Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle, Suart Turton

 ............................................

4-7

      Opresc o servitoare şi o întreb despre Helena Hardcastle, sperând că stăpâna casei se află prin apropiere. Însă aceasta nu a sosit încă.

   Acest lucru înseamnă că a lipsit toată ziua. Absenţa s-a transformat în mod oficial în dispariţie. Nu poate fi o coincidenţă că lady Hardcastle este de negăsit în ziua morţii fiicei ei, deşi nu sunt sigur dacă este suspectă sau victimă. Voi afla eu, într-un fel sau altul.
   Paharul meu este gol şi mă simt ameţit. Sunt înconjurat de râsete şi de conversaţii, de prieteni şi de amante. Veselia îi stârneşte amărăciunea lui Derby. Îi simt dezgustul, scârba. Îi detestă pe aceşti oameni, pe această lume. Se urăşte pe el însuşi.
   Servitorii se furişează pe lângă mine, ducând tăvi de argint. Ultima masă a lui Evelyn seamănă cu un cortegiu.
   De ce nu îi este teamă?
   O aud râzând de aici. Ea socializează cu oaspeţii de parcă ar avea toată ziua la dispoziţie. Însă, când Ravencourt a amintit de pericol în dimineaţa aceasta, a fost limpede că ea ştia că era în neregulă ceva.
   Descotorosindu-mă de pahar, traversez vestibulul şi intru pe coridorul ce duce spre dormitorul lui Evelyn. Dacă există vreun răspuns, probabil că îl voi găsi acolo.
   Flăcările lămpilor s-au micşorat. Domneşte liniştea, iar atmosfera este apăsătoare, de parcă m-aş fi aflat într-un capăt îndepărtat al lumii. Mă aflu pe la mijlocul coridorului, când observ o pată roşie ieşind din umbră.
   Este livreaua unui lacheu.
   Îmi blochează trecerea.
   Încremenesc. Arunc o privire peste umăr, încercând să îmi dau seama dacă pot ajunge în vestibul înainte ca el să se năpustească asupra mea.
   Şansele sunt slabe. Nici măcar nu sunt sigur că picioarele îmi vor da ascultare când le voi porunci să se mişte.
   - Iertare, domnule, zice o voce veselă.
   Lacheul se apropie cu un pas şi observ că este un băiat scund şi vânos, de până în 13 ani. Are pe faţă coşuri şi un zâmbet stingher.
   - Mă scuzaţi, adaugă el după o clipă, iar eu îmi dau seama că îi stau în cale.
   Bombănind o scuză, îl las să treacă şi răsuflu uşurat.
   Îmi este atât de teamă de lacheu, încât simpla sugestie că acesta există este suficientă ca să îl descumpănească până şi pe Derby, un bărbat care ar fi în stare să pocnească şi soarele pentru că l-a ars. Oare aceasta a fost intenţia lui? Motivul pentru care i-a tachinat pe Bell şi pe Ranvencourt, în loc să îi ucidă? Dacă joaca aceasta va continua, el va putea să îmi elimine gazdele fără ca acestea să se poată împotrivi.
   Sunt demn de porecla „iepuraş” pe care mi-a dat-o el.
   Înaintez cu precauţie spre dormitorul lui Evelyn, însă găsesc uşa încuiată.
   Deoarece nu primesc niciun răspuns atunci când bat la uşă şi nevrând să plec fără un rod al eforturilor mele, fac un pas în spate, cu intenţia de a o izbi cu umărul. Atunci observ că uşa camerei Helenei se află exact în acelaşi loc ca uşa salonului lui Ravencourt. Când îmi vâr capul în ambele odăi, descopăr că acestea au aceeaşi dimensiune. Acest lucru sugerează că actualul dormitor al lui Evelyn a fost cândva un salon. Dacă este aşa, atunci înseamnă că există o uşă comună cu camera Helenei. Este un lucru util, deoarece încuietoarea a rămas ruptă de azi-dimineaţă.
   Bănuiala mea se dovedeşte a fi corectă: uşa comună este ascunsă în spatele tapiseriei-ornament de pe perete. Din fericire, uşa este descuiată, astfel că eu mă pot strecura în camera lui Evelyn.
   Având în vedere relaţia defectuoasă pe care o are cu părinţii ei, aproape că mă aşteptam să o găsesc dormind în debara, însă, deşi modest, dormitorul este suficient de confortabil. În centru se află un pat cu baldachin, o cadă şi un lighean în spatele unui paravan. Este evident că servitoarei nu i s-a îngăduit să intre aici de ceva timp, deoarece cada e plină cu apă rece şi murdară, prosoapele umede zac grămadă pe jos, un colier este aruncat cu nepăsare pe masa de toaletă alături de o grămadă de şerveţele mototolite, toate mânjite cu machiaj. Draperiile sunt trase, iar focul din şemineu este menţinut de câţiva buşteni. În colţurile încăperii se află patru lămpi cu petrol, iar semiîntunericul este străpuns de lumina lor pâlpâitoare şi de cea a focului care arde în şemineu.
   Tremur de plăcere, iar încântarea lui Derby provocată de această intruziune îmi străbate tot corpul ca un val de căldură. Simt cum sufletul meu încearcă să se retragă din gazda mea, iar eu abia reuşesc să mă abţin când scotocesc prin lucrurile lui Evelyn, căutând orice ar putea să o mâne spre piscină în seara aceasta. Este o fată cam dezordonată; hainele îi sunt aruncate peste tot, iar bijuteriile îi sunt îndesate prin sertare, încâlcite printre eşarfe şi şaluri. Nu există niciun sistem, nicio ordine, niciun indiciu că ar permite vreunei servitoare să se apropie de lucrurile ei. Indiferent ce secrete ar avea, ea nu le ascunde doar de mine.
   Mă trezesc că mângâi o cămaşă din mătase şi mă încrunt când îmi văd mâna, deoarece îmi dau seama că nu eu îmi doresc asta, ci el.
   Derby.
   Scot un strigăt, îmi retrag mâna şi trântesc uşa dulapului.
   Îi simt dorinţa arzătoare. Ar vrea să mă las în genunchi şi să îi scotocesc prin lucruri, să îi adulmec mirosul. Este o bestie şi, pentru o clipă, a deţinut controlul.
   Ştergându-mi broboanele de dorinţă de pe frunte, inspir adânc ca să îmi revin, înainte să continui căutarea.
   Mă concentrez mai tare şi îmi ţin sub control gândurile, fără să îi permit să se strecoare în mintea mea. Chiar şi aşa, investigaţia mea se dovedeşte a fi în zadar. Singurul obiect interesant este un caiet de însemnări vechi care conţine momente din viaţa lui Evelyn: corespondenţă veche dintre ea şi Michael, fotografii din copilărie, fragmente de poezie şi gânduri din adolescenţa ei. Toate, combinate, oferă în prezent imaginea unei femei singuratice, care şi-a iubit fratele cu disperare şi care acum îi simte teribil de mult lipsa.
   Închid caietul şi îl vâr la loc sub pat, unde l-am găsit, apoi ies din cameră în tăcere, tot aşa cum am intrat, trăgându-l după mine pe Derby, care se împotriveşte.

30

   Stau într-un fotoliu dintr-un colţ întunecat al vestibulului, într-o poziţie care îmi oferă o vedere neobstrucţionată asupra uşii camerei lui Evelyn.
   Dineul este în desfăşurare, însă Evelyn va fi moartă peste 3 ore, iar eu intenţionez să o urmăresc până când va ajunge la piscină.
   În mod normal, gazda mea nu ar da dovadă de atâta răbdare, însă am descoperit că îi place să fumeze. Este un lucru bine-venit, deoarece pe mine mă face să mă simt ameţit şi mi-l alungă pe ticălosul de Derby din gânduri.
   Acest viciu are un beneficiu plăcut, deşi neaşteptat.
   - Vor fi pregătiţi când vei avea nevoie de ei, zice Cunningham, ieşind din ceaţă şi lăsându-se pe vine lângă fotoliul meu.
   Pe faţa lui apare un zâmbet plăcut din care eu nu înţeleg nimic.
   - Cine va fi pregătit? întreb eu, uitându-mă la el.
   Zâmbetul îi dispare şi este înlocuit de stânjeneală. Se ridică repede în picioare.
   - Îmi cer scuze, domnule Derby, am crezut că sunteţi altcineva, zice el în grabă.
   - Chiar sunt altcineva, Cunningham. Sunt eu, Aiden. Dar n-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşti.
   - Mi-ai cerut să strâng laolaltă nişte oameni, zice el.
   - Ba nu ţi-am cerut.
   Probabil că nedumerirea ni se oglindeşte reciproc pe feţe, deoarece Cunningham pare la fel de confuz ca şi mine.
   - Îmi pare rău, dar el a spus că vei înţelege, zice Cunningham.
   - Cine a spus?
   Un sunet îmi atrage atenţia spre vestibul. Mă întorc în fotoliu şi o văd pe Evelyn străbătând camera în fugă şi plângând în pumni.
   - Ia asta, eu trebuie să plec, îmi spune Cunningham, îndesându-mi în palmă o bucată de hârtie, pe care stă scrisă o singură sintagmă: „cu toţii”.
   - Stai! Nu ştiu ce înseamnă asta, strig eu în urma lui, însă este prea târziu, căci el a plecat deja.
   L-aş urma, dar Michael fuge după Evelyn în vestibul. Din acest motiv mă aflu eu aici. Acestea sunt momentele lipsă care o transformă pe Evelyn din femeia curajoasă şi amabilă pe care am cunoscut-o când eram în trupul lui Bell în moştenitoarea sinucigaşă care îşi va lua viaţa lângă piscină.
   - Evie, Evie, nu pleca, spune-mi cu ce te pot ajuta! strigă Michael, apucând-o de cot.
   Ea îşi scutură capul. Lacrimile îi sclipesc în lumina lumânărilor, oglindind diamantele care îi strălucesc în păr.
   - Eu doar... Are vocea sugrumată. Am nevoie să...
   Scuturând din cap, ea îşi eliberează braţul din strânsoarea lui şi trece în fugă pe lângă mine, spre camera ei. După ce introduce pe bâjbâite cheia în încuietoare, se furişează înăuntru, trântind uşa în urma ei. Michael o urmăreşte cu privirea neputincios şi se serveşte cu un pahar de vin de Porto de pe tava pe care Madeline o duce în sala de mese.
   Bea vinul dintr-o înghiţitură, iar obrajii i se înroşesc.
   Îi ia tava din mână şi îi face un semn cu mâna servitoarei spre dormitorul lui Evelyn.
   - Nu-ţi bate capul cu asta, ai grijă de stăpâna ta! îi porunceşte el.
   Este un gest măreţ, însă urmat de nedumerire atunci când încearcă să găsească o destinaţie pentru cele treizeci de pahare cu care s-a pricopsit, umplute cu vin Sherry, vin de Porto şi coniac.
   O urmăresc din fotoliul meu pe Madeline cum bate la uşa camerei lui Evelyn. Biata slujnică este din ce în ce mai agitată atunci când vede că nu îi deschide nimeni. În cele din urmă, ea se întoarce în vestibul, unde Michael priveşte în jurul lui, căutând un loc unde să aşeze tava.
   - Mă tem că mademoiselle este...
   Madeline face un gest de disperare.
   - Este în regulă, Madeline, îi zice Michael, obosit. A fost o zi grea. Las-o în pace deocamdată! Sunt convins că te va chema atunci când va avea nevoie de tine.
   Madeline zăboveşte nesigură, aruncând o privire peste umăr spre camera lui Evelyn, însă, după o scurtă ezitare, ea face ce i s-a spus şi coboară scările ce duc jos, în bucătărie.
   În timp ce se uită în stânga şi în dreapta, căutând un loc unde să aşeze tava, Michael observă că îl privesc.
   - Cred că arăt ca un idiot, zice el, roşindu-se.
   - Mai degrabă ca un chelner nepriceput, îi răspund eu pe şleau, bănuiesc că masa de seară nu a decurs conform planurilor?
   - Este vorba despre treaba asta cu Ravencourt, răspunde el, echilibrând tava cu o oarecare stângăcie pe braţele căptuşite ale unui fotoliu din apropiere. Ai să-mi dai o ţigară?
   Eu îmi dau seama la ce se referă şi îi întind una, apoi i-o aprind în timp ce el o ţine între degete.
   - Chiar trebuie să se mărite cu el?
   - Suntem aproape faliţi, bătrâne, răspunde el, oftând şi trăgând cu nesaţ din ţigară. Tata cumpără toate minele părăsite şi toate plantaţiile afectate din imperiu. Eu zic că într-un an sau doi vom rămâne cu vistieria goală.
   - Eu credeam că Evelyn şi părinţii tăi nu se înţeleg prea bine. De ce este de acord să facă pasul acesta?
   - O face pentru mine, răspunde el, clătinând din cap. Părinţii mei m-au ameninţat că mă vor dezmoşteni dacă ea nu le va da ascultare. Aş fi măgulit dacă nu m-aş simţi atât de al naibii de vinovat.
   - Trebuie să existe o altă cale.
   - Tata a stors şi ultimul bănuţ din cele câteva bănci care sunt în continuare impresionate de titlul lui. Dacă nu vom obţine aceşti bani, nu ştiu ce se va întâmpla, însă vom sfârşi săraci şi tare mă tem că nu vom şti cum să gestionăm situaţia.
   - Majoritatea oamenilor sunt săraci, zic eu.
   - Măcar ei sunt obişnuiţi cu sărăcia, spune el, aruncând scrumul pe pardoseala de marmură. De ce eşti bandajat la cap?
   Îl ating din instinct, deoarece uitasem de el.
   - L-am înfuriat pe Stanwin, răspund eu. L-am auzit certându-se cu Evelyn despre cineva cu numele de Felicity Maddox şi am încercat să intervin.
   - Felicity? repetă el, citindu-se familiaritatea pe faţa lui.
   - O cunoşti?
   El tace, trăgând îndelung din ţigară, înainte să elibereze încet fumul.
   - Este o prietenă veche a surorii mele, îmi explică el. Nu-mi pot imagina de ce s-ar certa din cauza ei. Evelyn nu a mai văzut-o de ani buni.
   - Este aici, la Blackheath, îl anunţ eu. I-a lăsat lui Evelyn un bileţel la fântână.
   - Eşti sigur? mă întreabă el, sceptic. Nu se află pe lista invitaţilor, iar Evelyn nu mi-a spus nimic.
   Suntem întrerupţi de zgomotul de la intrare. Doctorul Dickie vine în grabă spre mine. Îşi aşază o mână pe umărul meu şi se apleacă la urechea mea.
   - Este vorba despre mama ta, îmi şopteşte el. Trebui să vii cu mine.
   Orice s-ar fi întâmplat, trebuie să fie ceva îngrozitor din moment ce a lăsat deoparte antipatia pe care o nutreşte faţă de mine.
   Scuzându-mă în faţa lui Michael, îl urmez pe doctor. Devin din ce în ce mai speriat, până când, în cele din urmă, mă îndeamnă să intru în dormitorul ei.
   Fereastra este deschisă, iar vântul rece agită flăcările lumânărilor care luminează camera. Am nevoie de câteva clipe ca ochii mei să-şi revină în semiîntuneric, apoi o zăresc. Millicent stă întinsă în pat pe o parte, cu ochii închişi şi pieptul nemişcat, de parcă s-ar fi vârât sub aşternuturi ca să tragă un pui de somn. Începuse să se îmbrace pentru cină şi îşi pieptănase părul cărunt, care de obicei îi era rebel, prinzându-l sus, astfel încât să i se vadă faţa.
   - Îmi pare rău, Jonathan, ştiu cât eraţi de apropiaţi, zice el.
   Simt o durere sfâşietoare. Indiferent de câte ori mi-aş spune că femeia aceasta nu este mama mea, nu pot renunţa la acest gând.
   Lacrimile îmi apar în ochi brusc şi în tăcere. Tremurând, mă aşez pe scaunul din lemn de lângă patul ei şi îi iau mâna rămasă caldă într-a mea.
   - A făcut infarct, îmi explică doctorul Dickie, cu durere în glas. A survenit pe neaşteptate.
   El stă în partea cealaltă a patului, iar durerea întipărită pe faţa lui este la fel de sinceră ca a mea. Îşi şterge o lacrimă şi închide fereastra, alungând briza rece. Flăcările lumânărilor se îndreaptă şi lumina din încăpere se transformă într-o strălucire aurie şi caldă.
   - O pot avertiza? întreb eu, gândindu-mă la lucrurile pe care le-aş putea îndrepta mâine.
   El pare nedumerit o clipă, însă cu siguranţă că pune această întrebare pe seama durerii, deoarece îmi răspunde cu o voce blândă.
   - Nu, zice el, clătinând din cap. Nu aveai cum să o avertizezi.
   - Dar dacă...
   - I-a sosit vremea, Jonathan, îmi spune el cu blândeţe.
   Eu dau din cap, căci nu sunt în stare de mai mult. El mai zăboveşte puţin, spunându-mi cuvinte pe care nici nu le aud, nici nu le simt. Durerea mea este fără margini. Tot ceea ce pot face este să mă las în voia sorţii, sperând că voi ajunge la liman. Cu toate acestea, cu cât mă afund mai mult în trăiri, cu atât mai mult îmi dau seama că nu o plâng doar pe Millicent Derby. Simt ceva în străfundul sufletului meu, ceva mai profund decât durerea gazdei mele, ceva ce îi aparţine lui Aiden Bishop. Este ceva brut şi disperat, trist şi furios, care pulsează înlăuntrul meu. Durerea lui Derby a declanşat această trăire, însă oricât de mult m-aş strădui, nu pot să o scot la suprafaţă din întuneric.
   Nu o dezgropa.
   - Ce este?
   O bucată din tine, las-o în pace.
   O bătaie în uşă îmi distrage atenţia, iar când mă uit la ceas, îmi dau seama că a trecut o oră. Nu îl văd nicăieri pe doctor. Trebuie să fi plecat fără să îmi dau eu seama.
   Evelyn îşi bagă capul înăuntru. Este palidă la faţă, iar obrajii îi sunt roşii de la frig. Este îmbrăcată în rochia de seară albastră, deşi a ridicat-o cu câţiva centimetri de când am văzut-o eu ultima oară. Coroniţa i se iveşte din buzunarul hainei ei lungi şi bej, iar cizmele din cauciuc lasă urme de noroi şi frunze pe pardoseală. Cred că tocmai s-a întors din cimitir, unde a fost cu Bell.
   - Evelyn...
   Vreau să spun mai multe, însă cuvintele mi se opresc în gât din cauza durerii.
   Evelyn îşi aminteşte momentele petrecute împreună, oftează, apoi se duce direct la sticla cu whisky de pe bufet. Paharul abia dacă îmi atinge buzele când ea îl ridică de fund în sus, forţându-mă să îl golesc dintr-o înghiţitură.
   Eu mă înec şi împing paharul, iar băutura mi se prelinge pe bărbie.
   - De ce faci...
   - Păi, nu prea mă poţi ajuta în halul în care eşti acum, zice ea.
   - Să te ajut?
   Ea mă priveşte cu atenţie, întorcându-mă pe toate părţile în gândul ei.
   Îmi întinde o batistă.
   - Şterge-ţi bărbia, arăţi groaznic, îmi spune ea. Mă tem că durerea nu se potriveşte deloc cu aroganţa de pe faţa ta.
   - Cum...
   - E o poveste foarte lungă, zice ea. Şi mă tem că ne cam presează timpul.
   Eu rămân ca un tâmp, încercând să înţeleg ce se petrece, dorindu-mi să am gândirea limpede a lui Ravencourt. S-au întâmplat atât de multe şi atât de multe lucruri nu reuşesc să le potrivesc. Aveam impresia că priveam indiciile printr-o lupă murdară, iar acum Evelyn este aici şi trage un cearşaf peste faţa lui Millicent, care este liniştită ca o zi de vară. Oricât aş încerca, nu reuşesc să înţeleg.
   Este evident că mica scenă din timpul cinei, privind logodna ei, nu a fost decât o prefăcătorie, deoarece acum nu văd nici urmă de tristeţe pe faţa ei.
   Ochii îi sunt limpezi, iar tonul, contemplativ.
   - Aşadar, nu sunt singura care moare în seara aceasta, zice ea, mângâind părul doamnei bătrâne. Ce nefericire!
   Şocat, scap paharul din mână.
   - Ştii despre...
   - Piscină, da. Ce treabă ciudată, nu-i aşa?
   Tonul ei este visător, de parcă ar descrie ceva ce a auzit cândva, iar acum îşi aminteşte doar pe jumătate. Aş putea crede că şi-a pierdut minţile dacă nu ar avea cuvintele ei o anumită putere.
   - Se pare că primeşti vestea destul de bine, zic eu cu precauţie.
   - Ar fi trebuit să mă vezi în dimineaţa aceasta. Am fost atât de furioasă, încât am spart pereţii cu piciorul.
   Evelyn îşi trece degetul peste marginea măsuţei de toaletă, deschizând cutia cu bijuterii a lui Millicent şi atingând peria cu mâner sidefat. I-aş descrie gestul ca fiind unul de invidie, dacă nu ar exista o cantitate egală de respect.
   - Cine îţi doreşte moartea, Evelyn? o întreb eu, descurajat de acest comportament ciudat.
   - Nu ştiu, răspunde ea. Când m-am trezit, am găsit o scrisoare care mi-a fost strecurată pe sub uşă. Instrucţiunile erau destul de exacte.
   - Dar nu ştii cine ţi-a trimis-o?
   - Sergentul Rashton are o teorie, dar o ţine pentru el.
   - Rashton?
   - Prietenul tău? Mi-a spus că îl ajuţi să investigheze.
   Îndoiala şi dezgustul se simt în fiecare cuvânt, dar eu sunt prea curios ca să o iau personal. Oare acest Rashton ar putea fi o altă gazdă? Poate o fi acelaşi bărbat care i-a cerut lui Cunningham să transmită acel mesaj „cu toţii” şi să strângă câţiva oameni laolaltă. Oricum, se pare că m-a inclus în planurile lui. Dacă am încredere în el, asta este cu totul altă poveste.
   - Unde te-a abordat Rashton? o întreb.
   - Domnule Derby, zice ea, pe un ton ferm. Mi-ar plăcea să pot zăbovi şi să îţi răspund la toate întrebările, însă nu prea avem timp. Sunt aşteptată la piscină în 10 minute şi nu pot întârzia. De fapt, acesta este motivul pentru care mă aflu aici. Îmi trebuie pistolul argintiu pe care l-ai luat de la doctor.
   - Doar nu vrei să mergi până la capăt, zic eu, sărind ca ars de pe scaun.
   - Din câte am înţeles, prietenii tăi sunt pe punctul de a-l demasca pe ucigaşul meu. Au nevoie doar de puţin timp. Dacă nu mă voi duce, ucigaşul va şti că este în neregulă ceva, iar eu nu pot risca.
   Ajung lângă ea din doi paşi, iar inima îmi bubuie în piept.
   - Vrei să spui că ei ştiu cine este făptaşul? zic eu, entuziasmat. Ţi-au dat vreun indiciu despre identitatea acestuia?
   Evelyn ridică la lumină una dintre bijuteriile cu camee ale lui Millicent Derby – un chip de fildeş pe o dantelă albastră. Îi tremură mâna. Pentru prima oară, ea lasă să se vadă că îi este teamă.
   - Nu, dar sper că vor afla în curând. Am încredere că prietenii tăi mă vor salva înainte să recurg la un gest... final.
   - Final? repet eu.
   - Mesajul din scrisoare a fost foarte clar, fie îmi iau viaţa lângă piscină la ora 11 p.m., fie cineva foarte drag mie va muri în locul meu.
   - Felicity, ştiu că ai găsit un bileţel de la ea la fântână şi că ai rugat-o să te ajute cu mama ta. Michael mi-a spus că este o prietenă veche de-a ta. Se află în pericol? O reţine cineva împotriva voinţei ei? o întreb eu.
   Aşa s-ar explica de ce nu am reuşit să o găsesc.
   Capacul cutiei cu bijuterii se închide cu zgomot. Evelyn se întoarce cu faţa la mine şi rămâne cu palmele lipite pe suprafaţa măsuţei de toaletă.
   - Nu vreau să par nerăbdătoare, dar n-ar trebui să te afli altundeva? mă întreabă ea. Am fost rugată să îţi reamintesc de o piatră ce trebuie supravegheată. Are vreo logică pentru tine?
   Eu încuviinţez amintindu-mi de favoarea pe care mi-a cerut-o Anna mai devreme, în după-amiaza aceasta. Va trebui să stau lângă ea atunci când Evelyn se va sinucide. Nu trebuia să mă clintesc de acolo. Nici măcar un milimetru, mi-a zis ea.
   - În cazul acesta, mi-am încheiat misiunea aici şi trebuie să plec, zice Evelyn. Unde este pistolul argintiu?
   În mâna ei mică, acest obiect pare nesemnificativ. Aduce mai degrabă cu un ornament decât cu o armă ce reprezintă un mod ruşinos de a pune capăt unei vieţi. Mă întreb dacă asta este şi ideea, dacă nu există cumva vreo mustrare tăcută în instrumentul morţii, aşa cum este în metodă. Evelyn nu este omorâtă, ci este făcută de ruşine, dominată.
   Nu mai are dreptul să facă nicio alegere.
   - Ce mod frumos de a muri! zice Evelyn, holbându-se la pistol. Te rog să nu întârzii, domnule Derby. Viaţa mea depinde de asta. 
   După ce mai aruncă o privire la cutia cu bijuterii, ea pleacă.

31

   Mă cuprind cu braţele ca să mă apăr de frig.
   Stau lângă piatra aranjată cu grijă de Anna, îngrozit să nu fac nici măcar un mic pas spre stânga, unde m-aş putea încălzi la flacăra care arde în vatra de metal. Nu ştiu de ce mă aflu aici, dar dacă asta face parte dintr-un plan pentru a o salva pe Evelyn, voi rămâne în acest loc până când îmi va îngheţa sângele în vene.
   Când arunc o privire înspre copaci, îl zăresc pe doctorul ciumei stând în locul lui obişnuit, ascuns pe jumătate în umbră. Acesta nu se uită la piscină, aşa cum am crezut că o face când am asistat la această scenă prin ochii lui Ravencourt. Se uită în dreapta lui. Felul în care îşi ţine capul înclinat sugerează faptul că vorbeşte cu cineva, dar eu mă aflu prea departe ca să văd cine este. Oricum, este un semn încurajator. Evelyn a sugerat faptul că găsise aliaţi printre gazdele mele. Oare există cineva care aşteaptă în tufişurile acestea pentru a-i veni în ajutor?
   Evelyn soseşte la 11 fix, ţinând în mâna-i moale pistolul argintiu. Ieşind din umbră la lumină, ea înaintează de-a lungul vetrelor, trăgând pe iarbă după ea rochia de seară albastră. Îmi vine să îi smulg pistolul din mână, însă undeva, ascunsă ochilor mei, o mână invizibilă trage nişte sfori pe care eu nu le pot înţelege. Sunt convins că o să apară cineva dintr-o clipă într-alta. Una dintre gazdele mele viitoare va ieşi în fugă din întuneric, spunându-i lui Evelyn că totul a luat sfârşit şi că a fost prins criminalul. Ea va arunca pistolul din mână şi va plânge recunoscătoare, în vreme ce Daniel ne va spune Annei şi mie care este planul pentru a scăpa de aici.
   Pentru prima oară de când a început povestea aceasta, simt că fac parte dintr-un plan mai măreţ.
   Încurajat de acest gând, mă fixez pe picioare şi nu mă mai clintesc de lângă piatra mea.
   Evelyn s-a oprit pe marginea apei, iar acum priveşte spre copaci. Pentru o clipă, cred că îl va zări pe doctorul ciumei, însă îşi ia ochii de la copaci înainte să ajungă la el. Pare nesigură pe picioare şi se leagănă încet, ca şi când s-ar mişca pe acorduri muzicale pe care doar ea le aude. Flăcările din vetre se reflectă în colierul ei cu diamante, de parcă ar fi un foc lichid ce i se prelinge pe gât, în jos. Ea tremură, iar pe faţă i se oglindeşte disperarea.
   Ceva nu este în regulă.
   Arunc o privire spre sala de bal şi îl văd pe Ravencourt lângă fereastră, privind-o cu jind pe prietena lui. Buzele lui rostesc cuvinte, însă este prea târziu ca acestea să fie de vreun folos.
   - Doamne, ajută-mă! şopteşte Evelyn în noapte.
   În timp ce lacrimile i se rostogolesc pe obraji, îşi îndreaptă arma spre stomac şi apasă pe trăgaci.
   Împuşcătura este atât de zgomotoasă, încât acoperă orice ţipăt de durere.
   În sala de bal, petrecăreţii îşi ţin respiraţia.
   Invitaţii îşi întorc feţele mirate spre piscină, căutând-o din priviri pe Evelyn. Ea se ţine de stomac, iar sângele i se prelinge printre degete. Pare nedumerită, ca şi când i s-ar fi dat un obiect nepotrivit. Însă, înainte să înţeleagă ce se petrece, se apleacă şi cade cu faţa în apă.
   Artificiile explodează pe cerul nopţii în timp ce invitaţii ies afară prin glasvandurile deschise, arătând cu degetul şi exclamând cu respiraţia întretăiată. Cineva se apropie în fugă de mine, tropăind. Mă întorc chiar în momentul în care persoana se izbeşte de pieptul meu, doborându-mă la pământ.
   Încercând să se ridice în picioare, necunoscutul reuşeşte doar să mă zgârie pe faţă cu unghiile şi să îmi aplice o lovitură cu genunchiul în stomac. Temperamentul lui Derby, care deja începe să iasă la suprafaţă, pune stăpânire pe mine. Scoţând un ţipăt de furie, încerc să îl nimeresc, în întuneric, cu pumnii pe necunoscut şi îl apuc de haine, iar acesta se zbate ca să se elibereze.
   Urlu de frustrare şi simt cum sunt ridicat de jos. Adversarul meu pare să păţească acelaşi lucru, amândoi fiind ţinuţi de servitori. Lumina felinarelor se revarsă asupra noastră şi pot să văd un Michael Hardcastle furios, care încearcă disperat să se elibereze din braţele puternice ale lui Cunningham, ce îl ţin departe de trupul neînsufleţit al lui Evelyn.
   Mă holbez la el, uluit.
   S-a schimbat.
   Această dezvăluire îmi taie pofta de luptă, iar trupul meu se înmoaie în braţele servitorului, în timp ce mă uit la piscină.
   Atunci când am privit această scenă prin ochii lui Ravencourt, Michael ţinea strâns în braţe trupul surorii lui, incapabil să o mişte. Acum, un individ înalt, îmbrăcat în pardesiu, o scoate afară din apă, acoperindu-i trupul plin de sânge cu haina lui Dickie.
   Servitorul îmi dă drumul, iar eu mă las în genunchi şi îl văd pe Cunningham conducându-l de acolo pe Michael Hardcastle, care plânge.
   Hotărât să înţeleg cât mai mult din cele întâmplate, îmi plimb privirea încoace şi-ncolo. Lângă fântână, doctorul Dickie se lasă în genunchi lângă trupul neînsufleţit al lui Evelyn şi vorbeşte ceva cu celălalt bărbat, care pare să se ocupe de acest incident. Ravencourt s-a retras pe o canapea în sala de bal şi stă sprijinit în baston, pierdut în gânduri. Membrii formaţiei sunt hărţuiţi de invitaţii beţi care, uitând oroarea care s-a petrecut afară, vor ca aceştia să continue să cânte. În această vreme, servitorii stau în aşteptare sau îşi fac cruce când se apropie de trupul acoperit de jachetă.
   Numai Dumnezeu ştie cât timp am stat acolo, în întuneric, urmărind cum se desfăşoară evenimentele. Suficient de mult timp ca oamenii să fie îndemnaţi să intre în casă de către bărbatul în pardesiu. Suficient de mult timp ca trupul neînsufleţit al lui Evelyn să fie dus de acolo. Suficient de mult timp ca acesta să se răcească şi să înţepenească.
   Suficient de mult timp ca să mă găsească lacheul.
   Acesta îşi face apariţia de după colţul îndepărtat al casei, cu un săculeţ legat în jurul taliei şi cu mâinile pline de sânge. Îşi scoate cuţitul şi începe să-i treacă înainte şi înapoi tăişul peste marginea vetrei de fier. Nu îmi dau seama dacă îl ascute sau dacă doar îl încălzeşte, dar cred că este irelevant.
   El vrea ca eu să văd asta, să aud. Acel sunet neliniştitor pe care îl scoate metalul când se freacă de alt metal.
   Mă priveşte, aşteptându-mi reacţia şi, uitându-mă la el acum, mă întreb cum de l-a putut confunda cineva cu un servitor. Deşi poartă livreaua roşu cu alb de lacheu, nu are nimic din slugărnicia obişnuită a acestuia. Este înalt şi slab, mişcările îi sunt leneşe, părul blond îi este murdar, iar pe faţa mică, ochii negri îi sunt aşezaţi deasupra unui zâmbet care ar putea fi fermecător dacă nu ar fi atât de rece. Şi-apoi, mai este şi nasul rupt.
   Acesta este vineţiu şi umflat, deformându-i trăsăturile. La lumina flăcărilor, el seamănă cu o creatură care a luat formă umană şi a cărei mască îi cade de pe faţă.
   Lacheul îşi ridică în aer cuţitul şi îl verifică cu atenţie. Mulţumit, taie cu el săculeţul din jurul taliei şi îl azvârle la picioarele mele.
   Acesta aterizează pe jos cu zgomot. Materialul este îmbibat în sânge şi este legat cu un şnur. El vrea ca eu să îl deschid, însă nu am nicio intenţie să îi fac pe plac.
   Mă ridic în picioare, îmi dau haina jos şi îmi masez gâtul ca să scap de încordare.
   În mintea mea, o aud pe Anna strigând la mine, cerându-mi să fug. Are dreptate, ar trebui să-mi fie teamă. Dacă m-aş afla într-o altă gazdă, chiar mi-ar fi teamă. Este o capcană, evident, însă m-am săturat să mă tem de acest bărbat.
   Este timpul să mă lupt, chiar şi numai ca să îmi dovedesc că pot.
   Ne privim pentru o clipă, în timp ce ploaia cade, iar vântul suflă cu putere. Deloc surprinzător, lacheul este cel care preia iniţiativa, întorcându-se pe călcâie şi ţâşnind spre întunericul pădurii.
   Urlând ca un nebun, fug după el.
   Când intru în pădure, copacii mă împresoară, iar ramurile îmi zgârie faţa, pe măsură ce frunzişul devine din ce în ce mai des.
   Îmi simt picioarele obosite, însă continui să fug până când îmi dau seama că nu îl mai aud.
   Mă opresc şi mă învârt pe loc, gâfâind.
   Cât ai clipi din ochi el se năpusteşte asupra mea şi îmi acoperă gura ca să îmi înăbuşe ţipetele în timp ce îmi înfige cuţitul în partea laterală, perforându-mi coastele. Simt gust de sânge în gât. Genunchii mi se înmoaie, însă braţele lui puternice nu mă lasă să cad. Respiraţia lui este superficială, înflăcărată. Acesta nu este un semn de oboseală, ci de încântare şi anticipare.
   Se aprinde un chibrit, iar flacăra lui mică îmi apare în faţă.
   El îngenunchează în faţa mea, iar ochii lui negri şi nemiloşi îi sfredelesc pe ai mei.
   - Ce iepuraş curajos! zice el, tăindu-mi gâtul.

32

Ziua a şasea

   - Trezeşte-te! Trezeşte-te, Aiden!
   Cineva loveşte cu pumnii în uşa mea.
   - Trebuie să te trezeşti, Aiden!
   Alungându-mi oboseala, eu privesc în jurul meu, clipind nedumerit. Stau într-un fotoliu, cu pielea lipicioasă din cauza transpiraţiei şi cu hainele lipite de corp. Este noapte, iar pe o masă din apropiere arde o lumânare.
   Picioarele îmi sunt acoperite cu o pătură din tartan, iar pe genunchi ţin o carte cu pagini îndoite la colţuri, peste care zăresc nişte mâini îmbătrânite. Venele umflate dintre încreţiturile pielii întretaie cerneala uscată şi aluniţele maronii de pe piele. Îmi îndoi degetele înţepenite din cauza vârstei.
   - Aiden, te rog! strigă vocea din coridor.
   Mă ridic din fotoliu şi mă îndrept spre uşă, stârnind dureri vechi în tot corpul, ca nişte roiuri de albine deranjate. Balamalele sunt slăbite, iar colţul de jos al uşii freacă pardoseala, lăsând la vedere silueta deşirată a lui Gregory Gold, care stă lipit de toc, de partea cealaltă a uşii. Arată la fel ca atunci când îl va ataca pe majordom, deşi sacoul îi este rupt şi pătat cu noroi şi abia mai respiră.
   Ţine strâns în pumn piesa de şah pe care mi-a dat-o Anna, iar asta, împreună cu faptul că mi-a rostit numele adevărat, este suficient ca să mă convingă că el este o altă gazdă a mea. În mod normal, m-aş bucura de o asemenea întâlnire, însă el se află într-un hal de nedescris. Este agitat şi buhăit, de parcă tocmai ar fi trecut prin iad.
   Când mă vede, mă apucă de umeri. Ochii negri îi sunt injectaţi şi neliniştiţi.
   - Să nu cobori din trăsură, îmi spune el, în timp ce scuipatul îi atârnă de buze. Indiferent ce s-ar întâmpla, să nu cobori din trăsură.
   Spaima lui e ca o boală care mă infestează şi pe mine.
   - Ce-ai păţit? îl întreb cu voce tremurândă.
   - El... el nu se opreşte niciodată...
   - Din ce? îl întreb.
   Gold îşi scutură capul, lovindu-şi tâmplele. Lacrimile i se rostogolesc pe obraji, însă eu nu ştiu ce să îi spun ca să îl liniştesc.
   - Din ce, Gold? îl întreb eu din nou.
   - Din tăiat, răspunde el, ridicându-şi mâneca şi lăsând să se vadă tăieturile de dedesubt.
   Acestea seamănă leit cu tăieturile de cuţit cu care s-a trezit Bell în acea primă dimineaţă.
   - Nu vei vrea, te asigur, dar o vei trăda, vei mărturisi, le vei spune totul. Nu vei vrea, dar vei spune, bolboroseşte el. Sunt două persoane. Două. Arată identic, dar sunt două persoane.
   Îmi dau seama că are mintea rătăcită. Bărbatul nu mai are niciun dram de sănătate mintală. Eu îmi întind mâna, sperând să îl ademenesc în cameră, însă el se sperie şi se retrage până când se loveşte cu spatele de peretele opus. Doar vocea i-a mai rămas.
   - Să nu cobori din trăsură, îmi zice el printre dinţi, luând-o la fugă de-a lungul coridorului.
   Eu fac un pas după el, însă este prea întuneric ca să văd ceva şi, până când revin cu lumânarea, coridorul este pustiu.

33

Ziua a doua (continuare)

   Trupul majordomului, durerea majordomului, este îmbuibat de sedative.
   Este ca o reîntoarcere acasă.
   Abia m-am trezit şi simt deja cum încep să adorm din nou.
   Se lasă înserarea. Un bărbat măsoară cu paşii încăperea mică, ţinând în mâini o puşcă de vânătoare.
   Nu este doctorul ciumei. Nu este Gold.
   El aude când mă mişc şi se întoarce. Stă în umbră, iar eu nu îi pot distinge faţa.
   Deschid gura, însă nu reuşesc să rostesc niciun cuvânt.
   Îmi închid ochii şi adorm din nou.

34

Ziua a şasea (continuare)

   - Tată!
   Tresar când văd faţa pistruiată a unui tânăr cu părul roşcat şi ochi albaştri la câţiva centimetri de a mea. Sunt din nou bătrân şi stau în fotoliu, cu pătura de tartan peste picioare. Băiatul stă aplecat la 90 de grade, cu mâinile împreunate la spate, ca şi când nu ar avea încredere în ele.
   Privirea mea încruntată îl determină să facă un pas în spate.
   - Mi-ai spus să te trezesc la ora 9 şi un sfert, îmi zice el, scuzându-se.
   Miroase a alcool, a tutun şi a teamă. Acestea îl macină pe dinăuntru şi îi transformă albul ochilor în galben. Privirea îi este precaută şi temătoare, ca a unui animal care aşteaptă să fie împuşcat.
   Afară s-a făcut ziuă, lumânarea mea s-a stins demult, iar focul din şemineu s-a transformat în cenuşă. Amintirea vagă că m-am întors în trupul majordomului dovedeşte faptul că am aţipit după vizita lui Gold, însă eu nu îmi amintesc s-o fi făcut. Grozăviile pe care le-a îndurat Gold – ceea ce voi îndura şi eu în curând – m-au făcut să nu îmi găsesc liniştea în primele ore ale dimineţii.
   Să nu cobori din trăsură.
   Un avertisment şi o rugăminte. El vrea ca eu să schimb cursul evenimentelor din acea zi, însă, oricât de incitant ar fi, este şi tulburător.
   Ştiu că nu pot face acest lucru. M-am convins de asta, iar dacă eu sunt suficient de inteligent să schimb lucrurile, cu siguranţă şi lacheul este. Din câte ştiu eu, ne învârtim într-un cerc vicios, stricând ceea ce a făcut celălalt.
   Nu mai este vorba doar despre a descoperi răspunsul corect, ci despre a-l păstra suficient de mult timp pentru a i-l putea da doctorului ciumei.
   Trebuie să vorbesc cu artistul cu prima ocazie.
   Mă foiesc în fotoliu şi trag deoparte pătura din tartan, făcându-l pe băiat să tresară uşor. El înţepeneşte şi se uită pieziş la mine ca să vadă dacă am observat. Bietul copil; a fost deposedat de orice urmă de vitejie, iar acum este admonestat pentru că este laş. Sentimentul de compătimire pe care îl simt nu este pe placul gazdei mele, al cărei dezgust faţă de fiul lui este absolut. Îl înfurie smerenia acestui băiat, iar tăcerea lui i se pare un afront.
   Băiatul este un ratat, un ratat de neiertat.
   Singurul lui copil.
   Eu clatin din cap, încercând să mă eliberez de regretele acestui bărbat.
   Amintirile legate de Bell, de Ravencourt şi de Derby erau învăluite în ceaţă, însă în viaţa mea actuală văd cum dezordinea domneşte peste tot în jurul meu. Nu am cum să o ocolesc.
   În ciuda faptului că pătura ar lăsa impresia că sunt infirm, mă ridic cu o oarecare greutate, însă ajung la o înălţime respectabilă. Fiul meu s-a retras într-un colţ al încăperii, ascunzându-se în umbră. Deşi distanţa nu este mare, este prea departe pentru gazda mea, a cărei vedere este slăbită. Îmi caut ochelarii, ştiind că este inutil. Bărbatul acesta consideră că bătrâneţea este o slăbiciune, rezultatul unei lipse de voinţe. Nu are nevoie de ochelari, de baston, de niciun fel de ajutor. Indiferent ce poveri mă aşteaptă, va trebui să le îndur. Singur.
   Simt cum fiul meu încearcă să îşi dea seama în ce dispoziţie mă aflu, privindu-mi faţa aşa cum cineva priveşte norii aduşi de o furtună care se apropie.
   - Spune odată, zic eu, pe un ton ursuz şi agitat, cauzat de reticenţa lui.
   - Speram să fiu scuzat de la vânătoarea din după-amiaza aceasta, spune el.
   Cuvintele îmi cad la picioare, ca doi iepuri morţi care îi sunt serviţi unui lup înfometat.
   Până şi această simplă cerinţă mă calcă pe nervi. Ce tânăr nu vrea să vâneze? Ce tânăr se furişează şi se târăşte, călcând în vârful degetelor pe marginea lumii în loc să profite de ce îi oferă aceasta? Primul meu impuls este să refuz, să îl fac să sufere pentru îndrăzneala de a fi cine este, însă îmi înfrânez această dorinţă. Amândoi suntem mai fericiţi atunci când nu ne aflăm unul în compania celuilalt.
   - Prea bine, zic eu, făcându-i semn să plece.
   - Mulţumesc, tată, spune el, ieşind din cameră, înainte să apuc să mă răzgândesc.
   În lipsa lui, răsuflu uşurat şi îmi desfac pumnii. Furia mă părăseşte, eliberându-mă pentru a cerceta camera şi pentru a-mi da seama cine este ocupantul ei.
   Trei stive de cărţi groase zac pe noptieră, toate conţinând detaliile obscure ale legii. Invitaţia mea la bal este folosită pe post de semn de carte şi este adresată către Edward şi Rebeca Dance. Acest nume este de-ajuns ca să mă facă să mă cutremur. Îmi amintesc de faţa Rebecăi, de mirosul ei, de ceea ce am simţit când am fost aproape de ea. Găsesc cu degetele medalionul din jurul gâtului, în interiorul căruia se află portretul ei.
   Suferinţa lui Dance este una surdă şi îl face să verse o lacrimă în fiecare zi.
   Este singurul lux pe care şi-l permite.
   Alungând durerea, bat cu degetul pe invitaţie.
   - Dance, zic eu în şoaptă.
   Un nume ciudat pentru un om atât de ursuz.
   O bătaie în uşă întrerupe tăcerea. Cineva apasă pe mâner, iar uşa se deschide câteva clipe mai târziu. Individul care intră este masiv şi mocoşit.
   Se scarpină pe capul acoperit de păr alb, împrăştiind mătreaţa în toate direcţiile. Poartă un costum şifonat de culoare albastră, are perciuni albi şi ochi injectaţi. Ar arăta de-a dreptul înspăimântător dacă nu ar fi lejeritatea cu care îşi afişează această ţinută dezordonată.
   Se opreşte din scărpinat şi clipeşte, privindu-mă cu nişte ochi miraţi.
   - Asta-i camera ta, Edward? mă întreabă străinul.
   - Păi, m-am trezit aici, zic eu, cu precauţie.
   - La naiba! Nu-mi mai amintesc ce cameră mi-au dat.
   - Unde-ai dormit noaptea trecută?
   - Pe verandă, răspunde el, scărpinându-se la subsuoară. Herrington a pus pariu cu mine că nu pot termina o sticlă cu vin de Porto în mai puţin de 15 minute şi acesta este ultimul lucru pe care mi-l amintesc, până când afurisitul ăla de Gold in-a trezit azi-dimineaţă, cu comportamentul lui de nebun.
   Numele lui Gold îmi aminteşte de avertismentul bolborosit de el noaptea trecută şi de cicatricele de pe braţul lui. „Să nu cobori din trăsură”, mi-a spus. Oare asta înseamnă că voi pleca la un moment dat? Sau voi face o călătorie? Ştiu deja că nu pot ajunge în sat, aşadar mi se pare puţin probabil.
   - A spus ceva Gold? îl întreb eu. Ştii unde a plecat sau ce planuri avea?
   - N-am stat la taclale cu el, Dance, îmi răspunde cu dispreţ. L-am cântărit din priviri şi i-am dat de înţeles că sunt cu ochii pe el.
   Apoi priveşte în jurul lui.
   - N-am lăsat o sticlă aici? Am nevoie de ceva ca să liniştesc afurisita asta de durere de cap.
   Nici nu apuc să deschid gura că el începe să scotocească prin sertare, pe care le lasă deschise, apoi se îndreaptă spre dulap. După ce pipăie buzunarele costumului meu, se roteşte pentru a cerceta din priviri încăperea, de parcă tocmai a auzit un leu în tufişuri.
   Un alt ciocănit în uşă, un alt chip. Este comandantul Clifford Herrington, plictisitorul ofiţer de marină care a stat lângă Ravencourt în timpul cinei.
   - Haideţi odată! zice el, uitându-se la ceas. Bătrânul Hardcastle ne aşteaptă.
   Eliberat din efectele alcoolului, îşi ţine spatele drept şi afişează un aer autoritar.
   - Ai idee ce vrea de la noi? îl întreb eu.
   - Nu, dar bănuiesc că ne va spune când vom ajunge acolo, îmi răspunde el cu însufleţire.
   - Simt nevoia să beau ceva, zice însoţitorul meu.
   - Sunt sigur că vom găsi ceva de băut şi în casa de oaspeţi, Sutcliffe, zice Herrington, fără să îşi ascundă nerăbdarea. Şi-apoi, îl cunoşti pe Hardcastle; mai nou, e al naibii de serios şi probabil e mai bine să nu ne ducem la el chercheliţi.
   Atât de strânsă este legătura mea cu Dance, încât simpla pomenire a lordului Hardcastle mă face să mă enervez şi să mă încrunt. Prezenţa gazdei mele la Blackheath este o chestiune de obligaţie, o vizită scurtă care va dura doar atât cât să încheie afacerea cu familia. Dimpotrivă, eu sunt nerăbdător să îl întreb pe stăpânul casei despre dispariţia soţiei lui. Entuziasmul meu cu privire la această întâlnire este în conflict cu starea de agitaţie a lui Dance.
   Cumva, reuşesc să mă enervez.
   Pisălogit din nou de nerăbdătorul ofiţer de marină, Sutcliffe ridică o mână, implorând încă un minut, şi începe să scotocească disperat printre rafturi. Adulmecă aerul şi se apropie în fugă de pat, iar când ridică salteaua, găseşte pe arcuri o sticlă şterpelită de scotch.
   - Ia-o înainte, Herrington, bătrâne! zice el cu mărinimie, în timp ce desface capacul şi trage o duşcă sănătoasă.
   Clătinând din cap, Herrington ne face semn să ieşim pe coridor, unde Sutcliffe începe să spună o glumă cu voce tare, iar prietenul lui încearcă, deşi în zadar, să îl facă să tacă. Amândoi sunt nişte bufoni, iar veselia lor este atât de arogantă, încât mă face să scrâşnesc din dinţi. Gazda mea nu are timp de niciun fel de exces şi ar lua-o bucuros înainte, însă eu nu vreau să cutreier aceste coridoare de unul singur. Fac un compromis şi rămân doi paşi în urma lor, suficient de departe încât să nu fiu nevoit să fac conversaţie, dar suficient de aproape ca să îi tai elanul lacheului, în caz că acesta ar sta la pândă prin apropiere.
   Suntem întâmpinaţi la baza scărilor de cineva cu numele de Christopher Pettigrew, care se dovedeşte a fi individul unsuros cu care se sfătuia Daniel în timpul cinei. Este un bărbat slab, sarcastic, cu părul negru şi unsuros, pieptănat într-o parte. Este la fel de alunecos şi de viclean cum mi-l amintesc; privirea lui îmi cercetează buzunarele înainte să se oprească la faţa mea. Mă întrebam în urmă cu două nopţi dacă ar putea fi o viitoare gazdă. Dacă se va întâmpla acest lucru, voi fi nevoit să mă abandonez viciilor lui. Îi place băutura, pentru că acceptă bucuros sticla pe care o împarte cu amicii lui. Nimeni nu mi-o oferă şi mie, ceea ce înseamnă că nu voi fi nevoit să refuz. Este evident că Edward Dance nu face parte din gaşca aceasta, iar eu mă bucur că este aşa. Aceştia formează o adunătură ciudată; fără îndoială că sunt prieteni, însă din disperare, ca trei bărbaţi care au naufragiat pe o insulă. Din fericire, buna lor dispoziţie dispare pe măsură ce ne îndepărtăm de casă. Râsetele lor sunt alungate de ploaie şi de vânt, iar o mână rece bagă sticla în buzunarul cald.
   - A lătrat la careva dintre voi potaia lui Ravencourt în dimineaţa aceasta? întreabă unsurosul Pettigrew, ai cărui ochi înşelători privesc pe deasupra fularului. Cum îl cheamă?
   Pocneşte din degete, încercând să îşi aducă aminte.
   - Charles Cunningham, răspund eu într-o doară, ascultând doar pe jumătate.
   Sunt sigur că am văzut pe cineva pe cărare, mai încolo, urmărindu-ne printre copaci. A fost doar un crâmpei suficient cât să-mi sădească îndoiala, deoarece urmăritorul nostru pare să poarte o livrea de lacheu. Îmi duc mâna la gât şi, pentru o secundă, simt din nou tăişul cuţitului lui.
   Mă cutremur şi privesc copacii cu ochii mijiţi, încercând să folosesc vederea slăbită a lui Dance, însă, dacă a fost duşmanul meu acolo, acesta a dispărut deja.
   - Ăsta-i! Afurisitul de Charles Cunningham! zice Pettigrew.
   - A întrebat despre uciderea lui Thomas Hardcastle? zice Herrington, înfruntând cu hotărâre vântul – fără îndoială, un obicei cu care s-a pricopsit pe mare. Am auzit că i-a făcut o vizită lui Stanwin în dimineaţa aceasta, pe care l-a încolţit imediat, adaugă el.
   - Al naibii de afurisit! zice Pettigrew. Dar ţie ţi-a dat târcoale, Dance?
   - Din câte ştiu, nu, răspund eu, fără să îmi iau ochii de la pădure.
   Trecem aproape de locul unde mi s-a părut că l-am zărit pe lacheu, însă acum îmi dau seama că pata de culoare este reperul roşu prins în cui de copac. Imaginaţia mea zugrăveşte monştri în pădure.
   - Ce voia Cunningham? întreb eu, îndreptându-mi şovăitor atenţia spre însoţitorii mei.
   - Nu el, răspunde Pettigrew. A pus întrebări în numele lui Ravencourt. Se pare că bancherul bătrân şi grăsan este interesat de uciderea lui Thomas Hardcastle.
   Aceste cuvinte mă fac să mă opresc în loc. Între sarcinile pe care i le-am încredinţat lui Cunningham când eram Ravencourt, nu s-a numărat aceea de a pune întrebări despre uciderea lui Thomas Hardcastle. Indiferent ce face Cunningham, se foloseşte de numele lui Ravencourt ca să intre în graţiile cuiva. Poate că acest lucru are legătură cu secretul pe care nu a vrut să mi-l dezvăluie, secretul care trebuie să ajungă într-un plic, sub scaunul din bibliotecă.
   - Ce fel de întrebări? zic eu, fiind interesat pentru prima oară.
   - Mă tot întreba despre al doilea ucigaş, cel despre care Stanwin zicea că l-a rănit cu puşca înainte ca acesta să scape, spune Herrington în timp ce îşi duce sticluţa de buzunar la gură. Voia să ştie dacă sunt zvonuri despre identitatea lui care circulă, dacă există vreo descriere.
   - Şi există? întreb eu.
   - N-am auzit niciodată nimic, răspunde Herrington. Nici nu i-aş fi spus dacă aş fi auzit. L-am pus cu botul pe labe.
   - Nu m-aş mira dacă Cunningham a fost pus să facă asta de către Cecil, adaugă Sutcliffe, scărpinându-şi perciunii. Este prieten la cataramă cu toate servitoarele şi grădinarii care au lucrat la Blackheath şi probabil că ştie mai multe despre locul acesta decât noi.
   - Cum aşa? întreb eu.
   - El locuia aici când a avut loc crima, explică Sutcliffe, aruncându-mi o privire peste umăr. Din câte îmi aduc eu aminte, era doar un băieţandru pe vremea aceea, desigur, puţin mai mare decât Evelyn. Se zvonea că ar fi copilul din flori al lui Peter. Helena l-a dat bucătăresei ca să-l crească, sau ceva de genul acesta. Nu am înţeles niciodată pe cine a vrut ea să pedepsească.
   Vocea îi este îngândurată – un sunet oarecum ciudat, pentru că iese din această creatură neîngrijită şi diformă.
   - O creatură mică şi drăguţă, bucătăreasa asta. Şi-a pierdut bărbatul în război, zice el pe un ton gânditor. Soţii Hardcastle i-au plătit şcoala băiatului, ba chiar i-au găsit un post în biroul lui Ravencourt când a ajuns la vârsta potrivită.
   - De ce l-ar interesa pe Ravencourt o crimă de acum 19 ani? întreabă Pettigrew.
   - Din precauţie, zice Herrington pe şleau, ocolind o balegă de cal. Ravencourt cumpără o Hardcastle şi vrea să ştie ce bagaj aduce cu ea.
   Conversaţia lor degenerează treptat în trivialităţi, însă eu rămân cu gândul la Cunningham. Seara trecută, el i-a dat lui Derby un bileţel pe care scria „cu toţii” şi mi-a spus că aduna invitaţii în numele unei viitoare gazde.
   Asta ar sugera că pot avea încredere în el, deşi este evident că el îşi urmăreşte propriul scop la Blackheath. Ştiu că este fiul nelegitim şi că pune întrebări despre uciderea fratelui său vitreg. Undeva între aceste două aspecte se află un secret pe care îl ascunde cu disperare şi din cauza căruia a ajuns să fie şantajat.
   Scrâşnesc din dinţi. Ar fi nemaipomenit ca măcar o dată să găsesc pe cineva în locul acesta care să fie exact aşa cum pare a fi.
   După ce trecem de cărăruia pietruită ce duce spre grajduri, o luăm spre sud, de-a lungul drumului nesfârşit ce merge spre sat şi ajungem în cele din urmă la casa de oaspeţi. Intrăm rând pe rând pe coridor, ne agăţăm hainele în cuier şi ne scuturăm de stropii de ploaie, în timp ce ne plângem de vremea de afară.
   - Pe aici, amici! zice o voce din spatele unei uşi din dreapta.
   Noi urmăm glasul şi intrăm într-un salon întunecos, luminat de focul din şemineu, unde lordul Peter Hardcastle stă într-un fotoliu, lângă fereastră.
   Stă picior peste picior, ţinând pe genunchi o carte deschisă. Pare mai în vârstă decât este înfăţişat în tablou, deşi are acelaşi piept proeminent şi aceeaşi vigoare. Sprâncenele negre se unesc în formă de V, arătând spre un nas lung şi o gură posomorâtă, cu colţurile lăsate în jos. Se mai întrezăreşte o urmă de frumuseţe, deşi nu mai este la fel de chipeş ca odinioară.
   - De ce naiba ne întâlnim tocmai aici? îl întreabă Pettigrew pe un ton morocănos în timp ce se aşază pe un scaun. Nu era mai bine, spune el, arătând cu mâna în direcţia conacului Blackheath. Puţin mai încolo ai ceva ce doar seamănă cu o casă.
   - Casa aceea afurisită a fost ca un blestem asupra familiei încă de pe vremea când eram copil, zice Peter Hardcastle, turnând băutură în cinci pahare. Nu voi pune piciorul acolo decât dacă nu voi avea încotro.
   - Poate ar fi trebuit să te gândeşti la asta înainte să dai cea mai anostă petrecere din istorie, zice Pettigrew. Chiar ai de gând să anunţi logodna lui Evelyn în ziua aniversării morţii fiului tău?
   - Crezi că a fost ideea mea? întreabă Hardcastle, în momentul în care trânteşte sticla de masă şi priveşte cu asprime spre Pettigrew. Crezi că vreau să mă aflu aici?
   - Uşurel, Peter! îl linişteşte Sutcliffe, în timp ce se apropie legănat de el ca să îl bată stângaci pe umăr. Christopher e morocănos pentru că e Christopher.
   - Desigur, zice Hardcastle, ai cărui obraji roşii sugerează orice altceva, dar nu înţelegere. Doar că... Helena se comportă al naibii de ciudat, şi-apoi mai sunt şi toate astea. A fost destul de solicitant.
   El începe să toarne din nou băutură, iar peste noi se aşterne o tăcere stânjenitoare care acoperă totul în afară de ploaia care bate în ferestre.
   Eu, personal, mă bucur de tăcere şi de scaun.
   Tovarăşii mei au mers repede, iar pentru mine a fost un chin să ţin pasul cu ei. Trebuie să îmi trag suflarea, iar mândria îmi dictează că nimeni nu trebuie să mă vadă făcând asta. În loc să fac conversaţie, eu îmi plimb privirea prin încăpere, însă nu văd nimic interesant.
   Este lungă şi îngustă, iar mobilierul lipit de pereţi arată ca resturile unui vapor care a naufragiat pe malul unui râu. Covorul este uzat, iar tapetul înflorat este de prost gust.
   Senzaţia de vechi pluteşte în aer, de parcă ultimii proprietari au rămas aici până când s-au transformat în praf. Nu este nici pe departe atât de inconfortabil ca aripa de est, unde s-a izolat Stanwin, însă este ciudat să îl găseşti pe stăpânul casei într-un astfel de loc.
   Nu am avut niciun motiv să întreb ce rol joacă lordul Hardcastle în uciderea fiicei sale, însă faptul că acesta a ales să locuiască aici sugerează că vrea să stea ascuns. Întrebarea este: de ce vrea să rămână în anonimat?
   După ce aşază paharele cu băutură în faţa noastră, Hardcastle îşi reia locul. Îşi roteşte paharul între palme, adunându-şi gândurile. Se simte o stângăcie duioasă în purtarea sa, care îmi aminteşte pe loc de Michael.
   În stânga mea, Sutcliffe – care şi-a golit deja pe jumătate paharul cu băutură – scoate un document din buzunarul hainei şi mi-l dă mie, spunându-mi să i-l dau mai departe lui Hardcastle. Este un contract de căsătorie întocmit de firma Dance, Pettigrew & Sutcliffe. Este evident că eu, lugubrul Philip Sutcliffe şi unsurosul Christopher Pettigrew suntem parteneri de afaceri. Chiar şi aşa, sunt convins că Hardcastle nu ne-a chemat aici ca să vorbim despre nunta lui Evelyn. Este mult prea distras şi mult prea agitat pentru asta. Şi-apoi, de ce ar solicita prezenţa lui Herrington dacă ar avea nevoie doar de avocaţii lui?
   Confirmându-mi bănuiala, Hardcastle ia contractul din mâna mea şi aruncă o privire peste el, apoi îl lasă să cadă pe masă.
   - Dance şi cu mine l-am întocmit, zice Sutcliffe, ridicându-se ca să îşi mai toarne un pahar cu băutură. Fă-i pe Ravencourt şi pe Evelyn să semneze şi vei fi din nou un om bogat. Ravencourt va plăti o sumă forfetară la semnare, iar suma restantă va rămâne într-un fond până după ceremonie. În câţiva ani, te va scăpa şi de Blackheath. Nu-i deloc rău, dacă mă întrebi pe mine.
   - Unde-i bătrânul Ravencourt? întreabă Pettigrew, aruncând o privire spre uşă. N-ar trebui să fie şi el aici?
   - Helena se ocupă de el, răspunde Hardcastle, apoi ia o cutie de lemn de pe poliţa de deasupra şemineului şi o deschide pentru a le arăta câteva rânduri de trabucuri, care stârnesc exclamaţii de încântare din partea celor de faţă.
   Eu refuz şi îl privesc pe Hardcastle cum îi serveşte pe ceilalţi cu trabucuri. Zâmbetul lui ascunde o nerăbdare teribilă, însă această dovadă de încântare are la bază alte chestiuni.
   Urmăreşte ceva.
   - Cum se simte Helena? îl întreb eu, după care iau o gură de băutură.
   Este apă. Dance nici măcar nu îşi îngăduie să se bucure de alcool.
    - Trebuie să fie greu pentru ea.
   - Asta şi sper! A fost ideea ei să ne întoarcem aici, pufneşte Hardcastle, în timp ce se serveşte şi el cu un trabuc şi închide cutia. Ştiu că trebuie să fac tot ce îmi stă în putinţă, să fiu înţelegător, dar la naiba, abia dacă am văzut-o de când am ajuns aici. Trebuie să îi scot cuvintele cu cleştele din gură. Dacă aş fi o persoană credincioasă, aş crede că este posedată.
   Cutia de chibrituri este trecută de la unul la celălalt şi fiecare bărbat desfăşoară propriul său ritual de aprindere a trabucului. Hardcastle şi-l aprinde pur şi simplu şi îmi aruncă o privire exasperată, ignorând mişcarea du-te-vino a lui Pettigrew, atingerile uşoare ale lui Herrington şi mişcările circulare şi teatrale ale lui Sutcliffe.
   O licărire de afecţiune se aprinde în mine; rămăşiţele unei trăiri puternice aproape stinse.
   Suflând o dâră lungă de fum, Hardcastle se lasă pe spătarul fotoliului.
   - Domnilor, v-am invitat pe toţi aici astăzi pentru că toţi avem ceva în comun.
    Discursul lui este articulat şi exersat.
    - Suntem cu toţii şantajaţi de Ted Stanwin, însă eu am găsit o cale prin care să ne eliberăm, dacă veţi vrea să mă ascultaţi.
   El ne priveşte pe rând, aşteptând reacţiile noastre.
   Pettigrew şi Herrington tac, însă ursuzul Sutcliffe pufneşte, luând o gură sănătoasă de băutură.
   - Continuă, Peter, îi spune Pettigrew.
   - Îl am cu ceva la mână pe Stanwin, ceva pe care îl putem schimba cu libertatea noastră.
   În încăpere se aşterne tăcerea. Pettigrew stă pe marginea scaunului, cu trabucul în mâini.
   - Şi de ce nu te-ai folosit de asta până acum? îl întreabă el.
   - Pentru că suntem cu toţii implicaţi în treaba asta, răspunde Hardcastle.
   - Pentru că este foarte riscant, mai degrabă! exclamă Sutcliffe, roşu la faţă. Ştii ce se va întâmpla dacă unul dintre noi va face o mişcare împotriva lui Stanwin. Va spune ce ştie despre noi, aruncându-ne pe toţi în aceeaşi oală. Exact cum a păţit şleahta lui Myerson.
   - Ne stoarce pe toţi de bani, zice Hardcastle, aprinzându-se.
   - Pe tine te stoarce de bani, Peter, zice Sutcliffe, bătând în masă cu degetul lui gros. Urmează să câştigi o avere de pe urma lui Ravencourt şi nu vrei ca Stanwin să pună mâna pe ea.
   - Diavolul ăla îşi vâră mâna în buzunarul meu de aproape 20 de ani! exclamă Hardcastle, înroşindu-se puţin. Cât timp ar trebui să mai suport asta?
   El îşi întoarce privirea spre Pettigrew.
   - Hai, Christopher, cu siguranţă tu eşti pregătit să mă asculţi.
   Stânjeneala începe să se citească pe faţa lui întunecată.
    - Stanwin este motivul... poate că Elspeth nu ar fi plecat dacă...
   Pettigrew soarbe din băutură, fără să ofere nici măcar un cuvânt de mustrare sau de încurajare. Eu sunt singurul care observă cum începe să se înfierbânte sau cum strânge paharul atât de tare, încât pielea de sub unghii i s-a albit.
   Hardcastle îşi îndreaptă repede atenţia spre mine.
   - Putem scăpa de Stanwin, dar trebuie să îl înfruntăm împreună, zice el, lovind cu pumnul în palmă. El va asculta doar dacă îi vom demonstra că suntem cu toţii pregătiţi să luptăm împotriva lui.
   Sutcliffe pufăie.
   - Asta-i...
   - Taci, Philip! îl întrerupe ofiţerul de marină Herrington, în timp ce îl priveşte în ochi pe Hardcastle. Cu ce îl ai la mână pe Stanwin?
   Hardcastle aruncă o privire bănuitoare spre uşă, înainte să îşi coboare vocea.
   - Are o copilă ascunsă pe undeva, zice el. O ţine ascunsă de teamă ca ea să nu fie folosită împotriva lui, dar Daniel Coleridge susţine că ştie cum o cheamă.
   - Cartoforul? zice Pettigrew. Cum a ajuns el implicat în toate astea?
   - Nu mi s-a părut prudent să îl întreb, amice, răspunde Hardcastle, învârtindu-şi băutura în pahar. Unii oameni cutreieră locuri întunecate unde noi, restul, nu ar trebui să călcăm.
   - Circulă zvonul că el îi plăteşte pe jumătate din servitorii din Londra ca să primească informaţii despre stăpânii lor, spune Herrington, trăgându-se cu mâna de buză. Nu m-ar mira dacă s-ar întâmpla acelaşi lucru şi la Blackheath, iar Stanwin a lucrat aici suficient de mult timp ca să lase să îi scape un secret. S-ar putea să existe un grăunte de adevăr, să ştiţi.
   Auzindu-i cum vorbesc despre Daniel, simt un fior de entuziasm. Ştiu de ceva timp că el va fi ultima mea gazdă, însă el acţionează atât de departe în viitor, încât nu am simţit cu adevărat că există o legătură între noi. Când văd că investigaţiile noastre converg, este ca şi când aş zări la orizont ceva ce caut de mult. În sfârşit, între noi s-a creat un liant.
   Hardcastle stă în picioare şi îşi încălzeşte mâinile la focul care arde în şemineu. Când îi văd faţa luminată, îmi este limpede că anii au luat mai mult de la el decât i-au oferit. Este stăpânit de o nesiguranţă care subminează orice formă de tărie sau forţă. Bărbatul a fost dărâmat şi nu şi-a revenit întru totul, iar dacă ar trebui să ghicesc, aş zice că undeva, înlăuntrul lui, se ascunde un copil.
   - Ce vrea Coleridge de la noi? întreb eu.
   Hardcastle mă priveşte cu nişte ochi goi.
   - Poftim? zice el.
   - Ai spus că Daniel Coleridge îl are cu ceva la mână pe Stanwin, ceea ce înseamnă că vrea ceva în schimb de la noi. Bănuiesc că de aceea ne-ai chemat aici pe toţi.
   - Este adevărat, spune Hardcastle, jucându-se cu un nasture al hainei. Vrea o favoare.
   - Doar una? întreabă Pettigrew.
   - De la fiecare dintre noi, cu promisiunea să o onorăm atunci când ne-o va cere, indiferent despre ce ar fi vorba.
   Ne uităm unii la alţii, iar pe feţele noastre se citeşte îndoiala. Mă simt ca un spion în tabăra inamică. Nu ştiu ce pune la cale Daniel, însă este evident că trebuie să aduc acest argument în favoarea lui. În favoarea mea.
   Indiferent care va fi această favoare, sper că ne va ajuta pe mine şi pe Anna să scăpăm din acest loc îngrozitor.
   - Sunt pentru, zic eu, pe un ton hotărât. Trebuie să îl pedepsim pe Stanwin.
   - Sunt de acord, spune Pettigrew, alungând fumul de trabuc din faţa lui. Mă strâmtorează cu uşa de prea mult timp. Tu ce zici, Clifford?
   - Sunt de acord, încuviinţează bătrânul marinar.
   Toate capetele se întorc spre Sutcliffe, care îşi plimbă privirea prin încăpere.
   - Scăpăm de dracu’ şi dăm de ta-su, zice într-un final avocatul cu părul dezordonat.
   - Se prea poate, Philip, dar l-am citit pe Dante, zice Hardcastle. Nu toate iadurile sunt la fel. Deci ce spui?
   El dă morocănos din cap, uitându-se la paharul pe care îl ţine în mână.
   - Bine, declară Hardcastle. Mă voi întâlni cu Coleridge şi îl vom înfrunta pe Stanwin înainte de cină. Dacă totul va decurge bine, afacerea asta se va încheia înainte să anunţăm nunta.
   - Şi iată cum vom cădea din lac în puţ, zice Pettigrew, terminându-şi băutura. Ce minunat este să fii gentilom!

35

   Înţelegerea noastră fiind încheiată, Sutcliffe, Pettigrew şi Herrington ies din încăpere într-un nor de fum de trabuc, în timp ce Peter Hardcastle se duce la gramofonul aşezat pe bufet. După ce şterge praful de pe disc cu o batistă din bumbac, lasă acul şi apasă pe un buton. Acordurile lui Brahms răsună din pâlnia de bronz.
   Le fac semn celorlalţi să plece fără mine şi închid uşa ce dă spre coridor.
   Peter s-a aşezat lângă foc, căzut pe gânduri. Încă nu a observat că eu am rămas şi mi se pare că ne desparte o prăpastie adâncă, deşi, în realitate, el se află la doi sau trei paşi mai încolo.
   Reticenţa lui Dance este paralizantă. Fiind un om care dispreţuieşte întreruperile, el este la fel de precaut când vine vorba să îi deranjeze pe ceilalţi, iar natura personală a întrebărilor pe care trebuie să le adresez nu face decât să agraveze situaţia. Mă împotmolesc în manierele gazdei mele.
   În urmă cu două zile, acest lucru nu ar fi constituit un obstacol, dar fiecare gazdă este mai puternică decât cea precedentă; a mă împotrivi lui Dance este ca şi când aş încerca să înfrunt un vânt năprasnic.
   Bunul-simţ mă îndeamnă să tuşesc politicos, iar când Hardcastle se întoarce în fotoliu, mă vede lângă uşă.
   - Ah, Dance, bătrâne! zice el. Ai uitat ceva?
   - Speram să vorbim între patru ochi.
   - E vreo problemă cu contractul? mă întreabă el temător. Trebuie să recunosc că mi-am făcut griji că starea de ebrietate a lui Sutcliffe ar putea...
   - Nu este vorba despre Sutcliffe, ci despre Evelyn, spun eu.
   - Evelyn, repetă el, în timp ce teama lasă locul oboselii. Da, desigur. Haide, ia loc lângă foc! În casa asta afurisită curenţii de aer rece circulă nestingheriţi.
   Acordându-mi timp să mă aşez comod, el îşi aranjează un crac al pantalonilor, legănându-şi piciorul în faţa flăcărilor. Indiferent ce defecte o fi având, manierele sale sunt impecabile.
   - Aşadar, zice el după o clipă, considerând că a respectat eticheta. Ce vrei să-mi spui despre Evelyn? Bănuiesc că nu vrea să se mărite...
   Deoarece nu găsesc o modalitate mai uşoară de a prezenta situaţia, hotărăsc să îi vorbesc pe şleau.
   - Mi-e teamă că situaţia este mai gravă, zic eu. Cineva şi-a pus în gând să o omoare pe fiica ta.
   - Să o omoare?
   El se încruntă, schiţând un zâmbet şi aşteptând continuarea glumei.
   Dezarmat de sinceritatea mea, se apleacă în faţă, iar confuzia i se citeşte pe faţa îmbătrânită.
   - Vorbeşti serios? mă întreabă el, cu mâinile împreunate.
   - Da.
   - Ştii cine şi de ce?
   - Doar cum. E obligată să se sinucidă, altminteri o persoană dragă ei va fi ucisă. Această informaţie a fost dezvăluită într-o scrisoare.
   - Într-o scrisoare? Mie mi se pare al naibii de îndoielnic. Probabil nu este decât un joc. Ştii cum sunt fetele.
   - Nu este un joc, Peter, zic eu cu asprime în glas, alungându-i îndoiala de pe faţă.
   - Pot să te întreb cum ai intrat în posesia acestei informaţii?
   - Aşa cum am intrat în posesia tuturor informaţiilor pe care le deţin, ascultând.
   Oftează şi îşi strânge nasul cu degetele, cântărind informaţiile aflate şi pe cel care i le-a dezvăluit.
   - Crezi că încearcă să ne saboteze cineva înţelegerea cu Ravencourt? mă întreabă el.
   - Nu m-am gândit la asta, răspund eu, mirat de întrebarea lui.
   Mă aşteptam să îşi facă griji pentru fiica lui sau să facă planuri pentru a se asigura că ea nu va păţi nimic. Evelyn este neînsemnată. Singurul lucru de care se teme este să nu îşi piardă averea.
   - Ştii vreo persoană care ar avea de câştigat de pe urma morţii lui Evelyn? îl întreb eu, încercând să-mi ascund dispreţul pe care îl simt brusc faţă de acest om.
   - Mai avem duşmani. Există vechi familii care s-ar bucura dacă am ajunge la sapă de lemn, însă niciuna nu ar recurge la aşa ceva. Ele preferă şuşotelile, bârfele la petreceri, comentariile răutăcioase din The Times. Ştii cum e!
   Loveşte frustrat cu degetele braţul fotoliului.
   - La naiba! Eşti sigur de asta, Dance? Mi se pare atât de ciudat.
   - Sunt sigur şi, ca să fiu sincer, eu bănuiesc pe cineva din casă, răspund eu.
   - Să fie vreun servitor? mă întreabă el, coborându-şi vocea şi aruncând o privire spre uşă.
   - Helena, zic eu.
   Rămâne ca lovit de trăsnet când aude numele soţiei lui.
   - Helena, cred că eşti... adică... dragul meu prieten...
   El se înroşeşte la faţă, iar cuvintele îi ies de-a valma pe gură. Simt cum îmi ard obrajii. Acest şir de întrebări este ca o otravă pentru Dance.
   - Evelyn a sugerat că relaţia nu este prea strânsă, zic eu repede, aşezând cuvintele ca nişte bolovani pe un teren mlăştinos.
   Hardcastle s-a dus la fereastră, iar acum stă cu spatele la mine. Este evident că eticheta nu permite confruntarea, dar eu văd cum tremură din tot corpul şi cum îşi strânge pumnii la spate.
   - Helena nu prea o are la inimă pe Evelyn, nu neg asta, dar fără ea, vom ajunge la sapă de lemn în câţiva ani, zice el, măsurându-şi fiecare cuvânt în timp ce încearcă să îşi stăpânească furia. Ea nu ne-ar pune viitorul în pericol.
   El nu a spus că Helena nu ar fi în stare de asta.
   - Dar...
   - Fir-ar să fie, Dance! Tu ce ai de câştigat din calomnia asta? ţipă el la reflexia mea din oglindă, ca să nu fie nevoit să ţipe la mine.
   Asta este. Dance îl cunoaşte pe Peter Hardcastle suficient de bine ca să ştie că acesta a ajuns la capătul răbdării. Răspunsul meu va hotărî dacă el se va deschide sau dacă îmi va arăta uşa. Trebuie să îmi aleg cuvintele cu grijă, adică să insist asupra lucrului care îl interesează pe el cel mai mult. Fie îi spun că încerc să îi salvez viaţa fiicei lui, fie...
   - Îmi cer iertare, Peter, zic eu, pe un ton împăciuitor. Dacă încearcă să saboteze cineva înţelegerea cu Ravencourt, trebuie să îi vin de hac, atât în calitate de prieten al tău, cât şi de avocat.
   El se înmoaie.
   - Fireşte că trebuie, spune el, aruncându-mi o privire peste umăr. Îmi cer iertare, prietene, doar că... toată discuţia asta despre crimă... ei bine, mi-a trezit amintiri vechi... mă înţelegi. Dacă crezi că Evelyn este în pericol, fireşte că voi face tot ce îmi va sta în putinţă ca să te ajut, dar te înşeli crezând că Helena i-ar putea face vreun rău. Relaţia dintre ele o fi încordată, dar se iubesc una pe cealaltă. Sunt sigur de asta.
   Pot să răsuflu uşurat. Lupta cu Dance a fost epuizantă, dar, în cele din urmă, sunt pe punctul de a afla nişte răspunsuri.
   - Fiica ta a luat legătura cu o anume Felicity Maddox pentru că era îngrijorată de comportamentul Helenei, continui eu, silind-o pe gazda mea să aşeze evenimentele în ordinea corectă. Deşi nu se află pe lista de invitaţi, cred că Felicity a venit la conac ca să o ajute şi este posibil să fie vizată ca victimă colaterală dacă Evelyn va hotărî să nu se sinucidă. Michael mi-a spus că este o prietenă din copilărie a fiicei tale, dar nu şi-a putut aminti mai multe despre ea. Ţi-o aminteşti pe fata aceasta? Poate ai văzut-o prin casă? Am motive să cred că s-a plimbat liberă în dimineaţa aceasta.
   Hardcastle pare uluit.
   - Nu îmi amintesc de ea, dar trebuie să mărturisesc că nu am prea vorbit cu Evelyn de când s-a întors. Circumstanţele venirii ei, căsătoria... au pus o barieră între noi. Este ciudat însă că Michael nu a putut să-ţi spună mai multe. Au fost de nedespărţit de când Evelyn s-a întors aici şi ştiu că a vizitat-o şi şi-au scris des cât timp ea s-a aflat în Paris. M-aş fi aşteptat ca el să ştie cine este această Felicity.
   - Voi vorbi din nou cu el, însă conţinutul scrisorii este corect, nu-i aşa? Helena se comportă ciudat?
   Acul gramofonului zgârie discul, iar acordurile tânguitoare de vioară se izbesc de pământ, asemenea unui zmeu în mâinile unui copil nerăbdător.
   Peter îi aruncă o privire încruntată, sperând ca discul să îşi revină doar pentru că el este nemulţumit. Învins, el se apropie de gramofon, ridică acul, suflă praful de pe disc şi îl analiză la lumină.
   - Este zgâriat, zice el, clătinând din cap.
   El pune alt disc şi acorduri noi încep să răsune.
   - Povesteşte-mi despre Helena! îl îndemn eu. A fost ideea ei să anunţe logodna în data aniversării morţii lui Thomas şi să organizeze o petrecere la Blackheath, nu-i aşa?
   - Nu a iertat-o niciodată pe Evelyn pentru că l-a lăsat singur pe Thomas în dimineaţa aceea, răspunde el, privind cum se învârte discul. Trebuie să mărturisesc că am crezut că, odată cu trecerea timpului, suferinţa ei se va estompa, dar... – îşi desface braţele – toate astea, este atât de...
    Inspiră adânc, încercând să se liniştească.
    - Helena vrea să o facă de ruşine pe Evelyn, recunosc. Ea zice că mariajul este o pedeapsă, deşi este mai degrabă o partidă bună dacă ar fi să luăm în considerare detaliile. Ravencourt nici nu se va atinge de Evelyn. Mi-a spus chiar el: „Sunt prea bătrân pentru asta”. Aşa mi-a zis. Ea se va ocupa de casele lui, va avea o alocaţie frumuşică, va trăi cum va dori, cu condiţia să nu îl facă de ruşine. În schimb, el va obţine... ei bine, ştii zvonurile care circulă despre valeţii lui. Flăcăi chipeşi care vin şi pleacă la orice oră. Este extrem de scandalos, dar căsătoria va pune capăt zvonurilor.
    El tace, iar privirea lui este sfidătoare.
    - Înţelegi, Dance? De ce ar aranja Helena toate astea dacă ar vrea să o ucidă pe Evelyn? Nu ar face-o, n-ar putea. În străfundul sufletului ei, ea o iubeşte pe Evelyn. Nu aşa cum ar trebui, recunosc, dar suficient. Trebuie să simtă că Evelyn a primit o pedeapsă aspră, iar apoi va începe să se revanşeze faţă de ea. Vei vedea. Helena îşi va reveni, iar Evelyn îşi va da seama că acest mariaj este o mană cerească. Ai greşit persoana, crede-mă!
   - Tot trebuie să vorbesc cu soţia ta, Peter.
   - Agenda mea este în sertar; acolo vei găsi notate întâlnirile ei, râde amarnic. Mai nou, căsătoria noastră face parte din multele îndatoriri notate în această agendă, care ar trebui să îţi spună unde o poţi găsi.
   Mă duc în grabă la sertar, fără a-mi putea ascunde încântarea.
   Cineva din casă, probabil chiar Helena, a rupt paginile cu aceste întâlniri din agenda ei pentru a-şi ascunde activităţile. Indiferent cine este făptaşul, acesta fie a uitat, fie nu a ştiut că soţul ei are şi el o copie, care acum se află în mâinile mele. Aş putea descoperi în sfârşit de ce atâta osteneală. Aici şi acum.
   Sertarul este înţepenit pentru că s-a umflat din cauza umezelii. Se deschide cu un scârţâit, lăsând la vedere un caiet cu coperte de moleschin, legat cu o sfoară. Frunzăresc paginile şi găsesc imediat întâlnirile Helenei, însă nu mă mai simt atât de exuberant. Ştiu deja despre multe dintre ele.
   Helena s-a întâlnit cu Cunningham la ora 7:30 a.m., deşi nu apare notat de ce. După aceea, ea a stabilit să le întâlnească pe Evelyn la ora 8:15 a.m. şi pe Millicent Derby la ora 9 a.m., însă nu a apărut la niciuna din aceste întâlniri. Are o întâlnire cu grăjdarul-şef la ora 11:30 a.m., adică peste o oră, apoi este aşteptată în salonul lui Ravencourt, la primele ore ale după-amiezii.
   Nu îşi va face apariţia.
   Îmi trec degetul peste program, căutând ceva suspicios. Ştiu despre Evelyn şi Ravencourt, iar Millicent a fost o veche prietenă, prin urmare este de înţeles, dar ce putea fi atât de urgent ca ea să se întâlnească, la prima oră a dimineţii, cu fiul nelegitim al soţului ei?
   Deşi a refuzat să îmi spună când l-am întrebat, el este singura persoană care a văzut-o pe Helena Hardcastle azi, ceea ce înseamnă că nu îi mai pot permite să se eschiveze.
   Trebuie să aflu adevărul de la el.
   Înainte să fac asta, trebuie să vizitez grajdurile.
   Pentru prima oară, ştiu unde se va afla stăpâna casei.
   - Ştii de ce s-a întâlnit Helena cu Charles Cunningham în dimineaţa aceasta? îl întreb eu pe Peter, aşezând agenda în sertar.
   - Probabil că Helena a vrut să îl salute, răspunde el, turnându-şi băutură în pahar. A fost mereu apropiată de băiatul acesta.
   - Charles Cunningham este motivul pentru care te şantajează Stanwin? îl întreb eu. Ştie că este fiul tău?
   - Ei, haide, Dance! exclamă el, aruncându-mi o privire aspră.
   Mă uit în ochii lui. La fel face şi gazda mea. Dance îmi pune scuze în gură, îndemnându-mă să părăsesc încăperea. Mă enervează la culme. De fiecare dată când deschid gura ca să vorbesc, trebuie să scap mai întâi de stânjeneala altei persoane.
   - Mă cunoşti, Peter! Ştii cât îmi este de greu să te întreb asta, zic eu! Trebuie să aflu toate detaliile acestei poveşti neplăcute.
   El cade pe gânduri şi se duce din nou la fereastră, cu paharul de băutură în mână. Nu că ar putea vedea ceva. Copacii au crescut atât de aproape de casă, încât ramurile sunt lipite practic de geam. Judecând după comportamentul lui, le-ar invita acum pe toate înăuntru dacă ar putea.
   - Descendenţa lui Charles Cunningham nu este motivul pentru care sunt şantajat, răspunde el. Acel sâmbure de scandal a apărut pe prima pagină a tuturor ziarelor mondene la un moment dat. Helena a avut grijă de asta. Nu a ieşit niciun ban din asta.
   - Atunci ce ştie Stanwin?
   - Vreau să-mi promiţi că nu vei spune nimănui, zice el.
   - Desigur, spun eu, simţind cum îmi creşte pulsul.
   - Ei bine - el ia o gură de băutură ca să prindă curaj - înainte ca Thomas să fie ucis, Helena a avut o aventură cu Charlie Carver.
   - Bărbatul care l-a omorât pe Thomas?! exclam eu, îndreptându-mi spatele pe scaun.
   - Mi s-au pus coarne, nu aşa se zice? spune el, rămânând nemişcat lângă fereastră. În cazul meu, este o metaforă neadecvată. Mi-a luat propriul copil şi l-a lăsat pe al lui în ograda mea.
   - Copilul lui?
   - Cunningham nu este copilul meu nelegitim, Dance. Este al soţiei mele. Charlie Carver este tatăl lui.
   - Ticălosul! exclam eu, pierzând pentru moment controlul asupra lui Dance, a cărui izbucnire oglindeşte uluirea mea. Cum naiba s-a întâmplat asta?
   - Carver şi Helena se iubeau, răspunde el cu amărăciune în glas. Căsătoria noastră nu a fost niciodată... Eu aveam numele, iar familia Helenei avea bani. A fost convenabil, necesar, am putea spune, însă nu a existat niciodată afecţiune. Carver şi Helena au crescut împreună pentru că tatăl lui a fost paznicul de vânătoare al domeniului familiei ei. Ea mi-a ascuns relaţia lor, însă l-a adus pe Carver la Blackheath atunci când ne-am căsătorit. Îmi e greu să spun că escapadele mele au afectat-o, că mariajul nostru a eşuat sau că ea a căzut în braţele lui Carver peste un an şi ceva şi a rămas însărcinată la scurt timp după aceea.
   - Dar nu l-ai crescut pe Cunningham ca pe copilul tău?
   - Nu, ea m-a făcut să cred că era al meu cât timp a fost însărcinată, pentru că nici ea nu era sigură cine era adevăratul tată; iar eu am continuat să... ei bine, un bărbat are nevoi... înţelegi?
   - Cred că da, răspund eu pe un ton rece, amintindu-mi de iubirea şi respectul care au stat atât de mult timp la baza căsniciei lui Dance.
   - În fine, eu eram la vânătoare când s-a născut Cunningham, iar ea a pus-o pe moaşă să îl scoată pe ascuns din casă pentru a fi crescut în sat. Când m-am întors, mi s-a spus că pruncul a murit în timpul naşterii, dar 6 luni mai târziu, după ce ea s-a asigurat că nu semăna prea mult cu Carver, m-am trezit cu pruncul la uşă, în braţele unei metrese cu care am avut ghinionul să-mi petrec timpul în Londra şi care a acceptat bucuroasă banii de la soţia mea, pretinzând că era copilul meu. Helena a făcut pe victima şi a insistat să îl acceptăm pe băiat, iar eu, spre ruşinea mea, am fost de acord. Am dat copilul bucătăresei, doamna Drudge, care l-a crescut ca pe al ei. Crezi sau nu, am reuşit să trăim împreună în linişte câţiva ani după aceea. Evelyn, Thomas şi Michael s-au născut la scurt timp unul după celălalt şi pentru o vreme am fost o familie fericită.
   Cât timp mi-a spus povestea, eu i-am privit faţa, căutând o urmă de emoţie, însă nu a fost decât o înşiruire fadă a evenimentelor. Imaturitatea acestui bărbat mă uimeşte din nou. Acum o oră, am bănuit că moartea lui Thomas i-a amorţit sentimentele, însă acum mă întreb dacă le-a avut vreodată. Bărbatul acesta este gol pe dinăuntru.
   - Cum ai aflat adevărul? îl întreb eu.
   - Din întâmplare, răspunde el, lipindu-şi palmele de perete, de o parte şi de cealaltă a ferestrei. Am ieşit la plimbare şi am dat peste Carver şi Helena care discutau în contradictoriu despre viitorul băiatului. Ea a recunoscut tot.
   - De ce nu ai divorţat de ea? îl întreb eu.
   - Ca să afle toată lumea despre ruşinea mea? zice el, îngrozit. Bastarzii sunt ceva obişnuit în zilele noastre, dar imaginează-ţi ce bârfe s-ar isca dacă oamenii ar afla că lordului Peter Hardcastle i s-au pus coarne cu un grădinar de rând. Nu, Dance, n-ar fi prea bine.
   - Ce s-a întâmplat după ce ai aflat?
   - L-am lăsat pe Carver să plece. I-am dat o zi la dispoziţie să părăsească domeniul.
   - S-a întâmplat în aceeaşi zi în care l-a ucis pe Thomas?
   - Întocmai, înfruntarea dintre noi l-a înfuriat, iar el... el...
   Ochii îi sunt înceţoşaţi, injectaţi din cauza băuturii. A golit şi a umplut paharul toată dimineaţa.
   - După câteva luni, Stanwin a venit la Helena cu mâna întinsă, înţelegi, Dance, nu sunt şantajat direct. Helena este şantajată, iar odată cu ea, este şi reputaţia mea. Eu doar plătesc pentru asta.
   - Dar Michael, Evelyn şi Cunningham? îl întreb eu. Ei ştiu ceva despre asta?
   - Din câte ştiu eu, nu. Un secret este destul de greu de păstrat şi nu este nevoie să îl ştie copiii.
   - Dar Stanwin cum a aflat?
   - Îmi pun şi eu aceeaşi întrebare de nouăsprezece ani, dar n-am găsit răspunsul. Poate a fost prieten cu Carver; la urma urmei, servitorii vorbesc. Una peste alta, am sfeclit-o. Ştiu doar că, dacă se va afla, voi fi distrus. Lui Ravencourt nu îi plac scandalurile şi nu se va căsători într-o familie care ţine prima pagină a ziarelor.
   Îşi coboară vocea şi, deşi este băut şi apăsat, îşi îndreaptă degetul spre mine.
   - Ţine-o pe Evelyn în viaţă şi-ţi voi da tot ce-mi vei cere, m-ai auzit? N-am să-i îngădui nenorocitei să mă lase fără avere, Dance. N-am să-i îngădui.

36

   Cuprins de beţie, Peter Hardcastle tace şi strânge în mână paharul de parcă i-ar fi teamă să nu i-l ia cineva.
    Considerând că nu îmi mai este de ajutor, iau un măr din fructieră şi mă strecor afară din încăpere. Bolborosesc o scuză şi închid uşa salonului, astfel încât să nu mă observe când urc scările. Trebuie să vorbesc cu Gold şi aş prefera să nu fiu nevoit să cern întrebările atunci când o voi face.
   Un curent de aer mă întâmpină în capul scărilor. Se răsuceşte şi se zvârcoleşte în aer, se furişează prin ferestrele crăpate şi pe sub uşi şi agită frunzele care zac pe pardoseală. Îmi amintesc că am străbătut aceste coridoare în trupul lui Sebastian Bell, când îl căutam pe majordom împreună cu Evelyn. Este ciudat să mă gândesc la ei aici, dar şi mai ciudat este să îmi amintesc că Bell şi cu mine suntem aceeaşi persoană. Laşitatea de care a dat dovadă mă face să mă ascund, însă acum suntem destul de îndepărtaţi ca să nu mă mai afecteze. Îl simt ca pe o poveste stânjenitoare auzită cândva, la o petrecere. Ruşinea altcuiva.
   Dance dispreţuieşte oamenii ca Bell, însă eu nu pot fi atât de critic.
   Habar nu am cine sunt eu dincolo de Blackheath sau cum gândesc atunci când nu mă aflu în mintea altcuiva. Din câte ştiu eu, aş putea fi exact ca Bell... şi asta ar fi, oare, chiar atât de rău? Îl invidiez pentru compasiunea lui, aşa cum îi invidiez pe Ranvencourt pentru mintea lui ascuţită şi pe Dance pentru abilitatea lui de a observa detaliile. Dacă voi lua cu mine aceste calităţi când voi pleca de la Blackheath, voi fi bucuros să le păstrez.
   Asigurându-mă că sunt singur pe coridor, intru în camera unde Gregory Gold atârnă de tavan, prins de sfoara care îi leagă mâinile la încheieturi.
   Mormăie ceva, zvârcolindu-se din cauza durerii şi încercând să înfrunte un coşmar care nu mai ia sfârşit. Compasiunea mă împinge să îl dezleg, dar Anna nu l-ar fi lăsat să atârne astfel dacă nu ar fi existat un motiv întemeiat.
   Chiar şi aşa, tot trebuie să vorbesc cu el. Îl scutur cu blândeţe, apoi mai hotărât.
   Nimic.
   Îi trag o palmă, apoi îi arunc apă pe faţă din urciorul de lângă noi, însă el nu se clinteşte. Este oribil. Sedativul doctorului Dickie este foarte puternic şi, indiferent cât de mult s-ar zvârcoli, Gold nu se poate dezmetici. Mi se întoarce stomacul pe dos şi simt cum mă străbate un fior rece. Până acum, ororile din viitorul meu au fost mereu vagi, fără conţinut, nişte umbre negre care pândesc în ceaţă. Însă acesta sunt eu, iar aceasta este soarta mea.
   Ridicându-mă pe vârful picioarelor, îi trag mânecile cămăşii şi îi văd tăieturile de pe braţe, pe care el mi le-a arătat seara trecută.
   - Să nu cobori din trăsură, şoptesc eu, aducându-mi aminte de avertismentul lui.
   - Pleacă de lângă el! zice Anna, din spatele meu. Şi întoarce-te încet. N-am să-ţi spun a doua oară.
   Eu mă conformez.
  Ea stă în prag, cu puşca de vânătoare îndreptată spre mine. Părul blond i se revarsă de sub bonetă, iar expresia de pe faţa ei este neînfricată. Ea ţinteşte bine, ţinându-şi degetul pe trăgaci. O singură mişcare greşită şi sunt convins că mă va omorî ca să îl apere pe Gold. Deşi sorţii sunt împotriva mea, faptul că ştiu că îi pasă cuiva atât de mult este suficient ca să înmoaie şi inima rece a lui Dance.
   - Sunt eu, Anna, spun eu. Aiden.
   - Aiden?
   Coboară puţin puşca atunci când se apropie de mine şi ajunge cu faţa la câţiva centimetri distanţă de a mea pentru a-mi inspecta noile trăsături îmbătrânite.
   - În carte se pomeneşte că vei ajunge bătrân, zice ea, ţinând arma într-o mână. Dar nu zicea că vei primi o faţă ca o piatră de mormânt.
   Ea arată cu capul spre Gold.
   - Admiri tăieturile, nu? zice ea. Doctorul crede că şi le-a făcut singur. Bietul de el, şi-a făcut braţele ferfeniţă.
   - De ce? întreb eu, îngrozit, încercând să mă gândesc la o situaţie în care m-aş tăia cu cuţitul.
   - Tu ar trebui să ştii mai bine decât mine, pufneşte ea. Hai să vorbim undeva unde este cald.
   O urmez în camera de vizavi, unde majordomul doarme liniştit sub cuverturile de bumbac alb. Lumina se revarsă printr-o fereastră înaltă şi un foc mic arde în şemineu. Pete de sânge uscat mânjesc perna, însă domneşte o atmosferă liniştită, afectuoasă şi intimă.
   - S-a trezit? întreb eu, arătând cu capul spre majordom.
   - Pentru scurt timp, în trăsură. Nu am sosit de mult. Bietul de el, abia mai respira. Dar Dance? El cum este? mă întreabă Anna, ascunzând puşca sub pat.
   - Este ursuz şi îşi detestă fiul; altminteri, este de treabă. Oricine e mai bun decât Jonathan Derby, răspund eu, turnându-mi un pahar cu apă din carafa de pe masă.
   - L-am cunoscut în dimineaţa aceasta, zice ea pe un ton neprietenos. Mă gândesc că nu este plăcut să fii blocat în mintea lui.
   - Nu este.
   Îi arunc mărul pe care l-am luat din salon, spunându-i:
   - I-ai spus că îţi este foame, aşa că ţi-am adus mărul acesta. Nu ştiam dacă ai avut timp să mănânci.
   - Nu am avut, zice ea, ştergându-l de şorţ.
   Merg la fereastră şi desenez un mic cerc cu mâneca, ştergând mizeria.
   Fereastra oferă o privelişte spre drum, unde sunt surprins să îl văd pe doctorul ciumei care arată spre casa de oaspeţi. Daniel stă lângă el, cei doi părând a se sfătui.
   Această privelişte mă nelinişteşte. Până acum, interlocutorul meu a avut mare grijă să aşeze o barieră între noi. Apropierea pe care o văd acum mi se pare o colaborare, ca şi când mi-aş fi plecat capul în faţa conacului Blackheath, acceptând moartea lui Evelyn şi promisiunea doctorului ciumei cum că doar unul dintre noi poate pleca. Nimic nu este mai departe de adevăr. Conştiinţa că pot schimba această zi mi-a dat încrederea să lupt mai departe... aşadar, despre ce ar putea discuta ei acolo, jos?
   - Ce vezi? mă întreabă Anna.
   - Îl văd pe doctorul ciumei vorbind cu Daniel, răspund eu.
   - Pe el nu l-am cunoscut, zice ea, muşcând din măr. Şi ce naiba este un doctor al ciumei?
   Eu o privesc nedumerit.
   - Faptul că te întâlnesc într-o ordine greşită a devenit o problemă.
   - Măcar eu sunt doar una, zice ea. Povesteşte-mi despre doctorul ăsta al tău.
   Îi spun repede povestea mea cu doctorul ciumei, începând cu întâlnirea noastră din camera de studiu, pe când eram Sebastian Bell, şi continuând cu felul în care mi-a oprit maşina când am încercat să fug şi, mai recent, cum m-a dojenit când am fugărit-o pe Madeline Aubert prin pădure când eram Jonathan Derby. Mi se pare că a trecut deja o eternitate de atunci.
   - Se pare că ţi-ai făcut un prieten, zice ea, mestecând zgomotos.
   - Se foloseşte de mine, spun eu. Doar că nu ştiu în ce scop.
   - Ar putea şti Daniel. Mi se pare că sunt destul de apropiaţi, zice ea, venind lângă mine, la fereastră. Ai habar despre ce vorbesc? Ai rezolvat crima lui Evelyn şi ai uitat să-mi spui?
   - Dacă vom proceda corect, nu vom avea de rezolvat o crimă, îi spun eu, atent la scena care se petrece jos.
   - Aşadar, încerci în continuare să o salvezi, chiar dacă doctorul ciumei ţi-a spus că este aproape imposibil?
   - De obicei, iau în seamă doar jumătate din ceea ce-mi spune, răspund eu pe un ton distant. Hai să-i spunem scepticism sănătos, având în vedere că aceste cuvinte de înţelepciune sunt rostite din spatele unei măşti. Şi-apoi, ştiu că ziua aceasta poate fi schimbată. Am văzut că se poate.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, Aiden! exclamă ea, furioasă.
   - E ceva în neregulă? zic eu, tresărind.
   - Totul! spune ea, desfăcându-şi braţele disperată. Noi doi am avut o înţelegere. Eu voi sta în această odăiţă şi voi avea grijă de ăştia doi, iar tu te vei folosi de cele opt gazde ca să rezolvi crima.
   - Asta şi fac, răspund eu, neînţelegând de ce este furioasă.
   - Ba nu, zice ea. Te învârţi în cerc, încercând să salvezi o persoană a cărei moarte este cea mai bună şansă a noastră de a scăpa.
   - Este prietena mea, Anna.
   - Este prietena lui Bell, contraatacă Anna. L-a umilit pe Ravencourt şi a fost cât pe ce să îl omoare pe Derby. Din câte am văzut eu, există mai multă căldură într-o iarnă lungă decât în femeia asta.
   - A avut motivele ei.
   Este un răspuns slab, menit să alunge mai degrabă întrebarea decât să răspundă la ea. Anna are dreptate, Evelyn nu îmi mai este prietenă de mult şi, deşi amintirea bunătăţii ei mai există încă, nu acţionez din instinct. Este altceva, ceva mai profund, ceva care se zvârcoleşte. Ideea de a îngădui să fie ucisă îmi provoacă greaţă. Nu lui Dance, nu celorlalte gazde ale mele.
   Îmi provoacă greaţă mie, Aiden Bishop.
   Din nefericire, Anna se aprinde şi mai tare şi nu îmi dă ocazia să cuget asupra acestei descoperiri.
   - Nu-mi pasă de motivele ei, ci de ale tale, zice ea, arătând cu degetul spre mine. Poate că tu nu simţi, însă, în adâncul meu, eu ştiu de cât timp mă aflu în locul acesta. Au trecut decenii, Aiden, sunt sigură de asta. Trebuie să plec. Trebuie. Iar tu eşti cea mai bună şansă a mea. Tu ai opt vieţi, vei scăpa de aici în cele din urmă. Eu fac toate astea o dată, apoi uit. Fără tine, voi rămâne blocată aici. Ce se va întâmpla dacă următoarea dată te vei trezi în Bell şi nu îţi vei aminti de mine?
   - Nu te voi lăsa aici, Anna, insist eu, tulburat de disperarea din glasul ei.
   - Atunci rezolvă afurisita asta de crimă, aşa cum ţi-a cerut doctorul ciumei şi dă-i crezare atunci când îţi spune că Evelyn nu poate fi salvată!
   - Nu pot avea încredere în el, declar eu, pierzându-mi cumpătul şi întorcându-mă cu spatele la ea.
   - De ce nu? S-a adeverit tot ce ţi-a spus. El este...
   - Mi-a spus că mă vei trăda! strig eu.
   - Poftim?
   - Mi-a spus că mă vei trăda, repet eu, zguduit de această recunoaştere.
  Până acum, nu am rostit cu voce tare această acuzaţie, preferând să o ascund printre gânduri. Acum, că i-am dat glas, aceasta a devenit o posibilitate, iar acest lucru mă îngrijorează. Anna are dreptate, tot ce a spus doctorul ciumei s-a adeverit şi, oricât de puternică ar fi legătura mea cu această femeie, nu pot fi absolut sigur că nu se va întoarce împotriva mea.
   Ea se dă în spate şocată, scuturând din cap.
   - Niciodată... Aiden, n-aş face niciodată asta, jur.
   - Mi-a spus că îţi aminteşti mai multe despre ultimul nostru salt temporal decât recunoşti, spun eu. Este adevărat? Îmi ascunzi ceva?
   Ea ezită.
   - Este adevărat, Anna? repet eu.
   - Nu, răspunde ea cu hotărâre. Încearcă să ne învrăjbească, Aiden. Nu ştiu de ce, dar nu trebuie să asculţi de el.
   - Tocmai asta-i ideea, mă răstesc eu. Dacă doctorul ciumei spune adevărul despre Evelyn, înseamnă că spune adevărul şi despre tine. Eu nu cred că spune adevărul. Cred că vrea ceva, despre care noi nu ştim, şi cred că se foloseşte de noi ca să îl obţină.
   - Chiar dacă ar fi adevărat, nu înţeleg de ce insişti atât de mult să o salvezi pe Evelyn, zice Anna, încercând în continuare să proceseze ce i-am spus.
   - Pentru că urmează să o ucidă cineva, zic eu pe un ton şovăitor. Şi nu o va face persoana respectivă, ci o zăpăceşte atât de mult, încât o va face ea singură. Şi asta în văzul tuturor. Este o cruzime şi făptaşul jubilează, iar eu nu pot... Nu are importanţă dacă ne place de ea sau dacă doctorul ciumei are dreptate; nu ucizi pe cineva şi faci un spectacol din asta. Ea este nevinovată, iar noi putem pune capăt acestei grozăvii. Şi ar trebui.
   Eu şovăi şi gâfâi, iar în minte îmi vine o amintire stârnită de întrebările Annei. Este ca şi când s-ar fi tras cortina, iar eu întrezăresc prin crăpătură bărbatul care am fost odinioară. Sunt sigur că vina şi întristarea sunt cheile.
   Ele m-au adus la Blackheath încă de la început. Ele m-au mânat să o salvez pe Evelyn, dar, de fapt, nu acesta este scopul pentru care mă aflu aici.
   - Mai există cineva, zic eu încet, agăţându-mă de această amintire. O femeie, cred. Ea este motivul pentru care am venit aici, însă nu am putut-o salva.
   - Cum o chema? mă întreabă Anna, luându-mi mâinile zbârcite într-ale ei şi privindu-mă în ochi.
   - Nu-mi amintesc, răspund eu, storcându-mi creierii.
   - Eu sunt aceea?
   - Nu ştiu, zic eu.
   Amintirea se estompează. Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji şi simt o durere în piept. Am senzaţia că am pierdut pe cineva, însă habar nu am pe cine. Privesc în ochii mari şi căprui ai Annei.
   - A dispărut, zic eu cu glas stins.
   - Îmi pare rău, Aiden!
   - Să nu-ţi pară, zic eu, simţind cum îmi recapăt forţa. Vom scăpa din Blackheath, îţi promit, dar voi proceda cum ştiu eu. Va funcţiona. Trebuie doar să ai încredere în mine, Anna.
   Mă aştept ca ea să se împotrivească, însă îmi oferă un zâmbet.
   - Atunci, de unde începem? mă întreabă ea.
   - Mă duc să o caut pe Helena Hardcastle, zic eu, ştergându-mi faţa cu batista. Ai aflat ceva despre lacheu? L-a ucis pe Derby noaptea trecută şi mă tem că Dance va avea aceeaşi soartă.
   - De fapt, am făcut un plan.
   Aruncă o privire sub pat şi scoate la iveală caietul cu schiţe, pe care îl deschide şi mi-l aşază în poală. Acest caiet a îndrumat-o toată ziua, însă nu găsesc nicăieri păienjenişul complicat al cauzei-efect pe care îl anticipasem eu.
   Caietul conţine doar nişte cuvinte fără noimă, din câte îmi dau eu seama.
   - Credeam că nu am voie să văd caietul acesta? zic eu, înclinându-mi capul într-o parte ca să îi pot citi scrisul ciudat, cu capul în jos. Mă simt onorat.
   - Să nu fii, te las să vezi doar partea care te interesează, răspunde ea.
   Sunt notate cu un scris neîngrijit avertismente încercuite şi schiţe ale evenimentelor din acea zi, frânturi de conversaţii trântite pe pagină, fără un context care să le explice. Recunosc câteva episoade, inclusiv un desen schiţat al scenei în care majordomul este cotonogit de Gold, însă multe dintre ele nu au niciun sens.
   Doar după ce am fost asaltat de haos, încep să văd încercarea Annei de a restabili ordinea. Folosind un creion, ea şi-a făcut adnotări în dreptul înscrierilor. A făcut supoziţii, a notat datele şi conversaţiile noastre, comparându-le cu cele din caiet, extrăgând din ele informaţiile utile.
   - Mă îndoiesc că ţi-ar fi de folos acest caiet, zice Anna, privindu-mă cum mă chinuiesc să înţeleg. Mi l-a dat una dintre gazdele tale. Parcă ar fi scris într-o altă limbă. Multe dintre notări nu au nicio logică, însă am făcut şi eu adăugări şi m-am folosit de el ca să ţin evidenţa sosirilor şi plecărilor tale. Acest caiet conţine tot ceea ce ştiu despre tine: fiecare gazdă şi tot ce au făcut ele. Este singura modalitate prin care pot ţine pasul, dar nu este caietul complet. Există lacune. Tocmai de aceea trebuie să îmi indici cel mai potrivit moment în care să îl abordez pe Bell.
   - Pe Bell, de ce?
   - Lacheul mă caută, aşadar, îi vom indica exact locul unde mă voi afla, răspunde ea, notând ceva pe o foaie volantă. Vom strânge laolaltă alte gazde ale tale şi îl vom aştepta atunci când îşi va scoate cuţitul.
   - Şi cum îl vom prinde în capcană? o întreb eu.
   - Cu ăsta... ea îmi întinde bileţelul. Dacă îmi vei povesti despre ziua lui Bell, voi face în aşa fel încât să îl pun într-un loc unde să îl găsească. Odată ce voi pomeni despre asta în bucătărie, toată casa va vui. Cu siguranţă va auzi şi lacheul.

   Nu pleca de la Blackheath. Nu numai a ta, ci mai multe vieţi depind de tine. Haide să ne întâlnim lângă mausoleul din cimitirul familiei diseară, la ora 10:20, şi îţi voi explica totul.
   Cu drag, Anna
 
   Sunt transportat din nou în seara aceea, când Evelyn şi Bell s-au furişat în cimitirul cufundat în întuneric, cu revolverul în mână, şi au găsit doar umbre şi o busolă stricată, plină de sânge.
   Presentimentele nu sunt un lucru liniştitor şi nici definitiv. Este vorba despre un alt crâmpei din viitor care s-a desprins din întreg şi, până când voi ajunge acolo, nu voi şti ce înseamnă.
   Anna aşteaptă reacţia mea, însă starea mea de nelinişte nu este un motiv suficient ca să obiectez.
   - Tu ai văzut cum se termină toată povestea! Va funcţiona? mă întreabă ea, jucându-se agitată cu tivul mânecii.
   - Nu ştiu, dar este cel mai bun plan pe care îl avem, răspund eu.
   - Vom avea nevoie de ajutor şi nu avem prea multe gazde.
   - Nu-ţi face griji, voi găsi o soluţie.
   Scot un stilou din buzunar şi adaug încă un rând la mesaj, ceva care să îl scutească pe bietul Bell de frustrare:
   „Ah, şi nu-ţi uita mănuşile, au luat foc.”

37

   Aud caii înainte să îi văd. Sunt zeci de copite tropăind pe dalele din faţa mea.
    La scurt timp le simt mirosul: mucegai amestecat cu balegă. Un miros greoi pe care nici măcar vântul nu îl poate risipi. Abia după ce sunt asaltat de imaginaţie, văd, în sfârşit, animalele. Mai bine de treizeci de cai sunt scoşi din grajduri şi conduşi pe drumul principal spre sat, înhămaţi la trăsuri.
   Grăjdarii îi conduc, mergând pe jos. Uniformele lor alcătuite din bască, pantaloni largi şi cenuşii şi cămaşă albă îi fac să pară identici, aşa cum par şi animalele din grija lor.
   Privesc agitat caii. Dintr-odată, îmi amintesc că am fost azvârlit de pe cal în copilărie, iar animalul m-a lovit cu copitele în piept, rupându-mi oasele...
   Nu îl lăsa pe Dance să te controleze.
   Eu mă desprind de memoria din mintea gazdei mele şi îmi eliberez mâna să se ducă instinctual la cicatricea de pe piept.
   Situaţia se înrăutăţeşte.
   Personalitatea lui Bell ieşea rareori la suprafaţă, dar, între dorinţa arzătoare a lui Derby şi manierele asociate cu traumele din copilărie ale lui Dance, îmi este din ce în ce mai greu să îmi păstrez stăpânirea de sine.
   Câţiva cai din mijlocul hergheliei îi muşcă pe ceilalţi de lângă ei, stârnind un val de agitaţie în acea mare cafenie. Este suficient pentru mine ca să fac un pas greşit, să ies de pe drum şi să calc într-o balegă.
   Tocmai îmi curăţ balega de pe pantof, când unul dintre grăjdari se desprinde de grup.
   - Vă pot ajuta cu ceva, domnule Dance? mă întreabă el, ducându-şi mâna la bască.
   - Mă cunoşti? zic eu, surprins că sunt recunoscut.
   - Iertare, domnule, mă cheamă Oswald, am înşeuat armăsarul cu care aţi venit ieri. E un lucru minunat să vezi un gentilom călare pe cal, domnule. Nu mulţi mai ştiu să călărească.
   Grăjdarul zâmbeşte, dezvelindu-şi dinţii rari şi îngălbeniţi de la tutun.
   - Desigur, desigur, spun eu.
    Caii care trec pe lângă noi îl înghiontesc în spate.
    - De fapt, Oswald, o caut pe lady Hardcastle. Trebuia să se întâlnească aici cu Alf Miller, grăjdarul-şef.
   - Habar n-am unde este stăpâna, domnule, dar pe Alf doar ce l-aţi ratat. A plecat însoţit de cineva acum 10 minute. Din câte mi-am dat eu seama, se îndreptau spre lac, căci au luat-o pe cărăruia de-a lungul padocului. Este în dreapta, cum treceţi pe sub arcadă, domnule. Poate îi veţi prinde din urmă dacă vă grăbiţi.
   - Mulţumesc, Oswald.
   - Desigur, domnule.
   Ducându-şi din nou mâna la bască, el se alătură cetei.
   Ţinând marginea drumului, o iau înspre grajduri, însă dalele desprinse îmi încetinesc considerabil mersul. Când mă aflam în celelalte gazde ale mele, săream pur şi simplu într-o parte atunci când simţeam că alunec pe ele. Picioarele bătrâne ale lui Dance nu sunt suficient de agile pentru asta şi, de fiecare dată când o dală se mişcă sub greutatea mea, îmi sucesc gleznele şi genunchii, riscând să cad. Sunt contrariat.
   Trec pe sub arcadă în curtea interioară şi peste tot găsesc ovăz, paie şi fructe zdrobite. Un băiat se străduieşte din răsputeri să măture mizeria într-un colţ. Probabil că ar avea mai multe şanse dacă nu ar fi atât de mărunţel.
   Mă priveşte timid când trec pe lângă el şi încearcă să îşi ridice basca, însă vântul i-o suflă de pe cap. Fuge după ea prin curte, de parcă toate visurile lui ar fi ascunse în ea.
   Cărăruia cuibărită de-a lungul padocului nu este decât un traseu noroios şi plin de bălţi, iar pantalonii îmi sunt deja murdari când ajung la jumătatea ei. Surcelele trosnesc, iar stropii de ploaie cad de pe plante. Am impresia că sunt urmărit şi, deşi nu există nimic care să sugereze alt motiv decât că am nervii încordaţi, jur că simt o prezenţă printre copaci, o pereche de ochi care îmi urmăresc fiecare pas. Nu pot să sper decât că mă înşel, deoarece, dacă lacheul va sări pe cărăruie, sunt prea slăbit să mă lupt şi prea lent să o iau la fugă. Voi rămâne în viaţă exact atât timp cât va avea nevoie pentru a alege o metodă prin care să mă omoare.
   Pentru că nu îi văd nici pe grăjdarul-şef şi nici pe lady Hardcastle, renunţ la etichetă şi o iau îngrijorat la fugă, împroşcându-mi spatele cu noroi.
   În scurt timp, cărăruia se îndepărtează de padoc şi pătrunde în pădure, iar senzaţia că sunt urmărit se intensifică pe măsură ce mă îndepărtez de grajduri. Hainele mi se agaţă de mărăcini în timp ce îmi croiesc drum printre ei până când, într-un final, aud murmur de voci care se apropie şi clipocitul apei ce spală malul. Simt un sentiment de uşurare şi îmi dau seama că mi-am ţinut respiraţia în tot acest timp.
   Din câţiva paşi ajung faţă în faţă cu ei, însă nu este lady Hardcastle cea care îl însoţeşte pe grăjdarul-şef, ci Cunningham, valetul lui Ravencourt. Poartă o haină groasă şi un fular violet şi lung, pe care se va chinui să şi-l desfacă atunci când va întrerupe conversaţia dintre Ravencourt şi Daniel.
   Bancherul trebuie să fi adormit în bibliotecă. Îngrijorarea care li se citeşte pe feţe atunci când dau peste mine sugerează faptul că aceştia discutau lucruri mai importante decât simple bârfe.
   Cunningham este primul care îşi revine, zâmbind binevoitor.
   - Domnule Dance, ce surpriză plăcută! exclamă el. Cum de aţi ieşit afară în această dimineaţă urâtă?
   - O caut pe lady Hardcastle, îi spun eu, luându-mi ochii de la Cunningham şi aţintindu-i asupra grăjdarului-şef. Credeam că a ieşit la plimbare cu domnul Miller.
   - Nu, domnule, intervine Miller, frământându-şi basca în mâini. Urmează să ne întâlnim la coliba mea, domnule. Pornesc într-acolo chiar acum.
   - Înseamnă că toţi trei suntem în aceeaşi barcă, zice Cunningham. Speram să stau şi eu de vorbă cu ea. Am putea merge împreună. Ce am eu de discutat cu ea n-ar trebui să dureze prea mult timp, aşa că pot aştepta, dacă doriţi.
   - Şi ce ai de discutat cu ea? îl întreb eu, în timp ce ne întoarcem la grajduri. Din câte am înţeles eu, te-ai întâlnit cu lady Hardcastle înainte de micul dejun.
   Caracterul direct al întrebării mele îi tulbură momentan buna dispoziţie şi pe faţa lui trece o umbră de supărare.
   - Câteva chestiuni pentru lordul Hardcastle, răspunde el. Ştiţi şi dumneavoastră cum stau lucrurile. O încurcătură duce în scurt timp la o alta.
   - Dar te-ai întâlnit cu stăpâna casei azi? îl întreb eu.
   - Fireşte, dis-de-dimineaţă.
   - Cum ţi s-a părut?
   El dă din umeri, privindu-mă încruntat.
   - N-aş putea spune. Conversaţia noastră a fost scurtă. Pot întreba unde vreţi să ajungeţi cu aceste întrebări, domnule Dance? Am impresia că m-aş afla în instanţă.
   - Nimeni nu a mai văzut-o azi pe lady Hardcastle. Mi se pare ciudat.
   - Poate că nu vrea să fie cicălită cu întrebări, zice el, aprinzându-se.
   Ajungem la coliba grăjdarului-şef cu nervii întinşi, iar domnul Miller ne invită înăuntru, fâstâcindu-se. În colibă domnesc curăţenia şi ordinea ca data trecută, când am fost acolo, deşi este mult prea neîncăpătoare pentru trei bărbaţi şi secretele lor.
   Eu mă aşez pe scaunul de la masă, în timp ce Cunningham inspectează rafturile cu cărţi, iar grăjdarul-şef se agită, străduindu-se să facă ordine într-o colibă deja ordonată.
   Aşteptăm 10 minute, dar lady Hardcastle nu îşi face apariţia.
   Cunningham este cel care întrerupe tăcerea.
   - Ei bine, se pare că doamna are alte planuri, zice el, uitându-se la ceas. Ar fi timpul să plec; sunt aşteptat în bibliotecă. Să aveţi o dimineaţă frumoasă, domnule Dance, domnule Miller! spune el, salutându-ne din cap, înainte să deschidă uşa şi să plece.
   Miller mă priveşte încurcat.
   - Dar dumneavoastră, domnule Dance? mă întreabă el. Mai doriţi să aşteptaţi?
   Eu îi ignor întrebarea şi mă alătur lui lângă şemineu.
   - Despre ce ai vorbit cu Cunningham? îl întreb eu.
   Se uită lung pe fereastră, de parcă răspunsul lui ar veni printr-un mesager. Pocnesc din degete în faţa lui, făcându-l să-şi întoarcă ochii apoşi spre mine.
   - În momentul acesta, sunt doar curios, domnule Miller, îi spun eu cu o voce şoptită şi destul de ameninţătoare. Peste un minut sau două, mă voi enerva. Spune-mi despre ce aţi vorbit.
   - Voia pe cineva care să îi arate împrejurimile, răspunde grăjdarul-şef, întorcându-şi buza de jos şi lăsând să i se vadă carnea trandafirie din interior. A vrut să vadă lacul.
   Nu ştiu ce talente o fi având Miller, dar minciuna nu se numără printre ele. Faţa lui îmbătrânită este plină de riduri şi de piele care atârnă; mai mult decât suficient pentru a compune o scenă a emoţiilor. Fiecare încruntare este o tragedie, fiecare zâmbet este o farsă. O minciună, ascunsă undeva între cele două, este suficientă pentru ca întregul spectacol să eşueze.
   Aşezându-mi o mână pe umărul lui, îmi apropii faţa de a lui şi văd cum încearcă să îmi evite privirea.
   - Charles Cunningham a crescut aici, domnule Miller, după cum bine ştii. Nu are nevoie de ghid turistic. Aşadar, despre ce aţi vorbit?
   El scutură din cap.
   - Am promis...
   - Şi eu pot face promisiuni, Miller, dar nu vor fi pe placul tău.
   Îi apăs cu degetul clavicula, suficient de tare cât să îl fac să se schimonosească de durere.
   - M-a întrebat despre băiatul ucis, zice el pe un ton şovăitor.
   - Despre Thomas Hardcastle?
   - Nu, domnule, despre celălalt.
   - Care celălalt?
   - Despre Keith Parker, băiatul de la grajduri.
   - Care băiat de la grajduri? Despre ce vorbeşti, omule?
   - Nimeni nu îşi aminteşte de el, domnule. Nu-i suficient de important, răspunde el, scrâşnind din dinţi. A fost al meu. Un băiat minunat, cu vârsta în jur de 14 ani. A dispărut cu mai bine de o săptămână înainte să moară conaşul Thomas. Câţiva sticleţi au căutat prin pădure, dar nu i-au găsit trupul. Prin urmare, au spus că a fugit de-acasă. Dar vă spun eu, domnule, că n-a fugit. Şi-a iubit mama. Şi-a iubit meseria. N-ar fi fost în stare să facă asta. Am spus-o şi atunci, dar nimeni nu m-a ascultat.
   - L-au găsit până la urmă?
   - Nu, domnule.
   - Asta i-ai spus şi lui Cunningham?
   - Da, domnule.
   - Asta este tot ce i-ai spus?
   El îşi mişcă ochii la stânga şi la dreapta.
   - Mai e ceva, nu-i aşa? zic eu.
   - Nu, domnule.
   - Nu mă minţi, Miller! îi spun eu pe un ton rece, înfuriindu-mă.
   Dance detestă oamenii care încearcă să îl înşele, considerând că este o dovadă de naivitate sau de prostie. Ca să facă această încercare, mincinoşii trebuie să creadă că sunt mai deştepţi decât persoana pe care o mint, o presupunere pe care el o găseşte grotesc de insultătoare.
   - Nu mint, domnule, protestează bietul grăjdar-şef, în timp ce i se umflă o venă pe frunte.
   - Ba da! Spune-mi ce ştii! îi cer eu.
   - Nu pot.
   - O vei face! Dacă nu, te voi distruge, domnule Miller! îl ameninţ eu, dând frâu liber gazdei mele. Îţi voi lua tot ce ai, ultima zdreanţă şi ultimul bănuţ pe care l-ai pus deoparte.
   Cuvintele lui Dance îmi ies de-a valma pe gură şi fiecare este plin de venin. Aşa îşi desfăşoară el activitatea de avocat, ameninţându-i şi intimidându-i pe opozanţi. În felul său, Dance ar putea fi la fel de josnic ca Derby.
   - Voi scormoni şi ultimul...
   - Povestea este o minciună! izbucneşte Miller.
   E palid la faţă, iar privirea îi este pierdută.
   - Ce înseamnă asta? Vorbeşte! strig eu.
   - Se spune că Charlie Carver l-a omorât pe conaşul Thomas, domnule.
   - Şi ce dacă?
   - Ei bine, n-avea cum s-o facă, domnule. Eu şi Charlie eram prieteni. Charlie s-a certat cu lordul Hardcastle în dimineaţa aceea şi a fost concediat pentru asta, aşa că el a hotărât să obţină o compensare.
   - O compensare?
   - Câteva sticle de coniac direct din biroul lordului Hardcastle, domnule. A intrat pur şi simplu şi le-a luat.
   - Deci a furat câteva sticle de coniac, zic eu. Şi cum îi dovedeşte asta nevinovăţia?
   - A venit la mine după ce am trimis-o pe domnişorica Evelyn la plimbare pe ponei. Voia să bea un ultim pahar cu un prieten, mi-a zis el. Nu puteam refuza, nu? Eu şi Charlie am băut sticlele şi, cam cu o jumătate de oră înainte de crimă, mi-a spus că ar trebui să plec.
   - Să pleci? De ce?
   - Mi-a spus că se întâlnea cu cineva.
   - Cu cine?
   - Nu ştiu, domnule, nu mi-a spus. El doar...
   Miller ezită, încercând să evite un răspuns pe care doreşte să îl ascundă.
   - Ce? insist eu.
   Bietul om îşi frânge mâinile, ridicând covorul cu laba piciorului.
   - Mi-a spus că totul era aranjat, domnule. Mi-a spus că persoana aceea îl va ajuta să obţină o slujbă bună altundeva. M-am gândit că poate...
   - Da.
   - Felul în care vorbea, domnule... Am crezut...
   - Vorbeşte odată, pentru numele lui Dumnezeu, Miller!
   - Lady Hardcastle, domnule, zice el, privindu-mă în ochi pentru prima oară. M-am gândit că poate se întâlnea cu lady Helena Hardcastle. Întotdeauna au fost apropiaţi.
   Mâna îmi cade de pe umărul lui.
   - Dar n-ai văzut-o venind?
   - Eu...
   - Nu ai plecat, nu? îl întreb eu, observând expresia de vină de pe faţa lui. Ai vrut să vezi cu cine se întâlnea şi, prin urmare, te-ai ascuns undeva în apropiere.
   - Doar un minut, domnule, cât să mă asigur că el este în regulă.
   - De ce nu ai spus nimănui despre asta? îl întreb eu, cu o privire încruntată.
   - Mi s-a spus să n-o fac, domnule.
   - Cine ţi-a spus?
   El îşi ridică privirea spre mine, înghiţindu-şi cuvintele cu ochi rugători.
   - Cine ţi-a spus, fir-ar să fie? insist eu.
   - Lady Hardcastle, domnule. Asta m-a făcut... ea nu l-ar fi lăsat pe Charlie să-i omoare fiul, nu? Iar dacă el ar fi făcut-o, ea nu mi-ar fi spus să tac din gură. Nu are nicio logică. Charlie trebuie să fie nevinovat.
   - Şi ai păstrat secretul atâţia ani?
   - Mi-a fost teamă, domnule. Îngrozitor de teamă, domnule.
   - De Helena Hardcastle?
   - De cuţit, domnule. De cel care l-a ucis pe Thomas. L-au găsit în coliba lui Carver, ascuns sub podele. Asta i-a adus lui pierzarea, domnule.
   - De ce te-ai teme de cuţit, Miller?
   - Pentru că era al meu, domnule. Era un cuţit pentru potcoave. A dispărut din coliba mea cu câteva zile înainte să aibă loc crima. Cuţitul şi o pătură frumoasă de pe pat. Am crezut că voi da vina pe mine, domnule. Că mă vor considera complicele lui Carver, domnule.
   Următoarele minute se scurg foarte repede şi parcă nu mai gândesc limpede. Îmi aduc vag aminte că i-am promis lui Miller sa păstrez secretul la fel cum îmi aduc vag aminte că am plecat din colibă şi ploaia m-a udat până la piele în drum spre conac.
   Michael Hardcastle mi-a spus că Charlie Carver a fost cu cineva în dimineaţa în care a murit Thomas, o persoană pe care Stanwin a rănit-o cu puşca înainte ca aceasta să scape. Se poate ca acea persoană să fi fost lady Hardcastle? Dacă era aşa, atunci rănile ei ar fi necesitat îngrijire imediată.
   Doctorul Dickie?
   Soţii Hardcastle dădeau o petrecere în weekendul în care a fost omorât Thomas şi, după spusele lui Evelyn, aceiaşi participanţi au fost invitaţi din nou la bal. Dickie se află la conac azi - prin urmare, este posibil să fi fost prezent aici în urmă cu 19 ani.
   Nu va vorbi, este loial ca un câine.
   - Face afaceri cu droguri împreună cu Bell, zic eu, aducându-mi aminte de paragrafele subliniate din Biblia pe care am găsit-o în camera lui pe când eram Derby. Acest lucru îmi conferă un oarecare avantaj ca să scot adevărul de la el.
   Încep să mă entuziasmez. Dacă Dickie va confirma că lady Hardcastle a fost împuşcată în umăr, ea va deveni suspectă în cazul uciderii lui Thomas.
   Dar de ce şi-ar omorî propriul fiu sau de ce l-ar lăsa pe Carver - un bărbat pe care ea îl iubea, după cum susţine lordul Hardcastle - să ia vina asupra lui?
   La atâta se rezumă bucuria lui Dance, deoarece bătrânul avocat şi-a petrecut toată viaţa urmărind indiciile ca un câine de vânătoare care simte miros de sânge. Abia când Blackheath se ridică la orizont, devin conştient de împrejurimi. De la această depărtare şi prin aceşti ochi slăbiţi, conacul pare estompat şi fisurile ascunse. Blackheath pare să aibă splendoarea de altădată, când tânăra Millicent Derby îşi petrecea verile aici împreună cu Ravencourt şi cu soţii Hardcastle, când copiii se jucau prin pădure fără teamă în timp ce părinţii lor petreceau, ascultând muzică, râzând şi cântând.
   Cât de minunat trebuie să fi fost!
   Este de înţeles de ce Helena Hardcastle ar putea tânji din nou după acele vremuri şi ar vrea să le aducă înapoi, organizând o altă petrecere. Deşi pare de înţeles, doar un neghiob ar accepta că acesta este motivul celor ce se întâmplă aici.
   Blackheath nu poate reveni la vremurile de odinioară. Uciderea lui Thomas Hardcastle i-a umbrit pentru totdeauna splendoarea, condamnându-l la ruină. Cu toate acestea, ea a invitat aceleaşi persoane la aceeaşi petrecere, exact în aceeaşi zi, după nouăsprezece ani. Trecutul a fost răscolit şi spilcuit, dar cu ce scop?
   Dacă Miller are dreptate şi Charlie Carver nu l-a ucis pe Thomas Hardcastle, există şanse mari ca Helena Hardcastle să fie vinovata. La este cea care ţese această pânză îngrozitoare în care suntem prinşi cu toţii şi femeia despre care sunt din ce în ce mai convins că este cheia acestui mister.
   Există şanse mari ca ea să plănuiască uciderea lui Evelyn în seara aceasta, iar eu habar nu am cum să dau de ea, darămite să o opresc.

