Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle, Suart Turton

 ...............................................

3-7

       Dezamăgirea mea este acoperită de acordurile muzicale ce bubuie în uşile închise ale sălii de bal. Sunetul dă năvală în hol când un servitor le deschide ca să intrăm. Trebuie să fie cel puţin cincizeci de persoane înăuntru, învăluite în lumina slabă proiectată de lumânările candelabrului.

    O orchestră cântă cu avânt pe o estradă lipită de peretele îndepărtat, iar cea mai mare parte a sălii a fost transformată în ring de dans, unde arlechini în salopete curtează regine egiptene şi diavoli ce rânjesc. Bufonii ţopăie şi fac glume, ridică perucile pudrate şi dau la o parte măştile aurii cu mâner.
   Rochiile şi pelerinele cu glugă şterg pardoseala, iar multitudinea de trupuri pare ameţitoare. Doar Michael Hardcastle are suficient spaţiu în jurul lui, deoarece poartă o mască de soare, ale cărui raze se întind la o distanţă atât de mare de faţa lui, încât ai fi în pericol dacă te-ai aventura aproape de el.
   Privim scena de la mezanin, de pe o mică scară ce coboară spre ringul de dans. Bat cu degetele pe balustradă, ţinând ritmul muzicii. O parte din mine, cea care îi aparţine lui Ravencourt, ştie această melodie şi se bucură de ea.
   Îi vine să ia un instrument şi să cânte.
   - Ravencourt este muzician? îl întreb pe Cunningham.
   - A fost în tinereţe, răspunde el. A fost un violonist talentat. Şi-a rupt braţul la călărie şi de-atunci n-a mai putut cânta la fel de bine. Cred că îi este dor.
   - Aşa este, încuviinţez eu, dând glas dorinţei lui arzătoare.
   Lăsând deoparte această dorinţă, îmi îndrept atenţia la ceea ce se petrece în prezent, însă habar nu am cum îl vom depista pe Sutcliffe în mulţime.
   Sau pe lacheu.
   Mă simt descurajat. Nu luasem acest lucru în considerare. În mijlocul vacarmului şi a mulţimii de trupuri, cineva ar putea folosi nestingherit un cuţit, apoi să dispară fără să observe cineva.
   Probabil că un asemenea gând l-a făcut pe Bell să se refugieze în camera lui, însă Ravencourt este făcut din aluat mai straşnic. Dacă aici se va atenta la viaţa lui Evelyn, atunci aici trebuie să fiu, indiferent ce se va întâmpla.
   Cu ajutorul lui Charles, care îmi susţine braţul, coborâm scările şi înaintăm de-a lungul marginii întunecate a sălii de bal.
   Bufonii îmi trag palme peste spate, iar femeile se rotesc în faţa mea, ţinând în mâini măşti în formă de fluture. Eu nu îi iau în seamă şi îmi croiesc drum spre canapelele aşezate lângă glasvanduri, unde îmi pot odihni picioarele obosite.
   Până acum, am făcut cunoştinţă doar cu câţiva invitaţi pentru că ranchiuna lor s-a simţit în toată casa. Este cu totul altceva să fiu prins în mijlocul lor, aşa cum sunt acum. Cu cât mă afund mai tare în acel vacarm, cu atât mai mare pare să devină maliţiozitatea lor. Cei mai mulţi dintre bărbaţi par să fi consumat băutură toată după-amiaza, iar acum se împleticesc în loc să danseze. Rânjesc, se zgâiesc şi se comportă ca nişte sălbatici. Femeile tinere îşi lasă capetele pe spate, râd şi le curge machiajul; părul li se desface în timp ce trec de la un bărbat la altul, provocând un grup mic de neveste, care s-au grupat laolaltă pentru a supraveghea. Privesc îngrijorate aceste creaturi care gâfâie şi au priviri sălbatice.
   Doar o mască poate dezvălui adevărata fire a cuiva.
   Charles, care se află lângă mine, devine din ce în ce mai încordat cu fiecare pas, înfigându-şi mai adânc degetele în antebraţul meu. Totul pare nefiresc. Veselia este prea mare. Această petrecere seamănă cu cea înainte de căderea Gomorei.
   Când ajungem în dreptul unei canapele, Charles mă ajută să mă aşez pe perne. Chelneriţele se plimbă prin mulţime ducând tăvi cu băutură, însă este imposibil să le facem semn din locul în care ne aflăm noi, la marginea ringului de dans. Zgomotul este prea mare ca să vorbim, însă el îmi arată cu degetul masa cu pahare de şampanie, de care invitaţii se îndepărtează braţ la braţ, împleticindu-se. Eu încuviinţez, ştergându-mi fruntea de sudoare.
   Poate că un pahar cu băutură mă va ajuta să mă liniştesc. În timp ce el pleacă să aducă o sticlă, eu simt o adiere pe piele. Observ că a deschis cineva glasvandurile, probabil, pentru a intra aerul curat. Afară este întuneric beznă, însă lemnele din vetrele de fier au fost aprinse, iar flăcările pâlpâitoare luminează o piscină înconjurată de copaci.
   Întunericul se roteşte, prinde formă şi se materializează atunci când pătrunde înăuntru. Lumina lumânărilor cade pe o faţă palidă.
   Nu este o faţă, ci o mască.
   Este o mască din porţelan alb, cu cioc.
   Îl caut cu privirea pe Charles, sperând că se află suficient de aproape ca să îl înhaţe pe individ, însă mulţimea l-a luat cu ea. Când mă uit din nou în direcţia glasvandurilor, îl văd pe doctorul ciumei furişându-se pe lângă petrecăreţi.
   Apuc cu putere bastonul în mână şi mă ridic în picioare. Chiar şi epavele sunt ridicate cu mai puţin efort de pe fundul mării. Mă apropii cu mersul împiedicat de cascada costumelor care îmi ascunde prada. Deşi zăresc frânturi – strălucirea unei măşti, vârtejul unei pelerine el este precum ceaţa într-o pădure, imposibil de înhăţat.
   Dispare undeva, într-un cotlon îndepărtat, şi nu îl mai văd.
   Rotindu-mă pe loc, încerc să îl găsesc cu privirea, însă cineva se izbeşte de mine. Eu urlu furios şi mă trezesc că mă uit în doi ochi căprui, care privesc din spatele unei măşti din porţelan cu cioc. Văd cum masca se ridică uşor şi din spatele ei se descoperă faţa de copil, ciupită de vărsat. Inima îmi tresare de spaimă. Evident, şi eu la fel.
   - Doamne, îmi cer scuze, zice el. Nu...
   - Rochester, Rochester, aici! îl strigă cineva.
   Ne întoarcem în acelaşi timp şi vedem un alt individ deghizat în costum de doctor al ciumei, care se apropie de noi. Un altul îl urmează, iar în mulţime mai sunt alţi trei. Prada mea s-a multiplicat, însă niciunul dintre ei nu poate fi interlocutorul meu. Sunt fie prea robuşti şi scunzi, fie prea înalţi şi slabi; există prea multe copii imperfecte ale originalului. Ei încearcă să-l tragă după ei pe prietenul lor, însă eu apuc primul braţ din apropiere. Orice braţ. Toate sunt la fel.
   - De unde aveţi costumele acestea? întreb eu.
   Individul mă priveşte încruntat, cu nişte ochi cenuşii şi injectaţi. Le lipseşte strălucirea, expresivitatea. Sunt ca nişte ferestre pustii, care nu ascund niciun gând coerent. Scuturându-şi braţul ca să scape din strânsoarea mea, el mă împunge cu degetul în piept.
   - Întreabă-mă frumos, zice el, împleticindu-i-se limba în gură din cauza beţiei.
   Are chef de o bătaie, iar eu, folosind bastonul, îi astâmpăr acest chef.
   Lemnul greu îi nimereşte piciorul, iar el cade într-un genunchi, înjurând de mama focului. În încercarea de a-şi păstra echilibrul, el îşi aşază palma pe ringul de dans, iar eu îi înfig vârful bastonului în mână, ţintuindu-l locului.
   - Costumele! strig eu. Unde le-aţi găsit?
   - În pod, zice el, cu faţa la fel de palidă ca masca de care a scăpat. Mai sunt câteva atârnate într-un cuier.
   El încearcă să se elibereze, însă eu mă reazem în baston doar cu o mică parte din greutate. Când apăs mai tare, el se schimonoseşte din cauza durerii.
   - Cum aţi aflat de ele? îl întreb, scăzând un pic din presiunea de pe mâna lui.
   - Un servitor ne-a găsit aseară, îmi explică el, cu lacrimi în ochi. Purta deja unul, cu mască şi joben, tot tacâmul. Noi nu aveam costume, aşa că ne-a dus în pod ca să ne căutăm şi noi. Ne-a ajutat pe toţi. Cred că am fost vreo douăzeci şi ceva de persoane acolo sus. Jur!
   Se pare că doctorul ciumei nu vrea să fie găsit.
   Îl privesc o secundă sau două cum se zvârcoleşte şi caut să descopăr pe faţa lui schimonosită de durere dacă povestea lui e adevărată. Mulţumit de ceea ce văd, ridic bastonul, lăsându-l să se îndepărteze. Pleacă împleticit în timp ce se ţine de mâna rănită. Imediat ce dispare din raza mea vizuală, Michael iese din mulţime. Mă fixează cu privirea de la depărtare şi vine drept spre mine. Este agitat şi are două pete roşii în obraji. Îşi mişcă buzele repede, însă cuvintele lui sunt acoperite de muzică şi de râsete.
   Eu îi fac semn că nu înţeleg, iar el vine mai aproape.
   - Aţi văzut-o pe sora mea? strigă el.
   Eu dau negativ din cap, cuprins brusc de teamă. Văd în ochii lui că nu este în regulă ceva, însă, înainte să apuc să-i pun vreo întrebare, îşi croieşte drum mai departe, printre dansatorii învolburaţi, înfierbântat, ameţit şi copleşit de un sentiment prevestitor, mă îndrept cu greu spre canapeaua meu. Îmi scot papionul şi îmi desfac gulerul. Siluetele mascate trec pe lângă mine, iar braţele lor goale strălucesc din cauza transpiraţiei.
   Simt că mi-e greaţă şi nu mă pot bucura de nimic din ceea ce văd. În timp ce mă gândesc să merg să o caut şi eu pe Evelyn, Cunningham se întoarce cu o sticlă de şampanie băgată într-o frapieră argintie ticsită cu gheaţă şi ţine sub braţ două pahare cu picior lung. Condensul face metalul să transpire. Transpiră şi Cunningham. A trecut atât de mult timp, încât aproape că am uitat unde s-a dus şi ţip în urechea lui.
   - Unde-ai fost?
   - Cred... văzut Sutcliffe, strigă şi el, jumătate din cuvintele lui fiind acoperite de muzică... costum.
   Cunningham a avut aceeaşi experienţă ca mine.
   După ce dau din cap că am înţeles, ne aşezăm şi bem în tăcere, fiind cu ochii în patru după Evelyn şi simţind cum devin din ce în ce mai frustrat.
   Trebuie să mă ridic în picioare, să caut prin casă şi să le pun întrebări invitaţilor, însă Ravencourt este incapabil de asemenea realizări. Încăperea aceasta este prea aglomerată, iar trupul lui prea obosit. Lui îi place să calculeze şi să observe. Nu este un om de acţiune. Dacă vreau să o ajut pe Evelyn, acestea sunt abilităţile de care am nevoie. Mâine voi alerga, însă astăzi trebuie să privesc. Trebuie să observ tot ceea ce se petrece în sala de bal şi să analizez fiecare detaliu pentru a fi cu un pas înaintea evenimentelor ce vor avea loc în această seară.
   Deşi şampania mă linişteşte, pun paharul jos, de teamă să nu-mi amorţească facultăţile mintale şi fizice. Atunci îl zăresc pe Michael urcând cele câteva trepte ce duc la mezanin, de unde se vede toată sala de bal.
   Orchestra se opreşte din cântat, iar râsetele şi sporovăielile încetează treptat, când toţi îşi întorc capetele spre gazda lor.
   - Îmi cer scuze că întrerup petrecerea, zice Michael, apucând balustrada cu mâinile. Mă simt prost că trebuie să întreb, dar ştie cineva unde este sora mea?
   Un val de murmure trece peste mulţime când invitaţii îşi întorc capetele, uitându-se unul la celălalt. Nu este nevoie decât de un minut ca să se afle că ea nu este în încăpere.
   Cunningham este cel care o zăreşte primul.
   Atingându-mi braţul, el arată cu degetul spre Evelyn, care merge legănat ca un beţiv, în timp ce păşeşte de-a lungul vetrelor cu foc ce duc la piscină.
   Se află deja la o oarecare distanţă şi apare alternativ în lumină şi în întuneric. În mâna ei luceşte un pistol mic şi argintiu.
   - Prinde-o, Michael! strig eu.
   În timp ce Cunningham îşi croieşte drum prin mulţime, eu mă ridic cu greu în picioare şi pândesc la fereastră. Nimeni nu a văzut-o, lumea începe din nou să se mişte, iar tam-tamul temporar al anunţului dispare treptat.
   Violonistul încearcă o notă, iar ceasul arată ora 11 p.m.
   Ajung în dreptul glasvandului în momentul în care Evelyn ajunge lângă piscină.
   Se leagănă şi tremură.
   Ascuns printre copaci, la doar câţiva metri distanţă, doctorul ciumei priveşte nepăsător, iar flăcările din vetre i se reflectă pe masca din porţelan.
   Pistolul argintiu luceşte când Evelyn îl ridică în dreptul abdomenului ei, iar sunetul împuşcăturii taie conversaţiile şi acordurile muzicale.
   Cu toate acestea, totul pare normal pentru o clipă.
   Evelyn stă în continuare pe marginea apei, de parcă şi-ar admira oglindirea. Apoi picioarele îi cedează, scapă arma din mână şi cade cu faţa în piscină. Doctorul ciumei îşi înclină capul şi dispare în întunericul pădurii.
   Eu sunt doar vag conştient de ţipete şi de mulţimea din spatele meu, care dă năvală afară pe iarbă în momentul în care promisele artificii explodează în aer, scăldând piscina într-o lumină colorată. Îl privesc pe Michael care fuge prin întuneric spre o soră pe care nu o mai poate salva. În timp ce intră în apa întunecată ca să îi scoată trupul, îi strigă numele, însă ţipetele îi sunt acoperite de zgomotul artificiilor. Alunecă şi se împleticeşte. Încearcă să o tragă afară din piscină, apoi se prăbuşeşte, legănând-o pe Evelyn în braţele lui. Îi sărută faţa şi o imploră să îşi deschidă ochii, însă în zadar. Moartea a aruncat zarurile, iar Evelyn şi-a plătit datoria. Tot ceea ce a fost de preţ a fost luat.
   Michael plânge în hohote, îngropându-şi faţa în părul ei umed.
   A uitat de mulţimea strânsă, însă nişte braţe puternice îl desprind de trupul neînsufleţit al surorii lui. Evelyn este scoasă pe iarbă, astfel încât doctorul Dickie să poată îngenunchea lângă ea şi să o examineze. Nu mai este nevoie de priceperea lui, deoarece gaura din pântecul ei şi pistolul argintiu care zace în iarbă sunt dovezi suficient de grăitoare. Cu toate acestea, el zăboveşte asupra ei şi îi apasă gâtul cu degetele pentru a verifica pulsul, înainte să îi şteargă cu blândeţe apa murdară de pe faţă.
   Doctorul rămâne în genunchi şi îi face semn lui Michael ca să se apropie, apoi, luându-i mâna bărbatului care plânge, îşi pleacă fruntea şi începe să rostească în şoaptă ceea ce pare a fi o rugăciune.
   Sunt recunoscător pentru evlavia lui.
   Câteva femei plâng pe umeri primitori, însă prestaţia lor pare teatrală.
   Este ca şi când petrecerea nu a luat cu adevărat sfârşit. Cu toţii continuă să danseze, doar că au schimbat paşii. Însă Evelyn merită ceva mai bun decât să fie distracţie pentru oamenii pe care i-a dispreţuit. Doctorul pare să înţeleagă acest lucru, iar gesturile lui, oricât de mărunte ar fi, par să redea o mică parte din demnitatea ei.
   Rugăciunea durează doar un minut, iar după aceea, îi acoperă faţa lui Evelyn cu haina lui, ca şi când ochii ei goi ar fi fost o ofensă mai mare decât sângele care îi pătează rochia.
   O lacrimă i se rostogoleşte pe obraz când se ridică în picioare. Îl cuprinde cu braţul pe Michael pentru a-l conduce de acolo pe fratele îndurerat al lui Evelyn. În ochii mei, ei par mai bătrâni, mai lenţi şi mai gârboviţi. Împovăraţi de tristeţe.
   Abia intră în casă, când zvonurile încep să se răspândească prin mulţime:
   „Vine poliţia! S-a găsit un bilet de adio! Spiritul lui Charlie Carver a revendicat încă un copil Hardcastle!”
    Poveştile sunt trecute din gură în gură şi, până când ajung la urechile mele, acestea sunt bogate în detalii şi asociate unor exemple similare trecute. Sunt suficient de compacte pentru a putea să plece de aici şi să fie răspândite în societate.
   Mă uit după Cunningham, dar nu îl văd nicăieri. Nu îmi pot imagina ce ar putea face, însă are ochi ageri şi mâini disponibile. Fără îndoială că are un scop, spre deosebire de mine. Împuşcătura mi-a zdrobit nervii.
   Intru din nou în sala de bal pustie şi mă trântesc pe canapea. Tremur şi simt că o iau razna.
   Ştiu că prietena mea va fi vie mâine, însă acest lucru nu schimbă nici ce s-a întâmplat azi şi nici durerea pe care o simt din cauza scenei la care am fost martor.
   Evelyn şi-a luat viaţa şi mă simt răspunzător. Căsătoria ei cu Ravencourt a fost o pedeapsă, o umilinţă menită să o facă să cedeze şi, deşi nu mi-am dorit acest lucru, am fost şi eu implicat. Faţa mea a urât-o pe ea, iar existenţa mea a condus-o pe marginea apei, cu pistolul în mână.
   Şi care-i treaba cu doctorul ciumei? Mi-a oferit libertatea dacă voi rezolva o crimă care nu arată ca o crimă, căci am văzut-o pe Evelyn împuşcându-se, după ce a plecat disperată de la cină. Cum nu există nicio îndoială în ceea ce priveşte acţiunile sau motivaţia ei, îmi pun întrebări despre răpitorul meu. Oare oferta lui a fost doar un alt chin, o rază de speranţă ca să continui această vânătoare nebună?
   Cum rămâne cu cimitirul? Cu arma?
   Dacă Evelyn era într-adevăr atât de disperată, cum se făcea că era atât de binedispusă atunci când l-a însoţit pe Bell în cimitir cu mai puţin de două ore după terminarea cinei? Şi ce era cu arma pe care o ţinea în mână? Era un revolver mare şi negru, destul de mare pentru a intra în geanta ei plic.
   Arma pe care a folosit-o ca să îşi ia viaţa era un pistol argintiu. De ce ar fi schimbat armele?
   Nu ştiu de cât timp stau acolo, căzut pe gânduri, printre bocitoarele încântate, dar poliţia nu pare să mai vină.
   Mulţimea se răreşte, flăcările lumânărilor pâlpâie, iar petrecerea se reia.
   Ultimul lucru pe care îl văd înainte să adorm în fotoliu este imaginea lui Michael Hardcastle, care îngenunchează pe iarbă şi leagănă trupul neînsufleţit şi ud leoarcă al surorii lui.

