..............................................
7.
- E perfect în regulă să suni la poliție, spun eu, realizând că vorbesc serios. Dar te rog, mai întâi lasă-mă să-ți explic.
- E perfect în regulă să suni la poliție, spun eu, realizând că vorbesc serios. Dar te rog, mai întâi lasă-mă să-ți explic.
- Nu vreau să mai aud niciun cuvânt de la tine.
Lollo țipă. Ține telefonul de parcă mi-ar îndrepta o armă spre cap.
Și mi-aș dori să fie așa. Vreau să mor. Dar, înainte ca toată lumea să înceapă să-și spună propriile adevăruri, vreau ca Lollo să audă adevărul meu.
- Cinci minute, te implor. Dă-mi cinci minute.
Nu spune nimic, doar se uită la mine cu o privire care pare plină de ură.
Continui:
- Eu... Eu nu i-am făcut nicun rău.
Vocea mea este groasă, cuvintele îmi ies în jeturi.
- Tu... Trebuie să mă crezi. Știu că am greșit când am lăsat-o singură. Ar fi trebuit să o târăsc acasă la voi, ar fi trebuit să o forțez... Dar a refuzat. Și ce trebuia să fac? Îmi pare rău. Știu că nu contează ce spun, dar trebuie să înțelegi că nu am vrut să fie așa. Nu înțeleg cum a ajuns în cariera de calcar.
Lollo pare să-și revină.
- Dar de ce?
Mâna cu telefonul mobil îi cade pe lângă corp și atârnă.
- Fredrik, de ce?
Oftez.
- E o poveste lungă, dar...
Lacrimile mă ard în spatele pleoapelor.
- N-a fost așa... Am iubit-o pe Jennifer.
Lollo încremenește.
- Ai iubit-o?
Scuipă cuvântul, ca și cum ar avea ceva dezgustător în gură și ar vrea să scape repede de acel lucru.
- Nu în felul ăla. Noi... Doar știi că eu și Jennifer ne înțelegeam bine. Am încercat să fiu un model de urmat, am încercat să ascult, să nu mă grăbesc. Dar în noaptea de Anul Nou ne-am întâlnit în desiș și...
- Ce naiba făceați în desiș?
Ochii lui Lollo sunt și mai negri decât înainte, dacă așa ceva este posibil.
- Nu e ceea ce crezi.
Mă ridic în picioare, fac un pas spre ea.
Lollo se dă înapoi.
- Stai acolo! urlă ea. Nu mă atinge.
- Lollo, ascultă-mă. Doar am stat de vorbă, noi...
Obrajii îmi sunt umezi și lacrimile îmi încețoșează vederea.
- Totul a început când eu și Jennifer am înotat în ajunul Sânzienelor. Era noapte. A venit acasă de la petrecerea din Falsterbo și a zis că ar trebui să facem o baie nocturnă. Cred că avea impresia că eu, că noi, cumva...
Ar fi trebuit să-mi țin gura închisă, nu să mă încurc atât de mult. Și de ce pomenesc de ajunul Sânzienelor? Nu e nevoie să aduc în discuție acel incident. Dar pare că totul trebuie să iasă la iveală.
Lollo face brusc câțiva pași spre chiuvetă și în secunda următoare ține în mână unul dintre cuțitele noastre de bucătărie.
- Pedofil nenorocit!
Se năpustește spre mine.
- Te omor!
64
Nina
- Ai vorbit cu Lollo de când au găsit-o pe Jennifer?
Întrebarea Smillei este atât de neașteptată, încât trebuie să-mi țin respirația. Întorc capul și mă uit la ea. Stă lângă mine pe canapea. Are picioarele încrucișate sub ea și nasul în telefon.
- Nu, îi răspund. I-am trimis un SMS.
Smilla se întoarce spre mine.
- Dar nu e Lollo cea mai bună prietenă a ta?
Trebuie să mă gândesc înainte să-i răspund. Tristul adevăr este că nu le am decât pe Lollo și pe Malena. Iar în ultimii 15 ani mai mult le-am luat peste picior. Mai ales pe Lollo.
- Lollo și Malena sunt prietenele mele cele mai vechi. Dar nu știu dacă le consider prietenele mele cele mai bune doar pentru asta.
- Smilla se încruntă.
- Atunci, cine sunt prietenele tale cele mai bune, dacă nu sunt Lollo și Malena?
- Păi... Cecilila, poate. Și Eva.
- Ele cine sunt?
- Colegele mele.
- Nu le-am întâlnit niciodată, spune Smilla. Nu pot fi cele mai bune prietene ale tale.
- Poate că nu.
Ridic din umeri.
- Dar știi... Când ești adult, când lucrezi cu normă întreagă și ai o familie... E greu să petreci timp cu altcineva în fața de colegi și de familie. Cel puțin în perioada în care ai copii mici.
- Ar trebui să o suni pe Lollo, spune Smilla.
Fiica mea are dreptate. Doar că nu îndrăznesc. Mi-e teamă să nu mă implic mai mult decât este necesar, mi-e teamă că bucățile fărâmițate din Lollo vor ajunge în poala mea. Și cum naiba să reușesc s-o lipesc pe Lollo la loc, când Fredrik e și el distrus?
- Știu, draga mea. Știu.
O trag pe Smilla aproape de mine, îi pun un braț în jurul umerilor și în același timp arunc o privire spre bucătărie, unde mama pregătește cina.
Întâmplător, se uită și ea în sus, iar privirile ni se întâlnesc. Mama zâmbește mulțumită și se întoarce la treburile ei din bucătărie.
Orice s-ar spune, mama mă cunoaște bine. O oră de somn a făcut minuni cu starea mea de spirit. În sfârșit, pot să gândesc din nou destul de clar.
- Poți oricând să vorbești cu mine, spun eu încet, îngropându-mi nasul în părul Smillei. Despre orice. Să ții minte asta.
Se uită la mine.
- Crezi că Jennifer s-a sinucis?
- Nu știu. Poliția pare să aibă teorii diferite.
Mă las pe spate.
- E foarte posibil ca Jennifer să se fi simțit rău. Ți-a spus ceva despre asta? Că avea dificultăți, de orice natură?
- Nu. Dar n-am vorbit aproape deloc toată toamna.
- Depresia ar putea fi un motiv pentru care s-a ținut departe. Bolile psihice în rândul tinerilor sunt în creștere...
Smilla aprobă din cap.
- Nu cred că am o singură prietenă care să nu se simtă rău. Mai mult sau mai puțin rău.
- Nu e bine deloc.
O cuprind cu ambele brațe și o strâng tare.
- Apropo, tu cum te mai simți?
Sunt o ipocrită. Cum pot s-o acuz pe Lollo că nu-i pasă de Jennifer, când eu sunt exact la fel? Ce ștu cu adevărat despre fiica mea și despre lumea în care trăiește?
Rușinea declanșează un val de căldură care începe din vârful capului și se termină la degetele de la picioare. Transpirația mi se depune pe buza superioară și o îndepărtez cu degetul arătător.
Smilla se adâncește în îmbrățișarea mea.
- În afară de chestia asta cu Jennifer... cred că destul de bine.
Un fior îi străbate corpul.
- Îmi pare rău.
Slăbesc strânsoarea.
- Ce întrebare tâmpită.
- Cred că nu am procesat încă.
Smilla oftează.
- Iddea că Jennifer nu mai trăiește.
O vreme rămânem tăcute. O privesc pe mama cum pune ceștile de ceai și farfuriile pe o tavă. Încă mai folosește tava urâtă din lemn lăcuit pe care Claudia a făcut-o la lucru manual în școala generală.
- Au existat zvonuri despre Jennifer, spune Smilla.
Se apleacă în față, își pune telefonul pe masă și apoi se culcușește înapoi la pieptul meu.
- Ce fel de zvonuri?
- Despre droguri și alte chestii.
- Aha.
Încerc să nu arăt cât de șocată sunt, dar îmi dau seama că, din locul în care stă, Smilla îmi simte probabil bătăile inimii.
- Crezi că sunt adevărate zvonurile? o întreb.
- N-am crezut.
Smilla suspină din nou.
- Sau poate că n-am vrut să cred. Dar acum mă întreb. Știi, dacă ar fi fost deprimată și...
Încerc să țin pasul cu gândurile fiicei mele, în timp ce propriile mele gânduri sar ca niște mingi de pinball.
- Vrei să spui că ar fi putut avea probleme psihice și că drogurile erau o modalitatea de a le atenua? Că era drogată și rătăcită și a căzut din greșeală în cariera de calcar?
Smilla se răsucește.
- Păi, mă gândeam mai degrabă că...
Se întoarce cu fața spre mine.
- Scria în ziar că poliția nu exclude posibilitatea să fi fost comisă o infracțiune.
Dau din cap și Smilla continuă:
- Poate că o fi fost vreun traficant de droguri care și-a ieșit din fire pentru că nu i-a plătit.
Se uită în jos, la mâini, își răsucește brățara astfel încât gaica ajunge sub încheietură.
- Sau cum s-or fi petrecând lucrurile astea.
Parcă o am pe Jennifer în fața ochilor. Seamănă foarte bine cu Smilla din punct de vedere fizic.
Pentru o vreme, probabil că aveau în jur de 10 ani, fetele obișnuiau să se distreze păcălind oamenii că sunt gemene. Se tundeau la fel, își cumpărau aceleași haine și se amuzau teribil dacă reușeau să facă pe cineva să le confunde. Există o fotografie din acea perioadă, în care stau de mână în Falsterbo. Fericite și vesele.
Să fie adevărat că Jennifer se droga?
Pe de-o parte, sună complet nebunesc. Pe de altă parte, n-ar fi deloc ciudat. Drogurile nu ar face decât să confirme ceea ce pe mine m-a îngrijorat întotdeauna. Lipsa de limite. Sentimentul că se putea întâmpla orice când Jennifer era prin preajmă.
Dar cu siguranță Lollo și Max ar fi observat dacă se îndrepta în direcția greșită. Îți poți da seama dacă cineva consumă droguri o perioadă îndelungată, nu-i așa?
Mă îndepărtez puțin, ca să mă pot uita bine la fiica mea.
- Tu nu te droghezi, nu-i așa?
Smilla face ochii mari.
- Ce crezi despre mine?
- Sunt mama ta. Trebuie să întreb.
De acum înainte voi fi mereu cu un pas în față. N-o să aștept eventualele zvonuri.
Smilla se îndepărtează și ea și îmi aruncă o altă privire acuzatoare.
- N-ai încredere în mine?
- Bineînțeles că am.
O mângâi pe obraz.
- Dar auzi... Despre ce droguri ar fi vorba? Ce ar fi luat Jennifer?
- Habar n-am. Au fost zvonuri, așa cum am mai spus. Poate că a încercat o singură dată. Lumea își face impresii greșite.
Smilla își ridică telefonul de pe masă. Un semn clar. Nu mai vrea să vorbească, probabil că se simte jignită.
Trebuie să vorbesc cu Fredrik despre droguri. Să văd dacă a observat ceva. Dacă a auzit ceva.
Apropo de Fredrik. Și de bolile mintale. Am fost prea dură cu el?
O durere surdă îmi macină stomacul. Nu m-aș ierta niciodată dacă i s-ar întâmpla ceva. Dacă și-ar face rău singur sau...
Mă ridic de pe canapea.
- Mi-ai văzut telefonul?
