Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle, Suart Turton

 ............................................................

2-7

      Îmbrac halatul, aproape mă înec din cauza mirosului de parfum ieftin, şi îmi scot capul pe coridor.

   Gresia fisurată acoperă pardoseala, iar varul de pe pereţi s-a umflat din cauza umezelii. Nu există ferestre – doar felinare care acoperă totul cu o lumină de un galben murdar, ce pâlpâie întruna.
   Zăngănitul este mai puternic aici şi, acoperindu-mi urechile, mă îndrept spre sursa sunetului până când ajung la baza unei scări din lemn uzat, care duce sus, în casă. Zeci de clopoţei de tinichea sunt prinşi de scândura de pe perete, iar sub fiecare se află o plăcuţă care denumeşte o secţiune a casei.
   Clopoţelul pentru uşa de la intrare se scutură atât de tare, încât mi-e teamă să nu zdruncine temeliile casei.
   Mă zgâiesc la clopoţel cu mâinile lipite de urechi, însă, în afară de a-l smulge de pe perete, nu văd altă cale de a întrerupe gălăgia până când cineva va merge să răspundă la uşă. Strângând şi mai tare cordonul halatului, urc scările în grabă şi ies în spatele vestibulului. Aici este mult mai linişte. Servitorii se deplasează într-o procesiune calmă, cu braţele pline de flori şi de alte ornamente. Bănuiesc că sunt prea ocupaţi să facă ordine şi curăţenie după petrecerea de aseară ca să audă zgomotul.
   Scuturând iritat din cap, deschid uşa şi mă trezesc faţă în faţă cu doctorul Sebastian Bell.
   Are o privire sălbatică, este ud leoarcă şi tremură de frig.
   - Am nevoie de ajutorul tău, zice el, cuprins de panică.
   Simt că îmi fuge pământul de sub picioare.
   - Ai telefon? continuă el, disperarea citindu-i-se în ochi. Trebuie să anunţăm autorităţile.
   Este imposibil.
   - Ce stai aşa, diavole?! strigă el, zgâlţâindu-mă de umeri.
   Îi simt mâinile reci prin pijama.
   Fără să aştepte un răspuns, el trece pe lângă mine şi pătrunde în vestibul, căutând ajutor.
   Încerc să înţeleg ceea ce văd.
   Sunt eu.
   Sunt eu, ieri.
   Cineva îmi vorbeşte, trăgându-mă de mânecă, însă eu nu reuşesc să mă concentrez la nimic altceva decât la intrusul din ale cărui haine se scurge apa de ploaie pe pardoseală.
   Daniel Coleridge şi-a făcut apariţia în capul scărilor.
   - Sebastian? zice el şi coboară scările, ţinându-se cu o mână de balustradă.
   Eu îl urmăresc cu privirea, căutând să descopăr vreun truc, vreo urmă de repetiţie, de glumă, însă el coboară scările la fel ca ieri, cu aceeaşi lejeritate în mers, aceeaşi încredere şi admiraţie.
   Cineva mă trage din nou de mânecă, iar în raza mea vizuală apare o servitoare. Mă priveşte îngrijorată şi îşi mişcă buzele.
   Clipind ca să mă dezmeticesc, îmi concentrez atenţia asupra ei şi aud în cele din urmă ce-mi spune.
   - ...domnule Collins, vă simţiţi bine, domnule Collins?
   Faţa ei îmi este cunoscută, deşi nu ştiu de unde s-o iau.
   Privesc peste capul ei spre scări, unde Daniel îl îndeamnă deja pe Bell să urce în camera lui. Totul se derulează întocmai ca ieri.
   Îndepărtându-mă de servitoare, mă apropii cu paşi repezi de oglinda de pe perete. Abia mă pot uita în ea. Am arsuri grave pe faţă, iar pielea îmi este pătată şi aspră la atingere ca un fruct care a fost lăsat prea mult timp sub soarele torid. Îl cunosc pe bărbatul acesta. Nu ştiu cum, dar m-am trezit în trupul majordomului.
   Inima îmi bubuie în piept şi mă întorc la servitoare.
   - Ce mi se întâmplă? îngân eu, ducându-mi mâna la gât, surprins de vocea răguşită care iese din el.
   - Domnule?
   - Cum am...
   Însă nu întreb pe cine trebuie. Persoana care îmi poate da răspunsuri este acoperită de noroi şi urcă scările spre camera lui Daniel, târşâindu-şi picioarele.
   Ridicându-mi marginile halatului, urc în grabă în urma lor, luând urma frunzelor şi a stropilor de ploaie murdari. Servitoarea îmi rosteşte numele.
   Când ajung la jumătatea scării, ea ţâşneşte pe lângă mine şi îmi taie calea, proptindu-şi palmele în pieptul meu.
   - Nu puteţi merge acolo, domnule Collins, îmi spune ea. Se va dezlănţui iadul dacă lady Helena vă va prinde umblând prin casă în pijama.
   Încerc să o ocolesc, însă ea face un pas în lateral, blocându-mi din nou calea.
   - Lasă-mă să trec, fetiţo! îi poruncesc eu, regretând imediat.
   Nu îmi stă în fire să vorbesc astfel, pe un ton tăios şi poruncitor.
   - Aveţi o criză, domnule Collins, atâta tot, zice ea. Haideţi jos, în bucătărie, am să vă fac un ceai.
   Are ochii albaştri şi sinceri. Priveşte scurt peste umărul meu, intenţionat, iar când mă uit şi eu în spate, văd câţiva servitori strânşi la baza scărilor. Ne privesc cu braţele pline de flori.
   - O criză? o întreb eu, simţind cum mă cuprinde îndoiala.
   - Din cauza arsurilor, domnule Collins, răspunde ea repede. Uneori spuneţi sau vedeţi lucruri nepotrivite. După o ceaşcă de ceai şi câteva minute de linişte veţi fi ca nou.
   Bunătatea ei este copleşitoare, plăcută şi apăsătoare. Îmi amintesc de rugăminţile lui Daniel de ieri, de modul său delicat de a vorbi, ca şi când m-aş fi spart dacă mi-ar fi vorbit pe un ton mai aspru. Credea că am înnebunit, aşa cum crede acum această servitoare. Având în vedere ce mi se întâmplă, ce cred că mi se întâmplă, nu pot fi sigur că nu au dreptate.
   Eu o privesc neajutorat, iar ea mă ia de braţ şi mă conduce pe scări în jos.
   Servitorii se dau la o parte ca să ne lase să trecem.
   - O ceaşcă cu ceai, domnule Collins, îmi zice ea ca să mă liniştească. Doar de atât aveţi nevoie.
   Mă conduce ca pe un copil rătăcit, iar atingerea blândă a mâinii ei aspre de muncă este la fel de liniştitoare ca vocea ei. Ieşim împreună din vestibul şi coborâm scara servitorilor, apoi străbatem coridorul întunecat spre bucătărie.
   Simt cum mi se strâng broboane de transpiraţie pe frunte din cauza căldurii emanate de cuptoarele, de plitele şi de oalele care bolborosesc pe foc. Simt miros de sos, de carne prăjită şi de prăjitură, de zahăr şi de dulceaţă. Prea mulţi oaspeţi şi prea puţine cuptoare, aceasta este problema. Sunt nevoiţi să înceapă pregătirile pentru cină acum, astfel încât totul să decurgă bine mai târziu.
   Aceste cunoştinţe mă uimesc.
   Sunt adevărate, sunt convins de asta, dar cum aş putea şti toate acestea dacă nu aş fi, de fapt, majordomul?
   Servitoarele ies în grabă din bucătărie, ducând micul dejun, omletă şi scrumbii, pe nişte farfurii din argint. O femeie mai în vârstă, lată în şolduri şi rumenă în obraji, stă lângă aragaz dând directive pe un ton răspicat.
   Şorţul îi este plin de făină. Niciun general, cu pieptul plin de medalii, nu ar da ordine cu atâta convingere. Reuşeşte să ne zărească în toată agitaţia aceea, aţintindu-şi mai întâi privirea tăioasă asupra servitoarei, apoi asupra mea.
   Ştergându-şi mâinile de şorţ, ea se apropie cu paşi hotărâţi de noi.
   - Sunt sigură că ai treabă undeva, nu-i aşa, Lucy? zice ea, aruncându-i o privire severă.
   Servitoarea ezită, gândindu-se dacă este înţelept să obiecteze.
   - Da, doamnă Drudge.
   Când îşi ia mâna de pe mine, rămân cu o senzaţie de gol în locul unde mi-a atins braţul. Îmi adresează un zâmbet compătimitor, apoi se face nevăzută în acel du-te-vino.
   - Ia loc, Roger! zice doamna Drudge, străduindu-se să vorbească pe un ton mai blând.
   Are o buză despicată şi o vânătaie în dreptul gurii, care începe să devină vizibilă. Cineva trebuie să o fi lovit, iar ea face o grimasă de fiecare dată când vorbeşte.
   În mijlocul bucătăriei se află o masă de lemn, a cărei suprafaţă este acoperită cu farfurii pline de limbi, pui fripţi şi şuncă. Mai sunt oale cu supă şi tocăniţă şi tăvi cu legume, la care sunt adăugate încontinuu alte feluri de mâncare de către ajutoarele hărţuite de la bucătărie. Majoritatea dintre ele arată de parcă s-ar fi rumenit ele însele în cuptor timp de o oră.
   Îmi trag un scaun şi mă aşez.
   Doamna Drudge scoate o tavă cu cornuri din cuptor şi pune unul pe o farfurie, alături de puţin unt. Se apropie de mine, îmi pune farfuria în faţă şi îmi atinge mâna. Pielea ei este aspră ca pielea veche înăsprită.
   Privirea ei, a cărei bunătate înţeapă ca un ciulin, zăboveşte puţin asupra mea, apoi femeia se îndepărtează, dând ordine în stânga şi-n dreapta.
   Cornul este delicios, untul topit prelingându-se pe marginile lui. Abia apuc să îmbuc o dată când o văd din nou pe Lucy şi îmi amintesc în sfârşit de ce faţa ei îmi este atât de cunoscută. Aceasta este servitoarea care se va afla în salon la ora prânzului – cea care va fi abuzată de Ted Stanwin şi salvată de Daniel Coleridge. Este mai frumoasă decât îmi amintesc, are pistrui pe faţă şi ochii mari şi albaştri, iar buclele roşcate îi ies neascultătoare de sub bonetă. Ea încearcă să deschidă un borcan cu dulceaţă, schimonosindu-se din cauza efortului.
   Avea pete de dulceaţă pe şorţ.
   Totul se întâmplă cu încetinitorul. Ea scapă borcanul din mâini, acesta se izbeşte de pardoseală, cioburile de sticlă se împrăştie în toată bucătăria, iar şorţul i se pătează cu stropi de dulceaţă.
   - O, fir-ar să fie, Lucy Harper! strigă cineva, pe un ton dispreţuitor.
   Scaunul meu cade pe jos cu o bufnitură în momentul în care ţâşnesc afară din bucătărie. Străbat în fugă coridorul şi urc scările. Sunt atât de grăbit, încât atunci când trec de un colţ şi pătrund în coridorul oaspeţilor mă izbesc de un individ vânjos, cu fruntea acoperită de cârlionţi negri şi cămaşa albă mânjită cu pete negre de cărbune. Cerându-mi scuze, îmi ridic ochii la faţa lui Gregory Gold.
    Furia îi vine mănuşă, iar ochii îi sunt lipsiţi de orice raţionament. Este palid la faţă şi atât de mânios, încât tremură din tot corpul. Îmi amintesc prea târziu ce urmează să se întâmple, cum a arătat majordomul după ce monstrul acesta şi-a terminat treaba.
   Încerc să mă dau în spate, însă el mă apucă de halat cu degetele-i lungi.
   - Nu este nevoie...
   Privirea mi se înceţoşează şi totul se reduce la o pată de culoare şi la o durere acută când mă izbesc de perete, apoi cad pe podea.
   Sângele îmi şiroieşte din cap. El se apleacă deasupra mea, ţinând în mână un vătrai de fier.
   - Vă rog, zic eu, încercând să dau în spate, târându-mă, ca să mă feresc de el. Nu sunt...
   El îmi trage un şut în coaste, lăsându-mi plămânii fără aer. Îmi întind o mână, încercând să vorbesc, să implor, însă acest lucru pare să îl înfurie şi mai tare. Mă loveşte cu piciorul din ce în ce mai repede, iar eu nu pot face nimic decât să mă ghemuiesc în timp ce el îşi varsă mânia asupra mea.
   Abia mai respir, abia mai văd. Încep să gem, copleşit de durere. Din fericire, leşin.

10
Ziua a treia

   Este întuneric, plasa de la fereastră fâlfâie în adierea vântului unei nopţi fără lună. Aşternuturile sunt fine, iar patul confortabil este prevăzut cu baldachin.
   Strâng în pumni plapuma cu puf şi zâmbesc.
   N-a fost decât un coşmar.
   Încetul cu încetul, inima începe să-mi bată normal, iar gustul de sânge dispare odată cu visul. Am nevoie de câteva secunde ca să îmi amintesc unde mă aflu şi de alte câteva să observ silueta unui bărbat masiv care stă într-un colţ al încăperii.
   Simt că rămân fără suflare.
   Îmi mişc braţul pe sub plapumă spre noptieră şi întind mâna după chibrituri, însă acestea par să-mi alunece printre degetele curioase.
   - Cine eşti? întreb întunericul, neputând să-mi alung tremurul din voce.
   - Un prieten.
   Este o voce de bărbat, înăbuşită şi groasă.
   - Prietenii nu pândesc în întuneric, spun eu.
   - N-am spus că sunt prietenul dumitale, domnule Davies.
   În timp ce bâjbâi prin întuneric, e cât pe ce să răstorn lampa cu petrol de pe noptieră. Când încerc să o echilibrez, dau cu degetele peste cutia cu chibrituri de lângă ea.
   - Nu-ţi face griji în privinţa luminii! zice întunericul. Nu-ţi va fi de prea mare ajutor.
   Aprind chibritul cu mâna tremurândă şi îl apropii de lampă. Flacăra prinde viaţă în spatele sticlei, alungând umbrele mai adânc în colţuri şi luminându-l pe vizitatorul meu.
    Este bărbatul deghizat în doctor al ciumei pe care l-am întâlnit mai devreme, iar lumina scoate la iveală detalii pe care nu le observasem în semiîntunericul din camera de studiu. Paltonul pe care îl poartă este scămoşat şi zdrenţuit pe margini, iar jobenul şi masca din porţelan cu cioc îi acoperă toată faţa, în afară de ochi. Îşi sprijină mâinile protejate de mănuşi de un baston negru, care are pe lateral o inscripţie în argintiu strălucitor, deşi literele sunt prea mici ca să le pot citi de la depărtare.
   - Eşti atent, prea bine, observă doctorul ciumei.
   Undeva, în casă, se aud paşi, iar eu mă întreb dacă am suficientă imaginaţie ca să conturez detaliile lumeşti ale unui vis atât de extraordinar.
   - Ce naiba cauţi în camera mea? îl întreb, surprins eu însumi de această răbufnire.
   Ochii din spatele măştii cu cioc încetează să cerceteze încăperea şi se fixează din nou asupra mea.
   - Avem treabă, zice el. Am un puzzle care trebuie rezolvat.
   - Cred că ai încurcat persoanele, îi spun eu, furios. Eu sunt doctor.
   - Ai fost doctor, mă corectează el. Apoi majordom, azi eşti crai, iar mâine vei fi bancher. Niciunul dintre ei nu are chipul tău adevărat sau personalitatea ta reală. Ai rămas fără ele în momentul în care ai venit la Blackheath şi le vei primi înapoi doar atunci când vei pleca.
   Vârându-şi mâna în buzunar, el scoate o oglinjoară şi o azvârle pe pat.
    - Convinge-te singur!
   Oglinda îmi tremură în mână, reflectând chipul unui tânăr cu ochi izbitor de albaştri, în care se citeşte înţelepciunea. Chipul din oglindă nu este cel al lui Sebastian Bell şi nici cel ars al majordomului.
   - Îl cheamă Donald Davies, îmi explică doctorul ciumei. Are o soră pe care o cheamă Grace, un prieten foarte bun pe care îl cheamă Jim şi nu îi plac arahidele. Davies va fi gazda ta azi, iar când te vei trezi mâine, vei avea o alta. Aşa funcţionează lucrurile.
   Nu era un vis la urma urmei, ci se întâmpla aievea. Trăiam aceeaşi zi de două ori, în trupurile a două persoane diferite. Eu vorbeam cu mine însumi, mă dojeneam şi mă analizam prin ochii altcuiva.
   - Am început să-mi pierd minţile, nu-i aşa? îl întreb eu, privindu-l peste oglindă.
   Aud cum îmi cedează vocea.
   - Fireşte că nu, răspunde doctorul ciumei. Nebunia ar fi o evadare şi nu există decât un singur mod de a evada din Blackheath. Tocmai de aceea mă aflu aici, pentru că am o propunere pentru tine.
   - De ce mi-ai făcut asta? îl întreb.
   - Mă simt flatat, dar nu eu sunt de vină pentru situaţia neplăcută în care te afli, nici măcar Blackheath, că veni vorba.
   - Atunci cine este de vină?
   - Nu ai vrea să ştii şi nici nu este nevoie, răspunde el, respingând întrebarea printr-un gest al mâinii. Dar să revenim la propunerea mea...
   - Trebuie să vorbesc cu ea, zic eu.
   - Cu cine să vorbeşti?
   - Cu persoana care m-a adus aici, cu cea care mă poate elibera, zic eu scâncind printre dinţi şi încercând să mă stăpânesc.
   - Ei bine, prima a plecat demult, iar a doua stă în faţa ta, zice el, bătându-se în piept cu ambele mâini.
   Poate o fi din cauza costumului, însă acest gest pare oarecum teatral, ca şi când ar fi fost repetat. Brusc, am senzaţia că joc într-o piesă de teatru în care toţi îşi cunosc replicile, în afară de mine.
   - Doar eu ştiu cum poţi scăpa de la Blackheath, declară el.
   - Are legătură cu propunerea ta? îl întreb eu, bănuitor.
   - Exact, deşi o ghicitoare ar fi mai aproape de adevăr, zice el, ridicându-şi ceasul de buzunar şi verificând ora. Cineva va fi ucis la petrecerea din seara aceasta. Nu va semăna cu o crimă, prin urmare criminalul nu va fi prins. Corectează această nedreptate şi îţi voi arăta cum să scapi de aici.
   Eu încremenesc şi strâng aşternuturile în pumni.
   - Dacă îţi stă în putere să mă eliberezi, de ce n-o faci pur şi simplu, luate-ar naiba! zic eu. De ce faci jocul acesta?
   - Pentru că veşnicia este plictisitoare, răspunde el. Sau poate că jocul este o parte importantă. Te las pe tine să interpretezi. Însă nu tărăgăna prea mult, domnule Davies. Ziua aceasta se va repeta de opt ori şi o vei vedea prin ochii a opt invitaţi diferiţi. Bell a fost primul, majordomul al doilea, iar domnul Davies al treilea. Asta înseamnă că îţi mai rămân doar cinci invitaţi în care să te descoperi. Dacă aş fi în locul tău, eu m-aş mişca repede. Când vei avea un răspuns, adu-l la lac, împreună cu dovada, la 11 p.m. Te voi aştepta acolo.
   - N-am să intru în jocul acesta ca să te distrezi tu, răbufnesc eu, aplecându-mă spre el.
   - Atunci, n-ai decât să dai greş din încăpăţânare, dar fii atent aici: dacă nu vei rezolva problema aceasta până la miezul nopţii, când te vei afla în corpul ultimului invitat, îţi vom lua amintirile şi vei reveni în trupul doctorului Bell şi o vei lua de la capăt.
   El se uită la ceas, apoi şi-l vârî în buzunar, scoţând un şuierat iritat.
   - Timpul ne scapă printre degete. Dacă vei coopera, îţi voi răspunde la alte întrebări data viitoare când ne vom revedea.
   Briza pătrunde prin fereastră, stinge flacăra lămpii, iar noi rămânem în întuneric. Până găsesc din nou chibriturile şi aprind lampa, doctorul ciumei a dispărut deja.
   Zăpăcit şi speriat, sar din pat ca ars, deschid larg uşa camerei şi ies pe coridorul rece. Acesta este cufundat în întuneric. Doctorul s-ar putea afla la trei metri de mine şi tot nu l-aş vedea.
   După ce închid uşa, mă apropii în grabă de dulap şi mă îmbrac cu ce-mi pică la mână. Oricine ar fi cel care mă găzduieşte, este subţirel şi scund şi are înclinaţie spre tot ce este ţipător. Când termin cu îmbrăcatul, observ că port o pereche de pantaloni mov, o cămaşă portocalie şi o vestă galbenă. În fundul dulapului găsesc o haină şi o eşarfă şi mi le pun înainte să ies pe uşă.
   Crimă dimineaţa şi costume noaptea, bileţele misterioase şi majordomi arşi; indiferent ce s-o fi petrecând aici, nu am de gând să mă las manipulat ca o marionetă.
   Trebuie să evadez din casa aceasta.
   Braţele obosite ale ceasului cu pendul din capul scărilor indică ora 3:17 a.m., ticăitul lui însoţindu-mă în timp ce eu merg cu paşi repezi. Deşi nu îmi place să îl trezesc pe grăjdarul-şef la această oră îngrozitoare, nu văd altă alternativă dacă vreau să scap de nebunia aceasta. Drept urmare, cobor treptele două câte două, fiind cât pe ce să mă împiedic în picioarele ridicol de mici ale acestui păun.
   Nu este la fel ca în cazul lui Bell sau al majordomului. Simt că stau înghesuit în trupul acesta. Sunt stângaci şi mă împleticesc ca un beţiv.
   Frunzele zboară înăuntru când deschid uşa de la intrare. Afară, vântul suflă cu putere, stropii de ploaie se învârt în aer, iar copacii din pădure trosnesc şi se leagănă. Este o noapte mizerabilă, de parcă ar fi aruncat cineva funingine în aer. Voi avea nevoie de mai multă lumină dacă vreau să-mi croiesc drum fără să cad şi să-mi rup gâtul.
   Intru din nou în casă şi cobor scara servitorilor din spatele vestibulului.
   Balustrada din lemn este aspră la atingere, iar treptele, şubrede. Din fericire, lămpile mai aruncă încă o lumină slabă, deşi flăcările sunt mici şi tăcute, pâlpâind indignate. Coridorul este mai lung decât mi-l amintesc eu, pereţii văruiţi asudă din cauza condensului, iar mirosul de pământ pătrunde prin tencuială. Totul este atins de umezeală şi de putregai. Am văzut aproape toate laturile murdare ale conacului Blackheath, însă niciuna lăsată intenţionat să se deterioreze. Mă miră că acest loc are personal, având în vedere cât de puţin par să fie respectaţi servitorii de către stăpânii lor.
   Intru în bucătărie şi mă plimb printre rafturile pline cu tot felul de ustensile până când găsesc un felinar de vânt şi o cutie cu chibrituri. Îl aprind din două încercări, apoi urc în fugă scările şi ies în furtună pe uşa de la intrare.
   Lumina felinarului străpunge întunericul, iar ploaia îmi intră în ochi.
   Străbat aleea până la drumul pietruit care duce la grajduri în timp ce copacii din pădure se leagănă în jurul meu. Alunecând pe pietrele inegale, îmi forţez ochii, încercând să descopăr coliba grăjdarului-şef, însă lumina felinarului este prea puternică, ascunzând mare parte din ce ar trebui să dezvăluie. Mă trezesc sub arcadă înainte să o zăresc şi alunec pe bălegar de cal. Ca înainte, curtea este plină de trăsuri, fiecare acoperită de o prelată.
   Spre deosebire de data trecută, caii se află în grajduri, fornăind în somn.
   Scuturându-mi bălegarul de pe picior, mă las la mila colibei şi încep să lovesc cu ciocănaşul în uşă. Lumina se aprinde după câteva minute, iar când uşa se întredeschide, zăresc faţa buhăită de somn a unui bătrân în izmene.
   - Trebuie să plec, îl anunţ eu.
   - La ora asta, domnule? zice el neîncrezător, frecându-se la ochi şi ridicându-şi-i spre cerul negru ca smoala. O să răciţi bocnă.
   - Este o urgenţă.
   El oftează, aruncând o privire afară, apoi îmi face semn să intru, deschizând uşa larg. Îşi trage o pereche de pantaloni pe el şi îşi petrece bretelele peste umeri cu mişcările lente ale cuiva care tocmai a fost trezit din somn în toiul nopţii. După ce îşi ia haina din cui, el iese afară târşâindu-şi picioarele şi făcându-mi semn să rămân înăuntru.
   Recunosc că mă conformez bucuros. În colibă este cald şi bine, iar mirosul de piele şi de săpun este o prezenţă palpabilă şi reconfortantă. Sunt tentat să verific tabelul de lângă uşă ca să văd dacă Anna nu mi-a lăsat deja un mesaj acolo, însă nici nu apuc să-mi întind mâna când aud un zgomot îngrozitor şi văd o lumină puternică pătrunzând prin fereastră. Mă orbeşte.
   Ies în ploaie şi îl văd pe bătrânul grăjdar-şef într-un automobil verde, o chestie care huruie şi se scutură de parcă ar fi cuprinsă de o boală teribilă.
   - Uitaţi aici, domnule! zice el, ieşind din automobil. L-am pornit pentru dumneavoastră.
   - Dar...
   Rămân fără cuvinte şi privesc cu gura căscată drăcovenia din faţa mea.
   - Nu există trăsuri? întreb eu.
   - Ba da, dar caii se sperie de tunete, domnule, îmi explică el, vârându-şi mâna pe sub cămaşă ca să se scarpine la subsuoară. Cu tot respectul, dar nu veţi putea să-i struniţi.
   - Nu pot struni nici drăcovenia asta, zic eu cu vocea sugrumată de groază, holbându-mă la acel monstru mecanic înfricoşător.
   Ploaia cade şiroaie pe metal, transformând parbrizul într-un lac.
   - E floare la ureche, zice el. Ţineţi de volan şi îl învârtiţi în direcţia în care vreţi să mergeţi, apoi apăsaţi pedala până în podea. O să vă prindeţi cum se face cât aţi bate din palme.
   Încrederea pe care mi-o insuflă mă împinge să urc în automobil cu fermitatea unei mâini, iar portiera se închide cu un clic uşor.
   - Mergeţi pe drumul acesta pietruit până la capăt, apoi viraţi la stânga pe drumul de pământ, îmi explică el, arătând în întuneric. Acela vă duce până în sat. Este lung şi drept, însă puţin cam denivelat, aşa că aveţi grijă. Durează undeva între 40 de minute şi o oră, în funcţie de grija cu care conduceţi, dar n-aveţi cum să-l rataţi, domnule. Dacă nu vă deranjează, lăsaţi automobilul undeva la vedere. Voi trimite un băiat să îl recupereze la prima oră a dimineţii.
   Zicând acestea, pleacă şi intră în colibă, trântind uşa în urma lui.
   Apucând volanul cu mâinile, mă holbez la manete şi la cadrane, încercând să înţeleg cum funcţionează. Apăs pe pedală ca să o încerc, iar drăcovenia aceea înspăimântătoare ţâşneşte în faţă. Apăsând şi mai tare pe pedală, conduc automobilul pe sub arcadă şi de-a lungul drumului pietruit şi denivelat până când ajung să virez la stânga, aşa cum m-a instruit grăjdarul-şef.
   Ploaia cade ca o pătură pe parbriz, obligându-mă să mă aplec pe geam ca să văd încotro mă îndrept. Farurile luminează drumul de pământ acoperit cu frunze şi ramuri căzute şi pe suprafaţa căruia se revărsă apă. În ciuda pericolului, ţin pedala de acceleraţie lipită de podea, sentimentul de nesiguranţă fiind înlocuit de euforie. După toate cele întâmplate, în sfârşit evadez de la Blackheath, îndepărtându-mă de această nebunie cu fiecare kilometru de drum accidentat pe care îl parcurg.
   Zorile se ivesc ca o dâră, ca o penumbră cenuşie care mai degrabă ascunde decât dezvăluie, dar măcar ploaia se opreşte. După cum mi s-a promis, drumul traversează în linie dreaptă pădurea nesfârşită. Undeva, printre copacii aceştia, o fată este ucisă, iar Bell îşi vine în simţiri şi devine martor. Ucigaşul îi va cruţa viaţa şi îi va da o busolă din argint care îi va indica un loc absurd şi, ca un nătâng, el va crede că s-a salvat.
    Dar cum se poate să mă aflu în pădurea aceasta şi în maşină – şi să fiu şi majordom între timp? Strâng de volan. Dacă am putut să vorbesc cu majordomul când eram Sebastian Bell, atunci cel care voi fi mâine se presupune că se plimbă deja prin Blackheath. Poate l-am cunoscut deja. Şi nu este vorba doar despre ziua de mâine, ci şi despre persoana care voi fi poimâine şi răspoimâine. Dacă aşa stau lucrurile, cine sunt eu? Sau ei? Suntem frânturi ale aceluiaşi suflet, vinovaţi pentru păcatele fiecăruia în parte, sau suntem persoane complet diferite, copii fade ale unui original de mult uitat?
   Indicatorul de combustibil devine roşu în timp ce ceaţa se rostogoleşte ca nişte valuri, ieşind din pădure şi formând o pâclă densă deasupra solului.
   Sentimentul de triumf pe care l-am avut adineauri începe să se risipească.
   Ar fi trebuit să sosesc demult în sat, însă nu văd în depărtare fumul ridicându-se din hornuri, iar pădurea pare să nu aibă sfârşit.
   În cele din urmă, maşina se scutură şi rămâne nemişcată, dându-şi ultima suflare printr-un scârţâit înainte să se oprească la câţiva metri de doctorul ciumei, al cărui palton negru face un contrast izbitor cu ceaţa albă din care iese. Îmi simt picioarele înţepenite şi mă doare spatele, însă furia mă împinge afară din maşină.
   - Nu vrei să renunţi la nebunia asta? mă întreabă doctorul ciumei, sprijinindu-şi ambele mâini de toiag. Ai fi putut înfăptui atât de multe cu gazda aceasta; însă tu ai preferat să îi iroseşti timpul pe drum, fără să realizezi nimic. Blackheath nu te va lăsa să pleci şi, în timp ce tu pierzi vremea, rivalii tăi îşi continuă investigaţiile.
   - Acum am şi rivali, zic eu cu dispreţ. Mă ţii dintr-un şiretlic într-altul, nu-i aşa? Mai întâi îmi spui că sunt blocat aici, iar acum totul este o întrecere pentru a evada.
   Mărşăluiesc spre el, cu intenţia vădită de a-l înfrunta.
   - N-ai înţeles încă? zic eu. Nu-mi pasă de regulile tale, pentru că n-am de gând să mă joc. Fie mă laşi să plec, fie vei regreta că am rămas.
   Sunt la doi paşi de el, când doctorul ciumei îşi îndreaptă toiagul spre mine. Deşi acesta se află la doar un centimetru de pieptul meu, niciun tun nu a fost vreodată mai ameninţător. Literele argintii de pe partea laterală a acestuia pulsează şi o sclipire slabă se ridică din pădure, arzând ceaţa. Îi simt căldura prin haine. Sunt convins că, dacă ar vrea, mi-ar putea face o gaură în piept cu acel toiag care pare inofensiv.
   - Donald Davies este cea mai copilăroasă dintre gazdele tale, zice el, scoţând un şuierat şi privindu-mă cum fac un pas în spate, agitat. Însă nu ai timp să te bucuri de el. Mai există alte două persoane blocate în această casă, care sunt musafiri în trupurile invitaţilor şi ale servitorilor, la fel ca tine. Doar unul dintre voi poate pleca, iar acela va fi cel care îmi va aduce primul răspunsul. Acum înţelegi? Salvarea nu se află la capătul acestui drum de pământ, ci prin mine. Aşa că fugi dacă vrei. Fugi până nu mai poţi, iar când te vei trezi mereu la Blackheath, să ştii că nimic nu este arbitrar, nimic nu este omis în acest loc. Vei rămâne aici până când îmi voi schimba eu decizia.
   Lăsând toiagul jos, el îşi scoate ceasul de buzunar.
   - Vom vorbi din nou în curând, după ce te vei fi liniştit puţin, zice el, vârându-şi ceasul la loc în buzunar. Încearcă să te foloseşti de gazdele tale mai înţelept de acum înainte. Rivalii tăi sunt mai vicleni decât îţi imaginezi şi te asigur că nu irosesc timpul în van.
   Îmi vine să-l atac, să îl lovesc cu pumnii, însă, acum când ceaţa roşie s-a risipit, îmi dau seama că este o idee stupidă. Chiar şi fără acel costum, el este un individ vânjos, mai mult decât capabil să îmi ţină piept. Aleg să îl ocolesc, când doctorul ciumei se întoarce la Blackheath şi pătrund în ceaţa din faţa mea. Poate că drumul acesta n-are capăt, poate că nu există niciun sat, însă nu pot să renunţ până nu mă voi asigura de asta.
   Nu voi face de bunăvoie jocul unui smintit.

11
Ziua a patra

   Mă trezesc gâfâind, strivit sub greutatea stomacului noii mele gazde.
   Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am prăbuşit epuizat pe drum după ce am mers pe jos ore în şir, căutând cu disperare un sat la care nu puteam ajunge. Doctorul ciumei a spus adevărul. Nu există scăpare din Blackheath.
   Ceasul deşteptător de lângă pat indică ora 10:30 a.m. Dau să mă ridic, când un bărbat înalt intră printr-o uşă comună, ducând în mâini o tavă argintie, pe care o aşază pe bufet. Cred că are în jur de 30 şi ceva de ani. Este brunet, proaspăt ras şi este atrăgător fără a fi memorabil în vreun fel sau altul. Ochelarii i-au alunecat pe nasul mic şi se apropie de draperii, fără să-şi ia privirea de la ele. Fără să scoată un cuvânt, le trage şi deschide ferestrele, lăsând la vedere grădina şi pădurea.
   Eu îl privesc fascinat.
   Bărbatul acesta are ceva ciudat de precis. Mişcările lui sunt mărunte şi rapide, fără să depună efort. Este ca şi când şi-ar păstra energia pentru o muncă mai grea care îl aşteaptă.
   Rămâne la fereastră un minut sau mai mult, cu spatele la mine, lăsând aerul rece să pătrundă în încăpere. Am impresia că aşteaptă ceva de la mine; că această pauză există spre binele meu, însă nu pot ghici nici în ruptul capului ce ar trebui să fac. Văzând că ezit, el se îndepărtează de fereastră, îşi vâră mâinile pe sub subsuorile mele şi mă ridică în şezut.
   Mă simt ruşinat că trebuie să mă ajute.
   Pijamaua de mătase îmi era udă de transpiraţie, iar mirosul pe care îl emană trupul meu este atât de înţepător, încât îmi lăcrimează ochii. Fără să ia în seamă stânjeneala mea, însoţitorul meu ia tava argintie de pe bufet şi mi-o aşază în poală, ridicând capacul în formă de dom. Pe platou se află ouă şi şuncă, o porţie de cotlet de porc, o cană cu ceai şi una cu lapte. Această masă copioasă ar trebui să mă descurajeze, însă eu sunt lihnit de foame şi mă năpustesc asupra ei ca un animal, în timp ce bărbatul cel înalt – care bănuiesc că este valetul meu – dispare după un paravan oriental. La scurt timp, aud apa curgând.
   Oprindu-mă ca să-mi trag sufletul, profit de ocazie ca să privesc în jurul meu.
    Spre deosebire de camera modestă a lui Bell, locul acesta este scăldat în lux. Draperiile de catifea roşie curg la ferestre, adunându-se pe covorul albastru şi gros. Lucrări de artă atârnă pe pereţi, iar mobila de mahon lăcuită este lustruită. Indiferent cine este gazda mea, pare extrem de apreciată de familia Hardcastle.
   Când revine, valetul mă găseşte ştergându-mi cu un şervet unsoarea de pe gură şi gâfâind din cauza efortului pe care l-am depus pentru a mânca.
   Trebuie să fie dezgustat. Eu sunt dezgustat. Mă simt ca un porc care tocmai a mâncat din troacă. Chiar şi aşa, nicio urmă de emoţie nu i se citeşte pe faţă când ia tava şi îmi petrece braţul peste umerii lui ca să mă ajute să mă ridic din pat. Numai Dumnezeu ştie de câte ori a trecut prin ritualul acesta, sau ce are de plătit ca să îl facă, însă mie mi-e suficient o singură dată. Ca un soldat rănit, el ba păşeşte, ba mă târăşte până în spatele paravanului, unde a fost pregătită o baie fierbinte.
   Atunci începe să mă dezbrace.
   Nu mă îndoiesc că asta face parte din rutină, însă eu nu pot îndura ruşinea. Deşi acesta nu este trupul meu, mă simt umilit şi îngrozit de straturile de grăsime care îmi atârnă peste şolduri, de felul în care mi se freacă picioarele atunci când păşesc.
   Îl alung pe însoţitorul meu, dar este inutil.
   - Milord, nu puteţi...
    El tace, încercând să îşi aleagă cuvintele cu grijă.
   - Nu veţi putea intra şi ieşi singur din cadă.
   Îmi vine să-i spun să se ducă naibii, să mă lase în pace, însă el are dreptate, desigur.
   Închizându-mi ochii strâns, eu încuviinţez, supus.
   Cu mişcări precise, el îmi desface nasturii de la bluza de pijama şi îmi trage jos pantalonii, ridicându-mi pe rând picioarele astfel încât să nu mă încurc în ei. Peste câteva secunde sunt gol puşcă, iar însoţitorul meu stă la o distanţă respectabilă.
   Când îmi deschid ochii, îmi văd în oglinda de pe perete reflexia în mărime naturală. Parcă aş fi caricatura grotescă a unui corp uman – pielea îmi este galbenă şi umflată, iar dintr-un smoc de păr pubian neîngrijit răsare un penis flasc.
   Oftez, simţindu-mă copleşit de dezgust şi de umilinţă.
   Surprinderea îi luminează faţa valetului, iar apoi, doar pentru o clipă, încântarea. Este o manifestare a emoţiei neprefăcute, care dispare la fel de repede cum a apărut.
   Venind în grabă spre mine, el mă ajută să intru în cadă.
   Îmi amintesc euforia care m-a cuprins atunci când m-am scufundat în apa fierbinte în trupul lui Bell, însă acum nu mai am aceeaşi senzaţie.
   Bucuria de a băga într-o cadă cu apă caldă greutatea mea uriaşă este eclipsată de un oarecare sentiment de umilinţă pentru că trebuie să ies din ea la un moment dat.
   - Doriţi rapoartele din dimineaţa aceasta, lord Ravencourt? mă întreabă însoţitorul meu.
   Stând ţeapăn în cadă, eu clatin din cap, sperând că el va ieşi din cameră.
   - Gazdele au pregătit câteva activităţi pentru astăzi: vânătoare, plimbări prin pădure, au întrebat...
   Eu clatin din nou din cap, cu ochii pironiţi la apă. Cât mai trebuie să îndur?
   - Prea bine, atunci rămân doar întâlnirile.
   - Anulează-le, îi spun eu încet. Anulează-le pe toate.
   - Chiar şi cea cu lady Hardcastle, milord?
   Îi văd ochii verzi pentru prima oară. Doctorul ciumei a pretins că trebuie să rezolv o crimă ca să pot pleca din casă şi cine m-ar putea ajuta mai bine să-i descopăr secretele dacă nu chiar stăpâna casei.
   - Nu, pe aceea nu, răspund eu. Unde trebuie să ne întâlnim?
   - În salonul dumneavoastră, milord. Asta dacă nu doriţi să schimb locul întâlnirii?
   - Nu, este bine aşa.
   - Prea bine, milord.
   Ultimul aspect din agenda noastră fiind lămurit, el pleacă încuviinţând şi mă lasă să mă bălăcesc în pace, singur cu nefericirea mea.
   Închid ochii şi îmi reazem capul de marginea căzii, încercând să înţeleg situaţia în care mă aflu. Când sufletul ţi se desprinde de trup sugerează moarte, însă eu ştiu în străfundul meu că aceasta nu este viaţa de apoi. Iadul ar avea mai puţini slujitori şi mobilier mai bun. A scăpa pe cineva de păcate este un mod jalnic de a-l judeca.
   Nu, eu sunt viu, deşi nu într-o stare pe care să o recunosc. Aceasta este peste moarte, ceva mai diabolic, şi nu sunt singur. Doctorul ciumei susţine că suntem trei care ne întrecem să scăpăm de la Blackheath. Oare lacheul care mi-a lăsat iepurele mort o fi şi el prins în această capcană ca mine? Aşa s-ar explica de ce încearcă să mă sperie. La urma urmei, este greu să câştigi o întrecere dacă te temi să ajungi la linia de sosire. Poate că asta consideră distracţie doctorul ciumei: să ne asmuţă unul împotriva celuilalt ca pe nişte câini înfometaţi.
   Poate ar trebui să ai încredere în el.
   - Gata cu drama, îi răspund eu vocii, bombănind. Am crezut că te-am lăsat în Bell.
   Ştiu că este o minciună chiar în momentul în care rostesc aceste cuvinte.
   Sunt legat de această voce în acelaşi mod în care sunt legat de doctorul ciumei şi de lacheu. Simt greutatea istoriei noastre chiar dacă nu mi-o amintesc. Ei fac parte din tot ceea ce mi se întâmplă, sunt piese din acest puzzle pe care mă chinuiesc să îl rezolv. Nu sunt sigur dacă sunt prieteni sau duşmani, însă oricare ar fi adevărata natură a vocii, aceasta nu m-a condus pe căi greşite până acum.
   Chiar şi aşa, a avea încredere în răpitorul meu mi se pare naivitate, în cel mai fericit caz. Mi se pare absurdă ideea că toate acestea vor lua sfârşit odată ce voi fi rezolvat crima. Indiferent care este intenţia doctorului ciumei, el şi-a făcut apariţia în spatele unei măşti, în miez de noapte. Se teme să nu fie văzut, ceea ce înseamnă că, dacă i-aş smulge masca de pe faţă, aş avea un avantaj.
   Arunc o privire la ceas, cântărind toate opţiunile posibile.
   Ştiu că el se va afla în camera de studiu şi va vorbi cu Sebastian Bell – un eu precedent, încă nu m-am obişnuit cu acest gând! – după ce bărbaţii vor pleca la vânătoare, ceea ce mi se pare a fi momentul potrivit să îl iau prin surprindere. Dacă doreşte să rezolv o crimă, asta voi face, însă nu va fi singura misiune de azi. Dacă vreau să îmi asigur libertatea, trebuie să aflu identitatea bărbatului care a furat-o pe a mea, iar pentru asta am nevoie de ajutor.
   După socoteala doctorului ciumei, am irosit deja 3 zile din cele 8 pe care le voi petrece în casa aceasta, cele aparţinând lui Sebastian Bell, majordomului şi lui Donald Davies. Incluzându-mă pe mine, asta înseamnă că mi-au mai rămas cinci gazde, iar dacă ar fi să mă iau după întâlnirea lui Bell cu majordomul, acestea se plimbă prin Blackheath, la fel ca mine.
   Sunt ca o armată în aşteptare.
   Trebuie doar să aflu pe cine găzduiesc.

12

   Apa s-a răcit de mult, iar eu sunt vineţiu şi tremur de frig. Oricât de demn de laudă ar fi, nu suport gândul ca valetul lui Ravencourt să mă ridice din cada aceasta ca pe un sac de cartofi îmbibat cu apă.
   Bătaia politicoasă în uşa camerei mă scapă de această decizie.
   - Lord Ravencourt, sunteţi bine? strigă el, intrând în cameră.
   - Foarte bine, insist eu, simţindu-mi mâinile amorţite.
  El îşi iţeşte capul de după paravan, iscodind locul cu privirea. O clipă mai târziu, el se apropie fără să-l chem şi îşi suflecă mânecile ca să mă scoată din apă, cu o forţă care nu este în concordanţă cu trupul lui subţire.
   De data aceasta nu mă împotrivesc. Îmi înghit şi puţina mândrie care mi-a mai rămas.
   În timp ce mă ajută să ies din cadă, eu zăresc un fragment din tatuajul care îi iese de sub cămaşă. Este de un verde mânjit, iar detaliile s-au şters de mult. Observând că acesta mi-a atras atenţia, el îşi trage mâneca în grabă.
   - O nebunie a tinereţii, milord, zice el.
   Zece minute stau nemişcat, umilit până în măduva oaselor, în timp ce el mă şterge cu prosopul şi mă îmbracă în costum; un picior, apoi celălalt, un braţ, apoi celălalt. Hainele sunt din mătase şi au o croială frumoasă, însă mă simt inconfortabil în ele, ca într-o încăpere plină de mătuşi mai în vârstă.
   Sunt cu o mărime mai mică, mulându-se mai degrabă pe vanitatea lui Ravencourt decât pe trupul lui. După ce mă îmbracă, valetul îmi piaptănă părul şi îmi unge faţa fleşcăită cu ulei de cocos înainte să-mi înmâneze o oglindă ca să văd rezultatul. Chipul care se reflectă în ea are aproape 60 de ani, un păr suspect de negru şi ochi căprui, de culoarea ceaiului slab.
   Încerc să mă regăsesc în ei, să văd bărbatul ascuns care trage sforile lui Ravencourt, însă în zadar. Pentru prima oară mă întreb cine eram înainte să vin aici şi să mă gândesc la seria de evenimente care m-au făcut să cad în această capcană.
   O asemenea gândire ar fi fascinantă dacă n-ar fi atât de frustrantă.
   Ca şi în cazul lui Bell, mi se face pielea de găină când îl văd pe Ravencourt în oglindă. O parte din mine îşi aminteşte cum arată adevăratul meu chip şi este consternată când vede acea reflexie străină.
   Îi întind oglinda valetului.
   - Trebuie să mergem în bibliotecă, îi spun eu.
   - Ştiu unde este, milord, răspunde el. Să vă aduc o carte?
   - Te voi însoţi.
   Valetul tace şi se încruntă. El vorbeşte şovăitor, alegându-şi cuvintele cu mare grijă, de parcă ar fi păşit pe un teren minat.
   - E destul de departe, milord, zice el. Mă tem să nu vă... obosiţi.
   - Mă voi descurca, şi-apoi mi-ar prinde bine puţină mişcare.
   Renunţând la alte argumente, el îmi aduce bastonul şi servieta şi mă conduce pe un coridor întunecat, pe ai cărui pereţi lămpile cu petrol aruncă o lumină caldă.
   Păşim încet, iar valetul mă avertizează să fiu atent la picioare, însă eu sunt concentrat la acest trup greoi pe care trebuie să îl trag după mine. Este ca şi când un demon ar fi refăcut casa aceasta peste noapte, lărgind camerele şi făcând aerul mai sufocant.
   Când pătrundem în vestibulul luminos, sunt surprins să descopăr cât de abruptă mi se pare scara. În dimineaţa aceasta simt că voi avea nevoie de echipament de alpinism ca să urc treptele pe care le-am coborât cu atâta lejeritate în trupul lui Donald Davies. Nu e de mirare că lordul şi lady Hardcastle i-au oferit o cameră la parter lui Ravencourt. Ar fi nevoie de un scripete şi de doi bărbaţi vânjoşi plătiţi cu ziua ca să mă urce în camera lui Bell.
   Măcar pauzele frecvente de odihnă îmi îngăduie să îi observ pe ceilalţi invitaţi când se plimbă prin casă şi îmi dau seama imediat că nu este o adunare fericită. Certuri şoptite se aud prin cotloane şi voci ridicate urcă în grabă scările doar pentru a fi întrerupte de uşi trântite. Soţii şi soţiile se aţâţă unul pe celălalt, strâng paharele cu băutură în mâini şi sunt roşii la faţă de furie. Există o împunsătură în fiecare privire, iar atmosfera este tensionată şi periculoasă. Poate o fi din cauza nervilor încordaţi sau a unei previziuni, însă Blackheath pare a fi un loc prielnic pentru tragedii.
   Când ajungem în bibliotecă, picioarele îmi tremură deja, iar spatele mă doare din cauza efortului de a sta în poziţie verticală. Din nefericire, încăperea oferă o recompensă prea mică pentru o asemenea suferinţă.
   Rafturi prăfuite şi burduşite cu cărţi sunt înşirate de-a lungul pereţilor, iar pe jos stă întins un covor roşu, mucegăit. În şemineu se află rămăşiţele unui foc care s-a stins de mult. În faţa acestuia sunt aranjate o măsuţă de lectură şi un scaun de lemn incomod.
   Însoţitorul meu îşi exprimă sentimentele printr-un singur şuierat.
   - Aşteptaţi o clipă, milord, vă voi aduce un scaun mai confortabil din salon, zice el.
   Va fi bine-venit. În palma stângă mi-au ieşit băşici din cauza mânerului bastonului, iar picioarele îmi tremură sub greutatea corpului. Cămaşa îmi este udă de transpiraţie şi simt cum mă mănâncă pielea. A fost un adevărat chin să străbat toată casa, iar dacă voi vrea să ajung la lac în seara aceasta înaintea rivalilor mei, atunci voi avea nevoie de o gazdă nouă, preferabil una care să fie în stare să coboare scările.
   Valetul lui Ravencourt se întoarce cu un fotoliu şi îl pune, în faţa mea.
   Luându-mă de braţ, el mă ajută să mă aşez pe perna verde.
   - Pot să întreb ce căutăm aici, milord?
   - Ne vom întâlni cu nişte prieteni dacă vom avea noroc, îi răspund, ştergându-mi faţa cu batista. Ai o bucată de hârtie la îndemână?
   - Desigur.
   El scoate o coală de hârtie şi un stilou din servietă şi aşteaptă să îi dictez.
   Deschid gura să îl concediez, însă, când mă uit la mâna mea transpirată şi plină de băşici, mă descurajez. În această situaţie, orgoliul nu face casă bună cu lizibilitatea.
   După ce mă gândesc un minut cum să formulez textul, încep să vorbesc cu voce tare.
   - Este logic să cred că mulţi dintre voi sunteţi aici de mai mult timp decât mine şi deţineţi cunoştinţe despre casa aceasta, despre scopul nostru aici şi despre răpitorul nostru, doctorul ciumei, pe care eu nu le deţin.
   Tac, ascultând scârţâitul peniţei pe hârtie.
   - Nu m-aţi căutat, iar eu bănuiesc că aveţi un motiv întemeiat, însă vă rog acum să ne întâlnim în bibliotecă la prânz ca să mă ajutaţi să îl prind pe răpitorul nostru. Dacă nu veţi putea, vă rog să lăsaţi în scris pe această coală de hârtie ceea ce aţi aflat deja. Orice informaţie, oricât de nesemnificativă, ne-ar putea ajuta să scăpăm de aici. Se spune că unde-s doi puterea creşte, însă eu cred că, în cazul nostru combinat, unul singur este de ajuns.
   Aştept să termine de scris, apoi îmi ridic ochii ca să îl privesc pe însoţitorul meu. Pare intrigat, dar şi uşor amuzat. Este un individ ciudat, deloc scorţos cum ar putea părea la o primă vedere.
   - Să o pun la poştă, milord? mă întreabă el.
   - Nu este nevoie, răspund eu, arătând cu degetul spre rafturi. Vâr-o între paginile primului volum al Enciclopediei Britannica, vor şti unde s-o caute.
   El se uită la mine, apoi la foaia de hârtie, înainte să se conformeze şi să vâre coala de hârtie între pagini. Pare a fi un loc potrivit.
   - Şi pe când ar trebui să aşteptăm un răspuns, milord?
   - Peste câteva minute sau ore, nu ştiu. Va trebui să verificăm.
   - Şi până atunci? întreabă el, ştergându-şi praful de pe mâini cu o batistă de buzunar.
   - Vorbeşte cu servitorii, trebuie să aflu dacă vreunul dintre invitaţi are în garderobă un costum de doctor al ciumei.
   - Milord?
   - Mască din porţelan, palton negru, chestii de-astea, răspund eu. Între timp, eu voi trage un pui de somn.
   - Aici, milord?
   - Exact.
   El mă priveşte încruntat, încercând să pună cap la cap informaţiile pe care le-a aflat.
   - Să aprind focul? mă întreabă.
   - Nu este nevoie, mă simt destul de confortabil, răspund eu.
   - Prea bine, zice el, zăbovind.
   Nu ştiu ce aşteaptă pentru că nu îmi spune, însă, într-un final, el iese din încăpere în tăcere, afişând o expresie nedumerită.
   Îmi aşez mâinile pe pântec şi închid ochii. De fiecare dată când am adormit, m-am trezit într-un alt trup şi, deşi este riscant să sacrific astfel o gazdă, nu văd ce aş mai putea obţine în trupul lui Ravencourt. Cu puţin noroc, când mă voi trezi, celelalte euri ale mele mă vor fi contactat prin intermediul enciclopediei, iar eu mă voi număra printre ele.

13

Ziua a doua (continuare)

   Agonie.
   Încep să ţip şi simt gust de sânge.
   - Ştiu, ştiu, îmi pare rău, zice o voce de femeie.
   Simt o înţepătură, un ac îmi este înfipt în gât. Căldura alungă durerea.
   Respir greu şi nu mă pot mişca. Nu îmi pot deschide ochii. Aud huruit de roţi, copite pe pavaj, o prezenţă lângă mine.
   - Eu... încep să tuşesc.
   - Şşşt! Nu vorbi! Eşti din nou în trupul majordomului, şopteşte femeia, aşezându-şi o mână pe braţul meu. A trecut un sfert de oră de când te-a atacat Gold şi eşti dus cu trăsura la casa de oaspeţi ca să te odihneşti.
   - Cine...? rostesc eu, cu vocea răguşită.
   - O prietenă, nu are importanţă încă. Ascultă, ştiu că eşti confuz şi obosit, însă este important. Există nişte reguli pentru toate astea. Este inutil să încerci să îţi abandonezi gazdele aşa cum ai făcut tu. Vei petrece o zi întreagă în corpul lor, fie că vrei, fie că nu. Adică, din momentul în care acestea se trezesc şi până la miezul nopţii. Ai înţeles?
   Eu moţăi, chinuindu-mă să rămân treaz.
   - De aceea te-ai întors aici, continuă ea. Dacă una dintre gazdele tale va adormi înainte de miezul nopţii, vei sări din nou în trupul majordomului şi vei continua să trăieşti ziua aceasta. Atunci când majordomul va adormi, tu vei reveni în trupul gazdei. Dacă aceasta adoarme după miezul nopţii sau dacă moare, vei sări într-un trup nou.
   Aud o altă voce, mai aspră, care vine din partea din faţă a trăsurii.
   - Ajungem la casa de oaspeţi.
   Ea îmi atinge fruntea cu mâna.
   - Îţi urez succes.
   Prea obosit ca să mai rezist, mă cufund din nou în întuneric.

14

Ziua a patra (continuare)

   O mână îmi zgâlţâie umărul.
   Deschid ochii, clipesc şi îmi dau seama că sunt în bibliotecă, în trupul lui Ravencourt. Mă inundă un val de uşurare. Credeam că nimic nu poate fi mai rău decât matahala asta, dar mă înşel. Trupul majordomului mi s-a părut ca un sac plin cu cioburi. Aş trăi pentru tot restul vieţii ca Ravencourt decât să mă întorc la acea tortură, deşi se pare că nu am de ales. Dacă femeia din trăsură a spus adevărul, atunci îmi stă scris să mă întorc acolo din nou.
   Daniel Coleridge mă priveşte printr-un nor de fum galben. O ţigară îi atârnă de buză, iar în mână ţine un pahar cu băutură. Este îmbrăcat în aceleaşi haine de vânătoare uzate pe care le-a purtat când a vorbit cu Sebastian Bell în camera de studiu. Eu îmi arunc ochii la ceas; mai sunt 20 de minute până la prânz. El trebuie să fie în drum spre întâlnirea aceea acum.
   Daniel îmi întinde paharul cu băutură şi se aşază pe marginea măsuţei din faţă, cu enciclopedia deschisă în faţa lui.
   - Cred că mă căutaţi, zice Daniel, suflând fumul cu colţul gurii.
   Vocea lui sună diferit în urechile lui Ravencourt, nu mai are aceeaşi blândeţe. Înainte să apuc să îi răspund, el începe să citească din enciclopedie:
   „Este logic să cred că mulţi dintre voi sunteţi aici de mai mult timp decât mine şi deţineţi cunoştinţe despre casa aceasta, despre scopul nostru aici şi despre răpitorul nostru, doctorul ciumei, pe care eu nu le deţin.”
   El închide cartea.
   - Ai lansat chemarea, iar eu am răspuns.
   Privesc cu atenţie în ochii ageri aţintiţi asupra mea.
   - Eşti ca mine, zic eu.
   - Eu sunt tu, dar peste 4 zile, îmi explică el, tăcând ca să mă lase să îi înţeleg cuvintele. Daniel Coleridge este ultima ta gazdă. Sufletul nostru, trupul lui, dacă înţelegi ideea. Din nefericire, este şi mintea lui - el îşi loveşte fruntea cu arătătorul - ceea ce înseamnă că tu şi cu mine gândim diferit.
   El ridică enciclopedia.
   - Să luăm cartea asta, de pildă, zice el, lăsând-o să cadă pe măsuţă. Lui Coleridge nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să le scrie celorlalte gazde ale noastre ca să le ceară ajutorul. A fost o idee inteligentă, extrem de logică, specifică lui Ravencourt.
   Ţigara lui străluceşte în întuneric, luminând rânjetul din spatele ei.
   Acesta nu este Daniel cel de ieri. Privirea lui este mai rece, mai aspră şi încearcă să mă forţeze să mă deschid ca să arunce o privire înlăuntrul meu.
   Nu ştiu cum de nu mi-am dat seama de asta când eram Bell. Ted Stanwin a văzut însă, atunci când s-a retras în salon. Bădăranul este mai inteligent decât credeam eu.
   - Aşadar, tu ai fost deja eu... acest eu, Ravencourt, adică? întreb.
   - Şi cei care i-au urmat, răspunde el. Sunt o adunătură dificilă, ar trebui să te bucuri de Ravencourt cât mai poţi.
   - De aceea te afli aici, ca să mă avertizezi în privinţa celorlalte gazde?
   Aceste cuvinte par să îl amuze, deoarece pe buze îi apare un zâmbet înainte ca acesta să dispară învăluit în fumul de ţigară.
   - Nu, am venit pentru că îmi amintesc cum am stat şi eu unde stai tu acum şi am ascultat ceea ce urmează să-ţi spun.
   - Şi anume?
   În partea cealaltă a măsuţei se află o scrumieră, iar el se întinde ca să o tragă spre el.
   - Doctorul ciumei ţi-a cerut să rezolvi o crimă, însă nu a pomenit cine este victima. Este Evelyn Hardcastle, ea va muri la petrecerea din seara aceasta, zice el, lăsând scrumul să cadă în scrumieră.
   - Evelyn? zic eu, chinuindu-mă să stau drept şi vărsându-mi pe picior băutura de care uitasem.
   Simt cum mă cuprinde panica, teama că prietena mea va păţi ceva rău, o femeie care a depus toate eforturile ca să fie amabilă cu mine, deşi în casa părinţilor ei domnea cruzimea.
   - Trebuie să o avertizăm! exclam eu.
   - La ce ar servi? întreabă Daniel, alungându-mi agitaţia cu calmul lui. Nu putem rezolva o crimă, dacă nu moare nimeni, iar fără acest răspuns, nu putem scăpa de aici.
   - Vrei s-o laşi să moară? zic eu, şocat de nepăsarea lui.
   - Am trăit ziua asta de 8 ori, iar ea a murit în fiecare seară, indiferent de acţiunile mele, îmi explică el, trecându-şi degetul de-a lungul marginii mesei. Indiferent ce s-a întâmplat ieri, se va întâmpla mâine şi poimâine. Îţi făgăduiesc că oricum vei încerca să intervii, ai încercat deja şi ai eşuat.
   - Este prietena mea, Daniel, zic eu, surprins de profunzimea sentimentelor mele.
   - Şi a mea, spune el, aplecându-se mai în faţă. Însă de fiecare dată când am încercat să schimb evenimentele de azi, am sfârşit prin a fi responsabil pentru nenorocirea pe care încercam să o împiedic să se întâmple. A încerca să o salvezi pe Evelyn este o pierdere de timp, crede-mă. Contexte independente de mine m-au adus aici şi foarte curând, mai curând decât îţi poţi imagina tu, te vei trezi stând aici, unde stau eu, explicând totul aşa cum fac eu şi dorindu-ţi să îţi permiţi luxul de a putea spera ca Ravencourt. Viitorul nu este un avertisment, prietene, este o promisiune, iar noi nu o putem încălca. Aceasta este natura capcanei în care suntem prinşi.
   Ridicându-se de la masă, se luptă cu mânerul ruginit al unei ferestre, apoi o deschide larg. Priveşte undeva, în depărtare, un gest pe care îl voi face şi eu peste patru zile. Pe el nu îl interesează persoana mea, temerile sau speranţele mele. Eu doar fac parte dintr-o poveste veche pe care s-a săturat să o spună.
   - Nu are nicio logică, zic eu, sperând să-i reamintesc calităţile lui Evelyn, motivele pentru care merită salvată. Evelyn este amabilă, blândă şi este plecată de nouăsprezece ani. Cine îi doreşte răul acum?
   Chiar în timp ce rostesc aceste cuvinte, o bănuială îmi încolţeşte în minte.
   Ieri, în pădure, Evelyn a pomenit că părinţii ei nu au iertat-o niciodată pentru că l-a lăsat pe Thomas de capul lui. Ea se învinuia pentru că el a murit de mâinile lui Carver, dar şi mai rău, la fel şi părinţii ei. Mânia lor era atât de grozavă, încât ea credea că îi pregăteau o surpriză îngrozitoare la petrecere. Oare asta să fie? Oare îşi urăsc într-atât de mult fiica încât să o ucidă? Dacă este aşa, atunci întâlnirea mea cu Helena Hardcastle s-ar putea dovedi a fi într-adevăr fortuită.
   - Nu ştiu, răspunde Daniel, cu o uşoară iritare în voce. Casa aceasta ascunde atât de multe secrete, încât este dificil să îl alegi pe cel potrivit. Însă dacă vei lua aminte la sfatul meu, vei începe s-o cauţi imediat pe Anna. Opt gazde ar putea părea mult, însă treaba asta necesită de două ori acest număr. Vei avea nevoie de orice ajutor.
   - Anna! exclam eu, amintindu-mi de femeia din trăsură, care stătea alături de majordom. Credeam că este o cunoştinţă a lui Bell.
   El trage cu nesaţ din ţigară, privindu-mă cu ochii mijiţi. Îmi dau seama că scotoceşte viitorul şi se gândeşte cât de mult să-mi dezvăluie.
   - Şi ea este blocată aici ca noi, zice el, într-un final. Este o prietenă, atâta cât poate fi cineva în situaţia în care ne aflăm noi. Ar trebui să o găseşti repede, înainte s-o facă lacheul. El ne vânează pe amândoi.
   - A lăsat un iepure mort în camera mea aseară – în camera lui Bell, adică.
   - Acesta este doar începutul, zice el. El vrea să ne omoare, însă nu înainte să se distreze puţin.
   Îmi îngheaţă sângele în vene şi am o senzaţie de greaţă în stomac.
   Bănuiam asta, dar să aud confirmarea pe şleau este cu totul altceva. Închid ochii şi expir prelung pe nas, eliberându-mă totodată de teamă. Este un obicei al lui Ravencourt, felul lui de a-şi limpezi mintea, deşi n-aş putea spune de unde ştiu asta.
   Când îmi deschid ochii din nou, sunt liniştit.
   - El cine este? întreb eu, impresionat de vocea mea stăpânită.
   - Habar n-am, răspunde el, suflând fumul în bătaia vântului. Aş spune că este diavolul dacă aş considera locul acesta ceva la fel de sordid ca iadul. Ne elimină rând pe rând şi se asigură că nu va mai exista niciun rival care să-i spună răspunsul doctorului ciumei în seara aceasta.
   - Intră şi el în alte trupuri, în alte gazde, ca noi?
   - Aici este ciudăţenia, zice el. Nu cred că intră, dar nici nu pare să aibă nevoie de ele. Cunoaşte feţele tuturor gazdelor noastre şi atacă atunci când suntem cel mai vulnerabili. De fiecare dată când am făcut o greşeală, el doar a aşteptat.
   - Cum putem opri un bărbat care ştie înaintea noastră fiecare pas pe care îl vom face?
   - Dacă aş fi ştiut asta, nu am mai fi avut această conversaţie, zice el, iritat. Fii cu băgare de seamă! Bântuie prin casa asta ca o fantomă afurisită, iar dacă te surprinde singur... ei bine, să nu-l laşi să te surprindă singur.
   Tonul lui Daniel este trist, iar expresia de pe faţa lui, îngândurată.
   Indiferent cine este acest lacheu, el a pus stăpânire pe următorul meu eu într-un mod mult mai tulburător decât toate avertismentele pe care le-am auzit. Motivul nu este greu de înţeles. Doctorul ciumei mi-a pus la dispoziţie opt zile să rezolv uciderea lui Evelyn şi opt gazde să fac acest lucru. Deoarece Sebastian Bell a adormit după miezul nopţii, l-am pierdut.
   Înseamnă că au mai rămas şapte zile şi şapte gazde.
   A doua şi a treia gazdă a mea au fost majordomul şi Donald Davies.
   Femeia din trăsură n-a pomenit nimic de Davies, o omisiune ciudată, dar presupun că aceleaşi reguli se aplică şi în cazul lui ca în cel al majordomului. Amândoi mai au suficiente ore până la miezul nopţii, doar că unul din ei este grav rănit, iar celălalt doarme pe drum, la kilometri depărtare de Blackheath. Sunt inutili, practic. S-au dus zilele a doua şi a treia.
   Mă aflu deja în ziua a patra, iar Ravencourt se dovedeşte a fi mai degrabă o povară decât o binecuvântare. Nu ştiu la ce să mă aştept de la cele patru gazde care mi-au mai rămas – deşi Daniel pare a fi suficient de capabil –, însă am impresia că doctorul ciumei aranjează cărţile în defavoarea mea. Dacă lacheul îmi cunoaşte slăbiciunile, atunci să mă ajute Dumnezeu, pentru că am multe.
   - Spune-mi tot ce ai aflat până acum despre moartea lui Evelyn, zic eu. Dacă vom colabora, am putea rezolva crima înainte ca lacheul să apuce să ne facă vreun rău.
   - Singurul lucru pe care ţi-l pot spune este că ea moare la ora 11 fix, în fiecare seară.
   - Cu siguranţă, ştii mai mult de-atât?
   - Mult mai multe, însă nu vreau să risc împărtăşind aceste informaţii, răspunde el, aruncându-mi o privire. Toate planurile pe care mi le-am făcut se bazează pe ceea ce urmează să faci tu. Dacă îţi voi spune ceva care te va împiedica să faci acele lucruri, nu mai pot fi sigur că vor decurge la fel. Ai putea strica o întâmplare care îmi este favorabilă sau te-ai putea afla altundeva când ar trebui să-i distragi atenţia individului în camera căruia urmează să mă furişez eu. Un singur cuvânt greşit şi toate planurile mele se vor nărui. Ziua aceasta trebuie să decurgă în mod obişnuit, atât pentru binele tău, cât şi pentru al meu.
   El îşi freacă fruntea, iar în gestul lui se citeşte toată oboseala acumulată.
   - Îmi pare rău, Ravencourt, cel mai indicat este să îţi continui investigaţia fără intervenţia mea sau a celorlalţi.
   - Prea bine, zic eu, sperând că nu îmi observă dezamăgirea.
   Este un gând prostesc, desigur. El este eu. Îmi aminteşte acest sentiment de dezamăgire.
   - Faptul că mă sfătuieşti să rezolv această crimă sugerează că ai încredere în doctorul ciumei, continui eu. Ai aflat cine este?
   - Încă nu, răspunde el. Iar „încredere” este un cuvânt prea puternic. El are propriul scop în casa aceasta, sunt convins de asta, însă, pentru moment, nu văd altă variantă decât să facem ceea ce ne cere el.
   - Ţi-a spus de ce ni se întâmplă nouă astea? întreb eu.
   Suntem întrerupţi de mişcarea de la uşă. Ne întoarcem capetele spre valetul lui Ravencourt, care şi-a scos pe jumătate haina, iar acum se luptă să se descotorosească de un fular lung, violet. Părul îi este ciufulit de vânt şi abia mai respiră, iar obrajii îi sunt umflaţi din cauza frigului.
   - Am primit un mesaj că aveţi nevoie urgentă de mine, milord, zice el, trăgând în continuare de fular.
   - Eu l-am chemat, amice, zice Daniel, reluându-şi rolul cu abilitate. Ne aşteaptă o zi agitată, iar Cunningham, aici de faţă, ţi-ar putea fi de folos. Că veni vorba de zile agitate, trebuie să plec şi eu. Am o întâlnire la prânz cu Sebastian Bell.
   - Nu vreau s-o las pe Evelyn în voia sorţii, Daniel, îi spun eu.
   - Nici eu n-am vrut, zice el, aruncând mucul peste pervaz şi închizând fereastra. Însă soarta a găsit-o oricum. Ar trebui să te pregăteşti pentru asta.
   Dispare din câţiva paşi. Biblioteca este inundată de bolboroseli şi zăngănit puternic de tacâmuri când el deschide uşa camerei de studiu şi o traversează în drum spre salon. Oaspeţii se strâng pentru masa de prânz, ceea ce înseamnă că Stanwin o va ameninţa în curând pe servitoarea Lucy Harper, în timp ce Sebastian Bell va privi de la fereastră, simţindu-se nefolositor. Va începe vânătoarea, Evelyn va găsi un bileţel la fântână, iar în cimitir va fi vărsat sânge în timp ce doi prieteni vor aştepta o femeie care nu va mai veni.
   Dacă Daniel are dreptate, nu pot face prea multe ca să schimb cursul zilei, deşi al naibii să fiu dacă nu voi încerca. O fi puzzle-ul doctorului ciumei biletul meu spre libertate, însă nu voi călca pe cadavrul lui Evelyn ca să evadez din casa aceasta. Vreau să o salvez cu orice preţ.
   - Cu ce vă pot ajuta, milord?
   - Dă-mi o foaie de hârtie, un stilou şi cerneală, te rog. Vreau să notez ceva.
   - Desigur, zice el, scoţând obiectele din servieta lui.
   Sunt prea stângaci ca să scriu frumos, însă printre pete de cerneală şi mâzgăleli, mesajul meu este suficient de lizibil.
   Mă uit la ceas. Este 11:56 a.m. A sosit timpul.
   După ce scutur foaia ca să se usuce cerneala, o împăturesc cu grijă şi apăs cutele, apoi i-o întind lui Cunningham.
   - Ia asta, zic eu, observând urmele unsuroase de mizerie de pe mâinile lui când se întinde după scrisoare.
   Pielea îi este trandafirie de la atâta frecat, însă mizeria s-a fixat între şanţurile fine din vârfurile degetelor. Observând că mă uit la ele, el ia scrisoarea şi îşi duce mâinile la spate.
   - Vreau să te duci în salon, unde se serveşte masa de prânz, zic eu. Rămâi acolo şi observă evenimentele care se desfăşoară, apoi citeşte scrisoarea aceasta şi întoarce-te la mine.
   Pe faţa lui se citeşte nedumerirea.
   - Milord?
   - Va fi o zi extrem de ciudată, Cunningham, şi voi avea nevoie de încrederea ta absolută.
   Îi înăbuş protestele printr-un gest al mâinii, apoi îi fac semn să mă ajute să mă ridic din fotoliu.
   - Fă cum ţi-am spus, îi zic, scoţând un geamăt când mă ridic în picioare. Apoi întoarce-te aici şi aşteaptă-mă!
   În timp ce Cunningham se îndreaptă spre salon, eu îmi iau bastonul şi îmi croiesc drum spre verandă, sperând să o găsesc pe Evelyn. Deoarece este devreme, încăperea este plină doar pe jumătate. Doamnele îşi toarnă băutură de la bar şi lâncezesc în fotolii şi pe divane. Totul pare să fie un mare efort pentru ele, de parcă anii tinereţii ar fi o povară care le-a lăsat fără vlagă. Ele şuşotesc despre Evelyn, un val de râsete răutăcioase îndreptându-se spre masa de şah din colţ, unde ea stă în faţa pionilor aşezaţi pe tablă.
   Deoarece nu are adversar, atenţia îi este concentrată asupra unui joc simulat.
   Indiferent cât de mult încearcă ele să o facă să se simtă prost, ea nu pare să observe.
   - Evie, am putea vorbi? zic eu, apropiindu-mă şontâc-şontâc de ea.
   Ea îşi ridică încet capul şi are nevoie de o clipă ca să-şi dea seama cine sunt. La fel ca ieri, părul blond îi este legat în coadă de cal, conferind trăsăturilor ei un aer sever. Spre deosebire de ieri, expresia de pe faţa ei nu devine mai blândă.
   - Nu, nu prea cred, lord Ravencourt, răspunde ea, îndreptându-şi atenţia spre tabla de şah. Trebuie să fac suficiente lucruri neplăcute azi, nu mai e nevoie de altele în plus.
   Râsetele înăbuşite mă fac să mă simt stânjenit şi descurajat.
   - Te rog, Evie, este...
   - Domnişoară Hardcastle, lord Ravencourt, zice ea cu subînţeles. Manierele îl caracterizează pe om, nu contul din bancă.
   Simt un gol în stomac din cauza umilinţei. Acesta este coşmarul lui Ravencourt. Cum stau aşa, în mijlocul încăperii, cu zeci de perechi de ochi aţintite asupra mea, mă simt ca un creştin care aşteaptă să fie aruncată prima piatră.
   Evelyn mă evaluează, în timp ce eu asud şi tremur. Ea îşi mijeşte ochii scânteietori.
   - Uitaţi cum facem, hai să jucăm, zice ea, bătând cu degetul pe masa de şah. Dacă veţi câştiga, vom purta o discuţie; dacă voi câştiga eu, mă veţi lăsa în pace restul zilei. Ce ziceţi?
   Ştiind că este o capcană, însă nefiind în măsură să comentez, îmi şterg sudoarea de pe frunte şi mă îndes pe scaunul mic din faţa ei, spre încântarea celorlalte femei. Dacă ea m-ar fi obligat să îmi pun capul sub ghilotină, m-aş fi simţit mai confortabil. Şuncile mi se revarsă peste marginile scaunului, iar spătarul jos îmi oferă puţin sprijin, dar tremur din cauza efortului pe care îl depun ca să stau drept.
   Impasibilă la suferinţa mea, Evelyn îşi aşază braţele pe masă şi împinge un pion pe tablă. Eu mut turnul, aducându-mi aminte de şablonul jocului de mijloc. Deşi suntem pe picior de egalitate, disconfortul mă împiedică să mă concentrez, tactica mea dovedindu-se a fi prea şubredă pentru a o putea învinge pe Evelyn. Tot ceea ce pot face este să prelungesc jocul, însă după o jumătate de oră de contre şi fente, îmi pierd răbdarea.
   - Viaţa ta este în pericol, bolborosesc eu.
   Degetele i se odihnesc pe pion, iar tremurul aproape insesizabil al mâinii ei răsună puternic ca un clopot. Ea se uită la mine, apoi la doamnele din spatele nostru, căutând să vadă dacă a auzit cineva ceva. Ochii ei sunt neliniştiţi, încercând din greu să şteargă acest moment din istorie.
   Ştie deja.
   - Credeam că avem o înţelegere, lord Ravencourt, mă întrerupe ea, expresia ei devenind mai severă.
   - Dar...
   - Aţi prefera să plec? zice ea cu privirea fioroasă, anulând orice încercare de a face conversaţie.
   Continuăm să mutăm pionii, însă eu sunt atât de şocat de răspunsul ei, încât nu sunt atent la strategie. Indiferent ce urmează să se întâmple în seara aceasta, Evelyn pare să fie în cunoştinţă de cauză şi totuşi cea mai mare teamă a ei pare să fie aceea că ar putea afla cineva. Nu îmi pot imagina nici în ruptul capului de ce şi este evident că ea nu are de gând să îşi deschidă sufletul în faţa lui Ravencourt. Dispreţul ei faţă de acest bărbat este absolut, ceea ce înseamnă că, dacă vreau să îi salvez viaţa, fie va trebui să fac cumva să-i devin simpatic, fie să merg în continuare fără ajutorul ei.
   Este o răsturnare de situaţie supărătoare, iar eu încerc cu disperare să găsesc o cale prin care să îmi formulez argumentul, când Sebastian Bell îşi face apariţia la uşă, stârnind cele mai ciudate reacţii. Din toate privinţele, eu sunt acest bărbat, însă privindu-l cum se strecoară în încăpere ca un şoarece de-a lungul plintei, îmi vine greu să cred. Îşi ţine spatele adunat, ochii plecaţi şi braţele ţepene pe lângă corp. La fiecare pas aruncă pe furiş câte o privire, de parcă s-ar teme de ceva.
   - Este bunica mea, Heather Hardcastle, zice Evelyn, când îl vede privind cu atenţie tabloul de pe perete. Nu este o imagine măgulitoare, dar nici ea nu a fost o femeie prea frumoasă.
   - Îmi cer iertare, zice Bell. Eram...
   Conversaţia lor decurge întocmai ca ieri, interesul ei pentru această creatură plăpândă stârnindu-mi gelozia, deşi nu aceasta este marea mea îngrijorare. Bell repetă întocmai ziua pe care am avut-o şi eu, deşi crede că ţine de liberul lui arbitru, aşa cum am crezut şi eu. Este foarte posibil să urmez orbeşte traseul plănuit de Daniel, ceea ce mă face să fiu, ce... un ecou, o amintire sau doar o bucată de lemn purtată de curenţi?
   Răstoarnă masa de şah, schimbă acest moment. Dovedeşte că eşti unic.
   Eu îmi întind mâna, însă gândul la reacţia pe care o va avea Evelyn, la dispreţul ei, la râsetele femeilor din încăpere, este prea mult pentru mine.
   Simt cum mă cuprinde ruşinea şi îmi retrag mâna. Vor exista şi alte ocazii, trebuie doar să fiu atent la ele.
   Extrem de demoralizat şi ştiind că voi fi învins, fac în grabă ultimele mutări, aşezând regele în calea sabiei înainte, apoi să ies din încăpere clătinându-mă. Vocea lui Sebastian Bell se estompează în urma mea.

15

   Cunningham mă aşteaptă în bibliotecă, după cum i-am poruncit. Stă pe marginea scaunului şi are în mâna lui tremurând uşor scrisoarea desfăcută pe care i-am dat-o.
   El se ridică în picioare când intru, însă, din dorinţa de a uita de cele petrecute pe verandă, m-am deplasat prea repede. Îmi aud respiraţia şuierătoare care ţâşneşte în reprize din plămânii suprasolicitaţi.
   El nu vine să mă ajute.
   - De unde ştiaţi ce se va întâmpla în salon? mă întreabă el.
   Eu încerc să răspund, însă nu pot să vorbesc şi să respir în acelaşi timp.
   Aleg a doua variantă, bucurându-mă de aer cu aceeaşi poftă pentru orice altceva din viaţa lui Ravencourt, în vreme ce arunc o privire în camera de studiu. Sperasem să îl surprind pe doctorul ciumei în timp ce vorbeşte cu Bell, însă, în încercarea mea zadarnică de a o avertiza pe Evelyn, pierdusem mai mult timp decât mă aşteptasem.
   Poate că n-ar trebui să mă mire.
   După cum s-a dovedit şi pe drumul spre sat, doctorul ciumei pare să ştie unde voi fi şi când, sincronizându-şi cu precizie apariţiile, astfel încât să nu îl pot lua prin surprindere.
   - S-a întâmplat întocmai cum aţi descris dumneavoastră, continuă Cunningham, zgâindu-se uluit la foaia de hârtie. Ted Stanwin a insultat-o pe servitoare, iar Daniel Coleridge a intervenit. Ba chiar şi-au spus vorbele pe care le-aţi notat dumneavoastră. Le-au rostit întocmai.
   I-aş putea explica, însă nu a ajuns încă la partea care îl va tulbura. În schimb, mă apropii şontâc-şontâc de fotoliu şi mă aşez cu mare dificultate pe el. Picioarele îmi zvâcnesc cu o recunoştinţă demnă de milă.
   - A fost un vicleşug? mă întreabă el.
   - Niciun vicleşug, răspund eu.
   - Şi... ultimul rând, unde ziceţi...
   - Da.
   - ...că nu sunteţi lordul Ravencourt.
   - Nu sunt lordul Ravencourt, întăresc eu.
   - Nu sunteţi?
   - Nu sunt. Bea ceva, eşti puţin cam palid la faţă.
   El îmi dă ascultare, supunerea părând a fi singura trăsătură a lui care nu se revoltă. El se întoarce cu un pahar cu băutură şi se aşază pe scaun, sorbind din ea, fără să îşi ia ochii de la mine. Îşi ţine picioarele lipite şi umerii coborâţi.
   Eu îi povestesc totul, începând cu crima din pădure şi prima mea zi în trupul lui Bell şi terminând cu drumul nesfârşit şi discuţia avută recent cu Daniel. Pe faţa lui se citeşte îndoiala şi, de fiecare dată când caută un punct de sprijin, aruncă o privire la scrisoare. Aproape că îmi pare rău pentru el.
   - Mai vrei să bei ceva? îl întreb, arătând cu capul spre paharul lui pe jumătate gol.
   - Dacă nu sunteţi lordul Ravencourt, atunci el unde este?
   - Nu ştiu.
   - Trăieşte?
   Abia se poate uita la mine.
   - Ai prefera să nu trăiască? îl întreb.
   - Lordul Ravencourt a fost bun cu mine, răspunde el, înfuriindu-se.
   Acesta nu este un răspuns la întrebare.
   Mă uit din nou la Cunningham. Ochi plecaţi şi mâini murdare, un tatuaj şters din vremuri tulburi. Intuiţia îmi spune că se teme, însă nu de ce i-am spus eu. Se teme de ce ar putea şti cineva care a văzut deja cum se va desfăşura ziua aceasta. Ascunde ceva, sunt sigur de asta.
   - Am nevoie de ajutorul tău, Cunningham, îi spun. Sunt multe de făcut. Eu sunt blocat în trupul lui Ravencourt şi nu îmi pot folosi picioarele ca să fac ceva.
   El îşi goleşte paharul şi se ridică în picioare. Băutura i-a adus roşeaţa în obraji şi i-a dezlegat limba, dându-i curaj.
   - Voi pleca acum şi îmi voi relua serviciul mâine, când lordul Ravencourt se va... – tace, căutând cuvântul potrivit – întoarce.
   Face o plecăciune ţeapănă, înainte să se îndrepte spre uşă.
   - Crezi că te va primi înapoi când îţi va afla secretul? îl întreb brusc, venindu-mi o idee.
   Dacă am dreptate şi Cunningham ascunde ceva, ar putea fi un lucru suficient de ruşinos ca să îl folosesc în avantajul meu.
   El se opreşte brusc lângă fotoliul meu, cu pumnii strânşi.
   - Ce vreţi să spuneţi? zice el, privind drept în faţă.
   - Uită-te sub perna scaunului tău, zic eu, încercând să ascund încordarea din vocea mea.
   Încercarea mea pare logică, însă acest lucru nu înseamnă că va da roade.
   El se uită la scaun, apoi la mine. Fără să scoată un cuvânt, el face ce i-am spus şi descoperă un plic mic şi alb. Sentimentul de triumf îmi smulge un zâmbet când el rupe plicul, cu umerii coborâţi.
   - De unde aţi ştiut? mă întreabă el, cu o voce tremurândă.
   - Nu ştiu nimic, dar când mă voi trezi în următoarea gazdă, voi face tot posibilul să îţi aflu secretul. Apoi voi reveni în încăperea aceasta şi voi ascunde plicul ca să îl găseşti tu. Dacă această conversaţie nu va decurge cum vreau eu, voi pune plicul într-un loc unde îl vor găsi ceilalţi invitaţi.
   El pufneşte plin de dispreţ.
   - Nu sunteţi Ravencourt, dar vorbiţi exact ca el.
   Această idee este atât de surprinzătoare, încât, pentru o secundă, nu-mi găsesc cuvintele. Până acum, bănuisem că personalitatea mea – indiferent care o fi aceea – se întrupa în fiecare gazdă nouă, umplând-o aşa cum se umple buzunarul de monede, dar dacă m-am înşelat?
   Niciuna dintre gazdele mele precedente nu s-a gândit să îl şantajeze pe Cunningham, darămite să îndrăznească să îl ameninţe. De fapt, dacă mă gândesc în retrospectivă la Sebastian Bell, la Roger Collins, la Donald Davies, iar acum la Ravencourt, văd puţine lucruri comune în comportamentul lor care să sugereze că ar avea aceeaşi personalitate. Oare este posibil să ascult de voinţa lor în loc să fie invers? Dacă este aşa, atunci trebuie să fiu precaut. Una e să fiu prins în trupurile acestor oameni şi cu totul altceva să mă supun întru totul voinţei lor.
   Şirul gândurilor îmi este întrerupt de Cunningham, care aprinde un colţ al scrisorii cu bricheta din buzunar.
   - Ce vreţi de la mine? mă întreabă pe un ton aspru, lăsând să cadă foaia aprinsă în şemineu.
   - Patru lucruri, iniţial, răspund eu, numărându-le cu degetele cărnoase. În primul rând, vreau să găseşti o fântână veche pe drumul care duce în sat. Vei descoperi un bileţel între crăpăturile din piatră. Citeşte-l, pune-l la loc şi vino şi spune-mi mesajul! Grăbeşte-te! Bileţelul va dispărea într-o oră. În al doilea rând, trebuie să găseşti costumul de doctor al ciumei despre care ţi-am spus adineauri. În al treilea rând, vreau să răspândeşti în Blackheath numele Annei ca pe nişte confetti. Să se ştie că lordul Ravencourt o caută. În al patrulea rând, vreau să faci cunoştinţă cu Sebastian Bell.
   - Cu Sebastian Bell, doctorul?
   - Exact.
   - De ce?
   - Pentru că îmi amintesc că am fost Sebastian Bell, dar nu îmi amintesc să te fi cunoscut, îi explic. Dacă vom schimba acest lucru, atunci înseamnă că mi-am dovedit că pot schimba şi altceva azi.
   - Moartea lui Evelyn Hardcastle?
   - Întocmai.
   Expirând prelung, Cunningham se întoarce cu faţa la mine. Pare epuizat, de parcă discuţia noastră ar fi fost un deşert pe care l-ar fi traversat timp de o săptămână.
   - Dacă voi face toate acestea, pot să mă aştept ca mesajul scrisorii să rămână între noi? mă întreabă el, pe faţa lui citindu-se mai mult speranţa decât aşteptarea.
   - Va rămâne între noi, ai cuvântul meu.
   Îmi întind mâna transpirată.
   - Atunci se pare că nu am de ales, zice el, strângându-mi-o ferm şi schiţând doar o urmă de dezgust pe faţa lui.
   El pleacă în grabă, probabil temându-se să nu fie împovărat cu alte sarcini dacă ar mai rămâne. În absenţa lui, aerul rece pare să mă împresoare, pătrunzându-mi în oase prin haine. Deoarece biblioteca mi se pare prea deprimantă ca să mai rămân acolo, mă clintesc cu greu din fotoliu, ajutându-mă de baston ca să mă ridic în picioare.
   Trec prin camera de studiu în drum spre salonul din apartamentul lui Ravencourt, unde mă voi pregăti pentru întâlnirea cu Helena Hardcastle.
   Dacă ea unelteşte să o omoare pe Evelyn în seara aceasta, atunci martor mi-e Dumnezeu că voi încerca să o împiedic.
   În casă domneşte liniştea, bărbaţii sunt plecaţi la vânătoare, iar femeile beau pe verandă. Până şi servitorii au dispărut, făcându-se nevăzuţi sub scări ca să se pregătească pentru petrecere. În urma lor s-a aşternut o tăcere de mormânt, iar singura care îmi ţine companie este ploaia ce bate în geamuri, cerând să fie lăsată înăuntru. Bell nu a auzit zgomotul, însă Ravencourt, atent la răutatea celorlalţi, consideră reconfortantă această linişte. Este ca şi când ai aerisi o cameră mucegăită.
   Paşi grei mă trezesc din reverie, fiecare calculat şi încet, de parcă ar vrea să îmi atragă atenţia. Am reuşit să ajung până în sala de mese, unde o masă lungă de stejar este supravegheată de capetele unor animale demult ucise agăţate pe pereţi, a căror blană este ştearsă şi acoperită cu un strat gros de praf. Încăperea este pustie, cu toate acestea zgomotul paşilor pare să răsune de peste tot, imitându-mi mersul şchiopătat.
   Încremenesc şi mă opresc în loc, iar fruntea mi se umple de broboane de transpiraţie.
   Zgomotul paşilor încetează.
   Tamponându-mi fruntea, privesc agitat în jurul meu, dorindu-mi să fi avut la îndemână cuţitul pentru tăiat hârtia al lui Bell. Îngropat în corpul leneş al lui Ravencourt, mă simt de parcă aş trage o ancoră după mine. Nu pot nici să fug, nici să lupt şi chiar dacă aş putea, m-aş lupta cu aerul. Sunt singur-singurel.
   După o scurtă ezitare, mă pun din nou în mişcare, iar acei paşi fantomatici mă urmează. Mă opresc brusc, iar ei se opresc odată cu mine şi un chicotit sinistru răsună din pereţi. Inima îmi bubuie în piept, părul mi se ridică pe braţe şi spaima mă împinge spre siguranţa vestibulului, care se zăreşte prin uşa deschisă a salonului. Paşii nu se mai obosesc acum să mă imite, ci dansează, iar chicotul pare să răsune din toate direcţiile.
   Gâfâi când ajung la uşă, orbit de transpiraţie şi mişcându-mă atât de repede, încât risc să mă împiedic de baston. Când pătrund în vestibul, râsetul se opreşte brusc şi mă însoţeşte o şoaptă.
   - Ne vom întâlni în curând, iepuraş.

16

   Zece minute mai târziu, deşi şoapta a dispărut demult, groaza pe care a provocat-o mai stăruie încă. Nu au fost cuvintele în sine, ci veselia pe care au transmis-o. Acel avertisment era ca un avans pentru sângele şi durerea care vor urma, şi numai un idiot nu l-ar recunoaşte pe lacheu în spatele lui.
   Îmi ridic mâna ca să văd cât de tare îmi tremură şi, după ce decid că mi-am revenit cât de cât, îmi urmez drumul spre camera mea. Apuc să fac un pas sau doi, când nişte suspine îmi atrag atenţia spre o intrare întunecată din spatele vestibulului. Preţ de un minut mă ţin aproape de margine, încercând să privesc în întuneric, temându-mă să nu fie vreo capcană. S-ar putea ca lacheul să nu încerce ceva atât de curând sau să nu provoace aceste sughiţuri vrednice de milă pe care le aud acum.
   Empatia mă împinge să înaintez cu precauţie şi mă trezesc într-o galerie îngustă, împodobită cu portrete ale familiei Hardcastle. Generaţiile mai vechi se veştejesc pe pereţi, portretele actualilor proprietari ai conacului Blackheath atârnând mai aproape de uşă. Lady Helena Hardcastle şade ca o regină alături de soţul ei care stă în picioare, amândoi au părul şi ochii negri, afişând un aer de superioritate. Lângă ei se află portretele copiilor, Evelyn la o fereastră, ţinând cu degetele marginea draperiei pe când urmăreşte sosirea cuiva, în timp ce Michael şade într-un fotoliu, cu un picior aruncat peste braţul acestuia şi cu o carte uitată pe duşumea. Pare plictisit, înăbuşindu-şi energia debordantă. În colţul fiecărui portret se vede o semnătură mâzgălită; aceea a lui Gregory Gold, dacă nu mă înşel.
   Amintirea majordomului bătut de artist este încă proaspătă şi mă trezesc că strâng în mână bastonul, simţind încă o dată gustul de sânge în gură. Evelyn mi-a spus că Gold fusese invitat la Blackheath ca să retuşeze portretele, iar eu înţeleg de ce. O fi el nebun, dar este talentat.
  Într-un colţ al încăperii se aude un alt suspin.
   Galeria nu are ferestre, ci doar lămpi cu petrol care ard, iar lumina este atât de slabă, încât trebuie să strâng din ochi ca să o găsesc pe servitoarea care stă ghemuită în umbră şi plânge într-o batistă deja udă. Bunele maniere ar cere să mă apropii încet, însă trupul nu îi îngăduie lui Ravencourt să se furişeze. Bastonul meu loveşte pardoseala, iar sunetul respiraţiei mele o ia înainte, anunţându-mi prezenţa. Când mă vede, servitoarea sare în picioare, boneta i se desface, iar cârlionţii roşcaţi îi cad liberi.
   O recunosc pe loc. Este Lucy Harper, servitoarea pe care Ted Stanwin a abuzat-o la prânz şi femeia care m-a ajutat să ajung în bucătărie când m-am trezit în trupul majordomului. Amintirea acelei bunătăţi îşi găseşte ecoul înlăuntrul meu, iar compătimirea pe care o simt mă ajută să formulez cuvintele.
   - Îmi cer scuze, Lucy, nu am vrut să te sperii, îi spun.
   - Nu, domnule, nu este... N-ar trebui...
   Ea priveşte în jur, încercând să găsească o cale de scăpare, ploconindu-se şi mai mult.
   - Te-am auzit plângând, zic eu, încercând să afişez un zâmbet înduioşat.
   Este dificil să faci asta cu gura altcuiva, mai ales când acest gest implică multă carne.
   - O, domnule, nu ar trebui... a fost vina mea. Am făcut o greşeală la prânz, îmi explică ea, ştergându-şi ultimele lacrimi.
   - Ted Stanwin s-a comportat ca un mojic cu tine, îi spun, surprins de expresia alarmată de pe faţa ei.
   - Nu, domnule, nu ar trebui să spuneţi asta, protestează ea, cu o voce piţigăiată. Ted, domnul Stanwin, adică, a fost bun cu noi, servitorii. Întotdeauna a fost drept cu noi, zău. Doar că... acum este gentilom, nu poate fi văzut...
   E din nou pe punctul de a izbucni în plâns.
   - Înţeleg, zic eu în grabă. Nu vrea ca invitaţii să îl trateze ca pe un servitor.
   Un zâmbet îi umflă faţa.
   - Aşa este, domnule, exact aşa. Nu l-ar fi prins niciodată pe Charlie Carver dacă nu ar fi fost Ted, însă ceilalţi domni îl privesc în continuare ca şi când ar fi unul de-ai noştri. Nu şi lordul Hardcastle, care îi spune domnule Stanwin şi tot tacâmul.
   - Ei bine, atâta vreme cât eşti bine, zic eu, uimit de mândria pe care o simt în vocea ei.
   - Sunt, domnule, chiar sunt, răspunde ea cu sinceritate, făcându-şi suficient curaj cât să-şi ridice boneta de pe jos. Ar trebui să mă întorc, se vor întreba unde am dispărut.
   Ea face un pas spre uşă, însă prea încet ca să mă împiedice să îi pun o întrebare.
   - Lucy, ştii pe cineva cu numele de Anna? o întreb. Mă gândeam că ar putea fi o servitoare.
   - Anna?
    Ea tace, căzând pe gânduri.
   - Nu, domnule, nu cred că ştiu.
   - Este vreo servitoare care se comportă ciudat?
   - Nu ştiu dacă mă credeţi, domnule, dar sunteţi a treia persoană care mă întreabă asta azi, zice ea, răsucindu-şi un cârlionţ în jurul degetului.
   - A treia?
   - Da, domnule, doamna Derby a coborât în bucătărie acum o oră, întrebând acelaşi lucru. Ne-a tras o spaimă pe cinste. N-am mai pomenit până acum ca o domniţă de viţă nobilă ca ea să hoinărească prin subsoluri.
   Strâng bastonul în mână. Indiferent cine ar fi această doamnă Derby, se comportă ciudat şi pune aceleaşi întrebări ca mine. Poate mi-am mai descoperit un rival.
   Sau o altă gazdă.
   Această sugestie mă face să roşesc, deoarece familiaritatea lui Ravencourt faţă de femei se rezumă doar la conştientizarea existenţei acestora în lume. Gândul că ar putea deveni una este un lucru la fel de neînţeles pentru el ca o zi petrecută respirând apă.
   - Ce-mi poţi spune despre doamna Derby? o întreb.
   - Nu prea multe, domnule, răspunde Lucy. E o doamnă mai în vârstă, cu o limbă ascuţită. Mi-a plăcut de ea. Nu ştiu dacă ajută la ceva, dar a apărut şi un lacheu. A intrat la câteva minute după ce doamna Derby a pus aceeaşi întrebare: dacă vreo servitoare se comportă ciudat?
   Strâng mânerul bastonului şi mai tare şi trebuie să-mi muşc limba ca să nu înjur.
   - Un lacheu? repet eu. Cum arăta?
   - Păr blond, înalt, dar... vocea îi tărăgănează, iar ea pare tulburată. Nu ştiu, mulţumit de el. Probabil că se află în slujba vreunui gentilom, domnule, atunci îşi dau aşa aere. Avea nasul rupt, negru şi vineţiu, de parcă tocmai i s-ar fi întâmplat ceva. Cred că i-a venit cineva de hac.
   - Ce i-ai spus?
   - Eu nu i-am spus nimic, domnule, ci doamna Drudge, bucătăreasa. I-a spus acelaşi lucru ca doamnei Derby, că servitorii sunt normali, musafirii sunt cei scrântiţi - ea se înroşeşte - o, vă cer iertare, domnule, n-am vrut...
   - Nu-ţi face griji, Lucy. Şi mie mi se par ciudaţi oamenii din casa asta, la fel ca ţie. Dar ce-au făcut?
   Rânjeşte şi aruncă o privire vinovată spre uşă. Când vorbeşte din nou, vocea ei poate fi acoperită doar de scârţâitul podelelor.
   - Ei bine, azi-dimineaţă, domnişoara Hardcastle a plecat în pădure cu slujnica ei. E franţuzoaică, ar trebui să o auziţi, quelle încolo, quelle încoace. Le-a atacat cineva lângă coliba lui Charlie Carver. Unul dintre oaspeţi, pare-se, dar n-au spus care.
   - Atacate, eşti sigură? zic eu, amintindu-mi de dimineaţa în care m-am trezit în trupul lui Bell şi de femeia pe care am văzut-o fugind prin pădure.
   Am presupus că era Anna, dar dacă m-am înşelat? N-ar fi prima mea presupunere înşelătoare referitoare la Blackheath.
   - Aşa au spus, domnule, zice ea, devenind timidă în faţa insistenţei mele.
   - Cred c-ar trebui să stau de vorbă cu servitoarea franceză, cum o cheamă?
   - Madeline Aubert, domnule, dar aş prefera să nu-i spuneţi de unde ştiţi. Nu vor să vorbească despre asta.
   Madeline Aubert. Este servitoarea care i-a dat bileţelul lui Bell aseară, în timpul cinei. Din cauza confuziei provocate de evenimentele recente, aproape că uitasem de tăieturile de pe braţul lui.
   - Buzele îmi sunt pecetluite, Lucy, mulţumesc, zic eu, mimând gestul. Chiar şi aşa, trebuie să vorbesc cu ea. I-ai putea spune că o caut? Nu trebuie să-i spui de ce, însă îmi veţi face un bine amândouă dacă ea va veni în apartamentul meu.
   Ea mă priveşte neîncrezătoare, dar cade de acord suficient de repede, ţâşnind din loc înainte să apuc să îi fac şi alte promisiuni.
   Dacă Ravencourt ar putea, eu aş grăbi pasul când ies din galerie.
   Indiferent de apatia pe care Evelyn o simte faţă de Ravencourt, ea este prietena mea şi îmi doresc în continuare să o salvez. Dacă a ameninţat-o cineva în pădure în dimineaţa aceasta, nu este exagerat să presupun că aceeaşi persoană va avea legătură cu moartea ei din această seară. Trebuie să fac tot ce îmi stă în putere ca să o împiedic şi sper că această Madeline Aubert mă va putea ajuta. Poate că mâine pe vremea asta voi ştii numele criminalului, cine ştie? Dacă doctorul ciumei va da curs ofertei sale, poate voi scăpa din casa aceasta fără să mai am nevoie de celelalte gazde.
   Bucuria aceasta mă însufleţeşte până la capătul coridorului, respiraţia mea şuierătoare accentuându-se cu fiecare pas cu care mă îndepărtez de vestibulul luminos. Prezenţa lacheului a schimbat conacul Blackheath, umbrele mişcătoare şi cotloanele lui întunecate împânzindu-mi imaginaţia cu sute de morţi orbile cauzate de el. La auzul celui mai mic sunet, inima mea, şi aşa împovărată, îmi bubuie în piept. Până când ajung în salonul din apartamentul meu, sunt ud leoarcă din cauza transpiraţiei şi simt o apăsare în piept.
   După ce închid uşa, las să-mi scape o răsuflare de uşurare prelungă şi şuierătoare. În ritmul acesta, lacheul nu va mai fi nevoit să mă ucidă, căci îmi va veni de hac sănătatea precară.
   Salonul este o încăpere frumoasă, iar un divan şi un fotoliu se află sub un candelabru care reflectă flăcările focului ce arde în şemineu. Pe bufet se află băuturi spirtoase şi mixere, fructe feliate, absint şi o frapieră în care gheaţa s-a topit pe jumătate. Alături, se află o grămadă dezechilibrată de sandviciuri cu carne de vită, din care se prelinge muştarul. Stomacul îmi spune să mănânc, dar simt că trupul îmi cedează.
   Trebuie să mă odihnesc.
   Fotoliul îmi acceptă trupul cu încăpăţânare şi picioarele lui se arcuiesc din cauza greutăţii. Ploaia bate în geam, iar cerul este vineţiu. Oare or fi aceiaşi stropi de ploaie care au căzut ieri, aceiaşi nori? Oare iepurii îşi sapă aceleaşi vizuini, deranjând aceleaşi insecte? Oare aceleaşi păsări zboară în aceleaşi direcţii, izbindu-se de aceleaşi ferestre? Dacă aceasta este vreo capcană, ce fel de pradă este demnă de ea?
   - Mi-ar prinde bine ceva de băut, bombăn eu, frecându-mi tâmplele care îmi zvâcnesc.
   - Poftim! se aude o voce de femeie în spatele meu.
   O mână micuţă, cu degetele osoase şi bătătorite, îmi întinde paharul peste umăr.
   Eu dau să mă întorc, însă Ravencourt este prea mătăhălos, iar fotoliul prea strâmt.
   Femeia scutură nerăbdătoare paharul, iar cuburile de gheaţă zornăie.
   - Ar trebui să bei înainte să se topească toate cuburile de gheaţă, zice ea.
   - Să-mi fie cu iertare dacă sunt suspicios în a accepta o băutură din mâna unei femei pe care nu o cunosc, spun eu.
   Ea îşi apropie buzele de urechea mea şi îi simt respiraţia caldă pe gât.
   - Dar mă cunoşti, îmi şopteşte ea. Eram în trăsură cu majordomul. Mă cheamă Anna.
   - Anna! exclam eu, încercând să mă ridic din fotoliu.
   Îi simt mâna ca o nicovală pe umăr când mă împinge, afundându-mă în fotoliu.
   - Nu te obosi, până când te vei ridica tu în picioare, eu voi fi dispărut deja, îmi spune ea. Ne vom reîntâlni în curând, dar vreau să încetezi să mă mai cauţi.
   - Să încetez să te mai caut, de ce?
   - Pentru că nu eşti singurul care mă caută, răspunde ea, retrăgându-se puţin. Şi lacheul mă vânează şi ştie că noi doi colaborăm. Dacă vei continua să mă cauţi, îl vei conduce la mine. Amândoi suntem în siguranţă atât timp cât eu stau ascunsă, aşa că renunţă.
   Simt cum se îndepărtează, paşii purtând-o spre uşă.
   - Aşteaptă! strig eu. Ştii cine sunt eu sau de ce ne aflăm aici? Te rog, sunt sigur că poţi să-mi spui ceva.
   Ea tace, căzând pe gânduri.
   - Singura amintire pe care o am este că m-am trezit cu un nume pe buze, îmi spune ea. Cred că este al tău.
   Eu mă apuc cu mâinile de braţele fotoliului.
   - Care este? o întreb.
   - Aiden Bishop, răspunde ea. Am făcut ce mi-ai cerut, acum fă şi tu la fel. Încetează să mă mai cauţi.
   - Aiden Bishop, repet eu, accentuând vocalele. Aiden... Bishop. Aiden, Aiden, Aiden.

17

   De o jumătate de oră încerc combinaţii, intonaţii şi pronunţii diferite ale propriului nume, sperând să extrag câteva amintiri din mintea mea recalcitrantă. Până în prezent, nu am reuşit decât să am o senzaţie de uscăciune în gură.
    Este un mod frustrant de a-ţi petrece timpul, însă am câteva alternative. Ora 1:30 a venit, apoi a trecut, dar nu am primit nicio veste de la Helena Hardcastle prin care să îşi explice absenţa. Am chemat o servitoare şi i-am cerut să o aducă, însă am fost informat că nimeni nu o mai văzuse pe stăpână casei de azi-dimineaţă. Afurisita dispăruse.
   Colac peste pupăză, nici Cunningham şi nici Madeline Aubert nu au venit să mă viziteze. Şi, deşi nu mă aşteptam ca servitoarea lui Evelyn să dea curs invitaţiei mele, Cunningham lipseşte de câteva ore bune. Nu ştiu ce îl reţine, dar încep să îmi pierd răbdarea. Avem atâtea de făcut şi atât de puţin timp la dispoziţie.
   - Hei, Cecil! zice o voce răguşită. Helena este aici? Am auzit că urmează să te întâlneşti cu ea.
   În pragul uşii stă o femeie mai în vârstă, îngropată într-o haină roşie supradimensională, o pălărie şi nişte cizme de cauciuc mânjite cu noroi, care aproape că îi ajung până la genunchi. Obrajii îi sunt roşii de la frig şi are o încruntătură îngheţată pe faţă.
   - Mă tem că n-am văzut-o, răspund eu. Încă o mai aştept.
   - Şi tu, nu-i aşa? Trebuia să mă întâlnesc cu afurisita asta de femeie în grădină în dimineaţa aceasta, dar a preferat să mă lase să îngheţ de frig pe o bancă timp de o oră, zice ea, mergând cu paşi mari şi grei către foc.
   Poartă atât de multe straturi de haine, încât o scânteie ar face-o să ardă ca rug funerar viking.
   - Mă întreb unde s-o fi dus? zice ea, scoţându-şi mănuşile şi azvârlindu-le pe scaunul de lângă mine. Nu e ca şi când ai avea o mulţime de lucruri de făcut la Blackheath. Ai chef de o băutură?
   - Mă lupt cu asta încă, răspund eu, fluturându-mi paharul în direcţia ei.
   - Mi-a venit o idee minunată. M-am gândit să fac o plimbare, dar când m-am întors, nu a venit nimeni să-mi deschidă uşa. Am bătut în geamuri o jumătate de oră, dar n-a apărut niciun servitor. E o chestie specific americană.
   Carafele sunt ridicate de la locul lor, paharele sunt aşezate pe masa din lemn cu zgomot. Cuburile de gheaţă scot un clinchet când se lovesc de pereţii de sticlă şi se aude un pârâit atunci când alcoolul este turnat peste ele. Se aud un sfârâit şi un pleoscăit satisfăcător, urmate de o sorbitură şi o privire încântată din partea doamnei în vârstă.
   - Aşa mai merge, zice ea, iar următorul clinchet de pahar sugerează că primul a fost doar încălzirea. I-am spus Helenei că petrecerea aceasta este o idee proastă, însă ea nici nu a vrut s-audă, şi-acum iată: Peter se ascunde în casa de oaspeţi, Michael are grijă cu greu de invitaţi, iar Evelyn se joacă de-a deghizatul. Va fi un fiasco, ascultă-mă pe mine.
   Femeia în vârstă se postează din nou în faţa focului, cu paharul cu băutură în mână. S-a micşorat de-a binelea de când a mai scăpat de câteva straturi de haine. Obrajii şi mâinile mici au o culoare trandafirie, iar părul cărunt îi stă în toate direcţiile.
   - Ce-i asta? zice ea, ridicând cartonaşul alb de pe poliţa şemineului. Aveai de gând să-mi scrii, Cecil?
   - Poftim?
   Ea îmi întinde cartonaşul, pe care este scris un mesaj simplu.

   Întâlnire cu Millicent Derby
   A.

   E mâna Annei, fără îndoială.
   Mai întâi mănuşile care ard, iar acum prezentările. Oricât de ciudat ar fi faptul că îmi lasă cineva indicii în timpul zilei, este plăcut să ştiu că am un prieten în acest loc, chiar dacă acest lucru îmi anulează teoria că doamna Derby mi-ar fi rivală sau chiar o altă gazdă. Doamna în vârstă este mult prea originală ca să fie altcineva.
   Atunci de ce a adulmecat prin bucătărie şi a pus întrebări despre servitoare?
   - L-am rugat pe Cunningham să te invite la un pahar, zic eu cu blândeţe, sorbind din whisky. Cred că i-a fost distrasă atenţia în timp ce nota mesajul.
   - Aşa se întâmplă când le încredinţezi sarcini importante celor din clasa de jos, zice Millicent pufnind şi trântindu-se într-un fotoliu din apropiere. Ascultă-mă pe mine, Cecil! Într-o bună zi vei descoperi că ţi-a golit conturile şi a fugit cu una dintre servitoarele tale. Uită-te la afurisitul ăla de Ted Stanwin! Înainte, când era îngrijitor, se furişa pe-aici ca adierea vântului, iar acum zici că e proprietarul locului. Cât tupeu!
   - Stanwin este un individ supărător, sunt de acord, dar am o slăbiciune pentru servitorii casei, zic eu. Au fost extrem de atenţi cu mine. Şi-apoi, am auzit că ai coborât în bucătărie mai devreme, aşadar nu cred că îi consideri pe toţi nişte nevrednici.
   Îşi flutură paharul în direcţia mea, vărsând băutura.
   - O, asta, da... zice ea cu o voce tărăgănată, sorbind din băutură ca să tragă de timp. Cred că una dintre servitoare mi-a furat ceva din cameră, atâta tot. După cum ziceam, nu se ştie niciodată ce ascunde omul. Ţi-l aminteşti pe soţul meu?
   - Vag, răspund eu, admirând eleganţa cu care a schimbat subiectul.
   Indiferent ce-o fi făcut în bucătărie, mă îndoiesc că avea legătură cu vreun furt.
   - Acelaşi lucru, zice ea, pufnind. Deşi provenea din clasa inferioară, a construit 40 de mori de bumbac ciudate, dar tot un netrebnic a rămas. În 50 de ani de căsnicie nu am zâmbit până în ziua în care l-am îngropat, iar de atunci sunt toată un zâmbet.
   Este întreruptă de un trosnet care se aude pe coridor, urmat de scârţâitul balamalelor.
   - Poate e Helena, zice Millicent, ridicându-se din fotoliu. Camera ei e alături.
   - Credeam că soţii Hardcastle locuiesc în casa de oaspeţi.
   - Peter locuieşte acolo, zice ea, ridicând din sprânceană. Helena a insistat să locuiască aici. N-au avut de la început o căsnicie adevărată, iar acum aceasta se dezintegrează din ce în ce mai repede. Ascultă aici, Cecil! A meritat să vin numai pentru scandal.
   Femeia în vârstă scoate capul pe uşă, strigă numele Helenei pe coridor, apoi tace brusc.
   - Ce Dumnezeu...! mormăie ea, înainte să-şi vâre din nou capul în salonul meu. Ridică-te, Cecil! îmi spune ea, agitată. Se întâmplă ceva ciudat.
   Îngrijorarea mă face să mă ridic cu greu în picioare şi să ies pe coridor, unde uşa camerei Helenei se leagănă cu un scârţâit. Închizătoarea a fost distrusă şi aşchiile de lemn scrâşnesc sub tălpile noastre.
   - Cineva a forţat uşa, zice Millicent printre dinţi din spatele meu.
   Împing uşa cu bastonul. Se deschide încet, permiţându-ne să aruncăm o privire înăuntru.
   Nu este nimeni înăuntru şi nu a mai fost de ceva vreme după câte se vede. Draperiile sunt trase, iar singura sursă de lumină intră de la lămpile aliniate pe pereţii coridorului. Patul cu baldachin este făcut, iar măsuţa de toaletă este plină cu creme de faţă, pudre şi produse cosmetice de tot soiul.
   Mulţumită că nu există niciun pericol, Millicent apare din spatele meu, aruncându-mi o uitătură ce ar putea fi descrisă cel mai bine ca fiind o scuză ostilă. Apoi ocoleşte patul şi trage draperiile grele, alungând întunericul.
   Singurul lucru deranjat este un scrin din lemn de castan cu rulou deasupra, ale cărui sertare stau deschise. Printre călimările, plicurile şi panglicile împrăştiate pe suprafaţa lui, se află şi o cutie mare lăcuită, în a cărei căptuşeală se zăresc două forme de revolver. Armele au dispărut, deşi bănuiesc că Evelyn a venit cu unul din ele în cimitir. Doar mi-a spus că era al mamei ei.
   - Ei bine, măcar ştim ce căutau, zice Millicent, lovind cutia cu degetul. Totuşi, n-are nicio noimă. Dacă ar fi vrut cineva să facă rost de o armă, ar fi putut-o fura cu uşurinţă din grajd. Acolo sunt cu zecile. N-ar fi bătut cuiva la ochi.
   Când împinge cutia, Millicent descoperă o agendă şi începe să îi frunzărească paginile, trecându-şi degetul peste întâlnirile şi evenimentele, mementourile şi însemnările mâzgălite acolo. Conţinutul agendei ar fi sugerat o viaţă plină – deşi cam plictisitoare, dacă nu ne-ar fi atras atenţia ultima pagină, care era ruptă.
   - Ciudat! Întâlnirile de azi lipsesc, zice ea, iritarea ei lăsând locul bănuielii. De ce-ar rupe Helena pagina asta?
   - Crezi că ea a făcut-o? o întreb.
   - Ce motiv ar avea altcineva s-o facă? zice Millicent. Helena se gândeşte la o nebunie şi nu vrea să afle cineva, ascultă-mă pe mine! Scuză-mă, Cecil, dar trebuie să plec în căutarea ei şi să încerc s-o fac să se răzgândească. Asta se întâmplă de obicei.
   Azvârlind agenda pe pat, iese cu paşi hotărâţi din dormitor şi o ia de-a lungul coridorului. Eu abia observ când pleacă. Pe mine mă îngrijorează mai mult amprentele negre care pătează paginile. Valetul meu a fost aici şi, din câte se pare, şi el o caută pe Helena Hardcastle.

18

   Lumea de dincolo de ferestre începe să se zgribulească, întunecându-se pe margini şi înnegrindu-se în centru. Vânătorii încep să iasă din pădure, traversează pajiştea şi se clatină ca nişte păsări supradimensionale.
   Săturându-mă să îl mai aştept pe Cunningham în salonul meu, mă îndrept spre bibliotecă pentru a inspecta enciclopedia.
   Este o decizie pe care o regret deja.
   După ce am umblat o zi întreagă, am rămas fără puteri, iar acest trup mătăhălos devine din ce în ce mai greu cu fiecare secundă care trece. Şi mai rău, în casă este o agitaţie de nedescris pentru că servitoarele scutură pernele şi aranjează florile, ţâşnind încoace şi-ncolo ca nişte bancuri de peşti speriaţi. Vigoarea lor mă face să mă simt stingher, iar graţia lor mă intimidează.
   Până când ajung eu în vestibul, acesta este plin cu vânători care îşi scutură şepcile de ploaie, formând băltoace la picioarele lor. Sunt uzi până la piele şi vineţii de frig şi parcă au rămas fără vlagă. Cu siguranţă au avut o după-amiază îngrozitoare.
   Îmi croiesc drum nervos şi cu ochii plecaţi, întrebându-mă dacă vreuna dintre aceste feţe încruntate îi aparţine lacheului. Lucy Harper mi-a spus că acesta avea nasul rupt când a coborât în bucătărie, ceea ce îmi dă speranţe că gazdele mele ripostează, ca să nu mai pomenim că l-aş putea recunoaşte mai uşor.
   Deoarece nu zăresc nicio rană, îmi continui drumul mai încrezător.
   Vânătorii se dau la o parte şi îmi permit să trec printre ei, târşâindu-mi picioarele, în drum spre bibliotecă, unde draperiile sunt trase şi focul arde în şemineu. În aer pluteşte un miros slab de parfum. Lumânările groase de pe farfurii trimit pete de lumină caldă şi însemnează cu umbre, luminând trei femei care stau ghemuite în fotolii, captivate de cărţile pe care le ţin în poală.
   Mă apropii de raftul pe care ar trebui să se afle enciclopedia, însă, când pipăi prin întuneric, descopăr doar locul ei gol. Iau o lumânare de pe o masă din apropiere şi trec flacăra acesteia pe deasupra raftului, sperând ca enciclopedia să fi fost mutată. Însă aceasta lipseşte cu desăvârşire. Expir prelung, dezumflându-mă ca burduful unei drăcovenii îngrozitoare. Până acum nu mi-am dat seama câtă speranţă îmi pusesem în enciclopedie sau în gândul de a mă întâlni faţă în faţă cu viitoarea mea gazdă. Nu râvneam doar informaţiile pe care le deţinea, ci voiam să am ocazia să o studiez, aşa cum şi-ar studia cineva reflexiile distorsionate într-o încăpere plină cu oglinzi.
   Aş fi putut observa cu certitudine, în timpul acestui studiu, o calitate care se repetă, o frântură din mine, cel adevărat, transferată în fiecare persoană şi neatinsă de personalităţile celorlalte gazde? Dacă nu voi avea această ocazie, nu ştiu cum mi-aş putea identifica trăsăturile, deosebirile definitorii dintre personalitatea mea şi cea a gazdei mele. Din câte ştiu eu, singura diferenţă dintre mine şi lacheu este mintea pe care o împărtăşesc.
   Oboseala acumulată în timpul zilei îmi apasă pe umeri, obligându-mă să mă aşez în fotoliul din faţa şemineului. Buştenii trosnesc şi pârâie, iar căldura se ridică şi se împrăştie în aer.
   Simt cum mi se opreşte respiraţia.
   Enciclopedia zace printre flăcări. A fost făcută scrum, deşi îşi mai păstrează forma, care s-ar putea destrăma dintr-o suflare.
   E mâna lacheului, fără îndoială.
   Mă simt de parcă aş fi fost lovit. Fără îndoială că aceasta a fost intenţia.
   Oriunde aş merge, el pare să fie cu un pas în faţa mea. Şi totuşi, nu îi place să câştige pur şi simplu. Vrea ca eu să ştiu. Vrea să-mi fie teamă. Dintr-un motiv sau altul, vrea să ştie că sufăr.
   Încercând să-mi revin în urma acestei dovezi de dispreţ, privesc pierdut flăcările, simţind cum mă copleşeşte îndoiala, când Cunningham mă strigă din pragul uşii.
   - Lord Ravencourt?
   - Pe unde naiba ai umblat? izbucnesc eu, pierzându-mi complet cumpătul.
   El ocoleşte cu paşi mari fotoliul în care stau şi se postează în faţa focului ca să-şi încălzească mâinile. Pare să fi fost prins de furtună şi, deşi şi-a schimbat hainele, părul este încă umed şi zburlit de la prosopul cu care l-a şters.
   - Mă bucur să observ că Ravencourt şi-a păstrat temperamentul, zice el, pe un ton liniştit. Cu siguranţă, nu m-aş simţi bine dacă nu mi-aş lua porţia zilnică de dojană.
   - Nu face pe victima cu mine, îi zic, ameninţându-l cu degetul. Ai lipsit mult timp.
   - Treaba bună necesită timp, zice el, azvârlindu-mi în poală un obiect.
   Îl ridic la lumină şi privesc în ochii goi ai unei măşti din porţelan cu cioc.
   Simt cum furia mea se evaporă pe loc. Cunningham îşi coboară vocea şi îi aruncă o privire femeii care ne priveşte cu o curiozitate evidentă.
   - Îi aparţine unui tip pe care îl cheamă Philip Sutcliffe, îmi spune Cunningham. Unul dintre servitori a zărit-o în garderoba lui, aşa că m-am furişat în camera lui când a plecat la vânătoare. Am găsit şi jobenul, şi mantaua, împreună cu un bileţel în care promitea să se întâlnească la petrecere cu lordul Hardcastle. M-am gândit că l-am putea interpela.
   Lovindu-mi genunchiul cu palma, rânjesc la el ca un smintit.
   - Ai făcut o treabă bună, Cunningham, chiar o treabă excelentă!
   - M-am gândit eu că te vei bucura, zice el. Din păcate, aici se sfârşesc veştile bune. Bileţelul de la fântână, destinat domnişoarei Hardcastle, a fost... ciudat, ca să nu spun altfel.
   - Ciudat, cum aşa? zic eu, acoperindu-mi faţa cu masca prevăzută cu cioc.
   Porţelanul este rece şi îl simt lipicios pe piele, dar, în afară de asta, mi se potriveşte.
   - Ploaia a şters scrisul, dar îţi pot spune ce scria: „Ţine-te departe de Millicent Derby”, iar dedesubt era schiţat un castel. Nu mai scria nimic altceva.
   - Este un avertisment ciudat, zic eu.
   - Avertisment? Mie mi-a s-a părut o ameninţare, spune Cunningham.
   - Crezi că Millicent Derby o va ataca pe Evelyn cu andrelele? zic eu, ridicând o sprânceană.
   - Nu o desconsidera doar pentru că este în vârstă, spune el, aţâţând focul cu vătraiul. A fost o vreme când avea la degetul ei mic jumătate din locuitorii acestei case. Nu exista secret murdar pe care ea să nu îl fi dezgropat sau vreun vicleşug la care ea să nu fi apelat. Ted Stanwin este mic copil pe lângă ea.
   - Ai avut de-a face cu ea?
   - Ravencourt are şi nu are încredere în ea, răspunde el. O fi el un ticălos, dar nu-i prost.
   - E bine de ştiut, zic eu. Te-ai întâlnit cu Sebastian Bell?
   - Încă nu, o voi face în seara aceasta. Nu am reuşit să aflu nimic nici despre misterioasa Anna.
   - O, nu e nevoie, m-a găsit ea adineauri, spun eu, trăgând de o bucată de piele desprinsă de pe braţul fotoliului.
   - Serios? Şi ce voia?
   - N-a spus.
   - De unde te cunoaşte?
   - N-am ajuns la subiectul acesta.
   - Este o prietenă?
   - S-ar putea.
   - A fost o întâlnire fructuoasă atunci? mă întreabă el cu timiditate, punând vătraiul înapoi în suport. Că veni vorba, ar trebui să faci o baie. Cina este la 8 p.m. Şi ai început să miroşi puţin a acru. Haide să nu le dăm oamenilor încă un motiv să te dispreţuiască mai mult decât de obicei.
   El dă să mă ajute să mă ridic, însă eu îi fac semn să rămână pe loc.
   - Nu, am nevoie să stai în umbra lui Evelyn în seara aceasta, îi spun eu, chinuindu-mă să mă ridic din fotoliu.
   Se pare că gravitaţia nu este de aceeaşi părere.
   - În ce scop? mă întreabă el, privindu-mă încruntat.
   - Cineva vrea să o omoare, răspund eu.
   - Da, pot fi chiar eu, n-ai de unde ştii, zice el, pe un ton plictisit, de parcă ar sugera că nimic nu este mai important decât dorinţa de varieteu.
   Această idee mă loveşte cu atâta forţă, încât cad din nou în fotoliul din care mă ridicasem deja pe jumătate, picioarele de lemn scârţâind sub greutatea mea. Ravencourt are încredere oarbă în Cunningham, o trăsătură pe care am adoptat-o fără nicio îndoială, deşi ştia că ascunde un secret teribil. Poate fi suspect la fel ca oricine altcineva.
   Cunningham se loveşte uşor cu degetul pe nas.
   - Ţi-am dat de gândit, zice el, petrecându-mi braţul pe după umerii lui. Îl voi găsi pe Bell cât timp vei face baie, însă, după părerea mea, ar fi mai bine să stai tu în umbra lui Evelyn atunci când vei putea. Între timp, voi rămâne alături de tine ca să nu mă mai consideri suspect. Viaţa mea este şi aşa complicată fără ca opt variante ale tale să mă urmărească prin casă şi să mă acuze de crimă.
   - Pari versat în astfel de chestii, observ eu, încercând să-i zăresc reacţia cu coada ochiului.
   - Păi, n-am fost mereu valet, zice el.
   - Ce-ai fost?
   - Nu cred că această informaţie face parte din înţelegerea noastră, răspunde el, făcând o grimasă când încearcă să mă ridice.
   - Atunci, ce-ar fi să-mi spui ce ai căutat în camera Helenei Hardcastle? îi sugerez eu. Ai lăsat urme de cerneală când i-ai răsfoit agenda. Am observat-o pe mâinile tale în dimineaţa aceasta.
   El fluieră uimit.
   - Chiar că ai fost ocupat, spune cu o voce mai aspră. Atunci, mi se pare ciudat că nu ai aflat despre relaţia mea scandaloasă cu familia Hardcastle. Dar n-aş vrea să stric această surpriză pentru tine! întreabă lumea – nu este tocmai un secret – şi sunt convins că va fi cineva încântat să îţi povestească.
   - Tu ai intrat în cameră, Cunningham? îl întreb. Au fost furate două revolvere şi o pagină din agendă a fost ruptă.
   - N-a fost nevoie să intru cu forţa pentru că am fost invitat, răspunde el. Nu ştiu nimic despre cele două revolvere, însă agenda era întreagă atunci când am plecat. Am văzut-o cu ochii mei. Bănuiesc că aş putea să-ţi explic ce făceam acolo şi de ce nu sunt cel pe care îl cauţi, dar, dacă ai fi înţelept, n-ai crede niciun cuvânt, aşa că ar fi mai bine să afli singur. Astfel vei putea fi sigur că este adevărat.
   Ne ridicăm uzi de transpiraţie, iar Cunningham îşi tamponează broboanele de sudoare de pe frunte, înainte să îmi dea bastonul.
   - Spune-mi, Cunningham. De ce se mulţumeşte un om ca tine cu o astfel de slujbă?
   Aceste cuvinte îl fac să se oprească brusc, iar faţa, de obicei blândă, i se întunecă.
   - Uneori, viaţa nu te lasă să alegi cum vrei să trăieşti, răspunde el, încruntându-se. Şi-acum, haide, trebuie să asistăm la o crimă.

19

   Masa de seară este luminată de lumânările din sfeşnice, iar sub strălucirea lor pâlpâitoare se întinde un cimitir de oase de pui şi de peşte, cruste de homari şi grăsime de porc. Draperiile nu au fost trase în ciuda întunericului de afară, oferind o privelişte spre pădurea biciuită de furtună.
   Mă aud mâncând, cum strivesc şi cum sparg, cum sorb şi cum înghit.
   Sosul îmi curge pe bărbie, iar grăsimea îmi mânjeşte buzele, oferindu-le un luciu scârbos. Am o poftă de lup şi gâfâi între îmbucături. Şervetul meu seamănă cu un câmp de bătălie. Ceilalţi comeseni privesc acest spectacol hidos cu coada ochiului, încercând să converseze în timp ce eu zdrobesc mâncarea cu dinţii. Cum poate fi cineva atât de înfometat? Ce gol încearcă să umple?
   Michael Hardcastle stă în stânga mea, deşi abia dacă am schimbat două vorbe de când am sosit. În cea mai mare parte a timpului, el a vorbit în şoaptă cu Evelyn, ţinându-şi capetele apropiate, cu o afecţiune impenetrabilă. Pentru o femeie care se ştie în pericol, ea pare uimitor de netulburată.
   Poate crede că este protejată.
   - Aţi călătorit vreodată în Orient, lord Ravencourt?
   Ce păcat că persoana care ocupă scaunul din dreapta mea nu este la fel de neatentă cu mine. Însă acesta este ocupat de comandantul Clifford Herrington, un fost ofiţer de marină. Are început de chelie şi este îmbrăcat într-o uniformă care sugerează curajul. După o oră petrecută în compania lui, mă chinuiesc să potrivesc omul cu faptele. Poate că este din cauza bărbiei mici şi a privirii care mă evită, ce dau senzaţia unei scuze iminente.
   Dar, cel mai probabil, este din cauza băuturii care îi fac ochii sticloşi.
   Herrington şi-a petrecut seara spunând poveşti plictisitoare fără să îi treacă prin minte că ar exagera, iar acum conversaţia noastră pare să fi ajuns pe malurile Asiei. Eu sorb din vin ca să-mi ascund starea de agitaţie şi mi se pare că este uşor acid. Grimasa pe care o fac îl determină pe Herrington să se aplece spre mine conspirativ.
   - Şi eu am avut aceeaşi reacţie, îmi zice el, lovindu-mă în faţă cu respiraţia lui caldă şi îmbibată în alcool. Am întrebat degeaba un servitor din ce an este. La fel de bine aş fi putut să-l întreb dacă paharul din care am băut este expirat.
   Sfeşnicele aruncă o lumină gălbuie, bolnăvicioasă, peste faţa lui, iar ochii lui de beţiv strălucesc într-un mod respingător. Pun paharul cu vin pe masă şi privesc în jurul meu, încercând să-mi distrag atenţia. Trebuie să fie în jur de cincisprezece persoane în jurul mesei, conversaţia plictisitoare fiind asezonată cu cuvinte în franceză, spaniolă şi germană. Bijuteriile scumpe scot un clinchet când ating paharele, iar tacâmurile zornăie atunci când servitorii adună farfuriile.
    Atmosfera din încăpere este sumbră, conversaţiile răzleţe sunt rapide şi şoptite, rostite peste câteva zeci de scaune goale. Este o privelişte stranie, chiar funebră şi, chiar dacă absenţele sunt notabile, toată lumea pare a se preface că nu observă. Nu ştiu dacă este o chestiune de bun-simţ sau dacă există vreo explicaţie care mi-a scăpat.
   Caut o faţă cunoscută ca să întreb, însă Cunningham s-a dus să-l întâlnească pe Bell, iar pe Millicent Derby, pe doctorul Dickie sau pe respingătorul Ted Stanwin nu îi văd nicăieri. În afară de Evelyn şi de Michael, singura persoană pe care o recunosc este Daniel Coleridge, care stă lângă un individ slab, la celălalt capăt al mesei. Cei doi îi privesc pe ceilalţi musafiri prin paharele cu vin pe jumătate goale. Cineva se ocupase de faţa chipeşă a lui Daniel, „înfrumuseţând-o”cu o buză spartă şi un ochi vânăt. Va arăta îngrozitor mâine, asta presupunând că va veni vreodată ziua de mâine. Rana nu pare să îl supere foarte tare, deşi pe mine mă nelinişteşte.
   Până în acest moment, l-am considerat pe Daniel imun la uneltirile care se petrec în acest loc şi am presupus că informaţiile din viitor pe care le deţine îi permit să păcălească ghinionul. Văzându-l atât de umilit, e ca şi când un magician şi-ar fi scăpat cărţile de joc din mânecă.
   Tovarăşul său loveşte masa când râde încântat la una dintre glumele lui Daniel, atrăgându-mi atenţia. Mi se pare că îl cunosc pe individul acesta, dar nu ştiu de unde să-l iau.
   Poate este o gazdă viitoare.
   Sper că nu. Este un tip urât, cu părul unsuros, faţa palidă şi ciupită de vărsat şi are atitudinea cuiva care îi consideră pe toţi cei din încăpere inferiori lui. Simt că este o persoană vicleană, ba chiar nemiloasă, deşi nu înţeleg de unde îmi vin aceste impresii.
   - Au nişte remedii atât de bizare, zice Clifford Herrington, ridicându-şi puţin vocea ca să-mi atragă din nou atenţia.
   Eu clipesc şi îl privesc nedumerit.
   - Orientalii, lord Ravencourt, zice el, zâmbindu-mi amiabil.
   - Desigur, îngân eu. Nu, mă tem că nu am fost acolo niciodată.
   - Este un loc incredibil, incredibil. Au aceste aşa-zise spitale...
   Eu îmi ridic mâna ca să chem un servitor. Dacă tot nu pot scăpa de conversaţie, măcar să îmi mai toarne nişte vin. Cui pe cui se scoate.
   - Vorbeam deunăzi cu doctorul Bell despre sortimentele lor de opiacee, continuă el.
   Dacă ar tăcea odată...
   - Vă place mâncarea, lord Ravencourt? mă întreabă Michael Hardcastle, întrerupând discret conversaţia.
   Eu mă uit la el, plin de recunoştinţă.
   El îşi ţine paharul cu vin ridicat, aproape de buze, citindu-se viclenia în ochii lui verzi. Face un contrast izbitor cu Evelyn, a cărei privire m-ar putea sfâşia. Ea poartă o rochie de seară albastră şi o coroniţă. Părul blond îi este prins sus, iar buclele lasă să se vadă un extravagant colier cu diamante prins în jurul gâtului. Are aceeaşi ţinută, cu excepţia pardesiului şi a cizmelor din cauciuc, pe care le va purta atunci când îl va însoţi mai târziu pe Sebastian Bell în cimitir, tot în seara aceasta.
   Îmi tamponez buzele cu şervetul şi îmi înclin capul.
   - Este delicioasă, îmi pare rău că nu o savurează prea multe persoane, răspund eu, arătând cu mâna scaunele goale aşezate în jurul mesei. Aşteptam să îl văd mai ales pe domnul Sutcliffe.
   Şi costumul lui de doctor al ciumei, continui eu în gând.
   - Ei bine, aveţi noroc, intervine Clifford Herrington. Bătrânul Sutcliffe îmi este prieten bun. Dacă doriţi, vă voi face cunoştinţă cu el la petrecere.
   - Presupunând că va veni, zice Michael. El şi tatăl meu trebuie să fi dat deja iama în dulapul cu băuturi. Fără îndoială că mama încearcă să-i trezească chiar acum, în timp ce vorbim.
   - Lady Hardcastle va fi prezentă în seara aceasta? întreb eu. Am auzit că nu prea a fost văzută toată ziua.
   - I-a fost greu să revină la Blackheath, îmi explică Michael, coborându-şi vocea de parcă ar fi vrut să-mi împărtăşească o mărturisire. În mod cert şi-a petrecut ziua alungând câteva fantome înainte de petrecere. Dar, fiţi pe pace, va fi prezentă!
   Suntem întrerupţi de un servitor care se apleacă şi îi şopteşte ceva la ureche lui Michael. Tânărul se întunecă la faţă şi, în timp ce chelnerul se retrage, el îi transmite mesajul surorii lui, a cărei faţă se întunecă de asemenea. Ei se privesc o clipă, strângându-şi mâinile, înainte ca Michael să lovească uşor cu o furculiţă în paharul lui de vin şi să se ridice în picioare.
   Pare că se deşiră când se ridică, astfel încât acum lasă impresia că este incredibil de înalt, ajungând mai sus decât lumina slabă a sfeşnicelor şi fiind nevoit să vorbească din umbră.
   Cei prezenţi în încăpere tac şi îşi aţintesc privirile asupra lui.
   - Speram ca părinţii mei să îşi facă apariţia, astfel încât să nu fiu eu nevoit să ţin un toast, zice el. Este limpede că ei intenţionează să-şi facă o intrare într-adevăr grandioasă la petrecere.
   Râsetele înăbuşite sunt întâmpinate de un zâmbet timid.
   Eu îmi plimb în treacă privirea peste feţele celorlalţi invitaţi, apoi privesc drept în ochii amuzaţi ai lui Daniel. Tamponându-şi buzele cu şervetul, îi aruncă o privire scurtă lui Michael, sugerându-mi să fiu atent.
   Ştie ce urmează.
   - Tatăl meu doreşte să vă mulţumească tuturor pentru că sunteţi aici în această seară şi sunt convins că va face mai târziu acest lucru personal, zice Michael.
   Se simte un tremur în vocea lui, un oarecare disconfort.
   - În numele lui, aş dori să vă mulţumesc tuturor pentru că aţi venit şi să îi urez bun venit surorii mele, Evelyn, care s-a întors acasă după o perioadă de timp petrecută în Paris.
   Pe chipul ei se oglindeşte aceeaşi afecţiune, iar cei doi împărtăşesc un zâmbet care nu are nicio legătură cu această încăpere sau cu cei prezenţi aici. Chiar şi aşa, invitaţii îşi ridică paharele, auzindu-se răspunsuri de mulţumire în jurul mesei.
   Michael aşteaptă să se facă din nou linişte, apoi continuă:
   - În curând, ea va porni într-o nouă aventură şi...
    Apoi tace, coborându-şi privirea.
    - Ei bine, se va căsători cu lord Cecil Ravencourt.
   În încăpere se aşterne o tăcere de mormânt şi toţi îşi îndreaptă privirile în direcţia mea. Şocul se transformă în nedumerire, apoi în dezgust; feţele lor oglindesc perfect propriile mele trăiri. Trebuie să existe o diferenţă de treizeci de ani şi nenumărate mese între Ravencourt şi Evelyn, a cărei ostilitate din această dimineaţă se explică acum.
    Dacă lordul şi lady Hardcastle o învinuiesc cu adevărat pe fiica lor pentru moartea lui Thomas, atunci pedeapsa lor este deosebită. Ei plănuiesc să îi fure anii tinereţii aşa cum i-au fost furaţi şi lui Thomas.
   Mă uit la Evelyn, însă ea se joacă absentă cu un şervet şi îşi muşcă buza.
   Şi-a pierdut buna dispoziţie. O broboană de transpiraţie se prelinge pe fruntea lui Michael, iar vinul îi tremură în pahar. Nici măcar nu se poate uita la sora lui, iar ea nu poate privi în altă parte. Niciodată nu mi s-a părut mai captivantă o faţă de masă ca în acest moment.
   - Lordul Ravencourt este un prieten vechi al familiei noastre, zice Michael mecanic, înfruntând tăcerea. Nu cred că există cineva care să o îngrijească mai bine pe sora mea.
   În cele din urmă, el se uită la Evelyn, întâlnindu-i ochii strălucitori.
   - Evie, cred că voiai să spui ceva.
   Ea încuviinţează, strângând şervetul în mâini.
   Toate privirile sunt aţintite asupra ei. Nimeni nu se mişcă. Până şi servitorii se holbează, aliniaţi de-a lungul pereţilor, ţinând în mâini farfurii murdare şi sticle cu vin nedesfăcute. Într-un final, Evelyn îşi ridică ochii din poale, înfruntând feţele nedumerite de dinaintea ei. Are o privire sălbatică, de parcă ar fi fost un animal prins în capcană. Indiferent ce cuvinte ar fi vrut să rostească, acestea dispar pe loc, fiind înlocuite de un scâncet sfâşietor care o face să iasă din încăpere. Michael fuge după ea.
   Aud un foşnet de trupuri care se întorc în direcţia mea, iar eu îl caut pe cel al lui Daniel. Amuzamentul de adineauri din privirea lui a dispărut, iar acum se uită pe fereastră. Mă întreb de câte ori a văzut cum mă îmbujorez; dacă îşi aminteşte măcar cât de ruşinat mă simt. Oare de aceea nu mă poate privi în ochi acum? Oare eu mă voi descurca mai bine când îmi va veni vremea?
   Rămas singur la capătul mesei, instinctul îmi spune să fug cu Michael şi Evelyn, însă mai bine mi-aş dori ca luna să coboare de pe cer şi să mă smulgă din scaunul acesta. Tăcerea domneşte în continuare până când Clifford Herrington se ridică în picioare şi ridică paharul în lumina lumânărilor care se reflectă în medalii.
   - Mulţi ani fericiţi! îmi urează el, fără nici urmă de ironie.
   Invitaţii îşi ridică rând pe rând paharele, iar urarea se repetă ca o incantaţie şoptită.
   Daniel, care stă în capătul celălalt al mesei, îmi face cu ochiul.

20

   Invitaţii au plecat de multă vreme din sala de mese, iar servitorii au luat şi ultimele farfurii rămase, când Cunningham vine după mine. Stă afară de mai bine de o oră, deoarece, de fiecare dată când a încercat să intre, i-am făcut semn să aştepte.
    După umilinţa suferită în timpul cinei, m-aş fi simţit de-a dreptul lipsit de demnitate dacă l-ar fi văzut cineva pe valetul meu cum mă ajută să mă ridic de pe scaun. Când, în cele din urmă, intră în încăpere, are un rânjet pe buze. Zvonul că am fost umilit în public s-a răspândit în toată casa, fără îndoială: Ravencourt cel bătrân şi gras şi mireasa lui fugară.
   - De ce nu mi-ai spus despre căsătoria lui Ravencourt cu Evelyn? îl admonestez eu, făcându-l să se oprească în loc.
   - Ca să te umilesc, răspunde el.
   Eu înţepenesc şi simt cum îmi ard obrajii când îi întâlnesc privirea.
   Are ochii verzi, iar pupilele sunt inegale precum două pete de cerneală.
   Observ că este suficient de hotărât încât să adune oşti şi să dea foc bisericilor. Să-l ferească Dumnezeu pe Ravencourt dacă băiatul acesta va decide vreodată să nu mai fie valetul lui.
   - Ravencourt este un bărbat vanitos, care poate fi umilit cu uşurinţă, continuă Cunningham pe un ton indiferent. Am observat că ai moştenit trăsătura asta, aşa că am profitat.
   - De ce? îl întreb, şocat de sinceritatea lui.
   - M-ai şantajat, răspunde el, dând din umeri. Doar n-ai crezut că am trecut cu vederea, nu?
   Îl privesc şi clipesc câteva secunde, înainte să izbucnesc în râs. Râd cu toată fiinţa, iar straturile de grăsime se scutură ca şi când i-ar aprecia curajul. L-am umilit, iar el mi-a plătit-o cu aceeaşi monedă, folosindu-se doar de răbdare. Cine nu ar fi impresionat de o asemenea realizare?
   Cunningham mă priveşte încruntat, cu sprâncenele unite.
   - Nu te-ai supărat? mă întreabă el.
   - Nu cred că te-ar interesa dacă aş fi supărat, răspund eu, ştergându-mi o lacrimă din ochi. Oricum, eu am aruncat prima piatră. N-am de ce să mă plâng dacă mă păleşte înapoi ditamai bolovanul.
   Veselia mea este molipsitoare, aducând un zâmbet pe buzele însoţitorului meu.
   - Se pare că există totuşi unele diferenţe între tine şi lordul Ravencourt, zice el, măsurându-şi fiecare cuvânt.
   - Cel puţin numele, zic eu, întinzându-mi mâna. Al meu este Aiden Bishop.
   El mi-o strânge cu fermitate, zâmbind larg.
   - Mă bucur să te cunosc, Aiden, eu sunt Charles.
   - Ei bine, nu intenţionez să divulg cuiva secretul tău, Charles, şi îmi cer iertare că te-am ameninţat. Nu vreau decât să-i salvez viaţa lui Evelyn Hardcastle şi să scap din Blackheath, şi nu am mult timp la dispoziţie pentru niciuna. Voi avea nevoie de un prieten.
   - Probabil de mai mulţi, zice el, ştergându-şi ochelarii cu mâneca. Sincer să fiu, povestea asta este atât de stranie, încât nu sunt sigur că aş putea renunţa acum, chiar dacă aş vrea.
   - Atunci, să plecăm, propun eu. După socoteala lui Daniel, Evelyn va fi ucisă în timpul petrecerii, la ora 11 p.m. Dacă vrem să o salvăm, trebuie să fim acolo.
   Sala de bal se află de cealaltă parte a vestibulului, iar Cunningham mă sprijină de cot în timp ce ne îndreptăm într-acolo. Trăsurile sosesc din sat, înşirându-se pe pietrişul de afară. Caii nechează, iar lacheii deschid uşile pentru invitaţii costumaţi, care se agită asemenea canarilor care au scăpat din colivii.
   - De ce este obligată Evelyn să se mărite cu Ravencourt? îl întreb în şoaptă pe Cunningham.
   - Pentru bani, răspunde el. Lordul Hardcastle are intuiţii neinspirate când investeşte şi nu este atât de deştept ca să înveţe din greşeli. Se zvoneşte că şi-a adus familia în pragul falimentului. În schimbul mâinii lui Evelyn, lordul şi lady Hardcastle vor primi o dotă generoasă şi promisiunea lui Ravencourt de a cumpăra peste câţiva ani conacul Blackheath, cu o sumă frumuşică.
   - Deci asta era, zic eu. Soţii Hardcastle sunt lefteri şi îşi amanetează fiica de parcă ar fi o bijuterie veche.
   Gândul mă poartă la jocul de şah din dimineaţa aceasta şi la zâmbetul de pe faţa lui Evelyn, atunci când am părăsit anevoie veranda. Ravencourt nu îşi cumpără o mireasă, ci un izvor nesecat de dispreţ. Mă întreb dacă neghiobul înţelege în ce se bagă.
   - Dar Sebastian Bell? îl întreb eu, amintindu-mi de sarcina pe care i-am încredinţat-o. Ai vorbit cu el?
   - Mă tem că nu. Când am sosit în camera lui, bietul de el zăcea inconştient pe jos, răspunde el, simţindu-se compasiunea sinceră în vocea lui. Am văzut iepurele mort. Se pare că lacheul tău are un simţ al umorului ciudat. Am chemat doctorul şi i-am lăsat acolo. Experimentul tău va trebui să mai aştepte o altă zi.

............................................................