..............................................
4-7
Jennifer a fost întotdeauna independentă în ceea ce privește școala. A progresat ușor la toate materiile, cu excepția matematicii.
...............................................Jennifer a fost întotdeauna independentă în ceea ce privește școala. A progresat ușor la toate materiile, cu excepția matematicii.
E deșteaptă, pare să aibă o memorie oarecum fotografică și încă din clasa întâi se plângea de prietenii ei grei de cap. Cea mai mare provocare pentru profesorii lui Jennifer a fost să-i rețină atenția. Școala a fost o grijă doar în perioadele în care se plictisea.
În școala primară, unii profesori au afirmat că Jennifer avea probleme de disciplină și că își învăța colegii să facă prostii. Dar profesorii au tăcut atunci când s-a dovedit că metoda lui de predare era cea care dăea greș, că nu reușiseră să îi da sarcini suficient de stimulante.
De multe ori a trebuit să particip la ședințe de dezvoltare și să explic situația unor profesori care se lamentau că Jennifer e dificilă.
E tipic pentru școala din ziua de azi ca doar cei cu performanțe slabe să primească atenție și sprijin, iar cei care sunt fruntași să fie împiedicați să se dezvolte.
Dar de când Jennifer a început liceul, nu am mai primit nicio plângere. Cred că, în sfârșit, metoda de predare i se potrivește. Poate chiar o motivează.
Printre e-mailurile de la școală se află reclame de la unele magazine online de unde Jennifer obișnuiește să comande haine.
Când a împlinit 16 ani, am decis să-și facă cumpărăturile online, fără ca noi să ne amestecăm. Întotdeauna izbucnea vreo ceartă când eu sau Max voiam să ajutăm, mai ales pentru că Max îi contesta adesea alegerile. Soțului meu îi plac luxul și gadgeturile, dar este atent și la preț.
Pe Jennifer nu prea o interesa cât costă lucrurile. În primul an, o dată la două săptămâni făcea cumpărături peste posibilitățile ei, dar probabil că prelegerile lui Max au folosit la ceva, pentru că, iată, a trecut mult de când a trebuit să intervenim și să plătim vreo factură.
Când Chanel intră lipăind în cameră, încremenesc, realizând că sunt foarte tensionată. Ca și cum ceea ce fac e greșit. Și știu că Jennifer ar înnebuni dacă ar ști că mă uit prin e-mailurile ei.
- Îmi pare rău, draga mea, șoptesc.
În același timp, observ un singur document Word în colțul din dreapta al computerului.
Documentul se numește Diverse, dar ceva îmi spune că denumirea nu are nicio legătură cu conținutul său real. Fac dublu click și îmi dau seama imediat că instinctul m-a îndrumat în direcția corectă. Mi se ridică părul de pe ceafă când titlul apare pe ecran.
Pentru tine.
Cu siguranță astea nu sunt însemnări de jurnal, cel puțin nu așa cum îmi imaginez eu că ar trebui să arate un jurnal. Fiecare fragment de text e legat de o dată, dar nu există indicii despre ceea ce a făcut Jennifer în ziua respectivă. Mai degrabă arată ca niște poezii. Complet neașteptat.
5/7 2018
Aerul era electric.
Ai observat?
Trebuie să fi observat.
Mâinile tale.
Vreau să le simt pe corpul meu.
Din nou.
Cuvintele de pe ecran mă jenează. Și mă rușinează. N-ar trebui ca ochii mei să vadă așa ceva. Dar mă forțez să citesc mai departe, derulez până la ultima pagină.
28/12 2018
Te iubesc.
Te urăsc.
Dar mă urăsc mai mult pe mine.
Ultima notă îmi lasă un nod greu în stomac.
Oare despre Ali scrie? E Jennifer îndrăgostită de el și nefericită din cauza asta? Poate că sunt doar gândurile tipice ale unei adolescente care tânjește după adevărata dragoste.
Nu contează. Poeziile nu mă ajută să avansez, nu-mi indică unde se află ea acum. Închid documentul și studiez paginile deschise în browser.
Jennifer s-a uitat la un serial pe Netflix și s-a oprit la mijloc. Apoi s-a uitat și mai mult pe YouTube. Pisicuțe drăguțe.
Pe ultima pagină scrie Facebook. Jennifer e pe Facebook?
Îmi amintesc că acum mulți ani chiar eu am ajutat-o să-și facă cont. Asta era înainte să împlinească 13 ani, dar am mințit în legătură cu vârsta și i-am modificat poza de profil, și i-am cerut în schimb să-mi accepte prietenia. Am vrut să fiu prietenă cu ea ca să pot urmări ce face.
Din fericire, Jennifer nu a făcut nimic pe Facebook. Părea interesată doar să citească despre ce postau alții. Câțiva ani mai târziu, când Instagram a devenit popular, a renunțat complet la Facebook, spunând că e pentru cei în vârstă.
Dar se pare că s-a întors. Fac click pe fereastra deschisă și tresar.
Imaginea de profil arată o tânără de la brâu în sus. Sânii îi sunt strânși și împinși în sus, aproape că sar din topul minuscul. Buzele sunt roții ca sângele și întredeschise, iar pleoapele sunt machiate exagerat și pe jumătate închise. Femeia arată ca o actriță porno. Ca o actriță porno de mâna a doua.
Dar nu există niciun dubiu. În fotografie este fiica mea. E Jennifer. Imaginea de fundal e un colaj de dantelă neagră și trandafiri roșii.
Jennifer Wicked
Ce-i asta? Îmi vâjâie capul în timp ce parcurg postările. Nu sunt multe. Văd că poza de profil a fost postată cândva în septembrie. Imaginea de fundal a fost schimbată de Jennifer Wicked la începutul lunii octombrie, în același timp cu publicarea unei liste de prețuri.
Citesc prima postare de pe pagină și înghit în sec.
Ce e asta?
Pulsul îmi crește în timp ce privirea îmi sare de la poza de profil la text și înapoi.
Nu sunt tâmpită. Bineînțeles că înțeleg exact ce văd, dar e imposibil să asimilez. Creierul meu refuză să accepte informațiile, încercând să găsească explicații. Mai presus de toate, încercacă să găsească explicații în exterior.
Cineva trebuie să o fi ademenit pe Jennifer! Nu putea să posteze asta de bună voie.
Sâni 250 kr*
Corp complet 500 kr
Film 1000 kr
*coroane suedeze
Mă cuprinde o greață violentă. Mă uit în jur, simțind nevoia bruscă de a ascunde ceea ce se află pe ecran. Cine a văzut asta? Pagina e publică?
Văd setările și îmi dau seama rapid că nu. Pagina e, din fericire, privată. Jennifer Wicker are doar vreo 40 de prieteni și dau imediat click, uitându-mă rapid prin toată lista. Toți prietenii sunt bărbați, dar nu-l recunosc pe niciunul.
Faptul că sunt acolo înseamnă că Jennifer le-a aprobat cererile de prietenie, dar nu pare să fi existat vreo activitate pe pagină. Nu există like-uri, nici sub poza de profil, nici sub poza de fundal. Și nimeni nu a postat niciun comentariu.
Ciudat.
Gândurile mi se învălmășesc, încerc să înțeleg. Ar putea fi o glumă? Glumește cu prietenii ei?
Mă calmez. Asta trebuie să fie. Glumește. Nu poate fi adevărat. Dacă stau să mă gândesc mai bine, ar fi tipic pentru Jennifer să zică în treacăt că se expune online și să se prefacă că merge până la capăt. Și-ar putea crea un profil pe Facebook cu o listă de prețuri și mai știu eu ce doar ca să provoace.
Fiica noastră a reprezentat întotdeauna o provocare, datorită curiozității, încăpățânării și dorinței de a testa limitele - pe ale ei și pe ale celorlalți. Cred că astea sunt trăsături de caracter pozitive. Curiozitatea, încăpățânarea și un pic de bun-simț o vor duce departe în viață.
Pe mine mă provoacă mai mult oamenii care nu îndrăznesc. Sunt foarte mulți oameni care trăiesc în amărăciune din cauza vieților lor plicticoase, dar în același timp sunt prea lași să încerce ceva nou. Nu poți să te plângi dacă nu încerci să te schimbi.
De-a lungul anilor, au existat persoane care au fost de părere că Jennifer a mers prea departe. De multe ori ni s-a spus că e nechibzuită.
Un părinte al unei fete din echipa de fotbal a susținut chiar că Jennifer e nemiloasă, că nu are empatie. Atât Nina, cât și Malena au sugerat în câteva rânduri că o fi bolnavă, lăsând să se înțeleagă că ar trebui să îi facem niște investigații medicale.
Nu pot să cred că adulții pot spune astfel de lucruri despre un copil. Ce acuzații nedrepte!
Jennifer este o fată care își ține capul sus și cae îndrăznește să meargă pe drumul ei. Întotdeauna a fost așa. Și oare nu așa vrem să ne creștem fetele? Oare nu ne învață și școala să privim către viitor, să dăm din coate și să avem încredere în noi înșine?
Jennifer nu a fost niciodată adepta jumătăților de măsură și cred că observațiile Ninei și ale Malenei provind, în esență, din gelozie. În timp ce Jennifer e pe picioarele ei și poate avea grijă de ea însăși, copiii lor sunt atât de cocoloșiți, încât abia se pot șterge la fund fără ajutor.
Îmi mult atenția înapoi la pagina de Facebook.
Când privirea seducătoare a lui Jennifer Wicked o întâlnește pe a mea, trebuie să mă uit în altă parte. Nu pot suporta să o văd pe fiica mea în halul ăsta. Curiozitatea poate fi o calitate, dar de data asta Jennifer a întrecut măsura.
Când privirea seducătoare a lui Jennifer Wicked o întâlnește pe a mea, trebuie să mă uit în altă parte. Nu pot suporta să o văd pe fiica mea în halul ăsta. Curiozitatea poate fi o calitate, dar de data asta Jennifer a întrecut măsura.
- De ce ne faci asta? întreb în șoaptă. Și de ce-ți faci ție înseți asta?
Încă o dată îmi spun că pagina trebuie să fie o glumă. Treptat, se conturează o concluzie: pagina trebuie ștearsă.
Dau repede click pe setări. Din moment ce sunt conectată pe profilul lui Jennifer Wicked, ar trebui să fie ușor să o șterg.
Mica săgeată se plimbă pe ecran, iar la secțiunea Gestionare cont găsesc un loc unde pot selecta Solicită ștergerea contului. Dar în momentul următor îmi dau seama că se referă la situațiile în care titularul contului a decedat. Degetele mele se ridică de pe tastatură.
A decedat.
Închid din nou ochii, având sentimentul că, dacă mai citesc cuvintele încă o dată, ele vor deveni realitate.
După câteva respirații adânci, mă forțez să deschid ochii, să mă uit peste textul cu litere mici și să găsesc un loc unde deținătorii vii de conturi le pot dezactiva. Dar, aparent, unele informații vor rămâne în continuare, cum ar fi prietenii și mesajele.