- Înainte să mâncăm, era pe comoda din hol.
Smilla nu-și ia ochii de la ecran.
- O suni pe Lollo?
- Da, îi spun. Dar mai întâi îl sun pe tatăl tău.
65
Lollo
Mâna mea ține strâns mânerul din plastic negru.
Ticălos laș, ordinar și bolnav!
- De cât timp faci asta? țip eu. I-o tragi de când era mică?
Instantaneele defilează ca niște flash-uri, ca și cum aș derula un film.
Jennifer are 3 ani și stă în poala lui Fredrik cu o carte ilustrată.
Jennifer are 6 ani, iar Fredrik, zâmbind, o ia de mână și se oferă s-o ajute la jocul de crochet.
Jennifer are 14 ani. Stă la masa din bucătărie, cu cartea de matematică deschisă și cu Fredrik lângă ea.
Cine știe unde erau mâinile lui când nu se uita nimeni?
- Lollo, te rog...
Fredrik stă împietrit, doar gura i se mișcă în timp ce șoptește cuvintele.
- Niciodată nu am...
- Te urăsc. Te omor, te...
Mă linștesc, fără să las garda jos. Las cuțitul să danseze în fața chipului lui Fredrik.
- Nu, apropo. O să-ți tai scula. Moartea ar fi o scăpare ieftină. Mi-ar plăcea să te văd suferind în iad.
Mă las purtată de furie. Asta mă ține în picioare și în viață când, de fapt, nu-mi doresc decât să dispar cu totul.
Dar, înainte să mă las, Fredrik o să moară. Și moartea nu va fi rapidă. Va dura și va fi al naibii de dureroasă.
Sunt pe punctul de a-i ordona ticălosului laș să-și dea jos pantalonii când o chitară începe să cânte hard-rock în spatele noastru. Sunetul mă face să-mi pierd concentrarea. Durează doar o milisecundă, dar Fredrik profită de moment.
Mă apucă de încheietura mâinii, o răsucește și o împinge înapoi, astfel încât lama cuțitului să fie îndreptată spre mine. Mă retrag, în timp ce mă împotrivesc din răsputeri. O durere arzătoare îmi urcă pe încheietura mâinii. Poate că Fredrik arată ca o epavă, dar strânsoarea lui este neașteptat de puternică.
- Nenorocitule, icnesc eu. Te urăsc.
- Lollo, eu... Nu vreau să-ți fac rău.
Fredrik își pierde răsuflarea.
- Nu poți să lași cuțitul și să vorbești cu mine?
- Nu avem ce vorbi. Nimic. Înțelegi?
Muzica e din ce în ce mai tare. De unde vine?
- La naiba, la naiba, la naaaiba!
Răcnesc împreună cu cel care urlă în fundal. Saliva îl împroașcă pe Fredrik pe față; când o picătură îi atinge ochiul, tresare.
În același moment sar în față, folosindu-mi toată greutatea corpului.
Fredrik se clatină înapoi și se lovește cu un umăr de ușa frigiderului. Mișcarea rapidă mă face să-mi pierd și eu echilibrul.
Ceea ce se întâmplă în continuare e ca o străfulgerare. Și totuși, am în permanență impresia că pot vedea ceea ce se va întâmpla înainte de a se întâmpla cu adevărat.
Îl văd pe Fredrik căzând pe podea cu un zgomot surd, mă văd pe mine urmându-l și văd lama cuțitului cum dispare în pielea subțire de sub clavicula lui Fredrik.
O senzație paralizantă mi se răspândește în corp, rămân încremenită. Privirea mi-e ațintită la cuțitul din care nu se mai vede decât mânerul.
Fredrik se uită fix la mine. Fața lui este albă și buzele i se micșă, dar din gură nu-i iese niciun sunet. Simt că ar trebui să fac ceva, dar nu mă pot gândi decât la filmele mute alb-negru.
Abia când muzica enervantă se oprește, mă ridic în picioare și îmi găsesc telefonul mobil. După două încercări nereușite, arătătorul meu tremurând reușește să atingă cifrele în ordinea corectă. Unu, unu, doi.
Cu telefonul la ureche, mă grăbesc să mă întorc la Fredrik. Mă las în genunchi lângă el, dar mă așez în șezut, blocată.
Ce-ar trebui să fac? Să-l întind pe o parte? Sau e mai bine să-l las acolo?
- Urgențe 112, ce s-a întâmplat?
O voce rece îmi vorbește în ureche.
- Cuțitul, suspin eu. Trebuie să veniți! Repede.
- Ce s-a întâmplat? întrebă vocea.
- Un accident. Cu un cuțit. Am căzut și acum...
- Unde sunteți?
Calmul operatorului mă provoacă, iar mintea mi se golește. Nu-mi amintesc pe ce stradă suntem.
- Nu știu!
Inima îmi bate cu putere.
- Nu-mi amintesc!
Strig că ar trebui să poată localiza naibii apelul, în timp ce-mi amintesc ceva despre o aplicație pe care ar fi trebuit să o descarc, când Fredrik deschide brusc gura și rostește monoton adresa.
Repet cuvintele și vocea continuă:
- Persoana respiră?
- Da. Da, respiră. Să scot cuțitul?
- Nu, zice vocea, mai puțin rece. Nu-l atingeți. Așteptați doar să vină echipajul de la ambulanță. E pe drum.
După alte câteva întrebări, operatorul pare să creadă că situația este sub control, dar păstrează linia deschisă.
Apăs butonul difuzorului, mă așez lângă Fredrik și pun telefon pe podea între noi.
- Îmi pare rău, șoptesc, sprijinindu-mă de frigider. Îmi pare rău.
E complet inert, cu pleoapele închise, fiecare respirație părând teribil de dureroasă.
Mă izbește gândul că ar putea să moară. Asta înseamnă că l-am ucis pe soțul Ninei.
Și pe tatăl lui Jennifer.
Simtă că-mi bubuie capul. Închid ochii și-mi doresc să fiu departe. Ascult respirația gâfâită a lui Fredrik.
- Jennifer era...
Tușește.
- Era într-adevăr fiica mea?
Încuviințez din cap, fără să deschid ochii, simțind că-mi curg lacrimi pe obraji.
- Ea... Era în viață, continuă Fredrik.
Scoate cu greu cuvintele, trebuie să facă o pauză să-și tragă sufletul.
- Mergea... pe drum. Se bălăngănea, dar mergea. Am... căutat. M-am întors. N-am găsit-o... Îmi pare rău.
Tace.
Aparatul de cafea pocnește.
Iar în depărtare începe să se audă sunetul sirenelor.
66
Nina
- Vorbesc cu Carolina Gonzales Andersson?
Este pentru a doua oară azi când cineva îmi spune Carolina. Dar această voce nu are căldura vocii tatălui meu. Dimpotrivă, sună foarte formal.
Mă ridic de pe canapea și mă grăbesc spre hol, ca să mă îndepărtez de gălăgia din sufragerie. Vilgot cântă la vioară cu bunicul său, la volum puțin spus ridicat.
- Da, la telefon.
Se aude un foșnet în receptor, ca și cum cineva ar fi întors o hârtie.
- Și sunteți căsătorită cu Fredrik Andersson?
Când aud întrebarea, inima începe să o ia la goană. Sângele îmi fuge din cap și simt furnicături ciudate în buricele degetelor.
- Da...
- Mă bucur că v-am prins. Numele meu este Helga Gunnarsdottir. Sunt medic și vă sun de la SUS.
Mă clatin până la taburetul de lângă biroul din hol, alunec cu spatele de-a lungul peretelui și aterizez cu un zgomot surd.
- Deci este vorba despre soțul dumneavoastră, spune femeia la telefon.
Cuvintele pe care le aud se blochează unele în altele și nu reușesc să spun nimic.
- Nu trebuie să vă faceți griji, continuă medicul. Situația e gravă, dar nu îi pune viața în pericol.
- Dar ce s-a întâmplat?
Mă ridic în picioare și încep să-mi caut haina printre toate celelalte din cuier.
- Unde este acum? Eu nu sunt acasă. Eu... Eu sunt în Hoor. La părinții mei. Dar pot ajunge la Malmo cam într-o oră.
Atât mama, cât și Smilla au venit în hol. Stau una lângă cealaltă și se uită la mine cu ochii mari.
- Fredrik a fost sedat și acum doarme.
Helga Gunnarsdottir vorbește cu un accent melodios islandez.
- Și nu are rost să vă grăbiți să veniți aici. E la Terapie Intensvă, unde accesul vizitatorilor este interzis. Să sperăm că mâine va fi mutat la secția de pneumologie. Îl puteți vizita atunci.
- Secția de pneumologie?
Mă opresc din căutări, brațul care scotocea printre haine se blochează.
- De ce să fie mutat la secția de pneumologie?
- Soțul dumneavoastră a suferit un pneumotorax.
Face o scurtă pauză și adaugă:
- O gaură în plămân.
- Poftim? Cum... Cum s-a întâmplat?
- O rană de cuțit, spune medicul. Dar, după cum v-am spus deja, situația este stabilă, iar Fredrik se simte bine, având în vedere circumstanțele. Sunt sigură că va putea să vă sune mâine la prima oră.
- O răană de cuțit?
Trebuie să mă așez din nou.
- Dar era acasă! A fost înjunghiat acasă?
Mama și Smilla sunt încă în picioare. Mama își ține mâinile la gură, iar Smilla e albă ca varul.
- Mă tem că nu vă pot da mai multe informații, spune Helga Gunnarsdottir.
- Dar sunt soția lui.
Vocea îmi tremură.
- Am... am dreptul să știu ce s-a întâmplat.
- Mda...
Vocea pare brusc stânjenită.
- Fredrik ne-a cerut în mod expres să nu dezvăluim niciun detaliu. Nici măcar dumneavoastră.
Telefonul stă să-mi alunece din mână și apuc mai strâns carcasa din plastic moale.
Și totuși Fredrik mă înșală? Cine a înfipt cuțitul în el? O fostă iubită? Sau una acutală?
Nu poate fi vorba despre o spargere. Nu avem obiecte de artă sau antichități valoroase. Dar e posibil ca cineva să fi intrat prin efracție să fure computerul de jocuri al lui Anton.
Încerc să-mi imaginez situația și mi se pare complet nerealistă. În plus, Fredrik nu ar fi opus niciodată rezistență. Le-ar fi dat hoților tot ce îi cereau. Probabil că i-ar fi și ajutat să ducă prada la mașină.
Medicul își drege glasul și sunt readusă la realitate, dar nu-mi amintesc unde am rămas.
- Cel mai probabil soțul dumneavoastră își va reveni complet, spune doctorița. Bineînțeles că vă vom anunța dacă situația se schimbă.
Pentru o clipă se lasă tăcerea, apoi mă întreabă:
- E în regulă așa?
Normal că nu e în regulă. Nicidecum.
- Sigur că da, spun. Mulțumesc că m-ați sunat.
Închei convorbirea și mă uit fix la ecran.
- Cine-a fost?
Mama se îndreaptă vijelios spre mine.
- Nina, ce s-a întâmplat?
- Era de la spital... Era...
Mă uit la mama.
- Fredrik a fost înjunghiat.
Smilla pare că e gata să leșine. Mă ridic.
- E în regulă, draga mea.
O trag lângă mine.
- Tata va fi bine. Medicul a spus că se va recupera complet.
Cu brațele în jurul fiicei mele, încerc să alung sentimentul că lumea e pe cale să se prăbușească.
67
Lollo
Sala de la intrarea în secția de poliție este aproape pustie. Un agent de securitate într-o gheretă de sticlă dă din cap în semn de recunoaștere a celor doi ofițeri în uniformă care mă însoțesc.
Mi se dă o legitimație de vizitator și o apucăm pe un coridor lung.
- Vă rog, spune femeia roșcată care s-a prezentat anterior ca fiind Sally.
Ține deschisă ușa unei încăperi mici, mobilată modest.
- Lina Torrero este pe drum.
Mă așez pe unul dintre cele 4 scaune, recunoscătoare că anchetatoarea va veni în curând.
Sally și colegul ei au ajuns la spital la doar câteva minute după ce ambulanța a frânat în fața intrării de urgență. Au sunat-o pe Lina Torrero de îndată ce au afulat că era persoana de contact a familiei pentru un caz în curs de desfășurare.
- Doriți ceva de băut?
Ofițerul de poliție, un bărbat de vârsta mea, care are o barbă uriașă de hipster, se uită la mine.
- Cafea? Ceai? Apă?
- Aș dori un pahar cu apă.
Dă scurt din cap și dispare pe coridor.
Mă sprijin de spăratul tare, închid ochii și încerc să respir așa cum am învățat să respir ca să mă simt bine. După câteva respirații adânci, chiar mă eliberez de presiunea din piept. Nu complet, dar cât de cât.
Se aude un zăngănit la ușă. Bărbatul intră alături de Lina Torrero și ne strângem mâna pentru a treia oară azi. Bărbatul pune un pahar cu apă lângă scaunul meu și iese din încăpere, în timp ce cele două femei se așază în fața mea.
Sally începe să tasteze la calculator. Torrero pune un dosar subțire din plastic pe masă și apoi își deschide propriul laptop. Scoate un telefon mobil din buzunarul de la spate și îl așază pe dosar.
- Cum vă simțiți?
Dacă mi-ar fi pus altcineva întrebarea asta, m-aș fi înfuriat. Dar îmi place Lina Torrero. Nu pare să întrebe pentru că trebuie să o facă, ci pentru că îi pasă cu adevărat.
- Așa și-așa, spun eu.
Torrero își desparte coada de cal în două și trage de ambele părți pentru a o strânge.
- Sper că nu vă deranjează că a trebuit să veniți aici.
Își lasă părul pe spate.
- Ar fi fost destul de greu să vorbim la spital.
Dau din cap, iar anchetatoarea continuă:
- Bineînțeles, am dori să aflăm în primul rând mai multe despre incidentul din această seară.
- N-a fost cu intenție.
Îmi ard obrajii, abia o pot privi în ochi.
- A fost un accident. A...
- Așteptați puțin.
Torrero deschide telefonul și îl pune în mijlocul mesei. Spune cu voce tare data, ora și cine se află în sală.
- Așa, continuă ea. Spuneți-mi ce s-a întâmplat la familia Andersson.
- Eu...
Mâinile îmi tremură în timp ce mă întind spre paharul cu apă.
- Eu și Max am avut... Ne-am certat. Iar eu... aveam nevoie să vorbesc cu cineva. Despre tot ce s-a întâmplat...
Beau, dar reușesc să torn și pe lângă gură. Cu mâna liberă prin picăturile care-mi curg pe bărbie.
- Nina nu era acasă, dar Fredrik m-a invitat oricum înăuntru. A pus de cafea și... Și deodată a început să divagheze, să spună că s-a întâlnit cu Jennifer în noaptea de Anul Nou... Iar eu...
Las paharul jos, mă uit la cele două femei din fața mea.
- Am văzut roșu în fața ochilor. Mi-am pierdut mințile.
Torrero cere mai multe detalii, iar Sally ia notițe.
- Din câte am înțeles, Fredrik nu vrea să depună plângere, rezumă Torrero când termin.
Încuviințez, iar anchetatoarea mă anunță că oricum va trebui să întocmească un raport de vătămare corporală.
- Dacă Fredrik nu se răzgânește, asta va fi tot, adaugă ea.
- Dar Fredrik și Jennifer?
Mă uit la Torrero.
- Tocmai a recunoscut că s-a întâlnit cu ea în noaptea de Anul Nou. Nu va trebui în orice caz să vă ocupați de asta?
- Bineînțeles că îl vom audia pe Fredrik când va fi în stare, spune Torrero. Dar ne-a spus că Jennifer era în viață când a lăsat-o singură pe strada Gad.
- Așa spune, dau eu din mâini. Dar chiar îl credeți?
- Am încercat să vă contactez și pe dumneavoastră, și ppe Max după ce ne-am întâlnit la Lund.
Anchetatoarea se uită la laptop și apoi la mine.
- Măcar acum știu de ce dumneavoastră nu mi-ați răspuns.
Îmi zâmbește ironic.
- Apropo, aveți idee unde se află Max?
Un junghi în stomac. Ce naiba o fi făcând acum?
- Nu. De când am plecat cu mașina, n-am mai vorbit cu el.
- Înțeleg.
Lina Torrero îmi caută privirea.
- Am vrut să vorbesc cu amândoi pentru că au apărut informații noi în cazul lui Jennifer, informații care sugerează că nu a fost un accident.
Deschid gura, dar Torrero mi-o ia înainte.
- De acum înainte, investigăm cazul ca fiind omucidere.
Nu-și ia ochii de la mine.
- Și vreau să subliniez că noile informații nu îl indică drept făptaș pe Fredrik Andersson. Bănuiam că a avut contact cu Jennifer în noaptea respectivă, iar acum ni s-a confirmat. Dar nu credem că Fredrik a fost cel care a omorât-o pe Jennifer.
O privesc confuză, încercând să înțeleg ce-mi spune.
Jennifer a fost omorâtă?
- Putem fi de acord că Fredrik a greșit, continuă Torrero, că ar fi trebuit să o convingă pe Jennifer să meargă acasă, împreună cu el. Dar faptul că s-a întors la petrecere fără ea nu este o crimă în sine...
- Dar... Dar ce s-a întâmplat?
Mă uit la cei doi polițiști.
- Vreți să spuneți că s-a întâlnit cu altcineva mai târziu? Cu John Blund? Cu vreunul dintre bărbații din lista de pe Facebook? Petter Silven? L-ați anchetat? Locuiește chiar în apropiere, el...
Mă opresc, îmi dau seama că bat câmpii. Ochii căprui și blânzi ai lui Torrero mă fac să lăcrimez brusc.
- Din păcate, nu vă putem spune pe cine sau ce am anchetat, spune ea cu calm. Nu vă putem spune nici la ce piste lucrăm în prezent. Am vrut mai întâi să vă anunțăm că am reîncadrat fapta drept omucidere. Apoi, trebuie să vă mai punem câteva întrebări...
Ceva se schimbă pe chipul anchetatoarei. Face o scurtă pauză înainte de a rosti ultimele cuvinte.
- Raportul autopsiei este gata.
În fața ochilor mi se conturează o imagine. Imaginea trupului unei fete, ridig pe o targă rece din oțel inoxidabil. Stomacul mi se strânge ghem. Mă uit prin încăpere, căutând ceva în care să vomit, dar în cele din urmă reușesc să trimit înapoi ceea ce îmi urca în gât.
- Cum vă simțiți? întreabă Sally. Sunteți bine?
Încuviințez din cap și beau niște apă. Caut în memorie alte imagini, care o arată pe Jennifer în viață - cu sclipici la ochi și cu gura zâmbitoare. În schimb, văd o față palidă, buze stinse, ochi închiși.
- Așa...
Torrero îmi caută din nou privirea.
- Potrivit raportului, Jennifer avea urme de canabis și Tramadol în sânge.
- Nu se poate, șoptesc eu. Probabil este o greșeală.
- Din păcate, nu.
Torrero se uită la ecranul din fața ei.
- Nu e vorba de o cantitate mare, dar împreună cu alcoolul...
- Probabil că a forțat-o cineva să le ia.
Mă uit imploratoare la cele două femei. Cuvintele îmi ies acum cu putere.
- Jennifer nu se droga! Am fi băgat de seamă.
Dar, pe măsură ce cuvintele ricoșează în pereții goi, începe să crească îndoiala. Cum pot fi atât de sigură că Jennifer nu se droga? Doar n-aveam habar nici despre ce făcea online.
- O fi ispitit-o cineva la petrecerea de Anul Nou.
Îmi aud îndoiala din voce.
- O... o chestie care s-a întâmplat o singură dată.
- Nu chiar.
Lina Torrero începe să răsfoiască dosarul.
- Poate că ați auzit că s-a găsit un telefon mobil care i-a aparținut lui Jennifer.
Pune o fotografie pe masă și o întoarce pe jumătate, astfel încât poza să fie cu fața spre mine. Fotografia prezintă un telefon mic, vechi. E albastru și seamănă cu primul meu telefon, cel pe care l-am primit cadou de ziua mea de naștere, de la Max, cândva la începutul anilor 2000.
- Ăsta nu e telefonul lui Jennifer, arăt spre fotografie. Avea un iPhone. Cel mai recent model.
- Jennifer avea două telefoane mobile.
Anchetatoarea trage poza spre ea.
- Nu i-am găsit iPhone-nul. Dar am reușit să descărcăm copia conținutului. Iar acesta...
Torrero dă din cap spre fotografie.
- Nu avea abonament la el, ci o cartelă preplătită.
- Dar... De ce-l avea?
Mă uit confuză la femeia cu părul negru.
- Ați reușit să vedeți pe cine suna?
Anchetatoarea pune fotografia înapoi în dosar.
- Îl folosea cel mai mult pentru SMS-uri. Telefonul cu cartelă era pentru droguri, adică îl folosea ca să sune traficanți și clienți. Și da, am reușit să depistăm câteva dintre contactele lui Jennifer. Dar în acest moment nu vă pot spune mai mult.
Mă aplec peste masă, îmi ascund fața în mâini și izbucnesc în plâns.
Omucidere. Droguri. John Bund. Fredrik. Max. Ar trebui să-l sun pe Max? Vreau să-l sun? Ar putea fi cumva implicat în rahatul ăsta? Ar trebui să îi împărtășesc lui Torrero gândurile mele?
Sunt atât de obosită... Îngrozitor de obosită.
Când în cele din urmă îmi ridic capul, găsesc lângă paharul cu apă o cutie cu șervețele. Scot unul, îmi suflu nasul și mă șterg la ochi.
- Probabil credeți că sunt cea mai incompetentă mamă din lume.
Răspunsul vine un pic prea târziu.
- Nu gândiți așa, spune Lina Torrero. I se poate întâmpla oricui. Tuturor tipurilor de oameni, din toate clasele sociale. Putem face totul pentru copiii noștri, dar ei tot pot s-o apuce pe o cale greșită. Credeți-mă, nimic nu rămâne neplătit.
2019, Boboteaza
Sâmbătă
68
Fredrik
Lina Torrero se uită la mine.
- Sunteți sigur că nu vreți să depuneți plângere împotriva Louisei Wiksell?
- Da, spun. A fost un accident. Lollo era supărată, iar eu... Eu băusem destul de mult.
Anchetatoarea se lasă pe spate în scaun, își pune picior peste picior și mă privește cu o expresie greu de interpretat.