38

   Câţiva gentilomi fumează în faţa conacului, împărtăşind poveşti despre dezmăţul din noaptea trecută. Saluturile lor vesele mă însoţesc în timp ce urc scările, însă trec pe lângă ei fără să fac vreun comentariu.
    Mă dor picioarele şi zona lombară cere o baie în cadă, dar eu nu am timp de aşa ceva. Vânătoarea va începe peste o jumătate de oră, iar eu nu vreau să lipsesc. Am prea multe întrebări, iar majoritatea celor care au răspunsuri îşi vor căra puştile de vânătoare.
   Iau o sticlă cu coniac din salon, mă retrag în camera mea şi dau pe gât câteva pahare de băutură ca să îmi amorţesc durerea. Simt cum Dance se împotriveşte. Este dezgustat de faptul că îmi dau seama atât de starea de disconfort, cât şi de nevoia de a-l diminua. Gazda mea dispreţuieşte ceea ce i se întâmplă, considerând vârsta o boală care te mănâncă pe dinăuntru.
   După ce mă dezbrac de hainele pline de noroi, mă apropii de fereastră pentru că îmi dau seama că habar nu am cum arată Dance. A mă întrupa în altcineva zi de zi a devenit un lucru obişnuit, însă speranţa de a zări o frântură din adevăratul Aiden Bishop mă îndeamnă să mă privesc în continuare.
   Dance are mai mult de 70 de ani şi este la fel de ofilit şi de scorojit în interior ca pe exterior. Este aproape chel, iar faţa îi este brăzdată de riduri care îi ajung până pe frunte, fiind ţinute în loc doar de un nas mare, ca de roman. De o parte şi de cealaltă a nasului se întrevăd o mustaţă căruntă şi nişte ochi negri, lipsiţi de viaţă, care nu lasă să se vadă omul din interior (asta, dacă există cumva unul). Anonimatul pare să fie o constrângere pentru Dance, ale cărui haine - deşi de calitate bună - sunt în nuanţe de gri, cu excepţia batistelor şi a papioanelor care oferă o pată de culoare. Chiar şi atunci, culorile alese de el sunt fie de roşu-închis, fie de albastru-închis, lăsând impresia unui bărbat camuflat în propria lui viaţă.
   Haina de vânătoare îl cam strânge pe la mijloc, însă se conformează.
   După ce golesc încă un pahar cu coniac pentru a-mi încălzi gâtlejul, traversez coridorul unde se află camera doctorului Dickie şi bat la uşă.
   Aud paşi care se apropie de partea cealaltă, iar Dickie deschide larg uşa. Este îmbrăcat în haine de vânătoare.
   - Nu fac intervenţii chirurgicale, mormăie el. Te avertizez că în dimineaţa aceasta am îngrijit deja răni de cuţit, pierderi de memorie şi o persoană bătută crunt. Aşadar, indiferent de ce suferi, trebuie să fie interesant. Şi, de preferat, deasupra taliei.
   - Faci contrabandă cu droguri prin intermediul lui Sebastian Bell, îi zic eu fără ocolişuri, văzând cum îi dispare zâmbetul de pe buze. El le vinde, tu le furnizezi.
   Se face alb ca varul la faţă şi se sprijină de tocul uşii ca să nu-şi piardă echilibrul.
   Găsindu-i punctul slab, eu profit de avantaj.
   - Ted Stanwin ar plăti o sumă frumuşică pentru informaţia aceasta, dar eu n-am nevoie de el. Vreau să ştiu dacă i-ai oferit îngrijiri Helenei Hardcastle sau altcuiva pentru o rană provocată de armă în ziua în care Thomas Hardcastle a fost omorât.
   - Poliţia mi-a adresat aceeaşi întrebare la vremea respectivă şi am dat un răspuns sincer, zice el cu răsuflarea întretăiată, în timp ce îşi desface gulerul. Nu, nu am oferit îngrijiri nimănui.
   Încruntându-mă, mă întorc cu spatele la el.
   - Mă duc la Stanwin, declar eu.
   - La naiba, omule! Îţi spun adevărul, zice el, apucându-mă de braţ.
   Ne privim în ochi. Ai lui sunt bătrâni, întunecaţi şi temători. Indiferent ce o fi văzut într-ai mei, îl determină să îşi ia mâna de pe braţul meu.
   - Helena Hardcastle îşi iubeşte copiii ca pe ochii din cap, iar pe Thomas l-a iubit cel mai mult, insistă el. Nu i-ar fi făcut niciun rău pentru că nu ar fi putut. Îţi jur, pe cuvântul meu de gentilom, că nu a venit nimeni rănit la mine în ziua aceea şi habar nu am pe cine a împuşcat Stanwin.
   Privesc o clipă în ochii lui rugători, căutând şi cea mai mică urmă de înşelăciune, însă el spune adevărul. Sunt convins de asta.
   Mă simt. Îi dau drumul doctorului şi mă întorc în vestibul, unde se strâng ceilalţi gentilomi, fumând şi stând la taclale. Sunt nerăbdători să înceapă vânătoarea. Eram sigur că Dickie va confirma implicarea Helenei şi astfel mi-ar fi oferit un punct de plecare pentru moartea lui Evelyn.
   Trebuie să înţeleg mai bine ce s-a întâmplat cu Thomas şi ştiu exact pe cine să întreb.
   Plec în căutarea lui Ted Stanwin şi intru în salon. Îl găsesc pe Philip Sutcliffe, îmbrăcat în costumul verde de vânătoare, în timp ce atacă clapele unui pian cu mult patos şi foarte puţin talent. Acordurile aproape muzicale mă transportă în prima dimineaţă pe care am petrecut-o în această casă - o amintire retrăită acum de Sebastian Bell, care stă singur şi stingher în colţul îndepărtat, savurând o băutură a cărei denumire nici măcar nu o cunoaşte.
   Mila pe care o simt faţă de el este echilibrată de iritarea lui Dance, bătrânul avocat netolerând prea mult ignoranţa. Dacă i s-ar oferi ocazia, i-ar spune totul lui Bell, indiferent de urmări. Trebuie să recunosc că acest gând este tentant.
   De ce n-ar trebui să afle Bell că pe menajera Madeline Aubert a văzut-o în pădure în dimineaţa aceasta, şi nu pe Anna? Şi că niciuna din ele nu a murit, prin urmare nu trebuie să se simtă vinovat. I-aş putea explica saltul temporal şi cum uciderea lui Evelyn este cheia salvării noastre, împiedicându-l astfel să îşi irosească ziua în trupul lui Donald Davies ce încearcă să fugă. I-aş spune că Cunningham este fiul lui Charlie Carver şi că încearcă să dovedească faptul că nu Carver l-a ucis pe Thomas Hardcastle.
   La momentul potrivit, aceasta va fi informaţia cu care îl va şantaja pe Cunningham, deoarece Ravencourt detestă scandalul şi mai mult ca sigur că se va descotorosi de valetul său dacă va afla. I-aş spune să o găsească pe misterioasa Felicity Maddox şi, cel mai important, pe Helena Hardcastle, deoarece toate pistele duc la stăpâna casei, care este de negăsit.
   Nu ar funcţiona.
   - Ştiu, bodogănesc eu ursuz.
   Primul gând al lui Bell ar fi că eu am scăpat dintr-o casă de nebuni, iar când şi-ar da seama într-un final că este adevărat, investigaţia lui ar schimba complet cursul evenimentelor din această zi. Oricât de mult mi-aş dori să îl ajut, sunt prea aproape de adevăr ca să risc destrămarea acestui salt temporal.
   Bell va trebui să se descurce singur.
   Cineva mă ia de braţ; Christopher Pettigrew îşi face apariţia lângă mine, cu o farfurie în mână. Nu am mai fost niciodată atât de aproape de el şi, dacă nu ar fi manierele impecabile ale lui Dance, mi s-ar citi dezgustul pe faţă. De aproape, seamănă cu ceva ce parcă a fost de curând dezgropat.
   - Vom scăpa de el în curând, zice Pettigrew, arătând cu capul peste umărul meu spre Ted Stanwin, care gustă din mezelurile de pe masă, în timp ce îi priveşte cu ochii mijiţi pe ceilalţi invitaţi.
   Dezgustul lui este evident.
   Până acum, l-am considerat un simplu bădăran, însă acum observ ceva mai mult. Îndeletnicirea lui este şantajul, ceea ce înseamnă că ştie toate secretele şi faptele ruşinoase ascunse, toate scandalurile posibile şi perversiunile care s-au petrecut în casă. Mai rău, ştie cine a scăpat basma curată. Îi dispreţuieşte pe toţi cei de la Blackheath, inclusiv pe el însuşi, pentru că îşi apără secretele. Prin urmare, îşi petrece ziua stârnind certuri ca să se simtă mai bine.
   Cineva trece pe lângă mine. Este un Charles Cunningham nedumerit, care vine din bibliotecă, ţinând în mână scrisoarea lui Ravencourt. În acest timp, menajera Lucy Harper strânge farfuriile, fără să fie atentă la ceea ce se petrece în jurul ei. Îmi dau seama că ea aduce puţin cu soţia mea defunctă, Rebecca, şi simt un junghi de durere. Aşa cum era ea în tinereţe, desigur. Există o asemănare în mişcări, o anume delicateţe, ca şi când...
   Rebecca nu a fost soţia ta.

............................................