Un an nou fericit, Malin Stehn

 ............................................

6-7

      - Ce-au spus?

   Îmi trec picioarele peste marginea patului. Atât tata, cât și Agneta par surprinși, par nepregătiți pentru vigoarea bruscă a mișcării mele.

   - Cine? întreabă Agneta.

   - Polițiștii, bineînțeles. Despre Jennifer. Au aflat ce s-a întâmplat? Cum a ajuns în cariera de calcar?

   - N-au spus nimic. De fapt...

   Tata dă din mâini.

   - Au pus doar întrebări.

   Îl fixez cu privirea.

   - Au vorbit și cu voi?

   El încuviințează din cap.

   - Doar în trecere. După ce au vorbit cu Max.

   Nu înțeleg nimic.

   - Dar de ce?

   Mă ridic în picioare.

   - Ce-ați putea voi să le spuneți? Nu ați mai văzut-o pe Jennifer din ajunul Crăciunului.

   - Sigur că nimic care să aibă legătură cu dispariția, spune Agneta. Dar au vrut să aibă o imagine...

   Ezită puțin înainte să continue.

   - O imagine a familiei, a oamenilor din jurul lui Jennifer.

   Podeaua scârție sub picioarele mele. Încerc să înțeleg ce spune Agneta. Mi-e frig.

   - Doar nu cred că...

   Fac un pas înainte și o apuc de braț.

   - Doar nu cred că s-a sinucis, nu-i așa? Că ea... Că noi nu...

   - Lollo.

   Agneta își pune mâna liberă peste a mea.

   - Nu au spus ce cred. Și bănuiesc că nu ne vor spune nimic până când nu vor fi siguri.

   - Mă întorc imediat. Mă duc să fac un duș, bâigui.

   Apa se revarsă peste trupul meu gol. Închid ochii și încerc să ignor gândurile care mă invadează. Fără succes.

   Era Jennifer atât de nefericită încât s-a sinucis?

   Ne-a transmis semnale pe care nu le-am înțeles?

   Ar fi trebuit să observăm ceva?

   Îmi vine în minte una dintre poeziile pe care le-am găsit în calculatorul lui Jennifer.

   Te iubesc.

   Te urăsc.

   Dar mă urăsc mai mult pe mine.

   Lacrimile curg odată cu apa, dispărând prin crăpăturile gurii de evacuare din pardoseala cromată.

53

Fredrik

   Malmo este acoperit de o paletă de culori de la maro la gri. Dar cu cât mă apropii mai mult de centru, cu atât devine mai maro.

   Au trecut abia două zile de când am condus până în Klaghamn și totuși mașina mi se pare străină, ca și cum memoria mea musculară a fost complet ștearsă. La intersecția de la Drottninggatan, uit să apăs ambreiajul, cutia de viteze cârâie și motorul se oprește.

   Traficul este rarefiat la ora asta matinală, dar tot nu este ușor să găsesc un loc de parcare. E evident că multă lume și-a luat concediu între Anul Nou și Bobotează, iar mașinile sunt înghesuite pe străzile înguste din spatele secției de poliție.

   În cele din urmă găsesc un spațiu liber și un automat cu un semn care arată ce aplicații pentru plata parcării funcționează.

   Mă tem de momentul ăsta încă din noaptea de Anul Nou, dar mă simt ciudat de relaxat când ușa de sticlă a clădirii mari se închide în urma mea. Poate pentru că cele mai multe lucruri din cauza cărora ne facem de obicei griji par mai grave în mintea noastră decât sunt în realitate. S-ar putea, de asemenea, să mai fie vorba și despre capacitatea mea, încă prezentă, de a mă aduna atunci când chiar este nevoie.

   Oricine m-ar interoga e antrenat să detecteze nervozitatea sau incertitudinea. De aceea trebuie să fiu calm și liniștit. E singura mea șansă.

   Nu ai făcut nimic, Fredrik.

   Doar ai stat de vorbă cu Jennifer.

   Și, cu siguranță, nu ai ascuns o haină într-un container din Elisedal.

   Nu ai fost niciodată acolo, nici măcar nu știi unde e.

   Mă duc la ghereta de sticlă și spun de ce am venit. Femeia din spatele geamului îmi dă o legitimație de vizitator și mă roagă să iau loc. Banca e tare și incomodează.

   Mă uit în jur. Un tânăr de pe banca alăturată privește în gol, bate cu un picior în podea. E suspectat de ceva? Sau trebuie să dea o declarație? În orice caz, pare foarte nervos.

   - Fredrik Andersson.

   Sar în picioare și mă trezesc față în față cu același polițist care a fost la noi acasă zilele trecute.

   Omul ăsta are ceva care mă face să mă simt inconfortabil. Poate este privirea lui pătrunzătoare. Sau poate că e vorba despre calmul lui. Pare înșelător, aidoma liniștii de dinaintea furtunii.

   -  Uau, ce puciuri rapide!

   Gem în sinea mea. Termenul ar putea face parte din jargon, dar nu cred că l-am mai folosit vreodată.

   - Marko Stojkovic, spune polițistul înalt și îmi întinde mâna dreaptă. Ne-am văzut marți.

   Îi strâng mâna și sper ca expresia de pe fața mea să semene cu un zâmbet.

   - Pe aici.

   Stojkovic merge înaintea mea prin clădire. Coridorul este pustiu. Ne se vede niciun om, doar un șir nesfârșit de uși închise. Încerc să mă agăț de relaxarea pe care o aveam acum câteva clipe.

   Pentru o clipă o văd pe Nina în fața mea, așa cum am văzut-o în ajunul Anului Nou, înainte ca totul să se ducă naibii. Coafura, buclele moi de la ceafă, rochia verde și zâmbetul larg.

   Iubita mea Nina.

   - Intrați, vă rog.

   Stojkovic s-a oprit în fața uneia dintre uși, larg deschisă. Face un gest prin care îmi arată că ar trebui să o iau înaintea lui.

   Încăperea e foarte mică. Pardoseala e gri, pereții sunt albi, iar mobilierul e compus dintr-o masă și 4 scaune. Arată exact așa cum mi-am imaginat întotdeauna că arată o sală de interogatoriu. Rece și impersonală.

   Ne așezăm la masă. Eu într-o parte, Stojkovic în cealaltă.

   - Anchetatoarea o să vină imediat, spune el.

   Dar din cap și mă uit pe fereastră. Afară se vede doar cerul cenușiu uniform.

   Îmi întorc privirea spre Stojkovic, forțându-mă să o păstrez acolo. Chestia asta probabil că face parte din tactica lor. Mă lasă să aștept singur cu el ca să vadă cum mă comport.

   Nu trece mult timp și ușa se deschide. O femeie scundă, în jur de 30 de ani, intră în sală. Părul ei lung și negru e prins sus într-o coadă de cal și, asemenea colegului ei, este îmbrăcată în haine civile.

   Fac un efort ca să mă ridic, dar femeia face un pas spre mine și îmi întinde mâna.

   - Stați jos, spune ea, strângându-mi mâna surprinzător de puternic. Îmi pare rău că v-am făcut să așteptați. Lina Torrero, continuă ea. Anchetatoare.

   - Fredrik Andersson, spun eu degeaba.

   Doar știe foarte bine cine sunt.

   Lina Torrero îmi dă drumul la mână și se așază lângă Stojkovic, care stă la singurul calculator din încăpere.

   - Deci așa...

   Torrero răsfoiește niște hârtii.

   - Ar fi bine să începem.

   Își ridică ochii și se uită la mine.

   - Doriți să știți ceva, înainte să începem?

   Scutur din cap, în timp ce mintea îmi rătăcește.

   Ar trebui să doresc să știu ceva? Ar trebui să mă răzvrătesc și să îi întreb de ce mă aflu aici? Ar trebui să fac o scenă pentru că mă forțează să vin aici în vacanța de Crăciun?

   Lina Torrero apasă pe un dictafon aflat în mijlocul mesei, spune cine se află în sală, menționează data și ora audierii. La fel ca în filme.

   - Cum vă simțiți? întreabă ea.

   Sunt complet surprins.

   - Cum mă simt?

   Lina Torrero lasă întrebarea în aer pentru o clipă înainte de a continua.

   - Soția dumneavoastră mi-a spus că nu v-ați simțit prea bine în ultimele zile.

   - Nu... Sau da, vreau să spun. Așa e.

   Simt că privirea lui Stojkovic îmi găurește capul.

   - A fost stresant la serviciu. Și a mai fost și toată povestea cu Jennifer Wiksell. Am avut un frate mai mic care s-a sinucis. Era cu câțiva ani mai tânăr decât Jennifer când s-a întâmplat, dar... Da, m-am gândit că... Sunt amintiri grele.

   Ea dă din cap.

   - Sunteți profesor, nu-i așa?

   - Da, sunt profesor la liceu. De matematică și educație fizică.

   Torrero aruncă o privire la hârtia care se află deasupra teancului și apoi se uită din nou la mine.

   - Aveți vreo idee de ce vă aflați aici? întreabă ea.

   - Cu siguranță nu pentru a vorbi despre sănătatea mea, răspund eu, încercând să fiu un tip amuzant.

   Nici Torrero și nici Stojkovic nu zâmbesc.

   - Sigur că are legătură cu Jennifer, spun repede. Dar, sincer, nu văd cum aș putea să vă ajut, țin să adaug. Ați vorbit cu Smilla. Ea și Jennifer au dat o petrecere la noi acasă. Eu am văzut-o pe Jennifer doar înainte să mergem la părinții ei, n-am vorbit deloc cu ea.

   Degetele lui Stojkovic zboară pe tastatură. Ce tastează? Ceea ce tocmai am spus - chiar era ceva ce trebuia documentat?

   Torrero își drege glasul.

   - Puteți descrie relația dumneavoastră cu Jennifer Wiksell?

   - Relația? Nu aveam nicio relație.

   Nici măcar nu trebuie să mă prefac că sunt indignat.

   - Din câte am înțeles, erați apropiat de Jennifer, spune Lina Torrero cu calm. Îi erați simpatic.

   Expir.

   - Eu și Jennifer ne înțelegeam bine. Nu i-a fost mereu ușor...

   - Puteți să detaliați? mă întrerupe anchetatoare.

   - Ce anume?

   - Ați spus că lui Jennifer „nu i-a fost mereu ușor”.

   Mă prefac că mă gândesc o clipă, dar apoi vin cu un răspuns pe care de câteva zile îl tot cizelez.

   - Ei bine, părinții lui Jennifer au avut întotdeauna așteptări foarte mari de la fiica lor. În același timp, nu și-au făcut mai deloc timp pentru ea. Probabil că sunt unul dintre puținii adulți care au ascultat-o cu adevărat. Sincer, era destul de dificilă când era copil, căuta atenție în diferite moduri. Probabl și pentru că, în altă parte, nu primea decât rareori validare din partea părinților ei. Dar, când îi acordai timp, era ca orice alt tânăr.

   Mă sprijin de spătarul tare.

   - Văd asta tot timpul la școală. Majoritatea elevilor nu sunt dificili dacă îi tratezi cu respect. Și dacă le acorzi timp.

   - Când vă întâlneați? întreabă Torrero.

   Înlemnesc.

   - Nu ne întâlneam. Sau, mă rog, ne întâlneam împreună cu familiile. Puțin mai des când fetele erau mici și întotdeauna de Sânziene și de Anul Nou. În ultimii ani, Smilla și Jennifer luau cina cu noi, iar apoi plecau la petrecerile lor.

   - Deci nu n-ați întâlnit niciodată singuri, doar dumneavoastră și Jennifer?

   - Ba da.

   Mă relaxez din nou.

   - Într-o vreme, când era deja la liceu, avea nevoie de ore de matematică. M-am dus acasă la familia Wiksell și am meditat-o. Au fost două-trei seri în timpul săptămânii și îmi amintesc că atât Lollo, cât și Max erau plecați într-un dintre dăți.

   - Dar, în afară de acea seară, nu v-ați văzut decât la întâlnirile cu familiile?

   - Da.

   Îl privesc lung pe Stojkovic.

   Lina Torrero tace, se uită în jos la hârtiile ei. Singurul lucru care se aude, în afară de foșnetul hârtiilor, este șuieratul unei guri de ventilație din tavan.

   Arunc o privire la cerul de afară și încerc să-mi imaginez cum ar fi să nu mai ies niciodată de aici, să fiu obligat să stau închis în acest spațiu mic, legat de restul lumii doar printr-o singură fereastră cu gratii.

   - La telefon vorbeați? întreabă brusc Torrero.

   - Nu prea des, îi răspund. Dar uneori mă suna și îmi cerea ajutorul la probleme de matematică.

   Torrero dă gânditoare din cap.

   - Cred că nu despre probleme de matematică voia să discute Jennifer când v-a sunat în ajunul Anului Nou.

   Conversația se desfășoară exact așa cum am anticipat - și am vrut - să se desfășoare.

   - M-a sunat?

   Afișez o față stupefiată.

   - Nu am vorbit cu Jennifer la telefon în noaptea de Anul Nou.

   Lina Torrero îmi strecoară sub nas o bucată de hârtie.

   - Conform istoricului operatorului, Jennifer v-a sunat la scurt timp după miezul nopții.

   Scutur din cap.

   - Trebuie să fie o greșeală. Nu am vorbit cu Jennifer la telefon în noaptea de Anul Nou. I-am spus doar la revedere și i-am urat un An Nou fericit, în bucătăria noastră.

   - Registrele de apeluri ale operatorilor nu prea greșesc, spune Torrero cu aciditate. Și conversația a durat câteva minute.

   Apasă un deget subțire pe hârtia care se află între noi.

   Eu dau din mâini.

   - Da, dar în acest caz probabil că ea m-a sunat, iar eu am răspuns din greșeală. Telefonul era în buzunar și mai pățesc asta uneori. Să răspund sau să sun pe cineva din greșeală.

   Îmi las privirea să rătăcească între Torrero și Stojkovic. Nu par convinși.

   - Jur. Nu am vorbit cu Jennifer la telefon în noaptea de Anul Nou.

   - Să fim serioși, ridică vocea anchetatoarea. Nu sunteți primul care vine cu texte despre telefonul din buzunar. Mai bine spuneți lucrurilor pe nume.

   Schimbarea neașteptată de ton din partea lui Torrero îmi face inima să înceapă să bată frenetic. Păstrează-ți calmul, Fredrik, mă sfătuiesc eu însumi. Nu le da nimic.

   Îmi îndrept spatele și mă uit la anchetatoare fără să clipesc.

   - Eu spun lucrurilor pe nume. Credeți că stau aici și mint?

   Stojkovic și Torrero își aruncă priviri. Și poate că folosesc coduri secrete pentru a comunica, pentru că, deodată, Torrero se lasă pe spate în scaun.

   - Bun, să zicem că e așa.

   Nu-și poate ascunde iritarea.

   - Dar ce credeți că voia Jennifer?

   - De unde să știu eu?

   Anchetatoare se uită la mine fără nicio expresie.

   - Puteți ghici.

   Oftez, dar mă bucur în secret că am revenit pe drumul cel bun.

   - Păi...

   Trag de timp înainte să răspund.

   - Probabil că ceva în legătură cu petrecerea. Poate voia să-mi spună că a luat-o razna. Poate spera să ajungem mai devreme acasă ca s-o prindem pe Smilla înainte să ascundă urmele dezastrului.

   Torrero se încruntă.

   - De ce ar fi vrut Jennifer asta?

   - S-au certat, îi amintesc. Poate că Jennifer credea că asta ar fi răzbunarea potrivită.

   Degetele lui Stojkovic dansează pe tastatură, iar Torrero se apleacă ușor peste masă.

   - Puteți să descrieți pe scurt unde ați fost în noaptea de Anul Nou? Să zicem de la miezul nopții încolo.

   - Am fost la petrecere. La familia Wiksell.

   - Și n-ați plecat niciodată de la petrecere?

   - Ba da, când ne-am dus acasă. În jurul orei două și jumătate. Dar v-am spus deja asta.

   Anchetatoarea dă din cap și își adună hârtiile într-un teanc ordonat.

   - Mulțumesc mult, Fredrik, spune ea. Ce bine că ați putut veni așa de repede.

   Se uită la ceas, spune ora cu voce tare și oprește dictafonul. Ne ridicăm în picioare și ne strângem mâinile.

   - Îmi pare rău că n-am avut prea multe de spus, zic eu în timp ce ies pe ușă.

   - Cred că am obținut destul de multe.

   Lina Torrero nu mă slăbește din priviri.

   - Sper că e în regulă să vă contactăm dacă va mai fi nevoie.

   - Bineînțeles că da. Sunați-mă oricând. Răspund întotdeauna.

   Un râs îmi urcă în gât și trebuie să mă cenzurez ca să afișez numai un zâmbet.

   - Dacă nu  cumva apăs din greșeală pe modul silențios.

   Stojkovic merge înaintea mea pe coridor și mă lasă la recepție.

   Pe drumul spre libertate, îmi dau seama că ceea ce a spus Torrero - cum că „a obținut destul de multe” - ar putea fi interpretat în două moduri complet diferite. Și oare Stojkovic nu a încuviințat din cap când ea a spus asta?

   Greața familiară revine. Transpirația rece curge în valuri și picioarele abia dacă vor să mă poarte pe distanța scurtă de la secția de poliție până la strada laterală.

   Mă prăbușesc pe scaunul șoferului și îmi sprijin capul de volan, în timp ce amețeala se diminuează încet.

54

Nina

   Fredrik este la poliție. Era tăcut înainte se plece. Părea stresat și irascibil.

   Am încercat să glumesc, spunând că sper că n-o să fie închis. Dar Fredrik nici măcar n-a deschis gura, ci doar a pufnit și a dat din mână ca și cum aș fi fost o insectă enervantă.

   Laptopul e în fața mea, pe masa din bucătărie. Aparatul de cafea lucrează în fundal. Viilgot se uită la televizor, Smilla și Anton dorm. Aproape că ai crede că este o dimineață obișnuită din vacanța de Crăciun.

   Nimeni nu și-ar da seama că fiica prietenilor noștri tocmai a fost găsită moartă într-o carieră de calcar. Nimic nu pare să sugereze că am un copil în pragul unei crize de nervi și un soț pe care nu-l mai recunosc.

   Am căutat pe Google mii de descrieri ale bolilor cauzate de stres. E clar că stresul este o problemă des întâlnită. Dacă vrei, poți să te afunzi în nenumărate bloguri, forumuri și site-uri de sănătate.

   Descrierea sindromului de epuizare în comparație cu multe altele. Mă opresc acolo și încep să citesc.

   Nu aveți energie și vă confruntați cu o oboseală accentuată, care nu poate fi înlăturată prin odihnă.

   La fix.

   Sunteți irascibil, anxios și deprimat.

   Citesc din ce în ce mai repede.

   Este posibil să aveți diverse tipuri de disconfort stomacal și intestinal.

   Ușurarea este atât de mare, încât îmi vine să plâng. Tot ceea ce scrie aici i se potrivește lui Fredrik în momentul ăsta. Și dacă problema are un nume, înseamnă că are și o rezolvare.

   În sfârșit, ceva pozitiv.

   Mă ridic de pe scaun și mă îndrept spre aparatul de cafea.

   Devine din ce în ce mai clar ce avem de făcut: din moment ce Fredrik - conform diagnosticului - se urnește greu, mă voi asigura eu că ia telefonul în mână și sună la clinică. Și asta se va întâmpla azi, de îndată ce intră pe ușă. Fredrik are nevoie de ajutor și îl va primi.

   Scot o cană, îmi torn niște cafea și mă uit pe fereastră. Primirea mi se îndreaptă imediat spre amarylisul ofilit. Floarea pare să fi primit sarcina de a mă face să mă simt vinovată. Mă îndrept spre pervazul ferestrei, smulg ghiveciul și îl pun în chiuvetă.

   Și uite-așa începe „de-Crăciunizarea”.

   Am citit pe internet că recuperarea după sindromul de epuizare poate dura mult timp. Pun accentul pe cuvântul „poate”. Fredrik este puternic și în formă, probabil că se va recupera destul de repede. Și îmi doresc acest lucru atât de dragul lui, cât și de dragul meu. Nu știu cât timp îl mai pot suporta așa cum a fost în ultimele zile.

   Smilla stă la intrarea în bucătărie. E îmbrăcată în pijamaua de Crăciun, cu carouri, are părul răvășit, ochii mici și umflați.

   Pun repede cana jos, mă duc la ea și o îmbrățișez lung și tare.

   - Bună dimineața, draga mea. Cum te simți azi?

   Se desprinde din îmbrățișare.

   - Ca naiba.

   Răspunsul îmi dă speranță. Percep în vocea Smillei un subînțeles tăios, ce amintește de atitudinea ei obișnuită de adolescentă acră. Ieri n-am auzit nimic altceva decât disperare.

   - Te înțeleg. Ce vrei să mănânci la micul dejun?

   Ridică din umeri.

   - Avem O`boy?

   - Dacă n-a terminat Anton cutia, avem.

   Trag un scaun.

   - Așază-te. Pregătesc eu.

   Smilla aterizează pe scaun și apucă ziarul neatins de pe masă. Primul meu impuls este să i-l smulg din mâini. Eu am rămas blocată în căutarea de pe Google și n-am avut timp să citesc ce s-a scris despre Jennifer.

   Dar imediat realizez că probabil Smilla a citit deja pe telefon tot ceea ce era de citit despre Jennifer. Nu pot să o apăr de realitate.

   Smilla răsfoiește ziarul în timp ce eu scot pâine, unt și cașcaval.

   - E atât de ciudat... spune ea după un timp.

   Mă întorc.

   - Ce e ciudat?

   - Toate astea.

   Face un gest cu mâna spre o pagină de ziar și începe să citească cu voce tare:

   - „Jennifer Wiksell, în vârstă de 17 ani, care a dispărut marți seară după o petrecere de Anul Nou din Malmo, a fost găsită ieri după-amiază în apropiere de casa ei.”

   Smilla se întoarce spre mine și continuă:

   - Nu pot să cred că articolul se referă la Jennifer. Jennifer a mea.

   Vocea i se îngroașă.

   - Citim tot timpul despre astfel de lucruri înfricoșătoare, despre fete care dispar, sunt ucise și violate. Dar parcă ne uităm la un film. Acum, că este vorba despre o persoană pe care o cunoaștem... pe care o cunoșteam... e de-a dreptul înfricoșător. Pur și simplu nu-mi vine să cred că Jennifer a murit.

   Se prăbușește peste masă.. Alerg spre ea, mă ghemuiesc și o iau în brațe.

   - Știu, draga mea. Știu.

   Stăm așa mult timp. Smilla pe scaun, cu capul sprijinit pe umărul meu. Eu ghemuită, cu brațele în jurul fiicei mele calde și foarte vii. Nu contează că-mi amorțesc picioarele. Ea este aici, cu mine.

   Smilla se calmează, dă de înțeles că s-a săturat de îmbrățișări și trage ziarul înapoi spre ea.

   - Apropo, era ceva...

   Ochii ei se mișcă repede peste articol.

   - Aici. Uite.

   Urmăresc degetul arătător al Smillei și citesc.

   Poliția nu exclude posibilitatea să fi fost comisă o infracțiune.

   - Asta sigur trebuie să însemne că nu s-a sinucis?

   Se uită la mine imploratoare.

   - Probabil că da, spun, și aproape că văd cum o greutate se ridică de pe umerii Smillei.

   Parcurg restul articolului.

   Citesc despre mărturii noi care, potrivit reporterului de la Sydsvenskan, ar putea furniza o altă perspectvă anchetei. Se pare că e vorba despre un cetățean danez care a sărbătorit Anul Nou în Klagshamn, a condus noaptea spre casă și care cumva a ratat toată agitația legată de acest caz. Până acum.

   - Ai dreptate, adaug. Se pare că ar putea exista și alte cauze.

   Smilla se ridică în picioare și aduce niște prosoape de hârtie de pe blat, își șterge ochii și-și suflă nasul.

   - Pun pariu c-a omorât-o vreun babalâc scârbos.

   Aruncă hârtia mototolită în coșul de gunoi.

   - Dacă poliția nu-l prinde pe ticălosul care a făcut-o, o să-l prind eu. Și-l omor cu mâna mea.

   Dau din cap. Mânia poate fi un bun stimulent.

   - Orice s-ar întâmpla, sunt sigură că poliția își va face treaba. Iar tu ți-ai adus deja contribuția, spunându-le ceea ce știi.

   - Dar n-am reușit să le spun mare lucru...

   Smilla tace când ușa de la intrare se deschide și Fredrik intră în hol.
   Capul îi atârnă și se vede clar că nu se simte bine. Mișcările lui seamănă cu ale unui om bătrân și slab. Sau ale cuiva care a pierdut totul.

   - Bună, bună!

   Vocea mea sună falsă și goală. Speram că drumul la secția de poliție îl va binedispune puțin pe Fredrik, că aerul proaspăt și impresiile noi îl vor înviora. Dezamăgirea este atât de mare, încât nu mă pot controla.

   - Salut! Mă auzi?

   Își ridică fața palidă și se uită la mine prin peretele despărțitor din lemn.

   - Te aud.

   - Atunci, poți să răspunzi, spun eu, ridicând vocea. Ca să știu că ai auzit.

   Fredirk se ține strâns de balustradă în timp ce urcă treapta spre bucătărie, de parcă s-ar putea prăbuși în orice clipă. Regret imediat comentariul meu sarcastic, iar furia mea se transformă în ură de sine.

   Smilla își ridică privirea din ziar.

   - La naiba!

   Se uită fix la tatăl ei.

   - Sigur ești tare bolnav.

   Fredrik zâmbește încordat și îi ciufulește părul Smillei.

   - Sunt doar puțin obosit, spune el. Dar va fi bine.

   - Apropo...

   Încerc să-mi fac vocea să pară calmă și încrezătoare.

   - Am citit ceva despre sindromul de epuizare și...

   Fredrik e deja pe cale să iasă din bucătărie și puțina răbdare cu care abia reușisem să mă înarmez s-a dus deja pe apa sâmbetei. Mă ridic.

   - Poți să stai locului când vorbesc cu tine?

   Fredrik se întoarce brusc.

   - Pot să mă duc mai întâi la baie sau vrei să fac pipi pe mine.

   Smilla își dă ochii peste cap, iar eu fac un pas către Fredrik.

   - Atunci, de ce nu spui așa? Că te duci la baie. De ce pleci fără să spui nimic?

   Când Fredrik îmi întâlnește privirea, reapar subit răceala și duritatea.

   - Nu știam că trebuie să te informez despre fiecare pas pe care îl fac.

   Vocea lui e controlată.

   - Pot să merg acum sau am nevoie de permisiune ca să plec?

   Capul îmi clocotește și întind brațele în aer.

   - Nu e vorba despre nicio nenorocită de permisiune, nu înțelegi?

   Brațele mi se prăbușesc.

   - E vorba despre... despre faptul că pleci când vorbesc cu tine.

   Fredrik se întoarce fără să scoată un cuvânt. Deschide ușa de la baie și o trântește puternic. Sau și mă holbez la ușa închisă.

   Ăsta este soțul meu? Când a devenit un idiot? Trebuie să-mi mușc limba ca să nu țip. Dacă Smilla n-ar fi fost aici, aș fi făcut-o. Aș fi țipat.

   La naiba! Nu mai vreau să stau aici. Nu mai pot suporta. Trebuie să plec de-aici.

   - Smilla, zic eu, în timp ce pun cana în mașina de spălat vase. Împachetează-ți câteva lucruri necesare și niște schimburi.

   Se uită la mine întrebătoare.

   - Unde mergem?

   - La bunici.

   În timp ce închid capacul cutiei cu unt Bregott, îmi dau seama că acolo este Claudia cu familia ei. Ezit o jumătate de clipă, dar decid imediat că nu dau doi bani pe faptul că sunt și ele acolo. Nu-mi pasă că va fi agitație, că vor fi schimbări în meniul bine planificat al mamei și o mie de întrebări la care va trebui să răspund.

   E musai să plec de-aici.

   Trebuie să amân cafeaua cu Malena pentru altă dată. Îi voi trimite un SMS, va înțelege.

   - Azi?

   Smilla se încruntă.

   - Trebuia să plecăm abia mâine.

   - M-am răzgândit. Iar buncii vor fi sigur încântați dacă mergem mai repede.

2018, ajun de Sânziene

Fredrik

   O văd deja în timp ce urcă pe drumul spre casă. E desculță, își ține pantofii într-o mână și calcă pe iarba dintre urmele roților de mașină.

   Abia a trecut de miezul nopții, e cel mult 12 și jumătate. De ce s-a întors deja?

   Sunt prăbușit în scaunul de răchită și mă îndrept. Lumea se zguduie. La naiba, sunt mort de beat.

   Jennifer se află la doar câțiva metri distanță când își ridică privirea. La început pare surprinsă, poate chiar confuză, dar apoi zâmbește larg și urcă pe terasă.

   - Unde sunt ceilalți?

   - S-au culcat. Petreșerea...

   Realizez că mă bâlbâie, trebuie să mă concentrez să rostesc cuvintele.

   - Petrecerea s-a terminat.

   Se așază în fața mea și își lasă pantofii pe podeaua din lemn.

   - Dar tu nu dormi?

   - Nu, eu... Mai întâi trebuie să mă trezesc un pic. Am băut...

   Tușesc un pic, simt un gust acru în gât și înghit.

   - În seara asta am băut cam mult.

   - Atunci, trebuie să înoți, bate din palme Jennifer. O să te trezești imediat.

   Se ridică repede și mă trage de pe scaun.

   - Vino!

   Încerc să protestez, dar nu mai am energie și în curând cad pe gazon ca o păpușă din cârpe.

   - Dumnezeule!

   Jennifer chicotește.

   - Dar cât de mult ai băut?

   Miroase puternic a pin, a mare și a ceva picant care trebuie să fie parfum. Mirosurile îmi provoacă amețeli și greață. Picioarele mi se afundă adânc în nisipul moale, ușor umed. Un con de pin mi se înfige în talpa piciorului stâng și țip.

   Jennifer gâfâie și geme, dar reușește totuși să mă tracteze până la capăt, peste dune.

   În sfârșit, suntem pe plajă. Marea se desfășoară întinsă și întunecată în fața noastră. Aerul e blând, aproape că nu adie nici briza.

   - Frumos, nu?

   Zâmbește cu gura până la urechi.

   Mă uit la Marea Baltică, trag adânc în piept aerul umed al nopții și, dintr-odată, totul în jurul meu pare să devină mai clar.

   Ce caut eu aici?

   - Nu, la naiba...

   Mă uit la Jennifer.

   - Nu se cade.

   Ceva din ochii ei se estompează, dar zâmbetul rămâne.

   - Ei, hai, nu fi așa de laș.

   Își dă jos geanta și o aruncă în nisip, își scoate rapid atât rochia, cât și sutienul și se postează în fața mea.

   - Doar mergem să înotăm. N-a murit nimeni din asta, nu?

   Îmi întorc privirea și încep să bâjbâi ca să-mi deschid cureaua și fermoarul.

   - Bine, bâigui eu. Hai să înotăm.

   Coborâm până la malul apei. Nu e adâncă și trebuie să ne depărtăm destul de mult ca apa să ne ajungă până la brâu. Mă scufund, lăsându-mă învăluit de mare. Când revin la suprafață, văd că Jennifer mi-a urmat exemplul. Capul ei se ridică puțin.

   - Ai avut dreptate, spun eu, clipind. Te trezești imediat.

   Jennifer zâmbește și o văd cum se uită la bustul meu. Am impresia că mă mănâncă din priviri. Mă scufund din nou, dar câteva brațe direct spre orizont. Mă întorc pe spate și stropesc cu picioarele.

   Jennifer stă încă în picioare în apa care-i ajunge până la brâu. Plaja pustie și cerul nopții formează un fundal dramatic în spatele ei. Întreaga scenă seamănă cu un tablou. Își întinde brațele, despică suprafața lucioasă și vine lângă mine.

   - E chiar plăcut, nu?

   Picături grele cad din părul ei, îi coboară pe gât și își croiesc drum mai departe, urmând curbura moale a sânilor ei.

   Mă uit în lateral.

   - Mie îmi ajunge atâta mișcare.

   Respir greu, chiar dacă n-am înotat cine știe ce.

   - Nu sunt în cea mai bună formă.

   Jennifer mă apucă de braț, se trage în față și își așază picioarele mult prea aproape de ale mele.

   - Dacă văd că ești pe cale să te îneci, promit că te salvez.

   Are din nou privirea aia înfometată. Ochii i-au devenit de un albastru-închis, ca marea. Mi-e greu să-i descifrez expresia feței.

   Din senin, Jennifer sare cu brațele de gâtul meu. Își înfășoară un picior în jurul coapselor mele și se lipește de mine, presându-și sânii de bustul meu gol.

   - Ce faci?

   Încerc să o țin departe de mine, dar sunt captiv într-o meghină. Refuză să se desprindă.

   Corpul meu reacționează într-o clipită. Nu vreau să se întâmple asta, dar tot se întâmplă. Doar lenjeria intimă umedă separă pântecul lui Jennifer de sexul meu care zvâcnește.

   - Ce naiba!

   O împing violent. Aproape că ajunge sub apă, dar rămâne în picioare.

   Mă îndrept cu pași lungi spre țărm, vrând să fug, dar mă opresc.

   O aud pe Jennifer în spatele meu, cum își croiește drum prin apa puțin adâncă. Îmi pulsează tâmplele, începe mahmureala. Nu trebuie să uit să beau apă înainte să mă culc.

   Hainele noastre sunt acolo unde le-am lăsat. Mă întorc, îmi scot lenjeria intimă și îmi pun repede blugii. Jennifer își ia rochia pe ea și își pune chiloții uzi în geantă, împreună cu sutienul.

   - Unde e Smilla?

   Blugii mi s-au încrețit în jurul picioarelor și trag de ei cu putere.

   - E încă la petrecere?

   Jennifer ridică din umeri.

   - Cred că da.

   Pare supărată, dar nu vreau să discutăm despre ceea ce s-a întâmplat adineauri. Privirea îmi este atrasă de pini și îmi vine în minte imaginea patului din camera de oaspeți. Mă imaginez deja acolo, lângă Nina.

   - Mergem?

   - Nu încă.

   Jennifer mă ia de mână.

   - Vino.

   - Stai puțin.

   Îmi smulg mâna din strânsoarea ei.

   - Unde mergem?

   - Acolo.

   Zâmbește capricios și arată spre cea mai apropiată cabină de plajă. Se află la capătul unui sir neregulat de bărăci, adânc înfipte în nisip și invadate de iarbă sălbatică.

   Scutur din cap cu putere.

   - Cred că ar fi bine să ne întoarcem acum.

   - Chiar trebuie să te comporți ca un adult?

   Jennifer strânge din buze.

   - Lasă și tu garda jos măcar de data asta.

   Îmi închei un nasture la cămașă, mă aplec și îmi ridic lenjeria inimă, care acum e udă și plină de nisip.

   - Dar sunt adult.

   - Da, da.

   Rânjește.

   - Dar asta nu înseamnă că trebuie să fii și plictisitor. Hai cu mine. Doar o dată pe an sărbătorim Sânzienele.

   Undeva în sinea mea știu că asta e o decizie proastă. Și nu înțeleg cum reușește să mă convingă.

   - Bine. Dar apoi plecăm.

   Jennifer se așază lângă unul dintre pereții cabinei de plajă. Bate cu palma în nisip.

   - Ai loc și tu.

   După ce mă așez, bagă mâna în geantă și scoate ceva ce pare a fi o țigară rulată acasă. Mi-o flutură prin fața ochilor.

   - Fumezi? o întreb.

   - Niciodată țigări obișnuite.

   - Dar...

   Mă uit la ea.

   - Asta ce e? Doar nu iei droguri sau alte prostii?

   - Doar câte un joint la petreceri.

   Jennifer chicotește.

   - Nimic altceva, jur, adaugă repede, când o dezaprob.

   Îmi dă un ușor ghiont lateral.

   - Tu n-ai fumat niciodată?

   - Mda...

   - Cum adică „mda”?

   Jennifer se uită fix în ochii mei.

   - Ori ai fumat, ori n-ai fumat.

   Apa din fața mea nu mai este Marea Baltică, ci Oceanul Pacific. Se perindă amintiri cu petreceri pe plajă, beri slab alcoolizate și nopți blânde.

   - 1988.

   Îmi trec degetele prin nisipul răcoros.

   - Pe-atunci aveam o bursă în SUA. A fost un an incredibil. Iar acolo se fumează iarbă mult mai frecvent... La fel de frecvent cum se bea alcool. Așa că da, am încercat. Dar nu și după aceea, așa că niciodată în Suedia.

   - Atunci, ar fi cazul.

   Scoate o brichetă, trage adânc aer în piept și dă încet fumul afară.

   - E rândul tău.

   Mă uit la țigara dintre degetele subțiri și bronzate ale lui Jennifer.

   - Auzi...

   Dau din cap.

   - Cum s-ar vedea treaba asta din afară? Eu, profesor și... Mă rog...

   - Cum s-ar vedea? Aici nu te vede nimeni. Relaxează-te.

   Ezit o clipă. Apoi iau țigara, o duc la buze, trag fumul și tușesc.

   Jennifer zâmbește.

   - Ai ruginit?

   Încuviințez din cap și mai trag un fum. Țin fumul mai mult timp, închid ochii și-l expir.

   Ne sprijinim de peretele cabinei, pasând jointul de la unul la altul. Mă uit la marea neobișnuit de calmă și simt cum mi se înmoaie capul. Și-mi las gândurile să zboare libere.

   Jennifer își întoarce capul spre mine.

   - Ai observat vreodată? Cabinele de plajă arată ca niște case mari și nenorocite de păsări.

   Ea chicotește, iar în mine râsul bolborosește sub piele. Încerc să mă abțin, dar nu pot. Până la urmă ajungem amândoi grămadă pe jos, chicotind isteric.

   Când ne calmăm, ne întindem pe spate și ne tragem sufletul. Un pâlc de nori se deplasează încet pe cerul albastru-cenușiu.

   Mă ridic, mă sprijin pe un braț și mă uit la Jennifer.

   - Ești tare haioasă. Știai?

   Ea zâmbește.

   - Iar tu ești al naibii de sexy.

   Îmi duc degetul arătător la buze.

   - Șșșș.

   Jennifer se târăște în genunchi, se apleacă peste mine și îmi îndepărtează degetul. În clipa următoare își apasă buzele pe ale mele. Nu sunt deloc pregătit, îmi pierd echilibrul și cad pe spate. Jennifer mă încalecă și începe să se frece de sexul meu.

   La început stau doar întins acolo, complet paralizat. Gândurile îmi sunt leneșe, de parcă aș înota în smoală lichidă. Sunt înlănțuit sub greutatea ei, o pradă prinsă într-un lanț.

   Îmi revin abia când își apropie gura de urechea mea și îmi șoptește „Te iubesc”.

   - La dracu`!

   O împing la o parte și mă ridic.

   - Ce naiba faci?

   Jennifer se ridică repede în picioare.

   - Eu?

   Obrajii i se îmbujorează.

   - Tu vrei asta! Crezi că nu observ?

   Inima îmi bate cu putere, mă uit împrejur.

   - Nu vreau nimic! Cum poți să...

   Jennifer pare să izbucnească în lacrimi.

   - Dar ne iubim!

   Of, Doamne! Ce spune? Fac un pas înainte, ridicându-i ușor capul între mâinile mele.

   - Jennifer.

   Ochiii ei sunt plini de lacrimi. I le șterg.

   - Ascultă. Te cunosc de când te-ai născut. Și te iubesc ca și cum ai fi fiica mea. Dar asta...

   Scutur din cap.

   - Asta e o greșeală a naibii de mare. Sunt beat, drogat... Și tu ești beată și drogată. Asta nu înseamnă nimic, bine? A fost o greșeală. Și nu se va mai întâmpla. De fapt, am putea decide că nu s-a întâmplat niciodată.

   Jennifer se întoarce și începe să alerge spre casă.

55

Lollo

   - Mulțumesc, Lollo, spune Lina Torrero. Înțeleg că trebuie să fie extrem de dificil pentru dumneavoastră.

   Ne aflăm în hol. Torrero și colegul ei, al cărui nume l-am uitat, sunt pe picior de plecare.

   - Trebuie să fac față, de dragul lui Jennifer, șoptesc.

   Privirea mea se încrucișează cu cea a anchetatoarei și încerc să-mi domolesc vocea.

   - Promiteți-mi că-l veți găsi pe cel care a omorât-o.

   - Așa cum am mai spus.

   Torrero își încheie fermoarul hainei.

   - Încă nu știm dacă există un făptaș. Dar vă promit că vom face tot ce ne stă în putință pentru a afla ce s-a întâmplat.

   Ochii căprui sunt plini de căldură, iar strângerea de mână e fermă. Am încredere în femeia asta.

   Când se închide ușa, aud zgomotul scaunelor e podea și clinchetul vaselei din bucătărie.

   Agneta iese în hol.

   - A fost bine?

   Ridic din umeri.

   - De unde să știu?

   - Sunt sigură că a fost bine.

   Îmi pune o mână pe braț.

   - Eu și Lennart ne-am gândit să plecăm acum acasă.

   Tata se uită la mine.

   - Dacă vrei, o putem lua pe Chanel cu noi. Poate că nu e ușor...

   - Ar fi grozav.

   Îmi iubesc câinele, dar acum nu am încredere în mine însămi, cu atât mai puțin în capacitatea mea de a ține în viață o ființă vie. Amintirile încețoșate ale nopții trecute mă sperie.

   Tata mă îmbrățișează, iar mie mi se înmoaie genunchii.

   - Cred că trebuie să mă întind. Găsiți singuri tot ce vă trebuie?

   Tata mă conduce spre canapeaua din sufragerie și îl văd cum se străduiește să se țină tare.

   - Ne anunți dacă vrei să ne întoarcem, nu-i așa? mă întreabă. Sau spune-ne dacă vrei să mai rămânem o vreme.

   - Luați-o pe Chanel și mergeți acasă, spun eu, fără să știu ce vreau cu adevărat. E Max aici. Și în curând mergem la Lund.

   - Lollo, aș vrea...

   Tata mă ia de mână.

   - Aș vrea să pot face ceva ca să o aduc pe Jennifer înapoi.

   Lacrimile i se rostogolesc pe obrajii ridați, iar eu simt că mă teleportez în camea mea roz din casa în care am locuit în anii 1980.

   Mă așez la biroul alb, desenând cu cariocile mele noi. Sunt multe și înșirate, un întreg curcubeu într-o cutie de tablă. Tata stă în ușă. Spune ceva și apoi își întoarce capul. Făcea asta des. Își întorcea capul în timp ce umerii i se mișcau în sus și-n jos.

   Mă întind pe canapea și închid ochii. Îmi simt corpul secătuit și neputincios, ca după o toxiinfecție alimentară. Probabil că interogatoriul m-a istovit mai mult decât credeam.

   Conversația cu Torrero și cu colegul ei nu a răspuns clar la nicio întrebare. Dimpotrivă. Părea că sunt tot mai convinși că a fost un accident. În același timp, nu au exclus sinuciderea. Colegul lui Torrero a explicat incertitudinea prin faptul că încă n-au primit un raport medico-legal.

   - Doar la televizor se lucrează nonstop, a spus el zâmbind.

   De parcă chestia asta ar fi amuzantă.

   Știu cu ce se ocupă un medic legist, dar cu siguranță nu vreau să mi se reamintească. În plus, nu există nicio glumă pe lume care să mă facă să râd.

   N-o să mai râd niciodată.

   Azi o vom vedea pe Jennifer. Ceea ce înseamnă că, la urma urmei, personalul de la departamentul de criminalistică trebuie să fi lucrat destul de repede. Torrero a promis că vine să ne întâlnim acolo.

   Nu știu cum o să reușesc. Nici măcar nu înțeleg cum o să mă pot ridica de pe canapea ca să mă urc în mașină. În același timp, nu-mi doresc nimic mai mult. Trebuie să-mi văd fata.

   Nici Torrero, nici colegul ei n-au părut deosebit de interesați de celălalt cont de Facebook al lui Jennifer. Întrebările pe care ni le-au pus au fost în mare parte despre viața ei socială. Au vrut să știe cu cine se întâlnește Jennifer în timpul liber și chiar au întrebat despre relația ei cu prietenii noștri.

   - Este cineva din cercul dumneavoastră de cunoștințe care ar fi vrut să-i facă rău lui Jennifer?

   Întrebarea asta a fost destul de amuzantă. De parcă Lisen sau Fredrik ar fi avut vreo legătură cu asta.

   Nu înțeleg. Dacă eu aș fi ofițer de polție, al lua imediat la purificat fiecare persoană care e prietenă cu Jennifer Wicked pe Facebook. Și l-aș verifica la sânge la acel John Blund. Având în vedere conversația pe care au avut-o pe Messenger chiar înainte ca Jennifer să dispară, ar trebui să fie evident.

   Torrero și colegul ei au fost la fel de vagi în ceea ce privește următoarele etape ale anchetei, cât și în ceea ce privește situația actuală. E extrem de enervant.

   Lina Torrero a fost desemnată persoana noastră de contact din cadrul poliției. În această calitate, mă gândesc că ar putea fi puțin mai deschisă.

   - Noi plecăm, Lollo.

   Deschid ochii și o văd pe Angela îmbrăcată cu palton și căciulă. Tata stă în spatele ei, cu Chanel în brațe. Îmi face slab cu mâna, iar Agneta îmi trimite un sărut.

   E22 taie peisajul întins în două. Max iese de pe autostrada spre Lund în partea nordică a orașului, virează la stânga la sensul giratoriu și se îndreaptă spre centru.

   Partea asta a orașului îmi trezește de obicei amintri din perioada în care Nina și Malena au studiat aici. Azi însă, Lund nu mai are nicio strălucire nostalgică.  Mă simt rău, privesc înainte fără să văd nimic.

   Pe drum, până aici, nu ne-am spus niciun cuvânt unul altuia. Nu e nimic de spus.

   Vocea GPS-ului anunță că destinația se află pe partea dreaptă a străzii.

   Parcăm în fața unui complex mare de clădiri din cărămidă roșie și coborâm din mașină. Un vânt înghețat bântuie între imobile, strecurându-se pe sub pantaloni și geci.

   Tot corpul îmi tremură și mă agăț de Max ca să nu cad. Cum poate soțul meu să meargă atât de drept și stabil? De ce nu se frânge?

   Realizez că Lina Torrero este acolo doar când vocea ei îmi pătrunde în conștiință.

   - Bună ziua, mă bucur că ați ajuns cu bine.

   Ține deschisă o ușă și în curând suntem înghesuiți într-o încăpere care seamănă cu o sală de așteptare la un cabinet stomatologic.

   Sala de așteptare a morții.

   Ne scoatem hainele. Apare o femeie cu părul creț, gri-argintiu, și ochelari. Dăm mâna cu ea. Se prezintă ca fiind Eva-Lena, pastor la capela spitalului.

   Eva-Lena a văzut-o pe Jennifer, spune că este frumoasă și că, dacă vrem, o putem atinge.

   Vreau să întreb cum e posibil să fii frumos după o autopsie, dar mi-e teamă co o să vomit dacă deschid gura. O las pe Eva-Lena să continue.

   - Sunt aici ca să vă ofer sprijin, spune ea. Dacă doriți, vă pot citi un poem. De asemenea, putem să ne rugăm sau să cântăm ceva împreună. Dar asta depinde de dumneavoastră. Și spuneți-mi dacă preferați să fiți singuri în capelă. În acest caz, vă aștept aici.

   Habar n-am ce vreau. Conversația continuă, dar eu nu reușesc să ascult.

   Cu fiecare secundă care trece, ne apropiem de sfârșit.

   - Și dacă s-au înșelat?

   Vocea mea este slabă, dar Torrero o aude.

   - Să fi greșit persoana?

   Îmi pune o mână pe braț și mă strânge puțin.

   - Îmi pare rău, Lollo, dar mă tem că nu.

   - Atunci...

   Pastorul se uită la Max și apoi la mine.

   - Mergem?

   Împinge ușile batante și intrăm.

   Eu și Max rămânem înlemniți. Privirea mi se scurge peste pereți roșii-cărămizii, lumânări aprinse și tapițerie în nuanțe de albastru. Până la urmă am văzut totul, mai puțin ceea ce am venit să văd. Motivul.

   Torrero și pastorul rămân în spate, în timp ce eu și Max ne apropiem încet de targă.

   Închid ochii și mă rog pentru mine.

   Dă, Doamne, să fie o greșeală. Spune-mi că nu e ea.

   Dar când deschid ochii, iat-o acolo, și trebuie să-mi mușc mâna ca să nu urlu în gura mare.

   Jennifer pare că doarme. Are o pătură trasă până la bărbie, iar părul i se revarsă pe pernă. Pielea albă îi strălucește sub pistrui și buzele au o ușoară nuanță albăstrie. Dar e neîndoielnic ea.

   Stăm în tăcere, unul lângă altul, uitându-ne la copilul nostru mort. La fiica noastră frumoasă.

   Îl strâng tare de braț pe Max, simțind cum lacrimile se rostogolesc ca niște valuri tăcute prin corpul lui.

   Eu sunt împărțită între dorința de a-mi striga durerea și dorința de a muri pe loc.

   O mamă nu ar trebui să fie nevoită să-și ia rămas-bun definitiv de la copilul ei.

56

Fredrik

   - Nina, te rog...

   Mă uit la ea și aproape că mă sperii. Furia strălucește în ochii ei căprui.

   - Îmi pare rău, nu a fost...

   - Taci!

   Nina ridică o palmă.

   - Dacă nu plec acum, voi spune lucruri pe care le voi regreta mai târziu. Și e oricum bine să rămâi singur câteva zile.

   Oftează.

   - Să te gândești dacă suni sau nu la clinică.

   - De ce nu vine și tata cu noi?

   Vilgot este în hol, gata îmbrăcat. Ține într-o mână rucsacul lui cu Ninjago și îi pune întrebări mamei sale, deși eu mă aflu la doar câțiva metri de ei.

   Nu sunt condamnat încă, dar pentru fiul meu sunt deja invizibil. Pentru o clipă încărcată de groază, am sentimentul că asta este ultima oară când îl văd și trebuie să-mi adun forțele ca să nu izbucnesc în plâns.

   - Tata nu se simte bine, răspunde Nina în timp ce scotocește frenetic în sertar. Trebuie să stea acasă și să se odihnească... Unde naiba îmi sunt mănușile? Mi-ai văzut mănușile, Fredrik?

   Mănușile?

   - Anton!

   Nina urca treapta din hol, continuă până la următoarea scară și strigă spre etaj.

   - Vii odată? Smilla ne așteaptă în mașină!

   Anton coboară vijelios, cu o geantă sport deschisă într-o mână și cu telefonul mobil în cealaltă. Tropăie în pantofi sport și mă aștept ca Nina să-l roage să-și ia cizmele, dar nu spune nimic despre asta. În schimb, îi trimite pe copii la mașină.

   - Pa, tati! strigă Vilgot.

   Anton mă salută cu un gest din cap și cu o privire nedumerită înainte să dispară pe ușă.

   Nina rămâne în picioare și se uită la mine. Ochii ei nu mai strălucesc, sunt plini de tristețe. Aștept să spună ceva despre divorț, că s-a gândit și a ajuns la concluzia că ar trebui să mergem pe drumuri separate.

   Mă simt gol pe dinăuntru.

   Fără voință.

   Neajutorat.

   Într-un fel, e mai bine că pleacă. În prezent, sunt un soț și un tată inutil.

   În același timp, asta e exact situația pe care am încercat să o evit. Timp de 6 luni am fost chinuit de gândurl că Jennifer avea să inventeze o poveste și să-mi distrugă viața. Apoi a venit ajunul Anului Nou și totul s-a dus oricum naibii.

   Nici măcar nu este nevoie să vină să mă ia poliția. Familia mă părăsește de bunăvoie. Poate că ar trebui să mă dau bătut.

   - La revedere, Fredrik.

   Nina face un pas înainte și mă îmbrățișează. Inspir parfumul Acqua di Grio și sunt copleșit de o furtună de emoții atât de intense, încât mi se taie respirația.

   Am o senzație de arsură în piept. Vreau să-i spun cât de mult o iubesc. Vreau să-mi cer scuze pentru că am dat totul peste cap și vreau să o rog să rămână alături de mine, orice s-ar întâmpla. Dar cuvintele mi se împotmolesc pe limbă și rămân mut.

   Îmi dă drumul și își ia trollerul de jos.

   - Sper că o să te simți mai bine duminică. Vorbim mai mult atunci. Te rog să citești ghidul de sănătate despre sindromul de epuizare. Dacă o să reușești.

   Și uite-așa au plecat.

57

Lollo

   Nu știu de cât timp stau întinsă pe canapea când Max se trântește la picioarele mele.

   - Cum te simți?

   Își pune o mână pe brațul meu, mângâind încet țesătura puloverului. Abia ne-am atins de când a dispărut Jennifer. Parcă tot ce s-a întâmplat ne-a îndepărtat unul de celălalt, când ar fi trebuit să fie invers.

   Ce este în neregulă cu noi? În afară de faptul că nu am reușit să avem grijă de singurul nostru copil.

   Un mare întuneric îmi inundă pieptul, apăsându-mi plămânii, împingând cu toată puterea în trahee. Abia pot să respir, darămite să vorbesc.

   Max mă ia de mână.

   - Am pus o întrebare stupidă, bâiguie el. Nu trebuie să răspunzi.

   Mă uit la soțul meu. Are ochii roșii și umflați, iar părul i s-a ales în șuvițe. Pare obosit și devastat. Dar n-are cum să-mi pară rău pentru el.

   - Am eșuat, zic eu. Am fost niște părinți complet incompetenți.

   Max ridică din sprâncene surprins, privirea îi e îndurerată.

   - Nu spune asta, Lollo.

   Îi dau mâna la o parte și mă ridic în șezut, mă dau mai în spate, spre colțul canapelei.

   - Dar este adevărat!

   Mâinile îmi aterizează departe de corp.

   - Am avut o fiică, dar nu am cunoscut-o. Ne-a păsat doar de noi înșine.

   - Acum ești nedreaptă cu tine însăți. Și cu mine.

   - Nedreaptă?

   Lacrimile îmi curg în timp ce cuvintele îmi năvălesc din gură.

   - Noi am fost cei nedrepți cu Jennifer. N-am avut răbdare. Noi... Noi... Am omorât-o.

   Max se uită fix la mine.

   - Nu vrei să spui asta. Ești în stare de șoc. Eu...

   - Și tu.

   Îl țintuiesc cu degetul pe soțul meu.

   - Unde ai fost când a dispărut Jennifer? Unde naiba ai fost când am avut nevoie de tine? Ai spus că ești la serviciu. E complet aberant. Dar cel mai aberant lucru dintre toate este că te-ai dus până la Lindangen și ai bătut un tip nevinovat. Doar pentru că e musulman.

   Max tresare.

   - De unde știi asta?

   - De pe internet, ridic eu vocea. Chiar credeai că n-o să aflu? Și ce naiba a fost în capul tău? Te-ai gândit măcar puțin? Tu, care ești atât de îndrăgostit de slujba ta? Ce spun clienții tăi când citesc în ziar despre agresiune și ură împotriva unei minorități? Crezi că e profitabil pentru afaceri?

   Max deschide gura să spună ceva, dar eu nu mă pot opri.

   - Și apropo, chiar ai fost la serviciu?

   Sar de pe canapea și ies pe hol.

   - Lollo, ce se întâmplă?

   Max vine după mine.

   - Ce vrei să spui?

   Îmi iau geanta de pe jos, o pun pe șezlong și încep să scotocesc prin ea.

   - Asta.

   Îi flutur chitanța prin fața ochilor.

   - Explică, dacă poți.

   - Ce?

   Îmi smulge chitanța din mână, începe să citească și apoi se uită la mine fără nicio expresie.

   - Ce-i cu asta?

   - Nu vezi? Citește ce scrie!

   - Calmează-te, Lollo.

   - Calmează-te și iar calmează-te. Asta e tot ce poți să spui?

   Saliva împroșcă și lacrimile ard.

   - Mai bine explică-mi cum se face că cineva a fost la Falsterbo și a mâncat hamburgeri în timp ce tu erai plecat să o cauți pe Jennifer.

   Max oftează.

   - Am căutat-o toată noaptea. În oraș și în Falsterbo.

   - N-ai spus nimic despre Falsterbo.

   - E posibil.

   Pune chitanța pe comodă.

   - Oricum, am fost acolo. Și mi s-a făcut foame pe drum, așa că am trecut cu mașina pe lângă BK din Mobilia și am luat burgerii acasă.

   - Două meniuri?

   - Poftim?

   - Deci ți-a fost atât de foame, încât ai mâncat doi hamburgeri cu cartofi prăjiți?

   Max ridică din umeri.

   - Da.

   - Nu te cred.

   - Poți să crezi ce vrei. Dar eu spun adevărul: am căutat-o pe Jennifer și am reușit să fac și o vânzare importantă. O vilă în Bellevue. Poți suna pe oricine de la birou.

   - Nu contează. Te-ai dus la serviciu chiar dacă Jennifer era dată dispărută. Asta dovedește cât de puțin ți-a păsat de ea.

   Max își ridică brațele în aer.

   - Ia uite cine aruncă cu pietre și face pe nevinovata. Poate că ai stat acasă mai mult decât mine, dar ai fost mai preocupată de telefon și de blogul tău nenorocit decât de Jennifer.

   Știu că are dreptate și asta mă enervează și mai tare. Trebuie să scot toate lucrurile întunecate din mine înainte să explodez.

   - Scuză-mă, dar care dintre noi a mers la ședințele cu părinții și la ședințele de dezvoltare? Cine a vândut hotdogi la meciurile de fotbal? Cine i-a pregătit pachetele cu mâncare de prânz și gențile de sport? Tu n-ai făcut altceva decât să muncești!

   O venă de pe fruntea lui Max se umflă, părând că ar putea exploda în orice clipă.

   - Și se pare că asta nu a ajutat.

   Mă holbez la el.

   - Ce?

   - Pregătirea pachetelor cu mâncare de prânz. Pentru că spui că ai eșuat ca părinte. Că noi am eșuat. Dar poate că pachetele cu mâncare și gențile de sport nu pot înlocui dragostea.

   Ce naiba?

   - Nu i-am oferit eu dragoste lui Jennifer?

   Vocea mea umple holul.

   - Am vândut hotdogi, i-am pregătit gențile de sport și pachetele cu mâncare. Oare astea nu sunt dovezi de dragoste? E vina mea că Jennifer nu a vrut să primească dragoste de când a devenit adolescentă? E vina mea că a trântit ușile și nu mi-a povestit niciodată nimic despre ea?

   Întunericul e cam peste tot, în tot corpul. Fac un pas înainte, stând atât de aproape de Max, încât îi simt căldura respirației pe frunte.

   - Nu-mi da mie lecții despre dragoste! În cazul tău, dragostea pentru slujbă a fost întotdeauna mai mare decât dragostea pentru propriul copil.

   Nările lui Max se dilată. Pentru o clipă, cred că o să mă plesnească. În schimb, parcă toată furia se scurge din el. Are privirea obosită, iar vocea îi sună străină când spune:

   - Jennifer nu era copilul meu.

58

Fredrik

   Ar trebuie să-mi fie bine că în sfârșit sunt lăsat în pace, să mă odihnesc fără să fiu deranjat. Dar nu mă pot relaxa.

   Mă așez pe canapea, mă ridic din nou, mă plimb de colo-colo prin casă, fac promisiuni în jurul calculatorului. În cele din urmă îl deschid.

   Îmi promisesem că nu voi mai citi niciun rând despre dispariția lui Jennifer, dar parcă altcineva îmi controlează degetele. Navighează pe tastatură, căutând orice, de la poveștile triste din marile ziare de seară până la discuții ciudate pe forumuri obscure.

   Un nebun de pe Frashback susține că Jennifer a vândut sex online și spune că „mica târfă a primit ce merita”. Un medium stabilit în Smaland spune că Jennifer nu e nicidecum moartă, ci că face doar o vizită temporată în lumea spiritelor. O colegă de clasă, Samira, declară pentru Aftonbladet că Jennifer „ar fi devenit probabil prim-ministru” și că este „de-a dreptul ireal că Jennifer nu se va întoarce la școală după vacanță”.

   Simt o greață ușoară, dar nu mă pot opri din citit, ca un fel de autoagresiune.

   Timpul se scurge și nu știu de câtă vreme stau pe scaun și mă holbez la ecran când descopăr un articol necitit de pe site-ul Expressen. Titlul anunță mesajul cu litere mari și negre.

UN COPIL CARE SE JUCA A GĂSIT

MOBILUL FETEI MOARTE

   Mă uit fix la cuvinte, ca și cum ar fi scrise într-o limbă străină. Inima îmi bate obsesiv în timp ce mâna transpirată mișcă indicatorul mouse-ului pe ecran. Pierd linkul și trebuie să dau click de mai multe ori pentru ca articolul să se deschidă.

   Vineri dimineață, poliția din Malmo a primit un ajutor neașteptat în ancheta privind moartea lui Jennifer Wiksell, în vârstă de 17 ani.

   Expressen a relatat anterior despre dispariția fetei și despre faptul că cei de la organizația Persoane Dispărute i-au găsit cadavrul joi după-amiază în cariera de calcar din Klagshamn, la aproximativ 15 kilometri sud de centrul orașului Malmo.

   Ajutorul neașteptat este un telefon mobil care, potrivit Expressen, aparținea persoanei decedate.

   Belinda Bogani, în vârstă de 6 ani, a găsit telefonul care a fost predat poliției.

   „Telefonul mobil se afla sub patul Belindei când i-am făcut curățenie în cameră azi-dimineață”, a declarat Edona Bogani, mama Belindei. „Belinda și prietenii ei l-au găsit marți, când se jucau în desișul din spatele stației de autobuz. Probabil au crezut că cineva a scăpat telefonul acolo. Ecranul era spart și nu au reușit să-l facă să funcționeze. Belinda a luat telefonul acasă și apoi a uitat de el. M-am gândit imediat la ceea ce s-a întâmplat și am contactat poliția.”

   S-a dus și ultima mea speranță.
   Exista o șansă infimă ca Jennifer să nu fi avut o copie a telefonului pe vreun server. Poliția nu a avut până la dispoziție decât informațiile oferite de operator. Dar cu telefonul fizic în mână, probabil că vor descoperi mult mai multe. SMS-uri, conversații pe chat. Chestii. Și nu doar cele trimise recent.

   Îmi reiau hoinăreala neliniștită prin camere. Anxietatea mocnește și simt cum Marko Stojkovic îmi sfâșie ceafa. De mai multe ori am impresia că îmi sună telefonul mobil, dar, când mă uit la ecran, e negru.

   Ce ar trebui să fac? Pot să fac ceva?

   Nu, e un răspuns simplu. Nu pot face nimic.

   Doar să aștept.

   La a cincea sau a șasea tură prin sufragerie, mă opresc în fața barului. Poate că un pic de whiisky nu mi-ar strica.

   Mă chinui să scot un pahar de whisky, studiez oferta din barul devastat și aleg un Laphroaig de categorie medie, care se pare că nu le-a plăcut colegilor Smillei.

   Învârt de câteva ori băutura de culoarea chihlimbarului în pahar înainte de a lua o înghițitură zdravănă.

   După două pahare, mă simt în sfârșit oarecum relaxat. Ceața din cap se ridică un pic și Stojkovic rămâne în urmă.

   Mă uit prin sufragerie, observând ceea ce este în jur într-un mod în care probabil că n-am făcut-o niciodată. Studiez fiecare piesă de mobilier, cărțile de pe raft, măsuța de cafea și tablourile. Ajung la concluzia că e plăcut aici. Sigur că nu este la fel de elegant ca acasă la Lollo și Max, dar e plăcut.

   Sunt ei mai fericiți decât suntem noi? O iau de la capăt: bineînțeles că nu sunt fericiți acum. Bineînțeles că nu. Dar înainte au fost mai fericiți?

   Lollo și Max au părut întotdeauna foarte apropiați. Întotdeauna m-am gândit la ei ca la un front unit împotriva lumii. Dar, bineînțeles, ar putea fi o fațadă. Iar majoritatea oamenilor de peste 30 de ani știu că banii și gadgeturile nu garantează fericirea.

   Mai iau o înghițitură, închizând ochii în timp ce căldura mi se răspândește în corp.

   Ce este fericirea? Depinde de găsirea dragostei? Am citit undeva că proslăvirea dragostei în epoca noastră a început doar cu câteva zeci de ani în urmă.

   După părerea mea, încrederea asta excesivă în cuplu ca soluție la toate problemele ar trebui să ducă la creșterea numărului de persoane deprimate. Pentru că nu toată lumea își găsește perechea oricât de mult ar căuta-o. Iar cei care credem că am găsit-o - de unde știm că este cu adevărat cea potrivită?

   Probabil că am fost fericit cândva.

59

Lollo

   - Ce-ai spus?

   Capul îmi zvâcnește și simt furnicături în degete. Mă uit fix la soțul meu.

   - Îmi pare rău, Lollo. Eu...

   Max pare nefericit, bâjbâie după cuvinte.

   - Nu era... Jennifer nu era copilul meu, repetă el în cele din urmă.

   Ies din hol, vrând să fug din casă, dar nu reușesc să ajung mai departe de sufragerie și să mă afund într-un colț al canapelei.

   - Nu înțeleg...

   Gândurile mi se învălmășesc, nu reușesc să se formeze.

   - E... Cum poți să spui așa ceva?

   Max se așază ca o bucată de plumb în fotoliu, de cealaltă parte a mesei. Se apleacă în față, își odihnește capul în mâini pentru o clipă înainte de a se îndrepta și de a mă privi în ochi.

   - Sunt steril, Lollo. Știu asta de când aveam 15 ani și am făcut oreion. Medicul care m-a consultat mi-a spus că nu voi putea avea niciodată copii.

   - Dar...

   Max vântură o mână în aer.

   - Ai răbdare.

   Îmi mușc buza superioară cu dinții de jos. Durerea îmi amintește că sunt încă în viață.

   - Aveam de gând să-ți zic, spune Max. Dar niciodată nu s-a ivit momentul potrivit. Și apoi ai început să vorbește despre copii. Când Nina era însărcinată cu Smilla, nu vorbeai despre nimic altceva...

   Oftează. 

   - N-am vrut să te dezamăgesc. Mi-a fost teamă că mă vei părăsi dacă îți spun adevărul.

   - Dar cine...?

   În momentul în care cuvintele îmi ies din gură, îmi dau seama că Max nu știe. Sunt singura care...

   - Habar n-am. Și nu m-am deranjat niciodată să aflu.

   - Dar n-ai fost...

   Mă uit în jos, la genunchi, dar ridic din nou capul, privindu-l pe soțul meu.

   - N-ai fost...

   - Furios că m-ai înșelat? Asta vrei să spui?

   Max se lasă pe spate în fotoliu.

   Eu doar dau din cap, mi-e greu să vorbesc, în timp ce prin minte îmi trece perioada de dinaintea sarcinii. Număr lunile, întrebându-mă cum este posibil așa ceva.

   - Nu.

   Îmi aruncă un zâmbet ironic.

   - De fapt, am fost fericit. N-am fost nevoit să-mi dezvălui secretul. Mă simțeam ca un eșec, de-a dreptul jenat că nu puteam să-ți ofer ceea ce-ți doreai cel mai mult.

   Obrajii mi se încing în timp ce imaginile unei petreceri nebune de Anul Nou mi se conturează pe retină.

   Eram acasă la Malena. Nimeni din gașcă nu avea copii, dar Nina era însărcinată în ultimele luni cu Smilla și probabil că toți am simțit că era ultima noastră șansă de a o face lată.

   Nouă luni mai târziu s-a născut Jennifer.

   - Dar mereu am crezut... Adică, nu trebuie să crezi că eu...

   Gândurile îmi alunecă, îmi scapă.

   - Ești sigur că ești steril?

   Max încuviințează din cap.

   - Sută la sută.

   Degetele nu mă mai ustură, dar durerea de cap este încă acolo. 

   - Nu cred că m-ai mai înșelat de atunci, continuă Max. Bineînțeles că nu pot fi sigur, dar nu mi-am făcut niciodată griji în privința asta. În anul de dinaintea nașteri lui Jennifer, am petrecut ca nebunii și trebuie să recunosc că nici eu n-am fost ușă de biserică. Am considerat că suntem chit când mi-ai spus că ești însărcinată.

   Amintiri reprimate ies la suprafață.

   Îmi amintesc că, după petrecerile sălbatice, eu și Max ne prăvăleam din taxi în fața apartamentului, beți morți și furioși. De îndată ce intram pe ușă, începeam să țipăm unul la altul. De multe ori motivul era că unul dintre noi fusese prea drăguț sau dansase prea mult cu altcineva din grupul de prieteni. Certurile se terminau de obicei cu o partidă de sex de împăcare pe covorul din hol.

   Iar ceea ce s-a întâmplat la acea petrecere de Anul Nou, cu 18 ani în urmă, reușisem de fapt să reprim complet. Cred că ne amintim ceea ce vrem să ne amintim.

   - Eu... Nu știu ce să spun. Asta... Eu...

   Îmi apăs mai tare dinții pe buza superioară. Când se crapă, simt gust de fier.

   Max se ridică și se îndreaptă spre mine.

   - Înțeleg, Lollo.

   Îmi ia o mână într-a lui și o strânge cu putere.

   - După cum ziceam, eram hotărât să nu spun nimic. Nu aveam niciun motiv să o fac, nu-i așa? Acum mi-a scăpat și îmi pare nespus de rău...

   Îmi scutur capul, încercând să-mi fac creierul supraîncărcat să asimileze noile informații. Max mi-a spus că m-a înșelat? Nu reușesc nici măcar să mă supăr din cauza asta.

   Privirea mi se plimbă de-a lungul peretelui din dreapta canapelei. Un perete întreg cu fotografii alb-negru ale familiei mele. Înghit în sec, forțându-mă să reformulez: fotografii alb-negru cu ceea ce cândva a fost familia mea.

   Petrele foto este decorativ și a fost admirat de multă lume. Eu însămi am făcut majoritatea fotografiilor, îmi amintesc că le-am înrămat și le-am aranjat conform sfaturilor dintr-o revistă săptămânală.

   Jennifer, surprinsă în zbor pe plaja din Falsterbo.

   Max pozând în fața Turnului Eiffel, cu ochelari de soare pe frunte și riduri de la râs în colțurile ochilor. Se uită cu dragoste la fotograf. La mine.

   Există o singură fotografie cu noi trei împreună. Agneta a făcut-o la petrecerea aniversară de când a împlinit Max 50 de ani. Eu și Max stăm unul lângă altul. Brațul meu e băgat pe sub al lui și mă sprijin de el ca și cum el ar fi stânca mea în viață. Jennifer stă în fața lui Max. El îi ține o mână pe umăr, iar ea, întoarsă, se uită în sus spre el și zâmbește.

   Acel perete era o mărturie a fericirii familiei noastre. Acum este doar un monument trist pentru tot ceea ce a fost distrus.

   Nu-mi pot reține cuvintele. Îmi stau pe vârful limbii de mult timp, dar mi se părea imposibil să le rostesc cu voce tare. Acum nu mi se mai pare. Toate limitele au fost depășite.

   - Ai abuzat un copil.

   Mă întorc încet spre Max.

   - De unde să știu eu că nu tu ai lovit-o pe Jennifer? Că nu tu ai fost cel care...

   La început, Max nu pare să înțeleagă ce vreau să spun. Dar apoi i se dilată pupilele.

   - La naiba, Lollo.

   Îmi dă drumul la mână.

   - Du-te dracului! Cum poți să gândești așa ceva? Am iubit-o pe Jennifer.

60

Nina

   Mama deschide ușa înainte ca eu să apăs cu degetul pe sonerie și Vilgot se aruncă în brațele bunici sale.

   Sunt neașteptat de emoționată de scena din fața mea. Mama își îndreaptă spatele, îmi întâlnește privirea. Îi văd îngrijorarea din ochi, dar nu vreau să vorbesc despre Fredrik acum, nu în fața copiilor. În schimb, fac un pas înainte și o îmbrățișez.

   - Mulțumim că ne-ați primit de azi.

   - Sunteți întotdeauna bineveniți, Nina. Știi asta.

   Mă uit peste umărul mamei mele, căutând paltonul alb imaculat printre hainele din hol.

   - Unde e Claudia?

   - Sunt la Lund.

   Mama îmi dă drumul și își aranjează bluza.

   - S-au dus să viziteze o fostă colegă de clasă. Poate îți amintești de ea. Darya.

   - Bineînțeles că da.

   Darya Hosseini era o răsfățată. Tatăl ei era avocat, iar mama, medic. Darya purta haine de firmă din cap până-n picioare, avea propriul ei cal și profita de fiecare ocazie pentru a povesti despre călătoriile pe care le făcea împreună cu familia ei.

   Claudia tăcea mai mereu când Darya povestea despre Miami sau cum a schiat în Alpii francezi. Mie-mi venea întotdeauna să spun ceva care să-i închidă gura, dar vacanțele cu rulota în Oland nu se ridicau la aceeași înălțime.

   Părea că Darya simțea mereu nevoia să o facă pe Claudia să se simtă inferioară și nu am înțeles niciodată de ce sora mea o suporta, de ce continua să-și petreacă timpul cu ea. Poate că sora mea s-a folosit de prietenia ei ca de un bilet de intrare într-o viață de care altfel nu s-ar fi putut apropia niciodată.

   - Iau cina acolo diseară, spune mama.