- Ați avut totuși noroc.
Privirea îi e fixată pe tubul care intră în plămânul meu drept.
- Ar fi putut fi mult mai rău.
Aparatul de oxigen răspunde cu un șuierat prelung, iar eu nu am nimic de spus.
Ieri am fost convins că mi-a sunat ceasul. Durerea era de nedescris. Fiecare respirație ardea ca focul și începusem, cu adevărat, să-mi văd viața derulându-se ca un film în fața ochilor. Senzația de panică a fost neașteptată. Am crezut că eram pregătit să mor, că asta era singura mea cale de scăpare. Dar acolo și atunci - cu un cuțit în plămân și cu spatele lipit de podeaua bucătăriei - am știut.
Nu vreau să mor.
Vreau să trăiesc.
Lina Torrero se ridică în picioare. Colega ei, o femeie roșcată, al cărei nume nu mi-l amintesc, își închide carnețelul și împinge cele două scaune înapoi lângă perete. Dă scurt din cap, își pune repede geaca și dispare pe coridor.
Torrero se oprește în pragul ușii.
- O să revenim.
Face un gest semnificativ spre tubul de dren.
- Cel puțin nu trebuie să-mi fac griji că veți dispărea.
După ce se instalează liniștea, închid ochii și încerc să fac ordine în potopul de informații care tocmai m-a copleșit. Dar nu ajung la niciun rezultat. Poate că este din cauza naturii informațiilor. Sau poate e din cauza medicamentelor, a tuturor analgezicelor care îmi sunt acum pompate în corp.
Torrero a spus că Jennifer a fost omorâtă.
Se pare că se și droga. Tamadol. Canabis. Posibil și altele.
Am recunoscut imediat că am fumat iarbă vara trecută. Doar am fost nevoit să explic de ce am tăcut despre întâlnirea din noaptea de Anul Nou. Dar am jurat că n-am auzit-o niciodată pe Jennifer vorbind despre alte droguri.
Se pare că le vindea tinerilor din zonă. Nu era o afacere mare, totuși..
Capul îmi cade pe spate, pe perne. Respir adânc, îmi dau seama prea târziu că asta este o greșeală și gem cu voce tare.
O asistentă care trece întâmplător prin preajmă bagă capul pe ușă.
- Aveți dureri?
Dau din cap că nu.
- Să apăsați pe buton dacă e nevoie, spune și să grăbește să plece la treaba ei.
Mă întorc la conversația cu Torrero, încercând să-mi amintesc detaliile.
Dacă am înțeles corect ce mi-a spus anchetatoarea, nu sunt suspect de crimă. Se pare că nu sunt suspect de nimic - cu excepția unei posibile erori de judecată.
Torrero a fost foarte rezervată, dar a afirmat că au ajuns aproape de o descoperire-cheie în anchetă. Spunea că speră ca acest caz să fie rezolvat înainte de sfârșitul săptămânii. Azi este sâmbăătă. Asta trebuie să însemne că ei știu deja cine este criminalul.
Jennifer a fost omorâtă.
E absurd. Ce să fi făcut, ca să dea cuiva motiv să o omoare.
O fată tânără.
Fiica mea.
Într-o clipită, mă întorc pe plajă. O privesc pe Jennifer în noaptea de Sânziene.
Nu vreau să mă gândesc la asta. Nu vreau să-mi amintesc cât de aproape am fost. Deși nu eu am fost cel care a răspuns provocărilor ei, ci creierul de reptilă.
Degetele îmi alunecă pe noptieră și reușesc să ajung la telefon fără să-mi mișc partea superioară a corpului. Pe ecran apare un nou SMS.
Sunt pe drum. N
Mesajul a fost trimis în urmă cu mai puțin de o oră.
Las telefonul pe pătura galbenă și îmi întorc privirea spre tavan. Aici nu există crăpături, ci doar un ansamblu de plăci albe, în simetri perfectă.
Nina.
Ce naiba să-i spun Ninei?
Am schimbat două vorbe azi-dimineață, la puțin timp după ce m-am mutat aici. Era isterică, bineînțeles, și nu închisese ochii toată noaptea.
I-am spus că nu vreau să-i povestesc la telefon ce s-a întâmplat și am rugat-o să vină cât poate de repede. Sunt îngrozit de reacția soției mele.
Mă gândesc că, dacă aș fi jucat tare, mare parte din ceea ce ne privește pe mine și pe Jennifer ar fi putut rămâne secretul meu și al poliției. Dar acum...
Lollo știe că am fost să înot cu Jennfer în ajunul Sânzienelor. Știe că ne-am întâlnit în noaptea în care Jennifer a dispărut. Și este destul de evident că aș fi putut preveni desfășurarea ulterioară a evenimentelor dacă aș fi târât-o pe Jennifer înapoi la familia Wiksell după întâlnirea noastră din desiș. Aș fi putut cel puțin să împiedic lucrurile să se întâmple chiar atunci.
Dacă atunci s-or fi întâmplat.
Lollo nu mă va ierta niciodată. Și nu-și va păstra gândurile pentru ea.
Asta înseamnă că n-am de ales. Nina trebuie să audă versiunea mea.
69
Nina
- Dar nu înțeleg! De ce a venit Lollo la noi acasă?
Stau în mijlocul salonului. Inima îmi bate să-mi sară din piept, lacrimile și mucii îmi curg gârlă. Simt că tot corpul mi se va topi și se va revărsa pe podeaua de un gri stălucitor.
- Trebuie să-mi explici...
Vocea mi se stinge când capul începe să-mi țiuie. Mă prind de un scaun, aterizând pe șezutul tare. Mă aplec în față, cu capul în mâini, așteptând să se domolească țiuitul, după care îmi ridic privirea.
Capul patului este înălțat, iar Fredrik se lasă greu pe pernă. Chipul lui are culoarea cearșafului. Lângă pat se află un stativ de perfuzii. Are un furtun introdus într-o parte, mai multe branule la încheieturile mâinilor și la coate.
- De ce? șoptesc în cele din urmă. De ce a venit acasă la noi?
- Habar n-am. A spus...
Fredrik înghite cu greutate și apoi continuă cu o voce încordată.
- A spus că s-au certat. Ea și Max. Lollo s-a urcat în mașină și a condus la întâmplare. Voia doar să plece de-acasă. Și așa se face că a ajuns la noi.
Scot telefonul mobil din geantă, clipesc până nu mai lăcrimez și mă uit la lista de apeluri primite.
- Dar n-a sunat înainte.
- Păi tocmai ți-am spus...
Fredrik își îndreaptă spatele și geme.
- Nu era o vizită planificată.
Închid ochii din nou, îmi frec tâmplele și încerc să diger ceea ce tocmai mi s-a spus. Despre înotul în noapte. Despre minciuni. Despre vinovăție și rușine.
- Deci...
Deschid ochii.
- Ai mințit în legătură cu noaptea de Anul Nou ca să nu fii nevoit să dezvălui ce s-a întâmplat vara trecută?
Fredrik încuviințează din cap.
- Dar nu s-a întâmplat nimic, zice el repede. Trebuie să ai încredere în mine, Nina. Singurul lucru care s-a întâmplat a fost că am fumat iarbă. Dar știi cum e Jennifer... cum era. Era în stare să inventeze orice. Iar acum, după MeToo* și toate cele...
*mișcare internațională împotriva hărțuirii și violenței sexuale
Se uită la mine cu ochi de cățeluș.
- Cine m-ar fi crezut pe mine? Nimeni. Aș fi devenit acel libidinos de vârstă mijlocie. Toată lumea ar fi fost de partea lui Jennifer. Era dezamăgită și furioasă. Ar fi putut determina școala să mă concedieze, ar fi putut să-mi întoarcă familia și prietenii împotriva mea, ar fi...
Fredrik tare și se uită în sus, spre tavan.
Nu știu ce aș putea să spun. Am bănuit de la început că problema nu era doar situația imaginară cu stresul de la locul de muncă. M-am gândit până și la faptul că purtarea lui Fredrik ar putea avea de-a face cu Jennifer. Dar așa ceva nu mi-aș fi putut închipui niciodată. E dincolo de orice imaginație.
- Înțeleg...
Fredrik respiră greu și face o grimasă de durere înainte de a continua:
- Știu că ți-e greu să ai încredere în mine în momentul ăsta, dar îți promit...
- Vrei să spui... îl întrerupt eu. Vrei să spui că Lollo te-a înjunghiat pentru că a crezut că tu ai omorât-o pe Jennifer?
El încuviințează din cap.
- Până și eu am crezut că am omorât-o. Nu cu mâna mea, bineînțeles. Dar am crezut că ceea ce s-a întâmplat a fost din vina mea, că o să ajung la închisoare pentru asta. S-a lovit la cap, sângera și m-am temut că are o comoție. La început, am crezut că s-ar putea să se fi întins pe jos și să fi murit de frig. Apoi, când au găsit-o, am fost convins că a căzut în cariera de calcar din cauza rănii, că a fost amețită sau confuză. Există un termen numit „indiferență deliberată”. Dacă lași pe cineva care se află în pericol...
- Taci!
Faci ceea ce face Vilgot de obicei în situații dificile: îmi apăs palmele pe urechi și închid ochii. E un mod eficient de a suprima lumea exterioară. Totul se întunecă și singurul lucru pe care îl aud este pulsul care îmi bubuie în urechi.
Gândurile mi se învălmășesc, sunt imposibil de cuprins sau de oprit. Deschid ochii și mă uit la bărbatul din patul din fața mea. Privirea îmi alunecă peste părul lins și nespălat, peste barba cenușie, peste obrajii trași. Lacrimile îi curg pe obraji.
Cine este el? Ce a făcut? Pot să am încredere în ceea ce spune?
- Plec.
Când mă ridic, brațul scaunului lovește patul.
- Trebuie să reflectez.
Mă îndrept spre ușă cu haina cocoloș sub braț.
- Vii mâine? suspină Fredrik în spatele meu.
Mă întorc.
- Poate.
70
Lollo
Plânsul îmi pulsează în gât și încerc să-mi distrag atenția uitându-mă la Chanel.
Tata a adus-o azi-dimineață devreme. Nu puteam suporta atâta liniște în casă. Am vrut să aud zgomotul lăbuțelor pe parchet, am simțit nevoia să ating blana moale între degete.
Acum se plimbă pe lângă cărarea, cu boticul băgat adânc printre frunzele căzute astă-toamnă. Pudelul pare complet neafectat de tot ce s-a întâmplat. Deși poate că Chanel înțelege mai mult decât bănuim noi, poate că simte lipsa, dar e suficient de inteligentă încât să se concentreze asupra noastră, a celor care am rămas.
Ne îndreptăm spre promontoriu și mă camuflez în spatele fularului, căciulii și ochelarilor mari de soare. Soarele este absent, dar nu vreau să privesc oamenii în ochi. Aș fi preferat să nu văd pe nimeni, dar a trebuit să plec de-acasă.
Departe de Max.
Soțul meu mă minte de peste 17 ani. De unde naiba să știu că nu minte și în legătură cu alte chestii, dacă a ales să mintă în legătură cu ceea ce ar trebui să fie mai importnat: copilul nostru. Copilul meu.
De câte ori l-am sunat și nu mi-a răspuns? De câte ori a lucrat până târziu, a jucat golf, a fost în călătorii de afaceri? Ce era adevărat? Ce era minciună?
Pot să am încredere că Max - și doar el, singur - a fost cel care a mâncat hamburgesri în Falsterbo în noaptea de marți spre miercuri? Pot să am încredere că nu s-a întâlnit cu Jennifer?
Max s-a jurat pe ce are mai sfânt că nu i-a făcut niciun rău. Părea sincer mâhnit că l-a suspectat. De fapt, în adâncul sufletului, nu pot să cred că Max ar fi implicat. Dar numai faptul că l-am suspectat...
Azi-dimineață am scos din nou catalogul școlar. L-am căutat în poza clasei pe băiatul bătut. Ali. Arată bine. Probabil că e și destul de deștept, altfel n-ar fi intrat la Petri.
Cum naiba s-a putut lega Max de un tânăr de 17 ani? Este un laș. Laș, ordinar și imatur.
Pot să trăiesc cu un om despre care am crezut, măcar și pentru o clipă, că e capabil să ucidă? Vreau să trăiesc cu un bărbat care va fi condamnat pentru agresiune?
Max este cel care a greșit, dar reputația proastă mă va lovi la fel de tare și pe mine. Avem același nume de familie. Poate că va trebui să vândă agenția. Cine ar vrea să-și mai dea cea mai importantă afacere a vieții pe mâna unui infractor? Eu nu aș face-o.
Și uite-așa vom pierde totul. Ne vom pierde viețile și prietenii.
De când s-a făcut publică agresiunea, Lisen și Ivanka tac mâlc. Niciun ziar nu a dezvăluit numele „brokerului de succes din Malmo care apus la pământ un băiat lipsit de apărare”. Dar oamenii nu sunt proști. Toată lumea știe despre cine este vorba.
Ceea ce mi se pare ciudat e faptul că Max nu pare să aibă nicio remușcare. Spune că poliția a fost prea permisivă și că, dacă autoritățile ar fi luat în serios informația despre Ali, el l-ar fi lăsat în pace.
Soțul meu mă sperie. Cine e el? Cine a fot în toți anii ăștia?
Chanel se lasă condusă de miros, merge în zigzag pe cărare. La fel se mișcă și gândurile mele și ajung la Fredrik. Bărbatul care a fost tatăl lui Jennifer. Este tatăl lui Jennifer.
Doar și eu sunt încă mama lui Jennifer, nu-i așa?
Simt un junghi în piept. Cuțitul care a fost în plămânul lui Fredrik pare că s-a împlântat direct în inima mea. Cineva întârte mânerul, răsucire după răsucire.
Nu-mi pot stăpâni lacrimile care țâșnesc din spatele ochelarilor de soare și tot ce e împrejur se contopește într-o ceață maro.
Pe negândite, măresc pașii. Chanel trage de lesă și probabil că schelălăie de ceva vreme, dar eu nu-i aud protestele decât când devin foarte puternice.
Mă opresc, las pudelul să-și facă treburile și apoi mă târăsc mai departe. Senzația este că picioarele încearcă să scape de cap și de tot ce mișcă în el.
N-o să mă mai pot uita niciodată în ochii Ninei.
Și Fredrik, idiotul naibii! Pot să am cu adevărat încredere în el? A spus că Jennifer era în viață când a lăsat-o singură. Dar poate dovedi asta?
Torrero a susținut că Fredrik e nevinovat. Dar chiar și poliția poate face greșeli. Poate că a spus asta doar ca să-l protejeze pe Fredrik de mine. Să-i fie teamă lui Torrero că voi înfige din nou cuțitul în el?
Și mai e și chestia aia despre care bătea câmpii Fredrik... Că el și Jennifer s-au întâlnit în ajunul Sânzienelor și au mers să înoate. Ce s-a petrecut atunci? Totul este atât de haotic. Drăcia dracului!
Chanel scâncește. Ridic privirea și văd un pui de iepure în fața noastră pe cărare. Stă locului hipnotizat, tremură. Privește moartea în față.
Știa Jennifer că va muri? A apucat să se sperie când l-a întâlnit pe ucigașul ei? A implorat pentru viața ei?
Cuțitul din pieptul meu se mai învârte o dată și lacrimile mi se strecoară printre buze. E un sunet ciudat. Neplăcut. Nu-mi recunosc propria voce.
Iepurele se trezește din hipnoza sa temporară, țâșnește și sare printre copaci.
71
Nina
O iau la picior pe holuri, fără să mă obosesc să citesc indicatoarele, lăsându-mă ghidată spre ieșire de GPS-ul meu interior. Trebuie să ies de aici, am nevoie de oxigen și de lumina zilei.
Simt o ușurare când scap de mirosul sufocant al spitalului și de șuieratul aparatului de oxigen. Îmi umplu plămânii sănătoși cu aerul proaspăt de ianuarie și mă grăbesc pe trotuar spre parcare.
Chiar înainte de trecerea de pietoni întâlnesc un bătrân care se chinuie să împingă un scaun cu rotile în fața lui. În scaun stă o femeie cocoșată, cu geanta în poală. Vederea cuplului de bătrâni mă face să plâng.
Oare eu și Fredrik vom îmbătrâni împreună? Îmi doresc asta?
Îmi vine în minte o imagine a socrilor mei fără speranță. Tăcerea, acuzațiile fără cuvinte.
- Nina!
La început nu înțeleg că pe mine mă strigă. Dar întâmplător îmi cade jetonul pentru parcare și mă întorc.
O femeie în halat alb vine pe trotuar în pas săltat. E scundă, are părul de culoare deschisă, de lungime medie, și ține într-o mână o cutie de Risifrutti. Blonda îmi e vag cunoscută, dar nu-mi dau seama de unde.
- Nu mă recunoști, nu-i așa?
Acum stă în fața mea. Șosete mov în saboți Birkenstock albi, un zâmbet larg pe față.
- Ei bine...
Creierul meu deja supraîncălzit turează la maximum.
- Poate.
- Victoria.
Femeia îmi întinde mâna.
- Vicky...
- Doamne! Îmi pare rău.
Îi iau mâna, i-o strâng.
- Vicky. Acum te-am recunoscut. Ce mai faci?
Cealaltă mână mi se duce automat la ochi și la rimelul care mi-a curs.
- Acum lucrezi aici?
Ne dăm drumul una alteia și Vicky încuviințează din cap.
- Chiar în aceeași secție cu Malena.
E clar că eu și Malena ne-am îndepărtat. În urmă cu 10 ani, garantat aș fi aflat așa ceva.
Vicky ieșea des cu noi când eram studente. Petreceam în bucătăria dincăminul Malenei, beam cafea la Lundagard sau învățam la UB.
Vicky e neschimbată, dar, la fel ca mine, a pus câteva kilograme pe ea. Cumva, mă simt bine să văd asta în mijlocul atâtor nenorociri.
- De cât timp lucrezi la Malmo? o întreb.
- De astă-vară, răspunde Vicky. Am fost mulți ani la Lund. Și apoi în Eslov pentru o vreme, la un centru de sănătate.
Zâmbește din nou.
- Am auzit că tu, Malena și Lollo încă țineți legătura.
- Ei bine...
Încerc să zâmbesc, dar simt cum mi se strânge pielea, ca și cum n-aș avea destulă pentru a zâmbi.
- Poate că nu ca în vremurile bune. Dar sărbătorim de obicei Anul Nou...
Propoziția rămâne în aer și Vicky se apleacă brusc în față, coborându-și vocea.
- Teribil, apropo. Chestia asta cu Jennifer.
Dă din cap.
- Trebuie să fie cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla. Să-ți moară copilul.
Dau și eu din cap și sper din toată inima că Vicky trebuie să se întoarcă în curând la urgențe. Nu vreau să-mi dezvălui frământările interioare unei persoane pe care n-am mai văzut-o de peste 20 de ani.
Dar Vicky nu pare să se grăbească deloc, ci se apropie și mai mult de mine. E atât de aproape, încât pot simți unde și-a petrecut pauza - într-una dintre camerele de sticlă în care pacienții și personalul stau laolaltă și povestesc. Incubatoarele inversate.
- Aproape că nu-mi vine să cred, continuă Vicky. Mai întâi Theo, iar acum asta... Adică.. Chiar mă întreb...
- Theo?
Fac un pas înapoi și mă uit la femeia din fața mea.
- Ce vrei să spui?
- Au!
Își pune o mână la gură, dar și-o ia imediat.
- Credeam că... Voi vă petreceți timpul împreună. Am crezut că știi...
- Știu că Theo a avut probleme și că a schimbat școala. Dar, din câte am înțeles, situația s-a îmbunătățit.
- Ei bine...
Vicky ezită o clipă, dar își revine rapid.
- Poate că n-ar trebui să-ți spun, dar...
Se uită în jur, de parcă s-ar teme că cineva stă după colțul clădirii și trage cu urechea.
- Îți spun oricum, dar să nu zici că ai aflat de la mine.
Încerc să nu par prea interesată, de teamă că se va răzgândi.
- S-a întâmplat astă-toamnă.
Vicky aruncă din nou o privire peste umăr.
- Theo a ajuns într-o seară la Urgențe. Avea convulsii.
Mă holbez la ea.
- Poftim? De ce? Ce s-a întâmplat?
- Tramadol.
Își mai coboară puțin vocea.
- Și iarbă.
Stomacul îmi zvâncește.
- Theo?
Vocea mea este tare și stridentă, dar nu o pot controla.
- Canabis?
Vicky se uită la mine cu seriozitate.
- Putea să moară. A scăpat uite-așa.
Își apropie degetul mare și arătătorul.
- A avut mare noroc.
Încerc să asimilez ceea ce tocmai mi-a spus Vicky.
Sunt atât șocată, cât și puțin jignită. De ce n-am aflat până acum?
- Shit, zic eu.
Pentru că ăsta e primul lucru care îmi vine în minte.
- Deep sheet, replică Vicky. Am făcut parte din personalul care l-a preluat și a fost o scentă greu de privit. Eu și Malena am vorbit apoi mult despre asta, așa că... n-am crezut că divulg vreun secret.
- Stai liniștită.
Dau dintr-o mână.
- E în regulă. N-o să spun nimic. Sigur îmi va povesti Malena când se va simți pregătită.
- Sigur, repetă Vicky. Apropo, știi cumva ce s-a întâmplat cu ea?
- Ce s-a întâmplat?
Am brusc sentimentul că trăiesc într-un univers paralel.
- Da...
Vicky așteaptă puțin înainte să continue:
- Și-a luat concediu medical de la începutul anului.
Mă uit la ea.
- Malena n-a spus nimic despre asta, dar...
- Poate că ați petrecut prea mult?
Vicky zâmbește, dar în același timp i se citește o expresie chinuită în ochi.
- Auzi, trebui să plec acum. Altfel, îmi iau colegii gâtul.
Mă îmbrățișează rapid.
- Dar mi-a făcut plăcere să te văd, Nina. Ai grijă de tine și salut-o pe Lollo.
Rămân înțepenită și o privesc pe femeia îmbrăcată în alb care se grăbește mai departe pe trotuar.
72
Lollo
- Chanel a ajuns acasă!
Îi desfac lesa, duc câinele murdar în hol și mă întorc în frig. Dau un șut în ușă și o trântesc cu zgomot puternic.
În mașină scot telefonul. Accesez lista de contacte, scriu un M în câmpul de căutare, apoi aleg unul dintre numele din listă. Aștept.
Bună ziua, sunt Malena Lagergren. Nu pot răspunde acum, dar...
Arunc telefonul pe scaunul pasagerului și simt cum mă ard lacrimile în spatele pleoapelor.
Ar trebui să mă liniștesc, să stau acasă până îmi răspunde. Dar mi se pare imposibil să intru înapoi. Corpul mi se blochează doar la gândul de a fi între aceiași pereți cu Max.
Lucrurile lui Jennifer au același efect asupra mea. Pantofii din hol, periuța de dinți din baie, hainele de antrenament pe uscătorul de rufe - fiecare obiect pare să-mi strige numele. Azi-dimineață mi s-au înmuiat picioarele când am văzut o pereche de cercei pe blatul din bucătărie.
Trebuie să plec de-aici. Trebuie să scap de presiune, să dau totul afară. Și trebuie să-mi ocup timpul cu ceva. Nu pot să stau într-un loc și să las gândurile să preia controlul.
Aș putea să bat la ușa lui Lisen. Sau să merg la Ivanka. Dar se pare că nu vor să aibă nimic de-a face cu noi. În plus, nu suntem genul ăsta de prietene. Petrecem împreună, dar nu plângem împreună.
Cum Nina nu mai este o opțiune, a rămas doar Malena. M-a mai văzut plângând.
Dau în marșarier pe alee, gândindu-mă că e acasă. N-a spus ceva despre un concediu de Bobotează? Probabil că a pus telefonul pe modul silențios. Sau poate că este în baie.
Apartamentul Malenei de la periferia Tygelsjo se află la doar 10 minute de mers cu mașina.
Conduc de-a lungul străzii Gessievagen, văd podul Oresund cum se întinde după coastă. În Klagshamn marea este mereu prezentă. Ăsta e motivul pentru care am ales să ne mutăm aici. Și, bineînțeles, pentru că, cel puțin la acea vreme, aici locuiau oameni de treabă, cu o situație economică stabilă.
Am vrut ca Jennifer să meargă la o școală unde lumea are păreri asemănătoare, n-am vrut să avem parte de toate problemele cu care se confruntă școlile din oraș. Dar zona s-a extins, iar în ultimii 2 ani de liceu elevii au devenit din ce în ce mai amestecați. Cu siguranță că cei care au determinat-o pe Jennifer să încerce drogurile provin din rândul nou-veniților asistați social.
La naiba! La naiba! La naiba!
Lovesc volanul cu mâna dreaptă și mașina se clatină. Din sens opus vine un microbuz. Pentru câteva secunde tremur și pierd controlul mașinii. Parcă văd coliziunea frontală. Șoferul microbuzului se agață de claxon, dar între timp reușesc să-l ocolesc și revin pe partea dreaptă a drumului.
Cu inima bătând să-mi spargă pieptul, mă îndrept spre Tygelsjo, încercând să-mi calmez respirația sacadată.
Mă simt ușurată că am reușit să evit un accident de circulație, dar în același timp mă cuprinde un vag sentiment de neliniște. Nu pot identifica, la început, ce anume mă deranjează, dar în momentul imediat următor îmi dau seama.
Malena tace mâlc din noaptea de Anul Nou. N-a scos niciun cuvânt de când ea și Adde s-au urcat în taxi și au plecat acasă. Niciun SMS cu „mulțumesc pentru petrecere” în ziua de Anul Nou. Și nu m-a contactat nici măcar o dată ca săă-și exprime îngrijorarea - sau compasiunea - în legătură cu dispariția lui Jennifer.
Desigur, s-ar putea să mă înșel. Printre sutele de mesaje care au tot curs, s-ar putea să-mi fi scăpat încercarea Malenei de a lua legătura cu mine. Este posibil să-mi fi trimis un mesaj care n-a ajuns la destinație din cauza semnalului slab sau a unei alte defecțiuni tehnice. Da, ar putea fi o mie de motive pentru care n-am primit niciun semn de la ea.
Totuși, gândul ăsta nu-mi dă pace.
E un loc liber vizavi de aleea Malenei și rămân acolo, privind afară prin parbrizul murdar.
Zona este relativ nou construită și e formată din clădiri cu două etaje, cu fațade din lemn vopsit maro. Apartamentul Malenei este modern, are o grădină mică și e aproape de școala lui Theo. Dar cred că în curând se vor muta cu Adde în Vellinge. Malena n-a locuit niciodată mult tmp în același loc. Bărbat nou, adresă nouă.
O femeie îmbrăcată într-un cardigan lung iese dintr-una dintre casele aflate puțin mai jos pe stradă. Cardiganul îi flutură în vânt. Merge pe cărarea pietruită, ținând în mână un sac de gunoi înnodat la gură. După ce sacul aterizează în container, își strânge mai tare cardiganul pe ea și se grăbește să se întoarcă la căldură.
Exact în momentul în care pun mâna pe mânerul portierei, ceva îmi atrage atenția în oglinda retrovizoare. Seamănă cu o mașină de poliție.
Mașinile de poliție îmi provoacă întotdeauna fluturi în stomac, mai ales când sunt la volan. Dar azi nu simt fluturi, ci pumni ai dracului de grei. Drept în plex.
Mă întorc și descopăr cu groază că este într-adevăr o mașnă de poliție - una care, pe deasupra, se îndreaptă în direcția mea. Văd Volvoul vopsit trecând de mine, făcând o întoarcere de 180 de grade și, în cele din urmă, parcând pe cealaltă parte a străzii.
Doi polițiști în uniformă ies pe trotuar, la doar câțiva metri de cutia poștală a Malenei.
Polițista arată spre casa în care locuiește Malena, dar în același timp mă observă și pe mine și îi spune ceva colegului ei. Bărbatul traversează strada, se apropie de mașina mea și îmi bate în geam. Iar eu deschid geamul.
- Bună ziua.
Polițistul îmi zâmbește, dar am un puternic sentiment că sunt cercetată din priviri.
- Așteptați pe cineva?
- Nu...
Mi-am ținut respirația prea mult timp și am nevoie de oxigen ca să pot continua:
- Nu, m-am rătăcit. M-am oprit doar ca să verific adresa.
- Unde mergeți?
Ochii lui aterizează pe scaunul din dreapta, unde telefonul meu stă aruncat cu fața în jos.
- Poate reușesc să vă ajut.
- Mulțumesc, dar sunt sigură că mă descurc. Mai întâi trebuie să dau un telefon.
Îmi urează o zi bună și o prinde pe colega lui, care a ajuns la ușa Malenei.
Abia am timp să expir, că ușa apartamentului se deschide. Oamenii în albastru blochează vederea și mi-e imposibil să disting cine se află în întuneric de cealaltă parte.
Încerc să înțeleg scena care se desfășoară în fața mea, dar sunt într-o beznă totală.
Ce caută poliția aici? O fi dat Theo de necaz? Sau au venit după Adde?
În clipa următoare uniformele dispar în casă, iar în ușă apare chipul Malenei. Mă vede, se oprește, dar închide ușa fără să schițeze niciun gest.
15 aprilie 2019
Luni
73
Nina
Sunt înghețată tun. Pantalonii îmi sunt mici în talie și nu mai pot încheia blazerul.
În lumina strălucitoare a dimineții, observ că eșarfa are o nuanță greșită de albastru. Nu se potrivește cu costumul. De ce n-am ales haine călduroase și confortabile?
Oamenii stau înșirați de-a lungul pereților. Cei mai mulți dintre ei par relaxați, ca și cum procesele și morțile unor adolescenți de 17 ani ar fi ceva obișnuit pentru ei.
Se pare că Lollo încă nu a ajuns.
În adâncul sufletului, spre că o să apară doar după ce eu îmi voi fi ocupat locul în sala de judecată.
Am schimbat câteva mesaje politicoase pe Messenger, dar nu ne-am mai întâlnit față în față de la înmormântare. Sinceră să fiu, cred că niciuna dintre noi nu are chef să ne întâlnim acum. Faptul că și-a pierdut fiica este deja extrem de dificil pentru Lollo. Dar circumstanțele fac toată situația infinit mai grea.
La începutul anului, am pus la îndoială valoarea prieteniei noastre. Cineva cu simțul ironiei și al umorului negru trebuie să mă fi auzit. Acum nu mai trebuie să îmi bat capul cu ceea ce vom face în noaptea de Anul Nou. Și nu va mai exista nicio invitație de Sânziene la Falsterbo.
Lollo și Max s-au despărțit, dar nu sunt sigură că se va ajunge la divorț. E oare Lollo dispusă să sacrifice banii, vila și casa de vară? Cu siguranță, durerea poate eroda o căsnicie, am văzut asta atât de clar în cazul socrilor mei. Și mie mi-ar fi greu să-l iert pe Max pentru că l-a bătut pe Ali. În același timp, ei sunt o echipă unită. Lollo și Max s-au susținut întotdeauna unul pe celălalt.
Ar trebui să mă duc la baie, m-a durut burta toată dimineața și n-am putut să mănânc micul-dejun. Ceasul de pe perete arată că mai sunt doar 5 minute până la ora stabilită. Am timp?
Dintr-odată, rumoarea se oprește și toată lumea se uită în aceeași direcție.
Întorc capul și îi văd venind pe Lollo și pe Max, însoțiți de o femeie într-un costum strâns pe corp și cu pantofi cu toc înalt. Ea dă din cap și zâmbește în semn de recunoaștere în dreapta și-n stânga. Max și Lollo se uită amândoi în jos, îndreptându-se cu hotărâre spre ușă.
Aș vrea să evadez, dar îmi dau seama că trebuie să rămân pe loc. Ar părea foarte ciudat dacă mi-aș schimba locul acum. Dacă Fredrik ar fi aici, m-aș putea ascunde în spatele lui.
Ușa sălii de judecată se deschide și mulțimea începe să se miște.
Cu coada ochiului îi văd pe Max și pe Lollo și mă forțez să-mi îndrept spatele.
Lollo își ridică privirea. Pentru o clipă scurtă, în care nici n-apuc să răsuflu, ne uităm una la cealaltă, iar mie și se face pielea de găină. Parcă m-aș uita într-o fântână fără fund.
Max se preface că nu mă vede.
A fost acuzat de abuz, iar cazul a ajuns la tribunal în urmă cu câteva săptămâni. Nici eu, nici Fredrik n-am fost prezenți, dar se zvonește că va primi o lună de închisoare sau o pedeapsă cu suspendare. Nu știu la ce să sper.
- Da.
Judecătoarea care prezisează, o femeie cu părul grizonat și tuns scurt, cu ochelari cu rame de un roșu aprins, se întoarce spre Malena, iar eu încep să ascult.
- În continuare, îi cerem Malenei Lagergren să ne relateze despre seara și noaptea în cauză. Și această audiere va fi înregistrată.
Judecătoarea face semn din cap.
- Aveți cuvântul, Malena.
Cred că prietena mea a slăbit 10 kilograme în arest. Umerii îi sunt ascuțiți, ca și cum bluza neagră ar fi atârnată pe un umeraș prea mare. Își freacă nervoasă mâinile și se uită în jos, la masă.
Sunt convinsă că Malena se va înmuia în liniștea care s-a lăsat după cuvântul judecătoarei. Dar iat-o că, în sfârșit, începe să vorbească.
- Eram la o petrecere acasă la Lollo și Max Wiksell, părinții lui Jennifer Wiksell. Ne cunoaștem de mult timp, încă din liceu.
Continuă cu o voce subțire, dar stăpână pe ea:
- Am luat cina și... Ei bine, eu și prietenul meu ne-am certat. De fapt, dintr-un motiv de rahat, dar eram amândoi destul de beți, iar cearta a scăpat de sub control. La scurt timp după miezul nopții, m-am dus în grădină să mă liniștesc. Tocmai ieșisem pe ușă când l-am văzut pe Fredrik Andresson.
Înțepenesc. Am senzația că, de acum înainte, numele ăsta va fi târât prin noroi, că a devenit hâd și respingător.
Fredrik Andersson. Omul pe care odată l-am iubit mai mult decât orice pe lumea asta. Omul pe care am promis că-l voi iubi la bine și la rău.
E greu să iubești la rău. Uneori pare imposibil. Cu toate astea, înclin să cred că trebuie să încercăm să ne regăsim unul pe celălalt, fie și numai de dragul copiilor. Trebuie să am încredere în ceea ce spune Fredrik. Altfel, o să înnebunesc.
Vocea Malenei ajunge din nou la mine.
- Mergea pe trotuar, mai jos de casă, părând foarte grăbit. Așa că am devenit curioasă și l-am urmărit.
Se oprește din vorbit, ridică paharul cu apă din fața ei și bea. Sunetele sunt amplificare de microfon; altfel, în sală este tăcere deplnă. Ca și cum toată lumea și-ar ține respirația.
- Am păstrat distanța, continuă Malena. M-am ascuns printre copaci. Și tocmai mă pregăteam să mă întorc, când Jennifer a ieșit din desiș.
Malena povestește despre cearta care s-a terminat cu Fredrik întorcându-se la petrecere, în timp ce Jennifer a luat-o în direcția opusă.
- N-am auzit de ce s-au certat. Iar când el a trecut de mine, am alergat după Jennifer...
Pentru prima dată în dimineața asta, Malena își ridică ochii de la masă. Întoarce capul și se uită la Lollo.
- Am vrut...
Vocea i se frânge și începe din nou.
- Am vrut s-o ajut pe Jennifer! Am crezut că nu ar trebui să fie singură în starea aia. Dar era fără speranță. Urla că urăște totul și pe toată lumea.
Mă uit la Lollo. Stă complet nemișcată, cu spatele drept și mâinile sprijinite pe genunchi. Cum poate să pară atât de neafectată?
- Am încercat s-o conving pe Jennifer să meargă acasă, spune Malena. Am mers după ea pe pista de pietoni, rugând-o, implorând-o. Dar ea mergea mai departe. Chiar dacă abia se putea ține pe picioare, a continuat să meargă. A traversat și a apucat-o pe cărarea care duce spre trambulina de sărituri. Abia atunci, când am ajuns la cariera de calcar, a început să vorbească despre Theo.
Malena i se adresează direct judecătoarei.
- Theo este fiul meu.
Avocata se apleacă în față și îi șoptește Malenei ceva la ureche. Malena îi face semn să se dea la o parte și se întoarce din nou spre femeia cu părul scurt.
- Așa că Jennifer a stat acolo, m-a privit în ochi și mi-a zis că ea fusese cea care îi spusese lui Theo despre iarbă și Tramadol. A recunoscut până și faptul că ea i-a vândut drogurile. Pentru că părea deprimat.
Vocea Malenei e mai puternică acum, dar lacrimile îi curg necontrolat și secrețiile nazale îi strălucesc sub nas.
- Am văzut negru în fața ochilor. Am strigat la ea să își ceară scuze. Oare nu înțelegea ce făcuse? Theo ar fi putut muri!
Judecătoarea care prezidează îi cere Malenei să-și explice declarația și, din nou, avocata încearcă să-i spună ceva. Dar Malena scutură din cap și continuă să vorbească.
- Theo a protejat-o pe Jennifer. Pe tot parcursul toamei, a refuzat să spună cine îi vânduse marfa. Iar ea îmi râdea în nas! Fiul meu se zbătuse între viață și moarte, iar Jennifer îmi rânjea în față. A spus că nu s-a putut abține, pentru că el era „al naibii de bleg”.
Îmi simt eșarfa ca un ștreang. Desfac nodul, îl trag în jos și nu-mi pasă dacă este prea larg. Doar să se termine odată totul.
- Jennifer nu se ținea bine pe picioare, suspină Malena. Așa că am luat-o de braț. Dar ea tot încerca să se desprindă și până la urmă n-am mai vrut s-o ajut.
Malena este complet absorbită de propria poveste, iar avocata îi aruncă o privire resemnată.
- Eram teribil de supărată.
O umbră străbate chipul Malenei.
- Iar Jennifer a ripostat. A fost atât de lipsită de respect, atât de nerușinată...
Tace, închide ochii.
Secundele trec și în sală se simte o ușoară confuzie, oamenii se foiesc pe scaune. Judecătoarea este pe punctul de a spune ceva, când Malena deschide brusc ochii și întâlnește din nou privirea lui Lollo.
- Am îmbrâncit-o pe Jennifer.
Se aude un murmur în rândul publicului, dar sunetul se atenuează când Malena continuă:
- A căzut în apă. Dar... Dar n-am îmbrâncit-o tare! Și am fost absolut convinsă că va putea să se ridice. N-am vrut să moară!
Un scâncet scapă de pe buzele Malenei înainte să se adune și să șoptească.
- Îmi pare atât de rău, Lollo. Iartă-mă.
Își ascunde fața în mâini, iar trupul îi este zguduit de hohotele de plâns.
74
Fredrik
Nina se uită pe fereastră.
- Ce pedeapsă crezi că va primi?
Pune întrebarea fără să se uite la mine. Așa face în ultima vreme, evită să mă privească în ochi.
- Habar n-am, spun eu. Nu va fi condamnată pentru omor calificat. Nu a fost nimic premeditat. Poate că va fi acuzată de omor prin imprudență... Sau ucidere din culpă.
- Săracul Theo, oftează Nina. Mă întreb ce se va întâmpla cu el acum.
Știu că, orice a făcut Malena, a făcut-o din cauza lui Theo. Sau poate chiar de dragul lui Theo. Dar nu spun nimic. Pentru că Nina nu ar înțelege.
Ea nu a fost acolo. La graniță.
- Și Max?
Nina își înfășoară mâinile în jurul cănii și suflă în cafeaua aburindă.
- Ai mai auzit ceva?
Dau din cap că nu.
- Se așteaptă verdictul în orice moment.
S-ar putea crede că dezbatem cazuri juridice despre care am citit în ziar, vreun documentar TV sau vreun serial de pe Netflix. Mi-aș dori să fie așa.
- Doar că...
Nina trage aer în piept, iar expirația vine în șuvoaie.
- Tragic. Totul. Malena... Și Jennifer, care nu mai trăiește. Pur și simplu... nu-mi vine să cred.
Pune cana jos și își desface nasturele de sus al pantalonilor.
- E aiuritor. Ireal.
Nina tace, iar privirea mea o urmărește pe a ei.
Dincolo de fereastră, soarele strălucește pe trotuarul prăfuit. Copacii explodează de roz și alb, iar gardurile vii înverzesc. Verdeața pură mă provoacă.
- Tot mă bucur că m-am spus, spune Nina după un timp. La tribunal, vreau să zic. A fost ca un fel de încheiere. Sau cum aș putea să-i spun?
Mi-a povestit ce s-a întâmplat în sala de judecată în timp ce eu stăteam afară, așteptând să-mi vină rândul să depun mărturie. Și sunt de acord că amândoi aveam nevoie să auzim versiunea Malenei despre evenimentele din noaptea de Anul Nou.
A fost voia întâmplării sau soarta a făcut-o să mă urmărească?
Ar fi putut la fel de bine să se întoarcă la petrecere, să se împace cu Adde și să danseze pe muzica proastă a lui Max până târziu în noapte. Atunci nu ar fi întâlnit-o niciodată pe Jennifer.
Ar fi putut la fel de bine să se întoarcă la petrecere, să se împace cu Adde și să danseze pe muzica proastă a lui Max până târziu în noapte. Atunci nu ar fi întâlnit-o niciodată pe Jennifer.
Când și-a dat seama poliția că Malena era implicată?
Bănuiesc că vechiul telefon mobil pe care copiii l-au găsit în desiș conținea mesaje care aveau legătură cu Theo. Dar se pare că a existat și un martor, cineva care a văzut o femeie îmbrăcată de petrecere, comportându-se ciudat lângă cariera de calcar în noaptea de Anul Nou.
Nina spune că, în panica de după incident, Malena a decis să meargă pe jos până acasă, la Tygelsjo. Dar, după ce și-a venit în fire, și-a dat seama că era prea departe și că nici nu putea să-i lase pe Adde și pe Theo acasă la familia Wikseel.
Poate că tura în plus prin cartier a Malenei a făcut să nu mă întâlnesc cu ea când m-am întors s-o caut pe Jennifer.
Atuul acuzării părea să constea în dovezile tehnice, și anume ADN-ul Malenei găsit sub unghiile lui Jennifer.
M-am tot gândit cum se face că n-am găsit-o pe Jennifer când am găsit haina. Acum, tabloul s-a mai limpezit puțin.
Cadavrul era într-un loc destul de greu accesibil, la mică distanță de zona deschisă unde se află trambulina de sărituri improvizată. Din câte am înțeles, Malena a susținut în timpul audierii că ea și Jennifer au trecut pe lângă trambulină și că în cele din urmă au ajuns în locul unde a fost găsit cadavrul.
Teoria mea este că Jennifer a căzut undeva în apropierea trambulinei, că a aterizat prost și că a murit pe loc. Cred că Malena a mutat apoi cadavrul departe de zona deschisă și că haina a căzut în timpul acestui proces. Apoi a plutit probabil mai departe și s-a agățat de copacul în care am găsit-o.
Sau Jennifer a scăpat haina pe cărare, iar niște copii care au trecut pe-acolo a doua zi au aruncat-o în apă.
În orice caz, voi păstra teoriile pentru mine.
- Cred că de-aia tot tușea, spune brusc Nina.
Pare să fi uitat regula nescrisă de a nu se uita la mine și îi văd ochii căprui strălucind de lacrimi.
- Când am vorbit la telefon... Cred că era a doua zi după Anul Nou. Tușea întruna. Sigur s-a ales cu o răceală zdravănă când a ieșit în miez de noapte doar într-o rochie cu paiete și ciorapi de nailon.
Poate că rochia aia cu paiete e stropul meu de noroc. Fără ea, Malena ar fi putut trece neobservată și toată atenția ar fi fost asupra mea.
Nu cred că ADN-ul ei era înregistrat undeva. Cu siguranță conversațiile lui Jennifer cu Theo, alături de informațiile martorilor, au fost cele care au condus poliția în direcția bună.
- Of, Doamne!
Nina își șterge câteva lacrimi cu o mână și își lasă capul să cadă pe spate.
- Chiar nu știu ce să cred despre Malena. Sigur n-a avut intenția ca totul să se termine așa. Dar bineînțeles că ar fi trebui să se oprească și să se asigure că Jennifer nu este rănită.
Nina se uită la mine.
- Cum a putut să plece pur și simplu de-acolo?