La naiba! E deci complet imposibil să dispari de pe Facebook?
Fac o analiză rapidă și, în cele din urmă, decid să-l dezactivez. Dacă dezactivez contul și apoi șterg istoricul bowserului, ar trebui cel puțin să le îngreunez misiunea polițiștilor. Nimeni nu va căuta un cont de Facebook sub numele de Jennifer Wicked. O vor căuta pe Jennifer Wicksell. Iar în vechiul cont nu vor fi prea multe de găsit.
Îmi mult cursorul pe ecran și sunt pe punctul de a face click pe căsuța din dreapta, când telefonul mobil începe să sune. E lângă mine pe pat și răspund ca în transă, fără să verific cine sună.
- Bună, sunt Lina Torrero, anchetator la Poliția din Malmo.
Mi se scurge tot sângele din cap și patul se clatină.
- Din păcate, nu avem vești despre Jennifer, spune femeia. Soțul dumneavoastră a fost informat mai devreme, dar acum nu răspunde. Am vrut doar să mă asigur că este cineva acasă. Trebuie să împrumutăm computerullui Jennifer.
- Computerul?
Vocea mea e subțire și șovăitoare.
- Sigur are un computer, nu? întreabă Lina Torrero.
- Da, înghit eu în sec. Da, sigur. Sigur că are.
- Bine. Atunci, unul dintre colegii mei va trecepe acolo diseară și-l va ridica.
Aici se încheie conversația.
Las telefonul jos și mă uit la ecranul computerului din fața mea. Este ora 18.28. Timpul a zburat în ultima oră.
Dar unde e Max? Ar fi trebuit să fie acasă până acum. Și de ce nu răspunde când sună poliția?
Poate că este în mașină. Lui Max nu i-a păsat niciodată că este interzis să vorbești la telefon când ești la volan, dar nici nu ar fi neobișnuit pentru el să ignore un apel.
Mă uit din nou la cifre, doar ca să mă asigur că nu am greșit ora. În același timp, observ simbolul roși mic din colțul dreapta sus al ferestrei de Facebook.
Jennifer Wicked are 3 mesaje necitite.
33
Fredirk
Două bătăi ușoare și ușa se deschide. Se apropie niște pași.
Salteaua scârțâie când Smilla se așază pe marginea patului. Deschid ochii și văd profilul fiicei mele conturat pe fundalul luminii puternice din hol. Nasul ei mic - mai mare decât atunci când s-a născut, dar tot foarte mic - și obraji rotunzi. Uneori, trăsăturile Smillei de când era bebeluș sunt mai mult decât evidente la cea care a devenit aproape femeie. Astăzi, chestia asta mă face să lăcrimez.
- Ne pregătim să mâncăm, spune ea. Vii și tu?
- Nu chiar acum. Mai stau puțin.
De fapt, mi s-a făcut destul de foame, dar să stau la masă cu restul familiei o seară întreagă pare mult prea istovitor.
- Cum te simți? întreabă Smilla.
Pare îngrijorată.
- Mi-e puțin rău. O să-mi treacă.
- Dar vii cu noi la bunici?
- La bunici?
- Da.
Smilla își dă ochii peste cap.
- La părinții mamei.
Caut febril în memorie.
- Hm... Când...?
Smilla se uită fix la mine.
- Hai, tată, pe bune. Mergem sâmbătă.
- Ah, la cină.
Întotdeaua de Bobotează luăm cina la părinții Ninei. Locuiesc nu departe de Malmo, în Hoor, dar de obicei rămânem peste noapte și apoi dăm o tură până la Grădina Zoologică Skane înainte să ne întoarcem acasă. E o tradiție care a început când Smlla era mică și care a fost reluată când a venit pe lume Vilgot. În acest an, Pauline va fi cea mai mică dintre toți.
Greața îmi revine cu putere doar la gândul de a petrece 24 de ori cu socrii și cu familia Claudiei.
Nu am nimic împotriva socrilor mei. Sunt oameni simpli și buni. Doar că nu pot să-i privesc în ochi.
Nici sora mai mică a Ninei nu este o persoană rea. Dar face parte, cu sigurnță, dintr-o clasă aparte.
Claudia este inteligentă și aproape neverosimil de frumoasă. În același timp, e răsfățată, superficială și aproape obsedată de bani și de tot ceea ce poți cumpăra cu ei. Poate fi al naibii de amuzantă, dar Nina are un talent aparte de a se enerva pe tot ceea ce face și spune Claudia. Când ești sub același acoperiș cu surorile Gonzales, parcă ai păși pe un teren minat.
Acesta va fi anul în care tradiția de Bobotează va fi curmată. Cel puțin pentru mine.
- Să vedem cum mă simt sâmbătă, zic eu.
Smilla dă din cap, e pe punctul de a se ridica, dar apoi pare să se gândească la ceva și se uită din nou la mine.
- Mama a vorbit adineauri cu polițiștii. Vor să mă prezint mâine pentru interogatoriu.
Simt o presiune în piept.
- Interogatoriu?
Încerc să-mi păstrez vocea egală și mă ridic în fund ca să-mi trag sufletul.
- De ce?
Smilla ridică din umeri.
- Nu știu. Nu au spus decât că vor să mă duc acolo.
Acum e acum. Faptul că o cheamă pe Smilla e doar o modalitate prin care poliția va ajunge la mine. Vor să mă facă să mă enervez, să-mi pierd mințile.
- Mergem cu tine... Cel puțin unul dintre noi.
- E în regulă, zice Smilla. Mă descurc eu.
- Veniți sau ce faceți?
Vocea Ninei răzbate prin casă, vizibil iritată, iar Smilla sare în picioare.
- Îi spun că mănânci mai târziu, murmură ea și iese din dormitor.
Mă las pe spate și mă afund din nou în pernă. Stau întins mult timp, în semiîntuneric, fără să pot gândi limpede. Cuvintele și imaginile se rostogolesc în capul meu.
O văd pe Jennifer în fața mea, îi aud vocea. În încercarea de a bloca sunetul, îmi apăs palmele pe urechi. Dar bătăile asurzitoare ale pulsului devin cu atât mai pronunțate. Se aud din ce în ce mai tare, din ce în ce mai repede.
Îndepărtez mâinile de la urechi și îmi apăs vârfurile degetelor pe pleoape până când mă dor ochii.
Cu toate astea, chipul lui Jennifer nu dispare.
O văd căzând, o văd zăcând pe pământul rece și umed.
Oare am uitat ceva în urma mea? Ceva care e încă ascuns printre frunze. O chitanță, o listă de cumpărături...
Trebuie să mă întorc.
34
Lollo
Degetul mijlociu se deplasează pe touchpad.
Mâna îmi tremură atât de violent, încât nu reușesc să ating punctul potrivit, iar săgeata neagră sare pe ecran ca o muscă dezorientată.
- La naiba, Lollo.
Încerc din nou, de data asta mai încet. Funcționează. Dar când săgeata este în sfârșit acolo, deasupra pictogramei pentru mesaje, mă opresc, ezitând dintr-odată. Chiar vreau să știu? Vreau să văd ce conversații au loc?
Nu, nu vreau să știu. Vreau să trăiesc în continuare convinsă că întreaga idee cu Jennifer Wicked e o glumă proastă. Vreau să pot dezactiva contul ăsta și să mă prefac că nu a existat niciodată.
Dar, pentru a o ajuta pe Jennifer, trebuie să întorc fiecare piatră. Deci trebuie să am curajul să ridic și cele mai murdare pietre. Dacă a dat de necaz taman din cauza acestei pagini de Facebook? Dacă și-a dat întâlnire cu vreunul dintre bărbații din lista de prieteni și a fost răpită, violată sau...
Îmi opresc șirul de gânduri fugare dând dublu click pe rubrica de mesaje și concentrându-mă în schimb asupra textului care apare acum pe ecran. Primul dintre cele trei mesaje necitite e scris de cineva care se numește John Blund.
o plată am efectuat
și deja mi s-a sculat
Următorul mesaj e o fotografie neclară a unui penis în erecție. Aproape că vomit direct pe taste, dar reușesc să-mi controlez reflexul și citesc al treilea mesaj.
hei, ce se întâmplă?
aveam o înțelegere.
să nu crezi că scapi! curvă mică și dezgustătoare!
Vreau să evadez. Vreau să alerg până în port și să arunc computerul în mare, să-l arunc departe în valuri și să-l las să se ducă până la fund.
Evident, Jennifer Wicked nu este o glumă. Pagina asta e activă și când citesc din nou ultimul mesaj, înțeleg și inevitabilul: nu pot închide acest cont. Trebuie să le dau polițiștilor computerul așa cum este și trebuie să le spun ce am găsit, ca să nu fie nevoiți să caute.
Dar înțeleg, de asemenea, că această informație va distruge viața lui Jennifer. Ne va distruge ca familie. De îndată ce poliția va afla despre pagina lui Jennifer Wicked, vestea va fi divulgată vreunui jurnalist avid de sânge.
Oamenii vor fi nemiloși. Jennifer nu va mai fi o adolescentă inocentă, ci o perversă neadaptată, care vinde poze nud pe internet. Eu și Max nu vom mai fi bieții părinți cărora le e dor de fiica lor, ci doi monștri oribili care au pierdut controlul asupra propriului copil. Unii oameni vor crede chiar că noi am orchestrat totul.
Gândurile mi se învârt în cap din ce în ce mai repede, ochii mi se zbat.
„Louise Wiksell.” Vocea mea sună ciudată. „Ești o femeie isteață. De obicei ești eficientă și inteligentă. La naiba, fii așa și acum. Acum mai mult decât oricând altcândva e momentul să-ți folosești abilitățile.”
Îmi întorc privirea spre ecran. Citesc și derulez conversația mai sus.
Bine. Îți trimit filmul când banii vor fi în cont.
Swish: 07023838762
Ultimul mesaj al lui Jennifer către John Blund a fost trimis luni, la ora 16.03. Desigur, ar fi putut trimite mesajul din mașină, de pe telefon, dar asta contează mai puțin. Esențialul este că știm că Jennifer nu a mai fost activă pe contul Jennifer Wicked din după-amiaza ajunului Anului Nou. Și presupun că e simplu pentru poliție să-l găsească pe John Blund.
La naiba, ce pervers!
Degetele mele se mișcă pe tastatură. Se mișcă repede și le văd formând cuvinte. Un clopoțel de avertizare îmi sună în cap, dar îl las să sune și apăs Trimite.
Îmi pare rău. S-a întâmplat ceva.
Ne putem vedea?
Mă uit fix la ecran, așteptând să văd punctele unduitoare care indică faptul că cineva tastează un răspuns.
Mă adun. Respir. Care sunt șansele ca John Blund să se afle pe internet în momentul ăsta? De ce ar vrea să se vadă cu o fată pe care e furios? Și ce am rezolvat cu asta?
Poliția vine în seara asta după computer. Dacă vor crede căăsta este un semn că Jennifer e bine și suspendă întreaga investigație?
