Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle, Suart Turton

 .............................................

5-7

             - La naiba, Dance! zic eu, eliberându-mă de el.

   - Scuze, n-am înţeles ce-ai spus, bătrâne, zice Pettigrew, privindu-mă încruntat.
   Înroşindu-mă la faţă, deschid gura să răspund, însă atenţia îmi este distrasă de biata Lucy Harper, care încearcă să se strecoare pe lângă Stanwin pentru a aduce o farfurie goală. Este mai drăguţă decât îmi amintesc: are pistrui, ochii albaştri şi încearcă să îşi vâre sub bonetă şuviţele rebele de păr roşcat.
   - Scuze, Ted, zice ea.
   - Ted? zice el furios, apucând-o de încheietura mâinii şi strângând-o suficient de tare, încât să o facă să se schimonosească de durere. Cu cine naiba crezi că vorbeşti, Lucy? Domnul Stanwin, pentru tine! Nu mai stau la subsol cu şobolanii.
   Şocată şi înspăimântată, ea se uită la noi, cerându-ne ajutorul din priviri.
   Spre deosebire de Sebastian Bell, Dance este un fin observator al firii omeneşti şi, văzând această scenă desfăşurându-se sub ochii mei, sunt şocat când descopăr ceva ciudat. Când am fost martor pentru prima oară la această scenă, am observat doar teama lui Lucy de a nu fi bruscată, însă ea nu este nici pe departe speriată, ci mirată. Supărată, poate. Şi, oarecum ciudat, la fel este şi Stanwin.
   - Dă-i drumul, Ted! zice Daniel Coleridge din prag.
   Restul înfruntării se desfăşoară aşa cum îmi amintesc: Stanwin se retrage, iar Daniel îl ia pe Bell şi îl conduce în camera de studiu, unde se vor întâlni cu Michael, şi mă salută scurt din cap când trece pe lângă mine.
   - Mergem? întreabă Pettigrew. Cred că spectacolul a luat sfârşit.
   Sunt tentat să plec în căutarea lui Stanwin, însă nu am niciun chef să urc scările şi să mă duc în aripa de est, pentru că ştiu sigur că el va participa la vânătoare. Hotărăsc că e mai bine să îl aştept aici.
   Ne croim drum prin mulţimea scandalizată, străbatem vestibulul şi ieşim pe alee, unde dăm de Sutcliffe, care ne aşteptă împreună cu Herrington şi alţi doi indivizi pe care nu îi recunosc. Norii negri se adună unul peste celălalt, prevestind o furtună pe care am văzut-o deja biciuind conacul Blackheath de zeci de ori. Vânătorii sunt strânşi laolaltă, ţinându-şi pălăriile şi jachetele în timp ce rafalele de vânt suflă năprasnic. Doar câinii par nerăbdători, agitându-se în lese şi lătrând în întuneric. Va fi o după-amiază îngrozitoare, iar gândul că mi-o voi petrece afară nu face decât să înrăutăţească lucrurile.
   - Sal’tare! zice Sutcliffe, cu umerii jachetei ninşi de mătreaţă, când ne apropiem.
   Herrington ne salută din cap, încercând să-şi îndepărteze ceva neplăcut de pe pantofi.
   - Aţi văzut lupta dintre Daniel Coleridge şi Stanwin? ne întreabă el. Se pare că am ales tabăra potrivită.
   - Vom vedea, zice Sutcliffe, posomorât. Unde s-a dus Daniel?
   Privesc în jurul meu şi, cum nu îl văd nicăieri pe Daniel, ridic din umeri.
   Paznicii de vânătoare împart puşti celor care nu şi le-au adus pe ale lor, inclusiv mie. A mea a fost lustruită şi unsă, iar ţevile sunt întredeschise, lăsând la vedere două cartuşe roşii introduse în ţevi. Ceilalţi par să aibă o oarecare experienţă cu armele, deoarece verifică imediat împrejurimile, ochind ţinte imaginare pe cer, însă, cum Dance nu le împărtăşeşte entuziasmul pentru vânătoare, mă simt oarecum dezorientat. După ce mă priveşte câteva minute cum mă joc cu puşca, paznicul de vânătoare îşi pierde răbdarea şi îmi arată cum să mi-o aşez pe antebraţ, apoi îmi întinde o cutie cu cartuşe şi trece la următorul bărbat.
   Trebuie să recunosc că arma mă face să mă simt mai bine. Toată ziua am avut impresia că sunt urmărit şi voi fi bucuros să ştiu că am o armă în mână atunci când voi intra în pădure. Fără îndoială că lacheul aşteptă să mă prindă singur, dar să fiu al naibii dacă îi voi cădea pradă atât de uşor.
   Făcându-şi apariţia de nicăieri, Michael Hardcastle ajunge lângă noi, suflând în mâini ca să şi le încălzească.
   - Îmi cer scuze că am întârziat, domnilor, zice el. Tata vă cere şi el scuze, dar a intervenit ceva. Ne roagă să mergem fără el.
   - Ce ar trebui să facem dacă o vom găsi pe fata moartă a lui Bell? întreabă Pettigrew pe un ton sarcastic.
   Michael îl priveşte încruntat.
   - Puţină decenţă, te rog, zice el. Doctorul a trecut prin multe.
   - Prin 5 sticle, cel puţin, zice Sutcliffe, stârnind hohote de râs din partea tuturor, cu excepţia lui Michael. Văzând expresia posomorâtă de pe faţa tânărului, el îşi ridică mâinile în aer. Ei, haide, Michael, ai văzut în ce hal a fost aseară. Doar nu crezi vă vom găsi ceva? Nu a dispărut nimeni - bărbatul bate câmpii.
   - Bell n-ar născoci aşa ceva, zice Michael. I-am văzut braţul, cineva i l-a făcut ferfeniţă.
   - Probabil a căzut pe sticla pe care o ţinea în mână, pufneşte Pettigrew, în timp ce îşi suflă mâinile ca să şi le încălzească.
   Suntem întrerupţi de paznicul de vânătoare, care îi întinde lui Michael un revolver negru. În afară de zgârietura de-a lungul ţevii, acesta este identic cu cel pe care Evelyn îl va lua cu ea în cimitir în seara aceasta. Este unul din cele două revolvere furate din camera Helenei Hardcastle.
   - L-am uns eu pentru dumneavoastră, zice paznicul de vânătoare, care îşi duce mâna la bască, apoi se îndepărtează.
   Michael bagă arma în tocul prins la talie şi reia conversaţia, fără să ia în seamă interesul meu.
   - Nu înţeleg de ce sunt cu toţii atât de supăraţi, continuă el. Vânătoarea a fost stabilită cu mai multe zile în urmă şi nu vom face decât să o luăm într-o altă direcţie decât cea stabilită iniţial. Atâta tot. Dacă vom găsi ceva, foarte bine. Dacă nu, atunci nu vom pierde nimic, iar doctorul se va linişti.
   Câţiva ochi întrebători se aţintesc asupra mea. De obicei, Dance este cel care ia decizii referitor la astfel de chestiuni. Sunt scutit de comentarii de lătratul câinilor, care au fost asmuţiţi de paznicii de vânătoare, iar acum ne conduc peste pajişte, spre pădure.
   Mă uit înapoi la conacul Blackheath şi îl caut din priviri pe Bell. El stă la fereastra camerei de studiu, ascuns pe jumătate de draperiile roşii de catifea.
   În lumina aceasta şi de la depărtarea aceasta, el aduce cu o fantomă, dar cred că în cazul lui, casa îl bântuie.
    Până să îi ajung eu din urmă, ceilalţi vânători intră în pădure şi se împart pe grupuleţe. Trebuie să vorbesc cu Stanwin despre Helena, însă el se deplasează repede, ţinându-se departe de noi. Abia dacă îl mai zăresc, darămite să vorbesc cu el. Într-un final, renunţ şi decid să îl încolţesc când ne vom opri ca să ne odihnim.
   Temându-mă să nu mă întâlnesc cu lacheul, mă alătur lui Sutcliffe şi lui Pettigrew, care încă mai dezbat implicaţiile înţelegerii dintre Daniel şi Lordul Hardcastle. Veselia lor nu durează. Pădurea este apăsătoare. După o oră reduce cuvintele la şoapte şi după alte douăzeci de minute face să înceteze orice conversaţie. Până şi câinii tac şi adulmecă pământul pe măsură ce ne conduc mai adânc în întuneric. Greutatea puştii pe care o ţin în mâini este reconfortantă, iar eu mă agăţ de ea cu înverşunare. Obosesc repede, dar mă străduiesc din răsputeri să nu rămân prea mult în spatele grupului.
   - Delectează-te, bătrâne! îmi strigă Daniel Coleridge din spate.
   - Poftim? întreb eu, revenind la realitate.
   - Dance este una dintre cele mai bune gazde, zice Daniel, în timp ce se apropie. Are o minte sănătoasă, un temperament liniştit şi un corp suficient de abil.
   - Acest corp suficient de abil pare să fi parcurs pe jos o mie de kilometri, nu zece, spun eu, observând oboseala din vocea mea.
   - Michael a făcut aranjamente ca grupul de vânători să se împartă, îmi explică el. Domnii mai în vârstă vor face o pauză scurtă, în timp ce tinerii îşi vor continua drumul. Nu-ţi face griji, în curând vei avea ocazia să îţi odihneşti picioarele.
   Tufişurile dese se interpun între noi, obligându-ne să ne continuăm conversaţia pe nevăzute, ca doi îndrăgostiţi într-un labirint.
   - Este o mare pacoste să te simţi obosit tot timpul, zic eu, zărind frânturi din el printre frunze. Abia aştept tinereţea lui Coleridge.
   - Nu te lăsa păcălit de chipul lui frumos! zice el, gânditor. Sufletul lui Coleridge este negru ca smoala. Este obositor să îl ţii sub control. Ascultă-mă bine, când vei ajunge în trupul acesta, îl vei privi cu drag pe Dance. Aşadar, bucură-te de el cât mai poţi!
   Tufişurile încep să se rărească, permiţându-i lui Daniel să mi se alăture.
   Are un ochi vânăt şi şchioapătă uşor când păşeşte, schimonosindu-se de durere la fiecare pas. Îmi amintesc că i-am văzut aceste răni la cină, însă, la lumina slabă a lumânărilor, acestea nu păreau atât de grave. Pe faţa mea, probabil că se citeşte şocul, deoarece el zâmbeşte discret.
   - Nu e atât de grav pe cât pare, zice el.
   - Ce s-a întâmplat?
   - L-am urmărit pe lacheu pe coridoare, răspunde el.
   - Te-ai dus fără mine? îl întreb eu, surprins de nesăbuinţa lui.
   Când am plănuit să îl încolţim pe lacheu în subsolul conacului, era evident că va fi nevoie de şase oameni ca să reuşim; câte doi supraveghetori la cele trei ieşiri. Când Anna a refuzat să ne ajute, iar Derby a fost lăsat inconştient, am presupus că Daniel va renunţa la planul acesta. Este limpede că Derby nu este ultima mea gazdă încăpăţânată.
   - N-am avut de ales, amice, zice el. Am crezut că l-am prins. Dar s-a dovedit că m-am înşelat. Din fericire, am reuşit să ripostez înainte să apuce să utilizeze cuţitul.
   Furia răzbate din fiecare cuvânt. Nu pot decât să îmi imaginez cum trebuie să te simţi când eşti atât de preocupat de viitor, încât nu vezi prezentul.
   - Ai găsit o cale prin care s-o eliberezi pe Anna? îl întreb eu.
   El îşi potriveşte puşca pe braţ, gemând de durere. Deşi păşim în ritmul meu încet, el abia reuşeşte să se ţină drept.
   - Nu am găsit şi nici nu cred că voi găsi una, răspunde el. Îmi pare rău, dar oricât de greu ne-ar fi să acceptăm, doar unul dintre noi poate pleca şi, cu cât se apropie mai mult ora 11 p.m., cu atât mai probabil este ca Anna să ne trădeze. De acum înainte, doar în noi putem avea încredere.
    Ea te va trăda.
   Oare acesta este momentul ascuns în spatele avertismentului doctorului ciumei? Prietenia este o chestiune simplă atunci când toată lumea are de câştigat, dar acum... cum va reacţiona Anna când va afla că Daniel a renunţat la ea?
   Cum vei reacţiona tu?
   Daniel îmi simte ezitarea şi îşi aşază mâna pe umărul meu pentru a mă consola. Tresar când îmi dau seama că Dance îl admiră pe acest bărbat.
   Consideră înviorătoare determinarea acestuia, iar francheţea lui îşi găseşte ecoul într-o calitate pe care gazda mea o preţuieşte. Poate că acesta este motivul pentru care Daniel mi-a împărtăşit mie această informaţie, şi nu celorlalte gazde ale noastre. Cei doi sunt asemănători.
   - Nu i-ai spus, nu? mă întreabă el, îngrijorat. Despre oferta noastră fără fundament?
   - Mi-a fost distrasă atenţia.
   - Ştiu că este greu, dar nu trebuie să îi spui nimic, zice Daniel, acordându-mi încrederea pe care i-ai acorda-o unui copil căruia i s-a încredinţat un secret. Dacă vrei să îl păcăleşti pe lacheu, vei avea nevoie de ajutorul Annei şi nu îl vom obţine dacă ea ştie că nu ne vom ţine de cuvânt.
   În spatele nostru se aud paşi grei, iar când arunc o privire peste umăr, îl văd pe Michael apropiindu-se de noi. Zâmbetul lui obişnuit este înlocuit de o privire încruntată.
   - Dumnezeule! zice Daniel. Arăţi de parcă ţi-ar fi omorât cineva câinele. Ce naiba s-a întâmplat?
   - E căutarea asta blestemată, răspunde el, iritat. Belly a văzut o fată care a fost ucisă aici, dar, cu toate astea, nu pot să-l conving pe niciunul să ia lucrurile în serios. Nu cer mult; doar să privească în jurul lor pe măsură ce avansează. Poate vor zări un morman de frunze sau ceva de genul acesta.
   Daniel tuşeşte, aruncându-i lui Michael o privire stânjenită.
   - Vai de mine! exclamă Michael, privindu-l încruntat. Nu e de bine, nu?
   - De fapt, e de bine, se grăbeşte Daniel să răspundă. Nu există nicio fată moartă. A fost o neînţelegere.
   - O neînţelegere, repetă încet Michael. Cum naiba ar putea fi o neînţelegere?
   - Derby a fost aici, spune Daniel. A speriat o menajeră, lucrurile au scăpat de sub control, iar sora ta a tras cu arma spre el. Bell a crezut că este vorba despre o crimă.
   - Blestematul de Derby!
    Michael se întoarce brusc spre conac.
    - N-am să accept aşa ceva. N-are decât să-şi facă de cap sub acoperişul altcuiva.
   - N-a fost vina lui, îl întrerupe Daniel. Cel puţin, nu de data asta. Oricât ar fi de greu de crezut, Derby a încercat să dea o mână de ajutor. Doar că lucrurile au fost înţelese greşit.
   Michael se opreşte, privindu-l bănuitor pe Daniel.
   - Eşti sigur de asta? îl întreabă el.
   - Da, răspunde Daniel, cuprinzând cu braţul umerii tensionaţi ai prietenului său. A fost o regretabilă neînţelegere. Nu este vina nimănui.
   - Asta e o premieră pentru Derby.
   Michael oftează prelung şi furia îi dispare de pe faţă. Bărbatul este instabil emoţional, iute la mânie, se amuză repede şi se plictiseşte la fel de repede. N-ar trebui să mă mir. Îmi imaginez pentru o secundă cum ar fi să locuiesc în mintea lui. Răceala lui Dance are dezavantajele ei, însă este indiscutabil preferabilă în detrimentul schimbărilor bruşte de dispoziţie ale lui Michael.
   - Toată dimineaţa le-am spus băieţilor că există un cadavru în pădure şi că ar trebui să le fie ruşine pentru că sunt atât de veseli, zice Michael, ruşinat. De parcă nu ar fi avut şi aşa un weekend neplăcut.
   - Ai ajutat un prieten.
   Daniel îi oferă un zâmbet părintesc.
    - Nu trebuie să îţi fie ruşine.
   Sunt uimit de bunătatea lui Daniel. Este mai mult decât o încântare. Deşi îi admir determinarea de a scăpa de la conacul Blackheath, mă alarmează modul necruţător în care urmăreşte acest lucru. Deja sunt suspicios, iar teama se strecoară în fiecare celulă a mea cu fiecare minut ce trece. Mi-ar fi mai uşor să îi consider pe toţi duşmani şi să îi tratez ca atare. Prind curaj când văd că Daniel poate să depăşească astfel de gânduri.
   În timp ce Daniel şi Michael păşesc alături, eu profit de ocazie ca să îl interoghez pe tânăr.
   - Ţi-am observat revolverul, zic eu, arătând cu degetul spre toc. Este al mamei tale, nu-i aşa?
   - Da?
    El pare sincer surprins.
    - Nici măcar nu ştiam că mama are o armă. Evelyn mi l-a dat în dimineaţa aceasta.
   - De ce ţi-ar da un revolver? întreb eu.
   Michael se înroşeşte, ruşinat.
   - Pentru că nu mă dau în vânt după vânătoare, răspunde el, lovind cu piciorul nişte frunze care acoperă cărăruia. Atâta sânge şi atâta agitaţie mă fac să mă simt al naibii de ciudat. Nici măcar nu ar fi trebuit să fiu aici, însă, între căutarea fetei şi absenţa tatălui meu, nu prea am avut de ales. Mă aflam într-o stare îngrozitoare, dar Evelyn este foarte isteaţă. Mi-a dat asta - el loveşte uşor arma - şi mi-a spus că este imposibil să nimeresc ceva cu ea, dar voi arăta neînfricat când voi încerca.
   Daniel se abţine cu greu să nu râdă, dar îi smulge lui Michael un zâmbet binevoitor.
   - Unde sunt părinţii tăi, Michael? îl întreb eu, ignorând şicanarea. Credeam că aceasta este petrecerea lor, însă povara organizării ei pare să fi căzut doar pe umerii tăi.
   El se scarpină la ceafă, întristându-se.
   - Tata s-a încuiat în casa de oaspeţi, unchiule Edward. Se perpeleşte, ca de obicei.
   Unchiule?
   Frânturi din amintirile lui Dance ies la suprafaţă. Sunt crâmpeie ale unei prietenii de-o viaţă cu Peter Hardcastle care mă fac membru de onoare al familiei. Orice am împărţit a dispărut demult, dar sunt surprins de afecţiunea pe care o nutresc în continuare pentru acest băiat. Îl ştiu de când s-a născut. Sunt mândru de el. Mai mândru decât de propriul meu fiu.
   - Cât despre mama, continuă Michael, fără să observe nedumerirea mea de moment... Să fiu sincer, se comportă ciudat de când am venit aici. De fapt, speram să vorbeşti cu ea între patru ochi. Cred că pe mine mă evită.
   - Şi pe mine, zic eu. N-am reuşit să dau de ea toată ziua.
   El ezită, încercând să ia o decizie. Coborându-şi vocea, continuă pe un ton de confidenţialitate:
   - Mă tem că a luat-o razna.
   - Razna?
   - Pare să fie o cu totul altă persoană, zice el, îngrijorat. Ba e fericită, ba e furioasă. Nici nu mai ştii ce să crezi, iar felul în care se uită la noi acum, este ca şi când nu ne recunoaşte.
   Un alt rival?
   Doctorul ciumei a zis că suntem trei: lacheul, Anna şi eu. Nu înţeleg la ce folos să mintă. Îl privesc pe furiş pe Daniel, încercând să îmi dau seama dacă ştie mai multe despre asta, însă el este atent la Michael.
   - Când a început să se comporte aşa? întreb eu, într-o doară.
   - N-aş putea spune, mi se pare că de-o veşnicie.
   - Când ai observat prima oară?
   El îşi muşcă buza, încercând să îşi amintească.
   - Hainele! exclamă el dintr-odată. Asta trebuie să fie. Ţi-am spus despre haine?
    Se uită la Daniel, care dă negativ din cap cu indiferenţă.
   - Ei, haide, trebuie să-ţi fi spus. S-a întâmplat acum un an?
   Daniel dă din nou negativ din cap.
   - Mama a venit la Blackheath în morbidul ei pelerinaj anual, dar când s-a întors la Londra, a dat buzna în apartamentul meu din Mayfair şi a început să bată câmpii, spunând că a găsit hainele, explică Michael, relatând povestea ca şi când s-ar fi aşteptat ca Daniel să intervină în orice moment. A spus doar că a găsit hainele şi m-a întrebat dacă ştiu ceva despre ele.
   - Ale cui erau hainele? îl întreb eu, făcându-i jocul.
   M-am entuziasmat când am aflat despre personalitatea schimbată a Helenei, dar dacă ea s-a schimbat în urmă cu un an, este puţin probabil ca ea să fie un alt rival. Şi, deşi se petrece cu siguranţă ceva ciudat cu ea, nu văd cum m-ar ajuta nişte haine murdare să descopăr ce se întâmplă.
   - Să fiu al naibii dacă ştiu, răspunde el, ridicându-şi mâinile în aer. N-am reuşit să aflu de la ea nimic care să aibă vreo logică. Într-un final, am reuşit să o liniştesc, însă ea vorbea întruna despre haine. Spunea că toată lumea va afla.
   - Ce va afla? întreb eu.
   - Nu mi-a spus. A plecat la scurt timp după aceea, fiind de neînduplecat.
   Grupul nostru se destramă când câinii îi conduc pe vânători într-o altă direcţie, iar Herrington, Sutcliffe şi Pettigrew ne aşteaptă puţin mai în faţă.
   Este evident că ei aşteaptă instrucţiuni noi şi, după ce ne salută, Michael o ia în faţă ca să ne arate calea.
   - Ce-ai înţeles din toate astea? îl întreb eu pe Daniel.
   - Până acum, nimic, răspunde el vag.
   Este preocupat şi îl urmăreşte cu privirea pe Michael. Ne continuăm drumul în tăcere până când ajungem într-un sat părăsit, aflat la poalele unei stânci. Opt căsuţe din piatră sunt dispuse în jurul unei intersecţii de pământ.
   Acoperişurile de stuf sunt putrede, bârnele care le susţin s-au prăbuşit, însă ecourile unei vieţi din trecut încă mai persistă: o găleată printre dărâmături şi o nicovală răsturnată pe marginea drumului. Unii le-ar considera încântătoare, dar eu le văd doar ca relicve ale unei vieţi grele, la care s-a renunţat cu bucurie.
   - E aproape timpul, bombăne Daniel, privind satul.
   Pe faţa lui apare o expresie pe care nu reuşesc s-o interpretez, care este însoţită de un ton nerăbdător, entuziasmat şi puţin temător. Eu mă înfior.
   Ceva important urmează să se întâmple aici, însă nu îmi dau seama nici în ruptul capului ce ar putea fi. Michael le arată lui Sutcliffe şi lui Pettigrew una dintre casele vechi din piatră, în timp ce Stanwin stă rezemat de un copac, cufundat în gânduri.
   - Pregăteşte-te! îmi spune Daniel pe un ton misterios, făcându-se nevăzut printre copaci, înainte ca eu să am ocazia să îi pun şi alte întrebări.
   Oricare altă gazdă l-ar fi urmat, dar eu sunt istovit. Trebuie să mă aşez undeva.
   Mă aşez pe un zid dărâmat şi mă odihnesc. Ceilalţi povestesc îmi simt pleoapele grele. Vârsta se încolăceşte în jurul meu, colţii ei provocându-mi o senzaţie neplăcută, poate chiar mai neplăcută decât corpul mătăhălos al lui Ravencourt. Chiar şi în trupul lui Ravencourt, şocul iniţial pe care l-am avut când m-am trezit s-a diminuat, permiţându-mi să mă obişnuiesc cu limitările lui fizice. Nu la fel stă treaba cu Dance, care se crede în continuare un tânăr în putere şi care îşi conştientizează vârsta doar atunci când îşi vede mâinile zbârcite. Îl simt şi acum cum se încruntă din cauza deciziilor mele de a mă aşeza şi de a ceda în faţa oboselii.
   Mă ciupesc de mână, străduindu-mă din răsputeri să nu adorm, şi mă enervez când simt cum îmi pierd energia.
   Mă întreb ce vârstă am dincolo de conacul Blackheath. Nu mi-am permis să mă gândesc la asta înainte, deoarece timpul era şi aşa suficient de scurt ca să mă delectez cu meditaţii inutile. Însă, aici şi acum, mă rog pentru tinereţe, putere, sănătate şi minte limpede. Să pot scăpa de toate astea, doar ca să mă regăsesc blocat în continuare...

39
Ziua a doua (continuare)

   Mă trezesc brusc, făcându-l să tresară pe doctorul ciumei care se uită la ceasul de buzunar din aur. Lumina lumânării pe care o ţine în mână aruncă o bolnăvicioasă strălucire galbenă pe masca lui. Sunt din nou în trupul majordomului, care este înfăşat în cearşafuri de bumbac.
   - La ţanc, zice doctorul ciumei, închizând capacul ceasului cu zgomot.
   Pare să fie amurg, iar camera este cufundată în semi întuneric, luminată parţial de flacăra plăpândă a lumânării. Puşca de vânătoare a Annei zace pe pat, lângă mine.
   - Ce s-a întâmplat? întreb eu, cu o voce răguşită.
   - Dance moţăie pe zid.
   Doctorul ciumei chicoteşte, pune lumânarea pe podea şi se aşază pe scăunelul de lângă pat. Este mult prea mic pentru el, iar mantaua lui acoperă complet lemnul picioarelor.
   - Nu, mă refer la puşcă. De ce e la mine?
   - Ţi-a lăsat-o una dintre gazdele tale. Nu te obosi s-o chemi pe Anna, zice el, observând că mă uit la uşă. Nu este în casa de oaspeţi. Am venit să te avertizez că rivalul tău aproape că a rezolvat crima. Îl aştept să mă caute lângă lac, în seara aceasta. De acum înainte, trebuie să te grăbeşti.
   Încerc să mă îndrept, însă durerea pe care o simt în coaste mă face să renunţ imediat.
   - De ce eşti atât de interesat de mine? îl întreb, lăsând durerea să se calmeze.
   - Poftim?
   - De ce vii mereu aici ca să stăm de vorbă? Ştiu că nu-ţi baţi capul cu Anna şi pun rămăşag că nu-ţi prea pasă nici de lacheu.
   - Cum te cheamă?
   - De ce...
   - Răspunde la întrebare, zice el, lovind podeaua cu bastonul.
   - Edward Da... nu, Derby. Eu... mă bâlbâi o clipă. Aiden... şi nu mai ştiu cum.
   - Te laşi stăpânit de ei, domnule Bishop, zice el, încrucişându-şi braţele pe piept şi lăsându-se pe spătarul scaunului. Se întâmplă deja de ceva vreme. Tocmai de aceea ţi-am permis doar 8 gazde. Dacă ar fi mai multe, personalitatea ta nu ar putea să o domine pe a lor.
   Are dreptate. Gazdele mele devin din ce în ce mai puternice, iar eu sunt din ce în ce mai slăbit. Acest lucru se întâmplă în mod progresiv şi pe nesimţite. Este ca şi când aş fi adormit pe o plajă, iar acum mă trezesc în larg.
   - Ce trebuie să fac? îl întreb eu, simţind cum mă cuprinde panica.
   - Să rezişti, răspunde el, ridicând din umeri. Doar asta poţi să faci. Există o voce interioară pe care cu siguranţă deja ai auzit-o. Seacă şi oarecum îndepărtată? Este calmă atunci când te cuprinde panica şi neînfricată atunci când îţi este teamă.
   - Am auzit-o.
   - Atât a mai rămas din Aiden Bishop cel de odinioară, primul bărbat care a venit la Blackheath. Nu este mai mult decât un crâmpei, o bucăţică din personalitatea lui, care se agaţă de salturile temporale. Dacă vei începe să te pierzi, fii atent la voce. Ea este farul tău. Tot ce a mai rămas din bărbatul de altădată.
   Se ridică în picioare cu un foşnet puternic de haine, iar flacăra lumânării pâlpâie în adierea brizei. Se apleacă, ridică lumânarea de jos şi se îndreaptă spre uşă.
   - Stai! zic eu.
   Se opreşte, cu spatele la mine. Lumina lumânării formează o aură caldă în jurul trupului său.
   - De câte ori am făcut treaba asta? îl întreb.
   - De mii de ori, cred. Le-am pierdut şirul.
   - Atunci, de ce eşuez mereu?
   Doctorul ciumei oftează şi îmi aruncă o privire peste umăr. Pare ostenit, ca şi când fiecare salt temporal ar fi un sediment care îl apasă.
   - Este o întrebare pe care mi-o pun şi eu din când în când, răspunde el.
   Ceara topită se prelinge pe mănuşa lui, lăsând o pată.
    - Norocul şi-a jucat rolul; te-a salvat faptul că te-ai poticnit când ar fi trebuit să fii sigur pe tine. Însă, în cea mai mare parte, cred că este firea ta.
   - Firea mea? întreb eu. Crezi că mi-e sortit să eşuez?
   - Sortit? Nu! Asta ar fi o scuză, iar conacul Blackheath nu tolerează scuzele, răspunde el. Nimic din ceea ce se petrece aici nu este inevitabil, deşi aşa ar putea părea. Evenimentele se desfăşoară mereu la fel în fiecare zi, deoarece ceilalţi invitaţi iau mereu aceleaşi decizii în fiecare zi. Ei decid să meargă la vânătoare, decid să se trădeze unul pe celălalt; unul bea prea mult şi sare peste micul dejun, ratând o întâlnire care i-ar fi schimbat viaţa pentru totdeauna. Ei nu văd o altă cale şi, prin urmare, nu se schimbă. Dumneata eşti diferit, domnule Bishop. În fiecare salt temporal te-am văzut reacţionând la momente de bunătate şi de cruzime, la evenimente întâmplătoare. Dumneata iei decizii diferite. Însă, cu toate acestea, repeţi aceleaşi greşeli în momente cruciale. Este ca şi când o parte din tine este atrasă în mod constant spre hău.
   - Vrei să spui că trebuie să devin altcineva ca să scap?
   - Vreau să spun că fiecare om îşi construieşte propria cuşcă, răspunde el. Aiden Bishop, cel care a venit primul la Blackheath - oftează, ca şi când această amintire l-ar tulbura - era atât de încăpăţânat în ceea ce îşi dorea şi în felul său de a obţine acel lucru. Bărbatul acela nu ar fi putut scăpa niciodată de la Blackheath. Aiden Bishop, cel care stă în faţa mea, este diferit. Cred că eşti mai aproape decât ai fost vreodată, dar am crezut asta şi data trecută şi m-am înşelat. Adevărul este că vei fi supus unui test în viitor şi dacă te-ai schimbat, dacă te-ai schimbat cu adevărat, atunci, cine ştie, s-ar putea să existe o speranţă pentru tine.
   Aplecându-şi capul sub tocul uşii, iese pe coridor cu tot cu lumânare.
   - Mai ai 4 gazde după Edward Dance, inclusiv ce ţi-a mai rămas din ziua majordomului şi cea a lui Donald Davies. Fii cu băgare de seamă, domnule Bishop, lacheul nu va renunţa până nu le va fi ucis pe toate. Nu cred că îţi poţi permite luxul să pierzi vreuna.
   Zicând acestea, închide uşa.

40
Ziua a şasea (continuare)

   Anii lui Dance parcă sunt o mie de pietre care stau pe umerii mei.
   Michael şi Stanwin vorbesc în spatele meu, iar Sutcliffe şi Pettigrew râd zgomotos, cu băuturile în mâini.
   Rebecca stă aplecată deasupra mea cu o tavă din argint, pe care se află un pahar cu coniac.
   - Rebecca, zic eu cu voce duioasă, şi aproape că vreau să îmi întind mâna pentru a atinge gâtul soţiei mele.
   - Nu, domnule! Sunt Lucy, domnule! Lucy Harper, spune menajera, îngrijorată. Îmi pare rău că v-am trezit. Mi-era teamă că veţi cădea de pe zid.
   Eu clipesc, în încercarea de a alunga amintirea soţiei defuncte a lui Dance şi îmi reproşez că m-am purtat ca un idiot. Ce greşeală ridicolă. Din fericire, amintirea bunătăţii de care Lucy a dat dovadă faţă de majordom îmi mai domoleşte starea de iritare, cauzată de faptul că am fost surprins într-un moment de vulnerabilitate.
   - Doriţi ceva de băut, domnule? mă întreabă ea. Ceva care să vă încălzească?
   Privesc dincolo de ea şi o văd pe slujnica lui Evelyn, Madeline Aubert, care strânge într-un coş paharele murdare şi sticlele de coniac pe jumătate goale. Probabil că le-au adus cele două femei de la Blackheath, cât timp am dormit eu. Se pare că am aţipit mai mult decât am crezut, deoarece ele se pregătesc deja să plece.
   - Cred că sunt destul de ameţit, răspund eu.
   Ea aruncă o privire peste umărul meu la Ted Stanwin, care îşi ţine mâna pe umărul lui Michael Hardcastle. Pe faţa ei se citeşte nesiguranţa şi nu este de mirare, având în vedere felul în care el s-a comportat cu ea la amiază.
   - Nu-ţi face griji, Lucy! I-l duc eu, îi spun, în timp ce mă ridic şi iau paharul cu coniac de pe tavă. Oricum voiam să vorbesc cu el.
   - Mulţumesc, domnule, zice ea, cu un zâmbet larg, apoi pleacă înainte să mă răzgândesc.
   Stanwin şi Michael nu spun nimic când mă apropii de ei, însă eu parcă aud cuvintele nerostite şi simt neliniştea pe care o aduc.
   - Michael, aş putea vorbi între patru ochi cu domnul Stanwin? îl întreb eu.
   - Desigur, zice Michael, înclinându-şi capul şi retrăgându-se.
   Îi întind paharul lui Stanwin, ignorându-i privirea suspicioasă care se uită la pahar.
   - E o raritate că te cobori într-atât încât să vii şi să vorbeşti cu mine, Dance, îmi spune Stanwin, măsurându-mă din priviri aşa cum face un boxer cu adversarul său din ring.
   - Mă gândeam că ne-am putea ajuta reciproc, spun eu.
   - Sunt tot timpul interesat să-mi fac prieteni noi.
   - Vreau să ştiu ce ai văzut în dimineaţa în care a fost ucis Thomas Hardcastle.
   - Este o poveste veche, zice el, plimbându-şi degetul pe gura paharului.
   - Cu siguranţă, merită să o aud direct de la sursă, spun eu.
   El aruncă o privire peste umărul meu şi le priveşte plecând pe Madeline şi pe Lucy, cu tot cu coş. Am impresia că el caută să-mi distragă atenţia.
   Ceva legat de Dance îl face să se agite.
   - Bănuiesc că nu-i niciun rău în asta, mormăie el, acordându-mi din nou atenţie. Pe vremea aceea eram paznic de vânătoare la conacul Blackheath. Îmi făceam rondul în jurul lacului, cum făceam în fiecare dimineaţă, când i-am văzut pe Carver şi pe un alt diavol, care stătea cu spatele la mine, înjunghiindu-l pe băiat. Am tras cu arma în direcţia lui, însă acesta a scăpat în pădure în timp ce eu mă luptam cu Carver.
   - Iar pentru asta lordul şi lady Hardcastle ţi-au dat o plantaţie? întreb eu.
   - Da, însă n-am cerut eu, răspunde el, trăgând aer pe nas.
   - Alf Miller, grăjdarul-şef, zice că Helena Hardcastle s-a întâlnit cu Carver în dimineaţa aceea, cu câteva minute înainte de atac. Ce ai de spus în privinţa asta?
   - Că este un beţivan şi un mincinos afurisit, răspunde Stanwin, fără să ezite.
   Caut o urmă de şovăială sau de stinghereală, însă bărbatul acesta este un escroc desăvârşit şi încetează să se mai agite acum, când ştie ce vreau. Simt cum balanţa se înclină în favoarea lui, cum devine din ce în ce mai încrezător.
   L-am subestimat.
   Am crezut că îl voi putea intimida, aşa cum am procedat cu grăjdarul-şef şi cu Dickie, însă agitaţia lui Stanwin nu era un semn de teamă, ci neliniştea unui om care găseşte o întrebare într-o mare de răspunsuri.
   - Spune-mi, domnule Dance, zice el, aplecându-se suficient de aproape, încât să-mi şoptească la ureche. Cine este mama băiatului dumitale? Ştiu că nu a fost defuncta şi scumpa ta soţie, Rebecca. Să nu mă înţelegi greşit, dar am unele bănuieli şi m-ai scuti de efortul de a le găsi confirmarea dacă mi-ai spune direct. După aceea, s-ar putea să îţi reduc plăţile lunare pentru serviciile furnizate.
   Încremenesc. Acesta este cel mai bine păzit secret al lui Dance. Este cea mai mare ruşine a lui, punctul său vulnerabil, iar Stanwin ştie.
   Nu aş putea răspunde, chiar dacă aş vrea.
   Îndepărtându-se de mine, Stanwin varsă coniacul neatins în tufişuri cu o mişcare scurtă din încheietura mâinii.
   - Data viitoare când vrei să negociezi, asigură-te că ai ceva...
   O împuşcătură bubuie în spatele meu.
   Ceva mă stropeşte pe faţă, iar Stanwin se dă în spate împleticindu-se, apoi cade grămadă pe jos. Urechile îmi ţiuie şi, când îmi ating obrazul, văd că degetele îmi sunt mânjite de sânge.
   Este sângele lui Stanwin.
   Cineva ţipă, alţii icnesc şi strigă.
   Nimeni nu se mişcă, apoi toţi încep să se agite.
   Michael şi Clifford Herrington o iau în fugă spre trupul căzut, strigând la oameni să îl cheme pe doctorul Dickie, deşi este evident că şantajistul este mort. Are o rană deschisă în piept, iar răutatea îl părăseşte pentru totdeauna.
   Ochii lui privesc acuzatori în direcţia mea. Vreau să îi spun că nu eu sunt vinovatul şi că nu eu am făcut asta. Brusc, mi se pare a fi cel mai important lucru din lume.
   E din cauza şocului.
   Tufişurile foşnesc, iar Daniel îşi face apariţia, ţinând în mână o puşcă din care iese fum. Se uită la cadavru fără nicio remuşcare, încât aproape că îl cred nevinovat.
   - Ce-ai făcut, Coleridge? strigă Michael, verificându-i pulsul lui Stanwin.
   - Ceea ce i-am promis tatălui tău că voi face, răspunde el cu indiferenţă. M-am asigurat că Ted Stanwin nu vă va mai şantaja vreodată.
   - L-ai ucis!
   - Da, zice Daniel, în timp ce îi întâlnesc privirea şocată. L-am ucis.
   Daniel îşi bagă mâna în buzunar şi îmi întinde o batistă de mătase.
   - Curăţă-te, bătrâne! îmi spune.
   Eu o iau fără să mă gândesc şi chiar îi mulţumesc. Sunt ameţit şi dezorientat. Nimic din toate astea nu mi se pare aievea. Îmi şterg sângele lui Stanwin de pe faţă şi mă holbez la pata purpurie de pe batistă de parcă aceasta ar putea, cumva, explica ce se întâmplă. Vorbeam cu Stanwin, apoi el a murit, iar eu nu înţeleg cum este posibil. Cu siguranţă trebuie să existe ceva mai mult. O urmărire, o teamă, un avertisment, sau ceva de genul acesta. N-ar trebui să murim pur şi simplu. Mi se pare o escrocherie. Atâta durere, atât de mult cerută.
   - Suntem distruşi, se văicăreşte Sutcliffe, rezemându-se de un copac. Stanwin a spus mereu că, dacă va păţi ceva, secretele noastre vor ieşi la suprafaţă.
   - Asta-i îngrijorarea ta? ţipă Herrington, întorcându-se spre el. Coleridge a omorât un om sub privirile noastre!
   - Un om pe care l-am urât toţi, ripostează Sutcliffe. Nu te preface că nu te-ai gândit la acelaşi lucru. Să nu se prefacă niciunul! Stanwin ne-a uscat de bani în timpul vieţii şi ne va distruge din mormânt.
   - Ba n-o va face, zice Daniel, sprijinindu-şi puşca de vânătoare pe umăr.
   Este sigurul care este calm. Singurul care nu se comportă diferit. Nimic din toate acestea nu înseamnă ceva pentru el.
   - Secretele cu care ne are la mână... zice Pettigrew.
   - Sunt scrise într-un carneţel care este la mine, îl întrerupe Daniel, scoţându-şi o ţigară din tabachera de argint.
   Mâna nici măcar nu îi tremură. Mâna mea. În ce naiba mă transformă Blackheath?
   - Am angajat pe cineva să îl fure, continuă el pe un ton relaxat, în timp ce îşi aprinde ţigara. Secretele voastre sunt secretele mele şi nu vor vedea niciodată lumina zilei. Şi-acum, cred că fiecare dintre voi îmi este dator cu o promisiune: nu veţi pomeni despre asta nimănui cât timp veţi trăi. S-a înţeles? Dacă întreabă cineva, spuneţi că Stanwin a rămas în urmă când am plecat. Nu a spus de ce şi nu l-aţi mai văzut de atunci.
   Toţi se privesc cu feţe impasibile, prea şocaţi ca să vorbească. Nu îmi dau seama dacă sunt prea înspăimântaţi de ceea ce au văzut sau pur şi simplu sunt copleşiţi de norocul care a dat peste ei.
   Cât despre mine, încep să îmi revin din starea de şoc şi să înţeleg, într-un final, fapta îngrozitoare a lui Daniel. În urmă cu o jumătate de oră, îl admiram pentru că dădea dovadă de un pic de bunătate faţă de Michael. Acum sunt acoperit de sângele altcuiva şi îmi dau seama cât de mult i-am subestimat disperarea.
   Disperarea mea. Îmi văd viitorul, iar acest lucru îmi provoacă greaţă.
   - Vreau să aud cuvintele, domnilor, zice Daniel, suflând fumul prin colţul gurii. Spuneţi-mi că aţi înţeles ce s-a întâmplat aici.
   Asigurările vin de-a valma. Sunt şoptite, dar sincere. Doar Michael pare supărat.
   Daniel îl priveşte în ochi şi rosteşte pe un ton rece:
   - Şi nu uitaţi! Toate secretele voastre se află în mâinile mele – ne lasă timp să ne gândim. Şi acum, cred că ar fi mai bine să ne întoarcem, înainte să vină cineva să ne caute.
   Această propunere este întâmpinată de un murmur aprobator şi toţi se întorc în pădure. Daniel îmi face un semn să rămân în urmă, aşteaptă până când se îndepărtează cu toţii şi îi vorbeşte:
   - Ajută-mă să-i verific buzunarele, îmi zice, suflecându-şi mânecile.
   Ceilalţi vânători se vor întoarce pe aici în curând şi nu vreau să ne vadă lângă cadavru.
   - Ce-ai făcut, Daniel? zic eu printre dinţi.
   - Mâine va fi viu, răspunde el, fluturând din mână dispreţuitor. Am doborât o sperietoare de ciori.
   - Trebuie să rezolvăm o crimă, nu să comitem una.
   - Dacă îi dai unui băieţel un trenuleţ, va încerca imediat să-l deraieze, zice el. Gestul nu spune nimic despre caracterul lui şi nici nu îl judecăm pentru asta.
   - Crezi că este un joc? izbucnesc eu, arătând cu degetul spre trupul lui Stanwin.
   - Un puzzle, cu piese de unică folosinţă. Dacă îl rezolvăm, plecăm acasă. Mă priveşte încruntat, de parcă aş fi un străin care cere indicaţii despre un loc care nu există. Nu-ţi înţeleg îngrijorarea.
   - Dacă vom rezolva uciderea lui Evelyn aşa cum sugerezi tu, nu merităm să plecăm acasă! Nu vezi? Măştile pe care le purtăm ne trădează. Ne deconspiră.
   - Vorbeşti în dodii, zice el, verificând buzunarele lui Stanwin.
   - Nu îţi dai seama că nu suntem mai mult noi înşine atunci când credem că oamenii nu ne privesc? Nu are importanţă dacă Stanwin va fi viu mâine; l-ai omorât azi. Ai omorât un om cu sânge-rece, iar asta îţi va întina sufletul pentru tot restul vieţii. Nu ştiu de ce ne aflăm aici, Daniel, sau de ce ni se întâmplă toate astea, dar ar trebui să dovedim că este o nedreptate. Să nu fim mândri de ea!
   - Eşti indus în eroare, zice el, în timp ce se simte dispreţul în glasul lui. Nu ne mai putem purta urât cu aceşti oameni nici dacă ar fi nişte umbre pe pereţi. Nu înţeleg ce vrei de la mine.
   - Să ne păstrăm standardele ridicate, răspund eu, cu voce răstită. Să fim mai buni decât gazdele noastre! Uciderea lui Stanwin a fost soluţia lui Daniel Coleridge, dar nu ar trebui să fie şi a ta. Eşti un om bun. Nu trebuie să uiţi asta.
   - Un om bun... pufneşte el. A fi om bun nu înseamnă să eviţi faptele neplăcute. Uită-te unde suntem şi ce ni s-a întâmplat. Ca să scăpăm de aici, trebuie să facem tot ceea ce este necesar, chiar dacă firea noastră se împotriveşte. Ştiu că asta îţi provoacă greaţă şi că nu ai tăria necesară pentru asta. Şi eu am fost la fel, dar nu mai am timp de etică. Pot pune capăt acestei poveşti în seara aceasta şi chiar intenţionez s-o fac. Aşadar, nu mă judeca după cât de tare mă agăţ de bunătatea mea, ci după sacrificiile pe care sunt dispus să le fac, astfel încât tu să nu ţi-o piezi pe a ta. Dacă eu voi da greş, tu poţi încerca o altă cale.
   - Cum te vei putea suporta după ce vei fi terminat? îl întreb eu.
   - Mă voi uita la feţele celor din familia mea şi voi şti că pierderile de aici nu au fost nici pe departe atât de importante precum răsplata pe care am primit-o pentru că l-am părăsit.
   - Doar nu crezi asta, zic eu.
   - Ba da! La fel vei crede şi tu după câteva zile petrecute în locul acesta, îmi spune el. Şi acum, te rog, ajută-mă să îl percheziţionez, înainte ca vânătorii să ne găsească aici. N-am chef să-mi irosesc seara răspunzând la interogatoriul poliţiştilor.
   Nu are rost să mă contrazic cu el, deoarece privirea lui se întunecă.
   Oftez şi mă aplec deasupra cadavrului.
   - Ce trebuie să caut? îl întreb eu.
   - Răspunsuri, ca de obicei, răspunde el, desfăcând nasturii jachetei pline de sânge a şantajistului. Stanwin a strâns fiecare minciună de la Blackheath, inclusiv ultima piesă din puzzle-ul nostru, adică motivul uciderii lui Evelyn. Toate informaţiile pe care le deţine sunt notate codificat într-un carneţel, care se completează cu un altul în care se află codurile necesare pentru a le descifra. Eu îl am pe primul, însă Stanwin îl ţine tot timpul pe al doilea asupra lui.
   Vorbeşte despre carneţelul pe care Derby l-a furat din camera lui Stanwin.
   - L-ai furat de la Derby? îl întreb eu. Am fost lovit în cap aproape imediat ce am pus mâna pe el.
   - Bineînţeles că nu, zice el. Coleridge angajase deja pe cineva să îl fure, înainte să intru eu în trupul lui. Nici măcar nu am ştiut că era interesat de şantajul lui Stanwin până când mi-a fost livrat carneţelul. Dacă te ajută cu ceva, să ştii că m-am gândit să te avertizez.
   - Şi de ce n-ai făcut-o?
   El ridică din umeri.
   - Derby e ca un câine turbat; de aceea am considerat că este mai bine pentru toată lumea să îl mai las să doarmă câteva ore. Să-i dăm bătaie, timpul ne presează!
   Mă cutremur şi îngenunchez lângă cadavru. Nimeni nu merită să moară astfel, nici măcar un om ca Stanwin. Pieptul îi este sfârtecat, iar sângele i s-a îmbibat în haine. Acesta mi se prelinge printre degete atunci când îmi vâr mâna în buzunarul pantalonilor lui.
   Mă mişc încet şi abia dacă mă uit.
   Daniel nu are astfel de remuşcări şi îi percheziţionează cămaşa şi jacheta, părând netulburat de carnea zdrenţuită care se zăreşte prin ele. Când terminăm percheziţia, avem: o tabacheră, un cuţit de buzunar şi o brichetă, dar nu şi carneţelul cu coduri.
   Ne uităm unul la altul.
   - Trebuie să îl întoarcem, zice Daniel, citindu-mi gândurile.
   Stanwin este un bărbat masiv şi ne chinuim să îl întoarcem pe burtă.
   Merită. Mă simt mai confortabil să percheziţionez un cadavru care nu se uită la mine.
   În timp ce Daniel îşi trece mâinile peste cracii pantalonilor lui, eu îi ridic jacheta şi zăresc o umflătură în căptuşeala cusută neglijent.
   Simt un val de entuziasm care mă face să mă ruşinez. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să justific metodele lui Daniel, însă acum, când suntem pe punctul de a face o descoperire, devin din ce în ce mai exaltat.
   Folosesc cuţitul mortului pentru a tăia cusăturile, iar carneţelul cu coduri îmi alunecă în palmă. Nici n-a ieşit bine, că descopăr altceva în spatele căptuşelii. Bag mâna şi scot un medalion mic din argint, fără lanţ. Înăuntru se află o fotografie şi, deşi este veche şi crăpată, este evident că înfăţişează o fetiţă cu păr roşcat, cu vârsta în jur de 7 sau 8 ani.
   I-o arăt lui Daniel, dar el este mult prea preocupat să frunzărească paginile carneţelului cu coduri pentru a fi atent.
   - Asta e! exclamă el încântat. Aceasta este salvarea noastră.
   - Sper, zic eu. Am plătit un preţ scump pentru ea.
   Când îşi ridică ochii din carneţel, pare a fi un alt om faţă de cel care l-a deschis să îl citească. Acesta nu este nici Daniel din Bell, nici cel din Ravencourt. Nu este nici măcar bărbatul care a fost acum câteva minute şi care susţinea necesitatea faptelor sale. Acesta este un om triumfător, pe picior de plecare.
   - Nu sunt mândru de ce-am făcut, zice el. Dar nu a existat o altă cale, crede-mă.
   N-o fi el mândru, dar nici ruşinat nu este. Acest lucru este cert, iar eu îmi amintesc de avertismentul doctorului ciumei.
   „Aiden Bishop, cel care a venit primul la Blackheath... era atât de încăpăţânat în ceea ce îşi dorea şi în felul său de a obţine acel lucru. Bărbatul acela nu ar fi putut scăpa niciodată de la Blackheath.”
   În disperarea lui, Daniel comite aceleaşi greşeli pe care le-am comis şi eu mereu, întocmai cum m-a avertizat doctorul ciumei că voi face.
   Indiferent de ce s-ar întâmpla, nu îmi pot îngădui să devin acea persoană.
   - Eşti gata de plecare? mă întreabă Daniel.
   - Ştii drumul spre casă? zic eu, privind pădurea şi realizând că habar nu am cum am ajuns aici.
   - E spre est, răspunde el.
   - Şi încotro trebuie să o luăm?
   Bagă o mână în buzunar şi scoate busola lui Bell.
   - Am împrumutat-o de la el în dimineaţa aceasta, zice el, aşezând-o în palmă. E ciudat cum se repetă lucrurile, nu-i aşa?

41

   Ajungem la conac oarecum pe neaşteptate.
    Copacii lasă locul pajiştii noroioase. Ferestrele strălucesc în lumina lumânărilor. Trebuie să recunosc că mă bucur când văd casa. Deşi eram înarmat, pe tot parcursul călătoriei nu am făcut decât să fiu cu ochii în patru la lacheu. Dacă este atât de valoros carneţelul cu coduri, cum crede Daniel, trebuie să presupun că şi duşmanul nostru îl caută.
   În curând, va veni după noi.
   Siluetele trec încoace şi încolo pe lângă ferestrele de la etaj, iar vânătorii urcă treptele cu paşi obosiţi şi pătrund în albul strălucitor din vestibul, scoţându-şi şepcile şi jachetele. Apa murdară bălteşte pe marmură. O menajeră se plimbă printre noi cu o tavă plină cu pahare cu vin, iar Daniel ia două pahare şi îmi întinde unul.
   Ciocneşte cu mine, apoi dă pe gât băutura chiar în momentul în care Michael ni se alătură. Ca noi toţi, şi el pare să fi supravieţuit potopului.
   Ploaia i-a lipit părul negru de faţa palidă. Arunc o privire la ceasul lui şi descopăr că este ora 6:07 p.m.
   - Am trimis câţiva servitori de încredere după trupul lui Stanwin, zice el în şoaptă, servindu-se cu un pahar de vin de pe tavă. Le-am spus că i-am descoperit trupul când m-am întors de la vânătoare şi le-am poruncit să îl ascundă într-una dintre vechile magazii de oale. Nimeni nu îl va găsi acolo, iar eu voi chema poliţia abia mâine-dimineaţă, la prima oră. Îmi pare rău, dar nu am de gând să îl las să putrezească în pădure mai mult timp decât este nevoie.
   Ţine strâns în mână paharul cu vin, pe jumătate gol şi, deşi băutura i-a adus puţină roşeaţă în obraji, nu este suficient.
   Mulţimea din vestibul a început să se împrăştie acum. Câteva menajere şi-au făcut deja apariţia cu găleţi cu zoaie şi stau deoparte, aşteptând cu mopurile în mâini. Ne privesc încruntate, încercând să ne facă să ne ruşinăm şi să plecăm, astfel încât ele să îşi poată face treaba.
   Michael se freacă la ochi şi se uită la noi pentru prima oară.
   - Voi onora promisiunea tatălui meu, zice el. Dar n-o fac cu plăcere.
   - Michael... începe Daniel, întinzându-i mâna, dar Michael se fereşte.
   - Te rog, nu, zice el, simţindu-se trădat. Vom vorbi într-o altă zi. Nu acum. Nu în seara aceasta.
   Apoi ne întoarce spatele şi urcă scările ce duc spre camera lui.
   - Nu-l băga în seamă, zice Daniel. Crede că am făcut-o din lăcomie. Nu înţelege cât este de important. Răspunsurile se află în carneţel, ştiu asta!
   Este entuziasmat, ca un băieţel care a primit o praştie nouă.
   - Aproape că am reuşit, Dance, zice el. Suntem aproape liberi.
   - Şi-apoi, ce se va întâmpla? întreb eu. Pleci tu de aici? Sau eu? Nu putem scăpa amândoi pentru că suntem aceeaşi persoană.
   - Nu ştiu, răspunde el. Să presupunem că Aiden Bishop se va trezi din nou, cu amintirile intacte. Să sperăm că nu îşi va aminti de niciunul din noi. Suntem nişte coşmaruri, este mai bine să fie uitate. Se uită la ceas. Hai să nu ne gândim la asta acum. Anna a aranjat o întâlnire cu Bell în cimitir în seara asta. Dacă nu se înşală, lacheul a aflat despre asta şi cu siguranţă îşi va face apariţia. Ea va avea nevoie de noi ca să îl prindem. Înseamnă că avem patru ore la dispoziţie ca să obţinem ce avem nevoie din carneţel. Ce-ar fi să te schimbi şi să vii în camera mea? O vom face împreună.
   - Vin imediat, zic eu.
   Bucuria lui este un stimulent rar. În seara aceasta îi vom veni de hac lacheului şi îi vom duce răspunsul doctorului ciumei. Sunt sigur că, undeva, în casă, celelalte gazde ale mele îşi perfecţionează planul lor de a-i salva viaţa lui Evelyn, ceea ce înseamnă că eu trebuie doar să găsesc o cale pentru a o salva şi pe Anna. Nu pot să cred că m-a minţit în tot acest timp şi nu îmi pot imagina să plec din acest loc fără ea, după tot ce a făcut ca să mă ajute.
   Podeaua scârţâie sub paşii mei când mă îndrept spre camera mea, iar conacul geme sub greutatea celor care s-au întors de la vânătoare. Toată lumea se pregăteşte pentru cină.
   Îi invidiez pentru seara pe care o vor avea, deoarece eu am un scop mai întunecat.
   Mult mai întunecat, lacheul nu se va lăsa uşor.
   - Poftim, zic eu, aruncând o privire în jur ca să mă asigur că nu trage nimeni cu urechea. Este adevărat că tu eşti ce a mai rămas din adevăratul Aiden Bishop?
   Tăcerea îmi răspunde la întrebare şi, undeva, înlăuntrul meu, îl simt pe Dance zâmbindu-mi batjocoritor. Aş putea să îmi imaginez ce ar spune avocatul bătrân şi scorţos despre un bărbat care vorbeşte singur.
   În afară de lumina slabă a focului din şemineu, camera este cufundată în întuneric, deoarece servitorii au uitat să aprindă lumânările înainte să sosesc eu. Devin suspicios. Ridic puşca la umăr. Un paznic de vânătoare a vrut să mi-o ia când am intrat în casă, dar eu l-am alungat, insistând că arma face parte din colecţia personală.
   Aprind lampa de lângă uşă şi o văd pe Anna stând într-un colţ al încăperii, cu braţele lăsate pe lângă corp şi cu faţa inexpresivă.
   - Anna, zic eu, mirat, lăsând arma jos. Ce s-a...
   Podeaua scârţâie în spatele meu şi simt o durere ascuţită în partea laterală. O mână aspră mă trage în spate, acoperindu-mi gura. Simt cum sunt întors şi mă trezesc faţă în faţă cu lacheul. Rânjeşte şi ochii lui mă sfredelesc, de parcă ar încerca să descopere ceva ascuns în interiorul meu.
   Ochii aceia.
   Încerc să ţip, dar el mă strânge de falcă.
   Ridică arma. Apoi coboară foarte încet vârful acesteia pe pieptul meu şi mi-l împlântă în stomac. Fiecare lovitură îmi provoacă o durere mai mare decât cea anterioară, până când nu mai simt decât durere.
   Niciodată nu mi-a fost atât de frig şi nu m-am simţit niciodată atât de liniştit.
   Picioarele mi se înmoaie, dar el îmi susţine greutatea, lăsându-mă cu grijă pe podea. Mă priveşte în ochi, absorbind viaţa care se scurge din ei.
   Deschid gura să ţip, dar nu reuşesc să scot un sunet.
   - Fugi, iepuraşule! zice el, cu faţa apropiată de a mea. Fugi!

42
Ziua a doua (continuare)

   Ţip, sărind din patul majordomului, doar pentru a fi împins la loc de lacheu.
   - El e? întreabă, aruncându-i o privire peste umăr Annei, care stă lângă fereastră.
   - Da, răspunde ea, cu voce tremurândă.
   Lacheul se apleacă mai mult. Are vocea răguşită, iar respiraţia, care îi miroase a bere, îmi încălzeşte obrazul.
   - N-ai sărit suficient de departe, iepuraş, îmi zice el.
   Lama îmi pătrunde în partea laterală, iar sângele mi se revarsă pe aşternuturi. Odată cu el se scurge şi viaţa mea.

43
Ziua a şaptea

   Ţip într-o beznă sufocantă, cu spatele lipit de perete şi cu genunchii aduşi la piept. Îmi duc mâna din instinct la locul unde a fost înjunghiat majordomul, blestemându-mi idioţenia. Doctorul ciumei a spus adevărul.
   Anna m-a trădat.
   Simt că mi se face greaţă şi îmi storc creierii să găsesc o explicaţie rezonabilă, dar am văzut-o cu ochii mei. Ea m-a minţit în tot acest timp.
   Nu este singura vinovată de asta.
   - Taci! zic eu, furios.
   Inima îmi bubuie în piept şi respir greu. Trebuie să mă liniştesc, altminteri nu voi fi de folos nimănui. Aştept un minut, încercând să mă gândesc la orice altceva, dar nu la Anna, însă este surprinzător de greu. Nu am realizat de câte ori m-am gândit la ea în tăcere.
   Ea reprezenta siguranţa şi confortul.
   Ea era prietena mea.
   Îmi schimb poziţia. Încerc să îmi dau seama unde m-am trezit şi dacă mă paşte vreun pericol iminent. La prima vedere, par a fi în siguranţă. Ating cu umerii pereţii de o parte şi de cealaltă a mea şi un fascicul de lumină pătrunde printr-o crăpătură de lângă urechea mea dreaptă. În stânga mea se află câteva cutii din carton prăfuite, iar la picioare sunt sticle.
   Îmi întorc ceasul de mână spre lumină şi descopăr că este 10:13 a.m. Bell nici măcar nu a ajuns la conac.
   - E tot dimineaţă, îmi zic eu, simţindu-mă uşurat. Mai am timp.
   Buzele îmi sunt uscate, iar limba îmi este crăpată. În aer se simte un miros greu de mucegai şi am impresia că mi-a vârât cineva pe gât o cârpă murdară. O băutură mi-ar prinde bine; ceva rece, orice cu gheaţă. A trecut mult timp de când nu m-am mai trezit în aşternuturi de bumbac, iar supliciile zilei stau la coadă răbdătoare de partea cealaltă a unei băi calde.
   Nici nu mai ştiu de când n-am mai dus-o bine.
   Gazda mea trebuie să fi dormit toată noaptea în poziţia aceasta, deoarece e un chin să mă mişc. Din fericire, panoul din dreapta mea stă într-o balama şi se deschide fără prea mare efort. Mi se umezesc ochii din cauza luminii orbitoare care inundă încăperea de dincolo.
   Mă aflu într-o galerie lungă, care se întinde cât e conacul de mare, şi din al cărei tavan atârnă pânze de păianjen. Pereţii sunt din lemn negru, iar pe jos zac zeci de articole de mobilier vechi, acoperite de un strat gros de praf şi găurite de cari. Mă scutur de praf şi mă ridic în picioare, încercând să scap de senzaţia de plumb. Se pare că gazda mea şi-a petrecut noaptea într-un dulap aflat sub nişte scări care duc la o scenă. Nişte partituri îngălbenite stau deschise în faţa unui violoncel prăfuit. Când mă uit la ele, am impresia că am dormit pe tot parcursul unei mari catastrofe, că Judecata de Apoi a avut loc în timp ce eu am stat înghesuit în dulap.
   Ce naiba căutam acolo?
   Simt durere în tot corpul şi mă apropii clătinându-mă de una dintre ferestrele înşirate de-a lungul galeriei. Geamul este murdar, însă, când şterg o porţiune cu mâneca, văd grădinile conacului. Sunt la ultimul etaj al casei.
   Încep, din obişnuinţă, să scotocesc prin buzunare în căutarea unui indiciu care să-mi dezvăluie identitatea, dar îmi dau seama că nu este nevoie. Sunt Jim Rashton. Am 27 de ani, sunt poliţist, iar părinţii mei, Margaret şi Henry, nu îşi mai încap în piele de mândrie ori de câte ori spun acest lucru cuiva. Am o soră, un câine şi sunt îndrăgostit de o femeie pe care o cheamă Grace Davies. ea este motivul pentru care mă aflu la această petrecere.
   Orice barieră care a existat între mine şi gazdele mele aproape că a dispărut. Abia mai disting viaţa lui Rashton de a mea. Din păcate, nu îmi mai amintesc cum am ajuns în dulap din cauza sticlei de scotch pe care Rashton a băut-o seara trecută. Îmi amintesc că am spus poveşti vechi, că am râs şi că am dansat, petrecând nechibzuit o seară menită să aducă doar plăcere.
   Oare lacheul a fost acolo? El a făcut asta?
   Încerc din răsputeri să-mi amintesc, însă seara trecută este învăluită în aburii bahici. Din cauza stării de agitaţie, îmi duc din instinct mâna la tabachera din piele pe care Rashton o ţine în buzunar, dar înăuntru nu a mai rămas decât o ţigară. Sunt tentat să o aprind pentru a mă linişti, însă, având în vedere circumstanţele, încordarea mi-ar putea fi de folos, mai ales dacă va trebui să scap de aici prin luptă. Lacheul mi-a luat urma de la Dance la majordom, aşadar mă îndoiesc că voi fi în siguranţă în Rashton.
   De acum înainte, precauţia va fi adevărata mea prietenă.
   Privesc în jur în căutarea unei arme şi găsesc statuia din bronz a lui Atlas. Înaintez tiptil, cu ea ridicată deasupra capului, şi îmi croiesc drum printre pereţii plini cu dulapuri şi printre rândurile de scaune, ce seamănă cu o pânză uriaşă, până când ajung în dreptul unei draperii de un negru şters, care se întinde cât e încăperea de lungă. De pereţi sunt sprijiniţi copaci din carton, iar cuierele din apropiere sunt pline cu costume. Printre acestea se află şase sau şapte costume de doctor al ciumei. Pălăriile şi măştile sunt aruncate grămadă într-o cutie care zace pe podea. Se pare că familia obişnuia să monteze piese de teatru aici.
   Pardoseala scârţâie, iar draperia se mişcă. Cineva se foieşte după ea.
   Mă încordez şi îl ridic pe Atlas deasupra capului...
   Anna ţâşneşte afară, cu obrajii roşii.
   - O, Slavă cerului! exclamă ea când mă vede.
   Abia mai respiră şi are cearcăne adânci în jurul ochilor căprui şi injectaţi.
   Părul blond îi este desfăcut şi încâlcit. Îşi strânge boneta în mână. Caietul de schiţe, în care ţine evidenţa fiecărei gazde a mea, i se iveşte din şorţ.
   - Eşti Rashton, nu? Haide! Avem la dispoziţie doar o jumătate de oră ca să îi salvăm pe ceilalţi, zice ea, făcând un pas în faţă cu scopul de a mă lua de mână.
   Eu mă feresc, ţinând statuia ridicată deasupra capului, însă repeziciunea cu care se fac prezentările m-a descumpănit. La fel şi lipsa de vină din vocea ei.
   - Nu merg nicăieri cu tine, zic eu, strângând mai tare statuia în mână.
   Pe faţă i se citeşte nedumerirea, apoi pare să îşi dea seama.
   - E din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu Dance şi cu majordomul? mă întreabă ea. Nu ştiu nimic despre asta. De fapt, nu ştiu nimic. M-am trezit de curând. Ştiu doar că vei intra în opt persoane diferite şi că lacheul le omoară pe toate. Trebuie să mergem să îi salvăm pe cei care au mai rămas.
   - Te aştepţi să am încredere în tine? zic eu, uluit. I-ai distras atenţia lui Dance în timp ce lacheul l-a ucis. Te-ai aflat în încăpere când acesta l-a ucis pe majordom. L-ai ajutat şi te-am văzut!
   Ea scutură din cap.
   - Nu fi prost! strigă ea. Încă n-am făcut toate astea şi, chiar dacă le voi face, nu va fi ca să te trădez. Dacă voiam să mori, ţi-aş fi eliminat gazdele înainte ca acestea să se trezească. Nu m-ai fi văzut, iar eu cu siguranţă nu aş fi colaborat cu un bărbat care s-ar întoarce împotriva mea, odată ce vom fi terminat.
   - Atunci, ce căutai acolo? o întreb.
   - Nu ştiu. N-am trăit încă partea aceea, ripostează ea. Tu - un alt tu, adică - mă aşteptai când m-am trezit. Mi-a dat o carte în care scria să îl găsesc pe Derby în pădure, apoi să vin aici pentru a te salva pe tine. Asta este ziua mea. Doar atâta ştiu.
   - Nu este suficient, zic eu, fără ocolişuri. Eu n-am făcut nimic din toate astea, aşa că nu ştiu dacă spui adevărul.
   Pun statuia jos şi trec pe lângă ea, îndreptându-mă spre draperia de după care a ieşit ea.
   - Nu pot avea încredere în tine, Anna, zic eu.
   - De ce? mă întreabă ea, apucându-mă de mână. Eu am încredere în tine.
   - Nu este...
   - Îţi aminteşti ceva din salturile noastre temporale anterioare?
   - Doar numele tău, răspund eu, în timp ce privesc cum degetele noastre se împletesc şi simt cum mă împotrivesc din ce în ce mai puţin.
   Îmi doresc atât de mult să o pot crede.
   - Nu îţi aminteşti cum a luat sfârşit niciunul dintre ele?
   - Nu, răspund eu, începând să-mi pierd răbdarea. De ce mă întrebi asta?
   - Pentru că eu îmi amintesc, răspunde ea. Motivul pentru care îţi ştiu numele este pentru că îmi amintesc că te-am chemat în casa de oaspeţi. Ne-am înţeles să ne întâlnim acolo. Tu ai întârziat, iar eu mi-am făcut griji. Am fost foarte fericită să te văd, dar apoi am văzut expresia de pe faţa ta.
   Ochii ei îi găsesc pe ai mei. Pupilele îi sunt mari, negre şi îndrăzneţe. Sunt sincere. Cu siguranţă ea nu ar fi putut...
   Toţi din casa aceasta poartă o mască.
   - M-ai omorât pe loc, zice ea, atingându-mi obrazul, în timp ce eu îi privesc cu atenţie faţa pe care eu încă nu o văzusem. Când m-ai găsit în dimineaţa aceasta, eram atât de speriată, încât a fost cât pe ce s-o iau la fugă. Iar tu erai atât de distrus... atât de speriat. Toate vieţile tale s-au prăbuşit peste tine. Nu o puteai deosebi pe una de cealaltă; nici măcar nu ştiai cine erai. Mi-ai dat cartea aceasta şi mi-ai spus că îţi pare rău. Repetai întruna asta. Mi-ai spus că nu mai erai acelaşi om şi că nu putem scăpa de aici făcând aceleaşi greşeli la nesfârşit. A fost ultimul lucru pe care l-ai spus.
   Amintirile încep să-mi revină încet în minte, însă par atât de îndepărtate, încât am impresia că sunt un om care îşi întinde mâna peste un râu, încercând să prindă între degetele sale un fluture.
   Anna îmi pune piesa de şah în palmă, îndoindu-mi degetele în jurul ei.
   - Asta s-ar putea să te ajute, îmi zice. Am folosit aceste piese în ultimul salt temporal ca să ne putem recunoaşte. Un nebun pentru tine, Aiden Bishop, şi un cal pentru mine. Un protector, ca acum.
   Îmi amintesc sentimentul de vină - întristarea. Îmi amintesc regretul. Nu sunt imagini pentru că nu există nici măcar o amintire. Nu are importanţă.
   Simt că vorbele ei sunt adevărate, aşa cum am simţit că legătura noastră de prietenie este puternică, de prima oară când ne-am cunoscut, şi cum am perceput durerea agonizantă care m-a adus la Blackheath. Are dreptate, am ucis-o.
   - Acum îţi aminteşti? zice ea.
   Dau din cap ruşinat şi îngreţoşat. Nu am vrut să îi fac rău. Ştiu asta.
   Lucram împreună ca azi, dar ceva s-a schimbat... Eu am devenit disperat.
   Am văzut cum îmi scapă printre degete şansa de a scăpa şi am intrat în panică. Mi-am promis că voi găsi o cale prin care să o salvez după ce plecam. Mi-am ascuns trădarea în intenţii nobile şi am făcut ceva îngrozitor.
   Mă cutremur şi simt cum mă inundă valuri de repulsie.
   - Nu ştiu din ce salt temporal este această amintire, zice Anna, dar cred că am ţinut-o minte ca un avertisment pentru mine. Un avertisment să nu mai am încredere în tine niciodată.
   - Îmi pare rău, Anna, zic eu. Am... am uitat ce-am făcut. În schimb, ţi-am ţinut minte numele. Ţi-am promis şi mi-am promis că data viitoare mă voi descurca mai bine.
   - Şi îţi ţii promisiunea, zice ea, pe un ton împăciuitor.
   Mi-aş dori să fie adevărat, dar ştiu că nu este. Mi-am văzut viitorul. Am vorbit cu el şi l-am ajutat să ţeasă intrigi. Daniel face aceleaşi greşeli pe care le-am făcut şi eu în ultimul salt temporal.
   Disperarea l-a făcut nemilos, iar dacă eu nu îl voi opri, el o va sacrifica din nou pe Anna.
   - De ce nu mi-ai spus adevărul când ne-am întâlnit prima oară? o întreb eu, încă ruşinat.
   - Pentru că îl ştiai deja, răspunde ea, încreţindu-şi fruntea. Din punctul meu de vedere, noi ne-am cunoscut în urmă cu două ore, dar tu ştiai deja totul despre mine.
   - Prima oară când te-am cunoscut, eram Cecil Ravencourt, răspund eu.
   - Atunci suntem undeva la mijloc, pentru că habar nu am cine este persoana aceasta, zice ea. Dar nu contează. N-am să-i spun nici lui şi nici celorlalţi, pentru că nu contează. Nu am fost noi în acele salturi temporale. Indiferent cine ar fi fost, eu am făcut alte alegeri şi alte greşeli. Aleg să am încredere în tine, Aiden, şi am nevoie să ai şi tu încredere în mine, pentru că locul acesta este... ştii cum funcţionează. Indiferent ce crezi că făceam când te-a ucis lacheul, nu a fost tot. Nu a fost adevărat.
   Ar fi putut să pară sinceră dacă n-ar fi fost acea voce sugrumată şi dacă n-ar fi bătut cu piciorul în podea. Îi simt mâna tremurând pe obrazul meu şi tensiunea din vocea ei. În ciuda bravadei, ea se teme în continuare de mine, de bărbatul care am fost, de bărbatul care s-ar putea ascunde în interiorul meu.
   Nici nu îmi pot imagina curajul de care a trebuit să dea dovadă ca să vină aici.
   - Nu ştiu cum să ieşim amândoi de aici, Anna.
   - Ştiu.
   - Dar voi găsi o cale. Nu voi pleca fără tine. Îţi promit.
   - Ştiu şi asta.
   În momentul acela, ea îmi trage o palmă.
   - Asta este pentru că m-ai ucis, zice ea, ridicându-se în vârful degetelor pentru a săruta locul în care m-a lovit. Să mergem şi să-l împiedicăm pe lacheu să te mai omoare.

44

   Pe măsură ce coborâm prin întuneric pe scara îngustă şi spiralată, lemnul trosneşte. În cele din urmă, ne afundăm în beznă.
   - Ştii de ce mă aflam în dulap? o întreb eu pe Anna, care merge în faţa mea şi înaintează cu paşi repezi.
   - Habar n-am, dar asta ţi-a salvat viaţa, răspunde ea, aruncându-mi o privire peste umăr. În carte scrie că lacheul va veni după Rashton cam pe vremea asta. Dacă el ar fi dormit în camera lui noaptea trecută, lacheul l-ar fi găsit.
   - Poate că ar trebui să-l lăsăm să mă găsească, zic eu, simţind un val de entuziasm. Haide, mi-a venit o idee!
   Trec pe lângă Anna şi încep să cobor treptele două câte două.
   Dacă lacheul îl urmăreşte pe Rashton în dimineaţa aceasta, există mari şanse ca acesta să stea la pândă pe coridoare. El se aşteaptă să găsească un bărbat dormind în pat, ceea ce înseamnă că, pentru prima oară, sunt în avantaj. Cu puţin noroc, aş putea pune capăt acestei poveşti, o dată pentru totdeauna.
   Scările se termină brusc în faţa unui perete văruit, iar Anna, care se află la jumătatea scării, îmi spune să încetinesc. Fiind un ofiţer de poliţie destul de pregătit - după cum recunoaşte chiar el - Rashton nu este străin de lucrurile ascunse. Degetele mele îndemânatice localizează o trecere ascunsă, care îmi permite să mă rostogolesc în coridorul întunecat de afară.
   Flăcările lumânărilor pâlpâie în interiorul aplicelor, iar veranda, care se află în stânga mea, este pustie. Am ieşit la parter, iar uşa prin care am intrat începe să se facă din nou una cu peretele.
   Lacheul se află la mai puţin de douăzeci de metri depărtare. Stă în genunchi şi forţează o încuietoare. Instinctul îmi spune că este camera mea.
   - Pe mine mă cauţi, ticălosule? zic eu cu dispreţ, năpustindu-mă asupra lui, înainte ca el să aibă ocazia să pună mâna pe cuţit.
   Se ridică în picioare mai repede decât mi-am imaginat, face un salt în spate şi mă loveşte cu piciorul în piept. Mă lasă fără aer. Aterizez greoi şi mă ţin cu mâna de coaste, iar el nu se clinteşte din loc. Stă nemişcat şi aşteaptă, ştergându-şi cu dosul palmei saliva din colţul gurii.
   - Ce iepuraş curajos! zice el, rânjind. Te voi spinteca încet.
   Mă ridic, mă scutur de praf şi iau o poziţie de boxer, devenind brusc conştient de greutatea braţelor mele. Noaptea petrecută, când eram în dulap, nu m-au ajutat la nimic, iar acum, încrederea mea în ele scade cu fiecare secundă care trece. De data aceasta, mă apropii de el încet, fandând în stânga şi în dreapta. Încerc să găsesc o ocazie ca să atac, însă aceasta nu mai apare. Simt o lovitură în bărbie şi capul mi se dă pe spate. Nici măcar nu anticipez al doilea pumn ce îmi zdruncină stomacul, sau pe al treilea, care mă pune la podea.
   Sunt dezorientat, ameţit şi abia mai respir în momentul în care lacheul se apleacă deasupra mea, mă ridică de păr şi se întinde după cuţit.
   - Hei! strigă Anna.
   E o mică diversiune, dar este suficientă. Mă eliberez din strânsoarea lacheului, îl lovesc cu piciorul în genunchi, apoi îl izbesc cu umărul în faţă şi îi sparg nasul. Sângele lui îmi pătează cămaşa. Se retrage pe coridor, clătinându-se, şi înşfacă un bust pe care îl azvârle cu o mână spre mine.
   Sunt obligat să sar într-o parte, iar el dispare după un colţ.
   Vreau să îl urmăresc, dar nu am forţa necesară. Alunec de-a lungul peretelui până când ajung pe podea, în fund, ţinându-mă cu mâna de coastele care mă dor. Sunt înspăimântat şi descurajat. El a fost prea rapid şi prea puternic. Dacă lupta ar fi durat mai mult, aş fi fost mort. Sunt sigur de asta.
   - Idiotule! ţipă Anna, privindu-mă ameninţător. Era cât pe ce să-ţi pierzi viaţa!
   - Te-a văzut? o întreb eu, scuipând sângele din gură.
   - Nu cred, răspunde ea, întinzându-mi o mână pentru a mă ajuta să mă ridic. Am rămas ascunsă şi mă îndoiesc că a mai putut vedea ceva după ce i-ai spart nasul.
   - Îmi pare rău, Anna, îi spun. Am crezut sincer că îi vom putea veni de hac.
   - Să-ţi pară rău, fir-ar să fie, zice ea, luându-mă prin surprindere cu o îmbrăţişare strânsă în care simt cum tremură tot corpul. Trebuie să fii cu băgare de seamă, Aiden. Din cauza ticălosului ăstuia, ţi-au mai rămas doar câteva gazde. Dacă vei face o greşeală, vom rămâne blocaţi aici.
   Această revelaţie mă izbeşte drept în faţă.
   - Mi-au mai rămas doar trei gazde, repet eu, uluit.
   Sebastian Bell a leşinat când a văzut iepurele mort din cutie.
   Majordomul, Dance şi Derby au fost ucişi, iar Ravencourt a adormit în sala de bal după ce a văzut-o pe Evelyn luându-şi viaţa. Mai rămân Rashton, Davies şi Gregory Gold. Între fragmentarea zilelor şi salturile înainte şi înapoi, am pierdut numărătoarea gazdelor.
   Ar fi trebuit să-mi dau seama imediat.
   Daniel a susţinut că era ultima mea gazdă, dar acest lucru nu poate fi adevărat.
   Simt cum ruşinea mă acoperă ca o pătură călduroasă. Nu îmi vine să cred că am fost păcălit atât de uşor. Că m-am lăsat păcălit.
   Nu a fost doar din vina ta.
   Doctorul ciumei m-a avertizat că Anna mă va trăda. De ce mi-a spus asta când Daniel era cel care mă minţea? Şi de ce mi-a spus că existau doar trei persoane care încercau să scape din casa aceasta, când, de fapt, erau patru?
   Şi-a dat toată osteneala să ascundă caracterul duplicitar al lui Daniel.
   - Am fost atât de orb, zic eu, cu superficialitate.
   - Ce s-a întâmplat? mă întreabă Anna, în timp ce se retrage şi mă priveşte îngrijorată.
   Şovăi, însă mintea începe să mi se limpezească, iar stânjeneala lasă loc chibzuinţei. Deşi minciunile lui Daniel erau elaborate, scopul lor rămâne obscur. Aş înţelege că încearcă să-mi câştige încrederea, dacă ar vrea să profite de pe urma investigaţiei mele. Însă nu este cazul. Cu greu m-a întrebat despre aceasta. Dimpotrivă, mi-a dat un avans, spunându-mi că Evelyn este cea care va fi omorâtă în timpul petrecerii şi m-a avertizat în privinţa lacheului.
   Nu îl mai pot numi prieten, dar nici nu sunt sigur dacă este duşmanul meu. Trebuie să aflu care este poziţia lui şi cea mai bună cale este aceea de a mă preface ignorant până când el îşi va dezvălui adevăratele intenţii.
    Trebuie să încep cu Anna.
   Să ne ajute Dumnezeu în cazul în care ea îi va spune ceva lui Derby sau lui Dance. Prima lor reacţie în faţa unei probleme este să o atace, chiar dacă ar fi una spinoasă.
   Anna mă priveşte, aşteptând un răspuns.
   - Ştiu ceva, răspund eu, privind-o în ochi. Ceva important pentru amândoi, dar nu îţi pot spune despre ce este vorba.
   - Eşti îngrijorat că vei schimba ziua, spune ea, de parcă ar fi cel mai evident lucru din lume. Nu-ţi face griji, caietul ăsta conţine o mulţime de lucruri pe care nu am voie să ţi le dezvălui.
    Anna zâmbeşte; îngrijorarea care i se citeşte pe faţă dispare.
    - Am încredere în tine, Aiden. Nu aş fi aici dacă n-aş avea.
   Ea îmi întinde o mână şi mă ajută să mă ridic de jos.
   - Nu putem rămâne pe coridor, zice ea. Sunt în viaţă doar pentru că el nu ştie cine sunt. Dacă ne va vedea împreună, nu voi trăi suficient de mult ca să te ajut.
    Îşi netezeşte şorţul şi îşi îndreaptă boneta, apoi îşi lasă bărbia în piept, cât să aibă un aer reţinut.
    - O iau eu înainte. Ne întâlnim în faţa uşii camerei lui Bell peste 10 minute şi fii cu ochii-n patru. Odată ce lacheul îşi va reveni, te va căuta din nou.
   Sunt de aceeaşi părere, dar nu am nici cea mai mică intenţie să aştept în acest coridor răcoros. Tot ce se întâmplă astăzi poarta amprenta Helenei Hardcastle. Trebuie să vorbesc cu ea, iar aceasta s-ar putea să fie ultima mea şansă.
   O caut în salon, continuând să îmi oblojesc orgoliul şi coastele rănite, şi dau peste câteva persoane matinale care vorbesc despre cum a fost Derby târât cu forţa de bătăuşul lui Stanwin. Farfuria lui cu mâncare a rămas pe masă, unde a lăsat-o. Aceasta este caldă încă, semn că n-a plecat demult. Îi salut din cap şi mă îndrept spre dormitorul Helenei, dar când bat la uşă nu îmi deschide nimeni. Deoarece nu am mult timp la dispoziţie, o lovesc cu piciorul şi o deschid, distrugând încuietoarea.
   Aşa se rezolvă misterul legat de persoana care a intrat prin efracţie.
   Draperiile sunt trase, iar aşternuturile de pe salteaua patului cu baldachin atârnă încâlcite pe jos. În cameră domneşte o atmosferă sumbră, dominată de un somn tulburat şi de mirosul transpiraţiei provocate de coşmaruri, care nu a fost înlăturat de aerul proaspăt. Şifonierul este deschis, masa de toaletă este murdărită cu pudra vărsată dintr-o cutie mare, produsele cosmetice sunt deschise şi împinse deoparte, sugerând faptul că lady Hardcastle şi-a făcut toaleta oarecum în grabă. Când pun mâna pe pat, îmi dau seama că acesta este rece. A plecat de ceva timp.
   Ca atunci când am intrat în această cameră însoţit de Millicent Derby, ruloul mesei de scris este ridicat, pagina de azi din agenda Helenei este ruptă şi cutia lăcuită care ar trebui să conţină cele două revolvere este goală.
   Evelyn trebuie să le fi luat la prima oră a dimineţii, probabil, după ce a primit biletul care o obliga să se sinucidă. Nu i-ar fi fost greu să se furişeze după plecarea mamei ei prin uşa care făcea legătura cu camera ei.
   Dar, dacă ea intenţionează să se împuşte cu revolverul, de ce alege să folosească pistolul argintiu pe care Derby l-a furat de la doctorul Dickie? Şi de ce a luat ambele revolvere din cutie? Ştiu că îi dă unul lui Michael pentru vânătoare, însă nu îmi pot imagina că acesta a fost primul ei gând după ce a aflat că propria ei viaţă şi cea a prietenei ei erau în pericol.
   Privirea mi se opreşte asupra agendei cu pagina ruptă. O fi tot opera lui Evelyn sau vinovatul este altcineva? Millicent a bănuit-o pe Helena Hardcastle.
   Trecându-mi vârful degetului peste marginea ruptă, încep să îmi fac griji.
   Am văzut întâlnirile Helenei în agenda lordului Hardcastle; prin urmare, ştiu că pagina lipsă se referă la întâlnirile ei cu Cunningham, Evelyn, Millicent Derby, grăjdarul-şef şi Ravencourt. Singura întâlnire pe care sunt sigur că a avut-o Helena Hardcastle este cea cu Cunningham. El i-a recunoscut acest lucru lui Dance, iar amprentele lăsate de degetele lui mânjite cu cerneală sunt pe toate paginile.
   Închid agenda cu zgomot. Mă simt agitat. Sunt numeroase lucruri pe care nu le înţeleg şi nu mai am mult timp la dispoziţie.
   Gândurile nu îmi dau pace în timp ce urc scările ca să mă întâlnesc cu Anna, care se plimbă de colo colo în faţa camerei lui Bell, examinând caietul cu schiţe pe care îl ţine în mâini. Aud voci înăbuşite de partea cealaltă a uşii. Trebuie să fie Daniel care vorbeşte cu Bell; înseamnă că majordomul este jos, în bucătărie, cu doamna Drudge. El va sosi în scurt timp.
   - L-ai văzut pe Gold? Ar trebui să fie deja aici, zice Anna, în timp ce priveşte umbrele, sperând, poate, să îi desluşească silueta în întuneric, cu ochii ei sfredelitori.
   - Nu l-am văzut, zic eu, privind agitat în jurul meu. De ce ne aflăm aici?
   - Lacheul îi va ucide pe majordom şi pe Gold în dimineaţa aceasta dacă nu îi vom duce într-un loc sigur, unde să îi pot proteja, îmi explică ea.
   - Cum ar fi casa de oaspeţi.
   - Întocmai. Însă nu trebuie să pară că asta facem. În caz contrar, lacheul va şti cine sunt şi mă va omorî şi pe mine. Dacă va crede că eu sunt o simplă doică, iar ei sunt prea răniţi ca să prezinte un pericol, el ne va lăsa în pace o vreme. Asta ne dorim noi. Cartea zice că rolul lor nu s-a încheiat încă, presupunând că îi vom păstra în viaţă.
   - Şi-atunci, de ce ai nevoie de mine?
   - Să fiu a naibii dacă ştiu. Nici eu nu ştiu sigur ce ar trebui să fac. În caiet scrie să te aduc aici, la ora asta, însă - oftează, scuturând din cap - aceasta a fost singura instrucţiune clară; restul sunt doar cuvinte fără noimă. După cum spuneam, nu erai tocmai lucid când mi-ai dat-o. De aproape o oră încerc să descifrez paginile întrucât ştiu că, dacă le voi citi greşit sau dacă voi sosi prea târziu, tu vei muri.
   Mă înfior, tulburat de acest crâmpei din viitorul meu.
   Gregory Gold, ultima mea gazdă, trebuie să îi fi dat acest caiet Annei.
   Încă mi-l amintesc cum bătea câmpii despre trăsură pe la uşa lui Dance. Îmi amintesc că mă gândeam că era demn de milă şi înspăimântător. Ochii lui negri erau sălbatici şi pierduţi.
   Nu aştept cu nerăbdare ziua de mâine.
   Îmi încrucişez braţele pe piept, mă reazem de peretele aflat lângă ea, iar umerii noştri se ating. Când ştii că ai omorât pe cineva într-o viaţă anterioară, se limitează posibilele căi spre afecţiune.
   - Te-ai descurcat mai bine decât mine, zic eu. Prima oară când mi-a spus viitorul, m-am trezit că fugăresc prin pădure o menajeră pe numele de Madeline Aubert, crezând că îi salvez viaţa. Am băgat spaima în biata fată.
   - Ziua aceasta ar trebui să vină cu instrucţiuni, zice ea, încruntându-se.
   - Trebuie să ne comportăm normal.
   - Nu sunt sigură că, dacă vom fugi şi ne vom ascunde, ne va fi de vreun ajutor, spune ea, cu o frustrare ce însoţea sunetul paşilor grăbiţi care urcau scările.
   Fără să scoatem un cuvânt, ne ascundem amândoi. Anna se face nevăzută după colţ, iar eu intru într-o cameră goală. Curiozitatea mă determină să las uşa întredeschisă şi îl văd pe coridor pe majordomul care vine şchiopătând spre noi. Trupul lui scofâlcit pare şi mai chinuit în mişcare. Pare deformat; o adunătură de colţuri ascuţite ascunse sub pijamale şi un halat maro, zdrenţuit.
   Pentru că am retrăit de multe ori aceste momente, încă din acea primă dimineaţă, am crezut că nu mai pot fi afectat, însă simt frustrarea şi teama majordomului în timp ce se grăbeşte să îl confrunte pe Bell în legătură cu acest trup nou în care este blocat.
   Gregory Gold iese din dormitor, dar majordomul este mult prea preocupat ca să îl observe. De la depărtarea aceasta şi cum stă cu spatele la mine, artistul pare ciudat de diform. Aduce mai puţin cu un om şi mai mult cu o umbră lungă, aruncată pe perete. În mână ţine un vătrai şi, fără niciun avertisment, începe să îl cotonogească pe majordom.
   Îmi amintesc de acest atac şi de această durere.
   Mă cuprind mila şi un sentiment dezgustător de neajutorare când vătraiul împroaşcă sângele pe perete.
   Sunt alături de majordom când se ghemuieşte pe podea, implorând îndurare şi cerând ajutor, pe care însă nu le primeşte.
   În momentul acela, îmi pierd cumpătul.
   Înşfac o vază de pe bufet şi dau năvală pe coridor, năpustindu-mă asupra lui Gold cu toată forţa şi lovindu-l cu ea în cap. Cioburi de porţelan se împrăştie în jurul lui în timp ce se prăbuşeşte pe podea.
   Tăcerea pluteşte în aer. Ţin strâns în mână buza spartă a vazei în timp ce îi privesc pe cei doi bărbaţi care zac inconştienţi la picioarele mele.
   Anna îşi face apariţia în spatele meu.
   - Ce s-a întâmplat? mă întreabă, prefăcându-se surprinsă.
   - Eu...
   Câţiva oameni se strâng la capătul coridorului, treziţi din somn de zgomote. Sunt bărbaţi pe jumătate îmbrăcaţi şi femei speriate îşi mută privirile de la sângele de pe pereţi la trupurile de pe jos, apoi le aţintesc asupra mea cu o curiozitate obraznică. Dacă lacheul se află printre ei, atunci s-a ascuns pe undeva.
   Probabil e mai bine aşa.
   Sunt foarte furios şi nu vreau să fac din nou un lucru nesăbuit.
   Doctorul Dickie urcă în grabă scările şi, spre deosebire de ceilalţi invitaţi, el este deja îmbrăcat. Mustaţa uriaşă îi este unsă cu grijă, iar începutul de chelie îi străluceşte datorită cremei.
   - Ce naiba s-a întâmplat aici? exclamă el.
   - Gold a înnebunit, răspund eu, cu un tremur de emoţie în glas. A început să îl atace pe majordom cu vătraiul, iar eu...
   Îi flutur prin faţă buza vazei.
   - Adu-mi trusa medicală, fetiţo! îi zice Dickie Annei, care s-a postat în raza lui vizuală. E lângă pat.
   Anna face ce i s-a cerut. Începe să pună cap la cap cu dexteritate frânturi din viitor, fără să lase impresia că a preluat controlul. Doctorul întreabă dacă există un loc cald şi liniştit unde să îi ofere îngrijiri majordomului, iar Anna îi recomandă casa de oaspeţi şi se oferă să îi administreze ea medicamentele. Din simplul motiv că nu există niciun loc unde să îl încuie pe Gold, se ia decizia ca acesta să fie dus şi el în casa de oaspeţi şi să i se administreze sedative în mod regulat până când un servitor va putea aduce un poliţist din sat - Anna se oferă să găsească un servitor.
   Se coboară scările, cărându-l pe majordom pe o targă improvizată, iar Anna îmi zâmbeşte uşurată, înainte să îi însoţească. Drept răspuns, eu mă încrunt, nedumerit. Am făcut atâtea eforturi, dar tot nu sunt sigur ce am realizat. Majordomul va fi imobilizat la pat, devenind astfel o pradă uşoară pentru lacheu în seara aceasta. Gregory Gold va fi sedat şi atârnat. Va supravieţui, dar va rămâne cu mintea scrântită.
   Nu este un gând prea liniştitor, ţinând cont că urmăm instrucţiunile lui.
   Gold i-a dat caietul Annei şi, deşi el va fi ultima mea gazdă, habar nu am ce încearcă să realizeze. Nici măcar nu sunt sigur că ştie. Mai ales după câte a îndurat.
   Eu îmi storc creierii, căutând crâmpeie de viitor pe care le-am zărit, dar pe care nu le-am trăit încă. Încă nu am aflat ce înseamnă mesajul „cu toţii” pe care Cunningham i-l transmite lui Derby şi de ce îi spune că a strâns câteva persoane laolaltă. Nu ştiu de ce Evelyn ia pistolul argintiu de la Derby, când are deja revolverul negru, pe care l-a furat din camera mamei sale, sau de ce Derby trebuie să păzească un bolovan în timp ce ea se sinucide.
   Este frustrant. Văd firimituri aşezate dinaintea mea, dar, din câte îmi pot da seama, acestea mă conduc pe marginea unei prăpăstii.
   Din nefericire, nu există altă cale.

45

   Când am scăpat de povara vârstei înaintate a lui Edward Dance, am sperat că voi scăpa şi de durerile lui, însă după noaptea petrecută în dulap, corpul mi-e înţepenit.
    De fiecare dată când mă întind, mă aplec sau mă răsucesc simt o durere acută care mă face să gem. Drumul spre camera mea s-a dovedit a fi neaşteptat de istovitor. Este evident faptul că Rashton a făcut senzaţie seara trecută, deoarece, în timp ce străbat casa, invitaţii îmi strâng călduros mâna şi mă bat pe spate. Complimentele sunt presărate dinaintea mea ca nişte pietre azvârlite, iar bunăvoinţa lor îmi provoacă vânătăi.
   Când ajung în dreptul camerei, zâmbetul forţat îmi dispare de pe buze.
   Găsesc pe jos un plic alb care conţine ceva voluminos. Cineva trebuie să-l fi băgat pe sub uşă. Îl desfac şi mă uit în stânga şi-n dreapta pe coridor, căutând să dau de urma persoanei care mi l-a lăsat.

   Tu l-ai lăsat.

   Aşa începe bileţelul din interior, care este înfăşurat în jurul unei piese de şah similare cu cea pe care Anna o poartă la ea.

   Ia granule de nitrit de amil, azotit de sodiu şi tiosulfat de sodiu.
   ŢINE BINE DE ELE.
   GG

   - Gregory Gold, oftez eu, când citesc iniţialele.
   Probabil că mi l-a lăsat înainte să îl atace pe majordom.
   Acum ştiu ce simte Anna. Instrucţiunile sunt greu de desluşit şi de înţeles, deşi reuşesc să îi descifrez scrisul urât.
   Arunc bileţelul şi piesa de şah pe bufet, apoi încui uşa şi o blochez cu un scaun. În mod normal, aş scotoci imediat printre lucrurile lui Rashton şi m-aş duce la oglindă să îmi inspectez noul chip, însă ştiu deja ce conţin sertarele lui şi cum arată el. Nu trebuie decât să mă gândesc la o întrebare ca să aflu răspunsul; de aceea, ştiu că are un set de monturi din alamă în sertarul cu şosete. Le-a confiscat de la un scandalagiu în urmă cu câţiva ani şi nu o dată i-au fost de folos. Mi le pun pe mâini, gândindu-mă doar la lacheu şi la cum şi-a apropiat faţa de a mea, inspirând ultima mea răsuflare şi oftând de plăcere când m-a adăugat şi pe mine la socoteala lui.
   Îmi tremură mâinile, dar Rashton nu este Bell. Pe el teama mai degrabă îl motivează în loc să îl descurajeze. Vrea să îl caute pe lacheu şi să îi vină de hac, să recâştige demnitatea pe care am pierdut-o în confruntările noastre anterioare. Când mă gândesc la încăierarea noastră din această dimineaţă, sunt sigur că Rashton m-a determinat să cobor scările şi să pătrund pe coridor. S-a întâmplat din cauza furiei şi a orgoliului său. El deţinea controlul, iar eu nici măcar nu am observat.
   Acest lucru nu se poate întâmpla din nou.
   Nesăbuinţa lui Rashton ne va omorî, iar eu nu îmi permit să mai irosesc o gazdă. Ca să reuşesc să ne scot pe mine şi pe Anna din haosul acesta, trebuie să i-o iau înainte lacheului şi nu să fiu mereu cu un pas în urma lui.
   Cred că ştiu cine ne poate ajuta, deşi nu va fi uşor de convins.
   Îmi dau jos monturile, umplu lavoarul cu apă şi încep să mă spăl în faţa oglinzii.
   Rashton este un bărbat tânăr - deşi nu pe atât de tânăr pe cât se crede el - înalt, puternic şi incredibil de chipeş. Nasul îi este presărat cu pistrui, iar ochii de culoarea mierii şi părul scurt şi blond sugerează o faţă luminoasă.
   Singura imperfecţiune este cicatricea veche de pe umăr, provocată de glonţ, a cărei urmă neregulată s-a estompat demult. Amintirea mi-ar apărea în minte dacă aş invoca-o, dar sufăr şi aşa destul de mult ca să mai invit nefericirea altui om în mintea mea.
   În timp ce îmi şterg pieptul, clanţa uşii este zgâlţâită, ceea ce mă face să înşfac monturile din alamă.
   - Jim, eşti înăuntru? Cineva a încuiat uşa.
   Este o voce de femeie, răguşită şi seacă.
   Iau pe mine o cămaşă curată, dau la o parte scaunul şi descui uşa. De partea cealaltă a uşii văd o femeie nedumerită, cu pumnul ridicat ca să bată din nou. Nişte ochi albaştri mă privesc de sub gene lungi, iar dunga de ruj roşu este singura culoare de pe faţa ei glacială. Are în jur de 20 de ani, iar părul bogat şi negru i se revarsă peste cămaşa albă şi apretată, care îi este băgată în pantalonii de călărie. Prezenţa ei îi pune imediat sângele în mişcare lui Rashton.
   - Grace...
   Gazda mea îmi îndeasă acest nume pe limbă, precum şi alte cuvinte.
   Un tăvălug de emoţii mă cuprinde: adorare, euforie, excitare şi împăcare.
   - Ai aflat ce a făcut idiotul de frate-meu? zice ea, trecând în grabă pe lângă mine.
   - Bănuiesc că urmează să aflu.
   - A împrumutat o maşină azi-noapte, zice ea, aruncându-se pe pat. L-a trezit pe grăjdarul-şef la ora două noaptea, îmbrăcat ca un curcubeu, şi a plecat spre sat.
   Informaţiile pe care le are sunt complet eronate, dar nu am cum să-i salvez reputaţia fratelui ei. A fost decizia mea să iau maşina, să fug din casă şi să plec în sat. În acest moment, bietul Donald Davies doarme pe un drum de pământ, acolo unde l-am abandonat, iar gazda mea încearcă să mă târască afară pe uşă, să îl caut.
   Loialitatea lui este aproape copleşitoare şi, căutând un motiv, sunt imediat asaltat de lucruri îngrozitoare. Sentimentele de afecţiune ale lui Rashton pentru Donald Davies au luat naştere din noroiul şi sângele din tranşee. S-au dus la război ca nişte proşti şi s-au întors fraţi, fiecare ştiind de durerile celuilalt.
   Îi simt furia pentru felul în care i-am tratat prietenul.
   Sau, poate, sunt doar furios pe mine.
   Suntem atât de amestecaţi, încât nu-mi mai pot da seama.
   - Eu sunt de vină, zice Grace, plouată. Avea de gând să îşi mai cumpere otravă dintr-aia de la Bell, iar eu l-am ameninţat că îi voi spune tatei. Ştiam că este supărat pe mine, dar nu m-am gândit că-şi va lua tălpăşiţa.
    Apoi oftează, neajutorată.
    - Crezi că a făcut vreo prostie?
   - N-a păţit nimic, zic eu pe un ton liniştitor, aşezându-mă lângă ea. Doar s-a speriat. Atâta tot.
   - Mi-aş dori să nu-l fi cunoscut niciodată pe afurisitul acela de doctor, zice ea, netezind cutele cămăşii mele cu palma. Donald nu a mai fost acelaşi de când Bell şi-a făcut apariţia cu „bunătăţile” lui. Afurisitul acela de laudanum a pus stăpânire pe el. Abia dacă mai reuşesc să vorbesc cu el. Mi-aş dori să putem...
   Cuvintele ei se transformă brusc într-o idee. O văd cum priveşte din spatele unor ochi mari de uimire, urmărindu-l de la început şi până la sfârşit, ca pe un cal în derby.
   - Trebuie să mă duc şi să îi vorbesc lui Charles despre ceva, zice ea, brusc, sărutându-mă pe buze înainte să ţâşnească afară pe coridor.
   Dispare înainte ca eu să apuc să reacţionez, lăsând uşa deschisă în urma ei.
   Mă ridic şi mă duc să o închid. Sunt înfierbântat, tulburat şi puţin cam nedumerit. Per ansamblu, lucrurile erau mai simple atunci când mă aflam în dulap.

46

   Pas cu pas, înaintez încet de-a lungul coridorului, băgându-mi capul în fiecare cameră, înainte să le verific. Port monturile din alamă la mâini şi tresar la fiecare zgomot şi umbră. Sunt atent la atacul care va veni; ştiu că nu îl pot învinge pe lacheu dacă mă va lua prin surprindere.
   Dau la o parte draperia de catifea care blochează coridorul şi pătrund în abandonata aripă de est a conacului Blackheath. Un vânt tăios mişcă perdelele care lovesc peretele ca nişte hălci de carne ce aterizează pe tejgheaua măcelarului.
   Nu mă opresc până când nu ajung la camera copiilor.
   Nu observ imediat trupul inconştient al lui Derby, care a fost târât într-un colţ al încăperii şi aşezat în spatele căluţului de jucărie. Capul lui este un amestec de sânge şi cioburi de porţelan, însă este viu şi bine ascuns. Având în vedere faptul că Derby a fost atacat când a ieşit din camera lui Stanwin, este evident că făptaşul a avut suficientă conştiinţă încât să îl împiedice pe şantajist să îl găsească şi să îl omoare, dar nu a avut suficient timp să îl ducă într-un loc mai sigur.
   Îi scotocesc repede prin buzunare, însă tot ce luase de la Stanwin a fost furat. Nici nu mă aşteptam să fie altfel, dar, cum el este arhitectul atâtor mistere din casă, m-am gândit că merită să încerc.
   Îl las să doarmă în continuare şi mă îndrept spre camerele lui Stanwin de la capătul coridorului. Cu siguranţă doar teama l-a împins în acest cotlon interzis al casei, atât de departe de minimum de confort pe care şi-l permit ceilalţi de la Blackheath. Dacă acesta a fost criteriul, atunci el a ales bine.
   Pardoseala este spionul lui, anunţându-mi venirea cu fiecare pas, iar coridorul lung oferă doar o singură cale de intrare şi una de ieşire. Este evident faptul că şantajistul crede că este înconjurat de duşmani, un aspect de care m-aş putea folosi.
   Trec prin sala de recepţie şi mă duc să bat la uşa lui Stanwin. Mă întâmpină o tăcere ciudată, ca şi când cineva ar încerca să nu facă gălăgie.
   - Sunt agentul de poliţie Jim Rashton, strig eu prin lemn, înlăturând monturile din alamă. Trebuie să vă vorbesc.
   Această declaraţie este întâmpinată de o avalanşă de sunete: cineva traversează încăperea cu paşi uşori, un sertar scârţâie, ceva este ridicat şi mutat, apoi, într-un final, se aude o voce din spatele uşii.
   - Intră! zice Ted Stanwin.
   Stă pe un scaun, cu o mână băgată în cizma stângă, pe care o lustruieşte cu vigoarea unui soldat. Mă trec câţiva fiori, căci am o puternică senzaţie stranie. Ultima oară când l-am văzut pe bărbatul acesta, zăcea mort în pădure, iar eu îi scotoceam prin buzunare. Blackheath l-a ridicat, l-a scuturat de praf şi i-a întors cheia de la spate, astfel încât el să o ia de la început. Dacă acesta nu este iadul, atunci diavolul poate lua notiţe.
   Privesc dincolo de el. Garda lui de corp doarme profund pe pat, respirând zgomotos prin nasul bandajat. Sunt surprins că Stanwin nu l-a mişcat şi încă şi mai surprins să văd că şantajistul şi-a aşezat scaunul într-o parte, cu faţa spre pat, aşa cum a procedat şi Anna cu majordomul. Este evident că Stanwin nutreşte o oarecare afecţiune pentru acest individ.
   Mă întreb cum ar reacţiona dacă ar şti că Derby se află în camera alăturată.
   - Ah, tu eşti cel care a fost în centrul atenţiei, zice Stanwin, oprindu-se din lustruit în timp ce se uită la mine.
   - Mă tem că m-aţi pierdut, zic eu, nedumerit.
   - N-aş fi un şantajist dacă n-aş fi reuşit să fac asta foarte bine, zice el, arătând spre un scaun şubred din lemn de lângă foc.
   Îi accept invitaţia şi trag scaunul mai aproape de pat, având grijă să ocolesc ziarul murdar şi petele de cremă de pantofi de pe pardoseală.
   Stanwin poartă ceea ce aduce cu ţinuta unui grăjdar care lucrează pentru un om înstărit. Cămaşa albă de bumbac îi este călcată, iar pantalonii negri sunt imaculaţi. Când îl văd acum, îmbrăcat simplu, lustruindu-şi singur ghetele şi ascunzându-se într-o aripă dărăpănată a unui conac odinioară grandios, nu înţeleg ce a avut de câştigat după nouăsprezece ani de şantaj.
   Vase sparte de sânge îi brăzdează obrajii şi nasul, în vreme ce ochii lui adânciţi, injectaţi şi lipsiţi de somn, sunt atenţi la monştrii de la uşa lui.
   Monştri pe care el i-a invitat acolo.
   În spatele fanfaronadei lui se află un suflet stins pentru că înflăcărarea l-a părăsit demult. Acestea sunt asperităţile unui om înfrânt, secretele fiind singurele care îi mai pot încălzi sufletul. În acest moment, el se teme la fel de mult de victimele lui ca ele de el.
   Mă încearcă un sentiment de milă. Ceva din situaţia lui Stanwin mi se pare teribil de cunoscută şi, în adâncul meu, dincolo de gazdele mele, unde sălăşluieşte adevăratul Aiden Bishop, simt cum se trezeşte o amintire. Am venit aici din cauza unei femei. Am vrut să o salvez, dar nu am putut.
   Blackheath a fost şansa mea să... ce... să încerc din nou?
   Ce am venit să fac aici?
   Las-o baltă.
   - Hai să spunem lucrurilor pe nume, zice Stanwin, privindu-mă drept în ochi. Eşti în cârdăşie cu Cecil Ravencourt, Charles Cunningham, Daniel Coleridge şi alţi câţiva; toţi vă interesaţi despre o crimă care s-a petrecut în urmă cu 19 ani.
   Gândurile mele anterioare se risipesc.
   - Nu face pe miratul! zice el, inspectând o pată de pe cizma lui. Cunningham a venit să pună întrebări dis-de-dimineaţă, în numele stăpânului lui gras, iar Daniel Coleridge a dat târcoale pe-aici câteva minute mai târziu. Amândoi erau interesaţi de bărbatul pe care l-am împuşcat când l-am alungat pe ucigaşul conaşului Hardcastle. Şi-acum, iată-ne. Nu-i greu să-mi dau seama ce pui la cale, atât timp cât am ochi să văd şi creier să gândesc.
   Îmi aruncă o privire, iar acel paravan de nonşalanţă alunecă, lăsând la vedere o minte calculată. Conştient de privirea lui aţintită asupra mea, caut cuvintele potrivite, care să îi alunge bănuiala. Însă tăcerea devine tot mai apăsătoare.
   - Mă întrebam cum vei reacţiona, mormăie Stanwin, punându-şi cizma pe ziar şi ştergându-şi mâinile cu o cârpă.
   Când vorbeşte din nou, vocea lui este joasă şi blândă, ca a unui narator.
   - Mie mi se pare că această sete subită de dreptate este stârnită, probabil, de unul din cele două motive, continuă el, curăţându-şi cu un briceag mizeria de sub unghii. Fie Ravencourt simte miros de scandal şi te plăteşte ca să faci cercetări în numele lui, fie crezi că există un caz important care aşteaptă să fie rezolvat, în urma căruia vei ajunge în ziare şi vei deveni renumit.
   Rânjeşte când mă vede că tac.
   - Uite care-i treaba, Rashton! Tu nu mă cunoşti şi nici nu ştii cu ce mă îndeletnicesc, dar eu îi ştiu pe oamenii ca tine. Eşti progenitura unor oameni din clasa muncitoare care se plimbă cu o femeie bogată pe care nu ţi-o permiţi. Nu-i nimic rău în a evolua, am făcut-o şi eu, dar vei avea nevoie de bani să urci în ierarhie, iar eu te pot ajuta. Informaţia are valoare, ceea ce înseamnă că ne putem ajuta reciproc.
   Mă priveşte în ochi, dar nu într-un mod confortabil. O venă îi pulsează cu putere la gât şi broboane de transpiraţie i se adună pe frunte. Abordarea lui este periculoasă, iar el ştie asta. Chiar şi aşa, oferta lui este tentantă.
   Rashton nu şi-ar dori nimic altceva decât să o poată întreţine pe Grace. I-ar plăcea să-şi cumpere haine elegante şi să plătească mai mult de o cină pe lună.
   Adevărul este că i-ar plăcea să aibă un bănuţ în plus.
   - Câte persoane ştiu că Lucy Harper este fiica ta? îl întreb eu fără ocolişuri.
   Acum este rândul meu să văd cum îi pică faţa.
   Am intrat la bănuieli atunci când l-am văzut cum o face de ruşine pe Lucy la prânz, doar pentru că a avut îndrăzneala să i se adreseze cu prenumele atunci când l-a rugat să se dea la o parte ca să poată trece. Nu i-am acordat prea multă atenţie când am văzut scena prin ochii lui Bell.
   Stanwin este o brută şi un şantajist şi mi s-a părut un lucru firesc. Abia când am fost din nou martorul scenei în trupul lui Dance am surprins afecţiunea din vocea lui Lucy şi teama de pe faţa lui. Se afla într-o încăpere plină de oameni care i-ar împlânta bucuroşi cuţitul în coaste, iar ea le arăta tuturor că ţine la el. E ca şi când şi-ar fi vopsit o ţintă pe spate. Nu este de mirare că el s-a dezlănţuit. Voia ca ea să plece din încăpere cât mai repede posibil.
   - Care Lucy? zice el, strângând cârpa în mâini.
   - Nu mă insulta negând, Stanwin, îl întrerup eu. Are părul tău roşcat, iar tu păstrezi în haină un medalion cu fotografia ei, alături de un caiet cu coduri care conţine detalii despre şantajele tale. Sunt nişte lucruri pe care, în mod ciudat, le ţii laolaltă; asta, dacă nu cumva sunt singurele lucruri de care îţi pasă. Ar fi trebuit să auzi cum ţi-a luat ea apărarea în faţa lui Ravencourt.
   Fiecare cuvânt care îmi iese pe gură este ca o lovitură de ciocan.
   - Nu este greu să-ţi dai seama, zic eu. Nu şi pentru un om care are ochi să vadă şi creier să gândească.
   - Ce vrei? mă întreabă el, încet.
   - Vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat în dimineaţa în care a fost omorât Thomas Hardcastle.
   Limba îi mişcă buzele în timp ce mintea i se pune în funcţiune, ca nişte rotiţe unse de minciuni.
   - Charlie Carver şi cu încă un bărbat l-au dus pe Thomas la lac, apoi l-au înjunghiat până l-au omorât, zice el, ridicând cizma din nou. Pe Carver l-am oprit, dar celălalt a scăpat. Mai vrei să auzi şi alte poveşti vechi?
   - Dacă m-ar fi interesat minciunile, aş fi întrebat-o pe Helena Hardcastle, spun eu, aplecându-mă în faţă, cu mâinile împreunate între genunchi. A fost acolo, nu-i aşa? Aşa cum a zis Alf Miller. Toată lumea crede că familia ţi-a dat o plantaţie pentru că ai încercat să-l salvezi pe băieţel, dar ştiu că nu asta s-a întâmplat. O şantajezi pe Helena Hardcastle de 19 ani, de când a murit băiatul. Ai văzut ceva în dimineaţa aceea, ceva cu care ai şantajat-o în tot acest timp. Ea i-a spus soţului ei că banii erau pentru a păstra secretul în ceea ce priveşte adevărata descendenţă a lui Cunningham, dar nu despre asta e vorba, nu-i aşa? Este ceva mai important.
   - Şi dacă nu îţi spun ce am văzut, ce se va întâmpla? mârâie el, azvârlind cizma. Răspândeşti zvonul că tatăl lui Lucy Harper este infamul Ted Stanwin şi aştepţi să vezi cine o va omorî primul?
   Deschid gura să răspund şi sunt uimit când văd că nu-mi iese niciun cuvânt. Fireşte că acesta a fost planul meu, însă, stând aici, îmi amintesc momentul de pe scări, când Lucy conducea un majordom debusolat în bucătărie, ca acesta să nu dea de necazuri. Spre deosebire de tatăl ei, ea are un suflet bun, în care se regăsesc blândeţea şi îndoiala – perfect pentru a fi călcat în picioare de bărbaţi ca mine. Nu e de mirare că Stanwin s-a ţinut departe şi a lăsat-o pe mama ei s-o crească. Probabil că a trimis bani membrilor familiei lui de-a lungul anilor, cu intenţia de a le oferi o viaţă confortabilă până când îi va putea proteja permanent de duşmanii lui puternici.
   - Nu, răspund eu, mai mult în sinea mea. Lucy a fost bună cu mine atunci când am avut nevoie de bunătate. Nu o voi expune pericolului, nici măcar pentru asta.
   Mă surprinde cu un zâmbet în care se întrezăreşte o urmă de regret.
   - Cu sentimente, nu vei ajunge prea departe în casa asta, zice el.
   - Atunci, ce zici de bun-simţ? îl întreb eu. Evelyn Hardcastle va fi omorâtă în seara aceasta şi cred că este din cauza a ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 19 ani. Mie mi se pare că este în interesul tău s-o ţii pe Evelyn în viaţă, ca ea să se poată căsători cu Ravencourt, iar tu să fii plătit în continuare.
   Fluieră.
   - Dacă este adevărat, atunci poţi stoarce mai mulţi bani când ştii cine este făptaşul, dar tu ai înţeles greşit, zice el cu emfază. Nu e nevoie să fiu plătit în continuare. Eu mi-am încheiat socotelile. Urmează să primesc o sumă fabuloasă, apoi îmi voi vinde afacerea şi voi pleca. Tocmai de aceea am venit la Blackheath: s-o iau pe Lucy şi să închei târgul. Ea va pleca împreună cu mine.
   - Cui îi vinzi afacerea?
   - Lui Daniel Coleridge.
   - Coleridge plănuieşte să te omoare peste câteva ore, la vânătoare. Câte informaţii merită asta?
   Stanwin mă priveşte cu suspiciune.
   - Să mă omoare? zice el. Noi doi am încheiat o înţelegere echitabilă. Urmează să o pecetluim în pădure.
   - Informaţiile se află în două caiete, nu-i aşa? zic eu. Toate numele, nelegiuirile şi plăţile sunt notate cifrat într-unul, iar codul pentru a le descifra se află în celălalt. Le ţii separat, crezând că asta îţi oferă siguranţă, dar nu este aşa şi, înţelegere echitabilă sau nu, vei fi mort peste - eu îmi ridic mâneca pentru a mă uita la ceas - 4 ore, moment în care Coleridge va intra în posesia ambelor caiete, fără să dea un bănuţ.
   Stanwin pare nesigur pentru prima oară.
   Îşi întinde mâna spre sertarul noptierei pentru a scoate o pipă şi un săculeţ cu tutun, pe care îl îndeasă în găvan. Înlătură surplusul, apoi trece flacăra chibritului peste frunzele tocate, trăgând câteva fumuri ca să le aprindă. Până când îşi întoarce atenţia la mine, tutunul se aprinde, iar fumul formează o aură deasupra capului lui.
   - Cum o va face? mă întreabă Stanwin, cu colţul gurii, deoarece ţine pipa între dinţii galbeni.
   - Ce ai văzut în dimineaţa în care a murit Thomas Hardcastle? îl întreb eu.
   - Asta e, nu-i aşa? O crimă pentru altă crimă?
   - E o înţelegere echitabilă, răspund eu.
   El scuipă în palmă.
   - Să batem palma, zice el.
   Eu mă conformez, apoi îmi aprind ultima ţigară. Pofta de tutun mi-a venit încetul cu încetul, aşa cum mareea urcă puţin câte puţin pe malul apei.
   Fumul îmi pătrunde în gât, iar ochii mi se umezesc de plăcere.
   Stanwin se scarpină în barba nerasă şi începe să vorbească pe un ton îngândurat.
   - A fost o zi ciudată, bizară încă de la început, explică el, potrivindu-şi pipa în gură. Invitaţii au sosit pentru petrecere, dar domnea deja o atmosferă apăsătoare la conac. Certuri în bucătărie, încăierări la grajduri, în care până şi invitaţii au fost implicaţi; nu treceai pe lângă o uşă închisă fără să nu auzi o voce răstită.
   Are un aer obosit, ca a unui bărbat care descarcă un camion plin cu obiecte ascuţite.
   - Nu a fost o surpriză când Charlie a fost concediat, zice el. Relaţia lui cu lady Hardcastle continua de când lumea. A fost secretă la început. Apoi a devenit evidentă, prea evidentă dacă mă întrebi pe mine. Cred că au vrut să fie prinşi. Nu ştiu de unde s-a aflat într-un final, dar vestea că Charlie a fost concediat de către lordul Hardcastle s-a răspândit în bucătărie ca varicela. Am crezut că va veni jos ca să-şi ia rămas-bun, însă n-am auzit nici măcar un piuit, apoi, după câteva ore, una dintre menajere a venit la mine, zicându-mi că l-a văzut pe Charlie beat turtă, dând târcoale camerei copiilor.
   - Camerei copiilor, eşti sigur?
   - Asta mi-a spus menajera. Îşi băga capul în fiecare cameră, ca şi când ar fi căutat ceva.
   - Ştii ce anume căuta?
   - Ea credea că el încerca să-şi ia rămas-bun, însă copiii erau afară la joacă. Oricum, el a plecat, cărând pe umăr un sac mare din piele.
   - Şi ea nu ştia ce conţinea acesta?
   - Deloc. Indiferent ce o fi fost, nimeni nu l-a pizmuit. Charlie era sociabil şi toţi îl plăceam.
   Stanwin oftează, ridicându-şi faţa spre tavan.
   - Ce s-a întâmplat în continuare? îl îndemn, simţind că ezită să continue povestirea.
   - Charlie a fost prietenul meu, zice el, cu tristeţe. Aşa că m-am dus să-l caut, mai mult ca să-mi iau rămas-bun de la el. Ultima oară fusese văzut îndreptându-se spre lac, prin urmare am luat-o şi eu într-acolo. Doar că el nu era acolo. Nu era nimeni sau cel puţin aşa am avut impresia la început. Aş fi plecat, dar am văzut pete de sânge pe pământ.
   - Le-ai luat urma? îl întreb eu.
   - Da, până pe marginea lacului... atunci l-am văzut pe băiat.
   Înghite cu noduri şi-şi trece mâna peste faţă. Amintirea stă ascunsă într-un colţ al minţii lui de atâta vreme, încât nu mă miră că reuşeşte cu greu să o scoată la lumină. Omul în care s-a transformat acum a crescut din această sămânţă otrăvitoare.
   - Ce-ai văzut, Stanwin? îl întreb eu.
   Luându-şi mâna de pe faţă, el se uită la mine de parcă aş fi un preot care aşteaptă o spovedanie.
   - La început, am văzut-o doar pe lady Hardcastle, răspunde el. Stătea în genunchi în noroi şi plângea în hohote. Era sânge peste tot. Nu l-am văzut pe băiat, căci ea îl legăna în braţe atât de strâns... însă ea s-a întors când m-a auzit. Îl înjunghiase în gât cu cuţitul, mai să-i taie capul.
   - A mărturisit? zic eu.
   Aud entuziasmul din vocea mea. Când îmi cobor privirea, văd că-mi ţin mâinile încleştate şi îmi simt trupul încordat. Stau pe marginea scaunului, cu sufletul la gură.
   Mi se face pe loc ruşine.
   - Mai mult sau mai puţin, răspunde Stanwin. Zicea întruna că a fost un accident. Doar atât. Că a fost un accident.
   - Şi care este rolul lui Carver în toată povestea asta?
   - El a sosit mai târziu.
   - Cât de târziu?
   - Nu ştiu...
   - Cinci minute sau 20 de minute mai târziu? îl întreb eu. Este important, Stanwin.
   - Nu 20! Poate, 10! N-a trecut prea mult timp.
   - Avea sacul la el?
   - Sacul?
   - Sacul cafeniu din piele pe care l-a văzut menajera luându-l din casă? Îl avea asupra lui?
   - Nu, sacul, nu.
    El îşi îndreaptă pipa spre mine.
    - Ştii ceva, nu-i aşa?
   - Cred că da. Termină de povestit, te rog.
   - A venit Carver şi m-a tras deoparte. Era treaz. Treaz de-a binelea, aşa cum este un om când are parte de un şoc. M-a rugat să uit tot ce-am văzut, să le spun tuturor că el este făptaşul. I-am spus că n-o voi face. Nu pentru ea şi nu pentru familia Hardcastle. Dar el mi-a spus că o iubeşte, că a fost un accident şi că era singurul lucru pe care îl putea face pentru ea. Singurul lucru pe care i-l putea oferi. Mi-a zis că oricum nu mai avea un viitor, după ce a fost concediat de la Blackheath şi că era nevoit să plece de lângă Helena. M-a pus să jur că voi păstra secretul ei.
   - Lucru pe care l-ai şi făcut, doar că ai făcut-o să plătească pentru asta, zic eu.
   - Tu ai fi procedat altfel, copoiule? întrebă el, cuprins de furie. I-ai fi pus cătuşele pe loc, încălcându-ţi promisiunea dată unui prieten? Sau ai fi lăsat-o să scape basma curată?
   Scutur din cap. Nu ştiu ce să-i răspund, dar nu mă interesează scuzele lui demne de milă. Există doar două victime în povestea aceasta: Thomas Hardcastle şi Charlie Carver - un copil ucis şi un bărbat care s-a dus la puşcărie pentru a o proteja pe femeia iubită. Este prea târziu să îi mai pot ajuta, dar nu am de gând să îngădui ca adevărul să rămână în continuare îngropat.
   A produs deja suficiente stricăciuni.

47

   Tufişurile foşnesc, iar surcelele trosnesc sub tălpi.
    Daniel se mişcă repede prin pădure, fără să încerce să se ascundă. Nu este nevoie. Restul gazdelor mele sunt toate ocupate, iar ceilalţi sunt fie la vânătoare, fie pe verandă.
   Inima îmi bubuie în piept. S-a furişat afară din casă după ce a vorbit cu Bell şi cu Michael în camera de studiu, iar eu îl urmăresc de 15 minute, croindu-mi în tăcere drum printre copaci. Îmi amintesc că a ratat începutul vânătorii şi că l-a prins din urmă pe Dance. Sunt curios să aflu ce l-a reţinut. Sper ca această misiune să arunce mai multă lumină asupra planurilor lui.
   Copacii se răresc brusc, lăsând locul unui luminiş urât. Nu suntem departe de lac, iar eu zăresc ochiul de apă în dreapta mea. Lacheul se învârte în cerc ca un animal în cuşcă, iar eu trebuie să mă ascund după un tufiş ca să nu fiu văzut.
   - Fă-o repede, zice Daniel, apropiindu-se de el.
   Lacheul îi trage un pumn în bărbie.
   După ce se dă în spate împleticindu-se, Daniel se îndreaptă şi cere un al doilea pumn, dând uşor din cap. Acesta îl loveşte în stomac. Urmează un croşeu care îl trimite la pământ.
   - Încă? întreabă lacheul, aplecându-se deasupra lui.
   - Ajunge, răspunde Daniel, tamponându-şi buza crăpată. Dance trebuie să creadă că ne-am luptat, şi nu că a fost cât pe ce să mă omori.
   Sunt în cârdăşie.
   - Poţi să-i prinzi din urmă? îl întreabă lacheul, ajutându-l pe Daniel să se ridice de jos. Vânătorii au un avans bunicel.
   - Sunt şi multe picioare bătrâne. Nu cred că au ajuns departe. Ai avut noroc s-o înhaţi pe Anna?
   - Încă nu, am fost ocupat.
   - Atunci, grăbeşte-te! Prietenul nostru începe să-şi piardă răbdarea.
   Deci, la asta se rezumă totul. O vor pe Anna.
   De aceea mi-a spus Daniel să o găsesc atunci când eram Ravencourt şi de aceea l-a rugat pe Derby să o aducă în bibliotecă, când mi-a expus planul lui de a-l prinde pe lacheu. Eu trebuia să i-o livrez, ca mielul la sacrificat.
   Simt cum mă ia cu ameţeală în timp ce îi privesc cum mai schimbă două sau trei vorbe, înainte ca lacheul să o ia înspre casă. Daniel îşi şterge sângele de pe faţă, dar nu se mişcă şi, după o clipă, văd de ce. Doctorul ciumei îşi face apariţia în luminiş. El trebuie să fie „prietenul” despre care a pomenit Daniel.
   Este chiar lucrul de care m-am temut. Sunt în cârdăşie. Daniel a legat un parteneriat cu lacheul şi o vânează pe Anna în numele doctorului ciumei.
   Nu îmi pot imagina ce alimentează această duşmănie, însă aşa se explică de ce doctorul ciumei şi-a petrecut ziua încercând să mă întoarcă împotriva ei.
   Îşi aşază o mână pe umărul lui Daniel şi îl conduce printre copaci, unde nu îi mai pot vedea. Intimitatea acestui gest mă şochează. Nu-mi amintesc ca doctorul ciumei să mă fi atins măcar o dată sau să se fi apropiat de mine suficient de mult ca să se întâmple acest lucru.
   Eu mă iau după ei pe furiş, oprindu-mă la lizieră ca să le ascult vocile, însă nu aud nimic. Blestem şi mă afund mai adânc în pădure, oprindu-mă din când în când şi sperând să îi zăresc. Este în zadar. Au dispărut.
   Mă simt ca într-un vis şi fac cale-ntoarsă.
   Cât din tot ce am văzut în ziua aceea este aievea? Este cineva ceea ce pretinde a fi? Credeam că Daniel şi Evelyn erau prietenii mei, doctorul ciumei era un nebun, iar eu eram un doctor pe care îl chema Sebastian Bell şi a cărui problemă majoră era amnezia. De unde să ştiu că erau doar nişte simple poziţii de plecare într-o cursă în care nu ştiam că particip?
   Linia de sosire ar trebui să te îngrijoreze.
   - Cimitirul, zic eu cu voce tare.
   Daniel crede că o va prinde pe Anna acolo şi nu am nicio îndoială că va fi însoţit de lacheu atunci când va încerca. Acolo va lua sfârşit totul, iar eu trebuie să fiu pregătit.
   Am sosit la fântâna unde Evelyn a primit bileţelul de la Felicity în prima dimineaţă. Sunt nerăbdător să îmi pun planul în aplicare, însă, în loc să o iau înspre casă, fac stânga, înspre lac. Aceasta este decizia lui Rashton. Este din instinct. Instinct de poliţist. Vrea să vadă locul crimei cât timp mărturisirea lui Stanwin este încă proaspătă în minte.
   Cărăruia este năpădită de iarbă, iar copacii, ale căror rădăcini străpung pământul, stau aplecaţi de o parte şi de cealaltă. Pardesiul mi se agaţă în mărăcini, iar stropii de ploaie cad de pe frunze. În cele din urmă, ies pe malul noroios al lacului.
   L-am văzut doar de la depărtare, dar e mult mai mare de aproape. Apa are o culoare verzuie, iar pe malul drept, câteva bărci rahitice stau legate lângă un debarcader care stă să se prăbuşească. Pe insula din mijloc se află un foişor, iar acoperişul turcoaz şi scorojit împreună cu cadranul din lemn stau în bătaia vântului şi a ploii.
   Nu este de mirare că soţii Hardcastle au ales să plece de la Blackheath.
   Ceva rău s-a întâmplat aici şi încă mai bântuie lacul. Atât de mare este neliniştea mea, încât îmi vine să fac stânga împrejur, însă o mare parte din mine simte nevoia să înţeleagă ceea ce s-a întâmplat aici în urmă cu 19 ani. Prin urmare, încep să păşesc de-a lungul lacului. Îl înconjor de două ori, aşa cum un medic legist ar înconjura un cadavru aflat pe masa de la morgă.
   Se scurge o oră. Ochii mei sunt atenţi, dar nu descoperă nimic.
   Povestea lui Stanwin pare terminată şi îngropată, dar asta nu explică de ce trecutul revendică un alt copil Hardcastle. Asta nu dezvăluie cine este în spatele acestei poveşti şi ce speră să câştige. Am crezut că, venind aici, mă voi lămuri, însă indiferent ce şi-ar aminti lacul, acesta nu doreşte să împărtăşească. Spre deosebire de Stanwin, acesta nu se târguieşte şi, spre deosebire de grăjdarul-şef, nu poate fi ameninţat.
   Înfrigurat şi ud, sunt tentat să renunţ, dar Rashton mă trage deja spre piscină. Ochii poliţistului nu sunt la fel de blajini precum cei ai celorlalte gazde ale mele. Ei caută muchiile şi absenţele. Amintirile mele despre acest loc nu sunt suficiente pentru el; trebuie să vadă totul din nou. Şi astfel, cu mâinile vârâte adânc în buzunare, păşesc până la marginea apei, care este suficient de înaltă ca să-mi atingă talpa încălţămintei. O ploaie uşoară cade pe suprafaţa lacului, lovind bucăţile mari de muşchi plutitor.
   Măcar ploaia este un factor constant. Loveşte faţa lui Bell când acesta se plimbă cu Evelyn şi bate în ferestrele casei de oaspeţi, unde doarme majordomul şi unde Gold este legat. Ravencourt o ascultă din salonul lui, întrebându-se unde s-a dus Cunningham, iar Derby... ei bine, Derby este în continuare inconştient şi e mai bine pentru el. Davies zace pe drum sau, poate, se întoarce la conac. Oricum, el se udă. La fel şi Dance, care hoinăreşte prin pădure, cu o puşcă aruncată peste braţ, dorindu-şi să fie în altă parte.
   Cât despre mine, mă aflu exact în locul unde va sta Evelyn în seara aceasta, unde îşi va lipi ţeava revolverului de stomac şi va apăsa pe trăgaci.
   Văd ceea ce va vedea şi ea.
   Încerc să înţeleg.
   Criminalul a găsit o cale prin care să o convingă pe Evelyn să se sinucidă, dar de ce să n-o facă în camera ei, unde să n-o vadă nimeni? De ce o va aduce aici, în toiul petrecerii?
   Ca să vadă toată lumea.
   - Atunci, de ce nu în mijlocul ringului de dans sau pe estradă? mormăi eu.
   Totul este atât de teatral.
   Rashton a lucrat la zeci de crime. Acestea nu sunt regizate, ci sunt acte imediate, impulsive. Oamenii se târăsc în bârlogurile lor după o zi grea de muncă, stârnind veninul care zace înlăuntrul lor. Izbucnesc certuri, iar soţiile, sătule să li se mai învineţească ochii, înşfacă un cuţit de bucătărie.
   Moartea survine pe străduţe lăturalnice şi în odăi liniştite, cu milieuri pe mese. Copacii cad, oamenii sunt zdrobiţi, uneltele alunecă. Oamenii mor aşa cum au murit dintotdeauna: repede, cu nerăbdare sau fortuit; nu aici şi nu în faţa a o sută de persoane îmbrăcate în rochii de seară şi fracuri.
   Ce fel de minte face din moarte un teatru?
   Mă întorc spre casă şi încerc să îmi reamintesc traseul lui Evelyn spre piscină, aducându-mi aminte cum trecea de la lumină la întuneric, împleticindu-se ca un om beat. Îmi aduc aminte de pistolul argintiu care lucea în mâna ei, de împuşcătură, de tăcere, iar apoi de artificii în timp ce ea se prăvălea în apă.
   De ce să iei două arme când ajunge una?
   O crimă care nu seamănă cu o crimă.
   Aşa a descris-o doctorul ciumei... dar dacă... mintea mea se agaţă de un gând, trăgându-l din întuneric. Începe să se contureze o idee, una foarte ciudată.
   Singura care are logică.
   Tresar când cineva mă bate pe umăr şi sunt cât pe ce să cad în piscină.
   Din fericire, Grace mă prinde, trăgându-mă în braţele ei. Trebuie să recunosc că nu mă aflu într-o situaţie neplăcută, mai ales când mă întorc şi întâlnesc acei ochi albaştri care mă privesc iubitori şi amuzaţi.
   - Ce Dumnezeu faci aici? mă întreabă ea. Te-am căutat peste tot. Ai ratat masa de prânz.
   În vocea ei se simte îngrijorarea. Se uită în ochi, căutând să privească prin ei, deşi habar nu am ce caută.
   - Am făcut o plimbare, răspund eu, încercând să n-o îngrijorez. Şi am început să-mi imaginez cum a arătat locul acesta în momentele sale de glorie.
   Pentru o clipă, pe faţa ei se citeşte bănuiala, dar aceasta dispare când ea clipeşte din ochii ei minunaţi şi mă ia de braţ. Căldura trupului ei mă încălzeşte şi pe mine.
   - Îmi este greu să îmi amintesc acum, zice ea. Fiecare amintire pe care o am cu locul acesta, chiar şi fericită, este umbrită de ceea ce s-a întâmplat cu Thomas.
   - Erai aici când s-a întâmplat?
   - Nu ţi-am povestit niciodată? zice ea, odihnindu-şi capul pe umărul meu. Cred că nu. Eram mică. Da, am fost aici. Aproape toată lumea care este aici azi a fost şi atunci.
   - Ai văzut cum s-a întâmplat?
   - Nu. Slavă cerului! zice ea, îngrozită. Evelyn organizase o vânătoare de comori pentru copii. Nu cred că aveam mai mult de 7 ani. La fel şi Thomas. Evelyn avea 10 ani. Ea era mai mare, aşadar ne aflam în grija ei în ziua aceea.
   Devine abătută, distrasă de o amintire care îşi ia zborul.
   - Desigur, acum ştiu că nu voia decât să meargă să călărească şi să nu fie nevoită să aibă grijă de noi, dar, la vremea respectivă, ni s-a părut incredibil de amabilă. Ne distram de minune fugind unul după celălalt prin pădure în căutarea indiciilor, când, brusc, Thomas a ţâşnit din loc. Nu l-am mai văzut de-atunci.
   - A ţâşnit? A spus de ce pleca sau unde se ducea?
   - Zici c-ai fi poliţistul care m-a interogat, zice ea, lipindu-mă mai tare de ea. Nu! N-a mai aşteptat să ne răspundă la întrebări. A întrebat cât era ceasul, apoi a plecat.
   - A întrebat cât era ceasul?
   - Da, de parcă trebuia să ajungă undeva.
   - Şi nu v-a spus unde se ducea?
   - Nu.
   - Se comporta straniu, a spus ceva ciudat?
   - De fapt, abia dacă am scos un cuvânt de la el, răspunde ea. A avut un comportament ciudat toată săptămâna, dacă stau să mă gândesc mai bine. Era retras, posomorât, nu era deloc în apele lui.
   - Cum era de obicei?
   Ea ridică din umeri.
   - O pacoste, de cele mai multe ori. Era la vârsta aceea. Îi plăcea să ne tragă de coadă şi să ne sperie. Ne urmărea prin pădure, apoi sărea în faţa noastră când ne aşteptam mai puţin.
   - Şi s-a comportat ciudat timp de o săptămână? întreb. Eşti sigură că atâta a durat?
   - Păi, de atâta vreme ne aflam noi la Blackheath înainte de petrecere. Aşa că... da!
    Tremură şi îşi ridică ochii la mine.
    - Ce coace mintea aia a ta, domnule Rashton? mă întreabă ea.
   - Coace?
   - Văd încreţitura asta mică - ea loveşte uşor cu degetul locul dintre sprâncenele mele - ori de câte ori te frământă ceva.
   - Nu sunt sigur încă.
   - Ei bine, încearcă să n-o faci când o vei cunoaşte pe bunica.
   - Să-mi încreţesc fruntea?
   - Să gândeşti, prostuţule.
   - De ce nu?
   - Nu prea agreează bărbaţii tineri care gândesc prea mult. Crede că este un semn de lene.

.............................................