Aștept ca soția mea să-și dea seama că a pus întrebarea nepotrivită persoanei nepotrivite. Dar ea pare să creadă că rolul meu în această dramă s-a încheiat.
- Eu chiar o înțeleg pe Malena, continuă ea. Că a înnebunit de furie. Adică toate lucrurile pe care Jennifer le-a spus despre Theo... Dar în același timp... Nu este înfricoșător că a putut să-și păstreze masca atât de mult timp? Am vorbit la telefon de două ori și de fiecare dată s-a comportat exact ca de obicei. Sau poate că eram eu prea buimacă și n-am băgat de seamă. Mă simt al naibii de prost. Credeam că o cunosc pe Malena, că știu cine e.
Nina își pune cafeaua pe masă.
- Apropo, ai văzut cum arăta Malena? Abia mă puteam uita la ea. Atât de palidă și slabă...
Nina este evident epuizată de orele petrecute în sala de judecată și are nevoie să se descarce. Și eu sunt zguduit, dar pe mine nu înfățișarea Malenei m-a impresionat cel mai mult, ci înfățișarea lui Lollo.
Pe tot parcursul mărturiei mele, ochii lui Lollo au rămas nemișcați, cu privirea drept înainte. Avea o expresie dură a gurii, o mină pe care nu i-am mai văzut-o până acum.
Louise Wiksell nu mă va ierta niciodată, asta e clar.
Nina se ridică și se îndreaptă spre aparatul de cafea ca să-și umple din nou cana. Când se întoarce la masă, se oprește în dreptul scaunului meu și mă mângâie încet pe obraz.
- O să putem trece peste asta? întreabă ea.
Și eu îmi pun exact aceeași întrebare de aproape 4 luni. Și de la început, asta e tot ce mi-am dorit - să trecem peste asta. Dar acum nu mai știu.
Ce preț sunt dispus să plătesc pentru a ne păstra căsnicia?
Nina nu știe nimic despre ceea ce s-a întâmplat într-o toaletă acum 18 ani. Cu toate astea, avantajul va fi întotdeauna de partea ei, mă va avea mereu la mână. Și nu o pot învinovăți pentru asta. Cum să poată avea încredere în mine?
Le-am oferit Smillei și lui Anton o versiune cenzurată a ceea ce s-a întâmplat în noaptea de Anul Nou. Anton pare să fi înghițit totul pe nemestecate, dar părerea Smillei despre mine s-a schimbat.
- Poate, zic eu, așa sper.
Nina zâmbește, se apleacă și mă sărută pe frunte.
3 mai 2019
Vineri
75
Lollo
- Cum vă simțiți astăzi?
Ca de obicei, întrebarea asta mă face să-mi pierd mințile. Trebuie să mă concentrez ca să evit hiperventilația.
- Îmi pare rău, eu...
- Lollo, spune Anders încet, nu trebuie să vă cereți iertare. Aveți tot dreptul să fiți tristă.
Anders Edwall e pastorul care a botezat-o, confirmat-o și înmormântat-o pe Jennifer. Este unul dintre puținii oameni în care pot să am încredere. În fața lui îndrăznesc să-mi arat toate laturile, chiar și pe cele care nu se potrivesc cu imaginea unei mame îndurerate.
În timpul primelor noastre conversații eram mai mult furioasă. Pe Malena, pe Fredrik, pe Max și pe viață în general. Calmul lui Anders nu făcea decât să mă înfurie și mai tare.
Cu mintea de acum, înțeleg de ce unul dintre noi trebuia să-și păstreze judecata limpede. Știu că Anders este mâhnit din cauza celor întâmplate. Dar e și consilier profesionist - și evident că de asta aveam nevoie.
După o serie de întâlniri la biroul lui, mi-am dat seama că o parte din furie era îndreptată împotriva mea însemi. Și asta a fost dificil de gestionat. Încă e dificil.
Avocatul nostru a sunat azi-dimineață. N-am prea înțeles de ce, pentru că n-a avut nimic nou de spus. Cred că a vrut mai mult să ne tempereze așteptările cu privire la verdictul împotriva Melinei. Pedeapsa nu va corespunde infracțiunii pe care a comis-o. Nici pe departe.
Faptul că Malena a mărturisit nu pare să conteze. Și să fiu a naibii dacă așa ceva este normal! Fiica mea e moartă, toată lumea știe cine a ucis-o - și totuși va fi tratată cu indulgență.
În orice caz, mă îndoiesc că, după tot ce s-a întâmplat, Malena Lagergren va mai putea duce o viață normală. Cred că se poate spune că asta va compensa o sentință blândă.
Întrebarea este dacă a spus tot adevărul. Poate că acea „mică” îmbrânceală a fost, de fapt, cu totul altceva.
Max spune că trebuie să las totul în urmă și să merg mai departe, dar urăsc să nu știu.
Eu și Max trăim din nou împreună. Motivul principal e că nu puteam suporta să locuiesc acasă cu tata și Agneta. Dar am avut și timp să mă gândesc. La Max. La noi.
Privind în urmă, a fost nedrept că l-am acuzat în legătură cu moartea lui Jennifer. De când îl știu, Max lucrează nonstop și este greu de găsit la telefon. Ăsta nu e un comportament care a începu atunci când a dispărut Jennifer. În plus, cred că slujba a fost pentru el o gură de oxigen în acele zile. Când era la agenție, Max se concentra asupra afacerilor și bloca orice altceva.
Și-a cerut scuze lui Ali și familiei sale. Asta a fost una dintre condițiile pe care i-am pus-o ca să mă mut înapoi acasă. Și jură că el - și nimeni altcineva - a fost cel care a mâncat doi hamburgeri în casa de vară.
Trebuie să dai ceva ca să primești altceva în schimb. La urma urmei, eu m-am culcat cu prietenul lui. Fostul lui prieten.
- Știți care e partea cea mai nasoală?
Ochii mei se îndreaptă spre Anders și el dă întrebător din cap.
- Că am devenit exact ca mama mea.
Brusc, ceva mi se îngroașă în gât și trebuie să înghit.
- Mama nu mi-a spus niciodată că mă iubește. Cel puțin, eu nu-mi amintesc să fi făcut-o. Și nu știu dacă eu i-am spus vreodată lui Jennifer că o iubesc. Vreau să spun, față în față. Poate că am făcut-o doar în scris...
Mă uit la telefonul de pe măsuța dintre noi.
- ....nenorocitul ăla de telefon.
Lacrimile îmi curg acum și le las să curgă, fără să-mi pese că plânsul mă face urâtă.
Anders îmi întinde un pachet de șervețele. Le iau pe toate. Când cad de pe masă, înjur în sinea mea, ridic șervețelul de deasupra și-mi suflu nasul.
- Când moare un om...
Anders adună șervețelele nefolosite într-o grămadă.
- În cazul unui deces neașteptat, acesta este de multe ori lucrul cel mai dificil pentru rude. Nu numai că regretă un membru iubit al familiei sau un prieten, dar regretă și toate acele lucruri care nu au apucat să fie spuse.
Încuviințez din cap. Am mai vorbit despre asta, dar simt nevoia să insist. Anders pare să înțeleagă, cel puțin nu s-a plâns niciodată că repet aceleași idei.
- În același timp, continuă el, nu putem să ne gândim tot timpul că fiecare zi ar putea fi ultima. Nu rezistăm la așa ceva. Nimeni nu rezistă. De dragul sănătății noastre mintale, trebuie să credem că avem tot timpul din lume.
Își ridică ochelarii, care alunecă imediat la loc.
- Și țineți minte că vorbele nu sunt totul. Putem la fel de bine să arătăm că iubim pe cineva prin acțiunile noastre. Cu siguranță, mama a făcut o mulțime de lucruri frumoase pentru dumneavoastră. La fel cum, la rândul dumneavoastră, ați făcut gesturi pline de dragoste pentru Jennifer.
- Pur și simplu nu știu...
Respir adânc, dau aerul afară încet.
- Pur și simplu nu știu cum o să reușesc să trăiesc cu asta. Cu tot ce nu am spus. Cu tot ce nu am făcut.
Anders se apleacă în față și își pune o mână uscată și caldă peste a mea.
- Ați trecut prin multe și veți avea nevoie de timp pentru ca rănile să se vindece.
- Se vor vindeca?
Par un copil sfidător, dar el zâmbește cu zâmbetul lui blând de pastor. Cel care mă enerva la început, dar care acum îmi place.
- Poate că nu complet. Dar timpul tinde să se înfășoare ca un strat protector în jurul a ceea ce e dificil. Încă mergeți la psiholog, nu?
Încuviințez din cap și Anders zâmbește din nou.
- O parte importantă a procesului de vindecare constă în a vorbi despre ceea ce s-a întâmplat.
De fapt, are perfectă dreptate. E important să vorbesc, așa mi se curăță sistemul. Și cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi devine mai clar ce trebuie să fac.
Când ies din biroul lui Anders, iau telefonul de pe masă și formez numărul.
76
Fredrik
Nina se îndreaptă spre ușa de la intrare cu brațele pline de pungi și genți. Vilgot, care trebuia să ajute la cărat, a găsit o minge și aleargă pe gazon.
- Fredrik.
Nina se întoarce.
- Poți să strângi tu de pe bancheta din spate?
Deschid portiera mașinii, iau punga cu mâncare thailandeză într-o mână, iar cu cealaltă adun toate actele de la bancă.
Am fost în oraș și ne-am întâlnit cu bancherul nostru personal. Nu e chiar personal, ci mai degrabă un agent de vânzări rafinat. După calcule atente - și după ce m-a forțat mai mult sau mai puțin să închei o nouă poliță de asigurare de pensie - ne-a permis să ipotecăm casa pentru alte câteva sute de mii.
A venit vremea pentru marea renovare, cea pe care am tot amânat-o în toți acești ani. Bineînțeles că mereu a fost vorba despre bani, în sensul că nu îi aveam. Dar și lipsa de timp și de energie a reprezentat un obstacol.
Nu m-am entuziasmat prea tare când Nina, acum câteva săptămâni, a sugerat să luăm un nou împrumut și să începem să căutăm meseriași. Dar, în mod ciudat, entuziasmul ei a fost contagios. După tot ce s-a întâmplat, e bine să ne putem concentra asupra unei acțiuni concrete și mai cu seamă să avem un proiect comun.
Renovarea casei poate reprezenta un nou început pentru noi.
Mirosurile de curry și citronelă se ridică din pungă și îmi lasă gura apă.
Smilla și Anton vor fi fericiți când vor vedea cina de azi. De obicei, se plâng că luăm foarte rar mâncare comandată.
Pășesc în hol în timp ce telefonul Ninei începe să sune. Îl găsește repede, dar ezită o clipă când vede cine este.
Sper că nu s-a răzgândit bancherul.
Îmi aruncă o privire plnă de semnificație și duce telefonul la ureche. Probabil e soacră-mea. Inger are talentul de a suna întotdeauna când trebuie să ne așezăm la masă.
- Bună, Lollo.
Soția mea pare nefiresc de veselă.
Nu reușesc să deslușesc vocea lui Lollo, ci doar niște sunete înăbușite; cu toate astea, știu exact despre ce este vorba.
- Ce ai spus?
Nina, care se pregătește să agațe rucsacul lui Vilgot în cuier, încremenește în mijlocul mișcării. Apoi se întoarce încet și se uită la mine.
Podeaua dispare sub picioarele mele.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu