles, spuse Watts, întorcându-se spre profesorul Cole. Cu privire la narcolepsia lui Sarah, cred că aveţi dreptate. E un lucru de care ar fi trebuit să-şi dea seama medicul ei curant.
   - Mă mir foarte tare că nu şi-a dat.
   - Înţelegeţi foarte bine că toate astea s-au întâmplat cu nişte ani în urmă. Sindromul era mult mai slab conştientizat.
   - Dar dumneavoastră n-aţi realizat deloc?
   - Cazul ăsta m-a interesat sub alte aspecte, bâigui Russell Watts, evitând privirile profesorului şi revenind cu ochii pe monitorul computerului. În situaţia asta... avem de-a face... Aşa cum am spus deja, cu o poveste despre limbaj şi... şi despre discurs... După cum o să reiasă imediat, dacă mă lăsaţi să continuu fără să mă mai întrerupeţi.
   -Vă rog, spuse doctorul Myers. Continuaţi, cum să nu. M-aţi făcut foarte curios.
   - Perfect, zise Watts, rulând textul de pe monitor înainte şi înapoi, ca să-şi continue prezentarea. Unde rămăsesem...
   - Concluzia care trebuia trasă era limpede, îl ajută profesorul Cole pe un ton egal.
   - A, da, exact. Bun, mai departe. Lui Sarah i-a venit foarte greu să vorbească despre seara când fusese spus bancul, iar când i-am sugerat să se întrebe de ce, a devenit evazivă. Totuşi, până la urmă au ieşit la lumină câteva lucruri interesante. La petrecere erau de faţă, printre alţii, o femeie alături de care Sarah trecuse recent printr-o experienţă sexuală, precum şi un bărbat care nu se mai mulţumea cu rolul de prieten apropiat şi voia cu aceeaşi patimă să devină iubitul ei. Pe bărbat îl chema Robert şi a dispărut oarecum misterios şi brusc din viaţa ei la puţin timp după seara în discuţie.
   După ce am aflat că Sarah întreţinuse raporturi sexuale atât cu femei, cât şi cu bărbaţi, mi-am dat seama că făceam progrese; iar când mi-a povestit diverse amănunte despre prietenia dintre ea şi Robert, multe lucruri au început să se limpezească. Mi-a explicat, de pildă, că în studenţie avuseseră aceeaşi baie şi că odată, la puţin timp după ce făcuseră cunoştinţă, intrase din greşeală peste el şi-l găsise stând în cadă, cu o lamă de ras în mână şi cu apa plină de sânge.
   „Ce-ai simţit când l-ai văzut în halul ăla?” am întrebat-o.
   „Am fost foarte tulburată.” „Fiindcă ai crezut că încerca să se sinucidă?” „Nu, a răspuns Sarah. Nu asta am crezut.” De fapt, deşi n-a fost în stare să recunoască, mi-am dat seama că îl bănuia pe Robert că-i ghicise secretul sexualităţii, moment în care – conform presupunerilor ei – încercase să se castreze ca să intre pe aceeaşi lungime de undă cu natura ei sexuală.
   În această fază a analizei, căsătoria lui Sarah începuse să scârţâie. Tânăra aflase cu certitudine că Anthony, soţul ei, o înşela.  Lucrul care o înfuriase cel mai rău fusese faptul că acesta nu o întâlnise pe cealaltă femeie întâmplător şi nepremeditat, ci în urma trimiterii unui anunţ pentru rubrica „inimilor singuratice” din revista Private Eye – o metodă bine cunoscută de închegare a legăturilor adulterine în rândurile clasei de mijloc londoneze.
   Sarah se certase urât cu soţul ei şi chiar îl atacase, după care acesta îşi făcuse bagajele şi părăsise domiciliul conjugal.
   „Cum anume l-ai atacat?” am întrebat-o. „L-am ars la biluţe”, a spus ea. Am rugat-o să repete şi s-a conformat, pe un ton categoric şi triumfător: „L-am ars la biluţe”. V-aş sugera să ţineţi minte cuvintele astea şi să le analizaţi atent, fiindcă în ele se află, la nivel microcosmic, întreaga cheie a nevrozei lui Sarah.
   Între timp, la fiecare şedinţă au apărut noi şi noi detalii ale prieteniei dintre ea şi Robert. De exemplu, a vorbit în repetate rânduri despre o după-amiază petrecută cu el pe o plajă, în compania unei fetiţe de care trebuiseră să aibă grijă toată ziua. Cu această ocazie, se pare că Robert construise un castel de nisip foarte meşteşugit cu ajutorul fetiţei, care începuse să-i spună „Omul Nisipurilor” -apelativ pe care Sarah pare să şi-l fi întipărit foarte bine în minte.
   Tocmai acest ultim amănunt m-a convins că era momentul s-o pun pe Sarah în faţa propriei obsesii – o obsesie care îmi devenise cât se poate de clară, aşa cum o va percepe şi distinsa asistenţă, dar pe care ea însăşi o ignora cu desăvârşire. Sarah avea, fireşte, obsesia ochilor ei, a vulnerabilităţii lor, temându-se să nu li se facă vreun rău şi să nu fie atacaţi. Oare nu asta se afla şi la originea sentimentelor ei intense, dar ambigue, faţă de broaşte? Nu aşa se explica şi formula neobişnuită pe care-o folosise când se referise la cele două eleve: „Am vrut să-mi protejez pupilele”? Nu acesta era motivul pentru care se simţise crunt trădată de felul în care o înşelase soţul – trimiţând un anunţ la o revistă intitulată Private Eye?
   I-am prezentat toate aceste observaţii şi i-am pus întrebarea, extrem de importantă, dacă îşi amintea vreo experienţă traumatizantă de demult în care să-i fi fost antrenaţi ochii, îndeosebi într-un context erotic sau sexual. Graţie sondării mele atente, nu după mult timp adevărul a ieşit la iveală.
   Pe când era studentă, mi-a spus Sarah, avusese o relaţie profundă cu un student la medicină pe nume Gregory. Acesta fusese primul ei... îmi pare rău, domnule doctor Dudden, vă simţiţi bine?
   Toţi ceilalţi se întoarseră spre colegul lor, care dădea impresia că se înecase brusc cu apa din pahar. Doctoriţa Herriot îl bătu zdravăn pe spate, iar doctorul Myers luă câteva şerveţele de hârtie şi încercă să şteargă picăturile de lichid împrăştiate pe cuvertură.
   - Da, da, n-am nimic, spuse el, roşu la faţă şi cu răsuflarea tăiată. Am băut nişte apă şi a luat-o pe unde nu trebuia, atâta tot.
   - Pot să merg mai departe?
   - Sincer să fiu, răspunse doctorul Dudden, capabil din nou să vorbească, toată povestea asta mi se pare niţeluş fantezistă. N-ar fi bine să mai auzim şi pe cineva ale cărui metode sunt mai riguroase şi mai... hm... ştiinţifice?
   - Nu mai am mult. Câteva pagini şi-am terminat.
   - Cred c-ar trebui să-l ascultăm până la capăt, spuse doctoriţa Herriot. Pe mine una m-a prins, recunosc.
   Profesorul Cole şi doctorul Myers fură de acord cu ea, iar Russell Watts continuă să citească.
   - Fusese primul ei iubit în adevăratul sens al cuvântului, şi am întrebat-o dacă a fost fericită în primele etape ale relaţiei lor.
   „Da, a răspuns Sarah. Mă invita la masă şi mă ducea la concerte. Îmi plăcea să ies cu el.”
   Cu toate acestea, anumite aspecte din comportamentul lui au început s-o alarmeze. De exemplu, îi plăcea s-o privească în timp ce dormea şi îl fascina îndeosebi activitatea pe care susţinea că o discerne dincolo de pleoapele ei în perioada de somn cu Mişcare Vizuală Rapidă. Uneori se trezea brusc şi-l găsea vârându-i o lanternă în ochi, sau chiar atingându-i pleoapele şi supunându-le unei anumite presiuni. Tiparele somnului ei, care nici aşa nu erau foarte ritmice, au cunoscut tulburări importante cu începere din acel moment. Tot Gregory fusese cel care o dezvirginase pe Sarah, iar ulterior sexul a jucat un rol din ce în ce mai important în relaţia lor. Mi-a declarat despre el că era un amant viguros, dar în acelaşi timp nepriceput şi nesatisfăcător...
   De data asta, un veritabil jet de apă îi ţâşni din gură doctorului Dudden şi-i împroşcă pantalonii profesorului Cole. Profesorul sări în picioare cu un strigăt enervat şi începu să se şteargă pe pantaloni cu o batistă pe care o ținea în buzunar.
   - Pentru Dumnezeu, omule, ce-ai păţit? se zborşi el. Nu poţi doar s-o bei, ca toată lumea?
   Doctorul Dudden îi sări în ajutor şi începu să-şi folosească propria batistă ca să şteargă pantalonii profesorului.
   - Vă rog să mă iertaţi, îmi pare foarte rău, spuse el cu un glas chinuit. A fost o neglijenţă crasă din parte-mi. Atât doar că – nu ştiu cât mai pot să tolerez... amatorismul flagrant al abordării acestui om...
   - Ascultă-l până la capăt, bine? mârâi profesorul Cole. De asta ne-am strâns aici. O să avem timp berechet să ne certăm după ce termină. Acum stai jos şi lasă-l pe om să vorbească.
   Doctorul Dudden se aşeză umil la loc pe pat şi, imediat după calmarea relativă a spiritelor, Russell Watts îşi citi încheierea lucrării.
   - Mi-a declarat despre el că era un amant viguros, dar în acelaşi timp nepriceput şi nesatisfăcător. Mai mult decât atât, în scurt timp a început să-şi încorporeze fascinaţia pentru ochii lui Sarah în înfăptuirea actului sexual propriu-zis. În centrul dragostei lor carnale se afla ceva căruia ajunseseră să-i spună „jocul” şi în care îi atingea ambii ochi cu degetele întinse, exercitând o presiune tot mai mare pe măsură ce se apropia de orgasm şi însoţindu-şi invariabil acest procedeu cu repetarea rituală a formulei „hai la spionat cu ochiul fermecat”. (Cuvântul „spionat” fiind, după cum nu cred că mai e cazul să amintesc, strâns legat de sintagma „detectiv particular”.)
   „Ţi-a provocat vreo durere fizică?” am întrebat-o.
   „Nu, a răspuns Sarah, nu mi-a făcut rău niciodată.”
   „Dar te-ai gândit că ar putea să-ţi facă?”
   „E posibil, într-un cotlon îndepărtat al minţii.”
   „Iar el ştia lucrul ăsta? Nu cumva tocmai aici era şpilul jocului?”
   „Da, presupun că aici era.”
   „Pentru el? Sau pentru amândoi?”
   Sarah n-a putut – sau n-a vrut – să-mi răspundă la ultima întrebare, dar acest fapt nu a avut mare importanţă, fiindcă deţineam deja toate datele şi am fost mulţumit fiindcă atât cauza, cât şi amploarea problemelor ei îmi erau foarte limpezi. Şi deşi ar fi fost de-a dreptul iresponsabil din partea mea să împărtăşesc vreuna dintre aceste concluzii pacientei, îmi voi încheia lucrarea cu o sinteză a ideilor principale, în folosul auditoriului.
   „Ochiul” nu este doar instrumentul prin care percepem vizual lumea din jur; e vorba aici şi de „eul” cel mai lăuntric, aflat în centrul ei. Erotizând ochii lui Sarah, legându-i indisolubil în mintea ei de aşteptarea plăcerii sexuale, Gregory îi conferise un aşa-numit apetit pentru violare, pentru penetrarea „eului”, pentru siluirea miezului ei cel mai intim, pe care nici el, nici alt bărbat sau altă femeie nu fuseseră vreodată în stare să-l satisfacă...
   - Ah, vă rog, spuse doctoriţa Herriot.
   - Lăsaţi-l să termine, rosti excedat doctorul Myers. Mai e puţin şi ne-am lămuri de tot.
   - Sarah nu ştia acest lucru, continuă Russell Watts. Iar la un anumit nivel, se temea de dorinţa masculină; se temea, de fapt, de falusul însuşi şi de puterea lui teribilă, aiuritoare. Iată de ce dormea atât de prost cu soţul ei în pat: de teamă că, la fel ca Gregory, şi acesta avea s-o aştepte să adoarmă neputincioasă, pentru ca după aceea să încerce să-i penetreze „eul”. La un alt nivel însă, nu era oare acesta exact lucrul pe care şi-l dorea cel mai mult? Din ce alt motiv adormea cu o asemenea regularitate ziua, în compania străinilor? Pur şi simplu fiindcă dorea să se lase la mila lor, să se prosterneze în faţa lor în poziţia clasică a celui care doarme, să-i invite – bărbaţi şi femei deopotrivă – să joace împreună acel „hai la spionat cu ochiul fermecat” de odinioară. Ei bine, da, mă tem că Sarah avea şi ceva de curvă.
   - Zău că m-am săturat, interveni doctoriţa Herriot. Nu mai am chef să ascult şi alte tâmpenii.
   Însă Russell Watts era prea prins în propria retorică pentru a mai ţine cont de alte întreruperi. De exemplu, nici nu observă că doctorul Dudden ajunsese să stea pe pat aplecat în faţă, cu dinţii încleştaţi şi cu mâinile albite, strângând atât de tare paharul cu apă, încât ameninţa să-l spargă dintr-o clipă în alta.
   - E limpede, continuă el, ridicând vocea şi vorbind într-un ritm care semăna din ce în ce mai bine cu un galop oratoric dement, că exista un singur bărbat care, cel puţin în fanteziile ei, i-ar fi putut satisface dorinţa arzătoare de violare: Robert – absentul, negăsitul, misteriosul Celălalt care dispăruse atât de deplin din viaţa ei. Nu e de mirare că fusese oripilată, după ce-l surprinsese în baie în cursul acelei după-amieze, la gândul că se castrase şi se lepădase de falus, adică de semnificantul măreţ şi filoprogenitiv care îi definea sexul.
   Căci de fapt pe Robert, îl dorea cu adevărat, în toată splendoarea lui palpitantă şi virilă; altminteri de ce l-ar fi învrednicit cu numele de „Omul Nisipurilor” – acea figură legendară căreia copiii îi permit în fiecare noapte să le intre în ochi şi să lase în urmă semne ale prezenţei sale invadatoare?
   Şi am putut fi sigur de acest lucru dintr-un motiv foarte simplu: fiindcă Sarah mi-l spusese personal. Căci ţineţi minte – limbajul este un amant crud şi infidel; este un trişor care ne împarte numai jokeri; este un flaut îndepărtat într-o noapte pâcloasă; este lumina din frigider, care nu se stinge niciodată când ne uităm înăuntru; este o răscruce şi totodată un cuţit în apă.
   Dar, în definitiv, ce îmi spusese Sarah când o întrebasem cum îşi atacase soţul necredincios? „L-am ars la biluţe”, aşa îmi răspunsese. Să se fi referit într-adevăr în clipa aceea la cearta avută în familie? Bineînţeles că nu; în acest caz, ar fi putut spune simplu: „i-am tras una în coaie”. Nu, ceea ce făcea de fapt era să-şi articuleze dorinţa de falus. Când a folosit cuvântul „ars”, n-a vrut să spună „i-am ars o lovitură”, ci „am ars de dorinţă”. De asemenea, când a pomenit de „biluţe”, nu s-a referit la testicule, la organele de reproducere lovite şi deformate ale soţului ei, ci la globii oculari, la propriii ei ochi, la acele minisfere gemene şi încărcate de dorinţă care deveniseră, în straniul ei univers personal şi opto-erotic, nici mai mult, nici mai puţin decât două vagine pe care un capriciu al naturii i le aşezase de o parte şi de alta a nasului.
   Da, ghinionul lui Sarah – ba chiar tregedia ei – a fost că şi-a început viaţa sexuală sub tutela perversă a unui bărbat care, pe lângă că-i fetişiza ochii, se dovedise incapabil să-i satisfacă dorinţele mistuitoare pe care singur i le stârnise. Ca toate femeile, Sarah tânjea după plăcerea sexuală, ceea ce era totodată un fel de a tânji după moarte –  de aici şi fanteziile ei despre asasinat, despre ceea ce „iese din joc”.
   La începutul relaţiei cu Gregory, îi plăcea „să iasă” cu el; însă pe măsură ce relaţia dobândea o dimensiune sexuală, se părea că Gregory nu o mai „scotea”, nu o mai asasina; penisul lui era oricum, numai mortal nu. Iată de ce la originea problemelor lui Sarah s-a aflat caracterul nesatisfăcător al acelei prime relaţii sexuale – adică impotenţa lui Gregory, debilitatea lui falică, inutilitatea propriului pistol, neputinţa de a mai trage şi altceva decât aer în piept, pe scurt, zdrobitoarea lui incapacitate de a-i provoca orgasmul sau măcar ceva apropiat...
   Russell Watts se întrerupse brusc în clipa când doctorul Dudden ţâşni în picioare cu o ultimă exclamaţie dispreţuitoare şi se îndreptă glonţ spre uşă. Când se întoarse ca să li se adreseze celor patru colegi, aceştia observară şocaţi că era stacojiu de furie şi că venele de la gât şi de pe frunte i se umflaseră ca nişte sfori înnodate.
   - Ştiu ce puneţi la cale, spuse el, arătând cu un deget tremurător spre fiecare în parte. Ştiu ce vă coace bibilica, jigodiilor! Toţi sunteţi vârâţi în asta, mediocrităţi de două parale, nemernice şi invidioase! Şi ştiu şi de ce. Fiindcă aţi aflat ce-ncerc să realizez. Ce sunt pe punctul să realizez. Iar prin asta credeţi că mă puteţi opri, nu? Credeţi că puteţi să mă sabotați. Să mă umiliţi. Ei bine, nu puteţi! Oricât de mult v-aţi chinui. Oricât aţi fi de perfizi. Fiindcă ştiu sigur un lucru, am o certitudine de neclintit, dincolo de orice dubiu: aceea că lumea o să-şi aducă aminte de Gregory Dudden mult timp după ce numele voastre or să fie uitate. Aţi auzit? Complet – (iar acum deschise uşa) – cu desăvârşire – (ieşi din încăpere, inspirând adânc pentru rostirea ultimului cuvânt) – UITATE!
   După ce doctorul trânti uşa după el şi străbătu valvârtej coridorul, ceilalţi rămaseră câteva clipe încremeniţi într-o tăcere perplexă. Doctoriţa Herriot vorbi prima. Înţelesese treptat cum stăteau lucrurile, permiţând unui zâmbet leneş să-i lumineze faţa.
   - Gregory Dudden, aşa a spus? întrebă ea, întorcându-se spre profesorul Cole. A zis că-l cheamă Gregory?
   Însă ceilalţi trei încă nu se prinseseră. Doctorul Myers se mulţumi să clatine întristat din cap şi să murmure:
   - Cu cât încep mai repede ancheta aia, cu atât mai bine.

   Beznă la Ashdown, unde Ruby Sharp stă în pat în dormitorul 3.
   Cu electrozii fixaţi pe cap, tânăra se foieşte întruna şi se tot întoarce de pe o parte pe alta. Din gură îi ies anevoie o mulţime de cuvinte mai mult sau mai puţin disparate. Deasupra patului se află un microfon care ascultă, iar în camera de observaţie de alături banda magnetică se derulează de pe o rolă pe alta. În scurt timp cuvintele or să se contopească într-un flux potolit, inegal şi susurat. Timp de câteva minute, Ruby o să-şi dezvăluie secretele la microfon şi pentru banda magnetică.
   Dimineaţa Lorna o să le transcrie, iar doctorul Dudden o să le citească. Însă până atunci Ruby va fi părăsit deja clinica, fără să explice nimic şi fără să-şi ia la revedere.
   Beznă în dormitorul 9, unde Terry stă acum la orizontală, zâmbind fericit. În spatele pleoapelor lui închise, ochii i se rostogolesc de zor; este cufundat în somnul cu Mişcare Vizuală Rapidă, iar în mintea lui are loc un vis dintre cele mai alese. E un vis senzual şi cerebral deopotrivă; îl poartă uşor, fără efort, pe nişte culmi ale plăcerii fizice şi ale iluminării intelectuale pe care nu şi le-ar fi imaginat nici în ruptul capului când era treaz. Nimic din ceea ce i se întâmplă peste zi n-o să egaleze plăcerea, intensitatea şi bucuria acestui vis. Dimineaţa, însă, îl va fi uitat aproape în întregime.
   Beznă şi în salonul 9 – camera de zi a lui Terry – unde Cleo Madison stă la masa de scris, uitându-se la apa mării, aşa cum face seară de seară de săptămână încoace, de la descoperirea acelor cuvinte curioase şi inexplicabile din spatele şifonierului. Discuţiile purtate azi cu Terry au tulburat-o. Minciuna pe care i-a servit-o despre fratele ei Philip a fost prostească şi banală – o improvizaţie stângace, rodul derutei şi al grabei. Cu toate acestea, minciunile spuse despre Robert au fost mult mai elaborate; şi totuşi, deja le regretă, le regretă profund. Pe scurt, nu ştie cum să procedeze cu Terry. Nu se poate decide dacă e bine să-i spună adevărul.
  Încă n-a observat fotografia pe care Terry a aşezat-o pe unul dintre rafturile bibliotecii, în spatele ei; fotografia pentru care a scotocit printr-o întreagă arhivă cinematografică italiană; fotografia pentru care a făcut un drum până la Londra ca s-o recupereze; singurul fragment rămas din filmul pierdut al lui Salvatore Ortese, care fusese cândva marea lui obsesie.
   O singură fotografie în alb şi negru, în care se văd un drum, un peisaj arid, dominat de praf, şi o femeie, o femeie în uniformă de asistentă medicală, care arată cu mâna undeva în depărtare, postată în dreptul unui indicator rutier pe care se află un singur cuvânt, scris într-o limbă străină. Poate că, în clipa când o s-o observe, lui Cleo o să-i vină mai uşor să se decidă.

17

   1984,sfârşit de toamnă
   În oraşul ăsta totul era altfel. Sigur, asta şi urmărise, însă tocmai acest lucru i se părea atât de deprimant, atât de greu de combătut.
   Oamenii erau diferiţi, la fel ca bancurile, umorul şi accentele; autobuzele aveau altă culoare; gustul berii era altul; cerurile erau diferite – mai întinse şi oarecum mai plumburii; casele erau înghesuite una în alta cum nu şi-ar fi închipuit vreodată; zilele păreau mai scurte, iar nopţile mai lungi; numele unora dintre magazinele cele mai mari aveau o rezonanţă nouă şi ciudată; în faţa cinematografelor se găseau afişe nefamiliare, specifice locului, în timp ce ziarul de seară părea scris într-un cod imposibil de descifrat; până şi ceaiul era diferit, ca de altfel şi prăjiturile servite o dată cu el în localul din piaţă.
   Totuşi, încerca să se acomodeze cu acest local. Încerca să se familiarizeze cu mesele lui din pal laminat şi cu sticlele de plastic pe care urmele de ketchup şi de muştar erau încrustate cine ştie de când. Încerca să-l ierte pentru faptul că nu era Cafe Valladon.
   Piaţa părea aglomerată în fiecare miercuri după-masa.
   Robert se aşeza la o masă de la geam şi se uita la oamenii care treceau, studiindu-le chipurile răbdătoare, bătute de vânt, şi mâinile aspre.
   Ar fi vrut ca forfota localnicilor să-i aducă alinare, dar în loc de asta îl trăgea la fund, făcându-l să se simtă şi mai mic, şi mai neînsemnat, şi mai rătăcit.
   Pe când se uita pe fereastra localului, se gândea la ce-i spusese psihiatrul.
   Lui Robert i se recomandase tratamentul psihiatric cu peste 7 ani înainte ca Sarah să-şi înceapă şedinţele de analiză cu Russell Watts şi avusese norocul să găsească un practicant mult mai folositor. Doctorul Fowler era abordabil şi înţelegător, ştia să asculte, dar în acelaşi timp oferea cu generozitate sfaturi şi încurajări. De o lună se întâlneau în cabinetul lui de consultaţii în fiecare miercuri, după ce Robert făcuse al treilea (şi cel mai disperat) apel la Samariteni şi fusese trimis la psihiatru în disperare de cauză.
   Acum, deşi nu-şi revenea cu adevărat, reuşea cel puţin să se concentreze mai bine asupra deznădejdii şi a urii de sine: începea să le înţeleagă şi aproape că era gata să întrezărească, la capătul acestui tunel, posibilitatea fragilă de a le ţine sub control.
   Doctorul Fowler ştia că Robert fusese respins de o femeie, iar acum îşi propunea să vadă de ce îl făcuse să se privească în acest fel – de ce începuse să se considere o fiinţă imposibil de iubit de la natură. Dorea ca Robert să încerce să izoleze acest aspect referitor la propria persoană: Care era lucrul de care femeii nu-i plăcuse niciodată şi pe care, în consecinţă, începuse el însuşi să-l deteste?
   În după-amiaza asta, se lămurise. Îşi ura propriul sex, propriul corp.
   Acesta era singurul lucru care nu-i plăcuse niciodată lui Sarah la el.
   - Te deteşti fiindcă eşti bărbat? îl întrebă doctorul Fowler.
   - Da. Cred că m-am urât dintotdeauna. De când mă ştiu.
   - Ţi-ai închipuit vreodată că eşti femeie? Că trăieşti ca o femeie?
   - Nu. Mă rog, nu încă.
   În seara aceea, găsi deodată soluţia evidentă. O soluţie uluitor de simplă. Beat de emoţie (şi din cauza celor două sticle de vin alb sec în care ajunsese să-şi înece amarul noapte de noapte), îi scrise lui Sarah pentru prima dată. Îi povesti visul din copilărie şi felul cum înţelesese într-un târziu ce voia să-i comunice. Îi spuse că era sigur că aveau să se întâlnească din nou. Îi declară că o iubea mai mult ca niciodată.
   Cu toate acestea, la şedinţa următoare doctorul Fowler îl lămuri pe Robert că soluţia lui nu era chiar atât de simplă cum părea. Nu putea să-şi facă operaţie de sex cât ai pocni din degete, îl informă el. În primul rând, dacă nu avea bani să se ducă la o clinică particulară, lista de aşteptare era de cel puţin doi ani. În al doilea rând, trebuia să-i demonstreze cum nu se poate mai clar doctorului Fowler că asta dorea cu adevărat.
   Din clipa aceea, Robert începu să se ocupe de sarcina primită cu destulă energie. Hainele pe care prinse să le poarte erau mai degrabă androgine decât tipic femeieşti.
   Se machia discret şi se tundea scurt, dar avea grijă să-şi facă permanent şi să-şi tapeze părul. Tot mai mulţi oameni îi spuneau că semăna cu Annie Lennox.
   Hormonii care îi fuseseră prescrişi ar fi trebuit să-i rotunjească şoldurile şi să-i mărească bustul, însă avea impresia că nu făcea altceva decât să se îngraşe. Ori de câte ori ieşea din casă, purta un sutien vătuit.
   Şedinţele ritmice de electroliză îi opreau creşterea părului de pe faţă.
   Începu să facă traduceri tehnice pentru anumite firme din oraş, nerăbdător să răspundă noilor provocări lansate de Comunitatea Europeană. Mai târziu, după ce se convinse că-i stătea bine ca femeie, se apucă de meditaţii particulare la franceză şi la germană. 
   Trăia fără să se facă remarcat şi se întreţinea singur.
   Primul lui mare succes fu Judi. De îndată ce se hotărî să-şi înceapă viaţa ca femeie, se mută într-o altă parte a oraşului, unde o descoperi pe această nouă vecină de palier, de profesie tehnician dentar. Judi nu ghici că intrase în vorbă cu un bărbat. Se împrieteniră la toartă şi chiar dacă Robert o invita foarte rar pe la el, ieşeau de multe ori în oraş, ca să bea ceva sau ca să facă turul cluburilor.
   „Fetele îşi fac de cap”, aşa descria Judi aceste ocazii, însă după ce îşi găsi un prieten şi începu să-l vadă tot mai rar pe Robert, acesta constată că se lipsea cu greu de compania ei.
   Pentru Judi, proprietarul imobilului şi elevii de la meditaţii, Robert era cunoscut acum drept Cleo Madison. La „Madison” ajunsese simplu, fiindcă fusese numele de fată al mamei lui; cât despre „Cleo”, cum s-ar fi putut gândi la altceva? În fond, acesta era numele pe care îl visase Sarah pentru el.
   Nu ştia de unde anume venise, din ce loc ascuns îl scosese la iveală Sarah, din ce perioadă de demult a copilăriei sale, din ce cotlon tainic al propriului inconştient, în aşa fel încât să poată juca un rol nou şi transfigurator în visele ei. Pe de altă parte, nu prea avea idee ce-i spusese cu peste un an în urmă, în timpul acelei întâlniri lungi, vrăjite şi mărturisitoare de pe terasa de la Ashdown, ca s-o facă să viseze ceva atât de inexplicabil ca existenţa unei surori gemene, care fusese despărţită de el imediat după naştere.
   Vorbise despre sentimentul – da, măcar de asta îşi amintea cu adevărat – că avea un corespondent femeiesc, că undeva în lume se găsea un suflet geamăn de femeie pe care voia să-l întâlnească. Se referise de fapt la prietene şi la partenere de viaţă potenţiale (gândindu-se în secret la Sarah, chiar şi atunci), însă ar fi putut fi asta afirmaţia care declanşase visul ei fatal? Probabil că nu avea să afle niciodată. Ştia doar că făcuse un pas ireversibil, de natură să-i transforme viaţa, când Terry şi Lynne îi povestiseră despre visul acela şi când, în loc să nege totul, în loc să li se alăture şi să râdă de Sarah şi de fanteziile ei caraghioase, îi luase apărarea.
   El însuşi o inventase pe Cleo, ca s-o protejeze pe Sarah de râsetele lor. Ce-i drept, însă, o inventase şi Sarah. Ficţiunea aceasta fusese concepută de amândoi, era copilul lor, şi în tot timpul anului îl crescuseră şi avuseseră grijă de el împreună, hrănindu-l cu anecdote, privindu-l cum se dezvoltă – puternic şi sănătos – pe baza regimului oferit de discuţiile dintre ei. Iar acum Robert era gata să mai facă un pas.
   Avea să devină Cleo. Avea să se întrupeze în vedenia lui Sarah. Avea să-i transforme visele în realitate, în cel mai adevărat sens al cuvântului. Exista oare vreun iubit care ar fi putut oferi mai mult?

   1986, vara

   - Dă-mi voie să repet că, dacă o faci, o faci pe propria piele, pe riscul tău şi pe răspunderea ta în ochii autorităţilor civile, prin care înţeleg poliţia, spuse doctorul Fowler. Pricepi?
   - Da, pricep.
   - Bine. Acum vreau să fii foarte atent, fiindcă o să mă refer la nişte aspecte medicale şi juridice. Încă două lucruri. Indiferent ce-o să ţi se întâmple, din punct de vedere legal tot n-o să fii femeie. N-o să poţi să-ţi schimbi certificatul de naştere, fiindcă acolo există o definire a sexului stabilit la naştere, indiferent cât de mult contrazice ea felul cum te consideri acum. În al doilea rând, încercările de-a te căsători cu o altă persoană de sex bărbătesc constituie un delict.
   - Da, ştiu asta.
   - Perfect. Păi, aşa stând lucrurile – dacă ţi-ai făcut bine toate socotelile şi eşti hotărât – o să-ţi fac trimitere la chirurg.
   Robert arboră un zâmbet larg, de uşurare. Nu putuse să se abţină.
   - N-ai bani pentru o clinică particulară, nu?
   - Aşa e, n-am.
   - Atunci mă tem c-o să trebuiască să mai aştepţi.
   - Nu contează, spuse Robert, pipăindu-şi elasticul pantalonilor şi simţind cum îi pulsează sângele în vine. N-are nicio importanţă.

   1988, toamna

   Nu trecu mult şi se împrieteni cu asistentele medicale; de când se hotărâse să devină femeie, descoperise că se comporta mult mai bine în societate.
   Una dintre asistente, pe nume Rachel, ajunsese să-i placă în mod special. Şi chiar ea veni să-şi ia rămas-bun în seara de dinaintea operaţiei.
   - Mâine e ziua cea mare, ciripi ea, aşezându-se la picioarele patului.
   Tocmai ieşise din schimb, iar peste uniformă purta un impermeabil.
   - Cum te simţi?
   Fără să-i răspundă, Robert întinse mâna spre o carte aflată pe noptieră. Întâmplător, îi era din cale-afară de frică.
   Rachel se uită la coperta volumului. Era Graţie şi gravitate de Simone Weil. Clătină din cap.
   - E una din cărţile alea în care, indiferent în ce situaţie eşti, deschizi la întâmplare, citeşti o pagină sau două şi găseşti... fii atentă peste ce-am dat de dimineaţă, spuse Robert. „Acceptarea vidului din noi înşine este supranaturală. Unde poate fi descoperită energia pentru un act care nu poate să ofere nicio contrapondere? Energia trebuie să provină de altundeva. Totuşi, mai întâi e nevoie de o – îşi ridică ochii spre Rachel – de o sfâșiere, de producerea unui lucru deznădăjduit, de crearea obligatorie a vidului.” Ce părere ai? o întrebă el, închizând cartea.
   Rachel făcu eforturi să deschidă gura.
   - Nu ştiu. N-am idee ce vrea să spună.
   - Uneori, în ultimii ani, n-am crezut c-o să rezist, zise Robert. Dar tot de dimineaţă am citit ceva aici. „Trebuie să treacă un timp fără niciun fel de răsplată, naturală sau supranaturală.”
   Rachel găsi de cuviinţă să mute discuţia pe un teren mai sigur.
   - Am auzit c-ai avut musafiri ceva mai devreme.
   - Unul singur, spuse Robert, punând cartea la loc pe noptieră. Maică-mea.
   - Aha.
   - A venit să vadă de mine, cât timp stau aici. Şi-a luat o cameră la hotel.
   - Frumos, foarte frumos din partea ei. Nu prea vezi mulţi părinţi pe-aici, pentru operaţiile de felul ăsta. De obicei, nu vin să-şi îmbărbăteze copiii.
   - Ea a fost de nota zece.
   - Dar tatăl tău? N-are de gând să...?
   - A murit anul trecut.
   - Vai, îmi pare rău.
   - Nu-l mai văzusem de-o veşnicie. Nu prea ne-am dat în vânt unul după altul. Şi nu ştia de... chestia asta.
   Robert rămase nemişcat câteva clipe, ascultând ropotul ploii.
   - Ciudat, am fost convins că într-un fel m-a urât, dar până la urmă mi-a lăsat o sumă frumuşică. Se pare c-a pus ceva deoparte.
   - Ei, nu cred c-o să-ţi prindă rău, spuse Rachel. Pe ce o să-i cheltuieşti?
   - Cu puţin noroc, mă-ntorc la universitate. Vreau să studiez psihologia.
   - Ţi se potriveşte. Pe urmă o să poţi să-i ajuţi pe alţii... pe alţii ca tine. O să le dai sfaturi.
   - Posibil. Deşi, parcă nu m-aş apuca de asta. Mă interesează mai mult somnul.
   - Somnul?
   - Tulburările legate de somn. În primul rând narcolepsia. Am avut cândva o prietenă narcoleptică. Mă rog, pe atunci nu eram sigur, dar între timp am mai citit câte ceva şi e clar că asta era problema. Chiar o să discut cu ea despre asta când o s-o mai văd.
   - Da? Şi când o s-o vezi?
   - În curând, răspunse Robert, reuşind de data asta să zâmbească. Foarte curând.
   Neoanele aprinse, defilând pe deasupra lui în străfulgerări orbitoare, în timp ce e transportat la blocul operator.
   Forfota medicilor şi a asistentelor. Lucirea luminii electrice pe instrumentar.
   Ochii anestezistului, neutri şi inexpresivi, pe când se pregăteşte să-i introducă acul în încheietură.
   Orbirea nopţii... poate-un rău mai mare
   Viziunea blândă a întunericului, pierderea controlului, în timp ce inspiră adânc, închide ochii şi începe să se roage
   ... ca din uitare-adâncă Schimbarea să...
   ... apară.
   Când se trezi, Cleo simţi o durere în zona gâtului, a sânilor, a abdomenului şi între picioare cum nu şi-ar fi imaginat vreodată că putea să îndure cineva.
   Trecu o săptămână până putu să meargă din nou. Durerea, senzaţia de greaţă, sângerările şi scurgerile aveau să continue câteva luni.
   Se dovedi a fi perioada cea mai grea, iar ea trebui să facă apel la toate rezervele de răbdare. Însă aşteptase atâta amar de vreme, încât nu avea rost să se grăbească tocmai acum.
   Voia să nu mai aibă absolut nimic în momentul revederii cu Sarah. Voia să fie pregătită pentru ea.

   1989, primăvara

   Ploaia slabă şi anostă cădea pe parbriz, pe când Cleo mergea cu maşina pe care o închiriase pe drumul de coastă atât de familiar pe vremuri. Lăsase în urmă oraşul şi tocmai începea urcuşul spre promontoriu.
   Trecând prin dreptul şirului de căsuţe unde locuiseră (şi poate încă locuiau) Ruby Sharp şi părinţii ei, se pregăti sufleteşte pentru sentimentele care aveau s-o inunde în valuri la vederea Ashdown-ului. Dintr-o clipă în alta trebuia să cotească, după care clădirea avea să se profileze la orizont.
   În fine, iat-o: uriaşă, cenuşie şi impunătoare, un gest de sfidare solid şi bătut de vânturi la adresa mării şi a oricăror vitregii şi cruzimi ameninţa să reverse pe uscat.
   Văzând din nou acel inconfundabil edificiu de piatră, cu puzderia de unghiuri, contururi, linii şi curburi caracteristice, Cleo frână brusc şi se trezi că se luptă să-şi înfrâneze lacrimile. Cine ar fi crezut că simpla existenţă a unor forme arhitecturale ar fi putut să-i subjuge într-atât emoţiile?
   Rămase pe gânduri câtăva vreme, cu maşina oprită în mijlocul drumului pustiu, ascultând ţipătul plângăreţ al pescăruşilor şi străduindu-se să reziste mareei de nostalgie şi regrete care o luau cu asalt.
   Se apropie de casă şi parcă maşina lângă uşa de la intrare.
   Venise cu bună ştiinţă în Vinerea Mare, ştiind că locuinţa avea să fie pustie în timpul week-end-ului de Paşti. Uşa era încuiată, fireşte, dar asta nu era o problemă, căci avea în continuare un set de chei; nu le înapoiase conducerii universităţii, iar acum constată că încuietorile nu fuseseră înlocuite în cei 5 ani care trecuseră de atunci.
   Cleo petrecu doar câteva minute străbătând camerele îngheţate şi coridoarele labirintice, însufleţite de ecouri. Nu încercă să intre în niciun dormitor, încăperea pe care voia neapărat s-o vadă fiind de fapt bucătăria în formă de L. Dădu drumul la aragaz şi îşi făcu un nes, după care se opri lângă masă şi se uită în jur, spunându-şi: Da, ăsta e locul. Aici trebuie să se întâmple.
   După ce se întoarse la camera de hotel din oraş, se aşeză pe patul de lângă telefon şi-şi deschise agenda. Îşi dădu seama că, şi aşa, planul putea să dea greş. Dacă părinţii lui Sarah nu mai locuiau acolo, trebuia să înceapă s-o caute. Iar asta putea să însemne săptămâni, dacă nu chiar luni. Însă ceva îi spunea că nu se mutaseră. În sfârșit, venise vremea să mai aibă şi ea noroc.
   La apel îi răspunse un robot care îi invita pe cei care sunau să lase mesaje pentru Michael şi Jill Tudor. Cleo puse receptorul în furcă fără un cuvânt şi se gândi atent la ce trebuia să spună. Apoi mai formă o dată numărul, iar după semnalul sonor zise că încerca să ia legătura cu Sarah. Voia să-i dea veşti despre Robert, un vechi prieten al lui Sarah din vremurile studenţiei. La sfârșitul săptămânii urma să aibă loc o mică reuniune. Îşi ceru scuze lui Sarah pentru că o anunţa cu atât de puţin timp înainte, dar putea să vină la Ashdown duminică pe la şapte-seara?
   Era sigură că mesajul avea să fie transmis mai departe. Şi că Sarah avea să vină.
   În dimineaţa următoare Cleo se duse la supermarket ca să aleagă mâncarea pe care avea s-o gătească pentru Sarah, iar în drum se opri la Cafe Valladon. Localul părea să aibă o conducere nouă – în orice caz, locul lui Slattery din spatele tejghelei fusese luat de o tânără îndatoritoare şi vorbăreaţă – dar în rest nu prea se schimbase nimic.
   Interiorul era tot mohorât, cafeaua tot puternică, iar pereţii tot acoperiţi cu cărţi de mâna a doua. Totuşi, căută degeaba un exemplar din Casa somnului: poate că Sarah îl luase cu ea până la urmă. Oricum, avea să afle a doua zi. Până atunci, scoase din raft exemplarul din Marile speranţe al lui Terry şi constată mulţumită că la pagina 220 fusese ascunsă o bancnotă de 10 lire. Lăsă banii la locul lor şi citi ultimele pagini ale romanului, în timp ce-şi termina felia de prăjitură cu fructe. Apoi puse cartea în raft şi-şi luă rămas-bun de la local pentru ultima oară.
   O ceaţă rece şi argintie învăluise după-amiaza, iar luna încă nu urcase pe cer ca s-o împrăştie. Dar stelele străluceau prin perdeaua de abur, astrul nopţii era pe cale să se ivească şi seara nu era întunecată.
   De la fereastra aflată la etajul unu, Cleo văzu farurile care măturau totul în cale când maşina se afla la aproape 2 kilometri de Ashdown. Auzi scrâşnetul cauciucurilor pe pietrişul de pe alee şi o văzu oprindu-se în curtea din faţă, chiar lângă a ei. Pe urmă dinăuntru îşi făcu apariţia o siluetă solitară. Ea era, Sarah. În ciuda luminii tot mai slabe, Cleo îşi dădu seama că încărunţise, însă nu reuşi să observe nimic altceva în cele câteva secunde de care avu nevoie Sarah ca să încuie maşina şi să urce treptele uşii deschise de la intrare.
   Cleo se întoarse, o zbughi pe coridor şi coborî în goană scările înguste şi puţin umblate care duceau la intrarea din spate a bucătăriei. Când ajunse acolo, Sarah se afla deja în hol şi tocmai striga:
   - Hei, e cineva?
   - Bună! îi răspunse Cleo.
   Sarah avansă până ajunse în pragul bucătăriei.
   - Robert? Eşti chiar tu? Eşti acolo? Bucătăria părea goală.
   Singura lumină venea de la trei lumânări care pâlpâiau vesel pe masă şi de la un licăr mai curat şi mai spectral, apărut de după colţ, probabil de la becul de deasupra cuptorului. Mirosurile îmbietoare şi picante ale mâncării inundau încăperea.
   -Robert? spuse Sarah, înaintând puţin. Ce se-ntâmplă? Unde sunt ceilalţi?
   - Hai înăuntru, răspunse Cleo. Ai o băutură pe masă.
   - Da, dar unde eşti?
   - Aici, după colţ, zise Cleo, auzind paşii lui Sarah tot mai aproape. Nu veni aici, te rog. Mai aşteaptă un minut.
   Zgomotul paşilor încetă.
   - Să nu vin?! Ce te-a apucat?
   - Te rog, Sarah. Te rog, rămâi acolo.
   - Dar vreau să te văd, pentru Dumnezeu. Nu te-am văzut de 5 ani.
   - Ies imediat, spuse Cleo. Am ajuns într-o fază destul de delicată. O să mâncăm okra dal cu nucşoară şi orez cu coriandru.
   - Păi... sună minunat, zise Sarah, cu o undă de nerăbdare în glas. Însă la ora asta numai la mâncare nu-mi vine să mă gândesc. N-am bătut atâta drum pentru o masă.
   De după colţ nu se auzi niciun răspuns.
   - Şi n-ai fi putut să laşi un mesaj ceva mai puţin criptic? La ce bun tot circul ăsta?
   - Cinci ani înseamnă foarte mult, spuse Cleo. Mi-am zis că era nevoie de ceva special.
   Sarah oftă nemulţumită, după care puse mâna pe unul dintre paharele cu vin roşu de pe masă şi bău puţin.
   - Robert, hai să terminăm cu prostiile, rosti ea, apropiindu-se şi mai mult de locul unde se pregătea mâncarea. Am venit cu maşina direct de la Londra şi sunt frântă. Nu mai am chef de şarade. Ştiu că nu ne-am văzut de-o veşnicie şi că avem... multe să ne spunem, dar hai măcar să ne uităm unul la altul.
   - Nu! strigă Cleo cu o voce atât de categorică, încât Sarah făcu doi-trei paşi înapoi.
    Pe un ton mai controlat, dar la fel de insistent, Cleo adăugă:
   - Adevărul e că m-am schimbat mult în ultimii ani, Sarah. O să ai un şoc când o să mă vezi şi vreau să fii pregătită. Stai jos un minut, iar după aia vin şi stăm de vorbă.
   - Bine, acceptă Sarah şi se aşeză la masă, gândindu-se febril la toate interpretările posibile ale acelor cuvinte de rău augur. N-ai... nu te-ai îmbolnăvit, nu-i aşa, Robert? Vreau să zic... e totul în regulă? Nu de asta ai vrut să mă vezi, nu?
   - Mă simt bine, răspunse Cleo. De fapt, nu m-am simţit mai bine în viaţa mea.
   Nu se mai putu concentra asupra gătitului, aşa că se sprijini cu spatele de cuptor şi trase adânc aer în piept.
   - Am atâtea să-ţi spun. O groază de lucruri.
   - Şi eu la fel, zise Sarah.
   - Dar avem toată seara, da? Nu trebuie să te-ntorci la Londra peste noapte, nu?
   - Habar n-am ce-o să fac. Mai vine cineva la... reuniunea asta?
   - Nu. Tu şi cu mine, atât. Sper că nu te superi.
   - Nu, nici vorbă. Pe tine voiam să te văd.
   Sarah mai bău câteva guri de vin şi se uită în jur. Situaţia era atât de bizară, iar ea se simţea atât de stingheră şi de încordată, încât reîncepu să vorbească doar ca să se calmeze.
   - Drept să-ţi spun, am un sentiment foarte ciudat acum, că m-am întors aici. În casă. În bucătăria asta.
   - „După atâţia ani, cită Cleo, e ciudat că ne reîntâlnim astfel, chiar în locul unde ne-am văzut pentru prima oară.”
   Puse mâna pe cuţitul de bucătărie şi începu să toace nişte pătrunjel.
   - Ţii minte seara aia, Sarah. Când mâncai supă... şi aveai halatul pe tine?
   - Da, ţin minte, bineînţeles, răspunse ea. De 5 ani încoace, cred că n-a trecut o zi fără să mă gândesc la ea.
   - Serios? Înseamnă că nu m-ai uitat?
   - Ah, Robert, de ce n-ai vrut să ţinem legătura?
   Ridică vocea în care începură să pulseze brusc o mulţime de resentimente.
   - A fost oribil când ţi-am spus la revedere pe faleză. Iar pe urmă felul cum ai dispărut, fără să-mi mai răspunzi la scrisori...
   - Totuşi, ţi-am scris o dată.
   - Da, dar nu mi-ai spus nimic. Nici unde eşti, nici ce faci. Cum să-ţi zic, chiar şi acum, primesc un mesaj ciudat de la părinţi, bat tot drumul până aici şi, când colo, nu mă laşi nici să mă uit la tine. Te porţi atât de... straniu...
   - Peste un minut o să pricepi tot, o asigură Cleo.
   - Trag nădejde.
   - Ai foarte multă răbdare, Sarah. Să ştii că te apreciez pentru asta.
   Sarah sorbi din vin îmbunată, dar nu de tot.
   - A trebuit să renunţ la o cină festivă ca să vin aici, crede-mă.
   - Zău? Drăguţ din partea ta.
   - Cu viitorii socri, unde mai pui.
   Zgomotul făcut de Cleo pe când toca pătrunjelul încetă dintr-o dată.
   - Poftim?
   - Cu părinţii logodnicului meu.
   - Părinţii...? Adică te măriţi?
   - Exact. Peste 3 luni.
   - Cu un bărbat?
   - Normal.
   - Dar...
   - Dar ce? întrebă Sarah când tăcerea începu să devină interminabilă.
   - Dar am crezut că eşti lesbiană.
   - Lesbiană? De unde ţi-a venit ideea asta?
   - Păi, ştii tu... toată povestea aia cu Veronica.
   - Mda, mă rog, dar înainte de ea a fost Gregory, iar acum... acum sunt cu Anthony. Să ştii că-i tare drăguţ. Sunt convinsă că ţi-ar plăcea de el. Veronica a fost... ştiu şi eu, nu chiar o fază, fiindcă dacă spun asta înseamnă că n-o consider foarte importantă, iar ea chiar a contat enorm, dar... uf, nu ştiu. E atât de greu...
   - Bine, dar chiar tu ai spus, Sarah, ţin minte ca ieri, că Veronica îţi schimbase toată viaţa. Ţi-a arătat cum eşti de fapt, exact aşa ai zis.
   - Păi, e clar că nu mă cunoşteam foarte bine când am spus lucrurile alea. Eram foarte tânără, Robert. Şi tu la fel.
   - Şi cum rămâne cu... ce mi-ai spus despre cum trebuia să arate partenera ta ideală? Mai ţii minte?
   - Vag...
   - Ai spus că ar trebui să fie un alter ego femeiesc. Sora mea geamănă. Aşa ai zis.
   - Chiar voiam să te-ntreb, spuse Sarah, pe care Cleo o auzi dându-şi scaunul înapoi şi ridicându-se în picioare. Te-ai mai dus s-o cauţi? I-ai dat de urmă?
   - Stai puţin, zise Cleo. Trebuie să... mă duc s-arunc gunoiul.
   Se furişă pe uşa din spate a bucătăriei, bâjbâi pe un coridor neluminat şi în cele din urmă dădu peste o altă uşă, de data asta închisă şi cu zăvorul pus.
   Dură o veşnicie până găsi cheia (care se afla în broască) şi trase zăvorul ruginit, după care se trezi în grădina lăsată în paragină de lângă bucătărie, sub cerul înţesat de stele. Trânti uşa după ea, se îndoi din şale aproape instantaneu şi vomită pe dalele din grădină.
   Se aşeză în patru labe şi continuă să suspine şi să verse până când convulsiile şi sughiţurile se contopiră.
   Ridicându-se anevoie, îşi pipăi unul dintre buzunarele pantalonilor. Slavă Domnului, cheile de la maşină erau acolo.
   Ocoli casa în fugă, până ajunse la intrare. Văzu chipul lui Sarah lângă fereastra de la bucătărie, luminată din spate de flăcările aurii ale lumânărilor. Oare putea s-o zărească? Era în stare s-o desluşească pe femeia aceea nelalocul ei, cu răsuflarea tăiată, pradă şocului şi cu fardul întins din cauza lacrimilor, pe când se repezea spre maşină şi se chinuia să-i deschidă portiera?
   Cleo ambală motorul, porni maşina cu un scrâşnet de cauciucuri şi ţâşni în trombă pe alee tocmai când Sarah îşi dădu seama ce se întâmpla şi coborî în goană treptele de la intrare.
   Merse aşa kilometri întregi, fără să-i pese încotro. Ar fi vrut din suflet să se cureţe, să se şteargă la ochi şi pe faţă, însă nu îndrăzni să oprească până nu se convinse că nu era urmărită.
   La un moment dat nu mai putu să aştepte, încetini şi în cele din urmă trase pe dreapta într-o parcare.
   Marea se întindea albastră şi somnolentă undeva dedesubt, iar pe drum nu se mai găsea nimeni; nu se vedea nici urmă de Sarah.
   Aburii înserării începuseră deja să se ridice, şi în toată fâşia lată de lumină blândă pe care o dădură la iveală Cleo nu distinse nicio umbră care să-i vină în întâmpinare.

18

   Doctorul Dudden nu luă parte la lucrările celei de-a doua zile a conferinţei.
   Deşi aceasta i se păruse extrem de importantă cu doar 24 de ore în urmă, acum îşi dădu seama că întreaga poveste era cu desăvârşire banală şi fără noimă. Trebuia să se concentreze asupra unor chestiuni mult mai presante. Cariera, munca şi reputaţia lui, precum şi continuarea cercetărilor de la Clinica Dudden, toate acestea se vedeau ameninţate. Forţele coalizate împotriva lui – forţe ale ignoranţei, ale invidiei, ale impulsurilor reacţionare – începeau să se mobilizeze. Conspiraţia se pusese deja în mişcare, iar acum câştiga în viteză.
   Doctorul Dudden se lămurise de aceste lucruri în timpul nopţii, pe care o petrecuse străbătând cu energie străzile din Londra. Nu închisese un ochi, iar asta îl făcuse să se simtă mai bine; mai mult, de dimineaţă ar fi putut vârî mâna în foc că nu avea să-şi dorească să mai doarmă vreodată. Buzele i se arcuiră într-un rânjet involuntar când aruncă o privire în jur în vagonul de tren şi observă – la o oră atât de matinală! ― cât de mulţi pasageri aţipeau, moţăiau, cocăiau sau dormitau, cu gurile deschise prosteşte, cu capetele atârnând într-o parte, cu pleoapele grele ca plumbul.
   Oare oamenii ăştia chiar nu mai aveau niciun dram de demnitate, de respect pentru sine? Urau atât de mult viaţa încât se detaşau de ea ori de câte ori li se ivea prilejul? Uneori se întreba dacă mai merita să salveze asemenea creaturi, dar asta nu mai conta acum.
   Îşi dădu seama că ideea asumării unei misiuni prin care să ajute omenirea fusese o prostie. Era una dintre amăgirile care îl ţinuseră în loc, când adevărata problemă – atât de clară, atât de limpede dintr-o dată – putea fi sintetizată în câteva cuvinte. Da, adevărata problemă era următoarea: doctorul Dudden avea dreptate, iar toţi ceilalţi se înşelau. El îşi dădea seama, ei nu. Aşa stând lucrurile, totul se reducea la o luptă între bine şi rău. Altfel spus, doctorul Dudden versus restul lumii.
   Privind totul din această perspectivă, se simţi năpădit de o nemulţumire teribilă faţă de greşelile, compromisurile şi tergiversările pe care le comisese sau le încurajase până atunci.
   Pierduse nepermis de mult timp discutând de pomană cu nişte pacienţi care aveau rumeguş în loc de creier, sau oferind tratamente paliative bolnavilor prefăcuţi, nevroticilor, ipohondrilor şi debililor.
   Primul lucru pe care avea să-l facă după întoarcerea la clinică avea să fie externarea pacienţilor. A tuturor. Avea să cheme câteva taxiuri şi avea să-i scoată din peisaj – o purjare deplină, fără echivoc. Prezenţa lor acolo era doar o modalitate de distragere a atenţiei, un obstacol grotesc în calea sarcinii care trebuia îndeplinită. Toate lucrurile importante din clădire aveau loc la subsol; însă chiar şi acolo irosise prea multă energie.
   Experimentele alea pe animale ar fi trebuit abandonate de luni de zile: nu mai avea nimic de învăţat din comportamentul şobolanilor, câinilor şi iepurilor. Din clipa aceea, avea să lucreze cu subiecţi umani. Era singura modalitate de progres. N-ar fi trebuit să demobilizeze din cauza acelui accident stupid. Era o ruşine că se speriase de şoapte, de zvonuri răutăcioase, de bârfe în necunoştinţă de cauză. Ştia foarte bine că echipamentele ofereau siguranţă maximă şi avea s-o dovedească. Avea să furnizeze imediat singura probă cu adevărat transparentă şi irefutabilă.
   Folosind echipamentele pe propria persoană.
   Pe măsură ce gândurile doctorului Dudden iuţeau ritmul, trenul cu care se întorcea la Ashdown începea să încetinească, făcându-l să transpire de nemulţumire şi nerăbdare. Între gări se făceau opriri lungi, inexplicabile. În timpul celei de-a treia sau a patra, se ridică în picioare, îşi smulse căştile la care asculta o înregistrare preferată a Variaţiunilor Goldberg şi-şi azvârli CD-ul portabil pe cea mai apropiată fereastră. Până şi propriile gusturi muzicale de până atunci ajunseseră să-l revolte.
   - Peltea! strigă el, întorcându-se valvârtej la loc. O peltea fără urmă de pasiune! Un rahat soporific!
   Nu băgă de seamă privirile neliniştite şi piezişe ale celorlalţi pasageri. Nu-l interesa nici cât negru sub unghie părerea acestor dobitoci care dormeau pe ei. Nu mai conta ce credeau ceilalţi despre el; erau în cârdăşie, oricum. Cu toţii.
   Myers şi Cole urziseră un fel de complot împotriva lui – între timp se convinsese dincolo de orice dubiu –, iar Russell Watts le dăduse o mână de ajutor cu dragă inimă; în plus, probabil că exista şi un spion, o cârtiţă infiltrată în clinică şi gata să-i ajute, culegând informaţii despre el şi lucrându-l pe la spate. Doctoriţa Madison, mai mult ca sigur – acritura aia nu putuse să-l sufere niciodată. Mai era şi Worth, ziaristul. Nici în el nu putea avea încredere. N-ar fi fost de mirare dacă ar fi descoperit că lucrau mână în mână.
   În clipa aceea îşi aduse aminte că, în prima seară petrecută de Terry acolo, acesta şi doctoriţa Madison aranjaseră o întâlnire clandestină pe terasă; iar în dimineaţa următoare Terry îl informase în treacăt că făcuseră cunoştinţă „superficial”, ba chiar avusese curajul – da, acum îşi amintea perfect şi toate se legau – ticălosul avusese tupeul să pomenească numele lui Sarah. Prin urmare, erau complici, fără discuţie.
   Bineînţeles, de atunci (din câte ştia) Terry şi doctoriţa Madison nu prea se mai văzuseră şi nici nu mai stătuseră de vorbă; dar oare ce era ăsta dacă nu un şiretlic străveziu, care oferea noi dovezi – de parcă ar mai fi fost nevoie – cu privire la cine ştie ce înţelegere perfidă şi nerostită, la cine ştie ce alianţă sinistră...?
   În aceeaşi secundă, doctorul Dudden avu parte de confirmarea stupefiantă a acestor suspiciuni. În timp ce trenul lui rămăsese undeva între două gări, o altă garnitură se îndrepta cu viteza melcului în direcţia opusă, spre Londra. Se uită la ea şi preţ de câteva clipe avu în faţa ochilor vagonul aflat în trecere şi pe ocupanţii lui. Şi iată-i: stând unul lângă altul în vagonul pe jumătate gol, râzând, gesticulând şi dând impresia inconfundabilă a unei conversaţii plăcute, însufleţite. Tocmai cei doi oameni la care se gândea.
   Terry Worth şi Cleo Madison.
   - Ai văzut? întrebă Cleo, întorcându-se ca să se uite la trenul care staţiona.
   - Ce să văd? zise Terry.
   - Era doctorul Dudden. Sunt sigură. Stătea acolo în tren.
   - Parcă trebuia să fie la o conferinţă.
   - Şi eu ştiam la fel.
   - Ce crezi, ne-o fi văzut?
   Cleo ridică din umeri.
   - Nu sunt sigură. Şi ce dacă?
   - Păi, mă gândeam că n-o să-i facă plăcere că asistenta i-a plecat la Londra, iar pacientul preferat s-a externat de unul singur, spuse Terry.
   Cleo se uită la trenul celălalt care se pierdea în depărtare, iar apoi se instală comod la loc.
   - Drept să-ţi spun, nu prea mă mai interesează ce-i place şi ce nu-i place doctorului Dudden. Mă interesează mult mai mult asta.
   Luă fotografia lui Terry de pe măsuţa dintre ei şi o privi uimită.
   - Vorbeşti serios, chiar e dintr-un film pe care nu l-a văzut nimeni – absolut nimeni?
   - Poate doi sau trei oameni. Cel mult, zise Terry. Dar chiar şi aşa, nu există niciun document.
   - Crezi că mai are cineva o copie a fotografiei?
   - Mă-ndoiesc. N-am văzut-o publicată nicăieri, de asta sunt sigur.
   Cleo îi înapoie poza, neputându-şi controla tremurul mâinilor.
   Deşi trecuseră peste 12 ore (timp în care fusese mult prea emoţionată ca să doarmă), încă se străduia să se familiarizeze cu această noţiune nouă şi incredibilă, cu posibilitatea ca imaginea asta, care îi apăruse pentru prima dată în copilărie şi de atunci o bântuise fără încetare, să nu fi fost de fapt o invenţie a minţii ei onirice, ci să fi avut propria ei existenţă de sine stătătoare. Şi când te gândeşti că reapăruse tocmai acum – la fel cum se prezentase Ruby Sharp la clinică, doar ca să dispară din nou, fără să lase în urmă nimic altceva decât un extraordinar şuvoi de cuvinte în care secretele trecute şi viitoare ale vieţii lui Cleo păreau să fi fost înscrise ca prin farmec.
   Era prea derutată şi prea neliniştită ca să ştie precis ce puteau însemna aceste evenimente, dar ajunsese oricum la o decizie fermă şi rapidă: avea să renunţe la activitatea de la clinică încă de la prima oră a dimineţii, lăsându-i pe fugă un mesaj Lornei şi promiţând că avea să se întoarcă imediat după ce...
   ... imediat după ce anume?
   Terry continuă să vorbească despre film, pe când trenul lor prindea viteză şi străbătea peisajul monoton de provincie.
   - Am o teorie a mea, cum că s-ar putea să nu fi căutat unde trebuia, spuse el. Dacă există undeva vreun material tipărit, atunci poate că nu trebuia mers în Italia, ci în Franţa.
   - De ce în Franţa?
   - Din cauza cuvântului ăstuia.
   Ridică fotografia. În spatele siluetei femeii între două vârste, care purta o uniformă de asistentă medicală şi arăta undeva în zare, se afla un indicator ascuns parțial de corpul ei. Pe el părea să fie scris un singur cuvânt: fermer.
   - Asta e-n franceză, nu? Înseamnă. „a închide”. Poate că filmul a fost turnat şi într-o versiune franceză, iar asta a fost singura care a supravieţuit.
   Cleo studie atent fotografia.
   - Nu cred, opină ea. N-ar avea sens, fiindcă fermer e la infinitiv. Oricum, imaginea a fost decupată şi nu poţi să vezi începutul cuvântului; în plus, e posibil să mai existe câteva litere în continuare şi să fie mascate de corpul femeii. Aşa că sugestia mea ar fi – se mai uită o dată la fotografie – că scrie infermeria.
   - Infermeria? Şi ce-nseamnă?
   - E în italiană şi înseamnă „infirmerie”, bineînţeles. Spre asta arată, spre un spital.
   Pe chipul lui Terry se ivi încet un zâmbet de recunoaştere.
   - De ce nu mi-o fi dat prin cap?
   - N-am spus că e singurul sens, adăugă Cleo, întrebându-l pe Terry, înainte ca acesta să aibă timp să se lege de această remarcă misterioasă: Şi ce faci, te-apuci iar să umbli după film? Asta o să fie opera ta de-o viaţă?
   - Ei bine, nu, răspunse Terry, introducând fotografia într-un plic de plastic şi punând-o pe masă. Nu cred că mai contează. Prefer să ştiu că există undeva... eventual că mă aşteaptă... habar n-am... în orice caz, între timp trebuie să-mi fac un rost. Să găsesc ceva care să merite.
   - Merită să fii ziarist, nu crezi? Dacă eşti suficient de serios.
   Terry clătină din cap.
   - Nu de mult, cred că în ultimele două săptămâni, am avut momente când m-am gândit la ce făceam şi mi-a venit... să intru în pământ, cam aşa ceva. M-am urât şi mai multe nu. Ai avut vreodată sentimentul ăsta? Nu, probabil că nu, dacă stau să mă gândesc la ce faci.
   - A, ştiu ce vrei să spui, rosti Cleo. Dar te asigur că munca alături de Gregory Dudden nu-ţi garantează c-o să ai o părere bună despre tine.
   - Da, probabil că ai dreptate. Dar atunci de ce te-ai dus acolo?
   - Cum să-ţi spun, Clinica Dudden are ceva aparte. E aproape singurul loc unde cineva cu specialitatea mea poate să-şi găsească de lucru.
   Se gândi la ziua când anunţul doctorului Dudden apăruse pentru prima oară în The British Journal of Clinical Psychology, cu peste doi ani în urmă, la emoţia intensă care o cuprinsese când îşi dăduse seama cât de bine se potrivea postul pregătirii ei, iar apoi la mefienţa şi la neliniştea care o cuprinseseră când aflase unde se găsea sediul clinicii – în singurul loc din lume unde îşi promisese să
nu se mai ducă în viaţa ei.
   - Probabil că ţi s-a părut foarte ciudat să lucrezi tocmai la Ashdown, spuse Terry. Toate amintirile alea...
   - Amintirile? întrebă Cleo, devenind brusc precaută.
   - Despre Robert. Chiar dacă nu l-ai cunoscut în perioada aia, cred că... tot îţi mai aduci aminte de el.
   - A, da, zise Cleo. Da, aşa e. Uneori. E absurd de-a binelea, îşi spuse ea.
   Mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să-i spună adevărul lui Terry; de fapt, chiar se mira că încă nu-i picase fisa. Să-i mărturisească în timp ce mergeau cu trenul? Să amâne până ajungeau la Londra şi se opreau să bea ceva la restaurantul gării?
   Sau pur şi simplu să-i ia adresa şi numărul de telefon, iar pe urmă să aştepte câteva zile, până se termina, până reuşea să urmeze instrucţiunile lui Ruby şi s-o găsească din nou... Asta dacă izbutea să-şi ia inima în dinţi...
   - Oricum, zise ea, suprimându-şi în grabă aceste gânduri, s-ar putea să existe o legătură între cariera ta şi viitorul Clinicii Dudden.
   - În ce fel?
   - Păi, ia să vedem, l-ai întrebat vreodată?
   Terry se încruntă.
   - Pe cine, despre ce?
   - Pe doctorul Dudden, bineînţeles. Despre Stephen Webb.
   - N-aş putea să spun c-am insistat prea mult, dar am... începu el, întrerupându-se când îşi dădu seama de implicaţiile întrebării ei. Aha, deci tu mi-ai trimis bileţelul ăla atunci, pe terasă, nu?
   - M-am gândit că, dacă-ţi vând un pont, o să ştii pe unde s-o apuci, atâta tot.
   - Păi, cred că aşa am şi făcut.
   Terry se cutremură, revăzând cu ochii minţii o scenă pe care încercase din răsputeri s-o uite în ultimele două zile.
   - La un moment dat, acum două nopţi, m-am dus la subsol.
   - Unde face experimente pe şobolani?
   El dădu din cap.
   - Ai fost şi tu acolo?
   - O dată sau de două ori.
   - Şi-ai apucat să vezi cealaltă... instalaţie de care se foloseşte?
   - Ce instalaţie?
   Terry se frecă la ochi, încercând să alunge imaginea zidurilor văruite şi a uriaşei cuşti de plastic polimerizat...
   - E o pălărie prea mare pentru mine, zise el. Luni mă duc la ziar şi-i anunţ pe cei de la ştiri. Or să ştie cum să se ocupe de toate.
   - Dar e povestea ta, Terry. Ai ajuns primul la locul faptei.
   - Nu prea sunt... genul ăsta de ziarist. Asta-i singura chestie.
   - O fi, numai că la ora asta urăşti tu însuţi ziaristica pe care-o practici. E marea ta ocazie să te schimbi.
   Îşi dădu seama că Terry voia să audă aceste lucruri din gura ei.  Era pe punctul s-o creadă.
   - Vreau să-ţi spun c-ai putea să te impui efectiv cu povestea asta. Ai idee ce s-a-ntâmplat de fapt acolo, ai idee peste ce s-ar putea să fi nimerit?
   - Ştiu doar că Stephen Webb a fost student acolo la universitate şi că a luat parte la un experiment al doctorului Dudden legat de privarea de somn, zise Terry. Presupun că, drept urmare a experimentului, a fost implicat într-un fel de... accident? Un accident mortal? Dar încă n-a făcut nimeni vreo legătură directă între moartea lui şi timpul petrecut la Clinică.
   - A fost un accident de maşină, spuse Cleo. În dimineaţa când s-a încheiat experimentul, Gregory n-a avut niciun pat liber, în care Stephen să-şi facă recuperarea, aşa că l-a trimis direct acasă. La un moment dat, pe când se întorcea în campus, a luat-o pe mijlocul drumului şi a fost călcat de-o maşină. A murit pe loc.
   Scotoci prin geanta de călătorie aflată pe locul de alături şi scoase două dosare.
   - Întâmplător însă, cineva a făcut deja o legătură directă. La experimentul respectiv a participat şi o studentă, care a supravieţuit. Ipoteza mea e că Gregory a mituit-o, fiindcă a plecat de la universitate şi de-atunci n-a mai auzit nimeni de ea. Atâta doar că a existat cineva care probabil că le-a dat de ştire celor de la Royal College of Psychiatrists, fiindcă de dimineaţă pe adresa Clinicii a sosit o scrisoare. Se pare că RCP vrea să deschidă o anchetă.
   - Cum o chema pe studenta aia?
   - Bellamy. Karen Bellamy, răspunse Cleo, întinzându-i cele două dosare lui Terry. Le-am găsit la Gregory în birou şi am făcut câte-o copie. La-le. Sunt ale tale. Fă ce poţi cu ele.
   Terry îşi petrecu restul drumului citind documentele privitoare la cei doi studenţi ghinionişti.
   Din dosarul lui Stephen Webb reuşi să contureze imaginea relativ completă a unui tânăr simpatic, isteţ, dotat pentru o carieră universitară şi totodată având un real talent actoricesc, dublat de o ambiţie extraordinară. Implicarea lui în experimentul doctorului Dudden ar fi putut fi determinată de nevoi financiare, de curiozitate intelectuală sau de cele două combinate.
   Informaţiile despre Karen Bellamy erau mai puţine, motiv pentru care personalitatea ei rămânea mai umbroasă, deşi cu atât mai problematică. În cazul ei, dificultăţile pecuniare păreau evidente.
   Tânăra provenea dintr-o zonă sărăcăcioasă a Londrei: părinţii ei locuiseră în Denmark Hill, şi se părea că acesta fusese cartierul unde fusese văzută pentru ultima oară, cu peste şase luni în urmă.
   Terry îşi propuse să reţină acest lucru, dar îşi dădu seama că, pe măsură ce parcurgea mai departe dosarul lui Karen Bellamy, puterea de concentrare îi scădea tot mai mult. Prin minte îi treceau întruna imagini sporadice, dar vii, din ceea ce visase noaptea trecută şi se trezi cramponându-se de ele cu speranţă, pentru ca după aceea să le vadă pierzându-se într-o pâclă de nepătruns, sau să le simtă scurgându-i-se printre degete ca nisipul. Senzaţia era înnebunitoare, reprezentând totodată sursa unei mângâieri incomensurabile, de neexplicat.
   O dată sau de două ori, profitând de prada neaşteptată a unei viziuni vag mai concrete, mai puţin efemeră decât celelalte, puse mâna pe pix şi mâzgăli câteva cuvinte pe marginea paginilor pe care le citea: „o pajişte; o tânără care râde; o voce de femeie, fredonând lângă mine în iarba înaltă; conştiinţa faptului că pot să zbor; apa rece”. După consemnarea acestor impresii fragmentare, îşi ridică privirile şi o văzu pe Cleo, care se uita la el şi zâmbea.
   Cât timp Terry îşi făcu de lucru cu dosarele, ea vârî mâna în geantă şi scoase transcrierea pe care i-o pregătise Lorna: înregistrarea bizarului monolog nocturn al lui Ruby Sharp. Îl citi a cincizecea oară şi tot îi veni greu să creadă că spunea lucruri adevărate sau că miracolele pe care le promitea aveau să se întâmple aievea, arătându-se în continuare nedumerită de relaţia - profetică? întâmplătoare? - dintre el şi fotografia lui Terry, adică exact acea imagine neschimbată din singurul ei vis memorat atât de bine.
   Căutând o explicaţie raţională, se gândi retrospectiv la comportamentul lui Ruby – la faptul că nu-şi spusese numele cu două luni în urmă, când se întâlniseră pe plajă, la apariţia neaşteptată de ieri de la clinică şi la plecarea şi mai surprinzătoare de azi-dimineaţă, când o luase din loc fără să lase niciun fel de mesaj (sau de onorariu). Dacă nu cumva se putea gândi la transcriere ca la un mesaj în sine.
   Dar dacă aşa stăteau lucrurile, putea să aibă încredere în ea?
   Da. Bineînţeles că putea. Cleo ajunse la această concluzie tocmai când trenul străbătea cartierele mărginaşe ale Londrei, iar raţionamentul ei fu relativ simplu, căci în toată această confuzie, printre atâtea suprapuneri tulburătoare ale trecutului şi prezentului, exista cel puţin un adevăr inconturabil.
   Nimeni nu spunea minciuni în somn.

   Terry nu ştia ce să facă.
   Trecuse o jumătate de oră de când îşi luase rămas-bun de la Cleo, dar tot nu se hotărâse asupra pasului următor. Era derutat şi simţea că nu are astâmpăr. Ideea întoarcerii la el în apartament îl deprima. Era trei după-masă şi nu-i venea să stea singur în casă toată seara, neavând altă companie decât televizorul şi videocasetofonul.
   Cumpără un exemplar din Time Out şi parcurse în grabă lista filmelor, însă titlurile nu-i spuseră nimic, iar după câteva minute lăsă ziarul pe o bancă la ieşirea din gară, ca să-l citească si altcineva.
   Îşi deschise valiza şi scoase plicul de plastic în care se găseau fotografia recuperată şi cele două dosare pe care i le xeroxase Cleo.
   Apoi se întoarse pe jos la gară şi lăsă valiza la biroul de obiecte pierdute.
   Străbătu Londra cu metroul până la o altă staţie principală, de unde luă un tren de legătură până la Denmark Hill.
   Nici măcar el n-ar fi reuşit să-şi explice decizia.
   Nu făcea decât să-si urmeze un instinct – format, probabil, după ce vizionase o mulţime de filme cu un asemenea subiect – şi să-şi spună că aşa procedau şi ziariştii (sau poate detectivii?) când se apucau să investigheze un caz. Dacă voiau să urmărească un fir sau să treacă în revistă mişcările cuiva, primul pas era intrarea în empatie cu persoana vizată, familiarizarea cu modul său de-a gândi.
   Terry nu mai fusese în viaţa lui în Denmark Hill şi avu sentimentul nelămurit că acest fapt îl plasa într-o poziţie dezavantajoasă cu privire la sarcina fixată, care consta în localizarea lui Karen Bellamy şi în dezgroparea adevărului despre experimentele conduse de doctorul Dudden pe tema privării de somn.
   Nădăjduia că vizitarea locurilor unde crescuse Karen şi unde fusese văzută pentru ultima dată avea să-i ofere nişte puncte de plecare: o întâlnire întâmplătoare cu o prietenă, eventual o discuţie cu un vecin guraliv la cârciuma din cartier.
   După câteva ore de hoinăreală fără ţintă pe străzi, un tur plictisit al restaurantelor şi o mulţime de halbe de bere băute de unul singur, Terry se văzu nevoit să admită că mai avea multe de învăţat despre ziaristica de investigaţie. Nu se simţea mai aproape de Karen Bellamy decât când se pusese în mişcare; în plus, era topit de oboseală. Abia aştepta să se trântească în pat, şi nimic nu i se părea mai atrăgător decât perspectiva unui culcat devreme – de pildă, pe la zece – urmat de douăsprezece ore de somn neîntrerupt.
   Poate că, dacă dormea suficient în noaptea asta, avea să viseze mai mult, iar dimineaţă aveau să-i crească şansele de a-şi aminti ce visase.
   Se întoarse la gara mică din cartierul Denmark Hill şi coborî pe peron tocmai când trenul o lua din loc, pasagerii care se dăduseră jos urcară în dezordine scările şi-l lăsară pe Terry singur pe peron, în afara unei siluete solitare, care se plimba de colo până colo, trecând prin dreptul automatului cu snack-uri.
   Terry îl zărise deja în timp ce se apropia de peron, întrebându-se în treacăt de ce nu urcase laolaltă cu ceilalţi. În fond, ce făcea acolo dacă nu aştepta un tren spre centrul Londrei? Se hotărî să se ducă în celălalt capăt al peronului, ca să-i ofere mai mult spaţiu de manevră străinului mătăhălos. Acesta părea să se comporte destul de ciudat. Avea cam 1 metru 80 şi purta pantaloni negri şi o geacă verde de camuflaj. Se plimba întruna de la un cap la altul al peronului, bombănind ca pentru sine şi uneori strigând de-a binelea.
   Lama cuţitului pe care-l avea la el lucea în lumina soarelui de după-amiază.

   Lorna îşi terminase mai devreme cumpărăturile în oraş, iar apoi, urcând pieptiş dealul spre Ashdown, văzu un lucru extrem de neobişnuit.
   Şapte taxiuri ale companiei locale trecură pe lângă ea în direcţia gării: cinci dintre ele păreau să transporte pacienţi, în celelalte două se găsea personalul de la bucătărie şi curăţătorie. Se uită nedumerită la taxiuri, după care avu un presentiment brusc şi neplăcut. Îşi dădu seama că la Ashdown se întâmpla ceva urât, foarte urât. Iuţi pasul, ajungând la porţile clinicii aproape în goană.
   De îndată ce intră în hol, constată că imobilul fusese complet golit; avea un aer părăsit, fantomatic, iar uşa din faţă fusese lăsată să se mişte în bătaia vântului. Dar, deşi era goală, casa nu era deloc tăcută, căci de undeva de dedesubt – probabil că din subsol – se auzea o muzică dată foarte tare. Uluitor de tare; Lorna nu numai c-o auzea, dar o şi simţea vibrându-i sub picioare. Întreaga pardoseală se zguduia din cauza forţei sale. Lorna o recunoscu imediat; putea fi identificată de oricine, era una dintre cele mai cunoscute arii din lume, interpretată de unul dintre tenorii celebri ai momentului.
   În timp ce tehniciana dădea drumul sacoşelor pline, rămânând în hol temătoare şi nedecisă, aria luă sfârşit, însă reîncepu după câteva secunde. Cineva pusese CD-ul şi-l programase pentru repetare automată.
   Lorna avu nevoie de alte câteva minute – în timpul cărora aria se încheie şi fu reluată din nou – ca să-şi ia inima în dinţi. Într-un târziu, după ce aruncă o privire în biroul doctorului Dudden, în sala de mese şi în bucătăria în formă de L, se hotărî să deschidă uşa de la subsol şi coborî încet scările.
   Deşi abia ajunsese în dreptul curăţătoriei, având încă vreo zece metri până la uşa deschisă a laboratorului în care nu i se dăduse voie să pătrundă până atunci, muzica era de-a dreptul copleşitoare. Îşi vârî degetele în urechi pe când se furişa pe coridorul luminat puternic; pe urmă, după ce se sprijini de perete şi trase adânc aer în piept de câteva ori, dădu încet în lături uşa şi intră.
   Nu îşi dădu seama cât timp rămase acolo oripilată, incapabilă să se mişte, străduindu-se să priceapă scena care i se desfăşura în faţa ochilor. Poate că nu stătu mai mult de câteva secunde. Încăperea părea să conţină 12 mese, iar pe fiecare dintre ele se găsea un recipient de sticlă.
   Câteva dintre acestea fuseseră întoarse cu fundul în sus, iar unul sau două se spărseseră. În patru dintre ele se aflau şobolani morţi, iar în trei câini morţi. În plus, mai mulţi câini, şobolani şi iepuri mişunau speriaţi prin cameră, manifestând toate simptomele malnutriţiei, maltratărilor şi epuizării. Peste tot se vedeau fire electrice.
   Lorna se strecură printre animale şi le privi precaut, cu un amestec de milă şi repulsie, oprindu-se din loc în loc ca să le cerceteze mai atent, însă fără să pună mâna pe ele.
   În orice caz, prioritatea ei era să localizeze sursa de muzică şi s-o oprească. Aria părea să vină dintr-o cameră aflată la capătul laboratorului, iar tehniciana se îndreptă grăbită într-acolo, ştiind că nu va putea să gândească limpede decât după restabilirea liniştii.
   Camera în care intră după 2-3 secunde era destul de spaţioasă, dar nu avea mobilier, în afară de un scaun incomod, cu spătar drept, un televizor, o combină muzicală şi câteva aparate aduse parcă dintr-o sală de forţă. Ghicind că se afla într-un fel de centru unde se practica privarea de somn, Lorna îşi apăsă şi mai tare degetele pe urechi şi îngenunche lângă CD player, încercând să vadă cum putea fi oprit.
   În aceeaşi clipă simţi un sloi pe şira spinării şi îngheţă tocmai când voia să întindă mâna spre butonul de oprire. Deveni conştientă – dintr-o dată şi fără urmă de echivoc – de o prezenţă omenească aflată în spatele ei, în pragul uşii, la nici doi metri distanţă.
   Se întoarse, dădu cu ochii de doctorul Dudden şi ţipă ca din gură de şarpe.
   Iar asta nu din cauză că era aproape gol, având pe el doar un costum de baie. Şi nici din cauza luciului dement şi ostil din ochii lui, cu toate că şi acesta era înfricoşător. Lucrul care o îngrozi cel mai tare pe Lorna în după-amiaza aceea referitor la aspectul doctorului Dudden fu modul cum îi stătea părul. Acesta părea să fi dobândit o viaţă de sine stătătoare şi s-o fi luat razna definitiv.
   Probabil că doctorul îl lipise cu clei, fiindcă îi stătea ridicat, adunat în 4 sau 5 smocuri ascuţite la vârf, în timp ce un număr de 12 electrozi îi împodobeau la întâmplare capul: câţiva erau prinşi de păr, unul i se lipise de ureche şi toţi erau conectaţi la o reţea de fire groase, multicolore, care atârnau pe pardoseală în spatele lui, pe o porţiune de câţiva metri buni, până când dispăreau din vedere. Doctorul semăna cu un hibrid între Meduza şi un punkist tembel.
   - Nu-l închide.
   Tonul lui era poruncitor şi glacial, deşi urla ca să se facă auzit peste aria aceea tunătoare, repetată la infinit.
   - Orice-ai face, nu opri muzica.
   - Dar e prea tare...
   - Şi oricum, de ce ţi-ai băgat nasul aici?
   Lorna se ridică, dar nu se apropie de doctorul Dudden. Acesta se aşezase în dreptul uşii care dădea spre laborator, blocându-i singura cale de scăpare.
   - Voiam să văd de unde venea zgomotul! strigă ea.
   - Zgomotul? se auzi ca un ecou vocea doctorului Dudden. Asta numeşti tu zgomot?
   - Păi, e atât de diferit de... de ceea ce ascultaţi de obicei...
   - Ce-ai păţit, femeie? Te sperie un dram de pasiune, un stropşor de emoţie?
   - Domnule doctor Dudden... vă simţiţi bine? reuşi să întrebe Lorna. Unde sunt ceilalţi? Ce s-a-ntâmplat cu pacienţii?
   - Pacienţii? Ha!
   Pufni dispreţuitor şi, spre marea uşurare a Lornei, îi întoarse spatele şi se îndepărtă, cu metrii de fire atârnându-i în urmă.
   Tehniciana intră după el în laborator, încercând să audă ce spunea, dar izbutind să distingă doar câteva cuvinte: „pacienţii... cretini... neisprăviţi... pierdere de vreme...” Apoi se răsuci brusc pe călcâie şi se întoarse cu faţa la ea. Luase un cablu de pe una dintre mese, iar acum îl întindea între mâini, trecându-i capetele pe după degete şi trăgând de el cât putea de tare.
   Lorna se îndepărtă cu vreo câţiva paşi, până se lipi cu spatele de perete.
   - Uitaţi ce e, domnule doctor... nu credeţi că v-ar fi mai bine dacă v-aţi pune... nişte haine?
   Doctorul ignoră sugestia şi şuieră:
   - Ia zi, cine-i Ruby Sharp?
   Aria luă sfârșit, însă reîncepu prompt, parcă mai tare ca niciodată.
   - Am găsit pe birou o electroencefalogramă a unei oarecare Ruby Sharp. N-am auzit de ea.
   - A... a fost pacienta noastră, spuse Lorna, fără să scape din ochi bucata de cablu şi mâinile neobosite ale doctorului. A venit aseară.
   - Ai internat un pacient fără trimitere? Fără să-ţi dau voie?
   - Era... cred că o cunoştea doamna doctor Madison. A spus că vorbeşte în somn.
   - Şi? Chiar a vorbit?
   - Da... da, a vorbit. Dimineaţă am făcut transcrierea. Dar...
   - Dar, ce?
   Lorna ezită, constrânsă nu doar de faptul că nu înţelegea tot ce se întâmplase, ci şi de frică. Incidentul respectiv o preocupase toată ziua: nu pricepea secretele lui Ruby şi Cleo, care se cunoşteau evident dintr-o perioadă îndepărtată a vieţii lor. Pe de altă parte, nu înţelegea ce încercase să-i comunice Ruby fostei ei prietene – sau, cine ştie, iubite – dând drumul acelui flux verbal ca o incantaţie, care fusese înregistrat pe bandă înainte de-a se crăpa de ziuă. Ştia în schimb altceva: la momentul respectiv, Ruby nu dormea. Lorna nu-i comunicase acest lucru doctoriţei Madison, dar era absolut sigură. Rezultatele testului polisomnografic stăteau mărturie.
   - Păi, a vorbit... dar nu dormea, explică ea încurcată. Cred că se prefăcea, nu ştiu de ce.
   Doctorul Dudden o privi preţ de o clipă, după care începu să râdă. Era un râs ascuţit, nefericit şi vag maniacal.
   - Am înţeles, zise el. Au şi început, nu? Au şi început să trimită spioni. Care se furişează în clinică şi se dau drept bolnavi. Care cotrobăie în toiul nopţii. Nu m-aş mira dac-ar pune microfoane şi minicamere video. Da, asta e, au început. Dar n-or să mai infiltreze pe nimeni aici – şi ştii de ce? Fiindcă de-acum încolo n-or să mai existe pacienţi. De-acum încolo, Lorna, spuse el, apropiindu-se de tehniciană şi ridicând cablul la nivelul gâtului ei, o să fim doar noi doi.
   Rămaseră aşa, la câţiva centimetri unul de altul şi privindu-se în ochi, până când el lăsă în jos cablul, îi prinse încheietura ca într-o menghină şi-i spuse:
   - Hai cu mine.
   O trase după el spre cealaltă uşă de la capătul laboratorului, cea dincolo de care păreau să dispară firele lungi care atârnau pe lângă el. O deschise cu mâna rămasă liberă, iar Lorna ţipă pentru a doua oară, de îndată ce văzu uriaşa cuşcă de plastic polimerizat, prevăzută cu masa aceea turnantă mare cât toate zilele şi cu bazinul cu apă clorinată.
   - Daţi-mi drumul! strigă ea. Unde mă duceţi?
   - Vino-ţi în fire, femeie, pentru numele lui Dumnezeu. N-are de ce să-ţi fie frică. Te afli în faţa unuia dintre cele mai mari dispozitive ştiinţifice din câte s-au inventat. Ar trebui să te simţi privilegiată.
   - Daţi-mi drumul! repetă Lorna. Daţi-mi drumul!
   - Am nevoie de ajutorul tău, atâta tot, spuse doctorul Dudden. Vreau să mă ajuţi la un mic experiment. Trebuie să fim doi, Lorna, altfel n-are rost. Şi la tangou e nevoie tot de doi. Ţine minte.
   De data asta Lorna îi aruncă o privire nu atât temătoare, cât furioasă.
   - N-am de gând să dansez tangouri cu dumneavoastră, domnule doctor. Acum sau altă dată. Şi nici n-o să intru în chestia aia, rosti ea, arătând din cap spre cuşcă, în compania cuiva care e clar că este nebun.
   Doctorul Dudden tresări vizibil la auzul acestui ultim cuvânt, de parcă ar fi fost înţepat cu un vârf de ac. Apoi – treptat, ca prin minune – Lorna simţi că strânsoarea care-i cuprinsese încheietura începe să slăbească. Furia arzătoare din ochii lui se potoli şi se stinse, până când mai rămase doar un licăr slab, pus în umbră de ceva mai rece şi mai inexpresiv: un luciu dur, de dispreţ amestecat cu o resemnare amară. Îi dădu drumul de tot tehnicienei şi făcu doi paşi înapoi.
   - Fireşte, spuse el. A fost o prostie din partea mea. În fond, de ce-ai fi altfel decât ceilalţi? De ce-ai fi mai luminată ca ei? 
   În peretele de plastic polimerizat se afla o uşă puţin întredeschisă, aproape invizibilă, de unde veneau firele legate de capul doctorului Dudden, care acum stăteau pe masa turnantă şi urcau spre orificiul din partea de sus a despărțiturii din lemn care împărţea cuşca în două.
   Doctorul strânse toată grămada de fire, deschise uşa ceva mai mult şi păşi pe masa turnantă.
   - Nu, ar fi trebuit să ţin minte că sunt singur, continuă el, întorcându-se spre Lorna şi adresându-i-se direct. Absolut singur. N-a înţeles nimeni, nici măcar nu le-a dat prin cap. Am avansat enorm... o să aveţi nevoie de ani, de ani în şir, ca să pricepeţi ce-am vrut să fac.
   Pe chip îi apăru un surâs trist, ironic.
   - Foarte bine, Lorna, poţi s-o iei la picior. O să mă descurc şi aşa. Oricum, or să vină şi-or să mă găsească peste câteva zile. Or să ajungă destul de repede.
   - Cine o s-ajungă? întrebă ea, cu un fel de disperare. Ce tot bateţi câmpii?
   Medicul se mulţumi să clatine din cap şi închise cuşca de plastic polimerizat.
   - Domnule doctor Dudden...
   Dar Lorna îşi dădu seama că n-o mai auzea, aşa că nu putu decât să-l privească neputincioasă cum se aşază pe masa turnantă, stând turceşte şi încrucişându-şi braţele la piept, de parcă s-ar fi pregătit pentru meditaţie. Apoi începu să vorbească, însă ca pentru sine, fără s-o bage în seamă pe tehniciană. La început cuvintele fură greu de desluşit.
   Lorna era pe punctul să urce scările şi să sune la salvare când îşi dădu seama de sensul lor.
   - Nimeni n-o să doarmă, nimeni n-o să doarmă, repeta doctorul, ca şi cum ar fi îngânat o mantra, pe când CD player-ul continua să meargă la maximum în camera de alături, iar celebrul „Nessun Dorma” cântat de Pavarotti se îndrepta spre un nou punct culminant asurzitor.

   Cleo stătea întinsă pe patul din camera de hotel, atentă la zgomotele traficului din Russell Square şi la sporovăielile în mai multe limbi care-i pătrundeau pe fereastra deschisă, spunându-şi că, indiferent ce s-ar fi întâmplat în seara asta, viaţa ei nu avea să mai fie niciodată la fel. Nu mai exista cale de întoarcere.
   Mai târziu, în timp ce se farda, îşi schimba fusta şi se pregătea pentru o băutură întăritoare în barul hotelului, îşi dădu seama că ideea în sine era prea fatalistă, prea melodramatică. Trecuseră 12 ani în care se descurcase şi fără Sarah. Chiar şi în ultima vreme avusese o viaţă destul de tihnită. Nu exista niciun motiv pentru ca această înviere bruscă a speranţei să schimbe totul, nu avea de ce să nu trăiască în continuare fără ea, aşa cum se hotărâse în seara aceea cumplită la Ashdown, când o văzuse şi-i auzise vocea pentru ultima oară.
   De atunci, Cleo trăise ca o femeie singură, şi tot asta avea să facă şi mai departe.
   Parcă pentru a sublinia această idee, rămase la bar mai mult de o oră, bând două gin tonic-uri şi ignorând cu bună ştiinţă avansurile câtorva singuratici care încercau să-i surprindă privirea. Apoi se duse la un restaurant italian, unde bău o carafă de vin roşu, mâncă o lasagna cu legume excelentă şi refuză invitaţia domnului aşezat la masa de la geam, care îi propusese o cafea şi un coniac. Pe urmă o luă pe jos, fără mare grabă, spre staţia de metrou, frecându-se involuntar de turiştii şi de tinerii care treceau zoriţi pe lângă ea, nerăbdători să-şi petreacă seara de vineri în Cartierul de Vest.
   De data asta nu se uită la reclame şi nu citi de pe ultima pagină a ziarelor celorlalţi, preferând în schimb să studieze atent – în premieră – chipurile călătorilor din jur. Văzu perechi fericite şi nefericite; perechi care nu mai aveau ce să-şi spună sau care, dimpotrivă, nu-şi puteau ţine mâinile acasă; perechi care abia se cunoscuseră şi altele pe punctul de-a se despărţi. Dădu cu ochii de bărbaţi însuraţi, care mergeau acasă la soţii, şi de burlaci pe care-i aşteptau videocasetofonul şi cuptorul cu microunde. Observă femei singure, câte două sau în grupuri mai mari şi-şi spuse: Da, am şi eu un loc printre oamenii ăştia. Indiferent ce n-a mers şi oricâte greşeli aş fi făcut, acum ştiu cine sunt. Ştiu cine sunt şi-mi convine.
   Douăzeci de minute mai târziu, când ieşi din restaurant, Cleo văzu că începuse să se întunece. După-amiază cumpărase un ghid al oraşului şi reuşise să memoreze traseul; cât despre porţiunea finală, constată că îndrumările lui Ruby, deşi laconice, corespundeau întru totul.
   Lăsă în urmă drumul principal şi, după ce mai merse pe jos cam trei sferturi de kilometru, coti pe o stradă care era, mai mult ca sigur, cea mai liniştită din Londra. Nu se auzeau nici glasuri, nici zgomote ale petrecerilor de prin grădini şi nici casetofoane date la maximum. Nici măcar un televizor cu volumul ridicat. Se părea că singurele sunete din lume erau cele ale paşilor lui Cleo.
   Se opri în faţa casei lui Sarah. Deşi încă nu se întunecase de tot, draperiile fuseseră trase complet, lăsând să se vadă doar o fâșie subţire de lumină pe la margini. Împinse portiţa de fier forjat care scârţâi plângăreţ şi se apropie de uşa de la intrare. Se opri, îşi netezi fusta şi îşi potrivi mai bine geanta pe umăr. Apoi puse mâna pe ciocănelul fixat de uşă şi bătu de două ori.
   În vestibul se aprinse o lumină. După câteva secunde uşa se deschise, iar ea apăru în prag: singură, părând niţel obosită, poate chiar somnoroasă, şi temându-se întrucâtva să deschidă uşa unui străin la o asemenea oră. Purta ginşi şi un tricou, încărunţise de tot, dar îi stătea nemaipomenit de bine, iar în clipa când o văzu, Cleo îşi dădu seama că nu făcuse altceva decât să se mintă singură şi că nu putea să trăiască fără femeia asta.
   Nu fusese în stare până atunci şi nu era nici de acum încolo.
   - Sarah?
   Fu singurul cuvânt pe care izbuti să-l scoată la început. Sarah se uită la ea, fără s-o recunoască şi cu atât mai puţin să ghicească.
   - Te cunosc de undeva?
   - Bineînţeles, spuse ea. Sunt eu, Robert.

   ANEXA 1: Poezie

   Somnilocviu
   Cu graţie şi gravitate ai iscat
   Un val ce-ntrece forţele lunare
   Şi-n narcolepticii tăi ochi am spionat
   Orbirea nopţii, poate-un rău mai mare.
   Pupilă fixă, de ce vrei să ţip
   Când, insomniac, încerc să-mi aflu partea
   Citindu-mi viitorul pe nisip
   La prânz? „Ce calmă şi cioplită-i moartea”,
   Şi cum mă rog ca din uitare-adâncă
   Schimbarea să apară. Numai zorii
   Să mă salveze-ar fi în stare încă
   Printr-un potop de s-ar împotrivi terorii,
   Iar casa somnului de-ar inunda-o toată
   Cu o lumină gata să înece
   Fantomele ce vor pleca deodată
   Avertizând solemn în noaptea rece:
   Vei mai dori o viaţă spre-a socoate
   Ce graţie aveai, ce gravitate.

   ANEXA 2: Scrisoare

   De la: Pamela Worth Către: Prof. Marcus Cole, FRC Psych.
   Stimate domnule profesor Cole,

   Vă trimit doar câteva rânduri, mă tem, ca să vă mulţumesc pentru că v-aţi deranjat să ne scrieţi săptămâna trecută.
   Am apreciat mult cuvintele dumneavoastră de îmbărbătare. Într-o asemenea situaţie, înţelegerea prietenilor şi a celor care ne vor binele începe să însemne totul. Într-un fel, nu prea ne mai rămâne altceva. Şi puteţi fi sigur că, în ce ne priveşte, nu sunteţi cu nimic vinovat în această chestiune. În ultimele luni ne-am surprins de multe ori încercând să arătăm pe cineva cu degetul – anumiţi oameni, guvernul, „sistemul”, orice – dar, de fapt, nu e vina nimănui. Abia asta este de nesuportat.
   Pe Terry îl vizităm în fiecare zi. Nu au apărut ameliorări, ca să vă citez, şi se pare că nu există nici perspective pentru aşa ceva.
   Dar o să avem răbdare. Probabil că nu ştiţi acest lucru (în fond, de ce l-aţi şti?), însă în ultimii ani fiul meu s-a chinuit mult să doarmă.
   Bineînţeles că nu i-am spus nimic, dar mi-am făcut griji, iar când îl văd acum, încerc uneori să-mi spun că nu face decât să recupereze la capitolul somn. Doctorii susţin că mi se pare, dar o dată sau de două ori i-am văzut un zâmbet discret pe figură şi m-am întrebat dacă măcar visează frumos.
   Probabil că o să credeţi că toate acestea sunt nişte închipuiri naive şi nimic altceva. Însă trebuie să găsim cu toţii modalităţi de a ne adapta, aşa că fac şi eu ce pot.
   Cu toată sinceritatea, Pamela Worth

   ANEXA3: Transcriere

   Pacient: Ruby Sharp Data: 28.6.’96 Ora: 02.36-02.40 Tehnician: Lorna

   niciodată liniştită niciodată liniştită casa asta ţin minte cu ani în urmă întotdeauna valurile niciodată liniştită stând sus cu ea stând cu tine ţin minte ascultam ţin minte tot plaja ziua de pe plajă lucrurile pe care le-ai spus fără limite aşa ai spus fără limite faci orice orice ca să fie a ta şi cicatricele ţin minte cicatricele pe picioarele tale două cicatrice ca două croşete pe urmă am văzut săptămâna trecută am văzut pe plajă pe altă plajă altă plajă aceeaşi persoană altă persoană acelaşi corp pe gleznele tale cele două cicatrice te cunosc ştiu cine eşti dar ascultă ascultă o cunosc şi pe ea Londra acum unde trăieşte ce face singură singură cuc trebuie să te duci trebuie s-o găseşti ştiu am ştiut dintotdeauna de pe plajă împreună fiţi împreună am simţit-o fericită atât de fericită în ziua aia ţin minte tot niciodată atât de fericită dorit dintotdeauna într-un fel cum să zic să vă răsplătesc pe amândoi omul nisipurilor aşa ţi-am spus omule al nisipurilor ai construit castel castel frumos luat dus de apă nu pierdut nimic pierdut deocamdată nimic pierdut deocamdată dacă o găseşti du-te acum te aşteaptă Londra uşor de găsit casă pustie casă rece stă singură North London străzi liniştite coteşti coteşti de la gară prima casă prima pe care-o vezi nu aştepta dă fuga acum găseşte drumul ţine minte ţine minte drumul Fermer
   Road Fermer te doreşte găseşte-o te rog du-te la ea chiar acum 

SFÂRȘIT