Mă reped la tastatură, plasez săgeata cursorului în dreptul mesajului meu și sunt pe cale să fac click pe Șterge, când 3 puncte mici apar sub text.
215, ajunul Anului Nou
Fredrik
- Intrați.
Îl așez pe Vilgot pe podea și fac semn familiei Wiksell să intre în hol.
- Nina este la duș, iar bucătăria este un adevărat haos, totul conform tradiției.
Lollo aruncă o privire în oglindă și verifică dacă i-a supraviețuit coafura mersului pe jos de la mașină până la ușă.
- Nu-ți face griji, ciripește ea, vă ajutăm și noi.
Ușa de la intrare abia are timp să se închidă, că afară se și aud voci. Max deschide ușa pentru Malena și Theo, care stau în întuneric tremurând.
Se pare că Malena este din nou singură. Tipul pe care l-a adus cu ea anul trecut a fost o poveste scurtă.
- La naiba, ce frig e.
Malena își scutură zăpada pe preșul de la ușă și apoi se aruncă cu brațele în jurul lui Max.
- Totul e în regulă?
Se strecoară mai departe în hol, ca să o îmbrățișeze pe Lollo.
Nina coboară în fugă pe scări. Părul umed și mirosul distinct de Acqua di Gio. Se alătură în îmbrățișări și apoi oferă fiecărui oaspete câte un umeraș. Malena și Lollo își schimbă pantofii, Theo se furișează la etaj cu Anton. Vilgot plânge și trage de rochia mamei lui.
- Unde ați ascuns-o pe Smilla? întreabă Malena.
Se uită împrejur.
- Când am văzut-o ultima dată, proba haine, răspunde Nina, ridicându-l pe Vilgot în brațe.
Îi conduc pe Malena, Lollo și Max spre locul cu băuturile de bun-venit din sufragerie și apoi mă întorc spre Jennifer.
- Te duci sus la Smilla, ea...
Cuvintele mi se pierd pe buze când bag de seamă că Jennifer este încă în fața ușii de la intrare, complet îmbrăcată.
- Salut.
Mă apropii de ea.
- Rămâi aici?
Jennifer se uită în jos, la pantofii ei sport negri.
- Ce faci? întreb cu blândețe. S-a întâmplat ceva?
Se uită în sus, la mine, cu ochii plini de lacrimi.
- Îl urăsc pe tata.
- Of! E chiar așa de rău? Ce-a mai făcut acum?
Sper să nu considere comentariul ca fiind ironic. O înțeleg pe Jennifer că e supărată pe Max. Întotdeauna există un motiv ca să fii supărat pe omul ăla.
- Tata a spus că dorința pe care ar trebui să mi-o pun de Anul Nou ar fi să mă descurc mai bine la matematică.
Ochii lui Jennifer sclipesc.
- De ce trebuie să se plângă mereu? Și cum să vorbești despre matematică în noaptea de Anul Nou?
Îmi ridic mâinile.
- Și-a ales prost momentul. Așa cred și eu.
Jennifer se uită la mine, părând să nu înțeleagă.
- Cum adică așa crezi și tu?
- Sunt profesor de matematică.
Ea chicotește și prinde o lacrimă cu degetul arătător.
Îi întâlnesc privirea.
- Ai probleme la matematică?
Jennifer ridică din umeri.
- Am lua E. Dar era cât pe ce să iau F.
- Atunci, bine că nu ai luat F.
Jennifer dă din cap și oftează.
- Dar tata crede că ar trebui să pot mai mult.
Furia fierbe în mine. Cum poate Max să se gândească doar la ceea ce este mai puțin bine, când Jennifer are note excelente la toate celelalte materii? Cât de lipsit de tact poate fi un părinte?
- Nu poți fi bun la toate, zic eu. Iar tatăl tău probabil că a avut intenții bune cu dorința de Anul Nou. Sunt sigur că s-a gândit că vei fi încântată că veți face matematică împreună.
Jennifer nu răspunde.
- Dacă vrei, pot să te ajut eu, continui. Sigur că nu azi. În altă zi.
- Chiar vrei?
Jennifer se entuziasmează.
- Eu și tata mai avem puțin și ne omorâm unul pe celălalt când încearcă să mă ajute. Calculează ca în epoca de piatră și refuză să învețe metode noi. Mama știe cum să facă, dar nu știe cum să explice.
- Bineînțeles că te ajut.
Mă întind și îi iau haina.
- Du-te la Smilla acum. Te așteaptă.
Jennifer își șterge mai multe lacrimi, având grijă să nu-și întindă rimelul. Apoi își scoate pantofii și pleacă în hol, începând să urce scările spre etaj.
La jumătatea drumului, se întoarce.
- Fredrik...
Mă opresc.
- Da?
Jennifer zâmbește.
- Mulțumesc.
- N-ai pentru ce. Iubesc matematica.
35
Lollo
Mă holbez la cele două cuvinte mici din căsuța gri. Le citesc și le răscitesc. Nu înțeleg, nu vreau să înțeleg.
Prea târziu.
Ce vrea să spună? Ce naiba vrea să spună John Blund cu acest „prea târziu”? Doar nu se referă la...?
Mă simt febrilă. Amețită. Ce-ar trebui să fac? Pot să fac ceva? Ar trebui să sun la poliție?
Respir adânc și încerc să gândesc logic. Poliția e pe drum. Lina Torrero a spus că vor veni să ia calculatorul. Asta nu e treaba mea.
Iau telefonul de pe pat și fotografiez mesajul meu și răspunsul care tocmai a sosit. Apoi șterg mesajele din ziua respectivă, închid chatul cu John Blund și dau click pe bula de chat din listă.
Cele mai recente conversații de pe pagina lui Jennifer Wicked se derulează din nou pe ecran. Nu usnt multe și sar la întâmplare.
Un utilizator cu pseudonimul Bun-Simț a scris ceva de neînțeles despre un „tramvai”, un altul pare doar că vrea să debiteze o mare cantitate de generalități misogine, iar un al treilea, care își spune „Băiețelul Mamei”, ar fi primit o fotografie pe telefonul mobil.
Niciunul dintre ei nu pare deosebit de interesant. În schimb, am rămas blocată pe chatul de sub cel cu John Blund. Omul se numește Petter Silven și trebuie să fie de-a dreptul tâmpit. Cine intră pe astfel de site-uri fără să-și creeze un cont anonim?
Mă aplec mai aproape de ecran și studiez fața lui Petter Silven. Dau click pe fotografie și ajung la pagina lui. Imaginea de fundal prezintă o motocicletă parcată în fața unei clădiri din cărămidă. Fotografia are o rezoluție slabă, este cenușie și neclară. Petter Silven nu are niciun simț al esteticii, e clar.
Câți ani poate avea?25? 35? Are ochii albaștri și părul șaten, tuns fără niciun haz. Barba rară e poate acolo pentru a ascunde bărbia dublă, dar nu are niciun rost. Țepii din barbă îl fac să pară murdar și neîngrijit.
Fac click pe cele 5 mesaje schimbate de Jennifer și Petter Silven. Au fost trimise în aceeași seară, cu câteva zile înainte de Ajunul Crăciunului.
Petter Silven: Ești tare. Ne întâlnim pe bune?
Jennifer Wicked: Costă
Petter Silven: Cât?
Jennifer Wicked: 3000
Petter Silven: 1500?
Jennifer nici măcar nu s-a obosit să-i răspundă. Evident, s-a simțit jignită de oferta rușinoasă.
Într-un fel bolnav, mă bucur că Jennifer nu se oferă pentru orice sumă de bani, că încă pune preț pe ceea ce are de oferit.
Chiar atunci se aude sunetul unei portiere care se închide. A venit deja poliția? Fotografiez toate numele de pe Messenger, fac același lucru cu lista de prieteni și trimit prin e-mail documentul cu poezii.
Chanel, care doarme lângă mine, sare când ecranul laptopului se închide din nou.
Max dă buzna pe ușa din față exact când cobor scările. Aproape că ne ciocnim.
- Unde-ai fost? De ce nu răspunzi când te sun? Nu înțelegi că sunt îngrijorată?
Trei întrebări la rând sunt cu două prea multe pentru soțul meu. Max, fără să-mi întâlnească privirea, merge direct la cuierul de sub raftul cu pălării.
- A trebuit să lucrez peste program.
- Azi?
Strâng din fălci, respir pe nas.
Max își agață haina, apoi se întoarce și se uită la mine cu o față care sugerează că sunt o idioată.
- Da. Azi. Sunt în mijlocul unui război al ofertelor și nici vânzătorului, nici cumpărătorului nu le pasă de circumstanțele personale. Toți vor un răspuns rapid.
Mă uit la Max, simțid pentru prima dată că îl văd așa cum este cu adevărat. E ca și cum ar sta acolo, gol în fața mea, fără hainele lui scumpe și fără Rolexul lui strălucitor la încheietura mâinii.
Nu-mi place ceea ce văd. Cum naiba poate vorbi despre afaceri cu case când fiica noastră e dispărută? Cum poate să-i pese de clienții lui nenorociți, când Jennifer are atâta nevoie de noi?
- Ești nebun de legat! Fiica noastră e dispărută și tu trebuie să lucrezi peste program!
Mă grăbesc spre bucătărie, speriată de ceea ce va ieși pe gura mea în continuare. Inima îmi bate cu putere, capul îmi fierbe. Sunt pregătită ca Max să vină ca o vilejie și să-mi țină o prelegere despre cum merg lucrurile în lumea asta mare.
Dar Max nu vine. În schimb, se duce la toaletă și lasă apa să curgă în chiuvetă o veșnicie. Ce-o fi făcând?
Las laptopul lui Jennifer pe masa din bucătărie și arunci un ochi la ceasul de perete. E 8 fără un sfert. Lina Torrero a spus că vor veni să ia calculatorul în cursul serii, iar eu plănuisem să-i spun lui Max despre Jennifer Wicked înainte de asta. Dar nu mai am chef.
Un tată normal aflat în situația lui Max ar fi plecat azi de la serviciu mai devreme. Nu ar fi stat la birou mai mult decât stă de obicei. De fapt, nu. Un tată normal în situația lui Max nu s-ar fi dus deloc la serviciu. Ar fi sunat la poliția din Malmo și ar fi cerut ca toate resursele să fie alocate căutării fiicei sale dispărute. Nu ar sta de vorbă la telefon cu oameni complet neimportanți, care vor să vândă sau să cumpere o nenorocită de casă.
- Îmi pare rău, Lollo.
Max stă în picioare la intrarea în bucătărie. Și pare foarte trist. Buclele lui gri atârnă încâlcite, ochii îi sunt obosiți.
Tac, așteptând să continue.
- A fost...
Face un pas înainte.
- Îmi pare rău că am întârziat. Dar a fost musai să fac ceva.
Furia mea se reaprinde.
- Dar cum poate fi ceva mai important decât Jennifer? Cum? La naiba, ce este în neregulă cu tine?