21
Ziua a doua (continuare)

   Durerea mă face să mă mişc. Fiecare respiraţie mă apasă.
    Clipesc ca să mă dezmeticesc şi văd un perete alb, aşternuturi albe şi o pată de sânge închegat pe pernă. Obrazul mi se odihneşte în palmă, iar buza de sus îmi este lipită cu salivă de articulaţiile degetelor.
   Cunosc momentul acesta, l-am văzut prin ochii lui Bell.
   Am revenit în trupul majordomului, după ce acesta a fost mutat în casa de oaspeţi.
   Cineva păşeşte lângă patul meu. Pare a fi o servitoare, judecând după rochia neagră şi şorţul alb. Ţine în mâini o carte mare deschisă, pe care o frunzăreşte furioasă. Îmi simt capul prea greu ca să pot privi mai sus de talia ei, prin urmare scot un geamăt ca să o chem la mine.
   - A, perfect, te-ai trezit, zice ea, oprindu-se din păşit. Când va rămâne singur Ravencourt? N-ai notat asta, dar idiotul ăla afurisit şi-a trimis valetul să îşi bage nasul prin bucătărie...
   - Cine eşti...
   Gâtul mi-e înfundat de sânge şi flegmă.
   Pe bufet se află o carafă cu apă, iar servitoarea lasă cartea pe blat şi se grăbeşte să-mi toarne puţină apă. Apoi îmi lipeşte gura paharului de buze.
   Eu îmi mişc încet capul, în încercarea de a-i privi faţa, însă încăperea începe să se învârtă imediat cu mine.
   - N-ar trebui să vorbeşti, îmi zice ea, ştergându-mi cu şorţul ei câteva picături de apă de pe bărbie.
   Tace.
   - Adică poţi vorbi, dar numai atunci când eşti pregătit.
   Tace din nou.
   - De fapt, aş vrea să răspunzi la întrebarea mea despre Ravencourt înainte să mă omoare.
   - Cine eşti? o întreb eu, cu o voce răguşită.
   - Cât de tare te-a... stai...
   Ea îşi apropie faţa de a mea, iar ochii ei căprui şi iscoditori caută ceva.
   Are obraji dolofani şi tenul palid, iar de sub bonetă îi ies câteva fire încâlcite de păr blond. Tresărind, eu îmi dau seama că aceasta este servitoarea pe care au întâlnit-o Bell şi Evelyn, cea care îl supraveghea pe majordom.
   - Câte gazde ai avut? mă întreabă ea.
   - Eu nu...
   - Câte gazde? insistă ea, aşezându-se pe marginea patului. În câte trupuri te-ai încarnat?
   - Tu eşti Anna, zic eu, răsucindu-mi gâtul ca să mă uit mai bine la ea şi simţind o durere acută în tot corpul.
   Ea mă împinge cu blândeţe, făcându-mă să mă întind din nou pe pat.
   - Aşa este, sunt Anna, răspunde ea, răbdătoare. Câte gazde?
   În ochi îmi apar lacrimi de bucurie şi simt cum mă inundă un val de afecţiune precum o apă călduţă. Deşi nu mi-o pot aminti pe femeia aceasta, simt că ne leagă mulţi ani de prietenie, o încredere bazată pe instinct. Mai mult de-atât, mă simt copleşit de simpla bucurie a acestei reîntâlniri. Oricât de ciudat ar fi să spun asta despre o persoană pe care nu mi-o amintesc, îmi dau seama că mi-a fost dor de ea.
   Văzând emoţia de pe faţa mea, ea lăcrimează, se apleacă şi mă îmbrăţişează cu blândeţe.
   - Şi mie mi-a fost dor de tine, zice ea, dând glas sentimentelor mele.
   Rămânem îmbrăţişaţi o vreme, înainte ca ea să îşi dreagă glasul şi să îşi şteargă lacrimile.
   - Gata cu astea, zice ea, trăgându-şi nasul. Nu ne va ajuta la nimic dacă plângem unul pe umărul celuilalt. Trebuie să îmi povesteşti despre gazdele tale, altminteri ne vom alege doar cu plânsul.
   - Eu... eu...
    Abia reuşesc să vorbesc din cauza nodului care mi s-a pus în gât.
    - M-am trezit ca Bell, apoi ca majordom, apoi ca Donald Davies, ca majordom din nou, ca Ravencourt, iar acum...
   - Din nou ca majordom, zice ea, îngândurată. A treia oară e cu noroc, nu?
   Reaşază o şuviţă rebelă de păr de pe fruntea mea şi se apleacă mai aproape de mine.
   - Să înţeleg că nu am făcut încă prezentările sau, cel puţin, tu nu ai făcut cunoştinţă cu mine, zice ea. Numele meu este Anna, iar tu eşti Aiden Bishop. Am trecut de partea asta deja? Apari mereu în ordinea greşită şi nu ştiu niciodată ce pui la cale.
   - Le-ai cunoscut pe celelalte euri ale mele?
   - Ba apar, ba dispar, răspunde ea, aruncând o privire spre uşă în momentul în care se aud nişte voci prin casă. De obicei, apar ca să-mi ceară o favoare.
   - Dar gazdele tale sunt...
   - Eu nu am alte gazde, sunt doar eu, zice ea. Nu tu vizite de la doctorul ciumei, nu tu alte zile. Mâine nu-mi voi aminti nimic din toate astea, ceea ce mi se pare un noroc, având în vedere cum a decurs ziua de azi până acum.
   - Dar ştii ce se întâmplă, ştii despre sinuciderea lui Evelyn?
   - Este o crimă, şi m-am trezit ştiind acest lucru, răspunde ea, netezind aşternuturile. Nu îmi puteam aminti propriul nume, dar îl ştiam pe al tău şi ştiam că nu există scăpare până când nu vom duce numele criminalului şi dovada vinovăţiei sale la lac, la ora 11 p.m. Cred că sunt ca nişte reguli. Ca nişte cuvinte fixate în mintea mea, ca să nu uit.
   - Eu nu mi-am amintit nimic când m-am trezit, răspund, încercând să înţeleg de ce chinurile noastre ar fi diferite. În afară de propriul nume, doctorul ciumei a fost nevoit să-mi povestească totul.
   - Fireşte că a trebuit, eşti proiectul lui special, zice ea, aranjându-mi perna. Te doare în cot de ceea ce fac eu. N-am auzit nicio veste de la el toată ziua. Dar pe tine nu te lasă singur. Mă miră că nu aşteaptă sub pat.
   - Mi-a spus că doar unul dintre noi poate scăpa, îi explic eu.
   - Mda, şi este al naibii de evident că vrea ca tu să fii acela, zice ea în timp ce furia îi dispare din voce la fel de repede cum a apărut. Apoi clatină din cap. Îmi cer iertare, nu ar trebui să mă răzbun pe tine, dar am senzaţia că pune ceva la cale şi nu-mi place.
   - Ştiu la ce te referi, zic eu. Dar dacă doar unul dintre noi poate scăpa...
   - De ce ne ajutăm reciproc? mă întrerupe ea. Pentru că tu ai un plan ca să ne scoţi pe amândoi de aici.
   - Serios?
   - Păi, ai spus că ai.
   Pentru prima oară, ea dă semne de lipsă de încredere şi se încruntă îngrijorată. Însă, înainte ca eu să apuc să insist asupra acestui aspect, duşumeaua trosneşte pe coridor şi se aude zgomot de paşi pe scări. Zici că toată casa se zguduie din cauza lor.
   - O clipă, zice ea, luându-şi cartea de pe blat.
   Abia atunci îmi dau seama că este, de fapt, un caiet de schiţe. Între copertele din piele maro, legate neglijent cu o sfoară, se află un teanc de foi de hârtie. Se apleacă să ascundă cartea sub pat, iar când se ridică, ţine în mână o puşcă de vânătoare. Îşi lipeşte patul puştii de umăr şi se apropie încet de uşă, pe care o întredeschide ca să audă mai bine zgomotul de afară.
   - La naiba! exclamă Anna în timp ce închide uşa cu o lovitură de picior. Este doctorul care îţi aduce sedativul. Repede, când va rămâne singur Ravencourt? Trebuie să îi spun să înceteze să mă mai caute.
   - De ce? Cine...
   - Nu avem timp, Aiden, zice ea, ascunzând puşca de vânătoare sub pat. Îţi promit că voi fi aici data viitoare când te vei trezi şi vom sta de vorbă pe îndelete, dar acum spune-mi fiecare detaliu pe care ţi-l aminteşti despre Ravencourt.
   Ea se apleacă deasupra mea, strângându-mă de mână şi implorându-mă cu ochii.
   - Va fi în salonul lui la ora 1:15 p.m., îi spun eu. Îi dai un pahar cu băutură, schimbaţi două vorbe, apoi vine Millicent Derby. Îi laşi un bileţel pe care stă scris numele ei.
   Ea strânge din ochi şi încearcă să memoreze ora şi numele, repetându-le în şoaptă la nesfârşit. Abia acum, când observ concentrarea de pe faţa ei, îmi dau seama cât de tânără este. Aş zice că nu are mai mult de 19 ani, deşi pare mai în vârstă cu câţiva ani din cauza muncii grele.
   - Mai este ceva, zice ea printre dinţi, luându-mi capul între mâinile ei şi apropiindu-şi faţa de a mea, atât de aproape încât văd strălucirea de chihlimbar din ochii ei căprui. Dacă mă vei vedea prin apropiere, prefă-te că nu mă cunoşti. Abţine-te să te apropii de mine. Există un lacheu... Îţi voi povesti despre el mai târziu. Sau mai devreme. Ideea e că este periculos pentru noi să fim văzuţi împreună. Dacă va fi nevoie să discutăm, o vom face aici.
   Mă sărută grăbită pe frunte şi aruncă o ultimă privire prin încăpere ca să se asigure că totul este în ordine.
   Paşii au ajuns pe coridor şi se aud două voci care se amestecă. O recunosc pe cea a lui Dickie, dar nu şi pe cealaltă. Este groasă, agitată şi totuşi nu prea înţeleg ce zice.
   - Cine-i cu Dickie? o întreb eu.
   - Lordul Hardcastle, cel mai probabil, răspunde Anna. A venit de mai multe ori în dimineaţa aceasta ca să vadă ce faci.
   Are logică. Evelyn mi-a spus că majordomul a fost ordonanţa lordului Hardcastle în timpul războiului. Relaţia apropiată dintre ei este motivul pentru care Gregory Gold este legat în camera de vizavi.
   - Aşa decurg lucrurile întotdeauna? o întreb. Explicaţiile vin înaintea întrebărilor?
   - Nu ştiu, răspunde ea, ridicându-se în picioare şi netezindu-şi şorţul. De două ceasuri sunt aici şi am primit doar ordine.
   Doctorul Dickie deschide uşa, iar mustaţa lui mi se pare la fel de ciudată ca prima oară când am văzut-o. El îşi plimbă privirea de la Anna la mine, apoi din nou la ea, în timp ce încearcă să pună cap la cap ultimele cuvinte rostite când conversaţia noastră s-a întrerupt brusc. Pentru că nu primeşte niciun răspuns, îşi pune trusa medicală neagră pe bufet, se apropie şi se apleacă deasupra mea.
   - Văd că te-ai trezit, constată el, legănându-se înainte şi înapoi pe călcâie, cu degetele băgate în buzunarele vestei de stofă. Lasă-ne singuri, fetiţo! îi spune Annei, care îmi aruncă o privire şi face o reverenţă, înainte să iasă din cameră. Aşadar, cum te simţi? mă întreabă. Sper că nu te-a zdruncinat prea tare călătoria cu trăsura.
   - Nu foarte tare... încep eu, însă el dă la o parte pătura şi îmi ridică braţul ca să-mi verifice pulsul.
   Până şi acest gest blând îmi provoacă dureri. Restul cuvintelor mele se îmbină cu gemete.
   - Te doare, hm, afirmă el, lăsându-mi braţul jos. Nu este deloc surprinzător, având în vedere că ai încasat o bătaie pe cinste. Ştii de ce-ţi poartă pică individul acesta, Gregory Gold?
   - Nu. Probabil că m-a confundat cu altcineva, domnule.
   Cuvântul „domnule” nu îmi este specific, dar este un obicei vechi al majordomului. Sunt surprins cu câtă uşurinţă l-am rostit.
   Privirea pătrunzătoare a doctorului încearcă să-mi disece explicaţia, analizând-o pe toate părţile. Zâmbetul schiţat pe care mi-l oferă este unul al complicităţii. Unul care transmite deopotrivă siguranţă şi puţină ameninţare.
   Indiferent ce s-a întâmplat pe coridorul acela, aparent blajinul doctor Dickie ştie mai multe decât lasă să se vadă.
  Se aude un clic când îşi deschide trusa. Din ea scoate o sticluţă maro şi o seringă hipodermică. Fără să îşi ia ochii de la mine, el împlântă acul prin dopul sigilat cu ceară al sticluţei, umplând seringa cu un lichid transparent.
   Eu strâng aşternuturile în pumni.
   - Pe cuvântul meu că mă simt bine, domnule doctor, zic eu.
   - Da, tocmai de aceea sunt îngrijorat, spune el, împlântându-mi în gât acul, înainte să apuc să mă împotrivesc.
   Un lichid cald îmi curge prin vene, alungându-mi gândurile. Imaginea doctorului se estompează, iar culori apar şi dispar în întuneric.
   - Dormi, Roger, zice el. Mă voi ocupa eu de domnul Gold.

22
Ziua a cincea

   Tuşesc atât de tare din cauza fumului de trabuc, de parcă vreau să-mi scuip plămânii.
    Deschid ochii şi realizez că sunt întins aproape complet îmbrăcat pe podeaua din lemn, cu o mână ce zace victorioasă pe patul nedesfăcut. Pantalonii îmi sunt în vine şi ţin o sticlă de coniac lipită de stomac. Este evident că noua mea gazdă a încercat să se dezbrace aseară, însă o asemenea realizare pare să fi fost peste putinţă. Respiraţia lui pute ca un butoi de bere vechi.
   Scot un geamăt şi încerc să mă caţăr pe partea laterală a patului, însă, din cauza durerii cumplite de cap, aproape că mă prăbuşesc din nou pe jos.
   Mă aflu într-o cameră asemănătoare cu cea pe care a primit-o Bell, iar jăraticul rămas din focul de aseară îmi atrage atenţia din vatra şemineului. Draperiile sunt trase, iar cerul este scăldat în lumina dimineţii.
   Evelyn este în pădure, trebuie să o găseşti.
   Îmi ridic pantalonii şi mă duc împleticit până la oglindă, ca să îl inspectez mai bine pe idiotul în care am intrat acum.
   Sunt cât pe ce să mă izbesc de ea.
   După ce am fost blocat în trupul lui Ravencourt atât de mult timp, acest individ pare imponderabil, ca o frunză purtată de adierea vântului. Nu mă prea surprinde când îl văd în oglindă. Bărbatul este scund şi slab, undeva la vreo 30 de ani, cu păr castaniu şi destul de lung, cu ochi albaştri injectaţi şi o barbă îngrijită. Când zâmbesc, văd un şir de dinţi ciudat de albi.
   Este faţa unei canalii.
   Pe noptieră se găseşte o grămadă de lucruri, în vârful cărora se află o invitaţie adresată lui Jonathan Derby. Măcar ştiu pe cine să înjur din cauza acestei stări de mahmureală. Verific obiectele cu vârful degetului şi descopăr un cuţit pliabil de buzunar, o ploscă uzată, un ceas de mână care indică ora 8:43 a.m. şi trei fiole maro, cu dop şi fără etichete. Scot unul dintre dopuri şi miros lichidul din interior. Mi se întoarce stomacul pe dos din cauza duhorii dulcege pe care îl emană.
   Acesta trebuie să fie laudanumul pe care îl vinde Bell.
   Acum înţeleg de ce este atât de cerut. Nici nu l-am mirosit bine şi mă simt deja mai vesel.
   Într-un colţ al încăperii se află o carafă cu apă şi o chiuvetă mică. Mă dezbrac în pielea goală, mă spăl de transpiraţie şi de murdărie şi scot la iveală persoana care se află sub ele. Beau apa rămasă în carafă până când îmi simt stomacul plin. Din nefericire, încercările mele de a scăpa de mahmureală nu fac decât să o atenueze şi simt o durere în oase şi în muşchi.
   Este o dimineaţă rece şi mă îmbrac cu cele mai groase haine pe care le găsesc: un costum de vânătoare şi o haină neagră şi grea, care mătură pardoseala când ies din cameră.
   În ciuda orei matinale, un cuplu beat se ceartă în capul scării. Poartă ţinutele de aseară şi ţin în mâini pahare cu băuturi, aruncându-şi unul celuilalt acuzaţii cu voci din ce în ce mai ridicate şi agitându-şi braţele. Eu mă feresc când trec pe lângă ei. Gâlceava lor mă determină să cobor în vestibul, care este într-o stare deplorabilă din cauza escapadelor de aseară.
   Papioane atârnă de candelabru, iar pardoseala de marmură este presărată cu frunze şi cioburile unei carafe sparte. Două servitoare fac curat, iar eu mă întreb cum o fi arătat vestibulul înainte să înceapă ele curăţenia.
   Încerc să le întreb unde se află coliba lui Charlie Carver, însă ele tac ca nişte mute. Îşi coboară privirile şi, drept răspuns la întrebarea mea, scutură din cap.
   Tăcerea lor mă înnebuneşte.
   Dacă bârfele lui Lucy Harper nu sunt prea departe de adevăr, Evelyn se va afla împreună cu slujnica ei aproape de colibă, atunci când va fi atacată.
   Dacă voi reuşi să descopăr cine o ameninţă, poate îi voi salva viaţa şi voi scăpa din casa aceasta, deşi habar nu am cum aş putea să o ajut şi pe Anna să se elibereze. Ea a renunţat la propriile strategii ca să mă ajute, crezând că am vreun plan măreţ care ne va aduce amândurora libertatea. Pentru moment, totul este doar o promisiune deşartă şi, judecând după privirea ei încruntată şi îngrijorată din momentul în care am stat de vorbă în casa de oaspeţi, cred că începe să bănuiască şi ea acest lucru.
   Singura mea speranţă este aceea că viitoarele mele gazde vor fi mai isteţe decât cele anterioare.
   Următoarele întrebări pe care le adresez servitoarelor nu fac decât să le afunde în tăcere, iar eu privesc în jur în căutare de ajutor. În camerele de o parte şi de cealaltă a vestibulului domneşte o tăcere de mormânt, căci cei din casă nu par să se fi dezmeticit după petrecerea de aseară. Neavând de ales, mă îndrept spre bucătăria de la subsol, călcând cu grijă pe cioburile de sticlă.
   Coridorul ce duce spre bucătărie este mai întunecat decât mi-l amintesc, iar zornăitul veselei şi mirosul de carne prăjită îmi provoacă greaţă.
   Servitorii îmi aruncă priviri când trec pe lângă mine, dar îşi întorc capetele ori de câte ori îmi deschid gura ca să le pun o întrebare. Este evident că ei cred că eu nu ar trebui să fiu acolo şi este la fel de evident că nu ştiu cum să se descotorosească de mine. Acesta este teritoriul lor – un râu de conversaţii libere, bârfe şi chicoteli care curge nestingherit pe sub casă. Iar eu îl mânjesc cu prezenţa mea.
   Simt cum încep să mă agit, iar sângele îmi bubuie în urechi. Mă simt obosit, iar aerul parcă ar fi un şmirghel.
   - Te pot ajuta cu ceva? zice o voce în spatele meu.
   Aceste cuvinte parcă se rostogolesc în spatele meu.

   Când mă întorc, o văd pe bucătăreasă, doamna Drudge, privindu-mă fix şi cu mâinile mari proptite pe şoldurile-i generoase. Prin aceşti ochi, ea seamănă cu o figurină din lut făcută de un copil: un cap mic pe un corp diform şi faţa turtită de nişte degete stângace. Are o privire severă şi nu seamănă deloc cu femeia care îi va da majordomului un corn cald peste câteva ore.
   - O caut pe Evelyn Hardcastle, răspund eu, înfruntându-i privirea aspră. A plecat într-o plimbare prin pădure, însoţită de slujnica ei, Madeline Aubert.
   - Şi ce treabă ai tu?
   Tonul ei este atât de sever, încât aproape că mă feresc. Strâng din pumni şi încerc să îmi stăpânesc furia. Servitorii îşi întind gâturile când trec în grabă pe lângă noi. Sunt nerăbdători de dramă, dar îngroziţi de actor.
   - Cineva vrea să-i facă rău, zic eu printre dinţi. Dacă îmi veţi spune unde se află coliba lui Charlie Carver, poate voi reuşi să o avertizez.
   - Asta făceai cu Madeline aseară? O avertizai? De aceea avea bluza sfâşiată? De aceea plângea?
  Vena de pe frunte i s-a umflat, iar indignarea clocoteşte în spatele fiecărui cuvânt. Ea face un pas în faţă şi mă împunge cu degetul în piept în timp ce-mi vorbeşte.
   - Ştiu ce... zice ea.
   Mă cuprinde o furie oarbă şi explodez. Fără să stau pe gânduri, îi trag o palmă peste faţă şi o îmbrâncesc, năpustindu-mă asupra ei ca un nebun.
   - Spune-mi unde s-a dus! ţip eu, cu stropi de salivă zburându-mi din gură.
   Doamna Drudge strânge din buzele însângerate şi se uită la mine cu duşmănie.
   Eu strâng pumnii.
   Pleacă.
  Pleacă, acum!
   Mă stăpânesc, îi întorc spatele doamnei Drudge şi străbat cu paşi mari coridorul cufundat în tăcere. Servitorii se dau la o parte când trec pe lângă ei, însă eu nu îi bag în seamă din cauza furiei.
   După ce trec de un colţ, mă reazem cu spatele de un perete şi expir prelung. Mâinile îmi tremură, iar mintea tulbure începe să mi se limpezească. Preţ de câteva clipe îngrozitoare, nu l-am putut controla pe Derby. Cuvintele lui otrăvitoare mi-au ieşit pe gură, iar furia lui mi-a curs prin vene. Încă o mai simt. Simt furnicături şi înţepături – o dorinţă arzătoare de a face ceva îngrozitor. Indiferent ce se va întâmpla azi, trebuie să îmi păstrez calmul, altminteri creatura aceasta se va dezlănţui din nou şi doar Dumnezeu ştie ce va face.
   Acest gând mă înspăimântă cu adevărat.
   Gazdele mele pot riposta.

23

   Mă afund cu cizmele în mocirlă în timp ce înaintez în grabă printre copacii întunecaţi, mânat de disperare.
    După eşecul meu în a afla informaţii la bucătărie, cutreier pădurea în speranţa că voi da peste Evelyn pe unul dintre traseele marcate. Nădăjduiesc că acest efort va reuşi acolo unde gândirea calculată a dat greş. Chiar dacă nu va fi o reuşită, trebuie să pun o oarecare distanţă între Derby şi tentaţiile de la Blackheath.
   Nu merg mult şi steagurile roşii mă conduc la un pârâu, unde apa îşi sapă albia în jurul unei stânci mari. O sticlă de vin spartă stă pe jumătate afundată în nămol, lângă o haină groasă şi neagră. Se pare că lui Bell i-a căzut busola de argint din buzunar. O culeg din noroi, o întorc în palmă întocmai cum am făcut în prima dimineaţă şi îmi trec degetele peste iniţialele „SB”, inscripţionate pe partea inferioară a capacului. Sunt iniţialele lui Sebastian Bell. Cât de prost m-am simţit atunci când Daniel mi-a subliniat acest lucru. Şase mucuri de ţigară sunt împrăştiate pe jos, semn că Bell a stat aici o vreme. Probabil că a aşteptat pe cineva. Aici trebuie să fi venit după ce a primit bileţelul în timpul cinei, deşi nu îmi pot imagina ce l-ar fi putut convinge să iasă în ploaie şi în frig, la o oră atât de târzie.
    Când scotocesc prin buzunarele hainei găsesc doar o cheie argintie, care este, probabil, de la cufăr.
   Având grijă să nu irosesc prea mult timp cu fosta mea gazdă, vâr cheia şi busola în buzunar, apoi pornesc în căutarea următorului steag roşu, fiind cu băgare de seamă să nu mă urmărească lacheul. Acesta ar fi locul perfect unde să mă atace.
   Numai Dumnezeu ştie cât am mers până când am dat, în cele din urmă, peste ruinele colibei lui Charlie Carver. Incendiul a distrus-o, mistuind mare parte din acoperiş. Nu au mai rămas decât cei patru pereţi înnegriţi. Molozul scrâşneşte sub tălpile mele când mă dau la o parte, speriat de nişte iepuri cu blana mânjită de cenuşă udă, care fug în pădure. Rămăşiţele scheletice ale unui pat stau grămadă într-un colţ, iar pe jos zace un singur picior de masă – sunt resturile unei vieţi curmate. Evelyn mi-a spus că în ziua în care poliţia l-a spânzurat pe Carver a luat foc coliba.
   Cel mai probabil, lordul şi lady Hardcastle şi-au lepădat amintirile pe un rug funerar şi i-au dat foc.
   Cine i-ar putea învinui? Carver i-a curmat viaţa fiului lor pe malul lacului. Pare un lucru potrivit ca ei să se descotorosească de el cu ajutorul focului.
   Grădina din spatele colibei este marcată de un gard putrezit, din care aproape toate şipcilor au căzut după ani mulţi de neglijare. Tufe mari de flori, violet şi galben, cresc în voie în toate direcţiile, iar coacăzele roşii atârnă pe tulpinile încolăcite pe stâlpii gardului.
   Când mă aplec să-mi leg şireturile, văd o servitoare care iese de printre copaci.
   Sper să nu mai văd niciodată o fiinţă atât de îngrozită.
   Ea se albeşte la faţă şi scapă coşul din mâini, iar ciupercile se împrăştie în toate direcţiile.
   - Tu eşti Madeline? o întreb, însă ea începe să se retragă şi să privească în jurul ei după ajutor. N-am venit să-ţi fac rău, doar încerc...
   Ea pleacă înainte să apuc să mai rostesc vreun cuvânt, făcându-se nevăzută în pădure. Dau să o urmăresc, însă picioarele mi se împleticesc în buruieni şi mă răsfrâng peste gard.
   Când mă ridic, o zăresc printre copaci – crâmpeie dintr-o rochie neagră care se mişcă mult mai repede decât aş fi crezut. O strig, însă vocea mea este ca o lovitură de bici pe spatele ei care o mână tot mai departe. Chiar şi aşa, eu sunt mai rapid şi mai puternic şi, deşi nu îmi doresc să o sperii pe fată, nu pot să o scap din ochi, de teamă că Evelyn ar putea păţi ceva.
   - Anna! strigă Bell de undeva din apropiere.
   - Ajutor! ţipă Madeline drept răspuns, intrând în panică şi plângând.
   Ea este atât de aproape acum. Îmi întind mâna, sperând să o apuc de spatele rochiei, însă degetele mele abia ating materialul negru şi mă dezechilibrez, pierzând teren.
   Se apleacă să evite o ramură şi se încurcă puţin. Eu o apuc de rochie, făcând-o să ţipe din nou, înainte ca un glonţ să treacă şuierând pe lângă ureche şi să nimerească în copacul din spatele meu.
   Luat pe nepregătite, îi dau drumul lui Madeline. Fuge împleticit spre Evelyn când iese din pădure. Ţine în mână revolverul negru pe care ea îl va aduce în cimitir, însă acesta nu este nici pe departe atât de înspăimântător precum furia care i se citeşte pe chip. Încă un pas greşit şi ea mă va împuşca. Sunt convins de asta.
   - Nu este ceea... Pot să explic, zic eu, gâfâind, cu mâinile pe genunchi.
   - Bărbaţii ca tine mereu au o explicaţie, zice Evelyn, trăgând-o pe fata înspăimântată în spatele ei.
   Madeline plânge în hohote şi tot trupul i se scutură violent. Să mă ferească Dumnezeu, dar Derby chiar se distrează. Teama îl stârneşte. A mai făcut treaba asta.
   - Toate astea... te rog... este o neînţelegere, zic eu, gâfâind şi făcând un pas în faţă, rugător.
   - Stai pe loc, Jonathan! zice Evelyn pe un ton ameninţător, apucând revolverul cu ambele mâini. Stai departe de fata asta, stai departe de noi toţi!
   - N-am vrut să...
   - Pentru că mama ta este o prietenă a familiei, te las să pleci, mă întrerupe Evelyn. Este singurul motiv! Dar, dacă te voi mai vedea apropiindu-te de o altă femeie, chiar dacă numai din auzite, jur c-am să te împuşc.
   Îşi scoate haina şi o aşază pe umerii tremurători ai lui Madeline, cu grijă să ţină arma îndreptată spre mine.
   - Vei sta lângă mine azi, îi spune ea în şoaptă femeii înspăimântate. Voi avea eu grijă să nu păţeşti nimic.
   Ele se îndepărtează, poticnindu-se printre copaci, şi mă lasă singur în pădure. Îmi ridic faţa spre cer şi inspir adânc, sperând că ploaia care îmi cade pe faţă îmi va alunga frustrarea. Am venit aici ca să opresc pe cineva să o atace pe Evelyn şi credeam că am descoperit un criminal în acţiune. În schimb, am provocat tocmai ceea ce am încercat să opresc. Mă învârt în jurul cozii, îngrozind o fată nevinovată în tot acest timp. Este posibil ca Daniel să fi avut dreptate: poate că viitorul nu este o promisiune pe care o putem încălca.
   - Iar pierzi vremea, zice doctorul ciumei în spatele meu.
   El se află în partea cealaltă a luminişului şi nu este mai mult decât o umbră. Pare să îşi fi ales poziţia perfectă, ca de obicei. Este suficient de departe ca să nu pot ajunge la el, dar suficient de aproape ca să putem vorbi cu o oarecare uşurinţă.
   - Credeam că ajut, îi răspund eu cu amărăciune în glas, afectat în continuare de cele întâmplate.
   - Încă mai poţi, zice el. Sebastian Bell s-a pierdut în pădure.
   Desigur! Nu mă aflu aici pentru Evelyn, ci pentru Bell. Mă aflu aici ca să mă asigur că saltul temporal se va relua. Soarta mă duce de nas.
   Scot busola din buzunar şi o ţin în palmă în timp ce îmi amintesc cât de nesigur m-am simţit când am urmat direcţia pe care mi-a indicat-o acul său tremurător, în prima dimineaţă. Fără ea, Bell ar fi rătăcit mai mult ca sigur drumul.
   O arunc în noroi, la picioarele doctorului ciumei.
   - Uite aşa schimb eu lucrurile, îi spun, îndepărtându-mă. N-ai decât să te duci tu după el.
   - Ai înţeles greşit scopul meu aici, îmi zice el cu o voce aspră ce mă face să mă opresc în loc. Dacă îl vei lăsa pe Sebastian Bell să cutreiere singur prin pădure, el nu o va cunoaşte niciodată pe Evelyn Hardcastle, iar între cei doi nu se va lega acea prietenie pe care tu o preţuieşti atât de mult. Dacă îl abandonezi, înseamnă că nu vrei să o salvezi.
   - Vrei să spui că o voi uita? îl întreb eu, alarmat.
   - Vreau să spun că ar trebui să fii atent ce noduri dezlegi, răspunde el. Dacă îl abandonezi pe Bell, o vei abandona şi pe Evelyn. Va fi un act de cruzime gratuit, şi nimic din ce am văzut la tine până acum nu îmi spune că ai fi un om nemilos.
   Poate că este doar în imaginaţia mea, însă, pentru prima oară, mi se pare că percep un dram de căldură în vocea lui. Este suficient cât să mă destabilizeze şi mă întorc din nou cu faţa la el.
   - Trebuie să schimb ziua aceasta, zic eu, auzindu-mi disperarea din voce. Trebuie să văd că se poate.
   - Îţi înţeleg frustrarea, dar ce rost are să rearanjezi mobila dacă, făcând acest lucru, vei da foc casei?
   Se apleacă şi ridică busola de jos, ştergând cu degetele noroiul de pe ea.
   Felul în care geme şi greutatea cu care se ridică sugerează faptul că sub costum se ascunde un bărbat mai în vârstă. Mulţumit de realizarea lui, el îmi azvârle busola. Fiind udă, afurisita este cât pe ce să-mi scape din mâini.
   - Ia asta şi află cine a ucis-o pe Evelyn.
   - S-a sinucis. Am văzut-o cu ochii mei.
   - Dacă tu crezi că este atât de simplu, înseamnă că ai rămas mult mai în urmă decât credeam eu.
   - Iar tu eşti mai nemilos decât credeam eu, mârâi. Dacă ştii ce se întâmplă aici, de ce nu-i pui capăt? De ce joci aceste jocuri? Spânzură-l pe criminal înainte să-i facă vreun rău.
   - Este o idee interesantă, doar că eu nu ştiu cine este criminalul.
   - Cum este posibil aşa ceva? zic eu cu îndoială. Ştii fiecare mişcare pe care urmează să o fac înainte ca eu să mă gândesc la ea. Cum este posibil să fii orb la cel mai important lucru din casa aceasta?
   - Pentru că nu este treaba mea să ştiu. Eu te supraveghez pe tine, iar tu o supraveghezi pe Evelyn Hardcastle. Fiecare îşi joacă rolul său.
   - Atunci, aş putea acuza pe oricine de crimă! strig eu, aruncându-mi braţele în aer. Helena Hardcastle este vinovata. Gata! Eliberează-mă!
   - Uiţi că am nevoie de o dovadă. Nu doar de cuvântul tău.
   - Şi dacă o voi salva, ce se va întâmpla?
   - Nu cred că se poate şi cred că îţi vei încurca ancheta încercând acest lucru. Însă oferta mea rămâne în picioare. Evelyn a fost ucisă noaptea trecută şi în fiecare noapte de dinainte. Chiar dacă ai reuşi să o salvezi în seara aceasta, asta nu schimbă nimic. Adu-mi numele persoanei care o va ucide sau are de gând să o ucidă pe Evelyn Hardcastle şi te voi elibera.
   Pentru a doua oară de când am sosit la Blackheath, mă trezesc ţinând în mână o busolă şi meditând la instrucţiunile primite de la cineva în care nu am încredere. Dacă fac ceea ce îmi cere doctorul ciumei, înseamnă să mă dedic unei zile în care Evelyn va fi ucisă. Se pare că nu pot schimba lucrurile fără să nu le înrăutăţesc. Presupunând că el spune adevărul, fie îmi voi salva gazda, fie o voi abandona pe Evelyn.
   - Te îndoieşti de intenţiile mele? mă întreabă el, observând că ezit.
   - Bineînţeles că mă îndoiesc de intenţiile tale, răspund eu. Porţi o mască şi vorbeşti în parabole. Nu cred nicio secundă că m-ai adus aici doar ca să rezolv o enigmă. Ascunzi ceva.
   - Şi crezi că, dacă îmi vei scoate masca, vei afla? zice el, pe un ton batjocoritor. Un chip este tot un fel de mască, iar tu ştii asta mai bine decât majoritatea; dar ai dreptate, ascund ceva. Dacă te face să te simţi mai bine, ţie nu îţi ascund nimic. Dacă ai reuşi cumva să-mi smulgi această mască, eu voi fi înlocuit, însă tu vei avea de îndeplinit în continuare aceeaşi sarcină. Te las pe tine să hotărăşti dacă merită osteneala. Cât despre prezenţa ta la Blackheath, poate ţi se vor domoli îndoielile dacă afli numele celui care te-a adus aici.
   - Care-ar fi acela?
   - Aiden Bishop, răspunde el. Spre deosebire de rivalii tăi, tu ai venit la Blackheath de bunăvoie. Tot ceea ce se întâmplă astăzi, ţi-ai făcut-o cu mâna ta.
   În vocea lui se simte regretul, însă masca albă şi inexpresivă face ca această afirmaţie să fie sinistră, precum o parodie a tristeţii.
   - Nu se poate, zic eu cu încăpăţânare. De ce-aş veni aici de bunăvoie? De ce s-ar pune cineva singur într-o situaţie atât de neplăcută?
   - Nu mă priveşte viaţa ta de dinainte de Blackheath, domnule Bishop. Află cine a ucis-o pe Evelyn Hardcastle şi vei primi toate răspunsurile pe care le vrei, îmi zice el. Între timp, Bell are nevoie de ajutorul tău.
    El arată cu degetul în spatele meu.
    - Îl vei găsi dacă mergi într-acolo.
   Zicând acestea, se retrage în pădure, iar umbrele îl înghit în totalitate. În minte îmi apar sute de întrebări, însă niciuna nu îmi va fi de folos în această pădure; prin urmare, le înlătur şi merg în căutarea lui Bell. Îl găsesc stând îndoit şi tremurând din cauza efortului. Încremeneşte când aude trosnetul rămurelelor sub tălpile mele şi vede că mă apropii.
   Timiditatea lui mă revoltă.
   Oricât de mult s-a înşelat, măcar Madeline a fost inspirată să o ia la fugă.
   Eu vin pe ocolite prin spatele fostului meu eu, încercând să-mi ascund faţa. Aş putea încerca să îi explic ce se întâmplă aici, însă fricoşii nu sunt aliaţi buni, în special cei convinşi că eşti un criminal.
   Am nevoie doar ca Bell să supravieţuiască.
   Din doi paşi sunt în spatele lui şi mă aplec suficient de aproape cât să îi pot şopti la ureche. Îi transpiră corpul abundent, iar mirosul de zdreanţă jegoasă îmi umple nările. Abia reuşesc să vorbesc cu el fără să îmi fie greaţă.
   - Est, zic eu, vârându-i busola în buzunar.
   Mă retrag şi o iau printre copaci, spre coliba arsă a lui Carver. Bell va mai rătăci mai bine de un ceas, oferindu-mi suficient timp ca să iau urma steagurilor roşii care mă duc la colibă, fără să dau peste el.
   În ciuda eforturilor mele, totul se desfăşoară exact cum îmi amintesc.

24

   Forma impunătoare a conacului Blackheath se zăreşte printre copaci.
    Am ieşit din pădure şi am ajuns în partea din spate a casei, care se află într-o stare de degradare şi mai mare decât partea din faţă. Câteva ferestre sunt crăpate, iar tencuiala a început să cadă. O balustradă din piatră a căzut de pe acoperiş, iar acum zace în iarbă, acoperită cu muşchi. Este limpede că familia Hardcastle a reparat doar porţiunile din casă pe care le văd invitaţii lor şi nu este de mirare acest lucru, având în vedere faptul că nu stau prea bine cu finanţele.
   Aşa cum am stat pe gânduri la marginea pădurii în acea primă dimineaţă, acum traversez grădina cu aceeaşi senzaţie. Dacă am venit aici de bunăvoie, înseamnă că am avut un motiv, însă nu reuşesc să mi-l amintesc, oricât de mult încerc.
   Mi-ar plăcea să cred că sunt un om bun, care a venit să dea o mână de ajutor, însă, dacă aşa stau lucrurile, am cam dat-o în bară. În seara aceasta, ca în fiecare seară, Evelyn se va sinucide, iar dacă ar fi să mă iau după evenimentele din această dimineaţă, încercările mele de a înlătura dezastrul nu fac decât să mă ducă în viteză spre el. Din câte ştiu eu, încercările mele bâjbâite de a o salva pe Evelyn ar putea fi, de fapt, motivul pentru care ea ajunge la piscină, cu un pistol argintiu în mână.
   Sunt atât de cufundat în gânduri, încât nu o observ pe Millicent decât atunci când sunt cât pe ce să mă lovesc de ea.
    Bătrâna doamnă tremură pe o bancă din fier care dă înspre grădină, cu mâinile încrucişate pe piept pentru a se proteja de vânt. Este acoperită complet cu trei haine largi şi priveşte peste un fular care îi este tras peste gură. Este vânătă din cauza frigului, iar pălăria îi este trasă pe ochi. Auzindu-mi paşii, se întoarce spre mine, cu faţa ei ridată ce trădează mirarea.
   - Pe legea mea, arăţi ca dracu’! exclamă ea, trăgându-şi fularul de pe gură.
   - Bună dimineaţa şi ţie, Millicent, îi zic eu, surprins de valul brusc de căldură care mă inundă când o văd.
   - Millicent? repetă ea, ţuguindu-şi buzele. Te-ai cam modernizat, dragule. Prefer „mamă” dacă nu te deranjează. N-aş vrea să creadă lumea că te-am luat de pe stradă. Deşi uneori mă întreb dacă nu mi-ar fi fost mai bine fără tine.
   Eu rămân cu gura căscată. Nu făcusem legătura între Jonathan Derby şi Millicent Derby, poate pentru că este mai uşor să îţi imaginezi că a fost adus pe lume de o plagă biblică.
   - Iartă-mă, mamă, zic eu, vârându-mi mâinile în buzunare şi aşezându-mă lângă ea.
   Millicent mă priveşte cu o sprânceană ridicată, iar în ochii ei cenuşii şi inteligenţi se citeşte amuzamentul.
   - O scuză şi o apariţie înainte de amiază! Te simţi bine? mă întreabă ea.
   - O fi de la aerul curat de ţară, răspund eu. Dar tu, ce cauţi afară în această dimineaţă îngrozitoare?
   Ea mormăie, cuprinzându-se şi mai tare cu braţele.
   - Trebuia să mă întâlnesc cu Helena ca să facem o plimbare, dar habar n-am pe unde umblă. Fără îndoială că iar a înţeles ora greşită, ca de obicei. Ştiu că se întâlneşte cu Cecil Ravencourt în după-amiaza aceasta, probabil s-a dus acolo.
   - Nu s-a dus, spun eu.
   Millicent îmi aruncă o privire întrebătoare.
   - Mi-a spus Cunningham, valetul lui Ravencourt, mint eu.
   - Îl cunoşti?
   - Doar puţin.
   - Ei bine, eu n-aş fi prea prietenoasă cu el, zice ea. Ştiu cât de mult îţi plac anturajele dubioase, însă, din câte mi-a spus Cecil, acesta este extrem de nepotrivit, chiar şi după standardele tale joase.
   Aceste cuvinte îmi stârnesc interesul. Ţin la valet, însă el a fost de acord să mă ajute abia după ce l-am şantajat cu secretul pe care îl ascunde. Până când nu voi afla ce ascunde, nu mă pot baza pe el, iar Millicent ar putea fi cea care mă va ajuta să îl descopăr.
   - Cum aşa? întreb eu într-o doară.
   - Nu ştiu, răspunde ea, fluturându-şi mâna spre mine. Ştii cum e Cecil, ascunde secrete în fiecare rid. Dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor, el l-a angajat pe Cunningham doar pentru că l-a rugat Helena. Acum a descoperit ceva dezgustător despre băiat şi se gândeşte să îl concedieze.
   - Dezgustător? zic eu.
   - Aşa a spus Cecil. Eu nu am reuşit să-l trag de limbă să-mi spună totul. Afurisitul are o gură spurcată, dar ştii cât de mult urăşte scandalurile. Având în vedere obârşia lui Cunningham, trebuie să fie o chestiune al naibii de obscenă dacă este atât de îngrijorat. Aş vrea să ştiu despre ce este vorba.
   - Obârşia lui Cunningham? întreb eu. Cred că-mi scapă ceva.
   - Băiatul a crescut la Blackheath, îmi explică ea. E fiul bucătăresei, sau cel puţin aşa se zvoneşte.
   Bătrâna doamnă chicoteşte şi mă priveşte pe furiş.
   - Umblă vorba că onorabilul lord Hardcastle obişnuia să se distreze în Londra din când în când. Ei bine, la un moment dat, distracţia l-a urmat până la Blackheath cu un prunc în braţe, pretinzând că era al lui. Peter a vrut să trimită copilul la biserică, însă a intervenit Helena şi a cerut să îl păstreze.
   - De ce ar face asta?
   - Cunoscând-o pe Helena, probabil a vrut să îl insulte, zice Millicent, trăgându-şi nasul şi ferindu-şi faţa de vântul tăios. Nu l-a iubit niciodată pe soţul ei şi, primindu-l pe acest bastard în casa lor, i-ar fi gâdilat ei orgoliul. Bietul Peter, cred că de 33 de ani încoace plânge până adoarme. În fine. I-au dat pruncul doamnei Drudge, bucătăreasa, ca să îl crească, iar Helena s-a asigurat că toată lumea ştie al cui este acest copil.
   - Cunningham ştie ceva din toate astea?
   - Nu văd de ce n-ar şti. Este unul dintre acele secrete cu care oamenii îşi scot ochii unul celuilalt, răspunde bătrâna doamnă, scoţându-şi batista din mâneca hainei ca să îşi şteargă nasul. Oricum, îl poţi întreba dacă tot sunteţi aşa buni prieteni. Facem o plimbare? Nu văd de ce am îngheţa pe banca asta, aşteptând o femeie care nu va veni.
   Ea se ridică înainte să apuc să răspund, bătând din picioare şi suflându-şi aer cald în mâinile protejate de mănuşi. Este într-adevăr o zi îngrozitoare; ploaia cade dintr-un cer cenuşiu ce prevesteşte o furtună.
   - De ce-ai ieşit afară? o întreb eu, în timp ce pietrişul de pe cărăruia care încercuieşte casa scrâşneşte sub tălpile noastre. Nu te puteai întâlni cu lady Hardcastle înăuntru?
   - Sunt prea mulţi oameni cu care nu vreau să mă întâlnesc, răspunde ea. De ce a coborât în bucătărie azi-dimineaţă?
   - Apropo de asta, am auzit că ai coborât în bucătărie azi-dimineaţă, zic eu.
   - Cine ţi-a spus? mă întreabă ea, încercând să se stăpânească.
   - Păi...
   - Nici nu m-am apropiat de bucătărie, continuă ea, fără să mai aştepte un răspuns. E un loc mizerabil. Nu mai scapi de miros câteva săptămâni.
   Ea pare sincer iritată de această sugestie, ceea ce înseamnă că probabil n-a făcut-o încă. O clipă mai târziu, ea mă înghionteşte în joacă, iar vocea ei devine brusc veselă.
   - Ai auzit despre Donald Davies? Se pare că a luat un automobil aseară şi a fugit înapoi la Londra. L-a văzut grăjdarul-şef. Zicea că a venit la el pe o ploaie torenţială, îmbrăcat în toate culorile curcubeului.
   Aceste cuvinte mă pun pe gânduri. Ar fi trebuit să mă fi întors în trupul lui Donald Davies până acum, aşa cum s-a întâmplat în cazul majordomului. El a fost cea de-a treia gazdă a mea, iar Anna mi-a spus că sunt obligat să trăiesc o zi întreagă în fiecare gazdă, fie că vreau, fie că nu vreau. Nu cred că trecuse cu mult de mijlocul dimineţii când l-am lăsat dormind pe drum. Aşadar, de ce nu l-am revăzut?
   L-ai lăsat singur şi lipsit de apărare.
   Am simţit o umbră de vinovăţie. Poate că lacheul deja l-a găsit.
   - Ai auzit? zice Millicent, enervată. Ziceam că Donald Davies a plecat într-un automobil. Toţi din familia aia sunt scrântiţi. Este un aviz medical oficial!
   - Ai vorbit cu Dickie, zic eu absent, cu gândul la Davies.
   - Mai degrabă am ascultat, pufneşte ea. Treizeci de minute am încercat să nu mă zgâiesc la mustaţa lui. Mă mir că trece vreun sunet prin ea.
   Îmi vine să râd.
   - Ţie îţi place cu adevărat de cineva de la Blackheath, mamă?
   - Nu prea, însă bănuiesc că motivul este invidia. Societatea este ca un dans, dragule, iar eu sunt prea bătrână pentru asta. Că veni vorba de dans, iată-l şi pe flaşnetar.
   Privesc în aceeaşi direcţie ca ea şi îl văd pe Daniel venind din partea opusă. În ciuda frigului, el poartă un pulover cu anchior şi pantaloni din pânză. Este aceeaşi ţinută pe care o va purta atunci când se va întâlni pentru prima oară cu Bell în vestibul. Mă uit la ceas. După ceas, întâlnirea aceea va avea loc în curând.
   - Domnule Coleridge! exclamă Millicent, cu o amabilitate prefăcută.
   - Doamnă Derby, zice el, alăturându-ni-se. Aţi frânt vreo inimă în dimineaţa aceasta?
   - Din păcate, în zilele noastre nici măcar nu mai tresaltă, domnule Coleridge. În tonul ei se simte precauţia, ca şi când ar traversa un pod care ar putea ceda. Ce treabă infamă v-a făcut să ieşiţi din casă pe o vreme atât de mizerabilă?
   - Vreau să-i cer o favoare fiului dumneavoastră, dar vă asigur că este ceva onest.
   - Ce dezamăgire!
   - Atât pentru mine, cât şi pentru dumneavoastră. El mă priveşte pentru prima oară. Ai un minut, Derby?
   Ne retragem, iar Millicent se străduieşte să pară neinteresată, deşi ne aruncă priviri curioase peste fular.
   - Ce s-a întâmplat? îl întreb eu.
   - Mă duc după lacheu, zice el, în timp ce pe faţa lui chipeşă se citesc atât teama, cât şi entuziasmul.
   - Cum? zic eu, atras pe loc de idee.
   - Ştim că se va afla în sala de mese şi că, în jurul orei unu, va băga spaima în Ravencourt, îmi explică el. Propun să îl prindem pe ticălos acolo.
   Este suficient să îmi aduc aminte de acei paşi fantomatici şi de acel râs malefic ca să mi se ridice părul pe ceafă, iar gândul că voi putea în sfârşit să îl înhaţ pe diavol mă face să mă înfierbânt. Sentimentul sălbatic pe care îl simt acum nu este prea departe de cel pe care l-a simţit Derby în pădure, atunci când am urmărit-o pe servitoare. Mă pune imediat în gardă. Nu îmi pot permite să o scap din lesă pe această gazdă.
   - Care-i planul tău? îl întreb, stăpânindu-mi entuziasmul. Am fost singur în încăperea aceea şi nici măcar nu mi-am putut da seama unde se ascundea.
   - Nici eu, până aseară, când am stat de vorbă în timpul cinei cu un vechi prieten al familiei Hardcastle, zice el, ducându-mă puţin mai departe de Millicent, care trăgea cu urechea la conversaţia noastră. Se pare că există un labirint de tuneluri sub pardoseala de lemn. Acolo se ascunde lacheul şi acolo îi vom veni de hac.
   - Cum?
   - Noul meu prieten mi-a spus că există intrări în bibliotecă, în salon şi în galerie. Eu sugerez ca fiecare dintre noi să păzească o intrare şi să îl înhaţe atunci când va ieşi.
   - Perfect, zic eu, străduindu-mă să ţin în frâu entuziasmul crescând al lui Derby. Eu prefer biblioteca; tu ia salonul! Cine va sta în galerie?
   - Întreab-o pe Anna, îmi spune el. Însă niciunul dintre noi nu este suficient de puternic ca să îl înfrunte singur pe lacheu. Ce-ar fi ca voi doi să păziţi biblioteca, iar eu să mai strâng câteva gazde ale noastre ca să mă ajute în salon şi în galerie?
   - Minunat! exclam eu, entuziasmat.
   Dacă nu l-aş ţine în frâu pe Derby, acesta ar fugi deja spre tuneluri cu un lampadar şi un cuţit în mână.
   - Prea bine, zice el, oferindu-mi un zâmbet atât de afectuos, încât îmi este imposibil să îmi imaginez că vom da greş. Ocupă-ţi poziţia cu câteva minute înainte de ora unu. Cu puţin noroc, totul va lua sfârşit înainte de cină.
   Se întoarce să plece, dar eu îl apuc de braţ.
   - I-ai spus Annei că ai găsit o cale pentru a scăpa amândoi dacă ne va ajuta? îl întreb eu.
   El îmi aruncă o privire pătrunzătoare, iar eu îmi retrag repede mâna.
   - Da, răspunde el.
   - Este o minciună, nu-i aşa? zic eu. Doar unul dintre noi poate scăpa de la Blackheath.
   - Hai să-i spunem potenţială minciună, ce zici? Nu mi-am pierdut speranţa că ne vom ţine partea noastră de înţelegere.
   - Tu eşti ultima mea gazdă! Cât de mult speri?
   - Nu prea mult, răspunde el, cu o expresie blândă. Ştiu că ţii la ea. Crede-mă că nu am uitat sentimentul, dar avem nevoie ca ea să fie de partea noastră. Nu vom scăpa din casa aceasta dacă va trebui să fim toată ziua cu ochii în patru atât pe lacheu, cât şi pe Anna.
   - Trebuie să-i spun adevărul, zic eu, uluit de nepăsarea pe care o vădeşte faţă de prietena mea.
   El se încordează.
   - Dacă vei face asta, îţi va deveni duşman, îmi spune el printre dinţi, în timp ce priveşte în jurul lui ca să se asigure că nu ne aude nimeni. În acel moment, orice speranţă de a o ajuta cu adevărat se va spulbera.
   Umflându-şi obrajii, îşi ciufuleşte părul şi îmi zâmbeşte. Starea de agitaţie îl părăseşte aşa cum iese aerul dintr-un balon spart.
   - Fă ceea ce crezi că este bine! îmi spune el. Dar măcar aşteaptă până când îl vom prinde pe lacheu. El se uită la ceas. Îţi mai cer doar trei ore.
   Privirile noastre se întâlnesc. A mea este îndoielnică, iar a lui rugătoare.
   Nu am încotro şi mă conformez.
   - Prea bine, zic eu.
   - Nu vei regreta, îmi spune el.
   Mă strânge de umăr şi îi face vesel cu mâna lui Millicent, înainte să se îndrepte cu paşi hotărâţi spre Blackheath, ca şi când ar avea un scop de îndeplinit.
   Când mă întorc, o văd pe Millicent privindu-mă îngândurată, cu buzele ţuguiate.
   - Ai nişte prieteni stricaţi, îmi spune ea.
   - Şi eu sunt un tip cam stricat, zic eu, privind-o în ochi.
   Într-un final, ea clatină din cap şi îşi continuă plimbarea, suficient de încet încât să o ajung din urmă şi să păşesc alături de ea. Ajungem la o seră lungă. Multe dintre panourile din sticlă sunt crăpate, iar plantele dinăuntru sunt atât de năpădite de buruieni, încât se lipesc de geam. Millicent aruncă o privire înăuntru, însă frunzişul este prea des. Îmi face semn să o urmez şi o luăm spre capătul celălalt, unde descoperim că uşile sunt ferecate cu un lanţ nou cu lacăt.
   - Păcat! zice ea, trăgând de el în zadar. Îmi plăcea să vin aici în tinereţe.
   - Ai mai fost la Blackheath?
   - Când eram mică, îmi petreceam vara aici, împreună cu ceilalţi: Cecil Ravencourt, gemenii Curtis, Peter Hardcastle şi Helena – aşa s-au cunoscut. După ce m-am măritat, i-am adus aici şi pe fratele, şi pe sora ta. Ei au crescut practic împreună cu Evelyn, Michael şi Thomas.
   Ea mă ia de braţ şi ne continuăm plimbarea.
   - O, cât îmi plăceau acele veri! zice ea. Helena era mereu îngrozitor de geloasă pe sora ta, pentru că Evelyn era atât de modestă. Nici Michael, cu faţa lui turtită, nu era mai sclipitor. Doar Thomas era mai arătos şi a sfârşit în lac. Zici că soarta a lovit-o pe biata femeie de două ori. Asta e! Niciunul dintre ei nu se putea compara cu tine, fiul meu cel chipeş, zice ea, luându-mi capul în mâinile ei.
   - Evelyn mi se pare în regulă, protestez eu. De fapt, are o frumuseţe izbitoare.
   - Serios? zice Millicent, pe un ton îndoielnic. Cred că a înflorit în Paris, dar nu m-a interesat. M-a evitat toată dimineaţa. Aşa mamă, aşa fiică, bănuiesc. Aşa se explică de ce Cecil îi dă târcoale. Este cel mai vanitos bărbat din câţi am cunoscut vreodată şi înseamnă mult, după 50 de ani petrecuţi împreună cu tatăl tău.
   - Soţii Hardcastle o urăsc, ştii? La Evelyn mă refer.
   - Cine ţi-a umplut capul cu prostii? zice Millicent, în timp ce mă strânge de braţ şi îşi scutură piciorul, încercând să înlăture noroiul de pe gheată. Michael o adoră. Merge la Paris aproape în fiecare lună şi, din câte am înţeles, sunt prieteni la cataramă de când s-a întors ea. Iar Peter nu o urăşte – este indiferent. Doar Helena. De când a murit Thomas, ea nu mai este ca înainte. Dar trebuie să ştii că tot continuă să vină aici. În fiecare an, la aniversarea morţii lui, ea face o plimbare în jurul lacului şi chiar vorbeşte cu el câteodată. Am auzit-o cu urechile mele.
   Cărăruia ne-a adus în dreptul piscinei care reflecta lumina. Aici este locul unde Evelyn îşi va lua viaţa în seara aceasta şi, la fel ca tot ce înseamnă Blackheath, piscina pare frumoasă doar de la depărtare. Văzută din sala de bal, piscina oferă o privelişte minunată, este ca o oglindă lungă care reflectă toată drama acestei case. Însă, de aici, nu este decât un heleşteu murdar, cu piatra crăpată, a cărui suprafaţă este acoperită de un strat gros de muşchi, ce seamănă cu un covor.
   De ce şi-ar lua viaţa aici? De ce nu în camera ei sau în vestibul?
   - Te simţi bine, dragule? mă întreabă Millicent. Eşti puţin cam palid la faţă.
   - Mă gândeam că este păcat că au lăsat acest loc în paragină, răspund eu, schiţând un zâmbet.
   - Ştiu, dar ce puteau face? zice ea, aranjându-şi fularul. După ce a fost comisă crima, nu au mai putut trăi aici şi nimeni nu vrea acest morman de pietre, mai ales când ştiu istoria conacului Blackheath. Ar fi trebuit să îl lase pădurii, dacă mă întrebi pe mine.
   Este un gând melancolic, însă cum nimic nu îi captează atenţia lui Jonathan Derby prea mult timp, eu sunt în curând distras de pregătirile pentru petrecerea din seara aceasta, pe care le văd prin ferestrele sălii de bal de lângă noi.
   Servitorii şi muncitorii freacă pardoseala şi zugrăvesc pereţii, în timp ce servitoarele îşi menţin echilibrul în vârfurile picioarelor, pe scări din lemn, ţinând în mâini pămătufuri cu cozi lungi. Muzicienii plictisiţi îşi acordează instrumentele lustruite în capătul celălalt al sălii, în timp ce Evelyn Hardcastle arată cu degetul şi gesticulează, aranjând lucrurile din mijlocul sălii. Ea trece în grabă de la un grup la altul. Atinge braţe şi răspândeşte bunătate, făcându-mă să tânjesc după după-amiaza petrecută împreună.
   O caut din priviri pe Madeline Aubert şi o găsesc râzând împreună cu Lucy Harper – servitoarea abuzată de Stanwin şi care s-a împrietenit cu Ravencourt – şi aşezând un divan lângă estradă. Întâlnirea dintre cele două femei maltratate îmi aduce o oarecare linişte sufletească, deşi nu îmi alungă defel sentimentul de vină faţă de evenimentele petrecute în dimineaţa aceasta.
   - Ţi-am spus şi data trecută că nu îţi voi mai acoperi micile indiscreţii, îmi zice Millicent, pe un ton aspru, încordându-se.
   Ea se uită la mine în timp ce le privesc pe servitoare. În privirea ei se amestecă sila şi dragostea, iar secretele lui Derby încep să iasă la suprafaţă. 
   Ceea ce înţelesesem doar vag înainte, acum începe să prindă contur. Derby este un violator, şi nu a făcut-o doar o singură dată. Sunt toate acolo, cuprinse de privirea lui Millicent; fiecare femeie pe care el a atacat-o, fiecare viaţă pe care el a distrus-o. Pe umerii ei apasă toate. Indiferent ce latură întunecată zace în Jonathan Derby, Millicent încearcă să o ascundă în întunericul nopţii.
   - Ţie nu-ţi plac decât cele slabe, nu-i aşa? zice ea. Doar...
   Ea tace şi rămâne cu gura căscată, de parcă următoarele cuvinte i s-ar fi evaporat pur şi simplu de pe buze.
   - Trebuie să plec, zice ea brusc, strângându-mi mâna. Mi-a venit un gând foarte ciudat. Ne vedem la cină, dragule.
   Fără să mai rostească un cuvânt, Millicent face cale-ntoarsă şi dispare după colţul casei. Mă uit nedumerit din nou în sala de bal şi încerc să văd ce a văzut şi ea, însă toată lumea şi-a schimbat locul, în afară de formaţie. 
   Atunci observ piesa de şah de pe pervazul ferestrei. Dacă nu mă înşel, este aceeaşi piesă sculptată de mână pe care am găsit-o în cufărul lui Bell. Este acoperită cu pete de vopsea albă şi mă priveşte cu ochi mici şi stângaci.
   Deasupra ei, stă scris un mesaj pe mizeria de pe geam.

   În spatele tău.

   Când mă întorc, o văd pe Anna făcându-mi cu mâna de la marginea pădurii. Trupul ei mărunt este învelit într-o haină cenuşie. Vâr piesa de şah în buzunar, în timp ce arunc o privire în stânga şi în dreapta pentru a mă asigura că suntem singuri, apoi o urmez în pădure, îndepărtându-mă de Blackheath.
   Ea pare să aştepte de ceva timp, iar acum ţopăie de pe un picior pe celălalt ca să se încălzească. Judecând după obrajii ei vineţii, metoda aceasta nu o ajută la nimic. Nu-i de mirare, având în vedere ţinuta pe care o poartă. Este îmbrăcată în nuanţe cenuşii, cu o haină jerpelită şi o căciulă croşetată, dar subţire precum borangicul. Sunt haine care au fost date de la unul la altul şi au fost peticite de atâtea ori, încât ţesătura originală a dispărut demult.
   - N-ai vreun măr la tine sau altceva? îmi zice ea, fără nicio introducere. Mor de foame.
   - Am o sticluţă de buzunar, îi spun eu, întinzându-i-o.
   - Bănuiesc că va trebui să mă mulţumesc cu ea, răspunde ea, luându-mi-o din mână şi desfăcându-i dopul.
   - Credeam că este prea periculos pentru noi să ne întâlnim în afara casei de oaspeţi.
   - Cine ţi-a spus asta? mă întreabă ea, apoi se strâmbă când gustă conţinutul sticluţei.
   - Tu, răspund eu.
   - Îţi voi spune asta.
   - Poftim?
   - Îţi voi spune că nu este în siguranţă să ne întâlnim, dar nu ţi-am spus încă, îmi explică ea. N-aveam cum, sunt trează doar de câteva ore şi mi-am petrecut mare parte din timp împiedicându-l pe lacheu să nu le facă ferfeniţă pe gazdele tale viitoare. De aceea am şi ratat micul dejun.
   Eu o privesc clipind, chinuindu-mă să înţeleg evenimentele din acea zi pentru că se desfăşoară într-o ordine greşită. Nu este pentru prima oară când îmi doresc să am mintea ageră a lui Ravencourt. A lucra cu intelectul redus al lui Jonathan Derby este ca şi când aş amesteca crutoane într-o supă groasă.
   Observându-mi nedumerirea, ea se încruntă.
   - Ai aflat despre existenţa lacheului? Niciodată nu ştiu unde am rămas.
   Eu încep să îi povestesc repede despre iepurele mort din camera lui Bell şi despre paşii fantomatici care l-au urmărit pe Ravencourt în sala de mese, iar expresia de pe faţa ei se întunecă tot mai mult cu fiecare detaliu nou.
   - Ticălosul! izbucneşte ea când termin de povestit, apoi se plimbă de colo colo, cu pumnii strânşi şi umerii aplecaţi în faţă. Stai să pun mâna pe el! continuă ea, aruncând o privire ucigătoare înspre casă.
   - Nu va trebui să aştepţi prea mult, îi zic eu. Daniel crede că lacheul se ascunde în nişte tuneluri. Există mai multe intrări, dar noi doi o vom păzi pe cea din bibliotecă. Vrea să fim acolo înainte de ora unu.
   - Sau ne-am putea tăia singuri beregata şi să-l scutim pe lacheu să îşi mai dea osteneala să ne ucidă, zice ea, pe un ton sincer şi neimpresionat.
   Se uită la mine ca la un nebun.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Lacheul nu este prost, zice ea. Dacă ştim unde se află, înseamnă că aşa trebuie. A fost cu un pas în faţa noastră încă de când a început toată povestea aceasta. Nu m-ar mira deloc dacă ar sta la pândă, sperând să ne împotmolim singuri.
   - Trebuie să facem ceva! protestez eu.
   - Vom face, dar ce rost are să facem ceva stupid când putem face un lucru inteligent, zice ea, pe un ton răbdător. Ascultă-mă, Aiden, ştiu că eşti disperat, dar noi doi avem o înţelegere. Eu te menţin în viaţă ca să îl poţi găsi pe ucigaşul lui Evelyn, apoi vom pleca amândoi de-aici. Eu îmi fac doar treaba mea. Şi-acum, promite-mi că nu vei merge după lacheu.
   Argumentul ei are logică, însă nu are nicio greutate în faţa fricii mele.
   Dacă există vreo şansă să îi vin de hac acestui nebun înainte să mă găsească el pe mine, atunci voi profita de ea, indiferent de riscuri. Prefer să înfrunt moartea decât să mă ascund într-un colţ ca un laş.
   - Promit, mint eu din nou.
   Din fericire, Annei îi este prea frig ca să observe ezitarea din vocea mea.
   În ciuda faptului că a băut din sticluţa cu tărie, ea tremură atât de tare, încât i-a dispărut orice urmă de culoare din obraji. În încercarea de a se apăra de vânt, ea se lipeşte de mine. Simt mirosul de săpun pe care îl emană pielea ei şi îmi impun să privesc în altă parte. Nu vreau ca ea să vadă cum mă lupt cu dorinţa de nestăpânit a lui Derby.
   Simţindu-mi disconfortul, ea îşi înclină capul ca să-mi întâlnească faţa plouată.
   - Îţi promit că restul gazdelor tale vor fi mai bune, îmi zice ea. Trebuie să încerci să te controlezi. Nu-i da lui satisfacţie.
   - Cum aş putea să fac asta când nu ştiu unde se termină gazdele şi unde încep eu?
   - Dacă tu nu ai fi fost aici, Derby m-ar fi pipăit deja, îmi zice ea. Aşa ştii cine eşti. Nu trebuie doar să nu uiţi asta – trebuie să o şi faci şi să continui mereu.
   Chiar şi aşa, ea face un pas în spate, contra vântului, şi mă eliberează de disconfort.
   - N-ar trebui să fii afară pe o vreme ca asta, îi spun eu, scoţându-mi fularul şi înfăşurându-i-l în jurul gâtului. Te vei îmbolnăvi.
   - Iar dacă tu vei continua să te comporţi astfel, lumea l-ar putea confunda pe Jonathan Derby cu o fiinţă umană, zice ea, vârându-şi în haină capetele fularului.
   - Spune-i asta lui Evelyn Hardcastle, zic eu. A fost cât pe ce să mă împuşte în dimineaţa aceasta.
   - Ar fi trebuit să tragi şi tu în ea, declară ea, pe un ton serios. Am fi putut rezolva uciderea ei pe loc.
   - Nu-mi dau seama dacă glumeşti sau nu, zic eu.
   - Fireşte că glumesc, spune ea, suflând în mâinile îngheţate. Dacă ar fi fost atât de simplu, am fi plecat demult de-aici. Ascultă-mă, nu sunt sigură că a încerca să-i salvezi viaţa este un plan mult mai bun.
   - Crezi că ar trebui s-o las să moară?
   - Cred că irosim mult timp nefăcând ceea ce ni s-a cerut să facem.
   - Nu o putem proteja pe Evelyn dacă nu ştim cine vrea ca ea să moară, spun eu. Un lucru ne va conduce la celălalt.
   - Sper să ai dreptate, zice ea, pe un ton îndoielnic.
   Încerc să găsesc un argument încurajator, însă îndoielile ei mi s-au vârât pe sub piele şi încep să îmi provoace mâncărimi. I-am spus că, dacă îi vom salva viaţa lui Evelyn, acest lucru ne va conduce la ucigaşul ei, însă aceasta n-a fost decât o eschivare. Nu există niciun plan. Nici măcar nu mai ştiu dacă o pot salva pe Evelyn. Acţionez pe bâjbâite şi pierd teren în faţa lacheului în tot acest timp. Anna merită mai mult, însă eu habar nu am cum să îi ofer mai mult fără să nu o abandonez pe Evelyn – şi, dintr-un motiv sau altul, nu pot suporta acest gând.
   Există mişcare pe cărăruie, iar vocile sunt purtate de vânt printre copaci.
   Anna mă apucă de braţ şi mă trage mai adânc în pădure.
   - Oricât ar fi de plăcut să te revăd, am venit să-ţi cer o favoare.
   - Oricând! Cu ce te pot ajuta?
   - Cât este ceasul? întreabă ea, scoţându-şi din buzunar caietul de schiţe.
   Este acelaşi pe care l-am văzut în mâna ei în casa de oaspeţi. Are foile şifonate şi coperta plină de găuri. Ea îl ţine sus ca eu să nu pot vedea ce conţine, dar, judecând după felul în care frunzăreşte paginile, pare să fie ceva important.
   Eu mă uit la ceas.
   - Este 10:08 a.m., răspund eu, murind de curiozitate. Ce conţine caietul?
   - Notiţe, informaţii; tot ceea ce am reuşit să aflu despre cele opt gazde ale tale şi cu ce se ocupă ele, zice ea absentă, trecându-şi degetul peste o foaie. Şi nu-mi cere să vezi, pentru că nu-ţi pot arăta. Nu ne putem asuma riscul să stricăm ziua asta cu ceea ce ştii tu.
   - Nici n-aveam de gând să-ţi cer asta, protestez eu, şi îmi îndrept repede privirea în altă direcţie.
   - Sigur. 10:08 a.m. Perfect. Peste un minut, voi pune un bolovan în iarbă. Vreau ca tu să stai lângă el atunci când se va sinucide Evelyn. Nu ai voie să te mişti, Aiden, nici măcar un milimetru, ai înţeles?
   - Ce înseamnă toate astea, Anna?
   - Hai să-i spunem plan de rezervă.
   Ea mă pupă pe obraz, atingându-mi carnea amorţită cu buzele ei reci, şi îşi vâră carnetul la loc în buzunar.
   Abia face un pas când pocneşte din degete şi se întoarce cu faţa spre mine, ţinând în palmă două pastile albe.
   - Ia-le pentru mai târziu, îmi zice ea. Le-am şterpelit din trusa doctorului Dickie când a venit să îl vadă pe majordom.
   - Ce-s astea?
   - Pastile pentru dureri de cap, ţi le dau în schimbul piesei de şah.
   - Vechitura asta urâtă? spun eu, dându-i nebunul sculptat de mână. De ce o vrei?
   Ea îmi zâmbeşte în timp ce mă priveşte cum împăturesc pastilele într-o batistă de buzunar albastră.
   - Pentru că tu mi-ai dat-o, răspunde ea, strângând-o protector în mână. A reprezentat prima promisiune pe care mi-ai făcut-o. Această vechitură urâtă este motivul pentru care am încetat să-mi mai fie teamă de locul acesta. Este motivul pentru care am încetat să mă mai tem de tine.
   - De mine? De ce te-ai teme de mine? zic eu, sincer rănit de gândul că ne-ar putea despărţi ceva.
   - Of, Aiden! zice ea, clătinând din cap. Dacă vom face treaba asta cum trebuie, toată lumea din această casă se va teme de tine.
   Se îndepărtează, purtată de aceste cuvinte, ca o adiere printre copaci şi prin iarba care înconjoară piscina. Poate o fi tinereţea ei, sau personalitatea, sau vreun amestec ciudat al tuturor aspectelor nefericite care ne înconjoară, însă nu văd niciun dram de îndoială în ea. Indiferent ce plan o fi având, ea pare extrem de încrezătoare în el. Poate chiar periculos de încrezătoare.
   Din locul unde mă aflu, la marginea pădurii, o privesc cum ia o piatră mare şi albă din rondul de flori şi cum face şase paşi înainte să o lase să cadă în iarbă. Îşi întinde braţul pentru a măsura distanţa până la glasvandurile sălii de bal, apoi, părând mulţumită de ce a făcut, îşi şterge noroiul de pe mâini şi le bagă adânc în buzunare. Apoi se îndepărtează.
   Dintr-un oarecare motiv, această mică demonstraţie mă nelinişteşte.
   Eu am venit aici de bunăvoie, iar Anna, nu. Doctorul ciumei a adus-o la Blackheath pentru un motiv anume, iar eu habar nu am care ar putea fi acesta.
   Indiferent cine ar fi cu adevărat Anna, eu o voi urma orbeşte.

25

   Uşa dormitorului este încuiată, iar înăuntru nu se aude niciun zgomot.
   Sperasem să vorbesc cu Helena Hardcastle înainte să îşi înceapă ziua, dar se pare că stăpânei casei nu îi place să lenevească. Apăs din nou pe clanţă şi îmi lipesc urechea de uşa din lemn. În afară de câteva priviri curioase aruncate de invitaţii care trec pe acolo, eforturile mele sunt în zadar. Ea nu este înăuntru.
   Mă îndepărtez şi îmi vine un gând: dacă nu a pătruns încă nimeni în camera ei şi Ravencourt va găsi uşa spartă la primele ore ale după-amiezii, atunci acest lucru se va întâmpla în următoarele ore.
   Sunt curios să aflu cine este făptaşul şi de ce este atât de disperat să pătrundă înăuntru. O bănuisem iniţial pe Evelyn, deoarece avea la ea unul din cele două revolvere furate din biroul Helenei, însă a fost cât pe ce să mă omoare cu el în pădure în dimineaţa aceasta. Dacă îl are deja, înseamnă că nu mai este nevoită să spargă uşa.
   Asta dacă nu cumva caută altceva.
   Singurul lucru care mai lipsea era pagina cu întâlnirile din agenda Helenei. Millicent credea că Helena a rupt-o ca să ascundă o faptă suspectă, însă amprentele lui Cunningham mânjeau celelalte pagini. El a refuzat să dea explicaţii şi a negat că ar fi intrat prin efracţie în cameră, însă, dacă l-aş putea strânge cu uşa, nu ar avea de ales decât să mărturisească tot.
   Iau o hotărâre şi mă ascund în umbrele din capătul îndepărtat al coridorului pentru a începe veghea.
   După 5 minute, Derby e plictisit de moarte.
   Eu mă foiesc, plimbându-mă încoace şi încolo. Nu reuşesc să îl liniştesc.
   Dezorientat, iau urma mirosului de mâncare spre salon, cu intenţia de a mă întoarce pe coridor cu o farfurie de mâncare şi un scaun. Sper ca astfel să reuşesc să o mai îmbunez pe gazda mea încă o jumătate de oră, după care va trebui să găsesc o altă cale să o distrez.
   Când intru în salon, aud conversaţii adormite. Majoritatea oaspeţilor abia s-au trezit şi put după petrecerea de aseară. Trupurile lor emană miros de transpiraţie şi tutun, iar respiraţiile lor duhnesc a băutură. Vorbesc în şoaptă şi se mişcă lent, de parcă ar fi nişte păpuşi din porţelan brăzdate de crăpături.
   Iau o farfurie de pe bufet şi încep să o umplu cu ouă şi fasole. Mă opresc ca să mănânc un cârnat de pe un platou şi-mi şterg unsoarea de pe gură cu mâneca. Sunt atât de preocupat, încât abia după un timp îmi dau seama că toată lumea tace.
   Un individ voinic stă lângă uşă şi îşi plimbă privirea de la un invitat la altul. Celor scanaţi deja cu privirea li se citeşte uşurarea pe faţă. Această stare de nelinişte este îndreptăţită. Individul are înfăţişarea unei brute: barbă roşcovană, obraji traşi şi nasul atât de mutilat, încât seamănă cu un ou care a fost spart în tigaie. Poartă un costum zdrenţuit, care-i vine prea strâmt pe trupul mătăhălos, iar stropii de ploaie îi strălucesc pe umerii laţi, care ar putea fi folosiţi cu uşurinţă drept blat de bufet.
   Privirea îi cade asupra mea şi o simt ca un bolovan în braţe.
   - Domnul Stanwin doreşte să te vadă, îmi zice el.
   Are vocea răguşită şi pronunţă consoanele apăsat.
   - De ce? întreb eu.
   - Bănuiesc că îţi va spune el.
   - Spune-i domnului Stanwin că-mi pare rău, dar am puţină treabă acum.
   - Fie vii de bunăvoie, fie te duc eu cu forţa, îmi zice el, mârâind.
   Derby abia reuşeşte să se stăpânească, însă nu are rost să se dea în spectacol. Nu îl pot învinge pe bărbatul acesta; singura mea speranţă este ca întâlnirea mea cu Stanwin să fie una scurtă ca să mă pot întoarce la ale mele. Şi-apoi, sunt curios să aflu de ce vrea să mă vadă.
   Îmi pun farfuria pe bufet şi mă ridic ca să îl urmez pe bătăuşul lui Stanwin. Individul mă invită să o iau înainte, apoi îmi spune să urc scările şi să fac la dreapta când ajung sus, spre aripa de est, care este închisă. Când dau draperia la o parte, o briză umedă îmi mângâie obrazul şi văd un coridor lung care se întinde în faţa mea. Uşile atârnă în balamale, lăsând la vedere odăi acoperite de praf şi paturi cu baldachinele prăbuşite. Îmi simt gâtul iritat atunci când respir.
   - Ce-ar fi să aştepţi în camera de colo, ca un domn cumsecade, iar eu îi voi spune domnului Stanwin că ai venit, îmi zice escorta mea, arătându-mi cu bărbia o încăpere din stânga.
   Eu mă conformez şi intru într-o cameră de copii, al cărei tapet galben acum atârnă de pe pereţi. Pe jos sunt împrăştiate jocuri şi jucării din lemn, iar lângă uşă se află un cal de jucărie. Pe o tablă de şah, jocul este în curs de desfăşurare, piesele albe fiind nimicite de cele negre.
   Nici nu păşesc bine înăuntru şi o aud pe Evelyn ţipând în camera dealături. Pentru prima oară, Derby şi cu mine ne mişcăm cu precauţie.
   Ţâşnim după colţ, dar descoperim că uşa este blocată de bătăuşul roşcovan.
   - Domnul Stanwin este ocupat, amice, îmi zice el, legănându-se înainte şi înapoi ca să se încălzească.
   - O caut pe Evelyn Hardcastle, am auzit-o ţipând, îi zic eu, abia respirând.
   - Se prea poate, dar se pare că nu poţi face nimic în privinţa asta, nu?
   Arunc o privire în încăpere peste umărul lui, sperând s-o zăresc pe Evelyn. Aceasta seamănă cu o sală de aşteptare, însă este pustie. Mobilierul este acoperit cu cearşafuri îngălbenite şi cu tivurile înnegrite de mucegai.  Ferestrele sunt acoperite cu ziare vechi, iar lambriurile de pe pereţi sunt aproape putrezite. Pe peretele celălalt se află o uşă, dar este închisă. Ei trebuie să fie dincolo de ea.
   Îmi întorc privirea la bărbat, care îmi zâmbeşte, dezvelindu-şi dinţii strâmbi şi galbeni.
   - Mai doreşti ceva? mă întreabă el.
   - Vreau să mă asigur că ea n-a păţit nimic.
   Încerc să trec pe lângă el, însă este un gest necugetat. Are de trei ori greutatea mea şi este cu un cap mai înalt decât mine. Mai exact, ştie cum să îşi folosească forţa. Îşi pune palma pe stomacul meu şi mă împinge fără urmă de emoţie pe faţă.
   - Nu te obosi, îmi zice el. Sunt plătit ca să stau aici şi să mă asigur că domnii amabili ca tine nu intră singuri în bucluc, aventurându-se în locuri unde nu ar trebui să se afle.
   Deşi sunt doar nişte cuvinte, zici că ar fi nişte cărbuni aprinşi în sobă. Sângele îmi clocoteşte. Încerc să ţâşnesc pe lângă el şi mă bucur ca un neghiob că am reuşit, până când mă trezeşte o îmbrâncitură şi sunt azvârlit înapoi pe coridor.
   Mă ridic în picioare, mârâind.
   El nu s-a clintit din loc. Nu gâfâie din cauza efortului. Nu îi pasă.
   - Părinţii ţi-au oferit totul în afară de bun-simţ, nu-i aşa? zice el, cu atâta blândeţe încât am impresia că mi s-a aruncat în faţă o găleată cu apă rece. Domnul Stanwin nu îi face niciun rău, dacă asta te îngrijorează. Aşteaptă câteva minute şi o vei putea întreba tu însuţi când va ieşi.
   Ne privim în ochi o clipă, înainte ca eu să mă retrag în camera copiilor.
   El are dreptate. Nu am cum să trec de el, însă nu pot aştepta până când va ieşi Evelyn. Ea nu îi va spune nimic lui Jonathan Derby după cele întâmplate în dimineaţa aceasta şi, indiferent ce se poate întâmpla, motivul pentru care ea îşi va lua viaţa în seara aceasta ar putea fi dincolo de uşa aceea.
   Mă apropii în grabă de perete şi îmi lipesc urechea de lambriu. Dacă nu mă înşel, Evelyn vorbeşte cu Stanwin în camera alăturată, ceea ce înseamnă că ne despart doar câteva bucăţi de lemn putrezit. În curând aud murmur de voci, însă acesta este prea slab ca eu să pot înţelege ceva. Folosindu-mă de cuţitul pliabil, rup tapetul de pe perete şi bag lama între şipcile desprinse pentru a le desface de tot. Sunt atât de umede, încât se desprind uşor, iar lemnul se sfărâmă în mâinile mele.
   - Spune-i c-ar fi bine să nu se joace cu mine, altminteri o s-o păţiţi amândouă, zice Stanwin cu o voce care răzbate prin peretele izolat.
   - Spune-i tu, nu sunt servitoarea ta, îi răspunde Evelyn, pe un ton rece.
   - Eşti ceea ce vreau eu, atât timp cât suport eu cheltuielile.
   - Nu-mi place tonul tău, domnule Stanwin, zice Evelyn.
   - Iar mie nu-mi place să mă ia cineva peste picior, domnişoară Hardcastle, spune el, scuipându-i practic numele. Uiţi că am lucrat aici aproape 15 ani. Cunosc fiecare cotlon, fiecare persoană de aici. Nu mă confunda cu unul dintre nenorociţii ăştia înguşti la minte, cu care te-ai înconjurat.
   Ura lui este vâscoasă, are consistenţă. Aş putea-o stoarce din aer şi s-o vâr într-o sticlă.
   - Şi scrisoarea? zice încet Evelyn, copleşită de indignare.
   - O voi păstra eu, ca să pricepi importanţa înţelegerii noastre.
   - Eşti o fiinţă josnică, ştii asta?
   Stanwin răspunde acestei insulte râzând copios.
   - Cel puţin sunt cinstit, zice el. Câţi din casa aceasta pot spune acelaşi lucru? Poţi pleca acum. Nu uita să transmiţi mai departe mesajul meu.
   Aud cum se deschide uşa camerei lui Stanwin, iar câteva clipe mai târziu, Evelyn trece în grabă pe lângă camera copiilor. Sunt tentat să o urmez, însă nu foloseşte la nimic o nouă înfruntare. Şi-apoi, Evelyn a pomenit ceva despre o scrisoare care se află acum în posesia lui Stanwin.
   Părea dornică să pună mâna pe ea, ceea ce înseamnă că trebuie să o citesc.
   Cine ştie, poate Stanwin şi Derby sunt prieteni.
   - Jonathan Derby vă aşteaptă în camera copiilor, îl aud pe bătăuş spunându-i lui Stanwin.
   - Bine, răspunde Stanwin, deschizând sertarele. Stai să mă schimb în hainele de vânătoare, apoi vom merge să schimbăm o vorbă cu canalia asta.
   Sau poate că nu.

26

   Stau cu picioarele pe masă, lângă tabla de şah.
   Proptindu-mi bărbia în mâini, privesc îndelung jocul, încercând să descifrez vreo strategie din aranjarea pieselor. Se dovedeşte a fi o misiune imposibilă. Derby este prea zvăpăiat pentru aşa ceva. Atenţia îi este mereu distrasă de fereastră, de firicele de praf din aer şi de zgomotele de pe coridor. Nu este niciodată liniştit.
   Daniel m-a avertizat că fiecare gazdă a noastră gândeşte diferit, însă abia acum înţeleg pe deplin înţelesul cuvintelor lui. Bell a fost laş, iar Ravencourt, nemilos, însă amândoi erau capabili să se concentreze. Nu este şi cazul lui Derby. Gândurile îi năpădesc mintea ca furnicile şi zăbovesc suficient de mult ca să îi distragă atenţia, însă niciodată ca să îi fie de folos.
   Un zgomot îmi atrage atenţia spre uşă. Ted Stanwin stinge un băţ de chibrit şi mă priveşte cu atenţie pe deasupra pipei. Este mai mare decât îmi amintesc: un bărbat care se întinde în lăţime ca o felie de unt care se topeşte.
   - Nu ştiam că joci şah, Jonathan, zice el, în timp ce balansează căluţul de jucărie, iar acesta loveşte în pardoseală.
   - Sunt autodidact, răspund eu.
   - Mă bucur pentru tine. Oamenii ar trebui să caute să se perfecţioneze.
   Ochii lui mai zăbovesc o clipă asupra mea, înainte să privească spre fereastră. Deşi Stanwin nu a făcut şi nu a zis ceva ameninţător, Derby se teme de el. Pulsul îmi transmite acest mesaj prin codul Morse.
   Arunc o privire spre uşă. Sunt gata să ţâşnesc din loc, însă bătăuşul stă pe coridor, rezemat de perete şi cu braţele încrucişate pe piept. Mă salută scurt din cap, la fel de prietenos ca un coleg de celulă.
   - Mama ta a întârziat cu plăţile, zice Stanwin, cu fruntea lipită de fereastră. Sper că toate-s bune?
   - Destul de bune.
   - Mi-ar displăcea ca lucrurile să se schimbe.
   Eu mă foiesc pe scaun ca să-i atrag privirea.
   - Mă ameninţi, domnule Stanwin?
   El se întoarce de la fereastră, zâmbindu-i individului de pe coridor, apoi mie.
   - Fireşte că nu, Jonathan. O ameninţ pe mama ta. Doar nu crezi că am bătut atâta drum pentru un nătărău ca tine?
   Trăgând din pipă, el ridică de jos o păpuşă şi o azvârle nepăsător spre tabla de şah, împrăştiind piesele în toată camera. Furia mă face să sar în picioare şi să mă năpustesc asupra lui, însă el îmi imobilizează pumnul în aer şi mă întoarce în timp ce îmi striveşte gâtul cu unul din braţele lui vânjoase.
   Îi simt respiraţia pe obraz, care pute ca o bucată de carne stricată.
   - Vorbeşte cu mama ta, Jonathan, mârâie el, în timp ce îmi strânge traheea suficient de tare, încât să văd steluţe în faţa ochilor. Altminteri, s-ar putea să îi fac o vizită.
   Tace suficient cât să prind înţelesul cuvintelor lui, apoi îmi dă drumul.
   Eu cad în genunchi, ducându-mi mâinile la gât şi chinuindu-mă să respir.
   - N-o să ai decât de pierdut cu temperamentul ăsta, zice el, scuturându-şi pipa în direcţia mea. Eu l-aş ţine sub control dacă aş fi în locul tău. Dar nu-ţi face griji: prietenul meu îi ajută pe oameni să înveţe lucruri noi!
   Îi arunc o privire duşmănoasă de pe podea, însă el se află deja în drum, spre ieşire. Când iese pe coridor, el îi face un semn din cap amicului său, care intră în cameră. Acesta mă priveşte fără nicio emoţie în timp ce îşi dă jos haina.
   - Ridică-te în picioare, amice! îmi zice el. Cu cât începem mai repede, cu atât vom termina mai repede.
   Pare mai mare decât atunci când a stat la uşă. Pieptul îi este ca un scut, iar cămaşa stă să-i pocnească pe braţele-i vânjoase. Simt cum mă cuprinde groaza când el se apropie de mine, iar eu bâjbâi cu degetele în căutarea unei arme. Dau de tabla grea de şah de pe masă.
   Fără să stau pe gânduri, o arunc spre el.
   Timpul parcă stă în loc cât tabla de şah se învârte în aer. Este un obiect imposibil care zboară, iar viaţa mea depinde de suprafaţa acestuia. Evident, soarta are o slăbiciune pentru mine, deoarece tabla îl loveşte în faţă cu un zgomot dezgustător, făcându-l să se izbească de perete şi să scoată un ţipăt înăbuşit.
   Eu sar în picioare în timp ce sângele i se prelinge printre degete şi o iau la fugă de-a lungul coridorului, urmărit de vocea furioasă a lui Stanwin.
   Când arunc o privire peste umăr, îl văd pe Stanwin ieşit pe jumătate din sala de aşteptare. Este roşu la faţă de furie. Cobor în fugă scările şi mă iau după murmurul de voci din salon, ce acum este plin de invitaţi cu ochii injectaţi, care îşi înfulecă micul dejun. Doctorul Dickie râde zgomotos împreună cu Michael Hardcastle şi cu Clifford Herrington, ofiţerul de marină pe care l-am cunoscut la cină, în timp ce Cunningham pune de mâncare pe o tavă din argint, cu care îl va întâmpina pe Ravencourt atunci când acesta se va trezi.
   Când şuşotelile încetează brusc, îmi dau seama că Stanwin se apropie, iar eu mă furişez în camera de studiu şi mă ascund după uşă. Sunt aproape isteric, iar inima îmi bate atât de tare, încât e gata să-mi sară din piept. Îmi vine să râd şi să plâng în acelaşi timp, să iau o armă şi să mă năpustesc asupra lui Stanwin, ţipând. Am nevoie de toată concentrarea ca să stau nemişcat – dacă nu o voi face, voi pierde această gazdă şi încă o zi preţioasă.
   Mă uit prin crăpătura dintre uşă şi toc şi văd cum Stanwin întoarce oamenii de umăr şi se uită la faţa lor. Bărbaţii se feresc din calea lui, iar cei puternici îngână scuze când el se apropie. Oricare ar fi influenţa lui asupra acestor oameni, aceasta este suficient de mare ca niciunul să nu se simtă ofensat de comportamentul lui faţă de ei. M-ar putea omorî în bătaie în mijlocul încăperii şi nimeni n-ar sufla o vorbă despre asta. Nu aş avea niciun aliat aici.
   Ceva rece îmi atinge degetele şi, când îmi cobor privirea, văd că strâng în mână o tabacheră grea de pe un raft.
   Derby se înarmează.
   Îi spun să facă linişte, dau drumul tabacherei şi îmi îndrept atenţia spre salon şi mai că ţip din cauza şocului.
   Stanwin se află la câţiva paşi depărtare şi vine drept înspre camera de studiu.
   Caut o ascunzătoare, însă nu văd niciuna şi nu pot fugi în bibliotecă fără să nu trec prin uşa pe care urmează el să intre. Sunt blocat.
   Iau tabachera în mână şi inspir adânc, pregătit să mă năpustesc asupra lui atunci când va intra în camera de studiu.
   Nu vine nimeni.
   Mă apropii de crăpătură şi arunc din nou o privire în salon. Nu îl văd nicăieri.
   Încep să tremur, cuprins de nesiguranţă. Derby nu este genul de om indecis, nu este înzestrat cu răbdare şi, înainte să îmi dau seama, ies de după uşă ca să privesc mai bine.
   Îl văd imediat pe Stanwin.
   Stă cu spatele la mine şi vorbeşte cu doctorul Dickie. Sunt prea departe ca să le aud conversaţia, însă aceasta este suficientă ca să îl facă pe doctorul cel amabil să iasă din încăpere, probabil pentru a oferi îngrijiri bătăuşului lui Stanwin, care este rănit.
   Are sedative.
   Îmi vine o idee.
   Trebuie doar să plec de aici fără să fiu văzut.
   Cineva de lângă masă îl strigă pe Stanwin şi, în clipa în care acesta se face nevăzut, eu las din mână tabachera şi fug în galerie. O iau pe căi ocolite ca să ajung în vestibul fără să fiu văzut.
   Îl surprind pe doctorul Dickie când iese din camera lui, legănându-şi în mână trusa medicală. El îmi zâmbeşte când mă vede, iar mustaţa lui caraghioasă se ridică puţin mai sus.
   - Ah, conaşul Jonathan! zice el vesel, când încep să păşesc alături de el. Toate-s bune? Pari puţin cam obosit.
   - Sunt bine, răspund eu, grăbindu-mă să ţin pasul cu el. Ei bine, nu prea. Am nevoie de o favoare.
   El îşi mijeşte ochii, iar tonul vesel îi dispare din glas.
   - Ce-ai făcut de data asta?
   - Vreau să îl sedaţi pe bărbatul pe care urmează să îl consultaţi.
   - Să-l sedez? De ce naiba l-aş seda?
   - Pentru că vrea să-i facă rău mamei mele.
   - Lui Millicent?
   El se opreşte în loc şi mă apucă de braţ cu o forţă surprinzător de mare.
   - Ce se întâmplă, Jonathan?
   - Îi datorează bani lui Stanwin.
   Doctorului îi pică faţa, iar strânsoarea lui slăbeşte. Fără jovialitatea care îl însufleţeşte, pare un bătrân obosit; ridurile de pe faţa lui par mai adânci, iar supărările mai puţin ascunse. Pentru o clipă, simt un oarecare sentiment de vinovăţie pentru ceea ce îi fac, însă toate îndoielile îmi dispar când îmi amintesc de privirea lui atunci când l-a sedat pe majordom.
   - Aşadar, o are la mână pe draga de Millicent, nu? zice el, oftând. N-ar trebui să mă mire; diavolul acesta ne are pe toţi la mână cu ceva. Totuşi, am crezut...
   El continuă să păşească, însă mai încet decât înainte. Am ajuns în capul scării ce dă în vestibul, unde domneşte frigul. Uşa de la intrare este deschisă. Un grup de bărbaţi în vârstă pleacă la plimbare, ducându-şi râsetele cu ei.
   Nu îl văd nicăieri pe Stanwin.
   - Deci individul acesta a ameninţat-o pe mama ta, iar tu l-ai atacat, nu-i aşa? zice Dickie, fiind evident că s-a răzgândit.
   El îmi zâmbeşte şi mă bate cu palma pe spate.
   - Văd că ai totuşi ceva şi din tatăl tău. La ce îţi va folosi dacă îl voi seda pe golanul acesta?
   - Vreau să apuc să vorbesc cu mama înainte să ajungă el la ea.
   În ciuda defectelor lui, Derby este un mincinos desăvârşit, deoarece cuvintele înşelătoare îi ies din gură fără ca el să ezite. Doctorul Dickie tace şi întoarce povestea pe toate părţile în mintea lui, dându-i formă, în timp ce noi pătrundem în aripa de est, care este părăsită.
   - Am exact ce-mi trebuie ca să-l fac pe escroc să doarmă toată după-amiaza, zice el, pocnind din degete. Aşteaptă aici, îţi fac semn când s-a terminat.
   Îndreptându-şi umerii şi umflându-şi pieptul, el se îndreaptă cu paşi mari spre camera lui Stanwin. Pare un soldat bătrân care mai are de dus o ultimă bătălie.
   Pentru că sunt prea expus pe coridor după ce Dickie se face nevăzut, intru în cea mai apropiată cameră şi sunt întâmpinat de imaginea mea reflectată într-o oglindă crăpată. Ieri nu îmi puteam imagina ceva mai rău decât a fi blocat în trupul lui Ravencourt, însă Derby este o povară complet diferită – este un împieliţat neastâmpărat şi răuvoitor, care se fereşte de tragediile provocate de propriile uneltiri. Abia aştept să scap de el.
   După 10 minute, aud duşumeaua de pe coridor scârţâind.
   - Jonathan, zice doctorul Dickie în şoaptă. Jonathan, unde eşti?
   - Aici, răspund eu, scoţându-mi capul pe coridor.
   El a trecut deja de cameră şi tresare atunci când îmi aude vocea.
   - Uşurel, tinere! Să ştii că sunt slab de inimă, îmi zice el, ducându-şi mâna la piept. Cerberul a adormit şi va dormi aproape toată ziua. Şi-acum, mă duc să îi transmit diagnosticul domnului Stanwin. Îţi sugerez să te ascunzi undeva unde să nu te găsească. În Argentina, poate. Îţi urez succes!
   Ia poziţie de drepţi şi mă salută scurt. Eu îi răspund la fel, iar el mă bate pe umăr înainte să o ia de-a lungul coridorului, fluierând fals.
   Deşi cred că i-am făcut ziua mai plăcută, nu am nicio intenţie să mă ascund. Dickie îi va distrage atenţia lui Stanwin preţ de câteva minute, oferindu-mi astfel ocazia să caut scrisoarea lui Evelyn printre lucrurile lui.
   Străbat sala de aşteptare care fusese păzită înainte de bătăuşul lui Stanwin şi deschid uşa dormitorului şantajistului. Este un loc dezolant: pe duşumea este întins un covor jerpelit, iar lângă perete se află un pat de fier ruginit de care se agaţă cu încăpăţânare fragmente de vopsea albă. Singurele lucruri plăcute sunt focul care arde mocnit şi scuipă cenuşă şi o noptieră mică, pe care se află două cărţi cu pagini îndoite la colţ. După cum mi s-a promis, omul lui Stanwin doarme în pat, semănând cu o marionetă monstruoasă ale cărei sfori au fost tăiate. Are faţa bandajată şi sforăie zgomotos, în timp ce îşi mişcă degetele de parcă ar avea un tic nervos. Nu pot decât să îmi imaginez că visează că mă strânge de gât.
   Îmi ţin urechile ciulite ca nu cumva să se întoarcă Stanwin, deschid repede uşile dulapului şi scotocesc prin buzunarele hainelor şi pantalonilor lui, însă nu găsesc decât scame şi naftalină. Nici în cufărul lui nu găsesc obiecte personale. Parcă bărbatul acesta ar fi lipsit de orice sentiment.
   Mă uit la ceas, frustrat.
   Am zăbovit deja mai mult decât trebuie, însă Derby nu se lasă prea uşor înduplecat. Gazda mea ştie ce înseamnă înşelăciunea. Îi cunoaşte pe oamenii ca Stanwin şi secretele pe care le ascund aceştia. Şantajistul ar fi putut avea cea mai luxoasă cameră din casă dacă ar fi vrut, însă el a ales să se izoleze într-o aripă dărăpănată a clădirii. Este paranoic şi isteţ. Indiferent ce secrete ar avea, nu le poartă cu el, mai ales că este înconjurat de duşmani.
   Secretele lui se află aici. Sunt ascunse şi păzite.
   Îmi îndrept privirea spre şemineu, unde focul abia mai arde. E ciudat, având în vedere cât de frig este în dormitor. Mă las în genunchi şi îmi vâr mâna în horn. Pipăi cu degetele şi dau peste un raft mic, unde descopăr o carte. Când o scot la iveală, observ că este un jurnal mic şi negru, cu copertele extrem de uzate. Stanwin a menţinut focul mic ca să nu i se pârlească premiul.
   Răsfoind paginile uzate, descopăr că este un soi de registru care conţine o listă cu datorii de acum 19 ani, alături de sume recuperate scrise cu simboluri ciudate. Trebuie să fie un fel de cod.
   Scrisoarea lui Evelyn este ascunsă între ultimele două pagini.

   Dragă Evelyn,
   Domnul Stanwin mi-a adus la cunoştinţă situaţia neplăcută în care te afli şi pot spune că îţi înţeleg îngrijorarea. Comportamentul mamei tale este cu siguranţă alarmant şi ai tot dreptul să fii cu băgare de seamă la orice uneltire pe care ar putea-o pune la cale. Sunt pregătită să-mi ofer ajutorul, dar mă tem că vorbele domnului Stanwin nu sunt de ajuns.
   Am nevoie de dovezi referitoare la aceste chestiuni. Te-am văzut adeseori în paginile revistelor mondene purtând un inel cu sigiliu, cu un mic castel gravat pe suprafaţa acestuia. Trimite-mi-l şi voi şti că intenţiile tale sunt serioase.
   Cele mai calde salutări,
   Felicity Maddox

   Se pare că Evelyn cea inteligentă nu şi-a acceptat soarta atât de uşor cum am crezut eu la început.
   A apelat la ajutorul unei oarecare Felicity Maddox, iar descrierea acelui mic castel îmi aminteşte de cel desenat pe bileţelul de la fântână. Ar putea servi drept semnătură, ceea ce sugerează faptul că mesajul „ţine-te departe de Millicent Derby” a fost de la Felicity.
   Bătăuşul sforăie.
   Deoarece nu mai reuşesc să descopăr alte informaţii din scrisoare, o vâr la loc în registru şi îl bag în buzunar.
   - Slavă cerului că există minţi diabolice! bombăn eu, ieşind pe uşă.
   - Tu ai spus-o, zice cineva în spatele meu.
   Simt o durere puternică în cap când mă izbesc de duşumea.

27

Ziua a doua (continuare)

   Tuşesc cu sânge. Stropii roşii se împrăştie pe perna mea. Sunt din nou în trupul majordomului şi simt o durere în tot corpul atunci când îmi ridic brusc capul.
   Doctorul ciumei stă pe scaunul Annei, picior peste picior, cu jobenul în poală. Bate darabana cu degetele pe el, dar se opreşte atunci când observă că mă mişc.
   - Bine te-am regăsit, domnule Bishop, zice el, cu vocea înăbuşită de mască.
   Eu mă holbez la el absent, iar tusea îmi dispare când încep să pun cap la cap tiparul acelei zile. Prima oară când m-am trezit în acest trup era dimineaţă. I-am deschis uşa lui Bell şi am fost atacat de Gold după ce-am urcat în fugă scările în căutare de răspunsuri.
   A doua oară, s-a întâmplat 15 minute mai târziu. Am fost transportat cu trăsura la casa de oaspeţi, împreună cu Anna. Trebuie să fi fost amiază când m-am trezit şi am făcut cunoştinţă, însă acum, judecând după lumina de afară, sunt primele ore ale după-amiezii. Are logică. Anna mi-a spus că vom petrece o zi întreagă în fiecare gazdă, însă nu m-am gândit niciodată că voi trăi una atât de fragmentată.
   Pare a fi o glumă deocheată.
   Mi s-au promis şi mi s-au dat opt gazde ca să rezolv misterul, doar că Bell a fost un laş, majordomul a fost snopit în bătaie, Donald Davies a fugit, Ravencourt abia se mişca, iar Derby nu este în stare să-şi păstreze o singură idee.
   Este ca şi când mi s-ar fi cerut să sap o groapă cu o lopată din paie.
   Doctorul ciumei se foieşte pe scaun şi se apleacă spre mine. Veşmintele lui miros a stătut, a pod vechi uitat şi neaerisit de multă vreme.
   - Ultima noastră conversaţie a fost cam scurtă, zice el. Aşadar, m-am gândit că ai putea să-mi dai detalii despre progresul pe care l-ai făcut. Ai descoperit...
   - De ce trebuie să fie acest trup? îl întrerup eu, făcând o grimasă când simt o durere ascuţită în partea laterală. De ce am fost prins în toate aceste trupuri? Ravencourt nu poate face doi paşi fără să obosească, majordomul este imobilizat la pat, iar Derby este un monstru. Dacă vrei cu adevărat să scap de la Blackheath, de ce întorci soarta împotriva mea? Trebuie să existe alternative mai bune.
   - Mai capabile, poate, însă toţi aceşti bărbaţi au legătură cu uciderea lui Evelyn, răspunde el. Ceea ce înseamnă că sunt cei mai potriviţi ca să te ajute să rezolvi crima.
   - Sunt suspecţi?
   - Martori ar fi o descriere mai potrivită.
   Un căscat mă zdruncină şi simt cum îmi pierd deja toată energia.
   Doctorul Dickie trebuie să îmi fi dat încă un sedativ. Mă simt de parcă aş fi stors din acest trup prin picioare.
   - Şi cine hotărăşte ordinea? întreb eu. De ce m-am trezit mai întâi în trupul lui Bell, iar azi în cel al lui Derby? Există o cale prin care să-mi dau seama cine va fi următoarea gazdă?
   El se lasă pe spate, îşi uneşte degetele şi îşi înclină capul într-o parte. Se aşterne o tăcere îndelungată, într-un moment al cugetării şi al readaptării.
   Nu îmi dau seama dacă este mulţumit sau enervat de ceea ce descoperă.
   - De ce pui aceste întrebări? zice el în cele din urmă.
   - Din curiozitate, răspund eu, iar când văd că nu ripostează, adaug: şi sper să descopăr nişte avantaje în răspunsuri.
   Scoate un mormăit aprobator.
   - Mă bucur să văd că în sfârşit iei situaţia în serios, zice el. Prea bine. În circumstanţe normale, ar trebui să intri în gazdele tale în ordinea în care acestea se trezesc în timpul zilei. Din fericire pentru tine, am intervenit eu.
   - Ai intervenit?
   - Noi doi am mai jucat jocul acesta de atâtea ori încât nici nu îmi mai amintesc. Cu fiecare salt temporal, ţi-am dat sarcina de a rezolva uciderea lui Evelyn Hardcastle, însă tu ai eşuat mereu. La început, am crezut că vina este în totalitate a ta, însă mi-am dai seama apoi că succesiunea gazdelor joacă un rol important. De pildă, Donald Davies se trezeşte la ora 3:19 a.m., ceea ce ar trebui să îl facă prima ta gazdă. Acest lucru nu funcţionează, deoarece el duce o viaţă frumoasă. Are prieteni buni în casă, membri ai familiei. Sunt lucruri din acest salt temporal la care ai încercat mai degrabă să te întorci decât să fugi de ele. Acesta este motivul pentru care ţi-am schimbat prima gazdă şi l-am ales pe Sebastian Bell, care nu prea are rădăcini, îmi explică el, în timp ce îşi ridică cracul pantalonilor ca să îşi scarpine glezna. Spre deosebire de el, Ravencourt nu se trezeşte până la 10:30 a.m., ceea ce înseamnă că nu trebuia să îl vizitezi decât într-un salt temporal mai târziu, adică într-o perioadă în care importantă este graba, şi nu intelectul.
   Sesizez mândria din vocea lui, de parcă ar fi un ceasornicar care se lasă pe spate şi admiră mecanismul pe care l-a construit.
   - Am testat fiecare salt temporal nou, am luat decizii pentru fiecare dintre gazdele tale şi am ajuns la ordinea pe care o experimentezi tu acum, zice el, desfăcându-şi braţele cu mărinimie. După părerea mea, aceasta este succesiunea care îţi oferă cea mai bună şansă de a rezolva misterul.
   - Şi-atunci, de ce nu am revenit în trupul lui Donald Davies, aşa cum revin mereu în cel al majordomului?
   - Pentru că l-ai făcut să străbată pe jos timp de aproape 8 ore drumul nesfârşit ce duce în sat, iar acum este epuizat, îmi explică doctorul ciumei, cu o urmă de dojană în glas. Acum doarme buştean şi o va face până la - el se uită la ceas - ora 9:38 p.m. Până atunci, vei continua să pendulezi între majordom şi celelalte gazde ale tale.
   Duşumeaua de pe coridor scârţâie. Mă gândesc să o strig pe Anna – un gând care probabil mi se citeşte pe faţă, deoarece doctorul ciumei se bâlbâie.
   - Ei, haide, cât de neîndemânatic mă crezi? zice el. Anna a plecat cu puţin timp în urmă ca să-l întâlnească pe lordul Ravencourt. Cunosc rutina acestei case la fel de bine cum un regizor o cunoaşte pe cea a actorilor care joacă în piesa lui. Crede-mă! Dacă aş fi avut vreun dubiu că am putea fi întrerupţi, nu m-aş afla aici.
   Am impresia că sunt o pacoste pentru el, precum un năzdrăvan care a fost chemat din nou în biroul directorului şi care abia dacă merită dojenit.
   Un căscat lung şi zgomotos mă zguduie. Simt cum mi se aşterne o ceaţă peste creier.
   - Mai avem la dispoziţie câteva minute ca să vorbim înainte să adormi din nou, zice doctorul ciumei, în timp ce pielea mănuşilor scârţâie când îşi împreunează mâinile. Dacă mai vrei să-mi pui alte întrebări, acum ar fi momentul.
   - De ce se află Anna la Blackheath? îl întreb eu repede. Ai spus că eu am ales să vin aici, în vreme ce rivalii mei, nu. Asta înseamnă că ea a fost adusă aici împotriva voinţei ei. De ce îi faci asta?
   - Alte întrebări în afară de asta, zice el. Venirea la Blackheath de bunăvoie aduce cu sine anumite avantaje. Există, de asemenea, şi dezavantaje, lucruri pe care rivalii tăi le înţeleg din instinct, iar tu, nu. Eu sunt aici ca să umplu aceste goluri. Atâta tot. Aşadar, cum decurge ancheta privind uciderea lui Evelyn Hardcastle?
   - Este o simplă fată, zic eu obosit, chinuindu-mă să îmi ţin ochii deschişi. Efectul medicamentelor mă învăluie ca o îmbrăţişare caldă. Moartea ei chiar merită toate astea?
   - Te-aş putea întreba şi eu acelaşi lucru, zice el. Îţi dai toată osteneala ca să o salvezi pe domnişoara Hardcastle, în ciuda tuturor dovezilor care sugerează că este imposibil. De ce?
   - Nu pot s-o văd cum moare şi să nu fac nimic în această privinţă, răspund eu.
   - Este un gest foarte nobil, zice el, înclinându-şi capul într-o parte. Atunci, dă-mi voie să-ţi răspund la fel. Uciderea domnişoarei Hardcastle nu a fost rezolvată niciodată şi nu cred că ar trebui permis acest lucru. Mulţumit?
   - Oamenii sunt ucişi în fiecare zi, spun eu. Îndreptarea unei greşeli nu poate fi singurul motiv pentru toate acestea.
   - Excelent punct de vedere, spune el, bătând apreciativ din palme. Dar cine spune că nu există sute de persoane ca tine care caută să le facă dreptate acestor suflete?
   - Există?
   - Mă îndoiesc, dar este un gând minunat, nu-i aşa?
   Sunt conştient de efortul pe care îl fac ca să ascult, de cât de grele îmi simt pleoapele, de încăperea care începe să se estompeze în jurul meu.
   - Mă tem că nu avem prea mult timp la dispoziţie, îmi spune doctorul ciumei. Ar trebui...
   - Stai... trebuie să... de ce... abia reuşesc să rostesc cuvintele. M-ai întrebat... ai întrebat... memoria mea...
   Veşmintele îi foşnesc zgomotos când doctorul ciumei se ridică în picioare. Ia un pahar cu apă de pe bufet şi mi-l aruncă în faţă. Apa este rece ca gheaţa, iar trupul meu se zvârcoleşte ca un bici, făcându-mă să îmi revin. 
   - Scuze! A fost un gest extrem de neobişnuit, zice el, holbându-se la paharul gol, vădit surprins de gestul său. În mod normal, te-aş lăsa să adormi în acest moment, dar... ei bine, sunt intrigat.
   Pune paharul jos încet.
   - Ce voiai să mă întrebi? Te rog să îţi alegi cuvintele cu grijă, sunt importante.
   Apa îmi înţeapă ochii şi mi se prelinge pe buze, iar umezeala îmi pătrunde prin cămaşa de noapte din bumbac.
   - Când ne-am întâlnit prima oară, m-ai întrebat ce mi-am amintit când m-am trezit în trupul lui Bell, îi spun eu. De ce ar avea vreo importanţă?
   - De fiecare dată când dai greş, îţi ştergem amintirile şi saltul temporal reîncepe, însă tu găseşti mereu o cale să îţi aminteşti ceva important, un indiciu, dacă vrei, îmi explică el, ştergându-mi apa de pe frunte cu o batistă. De data aceasta a fost numele Annei.
   - Mi-ai spus că este păcat, zic eu.
   - Este păcat.
   - De ce?
   - În succesiunea gazdelor tale, lucrul pe care îl alegi să ţi-l aminteşti are, de obicei, un impact semnificativ asupra felului în care se desfăşoară saltul temporal, zice el. Dacă ţi l-ai fi amintit pe lacheu, ai fi început să îl urmăreşti pe el. Acest lucru ar fi fost măcar util. În schimb, te-ai legat de Anna, care este unul dintre rivalii tăi.
   - Este prietena mea, declar eu.
   - Nimeni nu are prieteni la Blackheath, domnule Bishop, şi dacă nu ţi-ai dat încă seama de asta, mă tem că nu mai există nicio speranţă pentru tine.
   - Putem...
   Sedativul îşi face din nou efectul.
   - Putem scăpa amândoi?
   - Nu, răspunde el, împăturindu-şi batista umedă şi vârând-o în buzunar. Un răspuns în schimbul unei plecări, aşa funcţionează lucrurile. La ora 11:00 p.m., unul dintre voi va veni la lac şi îmi va spune numele criminalului, iar persoana respectivă va avea voie să plece. Va trebui să alegi cine va fi persoana aceea.
   Îşi scoate ceasul de aur din buzunarul de la piept ca să verifice ora.
   - Timpul trece, iar eu am un program de respectat, zice el, luându-şi bastonul de lângă uşă. De obicei, nu mă amestec în astfel de chestiuni, însă ar trebui să ştii ceva înainte să faci un gest nobil. Anna îşi aminteşte mai multe din saltul temporal anterior decât îţi spune.
   El îmi ridică bărbia cu mâna înmănuşată şi îşi apropie faţa atât de tare de a mea, încât îi aud respiraţia din spatele măştii. Are ochii albaştri. Nişte ochi albaştri, bătrâni şi trişti.
   - Te va trăda.
   Eu deschid gura ca să protestez, însă limba îmi este prea grea ca să se mişte şi ultimul lucru pe care îl văd este cum doctorul ciumei iese pe uşă, ca o umbră mare şi gheboşată ce târăşte după ea lumea întreagă.

28

Ziua a cincea (continuare)

   Simt cum încep să mă dezmeticesc.
   Clipesc o dată, de două ori, însă simt o durere când încerc să îmi ţin ochii deschişi. Am o durere cumplită de cap. Un sunet îmi scapă din gâtlej. E undeva între geamăt şi scâncet, un sunet gutural pe care îl scoate o creatură prinsă în capcană. Când încerc să mă ridic, simt o durere ascuţită în tot capul. Nu am forţa necesară să mi-l ridic.
   Timpul se scurge; nu îmi dau seama cât de mult. Nu este acel gen de timp. Îmi privesc stomacul cum se ridică şi coboară, iar când am încredere că poate face asta fără ajutorul meu, mă ridic cu greu în şezut şi mă sprijin de peretele surpat. Spre groaza mea, sunt din nou în trupul lui Jonathan Derby şi zac întins pe jos în camera copiilor. Cioburile dintr-o vază spartă sunt împrăştiate peste tot, inclusiv în părul meu. Cineva trebuie să mă fi lovit din spate când am ieşit din camera lui Stanwin şi apoi m-a târât aici, ca să nu mă vadă nimeni.
   Scrisoarea, idiotule.
   Îmi duc repede mâna la buzunar, scotocind după scrisoarea lui Felicity şi după registrul pe care le-am furat de la Stanwin, însă acestea au dispărut, împreună cu cheia de la cufărul lui Bell. Nu mi-au mai rămas decât cele două pastile pentru dureri de cap pe care mi le-a dat Anna. Sunt în continuare înfăşurate în batista albastră.
   Ea te va trăda.
   Oare ea să fi făcut asta? Avertismentul doctorului ciumei nici că putea fi mai clar, dar cu siguranţă un duşman nu ar fi dat naştere unor asemenea sentimente călduroase sau de prietenie. Poate că Anna îşi aminteşte într-adevăr mai multe din saltul nostru temporal anterior decât recunoaşte, însă, dacă informaţiile acelea sunt menite să ne facă duşmani, de ce mă trezesc cu numele ei pe buze dintr-o viaţă într-alta, ştiind că îl voi urmări în zadar? Nu, dacă este vorba despre trădare, atunci trebuie să fie rezultatul promisiunilor deşarte pe care le-am făcut, iar acest lucru se poate îndrepta. Trebuie să găsesc cea mai potrivită cale prin care să îi spun adevărul Annei.
   Înghit fără apă pastilele şi mă ridic în picioare sprijinindu-mă de perete, apoi mă întorc împleticindu-mă în camera lui Stanwin.
   Bătăuşul zace în continuare inconştient pe pat, iar lumina de afară începe să lase locul întunericului. Mă uit la ceas şi văd că este 6 p.m., ceea ce înseamnă că vânătorii, inclusiv Stanwin, sunt probabil în drum spre casă.
   Din câte ştiu eu, ar putea străbate pajiştea sau ar putea urca scările chiar acum.
   Trebuie să plec înainte să se întoarcă şantajistul.
   În ciuda pastilelor, mă simt în continuare ameţit. Simt cum îmi fuge pământul de sub picioare în timp ce străbat cu greu aripa de est. Dau la o parte draperia, ca să păşesc pe palierul de deasupra vestibulului. Fiecare pas este o luptă până când mă prăbuşesc prin uşa doctorului Dickie şi sunt cât pe ce să vomit pe duşumea. Camera lui semăna cu celelalte de pe acest coridor. Înăuntru se află un pat cu baldachin lipit de perete, o cadă de baie şi o chiuvetă pe peretele opus, în spatele unui paravan. Spre deosebire de Bell, Dickie se simte ca acasă. Prin încăpere sunt aşezate fotografii cu nepoţii lui, iar pe un perete atârnă un crucifix. Ba chiar a întins un covoraş pe jos, probabil ca să nu calce pe lemnul rece atunci când se dă dimineaţa jos din pat.
   Această intimitate este o minune pentru mine şi mă trezesc că privesc cu gura căscată obiectele lui Dickie, uitând pentru moment de rănile mele.
   Când iau în mână fotografia cu nepoţii lui, mă întreb pentru prima oară dacă am şi eu o familie care mă aşteaptă dincolo de Blackheath: părinţi sau copii, prieteni care îmi duc dorul?
   Tresar când aud paşi pe coridor şi scap fotografia de familie pe noptieră, crăpându-i fără să vreau sticla. Paşii trec mai departe fără niciun incident, însă eu devin conştient de pericol şi mă mişc mai repede.
   Trusa medicală a lui Dickie stă ascunsă sub pat. O ridic şi o trântesc pe pat, împrăştiind pe plapumă sticluţe, foarfeci, seringi şi bandaje. Ultimul obiect din ea este Biblia Regelui Iacob. Cade pe jos şi se deschide. La fel ca în cazul celei din camera lui Sebastian Bell, anumite cuvinte şi paragrafe sunt subliniate cu cerneală roşie.
   Este un cod.
   Un rânjet înfloreşte pe buzele lui Derby în momentul în care recunoaşte un alt escroc. Dacă ar fi să îmi dau cu presupusul, aş zice că Dickie este un partener tăcut în afacerea cu droguri a lui Bell. Nu e de mirare că era îngrijorat în privinţa stării bunului doctor. Îşi făcea griji despre ceea ce ar putea spune.
   Eu pufnesc. Acesta este încă unul dintre multele secrete ale acestei case, dar nu este cel pe care vreau să îl descopăr azi.
   Aleg bandajele şi sticluţele cu iod din grămada de pe pat şi mă duc cu ele la chiuvetă pentru a începe operaţia chirurgicală.
   Nu este o operaţie delicată.
   De fiecare dată când smulg un ciob, sângele ţâşneşte printre degete, mi se prelinge pe faţă şi îmi picură în chiuvetă de pe bărbie. Lacrimi de durere îmi înceţoşează vederea şi totul devine de nedesluşit pentru aproape o jumătate de oră, cât timp îmi desfac coroana de porţelan. Singura mea consolare este că această operaţie îl doare pe Jonathan Derby la fel de tare cum mă doare pe mine.
   Când sunt sigur că am scos toate cioburile, încep să îmi înfăşor bandajul în jurul capului. Îl prind cu un ac de siguranţă şi îmi inspectez munca în oglindă.
   Bandajul pare să fie în regulă. Arăt îngrozitor.
   Sunt palid la faţă, iar ochii îmi sunt goi. Cămaşa îmi este pătată de sânge, lucru care mă obligă să mă dezbrac până la maiou. Sunt ca o haină neterminată, care începe să se desfacă pe la cusături. Simt cum încep să mă destram.
   - Ce naiba! exclamă doctorul Dickie din prag.
   Tocmai s-a întors de la vânătoare. E ud leoarcă, tremură şi e pământiu precum cenuşa din vatră. Până şi mustaţa îi este pleoştită.
   Îşi plimbă privirea uluită prin încăpere, iar eu fac la fel, văzând dezastrul prin ochii lui. Fotografia cu nepoţii lui este crăpată şi mânjită cu sânge, Biblia lui azvârlită cât colo, trusa medicală zace pe jos, iar conţinutul ei este împrăştiat pe tot patul. Apa înroşită de sânge umple chiuveta, iar cămaşa mea se află în cada lui. Sala lui de operaţie nu poate arăta mai rău nici după o amputare.
   Când mă vede îmbrăcat doar în maiou şi cu bandajul ce atârnă pe fruntea mea, expresia uluită de pe faţa lui se transformă în furie.
   - Ce-ai făcut, Jonathan? vrea el să ştie, cu o voce din ce în ce mai furioasă.
   - Îmi pare rău, dar n-am ştiut unde altundeva să mă duc, răspund eu, cuprins de panică. După ce ai plecat, am scotocit prin camera lui Stanwin, căutând ceva care să o ajute pe mama, şi am dat peste un registru.
   - Un registru? zice el, cu vocea sugrumată. Ai luat ceva ce-i aparţine? Trebuie să-l pui la loc. Acum, Jonathan! ţipă el, văzându-mă că ezit.
   - Nu pot, am fost atacat. Cineva m-a lovit în cap cu o vază şi l-a furat. Sângeram, iar bătăuşul urma să se trezească, aşa că am venit aici.
   Se aşterne o tăcere de mormânt în timp ce doctorul Dickie aşază fotografia cu nepoţii lui în poziţie verticală şi începe să pună încet ustensilele în trusa medicală. Apoi o bagă sub pat, la locul ei.
   Se mişcă de parcă ar fi încătuşat şi târăşte după el toate secretele mele.
   - Este vina mea, bombăne el. Ştiam că nu poţi fi de încredere, însă afecţiunea mea pentru mama ta...
   Clatină din cap şi trece pe lângă mine ca să-mi ridice cămaşa din cadă.
   Mişcările lui sunt atât de precise, încât mă înspăimântă.
   - N-am vrut să... încep eu.
   - M-ai folosit ca să furi de la Ted Stanwin, zice el încet, apucându-se cu mâinile de marginile blatului. Un om care mă poate distruge doar pocnind din degete.
   - Îmi pare rău, zic eu.
   Se întoarce brusc, cuprins de furie.
   - Cuvintele acestea n-au nicio valoare rostite de tine, Jonathan! Le-ai spus şi după ce am muşamalizat treaba din Enderleigh House, şi după Little Hampton. Îţi aminteşti? Acum încerci să mă faci să accept şi această scuză superficială.
   Îmi lipeşte cămaşa de piept, cu obrajii roşii de furie. Ochii îi sunt înlăcrimaţi.
   - Câte femei ai siluit? Îţi aminteşti măcar? De câte ori ai plâns la pieptul mamei tale, implorând-o să repare lucrurile şi promiţând că nu vei mai face niciodată, cu toate că ştiai prea bine că nu te vei ţine de cuvânt? Şi-acum, iată-te din nou, făcând acelaşi lucru cu mine, doctorul Dickie, cel afurisit şi prost. Ei bine, m-am săturat, nu mai suport. Ai fost o pacoste încă de când te-am adus pe lume.
   Fac un pas rugător spre el, însă el scoate un pistol argintiu din buzunar, lăsându-l să atârne pe lângă corp. Nici măcar nu se uită la mine.
   - Ieşi afară, Jonathan, altminteri jur pe Dumnezeu că am să te împuşc.
   Cu un ochi la pistol, mă retrag cu spatele din cameră şi închid uşa după ce ies pe coridor.
   Inima îmi bubuie în piept.
   Arma doctorului Dickie este la fel cu cea pe care Evelyn o va folosi să îşi ia viaţa în seara aceasta. Ţine în mână arma crimei.

29

   Nu ştiu de cât timp mă holbez la Jonathan Derby în oglinda din dormitorul meu. Îl caut pe bărbatul din interior, un indiciu despre cum arată faţa mea adevărată.
   Vreau ca Derby să îl vadă pe călăul lui.
   Whisky-ul îmi încălzeşte gâtlejul, iar sticla pe care am şterpelit-o din salon este deja pe jumătate goală. Am nevoie de băutură ca să nu îmi mai tremure mâinile în timp ce încerc să îmi leg papionul. Mărturia doctorului Dickie a confirmat ceea ce eu ştiam deja; Derby este un monstru, nelegiuirile lui fiind uitate cu ajutorul banilor mamei lui. Acest bărbat nu va fi judecat, nu îl aşteaptă niciun proces şi nicio pedeapsă. Dacă va fi să plătească pentru ceea ce a făcut, îl voi trimite chiar eu la închisoare, şi chiar asta intenţionez să fac.
   Primul gând este că îi vom salva viaţa lui Evelyn Hardcastle.
   Privirea îmi este atrasă de pistolul argintiu al doctorului Dickie, care zace inofensiv pe un fotoliu, ca o muscă strivită din zbor. A fost simplu să i-l fur, la fel de simplu cum a fost să trimit un servitor cu o urgenţă inventată care să îl facă pe doctor să iasă din cameră pentru ca mai apoi eu să mă strecor şi să i-l iau de pe noptieră. Am îngăduit prea mult ca ziua aceasta să îmi dicteze termenii, dar s-a terminat. Dacă vrea cineva să o ucidă pe Evelyn cu pistolul acesta, va trebui să treacă mai întâi de mine. Fie blestemată enigma doctorului ciumei! Nu am încredere în el şi n-am să stau cu mâinile în sân în timp ce dinaintea ochilor mei se petrec orori. A sosit timpul ca Jonathan Derby să facă în sfârşit o faptă bună.
   Bag pistolul în buzunarul hainei, dau pe gât ultima gură de băutură şi ies pe coridor, apoi cobor scările împreună cu ceilalţi oaspeţi spre sala de mese.
   În contradicţie cu manierele, gusturile lor sunt impecabile. Rochiile de seară lasă la vedere spatele gol şi pielea palidă, ornată cu bijuterii sclipitoare.
   Apatia de adineauri a dispărut, iar şarmul lor este extravagant. Măcar odată cu lăsarea serii, ei prind viaţă.
   Ca de obicei, sunt cu ochii în patru după lacheu, care s-ar putea strecura printre aceste feţe trecătoare. Se lasă aşteptat şi, pe măsură ce trece ziua, sunt din ce în ce mai sigur că se va întâmpla ceva îngrozitor. Măcar va fi o luptă dreaptă. Derby are puţine calităţi lăudabile, însă furia lui îl face greu de stăpânit. Abia am reuşit să îl controlez eu; prin urmare, nu îmi pot imagina cum ar fi să îl văd plin de ură, năpustindu-se asupra altcuiva.
   Michael Hardcastle se află în vestibul şi îi întâmpină cu zâmbetul pe buze pe cei care coboară scările, de parcă s-ar bucura cu adevărat să îl vadă pe fiecare dintre aceşti mizerabili. Intenţionasem să îl întreb despre misterioasa Felicity Maddox şi despre bileţelul de la fântână, dar va trebui să o las pe mai târziu. Ne desparte un zid impenetrabil de tafta şi de papioane.
   Acordurile de pian mă ademenesc prin mulţime spre galeria lungă, unde oaspeţii socializează cu pahare de băutură în mâini, în timp ce servitorii pregătesc sala de mese în spatele uşilor închise. Iau un pahar cu whisky de pe o tavă şi o caut din priviri pe Millicent. Sperasem să îi ofer ocazia lui Derby să îşi ia rămas-bun, însă nu o văd nicăieri.
   De fapt, singura persoană pe care o recunosc este Sebastian Bell, care străbate vestibulul în drum spre camera lui.

...............................................