  Îmi scot haina și îl găsesc pe tata în sufragerie. Stă în fotoliul lui preferat, cu picioarele pe taburet și zâmbește până la urechi.

   - Hola, Carolina!

   Sunt la fel de surprinsă de fiecare dată când cineva mă strigă pe numele pe botez. În ultima vreme se întâmplă doar când sunt chemată la dentist sau în alte contexte similare. Tata este singura persoană apropiată mie care refuză cu încăpățânare să-mi spună Nina.

   Îi fac cu mâna, îmi agăț haina într-un cui liber și mă întorc spre mama.

   - Ghinion că am venit chiar când aveai ocazia să te odihnești.

   - Nu e nicio problemă.

   Zâmbetul pare puțin încordat.

   - Mâncăm ceva simplu. Chiftele și cartofi, tuturor le place asta.

   Smilla și Anton intră pe ușă.

   - Salut, strigă tata din fotoliu. Alea nu arată bine.

   Copiii se uită întrebători în jur.

   - Alea.

   Tata arată spre căștile albe care le ies din urechi.

   - Crește ceva acolo.

   Anton nu mișcă niciun mușchi, în timp ce Smilla zâmbește și-și dă ochii peste cap. Vilgot se sparge de râs și se îndreaptă spre sufragerie.

   - Oprește-te, țip eu. Pantofii.

   În holul îngust se simte umezeala și, ca de obicei, am impresia că prezența noastră deranjează.

   Mama și tata duc o viață liniștită, în rutină, unde fiecare lucru își are locul său. E suficient ca familia mea numeroasă și zgomotoasă să treacă pragul pentru ca rutina să fie complet dată peste cap.

   Cel puțin de data asta nu suntem primii care să provoace haos. Familia Claudiei ne-a luat-o înainte.

   Poate că Pauline este un copil bine crescut și de nota 10, dar se poate vedea pe unde a trecut. O păpușă goală stă în cap, într-una dintre cizmele de cauciuc ale tatei, iar în mijlocul podelei se află o carte deschisă cu Pippi, pe care mama n-a avut timp s-o pună deoparte.

   Tata hotărăște să-l scoată pe Vilgot afară după cină, după două pahare de lapte ciobite și după o pată mare de gem de afine pe fața de masă. Smilla și Anton fug de îndată ce își pun farfuriile în mașina de spălat vase, iar azi îi las în pace.

   Conform tradiției, eu și mama rămânem singure în bucătărie.

   Tata păstrează întotdeauna o distanță sigură față de aragaz, și asta din vina mamei. Ea crede că el îi stă în cale și îl alungă dacă încearcă să se apropie. Dar Fredrik se simte la fel de bine ca mine în bucătărie; doar aici, cu părinții mei, se înhăitează cu tata și devine un porc nesimțit.

   Claudia, la fel ca tata, reușește întotdeauna să evite treburile bucătăriei. Se fofilează, scapă precum o nenorocită de anghilă alunecoas. Mai întâi era prea mică, apoi... Apoi a continuat așa din inerție.

   Mama pune resturile de mâncare în recipiente de plastic. Scoate o bandă adezivă de congelator, scrie cu un marker negru și lipește banda pe capace. CHIFT+CART 1P. Eu spăl oalele și tigăile, iar cu un prosop de vase mototolit șterg ce nu încape în uscător.

   Trebăluim în tăcere. Îmi dau seama că mama este pe cale să explodeze de curiozitate, așteptând o explicație pentru venirea noastră grăbită. Și bineînțeles că trebuie să-i spun. Singura întrebare e ce să-i spun.

   Cu câteva ore în urmă, aș fi fost gata să înaintez divorțul. Dar, cu cât ne-am îndepărtat mai mult de Malmo, cu atât mi s-au accentuat îndoielile. O senzație de disconfort în stomac s-a transformat în crampe. Încă mă doare stomacul.

   Cum am putut să las un bolnav singur? Cum am putut fi atât de dură cu Fredrik, când el nu se simte bine?

   Și dacă are de gând să se sinucidă?

   Dar nu, e imposibil. Ar fi trebuit să observ asta. Fredrik e întors pe dos și încrâncenat de multă vreme. Nu este deprimat.

   Dar apoi îmi vine în minte ce-a spus Malena când am discutat despre dispariția lui Jennifer, la începutul săptămânii. Despre faptul că nu există un anumit tip de oameni predispuși la sinucidere. Și că adesea oamenii nu vorbesc despre problemele lor.

   La cină, am menționat ce s-a întâmplat, dar, din fericire, părinții mei au avut bunul-simț de a nu intra în detalii în prezența lui Vilgot. Știe că Jennifer a murit, dar nimic mai mult. Smilla rezistă ținându-se doar de un fir, iar cu Anton abia am apucat să vorbsc.

   La naiba, Fredrik! De ce naiba a cedat taman când Jennifer a dispărut și a murit?

   Vreau să fiu alături de copiii mei în aceste momente. Vreau să fiu prezentă când ei suferă și jelesc, să le răspund la întrebări, să le dau răspunsuri potrivite. Fredrik și sănătatea lui îmi stau în cale.

   Șterg un alt platou, urmărind-o pe mama cum caută în dulap alte capace de plastic. E mai adusă de spate decât ultima dată când ne-am văzut, ochii îi sunt mai obosiți. Dar poate că este așa doar în imaginația mea. Poate că proiectez propria mea stare asupra ei.

   - Ne-am certat, spun în cele din urmă.

   Mama apasă un capac până când se aude un clic, apoi se întoarce spre mine.

   - Din ce motiv? întreabă ea.

   - Fredrik nu se simte bine, răspund. Așa cum spuneam zilele trecute...

   - S-a înrăutățit?

   - Eu cred că da. Dar el refuză să vadă cât de rău e, refuză să se ducă la doctor. Mai am puțin și o iau razna! Nu mai reușesc să vorbesc cu el.

   Mama primește un scurt rezumat al situației, iar când termin, mă privește îngrozită.

   - Nu sună bine deloc, Nina. A fost oare o decizie înțeleaptă să-l lași singur, când este atât de bolnav?

   Mă uit fix la ea.

   - Dar nu vrea niciun ajutor! Ce contează unde mă aflu, dacă nu vrea să stea de vorbă cu mine?

   - Poate că nu. Dar m-am gândit...

   Mama ezită înainte de a continua.

   - M-am gândit mai ales că... Dacă s-ar îmbolnăvi din nou atât de grav...

   - E doar vina lui.

   Trântesc ușa vitrinei și aud chinchet de sticlă înăuntru.

   - De ce nu-l suni diseară? sugerează mama.

   - Da. Sau ar putea să mă sune el.

   Mama ridică din sprâncene.

   - Fredrik este bolnav.

   Nu știu dacă își spune cuvântul moartea lui Jennifer sau grija pentru soțul meu. Probabil că e o combinație.

   - Dar cu mine cum rămâne?

   Vocea mi se stinge și ochii mi se umplu de lacrimi.

   - Nu înțelege nimeni cum mă simt eu? Jennifer e moartă! Copiii mei sunt disperați, iar soțul meu a luat-o razna sau pe-aproape.

   Mă prăbușesc pe un scaun din bucătărie.

   - Nu mai rezist.

   În cameră se lasă tăcerea. Ca atunci când marea se liniștește după o furtună violentă.

   O mână caldă se așază pe umărul meu.

   - O să vezi că totul va fi bine.

   - Dar cum?

   Vocea mea este plângăcioasă și mă simt teleportată în timp acum vreo 40 de ani. Aceeași bucătărie, aceeași fetiță, acceași mamă.

   Îmi cuprinde umărul.

   - Nu putem schimba ceea ce i s-a întâmplat lui Jennifer. Dar sunt sigură că ți-ar prinde bine câteva ore de odihnă.

   - Dar Fredrik... Ai spus...

   - Du-te și întinde-te la noi în dormitor.

   Mama îmi dă drumul și se îndreaptă spre chiuvetă.

   - Îți promit că-i țin departe pe copii. După ce te odihnești, bem împreună un ceai. Avem și plăcintă proaspătă cu migdale.

   Zâmbește blând.

   - Ce părere ai?

   Ceaiul și plăcinta nu-mi pot rezolva problemele, dar odihna, preferabil câteva ore de somn, n-ar strica.

   - Mulțumesc, spun eu. E bine așa.

61

Fredrik

   Probabil că am adormit, pentru că muzica mă face să tresar în fotoliu.

   La început nu înțeleg de unde vine sunetul. Întorc încet capul, căutând sursa zgomotului.

   În cele din urmă îmi dau seama că muzica vine de la telefon. Dar constatarea nu mă relaxează. Dimpotrivă. Inima îmi bate cu putere, mă aplec peste masă și citesc pe ecran.

   Nu recunosc numărul și cred că e de la poliție. Au mobilul lui Jennifer. Au citit conținutul aplicațiilor și mesajelor ei din noaptea de Anul Nou. Jennifer n-ar fi fost Jennifer dacă n-ar fi răspândit minciuni despre mine în timp ce era în autobuz către Klagshamn.

   Sau poate că este vorba despre haină. E posibil ca un agent de pază să mă fi văzut la Elisedal și să fi notat numărul mașinii. E posibil ca cineva să fi căutat în container și să fi făcut legătura între haină și bărbatul care se plimba cu mașina prin zona industrială în miez de noapte.

   S-a terminat acum.

   Piesa începe din nou, volumul crește cu o treaptă. Privesc năuc ecranul, fără să îndrăznesc să ating telefonul.

   Apoi îmi pică fisa: dacă poliția ar bănui că am fost implicat în moartea lui Jennifer, n-ar suna mai întâi, nu-i așa? Din contră, ar trebui să vină aici și să mă ia ca din oală.

   Așa că mă hotărăsc să răspund.

   Telefonul e alunecos, îmi scapă din mână de două ori înainte să reușesc să-l prind.

   - Alo?

   Îmi dreg glasul.

   - Cine e?

   - Bună, Fredrik. Sunt Lollo.

   Înghit în sec.

   - Lollo?

   - Da, eu sunt.

   Pare iritată.

   - Putem să ne vedem? Trebuie să vorbim. Față în față.

   Mâna care ține mobilul zvâcnește către ureche.

   - Să vorbim?

   Gura mi-e uscată ca hârtia de șmirgel. Îmi umezesc buzele cu limba, simt gustul acru al whiskyului.

   - De ce?

   - Nu vreau să deschid subiectul la telefon. Putem să ne vedem în oraș?

   Închid ochii, încercând să fac camera să nu se mai învârtă, dar e și mai rău acum. Așa că îi deschid din nou.

   - În oraș?

   Lollo oftează.

   - Da, sau oriunde altundeva. Vreau doar să vorbesc cu tine, Fredrik.

   - Nina a luat mașina. E în Hoor... Eu nu mă simt prea bine, mi-e...

   - Copiii sunt cu Nina? mă întrerupe Lollo.

   - Da.

   - Atunci, vin la tine.

   Nu.

   Nu!

   NU.

   - Nu știu, Lollo, eu...

   - Fredrik, e ceva important. Sunt deja în mașină și pot să ajung la tine în 20 de minute, bine?

   Apelul se încheie în secunda următoare, iar eu rămân cu telefonul în mână.

   Ce Dumnezeu poate fi atât de important, încât Lollo să vină să mă vadă la o zi după ce fiica ei a fost găsită moartă?

   Trebuie să aibă de-a face cu Jennifer. Poate că Lollo a găsit dovezi. Un jurnal. O scrisoare care nu fost trimisă niciodată. Vrea să mă facă să mărturisesc.

   Deschid cu greu jurnalul de apeluri de pe telefon. Apăs numărul din capul listei, aud cum sună și aștept.

   Niciun răspuns. La naiba!

   Inima îmi bate cu putere. Mă uit prin cameră ca și cum soluția la problemele mele s-ar putea afla pe undeva pe-aici. Degeaba.

   Mă ridic în grabă, mă clatin pe picioare și încerc să-mi amintesc exact câte pahare de Laphroaig am băut înainte de a ațipi. Trei? Poate patru.

   Capul îmi pulsează și amețeala mă obligă să mă așez înapoi în fotoliu.

62

Lollo

   Resping apelul și îmi arunc telefonul pe scaunul din dreapta. Îmi sprijin capul de tetieră.

   Noile informații eclipsează orice altceva. Îmi dau seama că e ceva temporar, doar o modalitate de a-mi muta atenția de la ceva teribil la ceva mai ușor de gestionat. Dar mă las dusă de val. Nu vreau să mă gândesc la moarte.

   Conduc de parcă aș fi în transă. Accelerez, frânez, semnalizez. Douăzeci de minute mai târziu, Mini Cooperul meu se află pe aleea familiei Andersson. Închid portiera cu zgomot și alerg pe dalele denivelate spre ușa din față.

   Casa pare pustie și ezit, uitându-mă în jur. S-a lăsat întunericul, iar în celelalte case strălucesc sfeșnicele și stelele de Advent. În spatele perdelelor de la o fereastră de peste drum pot distinge siluetele a două persoane. În fața unei case, doi copii se joacă cu un câine.

   În casa familiei Andersson nu există niciun semn de viață. Fereastra bucătăriei este întunecată, dar văd o lumină slabă care vine probabil de la o lampă aflată undeva înăuntru, poate în sufragerie.

   Apăs pe butonul soneriei și aud un sunet strident de cealaltă parte a ușii scorojite. Nu-mi vine să cred că încă n-au înlocuit-o. De cât timp locuiesc aici? De 18 ani? Ar fi putut măcar s-o vopsească din nou.

   Apăs din nou butonul de plastic, dar nu se întâmplă nimic. Sunt pe cale să-mi scot telefonul din geantă când din casă se aude un zgomot slab. În scurt timp, ușa se deschide și dezvăluie un spațiu îngust și întunecat. Îmi bag capul înăuntru și trag aer în piept.

   - Isuse Hrisoase, Fredrik. Ce-i cu itne?

   Zâmbește ironic.

   - Nimic deosebit.

   Nu cred că l-am văzut vreodată pe Fredrik într-o asemenea stare, nici măcar atunci când era mahmur după petrecerile noastre nebune din vremurile bune.

   - Ești bolnav?

   Fredrik dă din cap că nu.

   - Nu, sunt doar un pic obosit...

   Stă în picioare în întuneric, își trece o mână prin păr și repetă mișcarea de mai multe ori, ca și cum ar avea un tic. Chipul palid îi e acoperit de o barbă închisă la culoare, care e puțin prea lungă pentru a fi atractivă. Pleoapele îi sunt căzute.

   Primul meu impuls e să mă întorc pe călcâie și să fug la mașină. Dar, dacă tot sunt aici și cine știe când voi mai avea ocazia să vorbesc cu Fredrik între patru ochi, ar fi bine să dăm cărțile pe față.

   - Pot să intru?

   - Lollo, eu...

   Se clatină și se apucă de catul ușii.

   - Sunt obosit. Foarte obosit.

   Mă uit fix la el.

   - Nu ești singurul.

   - Îmi pare rău.

   Fredrik trage ușa și face un pas înapoi.

   - Să mergem, Lollo. Îmi... Îmi pare atât de rău. Nu știu ce să spun...

   - Mulțumesc.

   Pășesc în hol, îmi agăț haina într-un cui sub raftul de pălării și mă întorc.

   - Nu trebuie să mai spui nimic. Îmi faci o cafea?

   Urcăm treapta și intrăm în bucătărie. Mă așez la masă în timp ce Fredrik se duce la aparatul de cafea. Stă în picioare cu cafetiera în mână, clătindându-se rău.

   - Ai băut?

   - Doar un pic de whisky. Dar acum nu prea țin la băutură. Eu...

   Fredrik își pierde șirul gândurilor, iar eu mă ridic și îi smulg cafetiera din mână.

   - Stai jos.

   Se așază obedient pe scaunul din bucătărie în timp ce eu deschid robinetul și măsor 4 căni de apă. Scot filtrul, împăturesc marginile și îl împing în pâlnie. În dulapul de deasupra aragazului se află cutia de tablă cu cafea de la Zoegas.

   În bucătăria asta mă simt aproape ca acasă, mă descurc să găsesc cam tot ce e nevoie, după atâtea întâlniri la cafele și petreceri care au avut loc aici. Cu toate astea, să mă aflu singură aici față în față cu Fredrik este o experiență nouă.

   - Lollo, spune Fredrik cu o ascuțime bruscă în glas.

   Mă întorc.

   - Ce cauți aici?

   Pornesc aparatul de cafea și mă îndrept spre masă. Trag scaunul din fața lui și mă așez.

   - Trebuie să-ți povestesc ceva.

   Se uită la mine întrebător. Inima îmi accelerează.

   - Îți amintești... rostesc eu timid. Îți amintești petrecerea de Anul Nou de la Malena? Cea din anul de dinaintea nașterii Smillei și a lui Jennifer?

   La început, privirea lui Fredrik e complet goală, ca și cum nu și-ar aminti cine este Malena. Dar apoi se dezmeticește și începe să-și treacă din nou mâna prin păr.

   - Vrei să spui când... Când noi doi...

   Încuviințez din cap și mă uit la figura tristă din fața mea.

   Cum l-am putut găsit atrăgător? Măcar mi s-a părut atrăgător? Sau am vrut doar să-l necăjesc pe Max?

   În acel an, eram un grup mare care sărbătorea Anul Nou acasă la Malena, vreo 20 de persoane. Eu și Fredrik am stat unul lângă celălalt în timpul cinei și el tot spunea cât de plictisitoare devenise Nina în timpul sarcinii.

   La început s-a plâns doar că era obosită, dar apoi a început să se vaite de faptul că nu fac niciodată sex. O clipă mai târziu am simțit o mână pe coapsa mea.

   La început, mi s-a tăiat respirația. Ce făcea? Lui Fredrik nu-i stătea deloc în fire să pipăie pe cineva așa, iar prima mea reacție a fost să-i trag una. Dar în momentul următor l-am văzut pe Max flirtând cu una dintre prietenele singure ale Malenei și am decis imediat să-i răspund cu aceeași monedă.

   Cu cât beam mai mult, cu atât avansurile lui Fredrik deveneau mai îndrăznețe. În cele din urmă, am ajuns în baie.

   Mi-e teamă că nu mă pot disculpa, amândoi ne-am pierdut judecata. Nu cred că vreunul dintre noi a plănuit să meargă până la capăt. Îmi amintesc că Fredrik, chiar înainte de a se întâmpla, a bâiguit că poate nu ar trebui s-o facem. Dar eu deja mă hotărâsem.

   Ne-am dezmeticit în momentul în care a ieșit din mine. Mi-a fost rușine, totul mi s-a părut fără rost și complet greșit. Ne-am promis unul altuia că nu vom spune nimănui nimic despre ceea ce tocmai se întâmplase. Apoi am ieșit din baie pe rând, la distanță de câteva minute.

   La miezul nopții, Max a fost de acord să încercăm să avem un copil. Cred că amândoi aveam remușcări după flirturile de la cină și, într-un acces de sentimentalism de Anul Nou, a cedat.

   Către dimineață am făcut sex și când, câteva săptămâni mai târziu, s-a dovedit că eram însărcinată, mi-am spus că nu era posibil ca acel copil să fie al lui Fredrik. Din câte îmi aminteam, fusesem atenți.

   - Fredrik... Nu e momentul potrivit să-ți spun asta. Dar m-am gândit că ar trebui să știi...

   Se uită la mine fără să înțeleagă, își trece mâna prin păr.

   Respir adânc și iau taurul de coarne.

   - Jennifer era fiica ta.

63

Fredrik

   Creierul meu marinat în whisky are probleme în a înțelege ce spune Lollo.

   E prea mult. Prea de neînțeles. Prea dureros.

   - N-ai de gând să spui nimic?

   Se uită la mine cu ochii plini de lacrimi.

   Clipesc, încercând să înțeleg. Îmi dau seama că orice aș spune va fi greșit.

   - Spune ceva, repetă Lollo.

   Nu-i pot întâlni privirea, îmi întorc în grabă capul și mă uit pe fereastra bucătăriei.

   Ceea ce văd afară nusunt felinarele, casele identice sau sfeșnicele de la ferestrele vecinilor. În schimb, văd crâmpeie de imagini din ajunul Sânzienelor: zâmbetul lui Jennifer, părul căzut peste un ochi, pistruii, sânii... care devin brusc sânii lui Lollo într-o baie, undeva, cu mult timp în urmă. Transpirație, dorință, corpul ei cald lipit de corpul meu.

   Of, Doamne!

   Greața îmi frământă stomacul, se încolăcește ca un șarpe negru și gros. Încerc să respir calm, încerc să alung toate gândurile. Dar ele nu vor să dispară. Își forțează intrarea, își forțează ieșirea. Se împing și se izbesc, ocupă spațiu și îmi umplu capul.

   În clipa următoare, pe retina mea apare noaptea de Anul Nou. Văd silueta șovăitoare a lui Jennifer pe drumul îngust. Ceața, ploaia.

   Strâng pleoapele, incapabil să opresc noile imagini care se adună peste cele vechi. Haina îmbibată și apa neagră din cariera de calcar.

   Inima îmi bate cu putere. Mă ridic grăbit de pe scaun.

   - Îmi pare rău.

   Lollo se încruntă.

   - Ce-ai spus?

   Sunt la fel de dornic să știu ca ea. Cine și-a cerut scuze?

   - Ce-ai spus? repetă ea.

   Știu că ar trebui să tac, dar acum este imposibil să opresc cuvintele. Îmi cresc în gât, simt că mă sufoc.

   - N-am vrut să fac asta.

   Privirea lui Lollo nu mai e întrebătoare, ci șovăitoare, poate suspicioasă.

   - Ce vrei să spui?

   O voce mică din interiorul meu încearcă să mă oprească, amintindu-mi că această cursă nu s-a terminat încă. Dar vocea este prea slabă. Pulsul îmi bate cu furie, înecând tot restul.

   - Îmi pare rău, Lollo. Ar fi trebuit să-ți spun, dar...

   Mă afund pe scaunul pe care stăteam adineauri, sprijinindu-mi capul în mâini.

   - Fredrik.

   Acum Lollo se ridică în picioare.

   - Ce tot vorbești acolo?

   Când rămân tăcut, dă cu pumnul în blatul mesei.

   - La naiba, răspunde-mi!

   Dumnezeule, dacă exiști, ajută-mă acum. Îndrăznește și arată-te!

   - Fredrik?

   Îmi dau mâinile la o parte și o privesc pe Lollo.

   Louise Wiksell, cea mai bună prietenă a soției mele și prietenă de familie de mai bine de jumătate de viață. Femeia asta, de obicei atât de controlată, s-a transformat. Părul îi atârnă, hainele îi sunt șifonate. Iar în ochii ei se citește un abis de disperare.

   - Ar fi trebuit să merg după ea, bâigui. Nu trebuia să o las singură.

   În fundal, aparatul de cafea scoate un șuierat. O să iau niște căni în curând. Poate că ar trebui să iau și niște lapte.

   - Despre ce vorbești, întreabă Lollo. Nina?

   - Nu, eu... M-a sunat în ajunul Anului Nou și am intrat în panică, n-am vrut să...

   - Stai puțin.

   Lollo face un pas spre mine.

   - Vorbești despre Jennifer?

   O oboseală imensă pune stăpânire pe corpul meu. Aș vrea să mă întind. Doar să stau perfect nemișcat și să nu mai spun niciodată vreun cuvânt nimănui. Totuși, sunt în stare să mai rostesc unul.

   - Da.

   Lollo se holbează la mine.

   - Dar ce...? De ce te-a sunat? Ce-a spus? Ce...

   - Voia să vorbească, o întrerup. Jennifer era dezamăgită de mine și voia să vorbească.

   Văd confuzia de pe fața lui Lollo, văd cum încearcă cu disperare să pună frazele mele dezarticulate într-un context inteligibil. Ochii îi zvâcnesc. Se uită la mine, la ușa de la intrare și apoi din nou la mine.

   Dintr-odată, ochii i se dilată, pupilele îi sunt atât de mari, încât ochii ei albaștri par negri.

   - Tu ai fost? suspină ea. Tu ai omorât-o pe Jennifer?

   Nu! Nu, nu am omorât-o eu, vreau să urlu.

   Dar am făcut-o.

   Mi-am ucis propria fiică.

   - Ascultă, Lollo. A căzut. Am încercat s-o ajut să se ridice, dar...

   Lollo se uită în jur, își găsește poșeta și o smulge de pe jos.

   - Sun la poliție acum.

   Vocea ei e stridentă. Scormonește frenetic în geantă cu o mână, fără să-și ia ochii de la mine.

   - Auzi? Sun acum!

   Se îndepărtează de masă, de parcă s-ar teme că o să sar la atac.

   De parcă aș fi un criminal.

.............................................