Max deschide ușa să spună ceva, dar e întrerupt de soneria de la ușă.
- Trebuie să fie poliția, spun eu, apucând calculatorul.
Max nu se mișcă.
- Poliția?
- Da.
Îmi mușc obrazul ca să nu țip din nou.
- Poliția o caută pe fiica noastră. După probabil îți amintești.
Max nu spune nimic, așa că-i dau înainte:
- Au venit să ia computerul lui Jennifer. Spe deosebire de tine, eu am încercat să fac ceva în legătură cu situația asta. Și am fost și disponibilă la telefon când a sunat poliția.
Deschid ușa și aerul înghețat pătrunde în hol. Pe scări se află un tânăr în uniformă, care pare abia ieșit de pe băncile Academiei de Poliție. Mă simt cumva dezamăgită. Sperasem să fie unul dintre polițiștii de aseară.
- Markus Svensson, Poliția din Malmo, spune el, ținând în mână o insingă a poliției. Am venit să iau un calculator.
- Poftim.
I-l înmânez.
- Aveți nevoie și de încărcător?
- Nu, ne descurcăm noi.
Markus Svensson face probabil parte dintre soldații de jos și probabil că nu știe mai multe decât știm noi despre ceea ce se întâmplă în cadrul anchetei. De aceea mi se pare inutil să îi relatez ce am găsit adineauri în laptopul lui Jennifer.
- Aveți un număr de telefon direct al Linei Torrero? îl întreb.
Din câte îmi amintesc, când m-a sunat azi după-amiază nu a apărut niciun număr pe ecran.
- Sunați la centrală și vă vor face legătura, răspunde el. Vă mai pot ajuta cu ceva?
Dar din cap că nu.
Markus Svensson se întoarce și se îndreaptă spre mașina parcată mai jos pe stradă.
Mă întreb la ce se gândesc vecinii în acest moment. Bineînțeles că știu ce s-a întâmplat, au internet și citesc ziarele, dar ăsta e ca un reality-show. O mașină de poliție - chiar pe strada lor, iar cunoscuții lor - în rolurile principale. E cât se poate de interesant.
Tocmai când mă pregătesc să trântesc ușa, mi se pare că văd un bliț în tufișurile de lângă drum. Ce naiba...?
Mă întind și, da, chiar așa este. În spatele tufișurilor veșnic verzi se află o siluetă îmbrăcată în negru, cu un teleobiectiv mare îndreptat spre ușa noastră de la intrare.
La naiba!
Mă întorc să-i spun lui Max, dar nu-l văd.
- Max!
Rămân în picioare în pragul ușii, nedorind ca figura ghemuită să dispară din raza vizuală.
- Max!
La al doilea răcnet al meu, silueta se ridică și văd că este un bărbat, îmbrăcat tot în negru. Un aparat de fotografiat uriaș îi atână de o curea în jurul gâtului.
Mă aștept să o ia la fugă, însă el face un pas pe potecă și ajunge sub un felinar.
Mă aștept să o ia la fugă, însă el face un pas pe potecă și ajunge sub un felinar.
- Sunteți Louise?
Îmi strâng buzele.
- Nisse Nylen, de la Kvallsposten.
Bărbatul mai face un pas în direcța mea și acum pot distinge o față pufoasă sub gluga neagră.
- Puteți să-mi dați o declarație despre dispariția lui Jennifer? Ați mai aflat ceva?
Cum îndrăznește? Trântesc ușa atât de tare, încât catul zornăie. Când mă întorc, Max este chiar în spatele meu.
- Ce se întâmplă?
- Tocmai am găsit un tip de la Kvallsposten în tufișuri. Ce paraziți nenorociți!
Max ridică din umeri.
- Da, dar era de așteptat, nu? Adolescenții dispăruți sunt întotdeauna un subiect fierbinte în mass-media. Oamenilor le place să citească despre așa ceva.
- Știu.
Îl privesc fix.
- Dar acum e vorba despre noi. Și despre fiiica noastră.
Max se apropie de mine și îmi pune o mână pe umăr.
- Nu i-ai spus nimic, nu-i așa?
- Bineînțeles că nu.
Max zâmbește.
Și eu nu înțeleg nimic. Un jurnalist dezgustător se furișează în tufișurile noastre, iar soțul meu pare ușurat. Fericit și ușurat.
Capul parcă mi-a luat foc. Puncte roșii-portocalii îmi dansează în fața ochilor și mă arunc orbește înainte.
- Cum naiba poți să stai aici și să pari fericit?
Îl lovesc cu pumnii în piept.
- Cum poți fi fericit, când Jennnifer a dispărut? De ce nu-ți pasă?
- Lollo, încetează. Bineînțeles că-mi pasă, dar...
Max încearcă să se opună, dar eu am puteri nebănuite, continui să-l lovesc.
- Toată ziua am umblat singură pe-aici.
Îmi țâșnesc lacrimile și-mi curge nasul.
- Nici măcar nu m-ai sunat să mă întrebi ce fac. Ce fel de om ești? Ce fel de tată ești? Cum se poate ca locul de muncă să fie mai important decât propriul tău copil? Îți lipsesc cu totul sentimentele sau ce...
- Lollo! strigă Max. Calmează-te...
Nu mai dau cu pumnii. În schimb, smulg lampa de pe biroul din hol și o arunc cu toată forța pe jos, pe gresie. Sunetul piciorului de sticlă care se sparge e minunat.
- Lollo, revino-ți!
Max face un pas către mine.
- La naiba, ești isterică.
Mă cuprinde un calm brusc. Stau pe loc, țintuidu-l pe soțul meu cu privirea, uitându-mă direc în ochii lui mari.
- Fiica noastră a dispărut fără urmă de aproape două zile. Ce crezi tu că este normal: să fiu isterică sau șă fiu indiferentă?
36
Nina
Tocmai am coborât de la etaj, după ce am stat neobișnuit de mult timp cu Vilgot ca să adoarmă, când Fredrik apare în bucătărie. Poartă aceiași blugi ca înainte, dar și-a pus un tricou nou, iar părul îi e umed, deci trebuie să fi făcut duș.
Deschid robinetul cu o mișcare bruscă și apuc laveta.
- Resturile sunt în frigider.
Am o voce glacială. Chiar nu vreau să fiu o regină a gheții, dar ultima noastră conversație încă mă afectează. Nu pot să uit cum s-a răstit la mine, cum a ignorat faptul că sunt îngrijorată.
Ca să nu mai zic că tocmai am găsit bucătăria în exact aceeași stare ca atunci când am urcat cu Vilgot acum câteva ore.
- Mulțumesc.
Fredrik vine la mine.
- Cred că o să beau doar o ceașcă de ceai.
Închid robinetul, storc laveta și încep să frec sosul de roșii uscat de pe blat. Fredrik ar trebui să mănânce ceva. În ciuda încercării de a se împrospăta, arată total epuizat.
Mă uit peste umăr.
- Nu mănânci nimic?
Dă din cap că nu.
- Cred că stomacul are nevoie de odihnă.
Mă întorc la blat și constat că e curat în măsura în care poate fi curat un blat de lemn vechi și zgâriat de la Ikea. Clătesc din nou laveta înainte de a o atârna deasupra robinetului și mă uit iarăși la Fredrik.
- Dar niște pâine prăjită cu siguranță nu ți-ar strica.
Nu pare să audă sugestia mea. În schimb, umple cana electrică, îi dă drumul și îmi pune în braț în jurul taliei.
- Dar poți să-mi ții companie?
- Poftim?
- Nu mai fi atât de șocată.
Zâmbește și își lasă mâna să alunece pe fundul meu.
- Te-am întrebat dacă vrei o ceașcă de ceai.
Fără să mă gândesc, fac un pas mic în lateral, realizând prea târziu că tocmai m-am îndepărtat de propriul soț și mă simt prost.
- Nu știu.
Cifrele digitale de deasupra cuptorului indică ora 21.25.
- A fost o zi lungă...
Fredrik deschde dulapul din mijloc și scoate două căni, cele albastre pe care le-am cumpărat vara trecută de la simpaticul olar din Gotland.
- Hai, Nina.
Deschide cămara și face un inventar al cutiilor cu ceai, selectează două sortimente șii pune cutiile pe blat.
- Ai spus că vrei să vorbim.
- Da, am vrut. Azi după-amiază.
Încep să mă îndrept spre hol.
- Nu putem vorbi mâine dimineață?
Poate că tocmai am scos o prostie din gură. În adâncul sufletului, nu vreau altceva decât să vorbesc cu Fredrik. Vreau să aflu mai multe despre problemele pe care le are la serviciu și să-l ajut să le rezolve.
În același timp, vreau să mă răzbun.
- Așteaptă.
Fredrik vine după mine, îmi pune o mână pe braț. Gestul nu este blând, mâna mă apucă și mă face să mă opresc.
Mă întorc și tresar când îi văd fața. E ceva în expresia lui, o schimbare greu de interpretat în ochii albaștri.
În clipa următoare îmi dă drumul și se întoarce la chiuvetă.
- Uite cum facem, spune el. Tu te pregătești, îți pui pijamaua și ce mai e nevoie.
Pescuiește două lingurițe din sertarul cu tacâmuri și se învârte, flutirându-le către mine.
- Între timp, eu pregătesc ceaiul. Ceai de mușețel cu lapte și miere, nu?
Întrebarea este pusă cun un zâmbet, iar neliniștea dispare.
E totuși drăguț din partea lui că este atât de dornic săpetrecem un moment împreună. Probabil că încercările mele insistente au dat roade - în sfârșit, și-a dat seama că trebuie să vorbim.
- Da, e bine așa, răspund cu o nonșalanță prefăcută.
37
Fredrik
Imediat după ora 1, îndrăznesc să pariez că întreaga familie doarme - sau că, cel puțin, toți sunt în camerele lor, ocupați cu jocuri sau uitându-se la vreun film.
Dau plapuma la o parte și cobor din pat. Nina se răsucește, scoate un oftat și pentru o clipă cred că se va trezi.
Dar n-ar trebui să fie posibil. Înainte să mergem la culcare, am dizolvat un somnifer în ceaiul ei și l-a băut pe tot în timp ce eu stăteam lângă ea pe canapea. Efectul cel mai puternic este, desigur, în primele câteva ore de la ingestie. Probabil că pastila a încetat deja să mai aibă efect.
Stau nemișcat în întuneric, ascultând respirațiile ușoare și regulate ale soției mele și încercând să le calmez pe ale mele. De îndată ce respirația eu devine mai grea, iau telefonul într-o mână, hainele în cealaltă și mă strecor pe ușa dormitorului.
Câteva minute mai târziu ies din casă și pășesc în noaptea înstelată.
Avem o mașină japoneză modernă. E silențioasă, scoate un zumzet ca de aparat electrocasnic. Totuși, când pornește motorul, am senzația că am demarat cu un V8 zgomotos și mă aștept ca în orice moment să văd chipul Ninei la fereastra dormitorului.
Dar nu se întâmplă nimic. Nu se aprinde nicio lumină, nu se deschide nicio ușă.
Cu luminile stinse, ies cu spatele de pe alee și apoi mă strecor încet prin cartierul nostru. Când ajung pe Agnesfridsvagen, aprind luminile, apăs mai tare pe accelerațe și merg mai departe spre Inre Ringvagen.
Traficul este rarefiat. E normal. Cine să se afle pe șosea la ora asta, în afară de șoferii profesioniști, perosnalul serivciilor de urgență și persoanele dubioase?
Întreaga siguație este absurdă. Cu doar două zile în urmă eram un familist obișnuit, de vârstă mijlocie, un profesor de liceu apreciat, cu referințe bune, un om cu o rețea socială extinsă. Eram departe de a fi perfect, cu toții facem greșeli. Dar acum nu mai știu cine sunt.
Pe Badvagen, inima începe să-mi bată necontrolat și mă grăbesc să fac cale întoarsă. Dacă există un loc unde nu ar trebui să fiu văzut, aici este. Mai ales în mijlocul nopții. Încă mai am o șansă să mă întorc, dar mă forțez să merg înainte.
Parcarea școlii este goală și o mașină singuratică ar ieși în evidență. Ar fi totuși o prostie să opresc prea aproape de desiș, așa că, în final, mă hotărăsc să parchez în fața clădirii școlii.
Cu gluga trasă peste căciulă și cu privirea ațintită în asfalt, mă grăbesc pe trotuarul pustiu. Pe culoarul dedicat pietonilor, la adăpostul caselor și copacilor din jur, mi-e mai ușor să respir.
Câteva minute mai târziu ajung la desiș. Lumina lunii și felinarele de pe stradă mă ajută să scanez terenul. Am o abordare sistematică, fără să las nimic la voia întâmplării. Singurele sunete provin de la propria respirație și de la frunzele înghețate care foșnesc sub tălpile încălțărilor mele.
Poate că poliția a căutat pe-aici. Dacă am lăsat ceva în urmă, obiectul respectiv s-ar putea să fie deja într-o pungă transparentă în care se adună probele. Cel puțin așa vedem în filme.
Dar dacă încă nu au fost aici - sau dacă au fost, dar au lucrat neglijent - există riscul ca vreun lucru care ar face legătura cu mine să fie aici, pe undeva pe jos.
Lărgesc aria de căutare. Merg mai departe spre drum și mă apropii de cea mai lată cărare care traversează desișul. Picioarele mi se lovesc de movilele de iarbă, mâinile dau la o parte tufișuri. Ceva strălucește printre frunze și mă aplec. Se dovedește a fi o baltă înghețată.
Nu există nicio urmă de-a mea aici. Iar ploaia din noaptea de ANul Nou a spălat orice eventuală pată de sânge.
Am brusc senzația că sunt urmărit și o iau la fugă spre Badvagen. În momentul în care fac dreapta ca să ajung la mașină, observ luminile a două biciclete. Sunt în dreptul școlii și se apropie în viteză. Două voci răsună în liniștea din jur.
Ce urmează nu este premeditat. Doar din instinct, mă întorc puțin și traversez strada. În loc să urmez calea bătătorită, merg mai departe printre copaci, împiedicându-mă de pietre, butuci și crengi căzute. Un ghimpe, poate de la mure, mă zgârie pe obraz și o vizuină adâncă de iepure aproape că mă aruncă la pământ.
Vegetația este densă aici, nu e potrivită pentru plimbări nocturne. Dar în acest moment inaccesibilitatea este doar un avantaj. Aici nu ajung nici luminile bicicletelor, nici ochii curioșilor.
În scurt timp ajung la marginea carierei de calcar și privesc peste apa neagră. Vârfurile copacilor se reflectă în suprafața lucioasă care strălucește în lumina lunii. E frumos și înfricolător în același timp, amintindu-mi de toate poveștile cu fantome pe care le citeam când eram copil.
Bicicliștii trec. Nu-i pot vedea, dar le pot auzi din depărtare discuția animată. Un vânt înghețat vine dinspre cariera de calcar, disipându-le vocile. Tresar și sunt pe punctul de a mă îndrepta spre șosea, când ceva mă face să-mi întorc privirea spre apă.
Este ceva jos, acolo. Ceva proeminent.
Pulsul îmi bate cu putere în gât în timp ce mă aplec peste prăpastie.
La început văd doar aburul propriei mele respirații și mă întreb dacă nu cumva a fost o iluzie. Dar în momentul următor, chestia aia proeminentă reapare.
E ceva din ametial textil. Bucata de material s-a agățat într-o creangă și o parte din ea pare să fie ascunsă în apă.
Mă prind cu o mână de un trunchi de copac aspru, mă aplec și mai mult peste margine și oftez.
Un detaliu, o curea îngustă, iese din material, urmărind micile mișcări ale apei ca o algă marină.
Informații sunt suficiente. Nu am nevoie de mai mult. Bucata de stofă îmbibată e o haină subțire, neagră.
3 ianuarie 2019
Joi
38
Lollo
Cine poate dormi când un copil nu vine acasă? Când pantofii nu sunt în hol și patul e gol?
Este aproape 4 și jumătate și nu am închis un ochi. Inima îmi bate aproape de piele. Sunt înghețată, deși stau sub plapumă și am o pătură în plus. Pleoapele nu se închid. Privesc în întuneric, privind tot ce e obișnuit și familiar, fără să văd.
Singurul lucru pe care mi-l doresc este sunetul unei chei în yală, foșnetul hainelor și târșâitul picioarelor în ciorapi. Vreau ca lumina să fie aprinsă atunci când intru în bucătărie ca să pregătesc cafeaua de dimineață. Și vreau să găsesc cutia de lapte pe jumătate plină uitată pe blat.
Dar în casă este liniște. Atât de liniște încât din când în când, în timpul nopții, am auzit suspinele abia perceptibile ale lui Chanel din coșul de pe hol. De la etaj nu se aude nimic. Max pare să doarmă adânc.
E pentru prima dată în cei peste 20 de ani de căsnicie când am ales să nu dorm în aceeași cameră cu Max.
Ne-am culcat separat. Împotriva tuturor recomandărilor. Dar nu puteam să-mi cer iertare. Am vorbit serios și încă susțin tot ceea ce-am spus. Trebuie să fie ceva în neregulă cu Max.
După ce am măturat cioburile de pe hol, am sunat la poliție și am reușit - în ciuda orei târzii - să-i fac să mă pună în legătură cu Lina Torrero. Am fost surprinsă că a răspuns.
- Mă așteptam mai degrabă la un mesaj vocal, am spus. Lucrați 24 de ore pe zi?
- Facem multe ore suplimentare atunci când suntem în mijlocul unei anchete, mi-a răspuns.
O astfel de afirmație mă face să mă gândesc că se întâmplă multe lucruri. Dar Lina Torrero nu a avut nimic nou de adăugat.
Fără să menționez mica mea fărădelege, i-am spus ce am descoperit în calculatorul lui Jennifer. De fapt, a fost o ușurare să vorbesc cu cineva despre descoperirea mea. Chiar dacă persoana cu care vorbeam era un ofițer de poliție.
Lina Torrero nu a emis nicio judecată, cel puțin eu nu am perceput-o așa. M-a ascultat fără să mă întrerupă și mi-a pus câteva întrebări după aceea.
Lina Torrero nu a emis nicio judecată, cel puțin eu nu am perceput-o așa. M-a ascultat fără să mă întrerupă și mi-a pus câteva întrebări după aceea.
Probabil că Max va reacționa exact invers. Și ăsta este unul dintre motivele pentru care încă nu i-am spus nimic.
- Colegul meu tocmai a sosit cu computerul, a spus Lina Torrero în timpul conversației. Cei de la departamentul tehnic vor analiza conținutul în seara asta.
Am întrebat-o dacă crede că acel John Blund ar putea fi implicat în vreun fel.
- Bineînțeles că ar putea fi, a răspuns Torrero. Dar continuăm să lucrăăm în paralel pe diferite piste.
Nu mi s-a precizat care sunt aceste piste - și asta pentru cătotul face parte din anchetă. Dar am aflat că poliția a planificat o căutare cu un câine aici, în Klagshamn. Nu mi-a putut spune dacă asta urma să aibă loc imediat sau în această dimineață.
M-au contactat și cei de la Persoane Dispărute și m-au anunțat că vor organiza o patrulă în zona noastră în această după-amiaz. Inițiativa a venit din partea unor colegi de clasă de-ai lui Jennifer și, potrivit persoanei de contact a poliției de la Persoane Dispărute, există un mare interes din partea publicului la această patrulă.
La început am intrat în panică. Apoi m-am simțit vinovată. Noi ar fi trebuit să contactăm Persoane Dispărute. Noi, care suntem părinții lui Jennifer. N-ar fi trebuit să ezit, ar fi trebuit să raportez imediat dispariția pe site-ul lor. Ce vor crede oamenii, când colegii de clasă fac demersuri înaintea familiei?
Lina Torrero m-a liniștit, mi-a spus că îmi este recunoscătoare că am reușit să intru în calculatorul lui Jennifer. M-a asigurat că nimeni nu se va gândi la cine organizează patrula. Și mi-a spus clar că toată lumea înțelege pe deplin dacă membrii familiei nu sunt în stare să participe.
Dar bineînțeles că vom merge. Adică eu așa intenționez. Habar n-am ce vrea să facă Max.
Un motor de mașină huruie pe stradă. Iau telefonul și văd că este ora 4.35 dimineața. Se pare că unul dintre vecini trebuie să plece la muncă la ora asta. Săracul de el.
În loc să pun telefonul la loc, îl deschid ca să verific eventualele mesaje. Nu s-a întâmplat nmic de când m-am uitat ultima dată. Oamenii dorm. Oamenii, ai căror copii sunt în siguranță în paturile lor.
Îmi verific e-mailurile și găsesc 5 nedeschise. Unul este e-mailul pe care chiar eu mi l-am trimis, cel care conține poeziile lui Jennifer. Degetul meu arătător se oprește deasupra pictogramei albastru cu alb. Ceva mă reține. Poate că mi-e teamă să nu mă apropii prea mult de un adevăr neplăcut.
Dar ce ar putea fi mai rău decât ceea ce deja am aflat? Nu prea multe.
Deschid documentul și încep să citesc, trecând de la o poezie la alta.
23/6 2018
Doar tu.
Nimeni altcineva nu mă înțelege.
Tu îmi vezi sufletul.
15/7 2018
Recunosc, e nesănătos.
Dar eu pe tine te vreau.
Și știu că mă dorești.
În adâncul sufletului asta îți dorești.
Atunci de ce taci?
Închid documentul. În continuare, poeziile nu îmi sunt de niciun ajutor. Nu există nume, nu există locuri, nu există nimic.
Un capriciu brusc mă determin să deschid browserul și să merg pe Google la hitta.se. Scriu Petter Silven în câmpul de căutare și constat, în timp ce motorul de căutare lucrează, că îmi tremură mâinile. Probabil din cauza lipsei de somn.
Când apare rezultatul pe ecran, mi se face pielea de găină pe tot corpul. Bărbatul respectiv locuiește la doar câteva sute de metri de noi - într-unul dintre blocurile de locuințe cele mai apropiate de magazine. Nu poate fi o coincidență.
Dar click pe nume și aflu că Petter Silven împlineșște 32 de ani pe 3 aprilie. Dacă vreau, îi pot trimite flori cu Interflora. Se pare că stă la aceeași adresă cu o anume Sandra Larsson, dar puțin îmi pasă. Faptul că o persoană locuiește împreună cu altcineva nu înseamnă neapărat că e mai puțin probabil să comită infracțiuni.
Cincisprezece minute mai târziu mă aflu pe trotuar în fața casei lui Petter Silven, încercând să văd drept prin pereții de cărămidă de culoarea piersicii. Inima îmi bate cu putere.
Să fie oare Jennifer a mea acolo? Să fie ținută captivă aici? Vreau să mă reped și să bat la ușă, să țip cât pot de tare, să-l trezesc pe nenorocit și să-l târăsc în stradă.
Rămân însă nemișcată. Mă holbez la ferestrele negre, care par să se holbeze și ele la mine. Nu e nicio lumină nicăieri, niciun semn de viață. Poate că nu este atât de surprinzător, având în vedere ora.
Pe aleea din fața garajului se află o mașină clasică de familie, un fel de break. Lângă ușa de la intrare, cineva a așezat un ghiveci mare, gri, și a pus în mijloc un brad decorativ mult prea mic. Terenul din fața casei este împărțit în 3 dreptunghiuri înguste: gazon, pavaj și asfalt. Ordonat, dar lipsit de imaginație.
Când în casa de alături se aprinde o lumină, fac un pas rapid în lateral, încercând să găsesc un unghi mort în spatele gardului viu. O femeie îmbrăcată într-o mantie neagră cu glugă ar putea părea puțin suspectă. Mai ales dacă stă nemișcată, uitându-se la o casă străină la 5 dimineața. Ar trebui să plec înainte ca vreunul dintre vecini să sune la poliție.
După un scurt du-te-vino de-a lungul străzii liniștite, mă întorc în același loc. Exact în acel moment se aprinde o stea de Advent la una dintre ferestrele lui Silven. Încerc să mă ascund fără să reușesc prea bine. Telefonul mobil devine alibiul meu. Mă prefac că mă uit după ceva și în același timp arunc o privire la fereastră.
Toată camera este acum luminată. Bucătăria e complet albă, cu pereți vopsiți în alb și mobilă albă. Mă deranjează la ochi. O femeie blondă cu un bebeluș în brațe se mișcă înăuntru. Sandra Larrson și Petter Silven sunt, se pare, proaspăt părinți.
Ce clieșu nenorocit! Noul tătic care nu are parte de sex acasă și caută sex online.
La naiba! Mi-ar plăcea să bat la fereastră și să-i spun Sandrei Larsson ce pune la cale partenerul ei nenorocit, în timp ce ea hrănește bebelușul și schimbă scutece.
Luminile se aprind la etaj, iar eu mă întorc pe călcâie și mă grăbesc să plec de-acolo.
39
Nina
- Nu trebuie să vii și tu.
Eu și Smilla mergem pe jos de-a lungul străzii Ostra Tullgatan. E puțin după ora 9 dimineața, iar soarele palid de iarnă abia dacă reușește să-și facă loc printre clădirile înalte.
- Dar vreau să vin cu tine, spun eu. Măcar să mă asigur că știi pe unde mergi.
Fica mea oftează.
- Nu mai am 5 ani. Pot să întreb pe cineva dacă nu găsesc singură.
Un strat subțire de gheață acoperă canalul. Traversăm podul și urmăm apa de-a lungul străzii Exercisgatan. Un persăruș singuratic trece pe deasupra capetelor noastre, aterizând pe gheață.
- Vino.
O trag pe Smilla și traversăm strada, unde se profilează complexul imens de clădiri.
- Trebuie să ne grăbim.
Frontonul din dreapta este împodibil cu arme heraldice. Nu pot identifica decât arma de sus, cea a poliției, dar simboluri precum cheile și topoarele sugerează cam care ar fi celelalte activități. Cel puțin în imaginația mea.
Litere metalice strălucitoare anunță că am ajuns la CENTRUL JUDICIAR.
Trag de ușă și intrăm. Smilla nu mai protestează. Poate că, până la urmă, crede că este bine să o aibă pe mama ei alături.
- Ești Smilla Andersson? întreabă femeia din spatele geamului.
Legitimația de vizitator este împinsă afară prin mica deschizătură de la ghișeu.
- Vă rog să luați loc.
Femeia arată spre băncile din spatele nostru.
Tocmai vreau să întreb dacă pot fi prezentă în timpul interogatoriului, când îmi sună telefonul mobil în geantă. Mă scuz cu un zâmbet către femeia din ghereta paznicului, mă îndepărtez și scot telefonul.
E mama. Și văd pe ecran că a trimit recent un mesaj plin de majuscule și semne de exclamare. Bănuiesc că a ratat anunțul de ieri din Sydsvenskan și tocmai a văzut prima pagină de azi.
Smilla se așază pe o bancă în timp ce eu mă mai îndepărtez câțiva pași de ghereta de sticlă.
- Bună, mamă. Îmi pare rău că nu ți-am răspuns la SMS, nu l-am văzut...
- Tocmai am citit despre Jennifer, mă întrerupe ea. Doamne, Nina! Aproape că ne-am înecat cu cafeaua la micul-dejun. De ce n-ai spus nimc? E groaznic.
- Știu. E îngrozitor. Eu...
- Dar ce s-ar fi putut întâmpla? mă întrerupe mama din nou. Nu se poate să... Ce face Smilla?
- Smilla e bine, zic eu. Este aici lângă mine. Suntem la secția de poliție.
- Poliție! exclamă mama. De ce? Doar nu e pe lista...
- Mamă, te rog să te calmezi. Dacă poți să taci două secunde, îți spun.
- Îmi pare rău, Nina, eu...
- Înțeleg că ești șocată. Ieri am avut de gând să te sun de mai multe ori, dar pur și simplu n-am apucat, ziua a trecut într-o clipită.
Fac o pauză, încerc să-mi amintesc ce a întrebat de fapt mama, după care continui:
- Nimeni nu este suspectat de nimic. Poliția vrea doar să o audieze pe Smilla, pentru că e una dintre persoanele care au fost cu Jennifer chiar înainte să dispară.
- S-a întâmplat ceva la petrecere? mă întreabă mama. Există vreun motiv pentru care a plecat și nu s-a mai întors?
Mă întorc și mă uit la banca pe care adineauri stătea Smilla. E goală.
- Nina?
Mama pare îngrijorată.
- Mai ești la telefon?
Privirea mea se plimbă prin recepție, scrutând fiecare bancă și urmând șirul de ferestre până la peretele de sticlă din fața intrării. Smilla nu este nicăieri.
- Te sun eu.
Cu telefonul în mână, mă grăbesc spre ghereta paznicului.
- Scuzați-mă...
Femeia din spatele geamului își ridică privirea de pe ecranul calculatorului.
- Ați văzut dacă Smilla.. fiica mea a fost preluată adineauri de cineva? Eram la telefon și cred că am ratat...
Femeia zâmbește.
- Anchetatorul a fost aici acum o jumătate de minut. Fiica dumneavoastră este pe mâini bune.
Mă cuprinde un val de căldură. Transpirația îmi curge din haina groasă și trag fermoarul în jos.
- Dar mă gândeam că poate...
Îmi smulg eșarfa.
- Că voi fi prezentă în timpul interogatoriului. Nu este nevoie de tutore dacă ai sub 18 ani?
- Nu neapărat, spune femeia. Vreți să chem pe cineva?
Dau din cap că nu, îi mulțumesc pentru ajutor și mă îndrept spre ieșire.
Un șir de vizitatori se vântură prin ușile de sticlă în ambele direcții, iar eu ies din clădire în spatele unui cuplu mai tânăr. Arată cu doar câțiva ani mai în vârstă decât Smilla și Jennifer, dar fețele lor sunt mult mai devastate. De ce or fi aici?
Creierul meu compune repede o imagine plină de prejudecăți despre relații ratate de familie, despre abuz și criminalitate. De îndată ce cuplul iese pe ușă, fata scoate din buzunarul hainei un pachet îndoit de țigări, ceea ce, într-un mod ciudat, îmi confirmă prejudecățile. Fata își aprinde o țigată și inhalează fumul ca și cum viața i-ar depinde de asta.
Mă opresc la mică distanță de intrarea principală. Haina îmi este încă deschisă și mă bucur de aerul rece care se strecoară pe sub pulover.
E normal să ai bufeuri înainte de 50 de ani? Ar trebui să mă duc să văd ce e cu puseurile astea de transpirație. Și chiar dacă sunt normale, sunt teribil de enervante. Poate că există un medicament.
Clădirea înaltă și întunecată se profilează pe cerul de iarnă. Îmi las privirea să alunece peste fațadă.
Smilla o fi în spatele uneia dintre ferestrele alea? Îmi pare rău că este la interogatoriu fără mine, dar poate că e mai bine că lucrurile au luat întorsătura asta. Să sperăm că, fără mine prezentă în sală, va oferi o versiune mai sinceră a ceea ce s-a întâmplat în noapte de Anul Nou. Doar știe bine ce părere am despre petrecerea aia nenoricită.
De fapt, cred că Fredriik ar fi putut să se ridice din pat și să o însoțească pe Smilla azi aici. Doar el a fost cel care m-a convins să le las pe fete să petreacă la noi acasă. El ar trebui să suporte consecințele.
Dar Fredrik a refuzat să se ridice din pat azi-dimineață, spunând că nu a închis un ochi toată noaptea. Nu cred că minte, dar ar fi trebuit să fac un mic efort. De dragul Smillei.
Acum, pe bune, aproape că sunt mai îngrijorată de sănătatea lui Fredrk decât de dispariția Smillei. Sigur că nu aș îndrăzni niciodată să spun asta cu voce tare, dar ăsta este adevărul. Ce să fac dacă așa simt?
Jennifer e fiica prietenilor noștri, o persoană pe care nu am înțeles-o niciodată. Fredrik este soțul meu. E tatăl celor trei copii ai mei și, deși e greu de iubit în acest moment, cu siguranță îl iubesc. Așa cum o fac de mulți ani.
Discuția pe care trebuia să o avem aseară a fost un fiasco total. În naivitatea mea, am crezut că Fredrik își va deschide inima în fața mea, dar, de îndată ce ne-am așezat pe canapea, mintea parcă i-a zburat în altă parte. Nu ne-am spus nimic nou. Ne-am turnat ceaiul și ne-am ciondănit puțin.
Totul s-a încheiat trist. Pe mine m-a cuprins un somn năprasnic și am fost nevoită să mă duc la culcare.
Înainte ca eu și Smilla să venim cu mașina în oraș, i-am sugerat lui Fredrik să sune la clinică și să încerce să obțină o programare la medic, preferabil azi, sau cel puțin înainte de weekend. Doar ca să-i verifice VSH-ul, tensiunea artierală și să-l asculte la inimă. Pentru că ceva nu e în regulă.
Lipsa somnului nu face ca lucrurile să se îmbunătățească. Poate că i se pot prescrie niște somnifere ușoare. Dacă nu, ar putea încerca unul de-al meu. Funcționează destul de bine.
O femeie mai în vârstă trece pe trotuar. Seamănă cu mama. Îmi scot telefonul mobil.
- Ce se întâmplă? întreabă ea. S-a terminat interogatoriul?
Temperaturile sub zero grade se fac simțite. Scot eșarfa din geantă și mi-o înfășor în jurul gâtului, cât pot de bine cu o singură mână.
- Nu, este acolo acum.
- Fără tine!
Vocea mamei e stridentă.
- Interoghează un minor fără tutore?
Oftez.
- Smilla are aproape 18 ani și nu a vrut să o însoțesc.
- Dar e legal?
- Se pare că da.
Un nou bufeu îmi străbate corpul și îmi desfac eșarfa.
- Doar o interoghează poliția suedeză, nu vreo organizație teroristă.
Dacă mama se enervează, reușește să ascundă bine lucrul ăsta.
- Veniți sâmbătă, da?
- Da. Cel puțin ăsta e planul. Dar nu sunt sigură cum o să se simtă Fredrik...
- De ce? E bolnav?
Nu-i spun totul, dar ce folos, mama oricum se îngrijorează. Bineînțeles că se îngrijorează. Dispoziția mea proastă nu a apărut din senin. Cădem de acord să vorbim din nou curând.
Pun telefonul înapoi în buzunar și o văd pe Smilla ieșind. O femeie tânără, în curând adultă, pe cale să înceapă o viață independentă. Îmi trag sufletul și pentru o clipă simt cum pământul se clatină sub picioarele mele.
Jennifer este dispărută. E dispărută de-a binelea. În locul ei ar fi putut la fel de bine să fie Smilla.
40
Lollo
Inima o ia la galop, un țipăt îmi răsună în cap.
Deschid ochii și mă uit în jur. Măsuța de cafea, covorul, tabloul de pe peretele opus - toate sunt familiare, alese cu grijă de mine. Pulsul mi se încetinește și mă întorc la realitate. O realitate mult mai rea decât visul din care tocmai m-am trezit.
Am visat-o pe Jennifer. Stătea pe canapea în casa noastră de vară din Falsterbo. Am încercat să vorbesc cu ea, dar nu-mi răspundea, de parcă între noi ar fi existat un perete de sticlă.
Visele mele sunt de obicei vagi și incoerente, așa că poate imaginile din noaptea asta sunt un semn. Să încerce oare subconștientul meu să-mi spună ceva important?
De obicei nu cred în interpretarea viselor, în cărțile de tarot și în alte tâmpenii. Eu cred în fapte. Punct. Dar fiica mea a dispărut de mult și sunt pregătită să apelez la ghicitoare, la mediumuri - mă rog, la oricine. Dacă m-ar suna cineva și mi-ar spune că Jennifer a plecat pe Lună, aș face orice ca să ajung acolo.
Chanel vine împleticindu-se pe podea și se oprește sub canapea. O iau în brațe și îmi îngrop fața în blana moale. Să fie Jennifer în Falsterbo? Poate fi atât de simplu?
Polițiștii care au fost aici de Anul Nou au întrebat dacă există vreun loc în care Jennifer, dintr-un motiv inexplicabil, s-ar fi putut refugia. Am pomenit de casa de vară și poate că s-au dus acolo să verifice marți seara. Dar sigur că nu s-au mai dus încă o dată și poate că ea a ajuns mai târziu.
Dau la o parte pătura, mă ridic în șezut pe canapea și scot telefonul.
De ce polițiștii n-au dat niciun semn? N-au fost încă aici, în Klagshamn, cu câinii? Sau au fost și n-au găsit nimic? Înghit în sec. N-au găsit pe nimeni.
Lucrul ăsta, în principiu, ar trebui să fie un semn bun. Dacă nu este nici urmă de Jennifer în zonă, asta înseamnă un singur lucru: că e în altă parte.
E aproape ora 10. După plimbarea la Petter Silven, am reușit, în mod ciudat, să adorm. M-am trezit când s-a trezit Max, dar m-am prefăcut că dorm adânc până când ușa de la intrare s-a deschis și s-a închis. Apoi cred că am ațipit din nou.
Cum naiba poate merge la serviciu? Nu-i pasă că Jennifer a dispărut? Sau poate că încearcă să mă evite pe mine, stând departe? Ar trebui să ne sprijinim reciproc în această situație.
Un gând vag începe să se contureze. Inima o ia razna, gura mi se usucă. Bâjbâi după paharul cu apă de pe masa din fața mea, încercând să alung gândul. Dar deja a pus stăpânire pe mine. Mi s-a înfipt sub piele, necăjindu-mă și iritându-mă ca un ghimpe otrăvitor.
De fapt, cum pot fi atât de sigură că Max e la lucru? Soțul meu se comportă ciudat de când a dispărut Jennifer. Abia dacă a fost pe-acasă. Și odată ajuns acasă, a fost în continuare absent. Fără sentimente.
Dar dacă Max nu este la muncă - atunci unde e?
Otrava se răspândește. Îmi ridic nasul din blana lui Chanel și mai iau o înghițitură de apă. Pun paharul la loc și mă uit prin cameră, cântărind argumentele pro și contra.
Nu, spune o voce puternică din mine. O fi având Max multe defecte, dar nu ar putea niciodată să-i facă rău lui Jennifer.
Pe de altă parte, interesul lui Max pentru fiica sa a fost întotdeauna relativ. Eu sunt cea care a trebuit să meargă la orele de dezvoltare și la ședințele cu părinții.
Pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori a fost soțul meu în tribună la un meci, deși Jennifer a jucat fotbal timp de aproape 9 ani. Și, chiar dacă eu nu voi câștiga niciodată Premiul Nobel pentru Răbdare, Max nu are aproape deloc răbdare cu Jennifer. Ea îl poate înnebuni.
Pentru majoritatea oamenilor, distanța dintre a fi furios și a lovi pe cineva e foarte lungă. Nu l-am văzut niciodată pe Max luându-se la bătaie. Sau ba da. Chiar l-a bătut măr pe un tip care și-a vărsat din greșeală berea pe mine. Dar asta se întâmpla cu mulți ani în urmă, imediat după ce ne cunoscuserăm. Max era mai tânăr și mai impulsiv atunci.
E posibil să o fi rănit accidental pe Jennifer. Din greșeală. Jennifer ar fi putut să-l tachineze, să spună ceva stupid. Dar când să se fi întâmplat asta? Doar eram la petrecere atunci, iar Max era lipit de calculator, alegând melodii și turnând băuturi toată noaptea.
Un fior îmi cuprinde corpul, ca și cum ar încerca să mă ajute să scap de gânduri. Sunt absurde și complet nerezonabile. Sunt pe cale să îmi pierd mințile?
Am nevoie să-i aud vocea, am nevoie să-l aud cum îmi promite că Jennifer se va întoarce, că totul va fi bine.
Telefonul mi-a alunecat din mână. Îl ridic, apăs pe ecran și îl găsesc pe Max.
Sună o dată.
Nu înțeleg de unde vine nervozitatea asta. Pentru numele lui Dumnezeu, doar îl sun pe soțul meu.
Sună de două ori.
Inima îmi bate atât de tare, încât mă doare.
Sună de trei ori.
Se aude robotul.
Asta decide totul.
Mă ridic în picioare. Chanel, încă în poala mea, se rostogolește pe picioarele mele și aterizează pe covor cu un scheunat strident. Mormăi o scuză și mă reped în dormitor.
Patul este nefăcut și jaluzelele sunt coborâte, treningul meu e aruncat pe fotoliul de răchită.
Îmi trag pantalonii peste cămașa de noaptea, fără să-mi pese că este adunată în talie. Fermoarul hanoraculu e tras și îl las descheiat. Un elastic de cauciuc zace aruncat pe măsuța de toaletă. Îmi prind părul murdar la ceafă, dar nu îndrăznesc să mă privesc în oglindă. Când oi fi făcut duș ultima oară?
Geanta a rămas acolo unde am lăsat-o ieri-dimineață, pe drum către butic.
Gândul la Lollo Design mă face să mă opresc pentru o clipă. Oare ar trebui să mă duc acolo și să pun un bilet pe ușă?
Răspunsul simplu este nu. Tot ce trebuie să fac e să o caut pe Jennifer.
Chanel, care pare să-și fi revenit după aterizarea forțată, intră în fugă când mă aude la ușa din față. Evident, crede că mă duc la butic, speră că poate veni cu mine. Privirea ei dezamăgită mă urmărește până afară.
Scot cheia de la mașină din geantă în timp ce mă îndrept spre alee. Descui mașina și mă urc în ea. Mini Cooperul roșu este lumina ochilor mei, dar astăzi mașina e doar un mijloc de transport, un instrument care mă duce dintr-un punct în altul.
De la Klagshamn la Falsterbo.
41
Fredrik
O crăpătură traversează în diagonală tavanul dormitorului. Era deja acolo când ne-am mutat, dar s-a lungit cu fiecare an care a trecut.
În primii ani în care am locuit aici, Nina mă bătea la cap în fiecare zi să chemăm un meșter care să pună rigps. Dar n-am apucat niciodată. Mereu a existat o altă defecțiune, într-o altă parte a casei, care trebuia reparată mai repde.
Mă uit la linia neagră neregulată de deasupra capului meu și mă concentrez să mă gândesc doar la asta și la nimic altceva.
Crăpătura. Gândește-te la crăpătură, Frank.
Dacă am fi avut mai mult bani, fără îndoială că aș fi adus o grămadă de meseriași care ar fi putut repara totul deodată: baia de la etaj, bucătăria, una, alta. Dar meșterii vor întotdeauna să fie plătiți, iar baia și bucătăria nu sunt spații ieftin de renovat. Din păcate, eu nu mă pricep la așa ceva.
Dacă ar fi să aleg o calitate pe care mi-ar fi plăcut să o meștenesc de la tatăl meu, aceasta e dexteritatea lui. Dar a păstrat gena pentru el.
Nu cred că l-am văzut vreodată pe tata atât de dezamăgit ca atunci când i-am spus că am renunțat la slujba de inginer ca să devin profesor. Parcă i s-ar fi stins și ultima scânteie de viață.
Eu am simțit o mare ușurare. Să stau închis într-un birou toată ziua, calculând puteri, îmi mânca sufletul, nu mi se potrivea deloc. Mi s-a părut de o mie de ori mai important să mă ocup de educarea tinerilor, să-i sprijin și să le urmăresc dezvoltarea.
Cu accent pe mi s-a părut.
Privirea mea se plimbă de-a lungul crăpăturii și se oprește la lustra din tavan, unde începe să se contureze o pânză mică de păianjen. Un păianjen palid, cu un corp mic și picioare lungi și subțiri, lucrează la o pânză care seamănă cu un puf.
Îmi vine în minte Max Wiksell. Cu siguranță omul ăla nu trebuie să se uite niciodată la bani. Și nici casa lui nu are nevoie de renovare.
În loc să rămână, așa cum am făcut noi, într-una din casele înșiruite, cumpărată la venirea pe lume a copiilor, a aruncat banii pe cea mai tare vilă cu piscină, la câțiva kilometri de mare. Nu sunt câtuși de puțin invidios pe casa în sine, este mult prea ostentativă, dar sigur că mi-ar fi plăcut să ma ceva mai mulți bani la sfârșitul lunii.
Mă izbește gândul că aș fi putut câștiga cel puțin de două ori mai mult decât cîștig azi. Dacă aș fi contnuat să lucrez ca ingner. Dar nu ar fi meritat prețul.
Închid ochii. Cum naiba pot să mă gândesc la renovare, când probabil nu voi vedea niciodată rezultatele? Cum va reuși Nina să locuiască în continuare aici, cu un singur salariu? Există vreo asigurare care să plătească în cazul în care o persoană apropiată ajunge în spatele gratiilor?
Și cum vor reacționa cei din jur când adevărul va ieși la iveală?
Cel mai greu de dus este rușinea în fața familiei. Faptul că mi-am dezamăgit copiii e mai rău decât faptul că am trădat-o pe Nina. Ea e adult, sper că va putea merge mai departe fără să fie afectată. Dar copiii sunt atât de fragili. Lucrurile pe care le trăiești în copilărie pot lăsa cicatrici adânci.
Cum a fost cazul lui Jennifer.
Gândește-te la crăpătură.
Nu ajută. Deschid ochii, mă uit la păianjenul de deasupra capului și mă întreb, pentru a mia oară, cum naiba a putut degenera situația într-un asemenea hal.
Mâna dreaptă lovește plapuma, lovind tare și frenetic. Salteaua se încovoaie sub greutatea pumnului meu strâns și nu opune nicio rezistență. Aș vrea să lovesc până îmi sângerează nodurile degetelor.
Crăpătura!
Simon și-a tăiat venele în casă. L-a găsit mama când a venit de la serviciu. M-am întrebat de multe ori cât timp a zăcut acolo înainte de a muri? Oare la ce se gândea? Cât apuci să gândești în starea aia? De cât timp este nevoie pentru ca viața să se scurgă din tine?
De mai multe ori am visat că Simon se răzgândește și strigă după ajutor. În același vis, mă văd de obicei alergând ca un maniac, dar nereușind să ajung la el.
Ochii mi se umplu de lacrimi. Încerc să-mi golesc mintea, dar e imposibil. Haina se află acum pe fundul unui container de construcții din Elisedal. Și totuși, îmi stăruie în minte ca un nor negru de furtună.
Nu pricep ce-a fost în capul meu. De ce am luat-o? De ce nu am lăsat-o acolo? Dacă cineva găsește haina acum, totul s-a terminat.
La naiba! La naiba, la naiba, la naiba!
Îmi șterg lacrimile cu plapuma, aud o voce familiară care îmi cântă în cap.
Nu ai făcut nimic, Fredrik.
Doar ai stat de vorbă cu Jennifer.
Și apoi ai condus până acasă.
Ușa de la intrare se trântește și sunetul mă aruncă înapoi în lumea reală. Lumea în care oamenii pun întrebări, cer răspunsuri și vor să te ridici din pat.
Toată dimineața am stat înfășurat în plapumă, ca o larvă într-un cocon protector. Am tot ațipit și m-am tot trezit, încercând să las să treacă timpul și să se liniștească gândurile. Băieții nu m-au deranjat nici măcar o dată. E uimito cât de liniștit și de calm poate fi un copil de 6 ani dacă îi acorzi timp nelimitat în fața ecranului.
Tocuri hotărâre se apropie de dormitor.
- Cum te simți?
Nina se așază pe marginea patului, aducând cu ea un miros de aer proaspăt. Îmi mângâie părul, iar eu rezist unui impuls puternic de a-i smulge mâna. Atingerea îmi produce disconfort.
- Așa și așa, răspund eu. Cum a fost cu Smilla?
Nina ridică din umeri.
- Cred că destul de bine. Zice că i-au pus cam aceleași întrebări pe care i le-au pus și alaltăieri aici, acasă.
- Ar trebui să reparăm tavanul, zic eu.
- Mai întâi ar trebui să te reparăm pe tine.
Nine zâmbește, iar eu încerc să îi întorc zâmbetul. Nu sunt sigur că reușesc.
- Vii la mama și la tata în weekend? continuă ea.
- Nu cred.
Privirea mea se îndreaptă din nou spre crăpătură.
- Probabil că trebuie să mă mai odihnesc câteva zile.
- E chiar așa de rău? oftează ea. Cred că ar trebui să-ți iei concediu medical. Ai sunat la clinică?
- Am dormit.
Nina oftează din nou.
- Te rog, Fredrik, spune ea în cele din urmă. Sună la clinică. Dacă nu de altceva, măcar de dragul meu. Sunt îngrijorată din cauza ta. Dacă se înrăutățește situația?
Nina tace, plimbându-și degetele unei mâini înainte și înapoi peste plapumă, netezind cutele invizibile ale cearșafului cu motive florale.
- Se pare că poliția a întrebat mai multe chestii și despre noi.
Se uită la mine.
- Nu am înțeles prea bine, dar Smilla a spus că i-au pus întrebări despre relația noastră cu Jennifer.
- Ce-i tâmpenia asta?
Mă ridic în șezut.
- Așa cred ei că o vor găsi? Întrebând despre noi?
Nina are ochii înlăcrimați.
- Of, Fredrik!
Își ascunde fața în mâini, hohotind.
- Mă simt atât de vinovată.
- Te simți vinovată?
- Da.
Nina își freacă ochii, apoi își lasă mâinile să cadă.
- În primul rând, petrecerea aia blestemată.
Se uită fix la mine.
- Aici s-a îmbătat Jennifer. Aici s-a certat cu Smilla și de aici a dispărut.
Fac o încercare penibilă de a protesta, dar Nina continuă:
- În al doilea rând - și asta mă deranjează cel mai tare - întotdeauna m-am purtat urât cu ea.
Nu poate să tacă odată din gură?
- Cum adică te-ai purtat urât?
- Doar știi că mereu mi-a fost greu cu Jennifer. Nu-mi convenea deloc când ea și Smilla petreceau atât de mult timp împreună, așa cum au făcut-o multă vreme. În preajma lui Jennifer se întâmplă mereu o mulțime de lucruri. Lucruri rele. Dar nu am întrebat niciodată ce face, nu mi-a păsat niciodată de ea. Eram mereu doar iritată, am crezut că e o pacoste.
Nina pufăie.
- Și acum... Dacă a pățit ceva groaznic doar pentru că nimănui nu i-a păsat vreodată?
- Are părinți, spun eu. Dacă Jennifer are o problemă, nu este responsabilitatea ta.
Ochii Ninei sunt plini de reproșuri.
- Orice adult care observă că un copil nu se simte bine are datoria să se implice. E vorba despre omenie, Fredrik.
Îmi mușc obrazul cu putere și simt gustul sângelui.
- Încetează, Nina. Nu știi cum se simte Jennifer. Poate că vrea doar să experimenteze ce se află în jur.
- Dar dacă nu e... Dacă e...
Nina suspină din nou.
- Dacă a murit?
O mângâi pe braț.
- Jennifer o să apară.
Nina dă din cap, se uită la mine neîncrezătoare.
- Așa am crezut la început, dar au trecut câteva zile. Unde naiba să fie?
- Oriunde.
Încerc să-mi păstrez vocea egală.
- Acasă la un tip, la o prietenă... Ar putea fi oriunde.
- Cred că s-a întâmplat ceva.
Nina se ridică.
- Nici măcar Jennifer nu este atât de rea încât să-i lase pe Max și pe Lollo să sufere în halul ăsta. Douăzeci și patru de ore, hai că mai merge. Ar fi fost stilul ei. Ca să atragă atenția. Dar asta...
Își șterge fața cu mâneca puloverului și se îndreaptă spre ușă, dar se întoarce înainte de a ieși din cameră.
- Mănânci ceva de prânz?
Gândul la mâncare îmi provoacă greață, dar trebuie să bag ceva în mine. Organismul are nevoie de hrană pentru a funcționa. Am avut deja o halucinație. Dacă se mai întâmplă o dată, Nina o să cheme sigur salvarea. Sau o să mă ducă direct la psihiatru.
- Mai întâi o să mănânc ceva de micul-dejun.
Se uită fix la mine.
- N-ai luat încă micul-dejun?
- Nu, eu... Abia m-am trezit.
Nina se întoarce pe călcâie fără să scoată un cuvânt. Tocurile se izbesc de podea în timp ce se grăbește să urce scările.
42
Nina
Nu am voie să fiu furioasă pe Fredrik. E bolnav. Trebuie să am răbdare.
Totuși, umblu mai apăsat pe podea. Poate că este o copilărie din partea mea, dar sunt furioasă. Doar pentru că se simte rău și are nevoie de odihnă nu înseamnă că-și poate ignora copiii. Dacă lui Vilgot i-ar fi trecut prin cap să iasă? Fredrik ar fi putut măcar să stea pe canapeaua din sufragerie, cu ochii pe ușa de la intrare.
Merg apăsat până sus pe scări. Ca să fie clar cum mă simt. Sau poate pentru că furia are nevoie de o supapă. Nu vreau ca proasta mea dispoziție să se răsfrângă asupra copiilor. Ei n-au făcut nimic rău. De data asta sunt complet nevinovați.
Furie sau îngrijorare? Mi-e greu să le deosebesc, se hrănesc reciproc. În acest moment, cred că sunt mai mult dezamăgită. Și mi-e rușine de nu mai pot. Pentru că dezamăgirea se bazează pe egoism pur.
Sunt dezamăgită că vacanța de Crăciun nu s-a dovedit a fi vacanța confortabilă pe care o plănuisem. Și mai sunt dezamăgită și că Anul Nou nu s-a dovedit a fi acel nou început pe care îl speram și pentru care am toastat de Revelion.
Pentru că asta încă îmi amintesc, în ciuda amețelii de la șampanie.
Îmi amintesc că stăteam în picioare pe terasa lui Lollo, sperând că eu și Fredrik ne vom regăsi drumul unul către celălalt. Că vom începe să vorbim din nou, să ne împărtășim gândurile cele mai intime, să facem dragoste.
A fost exact invers. Iar Fredrik, bineînțeles, nu este de vină. Nimeni nu se îmbolnăvește intenționat. Dar mă enervează că nu sună la clină, ci stă acolo și nu face nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu