Un an nou fericit, Malin Stehn

 ......................................

3-7

      - Ne cunoaștem de când eram mici, spune Smilla.

   Privirea i se golește, se uită în jos la masă.

   - Dar, de când am început liceul, nu ne-am mai văzut atât de des.

   - Nu sunteți la aceeași școală?

   Smilla clatină din cap, uitându-se în continuare la blatul mesei.

   - Ea e la Petri. Eu sunt la Latin.

   - Ți se pare că s-a purtat ca de obicei?

   - N-am mai văzut-o niciodată să bea atât de mult...

   Smilla își ridică privirea.

   - Dar, așa cum am spus, nu ne întâlnim prea des în ultima vreme.

   - Există vreun motiv anume?

   Stojkovic se apleacă în față ușor.

   - Pentru care nu vă vedeți prea des.

   - Nu. Nu știu... se încurcă ea. Am încercat, dar Jennifer era probabil ocupată cu școala și cu alte chestii.

   Polițistul dă din cap.

   - Mulțumesc, Smilla. Ai fost de mare ajutor.

   Se ridică în picioare și împinge scaunul sub masă.

   - Poate mai venim, dacă va fi nevoie.

   Helena Svardh își închide carnetul de notițe și urmează exemplul colegului.

   Smilla se uită la ei și deodată îi curg lacrimi pe obraji.

   - Credeți că... răbufnește ea. O s-o găsiți, nu-i așa?

   Marko Stojkovic pare hotărât.

   - Vom face tot ce ne stă în putință.

2 ianuarie 2019

Miercuri

23

Nina

   Zorii se strecoară în dormitor, firele de praf se învârt în lumina care a pătruns prin jaluzele.

   Fredrik pare că doarme buștean. Stă întins cu fața la fereasstră. Îi pot vedea doar părul șaten și ciufulit pe pernă și conturul corpului sub plapumă.

   Nu am dormit deloc. La un moment dat, în mijlocul nopții, m-am gândit să mă ridic și să iau unul dintre somniferele pe care mi le-a prescris un medic la începutul toamnei. Dar apoi mi-a fost teamă că voi fi prea amețită și că nu mă voi putea trezi în caz că unul dintre copii ar avea nevoie de mine.

   Toată lumea este răvășită din cauza poveștii cu Jennifer. Din fericire, Vilgot a adormit înainte de sosirea poliției, dar până atunci ne-a pus o mulțime de întrebări; era trist și se întreba dacă nu cumva o să dispară și Smilla.

   Anton nu a scos niciun cuvânt despre toate astea, dar văd că este foarte afectat. Jennifer nu e neapărat foarte apropiată de băieți, dar a fost mereu prezentă în viața lor, în relațiile noastre cu familia Wiksell.

   Smilla a plâns până a adormit, în timp ce eu îi mângâiam părul și îi repetam că nu trebuie să se învinovățească deloc. I-am spus că a avut dreptate să o certe pe Jennifer, că oricine ar fi făcut același lucru.

   Smilla are sentimentul că atât Lollo, cât și Max și polițiștii o învinovățesc pentru dispariția lui Jennifer.

   - Lollo mă urăște, mamă... mi-a spus printre hohote.

   Pot fi de acord că tonul lui Lollo a fost un pic prea dus, însă în același timp înțeleg cât era de îngrijorată. Probabil că nu este ușor să-ți controlezi emoțiile în situația în care se află ea și Max.

   I-am explicat asta Smillei și i-am mai spus că poliția își face doar datoria, că trebuie să pună întrebări tuturor celor care s-au întâlnit cu Jennifer în noaptea de Anul Nou.

   Fredrik nu pare să vrea să vorbească deloc despre Jennifer și nu vreau să-l presez acum, când nu se simte bine. Trebuie să se concentreze asupra lui însuși.

   A fost o experiență ciudată să plângem împreună ieri, dar mă bucur că, în sfârșit, și-a descărcat sufletul. Pentru că ceea ce mi-a spus explică, de fapt, ceea ce am tot rumegat eu în ultima vreme: de ce s-a retras, de ce a fost neobișnuit de irascibil.

   Păcat că mărturisirea lui a trebuit să coincidă cu dispariția lui Jennifer.

   Mi-aș fi dorit să ne concentrăm toată energia asupra situației lui Fredrik, acum, înainte de începerea noului semestru. Problemele legate de un volum de muncă excesiv pot fi întotdeauna rezolvate.

   Dar problema cu Jennifer este mult mai complicată.

   Mi-e greu să scap de sentimentul că e numai vina noastră, că familia mea este responsabilă pentru mare parte din ceea ce s-a întâmplat. Și sentimentul ăsta m-a ținut trează toată noaptea.

   Pentru că, dacă nu le-am fi permis fetelor să dea o petrecere la noi acasă, nu s-ar fi întâmplat asta. S-ar fi putut întâmpla altceva, dar nu asta. Și, pe lângă faptul că petrecerea a avut loc în casa noastră, Smilla și Jennifer s-au certat. Nu contează dacă fiica noastră a avut dreptate să o certe. Ea este implicată. Noi suntem implicați.

   Nu sunt superstițioasă, dar de câteva  ori în timpul nopții m-a pălit gândul că eu aș putea avea ceva de-a face cu dispariția lui Jennifer. Că asta e o pedeapsă pentru că zilele trecute mi-am exprimat în cuvinte sentimentele pe care le am față de ea și că acum sunt pusă la încercare, forțată să-mi reconsider părerea.

   Dar faptul că Jennifer a dispărut nu schimbă cu nimic situația. Asta nu mă face să o plac mai mult. Totuși, sper că va fi găsită teafără și nevătămată. Nu-i vreau răul.

   Către dimineață mi-au revenit în minte gândurile lui Vilgot.

   Oare va dispărea și Smilla?

   Am încercat să-mi imaginez că Smilla a fost cea care se strecurase pe ușă la 23.30 în noaptea de Anul Nou și că nu mai fusese văzută de atunci. Nu am reușit. Nu am putut să mă concentrez asupra unui asemenea gând, era prea dureros.

   Trebuie să o sun pe Lollo. O fi având ea multe defecte, dar este una dintre cele mai vechi prietene ale mele. Dacă are nevoie de sprijinul meu, i-l voi oferi.

   Telefonul mobil începe să lumineze pe noptieră. Îl ridic, sperând să primesc un mesaj care să spună că totul e în regulă, că Jennifer este acasă și că totul a fost un protest adolescentin care a mers mai departe.

   În schimb pe ecran apare o știre de la ziarul Sydsvenskan.

   Fată de 17 ani dispărută după petrecerea de Revelion.

24

Lollo

   Abia când stau în picioare, cu cheia de la mașină în mână, cu geanta atârnându-mi de un braț și cu Chanel sub celălalt, îmi dau seama că nu voi reuși.

   Nu pot să merg la butic azi. Nu pot să stau în spatele tejghelei și să le zâmbesc clienților, discutând despre alegerea culorilor pentru fețele de masă și marcând prețul ghivecelor de flori. Îmi este imposibil.

   M-am gândit că ar fi bine să mergem înainte în ritmul obișnuit. Mi-am imaginat că obiceiurile familiare mă vor ajuta să-mi limpezesc mintea. Dar nu merge. Capul îmi pulsează și o transpirație rece îmi curge pe șira spinării.

   Mă afund în șezlongul din hol. Chanel se eliberează din strânsoarea mea și se strecoară în sufragerie. La jumătatea camerei, se întoarce pe parchet și se uită la mine, tot din fugă.

   „Haide, prieteno”, pare să spună ea. „Vino și prinde-mă, dacă poți.”

   Mă sprijin de perete, am un reflux acru, cu un gust distinct de cafea, și mă uit la câinele meu fără să-l văd cu adevărat. Geanta îmi alunecă de pe braț și aterizează cu fundul în sus. Aud monede și rujuri rostogolindu-se pe gresie, dar de ce mi-ar păsa?

   Dacă Jennifer nu vine acasă, nimic nu contează.

   Nu am mai vorbit de ani buni. Nu-mi cunosc fiica, nu mai știu cine e. O cunoșteam bine pe Jennifer la 10 sau la 12 ani. Dar Jennifer cea de 17 an îmi este în multe privințe o străină. Habar nu am cu cine umblă sau ce planuri de viitor are - nici măcar nu știu cum se simte.

   A fost de-a dreptul jenant să stau în fața acelor doi polițiști și de-abia să le pot răspunde la jumătate din întrebări.

   „Îi merge bine la școală? Cu cine își petrece timpul liber? Părea tristă sau deprimată în ultima vreme?”

   Probabil că s-au întrebat de ce am mai făcut copii,

   Ne-a fost greu să ajungem la Jennifer în ultima vreme. Stătea mai mult îmbufnată și trântea ușile. Am lăsat-o așa, crezând că va trece. Pentru că, sincer, după o zi lungă la serviciu, câți părinți au energia necesară să-și petreacă seara încercând să înveselească un adolescent ursuz?

   Sunt sigură că lucrurile se vor îmbunătăți dacă reușim să trecem de perioada asta. Uneori îmi imaginez o relația mamă-fiică frumoasă, de genul celor pe care le vezi în filme.

   Nici eu nu am fost foarte vorbăreață în adolescență. Săraca Agneta. Aveam 12 ani când s-a mutat la noi și am crezut că mi-l ia pe tata de lângă mine. Ceea ce, într-un fel, a făcut. Dar Agneta a fost înțeleaptă în privința asta. Nu s-a băgat peste mine, mi-a dat spațiu, a înțeles că o adolescentă are nevoie de timp pentru ea și pentru gândurile ei.

   Dar poate că atitudinea plictisită a lui Jennifer nu e cauzată doar de orgoliu și de hormonii adolescenței. Poate că i s-a întâmplat ceva. Poate că nu se simte bine. O mulțime de tine se simt rău în zilele noastre; de ce n-ar putea fi și Jennifer în situația asta?

   Îmi înfășor umerii în jurul corpului și observ că am obrajii umezi.

   - Jennifer, unde ești? șoptesc, strângându-mi mâinile ca și cum asta m-ar ajuta să merg mai departe.

   Dacă te-ai întoarce acasă, ca să-ți arăt cât de mult însemni pentru mine...

   Max a fost pe-afară și a căutat-o jumătate din noapte. Am vrut să merg cu el, dar mi-a ordonat să stau pe loc.

   - Cineva trebuie să fie aici dacă Jennifer vine acasă, a spus el, dispărând în întuneric.

   S-a întors către dimineață, povestindu-mi cum a străbătut traseul de autobuz între Husie și Klagshamn - nu doar o dată, ci de mai multe ori. O căutase în centru, se plimbase cu mașina prin împrejurimi și scotocise tot Klagshamnul. Fără niciun rezultat.

   De altfel, Max pare să-și direcționeze toată energia spre acel Ali. Ali în sus, Ali în jos. Nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre musulmani, dacă pot fi de încredere sau nu. Eu nu sunt deloc sigură că Ali este implicat. În plus, cred că e treaba poliției să afle asta.

   Chanel vine și se întinde la picioarele mele. Probabil că se întreabă de ce prietena ei a rămas blocată în hol. O mângâi pe cap și mă întreb dacă voi mai putea vreodată să mă ridic.

   Jennifer a fost dată dispărută.

   Nu, ăsta nu e un coșmar.

   Sunt trează.

   Jennifer a dispărut.

   Polițiștii care au venit aseară par competenți. Dar totul se mișcă atât de încet. Și mi se pare că au impresia că Jennifer stă ascunsă de bunăvoie. Poate nu ar fi trebuit să le spunem nimic despre cearta cu Smilla. Neînțelegerea dintre fete a părut să le alimenteze această teorie.

   Eu una nu cred în explicația asta. Jennifer s-a ciondănit cu Smilla, nu cu noi. Înțeleg că Jennifer a plecat de la petrecere, dar nu înțeleg de ce nu vine acasă.

   Chiar înainte să mergem la culcare, a sunat cineva de la poliție, Lina Torres sau cam așa ceva. Ne-a spus cum progresează ancheta. Au încercat să localizeze telefonul mobil al lui Jennifer, dar e ori închis, ori descărcat. Asta înseamnă că nu poate fi urmărit.
   Mie mi se pare complet absurd. Știm cum să transplatăm inimi și rinichi, dar nu putem urmări un nenorocit de telefon mobil care a fost închis. Ce tâmpenie!

   De asemenea, au avut timp să îi interogheze pe Smilla, Ali Hassan și Emma Lundberg. Max, care a vorbit cu anchetatoarea, spune că niciunul dintre tineri nu și-a schimbat declarația: Jennifer a plecat din casa familiei Andersson la ora 23.30 și după aceea nimeni nu a mai văuzt și nu a mai auzit nimic. Ali ar fi susținut că el și Jennifer nu formează un cuplu, că sărutul pe care Smilla îl văzuse a fost singurul. Dar Max nu pare să fie pe deplin mulțumit, a continuat să insiste ca poliția să îl preseze mai mult pe Ali.

   Polițiștii care au fost aici au cerut o fotografie recentă a lui Jennifer. În grabă, nu am găsit decât portretul de anul trecut, făcut la o ședință foto la școală și care rămăsese de atunci în portofelul meu.

   Timp de 1 an și jumătate am fost întâmpinată de același zâmbet. De fiecare dată când am deschis portofelul, a fost acolo: zâmbetul entuziast, plin de speranță pentru viitor.

   Acum, buzunarul mic de plastic este gol.

   Chanel îmi atinge piciorul cu Botul, schelălăie și se uită la mine cu ochii ei mari și negri. În același timpp, cineva sună la ușă.

   Jennifer?

   - Doamne, bâigui eu și mă ridic. Doamne, fă să fie Jennifer!

   Mă împiedic de geantă, aproape că dau cu capul în ușă, dar reușesc să mă opresc și să rămân în picioare.

   Tocmai când mă pregătesc să deschid, mă izbește gândul că de obicei poliția anunță decesele exact așa - fața în față, nu la telefon. Îngheț de dinăuntru, iar clanța îmi scapă din mână, ca și cum aș fi fost electrocutată.

   În hol de aude din nou soneria. Este evident că persoana aflată de cealaltă parte a ușii nu are de gând să renunțe. Mă gândesc să mă închid în baie și să-mi acopăr urechile până când în casă va fi din nou liniște. Dar apoi îmi amintesc că ar putea fi o veste bună.

   Respir adânc. Deschid ușa. Ușurarea de a nu da ochii cu un polițist este la fel de mare ca dezamăgirea de a nu o găsi pe fiica mea acolo.

   Nina.

   La naiba, chiar nu vreau să am de-a face cu Nina azi. Nina cea pretențioasă și plină de sine, a cărei fiică pretențioasă și plină de sine ține bineînțeles întotdeauna evidența exactă a cantității de alcool pe care o bea și nu se comportă niciodată iresponsabil.

   Era limpede că Nina credea că Jennifer era singura vinovată de toată situația. Dacă bei prea mult și apoi îți lași prietena să facă singură curățenie după o petrecere,te poți aștepta la probleme.

   Prietena mea mi se aruncă în brațe. Mă îmbrățișează atât de strâns, încât aproape că mi se oprește respirația.

   - Of, Lollo. Am văzut ceva despre Jennifer pe internet.

   Îmi dă drumul, face un pas înapoi și se uită la mine.

   - Deci nu a venit acasă?

   Nu am timp să răspund, că Nina continuă:

   - E... E groaznic...

   Vocea i se frânge, pare că e gata să izbucnească în plâns.

   - Sigur că nu pot înțelege pe deplin prin ce treci acum, dar m-am gândit... M-am gândit că poate ai nevoie de ajutor cu ceva... sau de companie... sau...

   - Mulțumesc, e în regulă.

   Trebuie să pun capăt vorbăriei. E clar că Nina nu știe despre ce vorbește, că a venit aici doar pentru că a simțit că trebuie să vină. M-a contactat și tata. Toată dimineața mi-a trimis mesaje, spunând că vrea să vină aici. Dar aș prefera să fiu singură acum. Și îl am pe Max.

   Privirea Ninei se plimbă mai departe, prin hol.

   - El ce face? Adică...

   Își coboară vocea.

   - Cum rezistă?

   - A plecat la serviciu înainte să mă trezesc eu, așa că...

   Nina face ochii mari.

   - Lucrează? Astăzi?

   Îmi dau seama că nu sună foarte bine, dar și eu eram pregătită să merg la butic.

   - Cred că este un mod de a face timpul să treacă. Și de ce ar trebui să stăm aici și să ne uităm unul la celălalt? Jennifer nu va ajunge acasă mai repede dacă facem asta.

   - Nu, sigur că nu...

   Nina își potrivește eșarfa și își drege glasul.

   - Atunci, ești sigură că nu vrei să rămân puțin? întreabă ea. Oricum sunt liberă și nu aveam nimic planificat.

   Dau din cap, încercând să-mi întind buzele într-un zâmbet.

   - Îmi pare rău, dar chiar nu pot să socializez azi. Sunt epuizată.

   - Nu-ți face griji, Lollo. Ar fi trebuit să sun mai întâi, dar...

   Ochii Ninei sunt acum înlăcrimați.

   - Nu ați mai aflat nimic de la poliție?

   De ce am impresia că vrea doar să mă tragă de limbă, fără să fie cu adevărat preocupată?

   - Așa deci, continuă Nina. Au fost la noi acasă aseară târziu, dar nu au putut spune prea multe. Iar adineauri, când veneam cu mașina, am văzut un conducător cu un câine polițist mai jos, pe stradă.

   - Nu, nimic nou, răspund eu. Din păcate.

   Nu vreau să mă complac în îngrijorarea mea, cumva mi se pare un eșec să recunosc asta în fața Ninei. Mai ales în fața Ninei. În schimb, repet cuvintele ofițerului de poliție, care mi-a spus că în fiecare zi se raportează dispariții de adolescenți și că majoritatea cazurilor au un final fericit.

   - Da, despre asta se tot vorbește...

   Vocea Ninei este mai senină acum.

   - E ușor să uităm aspectul ăsta în situația de față. Sunt sigură că Jennifer are o explicație plauzibilă. Copiii nu înțeleg cât de tare ne îngrijorăm noi. Asta ține de maturitate, de capacitatea de a te pune în locul cuiva.

   Eu doar dau din cap și nu-mi vine în minte nimic de spus.

   - Bine atunci...

   Nina ezită o clipă înainte de a mă îmbrățișa din nou.

   - Ne auzim mai târziu, Lollo. Ai grijă de tine. Și promite-mi să mă anunți dacă ai nevoie de ceva.

   La jumătatea scărilor, se întoarce.

   - Sper din tot sufletul că Jennifer se va întoarce curând acasă. Ne gândim la voi tot timpul.

   Închid repede ușa și mă prăbușesc grămadă pe covorul din hol.

25

Fredrik

   Stă la masa din bucătărie, amestecând cu o linguriță într-una dintre cănile noastre mari de ceramică albastră. Părul îi cade pe umeri, strălucind în lumina palidă a soarelui.

   De fiecare dată când lingurița atinge interiorul cănii, se aude un clinchet.

   Clinc, clinc. Clinc, clinc.

   Un fior îmi străbate coloana vertebrală. De ce e Jennifer aici?

   În clipa următoare Smilla își ridică privirea, care se intersectează cu a mea.

   - Ești bolnav sau ce-ai pățit? Arăți ca o epavă...

   Expir.

   - Mă doare puțin capul.

   E o minciună. Capul mă doare îngrozitor, sunt la limita migrenei. Evident, am și halucinații.

   Smilla se întoarce la telefonul mobil, care se află în fața ei, pe masa din bucătărie. Eu mă întorc spre dulapuri și încerc să mă adun. Apoi, cât de dezinvolt pot, mă îndrept spre aparatul de cafea și îmi fac de lucru cu filtrul și măsurile de cafea.

   - Dar tu cum te simți?

   Mă întorc.

   - Ai dormit azi-noapte?

   Vocea mea sună din nou ciudat. Dar poate că doar sunetul din capul meu este diferit.

   Smilla oftează și își împinge telefonul deoparte.

   - Nu prea mult...

   Ochii îi strălucesc.

   - La naiba, tată, ăsta e cel mai rău lucru prin care am trecut vreodată.

   Pufnește.

   - Pe bune. Nu știu încotro să o apuc. Cum închid ochii, o văd în fața mea. Iar dacă intru pe internet, sunt bombardată cu poze și conversații tâmpite. Există deja o întreagă dicuție pe Flashback și...

   - Flashback?

   Pornesc aparatul de cafea, apoi mă așez la masă și iau o felie de pâine din coș.

   - Ce zice lumea acolo?

   Ca și cum nu aș fi căutat deja pe internet fiecare cuvânt care s-a scris despre dispariția lui Jennifer Wiksell.

   - Tot felul de lucruri. Că e o curvă, că este urâtă, iar unii speră că a fost violată, că...

   Lacrimile curg acum pe obrajii Smillei.

   - Cum naiba pot fi oamenii atât de răi? Nu știu nimic despre Jennifer. Nimic!

   - Nu mai citi chestii de genul ăsta, Smilla. După cum spui și tu, sunt doar niște discuții tâmpite.

   - Dar vreau să știu.

   Se uită la mine.

   - Mă gândesc că trebuie să fie cineva care să știe unde e și...

   Rup o bucată din prosopul de hârtie aflat în suportul de pe masă. Mâna îmi tremură atât de tare, încât tot brațul mi se smucește. De îndată ce Smilla ia bucata de hârtie, îmi trag mâna înapoi și mă așez pe ea.

   - Lasă internetul azi și uită-te la un film bun. Sună o prietenă. Fă orice altceva. Sunt sigur că Jennifer își va reveni. Probabil că a făcut ceva și se teme acum să nu fie certată.

   Smilla își șterge ochii și zâmbește slab printre lacrimi.

   - Da, la naiba, cât o s-o cert mai târziu!

   Se aude un zăngănit la ușa din față. Nina își agață haina, ajunge la treapta din hol din doi pași și intră în bucătărie.

   Smilla se uită la ea.

   - Unde ai fost?

   - La Lollo, spune Ninna, trecând pe lângă masa din bucătărie.

   - Și?

   O licărire de spreranță în ochii roșii-cenușii ai Smillei.

   - Din păcate, nimic.

   Nina ia o cană din dulap, își toarnă niște cafea și se sprijină de chiuvetă.

   - N-au nicio veste de la Jennifer.

   - Dar de ce te-ai dus acolo?

   Privirea mea sare înainte și înapoi, de la Smilla la Nina. Fiecare clipire este însoțită de o străfulgerare de durere, care mă face să vreau să închid ochii.

   Nina se îndreaptă spre masa din bucătărie și își toarnă un strop de lapte în cafea înainte de a se întoarce la locul ei de lângă chiuvetă.

   - Am trecut pe la ea doar ca să văd dacă are nevoie de ajutor. Sau de companie. Dar nu părea prea interesată de asta...

   - Dar cu ce ai putea tu să o ajuți pe Lollo?

   Smilla pare sceptică.

   - Jennifer este dispărută.

   Nna ridică din umeri.

   - Nu știu.

   Soarbe din cafea.

   - M-am gândit doar că... Lollo ar putea avea nevoie de sprijin. De cineva care să-i țină companie, să-i facă o cafea, să-i pregătească ceva de mâncare. Trebuie să fie foarte greu, îmi amintesc cât de greu le-a fost bunicilor când...

   Smilla se ridică repede de pe scaun.

   - Vorbești ca și cum Jennifer ar fi murit.

   Iese în fugă din bucătărie, lăsând cana albastră pe masă.

   - Așa e.

   Nina o urmărește pe Smilla cu privirea, apoi se întoarce spre mine și dă din brațe.

   - Deci iar am dat-o în bară.

   - Poate că n-a fost o idee prea bună să aduci vorba despre Simon, spun eu.

   Nina se uită fix la mine.

   - O să începi și tu să te plângă acum? Voiam doar să explic...

   Oftează.

   - Se pare că e mai bine să nu spun nimic.

   - Smilla este îngrijorată, spun eu, și în același timp observ că felia de pâine zace neatinsă în fața mea, pe masă.

   - Cu toții suntem.

   Nina se așază pe un scaun.

   - Dar nu înțeleg...

   Propoziția rămâne neterminată. Îmi eliberez mâna dreaptă. Deși e pe jumătate amorțită, reușesc să tai câteva felii de cașcaval, care ajung în cele din urmă pe pâine.

   Nina se uită la sendvișul meu și apoi la mine.

   - Nu vrei unt?

   Se încruntă.

   - Nu ești la regim, nu-i așa?

   - Bineînțeles că nu sunt.

   Stăm în tăcere. Mestec, dar nu simt gustul.

   - Dar nu înțeleg de ce nu reușesc să localizeze telefonul mobil al lui Jennifer, spune Nina după un timp.

   Pâinea mi se umflă în gură și trebuie să o fac să alunece pe gât cu o gură de cafea înainte de a putea întreba.

   - Lollo a spus că nu au putut localiza telefonul?

   - Nu, dar dacă ar fi putut...

   Nina își lasă cana pe masă.

   - Dacă ar fi putut localiza telefonul, ar fi trebuit să o găsească pe Jennifer în locul respectiv.

   - Probabil că telefonul este descărcat sau închis, spun eu. În cazul ăsta nu cred că poate fi urmărit. Trebuie să emită semnale pentru a fi detectat.

   Mă străduiesc să pară că nu m-am gândit niciodată la asta. Dar știu că un telefon mobil nu poate fi localizat fără semnal.

   - Bineînțeles, dă Nina din cap. Dar poliția ar trebui să poată verifica unde se afla telefonul înainte de a muri.

   Îmi dreg vocea.

   - Da, asta pot face.

   Și atunci ar decoperi că Jennifer a fost în Klagshamn după miezul nopții. De asemenea, vor afla în cele din urmă că unul dintre ultimele ei apeluri a fost către mine. Dar asta nu dezvăluie nimic despre ceea ce s-a întâmplat, ci doar confirmă ce le-a spus Smilla polițiștilor, și anume că Jennifer avea de gând să ia autobuzul spre casă.

   Iar dacă m-ar întreba cineva, pot explica într-un mod credibil apelul către telefonul meu.

   - Și sigur că Jennifer are un backup al telefonul pe vreun server, continuă Nina gânditoare. Cum ar fi iCloud. Poliția ar trebui să poată intra acolo și să-i citească mesajele sau mai știu eu ce...

   Nina se entuziasmează, vorbește mai repede.

   - Și dacă Jennifer are un Mac și un iPhone, ele sunt sincronizate. Câteodată îmi văd SMS-urile pe calculator. Nu mă întreba cum funcționează, dar așa e. În cazul ăsta, Lollo s-ar putea uita în computerul lui Jennifer. Trebuie să fie încă acasă. Poate ar trebui să o sun pe Lollo. Dacă nu s-a gândit la asta.

   Soția mea nu este proastă. Eu nu dețin niciun gadget Apple, iar informațiile oferite de Nina mă deranjează. Un computer din camera lui Jennifer care ar fi putut prelua ultimele ei mesaje...

   Nu ne-am trimis niciun mesaj unul altuia. Ea m-a sunat. Dar cine știe ce făcea Jennifer în autobuzul spre Klagshamn. E posibil să le fi trimis mesaje altora și să le fi spus cu cine urma să se întâlnească. Ar fi putut trâmbița cam orice, pe orice forum.

   - Probabil că Lollo s-a gândit deja la asta.

   - Crezi că...

   Nina se uită la mine, o umbră de îngrijorare întunecându-i ochii căprui-deschis.

   - Crezi că Jennifer a plecat de acasă? Așa, de bunăvoie?

   Ridic din umeri.

   - Nu este plecată de mult timp. Adolescenții dispar tot timpul. Și majoritatea se întorc.

   - Și Lollo a spus ceva de genul ăsta.

   Capul meu e pe cale să explodeze. Mă ridic de pe scaun.

   - N-ai terminat de mâncat.

   Nina îmi aruncă o privire întrebătoare.

   - Nu te simți bine, Fredrik? Ești stresat de...

   - Dumnezeule, mai slăbește-mă.

   Vocea îmi e dură și încerc să găsesc calea înapoi către un ton mai senin.

   - Trebuie doar să verific ceva, mă întorc imediat.

2013, Mauritius, iarna

Lollo

    - Pot să mănânc înghețată?

   La naiba, e incredibil. Îmi ridic ochii din ziar și mă uit la Jennifer prin ochelarii de soare cu tentă maro.

   - Ai mâncat o înghețată după prânz. O înghețată pe zi e suficientă.

   - O înghețată pe zi?

   Jennifer își zvârle picioarele peste marginea șezlongului și se uită la mine indignată.

   - Suntem în vacanță! Și voi ați băut cel puțin 3 pahare azi. Ar trebui să mănânc tot atâtea înghețate câte pahare beți și voi.

   - Nu e sănătos să mănânci mult zahăr.

   Mă întorc la reportajul de pe prima pagină.

   - Mănâncă în schimb o bucată de pepene roșu.

   - Ascult-o pe mama, Jennifer. O să ajungi durdulie dacă mănânci înghețată tot timpul.

   Jennifer își strânge buzele.

   - Dar nici băutura nu este sănătoasă, murmură ea.

   - Renunță, Jennifer.

   Mă uit din nou la ea.

   - Noi suntem adulți, iar tu ești copil. Știm ce este mai bine pentru noi și știm ce este mai bine pentru tine. Nu mai avem ce discuta pe subiectul ăsta.

   Jennifer se trântește demonstrativ pe spate în șezlong.

   - N-am nimic de făcut.

   Brațele îi sunt încrucișate și colțurile gurii îi atârnă. Mușc momeala. Nu cred că mai există vreun copil atât de nerecunoscător ca al nostru. Nu a făcut altceva decât să se plângă de când am ajuns.

   Au trecut doar patru zile. Cum vom supraviețui? Număr până la 10, îmi găsesc cea mai blândă voce posibilă și propun o baie în piscină.

   Jennifer se ridică în picioare și își pune mâinile pe șolduri.

   - Dar aici sunt doar bebeluși. Nu vreau să înot cu bebeluși!

   E adevărat că hotelul este plin cu familii cu copii și că majoritatea copiilor de aici sunt mai mici decât Jennifer, dar câteodată e nevoie să te distrezi și singur. Ca să nu mai spun că Max a fost în piscină cu ea.

   Pun ziarul în poală.

   - Stai jos, Jennifer..

   - O să stau în picioare cât am chef.

   - Stai jos, spun eu printre dinți. Te comporți ca un bebeluș, iar dacă nu vorbești mai încet, o să audă toată lumea ce spui.

   Jennifer ridică din umeri.

   - Nu contează.

   Mă întorc spre Max.

   - Spune și tu ceva. Spune-i ceva.

   Max își ridică privirea amețită de la cotațiile bursiere, iar eu îmi dau ochii peste cap.

   - Spune-i fiicei tale să înceteze odată. Nu mai pot.

   Scoate o bancnotă din portofel și o ridică în aer.

   - O să primești o înghețată. Dacă promiți să nu ne cicălești mai târziu.

   Jennifer ocolește șezlongul meu și smulge bancnota din mâna tatălui ei. Fără să scoată un cuvânt, își încalță șlapii și se îndreaptă spre barul și chioșcul care sunt în aceeași clădire cu acoperiț de paie.

   - Ce ne facem?

   El ridică din umeri.

   - Cum am rezistat în Thailanda? întreb eu.

   - Clubul Teddy Beam, răspunde Max, uitându-se la marea turcoaz din spatele piscinei tip infinity.

26

Nina

   Nu e frig, avem chiar câteva grade peste zero, dar vântul face ca aerul umed să pătrundă prin fiecare strat de îmbrăcăminte. Îmi trag căciula mai jos pe urechi și mă plimb printre grămezile de rahat de câine de pe aleea cu pietriș.

   Ianuarie nu e cea mai frumoasă lună a anului în Malmo, dar orașul este de două ori mai urât din cauza gunoaielor. Cum pot oamenii să privească împrejurimile ca peo groapă de gunoi publică?

   La începutul relației noastr, Fredrik spunea adesea că mă iubește pentru implicare mea puternică în comunitate.

   Vremurile alea s-au dus de mult. Implicarea mea socială a scăzut, iar acum rarele noastre dialoguri se referă aproape exclusiv la copii. Cu toate astea, chiar ieri Fredrik mi-a spus că încă mă iubește.

   Dar eu îl iubesc pe Fredrik? Da, cu siguranță. Mai ales când e cum era înainte de nu a mai vorbi cu mine.

   În momentul de față nu-l recunosc deloc, toanele lui mă scot din minți. Când suntem apropiați, ai zice că unul în pielea celuilalt, când suntem pe plute separate în largul mării, legănându-se fiecare în altă direcție.

   Și, în loc să îmi fie milă, îl tachinez pentru figura asta jalnică. E ca și cum, în decurs de 24 de ore, s-a pierdut complet în propria nenorocire.

   Și nici nu știu de când se simte Fredrik așa. Stresul prelungit nu e de joacă, am văzut multe exemple în acest sent. Trebuie să încerc să-mi reamintesc că starea de spirit a lui Fredrik nu are nimic de-a face cu mine.

   Ne-am întâlnit într-o încăpere dintr-un subsol din Lund.

   Fredrik era îmbrăcat ca un rocker glam, cu o perucă lungă neagră, pantaloni aurii strâmți și o cămașă strălucitoare cu flori, descheiată la piept. Eu trebuia să întruchipez un fel de hippie. Îmi găsisem ținuta la Myrorna și mă simțeam bine în blugii mei evazați și în tunica cu imprimeu.

   Malena a fost cea care m-a convins să renuț pentru o seară să învăț pentru examene.

   - Nu poți să tocești tot timpul, a spus ea. Creierul mai are nevoie de câte o pauză între turele de învățat. Ai încredere în mine. Doar o să fiu asistentă medicală în curând.

   Vicky, una dintre colegele Malenei, a dat o petrecere de ziua ei de naștere, cu 70 de invitați. Majoritattea se pregăteau să ajungă asistente medicale.

   Pentru a compensa numărul mare de fete, a invitat și un grup mare de studenți de la LTH, Universitatea de Tehnologie din Lund. Fredrik era unul dintre ei.

   Am nimerit unul lângă altul la cină și ne-am potrivit imediat. Era dezarmant să fim costumați, iar pe parcursul primelor ora ne-am intrat pe deplin în roluri, unul de star rock, iar celălalt de hippie, vorbind aiurea și povestind cu lux de amănunte trecutul personajelor noastre imaginare.

   Abia la sfârșitul petrecerii și-a dat jos peruca. Iar eu nu am fost dezamăgită.

   Fredrik Andersson nu era doar amuzant. Arăta bine, era în formă și părea să aibă o profunzime cu totul diferită de cea a băieților pe care îi mai întâlnisem. Fredrik era o persoană care gândea puțin mai departe de lungul nasului.

   În ziua în care ne-am căsătorit, am simțit că am câștigat premiul cel mare. Nu-mi venea să cred că fusesem atât de norocoasă. Dar în discursul ei, chiar înainte de a înfige cuțitul în tortul cu trei etaje, Malena ne-a reamintit că nu era vorba deloc de noroc.

   - Să nu uitați niciodată cui trebuie să-i mulțumiți, a spus ea, declanșând aplauze lungi.

   Sper din tot sufletul ca ultimele 6 luni să fie doar o paranteză plictisitoare în căsnicia noastră.

   Când ajung în dreptul școlii Videdals, simt un impuls și iau telefonul. Țin mănușa dreaptă între buze, apăs numărul corect și apoi pun mănușa în buzunar.
   Aud mai multe bipuri, unul după altul, și sunt pe punctul de a închide când o voce slabă se aude la celălalt capăt.

   - Tu ești, Malena? Te-am trezit?

   - Eu sunt.

   Își drege vocea.

   - Nu, nu m-ai trezit. Sunt doar un pic răgușită.

   O întreb dacă a auzit că Jennifer a dispărut. Da, auzise, și suntem de acord că e groaznic.

   Îi povestesc despre vizita pe care ne-a făcut-o ieri poliția, despre petrecerea fetelor și despre ceartă. Malena îmi pune o mie de întrebări, iar eu răspund cât de bine pot. E plăcut să pot rosti cuvinte pentru cineva care reacționează normal, fără furie sau apatie.

   - Da, e groaznic, mă întrerupe Malena în mijlocul unei propoziții. Tot amân să o sun pe Lollo, nu știu ce să-i spun. Ce aș putea să-i spun?

   Îi fac un rezumat al încercării mele eșuate de a ajuta.

   - Nu o lua personal, Nina. Lollo trebuie să fie teribil de îngrijorată. Când nu te simți bine nu ai chef de companie.

   - Știu.

   Aproape am ajuns pe strada Amiralsgatan și mă hotărăsc să traversez pe celălalt trotuar.

   - Dar când ești în cea mai proastă stare, rareori înțelegi de ce ai nevoie. Poate că s-ar simți mai bine dacă ar vorbi cu cineva.

   - O s-o sun, spune Malena. E ciudat să nu arăți că-ți pasă în vreun fel. Dar, sinceră să fiu, nu prea îmi vine, după ce s-a întâmplat cu Max.

   Oftează.

   - Doar ai auzit ce spunea despre musulmani, nu? Și că Suedia se duce dracului, sau cum naiba s-a exprimat.

   - Cum să nu aud?

   Trebuie să mă opresc în mijlocul drumului ca să nu mă calce o mașină.

   - Cât ați stat la petrecere?

   - Am plecat pe la două. Adde nu era la fel de furios ca mine, pare obișnuit să audă astfel de prostii. Dar mie mi-a fost rușine de mine însămi că l-am dus acolo. Și de faptul că unul dintre cei mai apropiați prieteni ai mei poate spune așa ceva.

   - Înțeleg.

   O apuc pe pasarela de la centrul de sănătate.

   - Fredrik voia să plecăm acasă imediat după cină, dar îmi părea rău pentru Lollo. M-am gândit că nu ar trebui să sărbătorească miezul nopții singură.

   - M-am simțit exact ca Fredrik.

   Malena tușește.

   - Și aș fi putut să plec imediat. Dar Adde m-a convins să rămân și să dau noroc. Apoi, timpul a zburat. Opiniile lui Max nu sunt o noutate. Dar până acum reușea să întrerupă robinetul la timp. Numai că aseară a explodat totul. S-a revărsat tot rahatul.

   - A fost un nesimțit, spun eu. Nu că asta ar fi o scuză, cu siguranță nu... Sinceră să fiu, eram și eu destul de beată. Dacă aș fi fost trează, aș fi fost mai furioasă. Ar fi trebuit să îl înfruntăm, nu doar să închidem ochii.

   - Dar...

   Malena oftează din nou.

   - În momentul ăsta, toate par mai puțin importante. Acum Jennifer e pe primul loc.

   Continui să merg înainte, auzind-o pe Malena cum bea și înghite de câteva ori. Cafea, cred. Malena a fost întotdeauna o mare băutoare de cafea.

   - Ce crezi că s-a întâmplat? întreabă ea.

   - Nu știu, habar n-am. Nu vreau să mă gândesc la ce este mai rău, dar în același timp...

   Ezit o clipă, nu știu cât de sinceră ar trebui să fiu.

   - În același timp, ce?

   Prietena mea pare să mă încurajeze.

   - Doar o știi pe Jennifer.

   - Mmm, știu ce vrei să spui.

   Malena oftează.

   - Jennifer nu e genul de persoană pe care să te poți baza. Ca s-o spun pe aia dreaptă, cred că poate fi un pic cam nesuferită.

   Umerii mei se prăbușesc.

   - Doamne, ce mă bucur că spui asta. Întotdeauna am crezut că sunt singura care gândește așa. M-am simțit prost că nu am putut să o îndrăgesc. Doar e fiica lui Lollo.

   Malena tușește, pare să țină mâna pe microfon, dar revine repede.

   - A naibii tuse.

   Își drege din nou vocea.

   - Știi, spun eu, fiindu-mi greu să mă stăpânesc acum. Mă gândeam uneori că trebuie să fie ceva în neregulă cu Jennifer. O boală, ceva. Dar nu vrem să-i criticăm pe copiii altora. E cel mai rău lucru pe care îl putem face.

   Trec pe lângă terenul de sport Husiegard. Doi băieței în haine mult prea subțiri se joacă cu mingea pe terenul cu pietriș de lângă parcare. Biserica din piatră, cu trepte, văruită în alb, mă privește de pe dealul ei.

   - E ca și cum ai înjura în biserică, adaug eu, amintindu-mi brusc de momentul în care Jennifer l-a obligat pe Anton să mănânce niște fructe de pădure despre care el știa că sunt otrăvitoare.

   Anton era tublurat și știu că, în vâltoarea evenimentelor, i-am spus lui Lollo că poate ar trebui să-și disciplineze copila. Nu cred că m-a iertat vreodată pentru asta.

   - E al naibii de greu, spun eu cu regret.

   Mâna dreaptă mi s-a înțepenit de frig și încerc să-mi pun mănușa, însă fără succes.

   - Avem viziuni foarte diferite inclusiv în ceea ce privește creșterea copiilor. Lollo e convinsă că Jennifer nu face niciodată greșeli. În opinia ei, este doar creativă, spontană sau uitucă...

   - Creativă?

   Malena chicotește.

   - Mai scutește-mă.

   - Lollo m-a ciclăit mereu...

   Trebuie să fac o pauză ca să-mi scot niște fire de păr din gură.

   - M-a bătut mereu la cap că o țin prea din scurt pe Smilla. Dar poate că nu o să mai zică la fel după toate astea.

   - Probabil că nu, murmură Malena, în timp ce se aude un clinchet de porțelan.

   - N-ar trebui să spunem „ți-am spus eu”.

   Râd.

   - Ei bine, am făcut-o oricum. Adică, nu-mi doresc să i se întâmple ceva rău lui Jennifer. Sigur că nu. Dar Lollo și Max nu sunt consecvenți în ceea ce privește educația ei. Acum țipă la Jennifer pentru niște tâmpenii, iar în clipa următoare o apără cu dinții, când, de fapt, ar trebui să o pună la punct.

   E minunat când opiniile ne sunt validate. Cu toate astea, simt un gust amar. Vorbim despre o persoană dispărută. Dacă nu este vorba de nepăsare sau de mândrie adolescentină? Dacă chiar i s-a întâmplat ceva?

   - Oricum, Jennifer o să apară, spune Malena. E descurcăreață, nu poate fi dusă de nas.

   Când încheiem conversația, se aprind luminile pe de Ellenborgs Road.

   Îmi pun telefonul la loc și găsesc un Mentos lipicios pe fundul buzunarului de la haină. După câteva secunde de ezitare, îl vâr în gură și apoi îmi pun mănușa.

   Trotuarul e pustiu. Lumea nu îndrăznește să iasă pe vântul ăsta, preferă să stea casă și să se ghemuiască în fața televizorului.

   N-am deloc chef să mă întorc acasă. Atât Smilla, cât și Fredrik se fâțâie ca două butoaie cu pulbere ambulante, gata să explodeze în orice moment. E imposibil să nu fii afectat.

   O să am o discuție serioasă cu Fredrik în seara asta. Trebuie să putem vorbi fără ca unul dintre noi să fugă în altă cameră. Noi nu suntem Leif și Pirjo. Nu încă.

   Sunt convinsă că, dacă Fredrik reușește să se liniștească și să spună clar ce anume îl stresează, vom găsi o soluție.

   Va trebui să încercăm să uităm pentru câteva ore de treaba asta cu Jennifer și să ne concentrăm asupra propriilor noastre probleme.

27

Lollo

   Mă uit la ceas. Patru fără un sfert. Asta înseamnă că mai sunt cel puțin două ore până când Max ajunge acasă. Încă două ore lungi de omorât timpul. Nu știu cum o să reușesc.

   Până acum, am făcut naveta între camere. M-am dus în bucătărie și am uitat ce trebuia să fac acolo, m-am așezat pe canapea, dar m-am ridicat la fel de repede. Am încercat să mănânc la prânz, dar mi se face rău când deschid frigiderul. Resturile de la Revelion zac încă neatinse în boluri mari, mirosind acru de la usturoiul vechi.

   Mă mănâncă tot corpul. Probabil și pentru că nu am dormit azi-noapte. De obicei, nopțile nedormite îmi provoacă furnicături în picioare, dar acum mă furnică peste tot. Mă furnică și mă mănâncă în așa hal încât îmi vine să-mi întorc pielea pe dos, să mă scarpin și să mă zgârii.

   Tot timpul văd chipul lui Jennifer în fața mea. E ca și cum mi s-ar fi gravat pe retină pentru a-mi aminti de absența ei.

   Trebuie să fac ceva. Nu mă pot plimba de colo-colo ca un spirit necurat. Dar ce să fac, când copilul meu a dispărut? Ce pot să fac?

   Poate că ar trebui să ies și să caut. Singura problemă este unde. Prietenii spun că Jennifer a plecat spre casă, dar Max s-a uitat deja pe-aici, prin împrejurimi. E ca și cum ar fi ieșit pe ușa familiei Andersson și ar fi fost înghițită de întuneric.

   Și dacă s-a întâmplat și altceva la petrecere? Ceva ce Smilla nu vreau să spună. Poate că acea ceartă s-a transformat într-o bătaie. Cineva - Smilla? - ar fi putut să o lovească pe Jennifer cu o sticlă în cap. Și dacă sticla a nimerit unde nu trebuia și Smilla i-a pus pe niște băieți să ascundă cadavrul?

   Trag aer în piept și mâna îmi zboară spre gură. Ce-o fi în neregulă cu mine? Cum pot să gândesc așa ceva? Smilla și Jennifer se cunosc de când s-au născut. Smilla nu i-ar putea face rău lui Jennifer. Niciodată.

   Trebuie să fie așa cum spune toată lumea, că Jennifer a plecat de la petrecere înainte de miezul nopții. Și asta înseamnă că ar putea fi oriunde. Să ies și să caut acum ar fi, în mod clar, ca și cum aș căuta un ac în faimosul car cu fân.

   Ce face poliția? Face ceva? Ei cred că Jennifer stă undeva de bunăvoie? Încă mai cred că nu vrea să vină acasă pentru că s-a certat cu Smilla?

   Pun mâna pe telefonul mobil, caut pe Google Poliția din Malmo și găsesc un număr care mă duce la o centrală telefonică. După câteva apăsări de taste, sunt în așteptare la telefon.

   Continui să mă plimb prin casă în timp ce ascult vocea monotonă care numără apelurile, unul câte unul, într-un ritm infinit de lent.

   - Poliția din Malmo.

   - Fiica mea. A dispărut. Trebuie să faceți ceva!

   - Scuzați-mă, dar...

   Persoana de la celălalt capăt al firului încearcă să mă întrerupă, dar nimic nu mă poate opri acum.

   - Trebuie să vorbiți cu toți șoferii de autobuz care au lucrat în noaptea de Anul Nou! strig eu. Trebuie să-i interogați. Pe toți! Nu puteți aștepta. Ați auzit? Ar putea să moară înainte ca voi să vă ridicați din scaunele voastre confortabile. Jennifer ar putea să moară!

   Plângând, mă las pe podeaua din bucătărie, epuizată că m-am descărcat.

   - Vă rog, vă rog, șoptesc. Trebuie să o găsiți.

   - Cum vă numiți? întreabă calm bărbatul de la centrală. Nu am reținut numele dumneavoastră.

   - Lollo, zic eu, dar mă corectez: Louise. Louise Wiksell.

   - Ați spus că fiica dumneavoastră a dispărut. Ați raportat dispariția?

   Închid ochii și încerc să mă controlez și să-mi stăpânesc vocea.

   - Da. Am raportat ieri. Aș vrea să vorbesc cu Lina Torres.

   - Lina Torrero.

   Se aude sunetul degetelor care bat pe o tastatură înainte ca bărbatul să revină.

   - Încerc să vă fac legătura.

   După 3 bipuri, o mesagerie vocală preia controlul.

   Interiorul 754 nu răspunde. Lăsați un mesaj după semnal sau rămâneți la telefon...

   Întrerup vocea feminină înregistrată și mă sprijin de ușa frigiderului. Inima îmi bate cu putere în piept. Închid ochii, dar îi deschid din nou, pentru că nu vreau să fiu în întuneric.

   Nu pot înceta să sper.

   Cu degete tremurânde, ajung la rubrica apeluri recente și apăs Max. Chiar și acolo sunt întâmpinată de o voce mecanică. Mă anunță că abonatul nu poate răspunde în acest moment.

   La naiba! Cum poate să nu răspundă într-o zi ca asta? Cum poate fi la serviciu?

   Arunc o privire la telefonul din mână și tresar. Cercul roșu din colțul din dreapta al pictogramei Facebook e semnul unei activități intense, numărul de notificări este la un nivel record. Și aș fi putut să-mi dau seama de asta. Azi-dimineață a apărut în ziar o fotografie cu Jennifer, iar acum a început nebunia.

   Îmi și imaginez pagina mea de Facebook plină de inimioare și emoticoane înlăcrimate.

   Dar nu vreau simpatia falsă a cunoscuților mei superficiali. Vreau să o găsesc pe Jennifer.

   În clipa următoare îmi vine în minte că aș putea posta eu o fotografie cu ea pe Facebook, o fotografie mai bună decât cea din ziar. Aș putea, de fapt, să apelez la clienți și la foști colegi de clasă, să le cer să fie vigilenți, să distribuie postarea.

  Doar că nu știu dacă suport să văd emoticoanele alea plângăcioase. Nu știu dacă suport să citesc ce scrie lumea. Nu vreau să fiu mama despre care toată lumea presupune că e o idioată pentru că nu-și poate ține propriul copil în frâu.

   Deși poate că sunt o idioată și o mamă ratată. Doar că vreau ca Jennifer să vină acasă. Asta e tot ce vreau. Iar cineva de pe Facebook poate deține informații importante. Trebuie să mă uit. Nu pot să mă ascund.

   Degetul meu arătător atinge pictograma albastru cu alb și am impresia că timpul stă în loc în timp ce preiau noile informații.

   Privirea mea rătăcește, se grăbește înainte. Ca și cum ceea ce e scris ar durea mai puțin dacă citesc repede.

   Fluxul este - exact așa cum bănuiam - inundat de postări noi de la prieteni, cunoștințe și cunoștințe ale cunoștințelor. Dar nu văd nicio acuză. Nimeni nu scrie că eu sunt de vină. Cei mai mulți par cu adevărat îngrijorați și toată această îngrijorare face ca irealul să fie și mai real, mă face să mă înmoi ca un jeleu.

   Plânsul reținut îmi pulsează în corp în timp ce navighez printre inimioare și îmbrățișări virtuale. Dar nicăieri nu găsesc vreun semn de viață din partea lui Jennifer. Și nimeni nu spune nimic despre locul în care se află.

   Un 7 alb strălucește în cercul roșu de la Mesaje. E tata, care încearcă să ia legătura cu mine. A sunat de 4 ori. Dar nu pot vorbi cu tata acum, nu pot să mă încarc și cu grijile lui, pe lângă ale mele.

   Mă întorc la Facebook. Cineva scrie despre Persoane Dispărute. Să-i contactăm?

   Îmi iau laptopul din hol, mă așez pe canapeaua din sufragerie și caut pe Google site-ul Persoane Dispărute. E prea mult text. Îl frunzăresc, sărind de la un paragraf la altul.

   Ca să ne poată ajuta, trebuie să existe un raport la poliției. Și există. Trec repede mai departe, dau click pe Raportează o dispariție și încep să completez toate detaliile. Dar, după un timp, îmi dau seama că poate ar trebui să mă consult mai întâi cu Max. Și poate ar trebui să vorbim și cu Poliția. Ca să fie și ei la curent.

   În schimb, încep să mă uit prin pozele de pe telefon. Dacă am de gând să postez ceva pe Facebook, trebuie să găsesc o poză recentă de-a lui Jennifer. Preferabil una în care nu încearcă să pară seducătoare.

   Va fi dificil. Jennifer nu a vrut să apară în poze în ultima vreme.

   În puținele momente în care am reușit să o surprind, își scoate bustul în evidență și își strânge buzele în acel mod special adoptat de aproape toate tinerele atunci când sunt fotografiate.

   Sinceră să fiu, am încercat și eu să fac uneori grimasa asta din buze. E frumos să ai buze pline. Dar, spre deosebire de tinere, eu arăt ridicol.

   După ce văr toate pozele, am două variante. Una este din ajunul Sânzienelor, în timpul prânzului, la Falsterbo. Jennifer nu era pregătită și pare puțin surprinsă. În același timp este naturală și privește direct în cameră. E bronzată, machiată cât trebuie și are o floare în păr.

   Frumoasa Jennifer. Seamănă atât de mult cu mama mea.
   Ani întregi, după moartea mamei, tata a păstrat pe noptieră o fotografie înrămată a primei sale soții. Un prim-plan, cu părul ei blond în vânt și cu ochii radiind de fericire.

   Uneori, când eram singură acasă, intram în dormitorul lui tata și mă așezam pe marginea patului. Puneam rama în poală și studiam fiecare milimetru din chipul tânăr al mamei, încercând să găsesc asemănări cu fața mea. Dar oricât aș fi sucit și învârtit acea poză, întotdeauna am semănat mai mult cu tata.

   Respir adânc de câteva ori, alungându-mi disperarea. Pieptul îmi ticăie, aproape să explodeze. Dar trebuie să mă țin tare. Dacă cedez, nu pot face nimic bun. Să cedez acum ar însemna să o dezamăgesc pe Jennifer.

   Lacrimile îmi umplu ochii și clipesc pentru a-mi recăpăta concentrarea. Cu o mână șterg lacrimile sărate care se scurg în jos pe obraji și studiez a doua variantă.

   Fotografia a fost făcută cândva în toamna anului trecut, probabil când mi-am sărbătorit ziua de naștere. Jennifer pare mai serioasă aici, ochii albaștri îi sunt întunecați, aproape negri. Este mai palidă. Dar la fel de frumoasă.

   Unde ești, Jennifer? Draga mea copilă, de ce nu vii acasă?

28

Fredrik

   Oare ar trebuie să-i spun totul Ninei? Poate m-aș simți mai bine după aceea. Să-ții ușurezi inima pare să fie ceea ce recomandă toți psihologii.

   Dar soția mea este o persoană decentă. O persoană corectă. Respectă legea. Nina este genul de om care se întoarce la magazin pentru că a descoperit un ardei neplătit pe bonul de la casă.

   Ușa de la intrare se trântește. Nina cotrobăie prin hol. Aud sunetul familiar al pașilor ei când înaintează în bucătărie, o aud cum își suflă nasul, cum aruncă hârtia în coșul de gunoi și cum închide ușa dulapului. Din nou pași. Se apropie de dormitor, iar eu mă așez bine pe scaunul de birou, ciulind urechile.

   După mai bine de 20 de ani petrecuți sub același acoperiș, pot să-m dau seama de starea de spirit a Ninei doar ascultând felul în care calcă pe podea. Astăzi, călcătura ei îmi spune că e hotărâtă. Nu furioasă, ci hotărâtă.

   - Ce faci?

   Stă în ușă. Cu părul ciufulit de căciulă și cu obrajii îmbujorați.

   - Nimic deosebit. Doar mă uitam la niște chestii online.

   Intră în cameră, își pune mâinile pe umerii mei și îi masează ușor.

   - Te uiți la computere?

   Se apleacă să studieze mai atent ecranul. Respirația ei dezvăluie urme de cafea și mentă.

   - Ah, da. Mă... gândec la un Mac.

   Oprește masajul, apucă spătarul scaunului și mă răsucește. Apoi îmi pune o mână pe frunte.

   - Cred că se petrece ceva foarte grav cu tine, Fredrik.

   Își ridciă mâna, în timp ce un zâmbet îi joacă într-un colț al gurii.

   - Ai febră?

   Ochii mei sunt la nivelul pieptului Ninei. Stă mult prea aproape, mi-e greu să respir, dar reușesc să bâigui ceva despre faptul că și unii câini bătrâni pot învăța să stea jos.

   Râde.

   - Las-o baltă, zic eu, închizând browserul. Nu am spus că voi cumpăra ceva. Doar mă uitam, așa.

   - Auzi...

   Nina se așază pe marginea patului dublu. Se uită la mine cu o privire încurajatoare.

   - Trebuie să vorbim.

   - Să vorbim?

   Mă învârt cu scaunul, dar apoi îl opresc și îl învârt înapoi. Stânga, dreapta. Stânga, dreapta.

   - Despre ce?

   - Despre noi, spune Nina. Sau poate mai ales despre tine. Poți să stai locului?

   Îmi las piciorul care învârtea scaunul să se odihnească.

   - Ce-o fi cu mine? întreb, vrând să-mi mușc limba.

   Nina oftează.

   - Mi-ai spus ieri că te simți rău pentru că ești stresat la serviciu.

   - E în regulă. Voi încerca să remediez situația când începe școala. O să vorbesc cu Inga-Lill.

   - Dar mie nu poți să-mi spui?

   Își încrucișează picioarele și se apleacă în față.

   - Ce să-ți spun?

   - Ce te stresează, normal.

   Nina dă din mâini.

   - E vorba despre hârțogărie? Sau despre elevi? Sau poate despre un proiect special? Încă ești în grupul ăla pentru combaterea bullyingului, nu? Nu poți renunța dacă e prea mult?

   De ce este soția mea atât de încăpățânată? Nu e nimic de spus. Cel puțin în legătură cu situația mea profesională. Totul e în regulă la serviciu. Nu grozav, dar în regulă.

   Mă ridic de pe scaun.

   - Serios, nu e nimic de discutat. Pur și simplu am prea multe de făcut. Dar va fi bine.

   - Iar pleci?

   Nina își ridică privirea spre mine de acolo de unde stă, de pe marginea patului.

   - Abia am început să vorbim.

   - Nu plec, stau aici.

   Se ridică în picioare și face un pas în direcția mea.

   - Se pare că ești pe picior de plecare.

   E rândul meu să oftez.

   - Stau aici, în fața ta.

   - Deci...

   Nina își pune mâinile în șolduri.

   - Este imposibil să am o conversație normală cu tine. Cum să putem rezolva problemele, dacă nici măcar nu poți vorbi despre ele?

   O iau în brațe. Nu pentru  că vreau să o îmbrățișez, ci pentru a o face să tacă, să nu mai tot analizeze.

   - Nina, tu nu trebuie să rezolvi nicio problemă. Eu o să rezolv situația.

   În acel moment, telefonul mobil al Nineni sună undeva în casă. Iese val-vârtej dn dormitor, dar abia am timp să respir înainte ca ea să ajungă din nou în pragul ușii.

   - Trebuie să facem curat.

   - Poftim?

   Nina se apropie de pat și apucă una dintre cuverturi.

   - M-ai auzit.

   Întinde mâna, îndoaie cuvertura și o bătătorește.

   - Claudia și Monique sunt pe drum spre noi.

   La naiba. Nu ele. Nu acum. De preferat niciodată.

   - Aici? De ce?

   Nina ridică un ziar de pe jos și îl pune pe raftul de sub noptieră.

   - Sunt pe drum dinspre Kastrup. Vor să treacă pe aici să ne salute.

   - Ai fi putut spune că nu suntem acasă... Sau orice altceva.

   Soția mea îmi aruncă o privirea tăioasă.

   - Claudia este sora mea.

   - Dar nu prea te dai în vânt după ea.

   - Cum să nu? Și nu vor sta mult. Ridică-te imediat, trebuie să mă ajuți.

   E deja la jumătatea drumului spre bucătărie.

   - Să facem niște vin fiert? Sau cafea? Ce părere ai?

29

Nina

   - Bună ziua, gazdelor!

   Sora mea strălucește precum cupola de lumini care se revarsă peste tufișul din spatele ei. Poartă un palton alb, strâns pe corp, iar părul lung și negru e parțial acoperit de o pălărie Gant. Marca e vizibilă în mod clar, deși e imprimată discret în cusătură.

   Alături de Claudia este Monique, cu un zâmbet până la urechi. Eșarfa în dungi îi atârnă cu o nonșalanță deliberată peste paltonul de lână închis la culoare.
   Mâna lui Pauline o ține strâns pe cea a lui Monique. Copila de 4 ani mă scrutează cu ochi mari și căprui.

   - Bonjour, Nina.

   Monique se apleacă și mă pupă lângă ureche. Trebuie să fac un efort să nu tresar.

   Săruturile continentale pe obraz nu sunt stilul meu. Niciodată n-am reușit să înțeleg de câte ori trebuie să ne pupăm și să schimbăm partea înainte de a termina.

   Clauda mă îmbrățișează cu putere și bluza mi se lipește de spate. Sunt transpirată după ce am aspirat, abia am apucat să-mi schimb pantalonii de trening cu niște blugi înainte să sune la ușă.

   - Mă bucur că ați vrut să treceți pe-aici. Intrați.

   Mă las pe vine.

   - Bună, Pauline. Îți amintești de mine? Mătușa Nina.

   Fata își întoarce capul și își îngroapă fața în paltonul lui Monique.

   - Nu prea, râde Claudia. Avea doar 2 ani și jumătate când ne-am întâlnit ultima dată.

   Monique o împinge pe Pauline în fața ei și, în curând, toată lumea se află înăuntru, la căldură. Deodată bag de seamă cât de deteriorată este ușa noastră de la intrare. S-au desprins așchii întregi de lemn în partea de jos, iar pata maro nu se potrivește deloc cu vopseaua de pe perete, gri-deschis, pe care am aplicat-o în vacanța pe Paște.

   - Vă rog să scuzați deranjul, spun cu un gest larg, când din greșeală mă văd în oglindă.

   Părul îmi cade în toate direcțiile.

   - Trebuie să fie din cauza căciulii, este din material sintetic. Nu eram pregătiți de oaspeți azi.

   Claudia pare să caute un umeraș, dar nu spune nimic. În cele din urmă își agață paltonul într-un cui, lângă salopeta murdară a lui Vlgot. Nu mă pot abține să nu sper la o pată, la un pic de noroi maro de Skane pe țesătura de un alb imaculat.

   Părăsim holul. Pauline trebuie să meargă la toaletă și Monique o duce la baie. Mă îndrept spre bucătărie.

   Claudia mă urmează, oprindu-se în fața ușii frigiderului, pe care atârnă orare, cărți de benzi desenate și fotografii vechi, prinse cu tot felul de magneți ingenioși. Cineva ar trebui să facă ceva cu harababura asta.

   - Ce mai faceți voi?

   Claudia se îndreaptă spre masă, ridică ziarul și îl răsfoiește șovăitoare.

   - Grozav.

   Bag 12 prăjiturele cu șofran în cuptorul cu microunde.

   - Dar voi?

   Mă uit la sora mea.

   - Încă te simți bine la Bruxelles?

   - Grozav.

   Claudia lasă ziarul deoparte.

   - Suntem foarte ocupate la serviciu, bineînțeles.

   Zâmbește și se joacă cu diamantul din verighetă.

   - Dar tocmai ne-am angajat o bonă internă. O fată foarte bună. Din Spania. Ana studiază franceza la Bruxelles și suntem incredibil de mulțumite.

   Îmi mușc buza și număr până la 10.

   - Nu v-ați gândit niciodată să munciți mai puțin?

   - N-ar fi posibil, spune Claudia. Nimeni din departamentul meu nu lucrează cu jumătate de normă. Aceeași situație e și la Monique.

   Îl vede pe Fredrik și se luminează.

   - Cumnatul meu preferat!

   Claudia se aruncă în brațele soțului meu.

   - Nu ne-am văzut de atâta vreme!

   Fredrik pare un pic mai energic. Când se termină îmbrățișarea, se duce în sufragerie să le salute și pe celelalte două musafire.

   Cuptorul cu microunde sună. Deschid ușa, scot prăjiturelele cu șofran și le pun pe o tavă.

   Claudia se apropie de mine și își coboară vocea.

  - Dar el ce mai face? Acum pe bune.

   - Cine?

   - Fredrik. E palid ca un cadavru.

   Mă ridic în vârful picioarelor ca să ajung la șervețelele din dulap. Claudia ridică un braț și le dă jos fără efort. A moștenit picioarele lungi ale mamei. Eu a trebuit să mă mulțumesc cu construcția mult mai compactă a lui tata.

   - E doar puțin stresat la serviciu, spun eu.

   - Pot să plec de la masă?

   Anton se foiește de ceva vreme și știu că urăște situația asta. Să stea cu adulți pe care nu-i cunoaște. Să fie nevoit să răspundă  la întrebări despre școală și fotbal. Cu atât mai mult în engleză...

   Pentru că Fredrik nu reacționează, încuviințez din cap și Anton se ridică de la masă. Smilla fuge în urma lui.

   Vilgot iese de îndată ce înghite ultima turtă dulce, dar Pauline stă în continuare pe canapea între părinții ei. Se vede pe fața Claudiei că are impresia că noi avem copii needucați.

   - La ce oră veniți sâmbătă? întreabă ea.

   Sora mea a renunțat să mai încerce să vorbească cu Fredrik și acum își concentrează toată atenția asupra mea.

   - Nu știu. Poate către prânz. Sau am putea lua prânzul acasă mai întâi. Hai să vorbim cu mama, să vedem ce spune și ea.

   Nu-i invidiez pe mama și pe tata, care vor avea familia Claudiei pe cap timp de 5 zile. Mama pretinde că le face plăcere să le găzduiască, dar mă îndoiesc. Tata spune că, de obicei, mama este isterică cu câteva săptămâni înainte de sosirea Claudiei și a companiei.

   Monique se uită în sfârșit la ceasul de mână. Îi spune ceva surorii mele, care se ridică și începe să strângă ceștile.

   - Cred că e timpul să ne continuăm drumul, spune ea. Le-am spus că ajungem până la 6.

   - Deja? Ce păcat. Dar ne revedem curând.

   Claudia zâmbește.

   - Ce bine că vor avea copiii timp să se întâlnească așa cum trebuie. Vrem ca Pauline să-și cunoască verișorii.

   De parcă Anton și Smilla ar fi interesați să petreacă timp cu o fată cu mai mult de 10 ani mai mică și care mai vorbește și în franceză.

   - Fredrik, spun un pic mai tare decât intenționam. Strângi tu?

   Tresare de parcă tocmai l-am trezit din somn și se ridică imediat de pe canapea. Începe să pună farfurii și pahare la nimereală pe tavă. Ca să nu țip de nervi, iau cafetiera și mă grăbesc spre bucătărie.

   - Mulțumesc pentru cafea, surioară.

   Claudia pune câteva cești în chiuvetă și e pe cale să se întoarcă în sufragerie, când se oprește lângă masa din bucătărie.

   - Uf.

   Dă din cap spre ziarul deschis.

   - Ai văzut asta?

   - Ce?

   Pun borcanul cu turtă dulce în dulap și închid ușa.

   - Asta, arată soră-mea. Am văzut titlul înainte de a ne așeza. Despre fata care a dispărut.

   Claudia se apleacă peste masă. Îmi țin respirația și sper.

   - Wiksell?

   Se uită la mine cu ochii cât cepele.

   - Jennifer Wiksell! Dar nu este fiica lui Lollo?

   Expir.

   - Ba da.

   - Doamne, Nina! Dar de ce nu ați spus nimic? E groaznic! Ce credeți că s-ar fi putut întâmpla?

   Fredrik intră în bucătărie. Lasă tava pe blat și se întoarce.

   - Cu ce?

   Sora mea arată din nou spre ziar.

   - Cu ea.

   Se îndreaptă spre Claudia și se uită peste umărul ei.

   În clipa următoare, Fredrik se sprijină cu mâinile de spătarul scaunului. Stă încremenit în capul mesei, cu fața lipsită de culoare, și respiră sacadat.

   - Fredrik?

   Mă grăbesc spre el și îi pun o mână pe braț.

   - Ești bine?

   Fredrik nu răspunde. Stă acolo și închide ochii. Buzele îi sunt strâns lipte. Înghite de câteva ori în sec, după care dă brusc drumul scaunului și se precipită spre baie.

30

Lollo

   Mă uit pierdută în jur, ca și cum n-aș mai fi fost aici. Pereți albi, mobilă albă, așternuturi albe. Perne în alb și lila. Totul conform dorințelor lui Jennifer.

   Chiar și aseară mi s-a părut aiurea să cotrobăi pe-aici. Aveam senzația că în fiecare clipă o să vină înăuntru și o să ne întrebe ce naiba facem.

   Stomacul mi se strânge când văd cearșaful șifonat de pe jos și sutienul atârnând pe tăblia patului. Papucii de casă pufoși de lângă comodă mă fac să lăcrimez. De-asta am evitat azi camera lui Jennifer.

   Dar acum iată-mă aici. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât sunt mai convinsă: dacă există răspunsuri la întrebările noastre, ele trebuie să fie aici, în camera în care Jennifer își petrece cea mai mare parte din timp.

   Poliția pare să o ia cu ușurelul, dar eu nu. Secundele pulsează în corpul meu, amintindu-mi de timpul care continuă să treacă.

   Trebuie să se întâmple ceva.

   Mă îndrept spre birou, deschid sertarul de sus și cotrobăi prin dezordine. Creioanele zac împrăștiate, laolaltă cu gume de șters, agrafe de hârtie și elastice de cauciuc.

   Următoarul sertar conține câteva caiete și o mulțime de coli A4. Chestii pentru școală, se pare. Iau o foaie de hârtie pe care Jennifer a scris răspunsuri la întrebări despre Al Doilea Război Mondial.

   Istoria nu a fost una dintre materiile mele preferate la școală. De ce să te îngropi în trecut, când poți privi înainte.

   Pun hârtia înapoi în sertar și răsfoiesc celelalte notițe, dar nu găsesc nimic interesant.

   Temele la suedeză, matematică și engleză sunt intercalate cu informații de la consilierul de orientare, o invitație la o petrecere din partea consiliului elevilor și o broșură de la o companie care vinde chipiuri pentru absolvire. Deja? Le-au trimis din timp.

   Închid sertarul și mă ridic. Ce caut?

   Cred că ceea ce caut sunt indicii despre viața lui Jennifer. Dar unde ar putea fi? Și la ce fel de indicii mă gândesc?

   Atât Nina, cât și Malena țineau jurnale când eram în liceu. Mie mi se părea cam penibil. Pe de altă parte, m-aș fi dat și-o mână ca să aflu ce scriau.

   Nina avea întotdeauna grijă să pună jurnalul deoparte când intra cineva în cameră, făcea mare caz de toată treaba asta. Doar o singură dată a lăsat caietul deschis pe birou. Stătea acolo, parcă așteptând să fie citit. Îmi amintesc cum mi-a trecut prin minte că poate îl lăsase intenționat. Pentru că voia ca eu să-l văd.

   Paginile cu scris înghesuit îmi făceau inima să galopeze de emoție, dar, ca de obicei, Nina a fost cea care m-a salvat de la un delict. I-am auzit pașii în fața ușii și nu am avut timp decât să prin câteva cuvinte înainte de a mă arunca înapoi pe pat. Cu toate astea, vina m-a chinuit săptămâni întregi.

   Oare Jennifer are jurnal? E jenant, dar habar n-am.

   Nu am văzut-o niciodată scriind ceva care să semene cu un jurnal. Se holbează mereu la vreun ecran, indiferent de ora din zi sau din noapte. Ori se holbează la telefon, ori la calculator, ori la ambele în același timp. Poate că scrie pe laptop?

   Mi se strânge stomacul. Computerul! Cum naiba am uitat de computer? Probabil că lipsa somnului mă face mai grea de cap.

   Mă învârt și scanez camera. Laptopul lui Jennifer se află întotdeauna pe mijlocul biroului, dar acesta e acum gol și ordonat. Și-a luat calculatorul cu ea la petrecerea de Anul Nou? Asta ar putea indica o evadare planificată. Nu îți iei computerul la o petrecere dacă ai de gând să te întorci acasă a doua zi.

   O licărire de speranță are timp să se înfiripe înainte să zăresc ceva argintiu sub o revistă săptămânală de pe noptieră. Speranța se stinge.

   Iau computerul, mă așez pe pat, îl deschid și privesc cum ecranul prinde viață încet.

   Sub imaginea circulară care arată ca un chip galben cu un singur ochi se află o casetă gri, în care scrie Indrodu parola. Oftez adânc în fața propriei mele prostii. Bineînțeles că e nevoie de o parolă.

   Închid ochii, încerc să mă gândesc. Dacă aș fi în locul lui Jennifer, ce parolă aș alege?

   Chanel

   Nu merge.

   Jennifer

   Nu merge.

   Jenni

   Nu merge.

   123456

   Nu merge.

   Încerc toate variantele de nume, punând literă mică la început. Adaug un punct la sfârșit și apoi încerc să completez cu anul nașterii lui Jennifer. Dar computerul refuză să mă lase să intru.

   Apoi îmi vine brusc o idee și tastez alt nume.

   Jussi

   Merge.

31

Nina

   - Cel mai probabil nu este indigestie, ci stres. Așa cum ți-am mai spus, Fredrik are multe pe cap la serviciu de ceva vreme. Te rog, nu-i spune mamei.

   O țintuiesc cu privirea pe Claudia.

   - O să își facă griji degeaba. Și să nu-i spui nici de chestia asta cu Jennifer...

   - Dar sunt încă abonați la Sydsvenskan, mă întrerupe sora mea.

   Stă gata îmbrăcată în fața ușii, după ce a reușit să-și evacueze întreaga familie în câteva minute.

   - Așa e, spun eu, dar nu cred că mama a avut timp să citească ziarul azi. Bănuiesc că are alte lucruri de făcut acum, că vă așteaptă pe voi.

   - Bine.

   Claudia ridică din umeri.

   - Salută-l pe Fredrik și să se facă bine!

   Sora mea se uită la mine ca și cum noi am fi încercat în mod deliberat să îi provocăm indigestie în timpul uneia dintre rarele sale vizite în țara natală.

   - Ne vedem sâmbătă, spun eu, făcându-i cu mâna lui Monique, care se urcă deja în mașina albă închiriată.

   Claudia se întoarce pe călcâie, iar eu închid ușa, grăbindu-mă să mă întorc în dormitor.

   Fredrik e întins peste cuvertura de pat. Are ochii închiși, nu i se mișcă niciun mușchi.

   Pentru o clipă, îmi imaginez că e mort și deja rece. Dar când mă așez pe marginea patului, tresare, deschide ochii și îmi zâmbește palid. Îl iau de o mână, care îi tremură.

   - Fredrik, mâna ta...

   - Știu, mormăie el. Dar e în regulă, o să treacă.

   Îi mângâi dosul palmei și găsesc trei linii roșii, trei zgârieturi paralele. Par aproape infectate.

   - Ce e asta?

   - Nimic.

   Fredrik face o grimasă.

   - M-am zgâriat într-o creangă zilele trecute.

   - Ai lucrat în grădină?

   Îi întorc mâna.

   - Când?

   - Nu știu exact când a fost.

   Îmi aruncă o privire obosită.

   - Și nu am lucrat în grădină. M-am împiedicat în vreun băț în drum spre mașină sau ceva de genul ăsta.

   - Poate că atunci ți s-a rupt geaca?

   - S-a rupt?

   Fredrik îngheață și se uită la mine întrebător.

   - Unde?

   - Cusătura laterală, zic eu. S-a desfăcut și atârnă firele.

   - Păi, e... E ruptă de mult timp.

   Închide din nou ochii, iar eu oftez.

   - Fredrik, încep să fiu îngrijorată din cauza ta. Foarte îngrijorată. Dacă suferi cumva de o boală gravă? O boală care te seacă de energie. Poate că nu ești deloc stresat, poate că ai nevoie de îngrijiri medicale.

   Fredrik deschide ochii.

   - Poți să nu mă mai cicălești?

   Pare de-a dreptul iritat acum.

   - Nu am nimic grav. Doar m-am simțit puțin rău.

   Îi dau drumul la mână și mă ridic în picioare.

   - Nu te cicălesc. Și cum poți să te enervezi când eu sunt îngrijorată? Nu vezi că mă întreb ce se întâmplă?

   Lacrimile îmi ard în spatele pleoapelor.

   - Nu te recunosc.

   - Nu se întâmplă nimic, dar lasă-mă în pace, spune el încet.

   Plutele noastre se îndepărtează tot mai mult, mare face spume și se zbate în jurul nostru.

   Smilla răsfoiește ziarul. Poartă colanți, șosete groase și un hanorac mare cu glugă, care a fost inițial al lui Fredrik. Gluga este coborâtă și îi ascunde fața, dar, când intru în bucătărie, o trage înapoi și se uită în sus.

   - Au scris despre Jennifer.

   Dă din cap spre ziarul deschis pe masă.

   Încerc să-mi alung frustrarea, amintindu-mi că Fredrik nu se simte bine, că are o scuză pentru comportamntul lui.

   Cu un braț în jurul umerilor Smillei, mă aplec și arunc o privire peste textul scurt.

   Este aceeași notă care a fost postată online azi-dimineață. Fotografia trebuie să fie veche de câțiva ani, Jennifer pare mai tânără decât în realitate. În ultima frază a articolului, poliția face apel la ajutorul publicului.

   Smilla se întoarce și se lipește de pieptul meu fără să scoată un cuvânt. O îmbrățișez strâns și căldura corpului ei migrează spre al meu. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că fiica mea e cu mine în acest moment.

   - Te iubesc, Smilla, șoptesc, inspirând parfumul părului ei ciufulit.

   Șampon, balsam și spray, într-un amestec diafan.

   - Știu, zice ea. Și eu pe tine.

   O ușă se deschide la etaj și vocea lui Anton se face auzită pe scări.

   - Când mâncăm?

   - Curând, ridic eu vocea. Să nu începi alt joc.

   Ușa lui Anton se trântește la loc și Smilla se smucește din îmbrățișarea mea.

   - Ce mâncăm? întreabă ea.

   - Habar n-am, dar găsim noi ceva, îi răspund.

   Smilla zăbovește în bucătărie. Stă o clipă în fața imaginii lunii decembrie din calendar. Este o fotografie de familie de la Crăciunul de acum 2 ani, o excepție de la toate fotografiile cu Vilgot, care sunt acum standard în calendarele noastre foto.

   Ar trebui să petrecem mai des timpul împreună. Toată familia. Când a fost ultima dată când am făcut ceva împreună, toți cinci?

   Scotocesc prin memorie, dar nu-mi amintesc nicio activitate comună de când am fost în Gotland astă-vară și când - spre satisfacția unora - a trebuit să ne întoarcem devreme acasă. Cinele de acasă nu se pun la socoteală. Ajunul Crăciunului este obligatoriu.

   Poate că ar trebui să-i obligăm pe Smilla și pe Anton să meargă uneori în excursii, să profităm cât mai sunt minori. Pentru că, atunci când facem ceva împreună, de obicei ne simțim foarte bine.

   Trebuie doar să trecem peste primele ore, cu suspine adânci și țiuituri în urechi. Ba nu. De fapt, trebuie, în primul rând, să reușim să planificăm excursiile. Dar mergem la mama și la tata în weekend. Excursia asta se pune.

   Smilla pleacă de lângă calendar și se îndreaptă spre fereastră, întorcându-mi spatele.

   - Ce crezi că face poliția acum?

   Deschid robinetul și umplu o oală mare cu apă. În seara asta o să mâncăm paste cu sos de roșii.

   - Te întrebi dacă o caută pe Jennifer?

   Smilla fredonează ceva inaudibil, iar eu întorc capul, uitându-mă la silueta slabă care aproape că dispare în hanoracul mare.

   - Habar n-am, draga mea. Nu știu cât timp trebuie să lipsească o peroană pentru ca poliția să înceapă o căutare în toată regula.

   - Oricum, ieri nu păreau să se grăbească prea tare.

   - Bănuiesc că sunt în așteptare, spun, apoi pun sare în apă. Nu este neobișnuit ca tinerii să dispară fără să fie efectiv dispăruți. Uită să spună unde se duc, fug de acasă pentru că nu sunt de acord cu părinții...

   Smilla se întoarce și se uită la mine cu ochii licărind.

   - Dar Jennifer nu ar pleca nicăieri fără să spună cuiva.

   - Ești sigură de asta?

   Deschid frigiderul și mă uit în sertarul cu legume.

   - În ultima vreme nu prea v-ați mai văzut.

   În partea de jos a sertarului se află două cepe galbene și o căpățână de salată verde ofilită. Ridic una dintre cele, care îmi alunecă mediat din mână și se rostogolește pe podea. Smilla o prinde și o așază cu zgomot pe tocător.

   - O cunosc pe Jennifer de când m-am născut.

   - Știu. Dar oamenii se schimbă. Și s-ar putea să nu observăm asta dacă nu ne vedem atât de des.

   Gândurile mele se îndreaptă nestingherite spre Lollo și Malena, spre prietenia noastră și modul în care s-a schimbat ea de-a lungul anilor.

   - Și eu, care...

   Smilla oftează.

   - Am crezut că petrecerea de Anul Nou va schimba lucrurile în bine.

   Pun cuțitul pe tocător și mă apropii de ea.

   - Cum adică în bine? A fost rău?

   - Nu rău, dar...

   Smilla își freacă ochii.

   - Nu ne mai văzuserăm de vara trecută, și abia dacă ne-am scris pe Snap. Am crezut că are legătură cu școala, că nu avea timp. Dar acum... Totul s-a dus dracului.

   - Draga mea...

   Îmi pun brațele în jurul Smillei.

   - A fost un gest foarte frumos din partea ta. Nu ai ce face dacă a ieșit așa cum a ieșit.

   - Unde e tata?

   Scapă din strânsoarea mea și se uită în jur, fără să țină seama de drama care s-a petrecut în bucătărie cu doar o oră în urmă.

   - Tata se odihnește.

   - E bolnav?

   Tai ceapa cu grijă, întârziind să-i dau un răspuns. Smilla va fi în curând majoră. Aș putea să-i împărtășesc grijile mele, poate că ar înțelege. Dar Smilla nu trebuie să-și mai facă griji și pentru tatăl ei, pe lângă toate celelalte. Sunt și așa destule.

   - Nu, spun eu. A fost tare ocupat cu serviciul și trebuie să se refacă.

   Se uită la mine, dar nu spune nimic.

   - Se mai întâmplă uneori, continui eu. Ne pălește oboseala taman când suntem în concediu și lăsăm garda jos.

   - Bine, ridică Smilla din umeri. Dar vine să mănânce? Să-i pun și lui tacâmuri?

   Ochii mi se umplu de lacrimi. Sigur e de la ceapă.

32

Lollo

   Jussi a fost primul ursuleț de pluș al lui Jennifer. Sau este, încă există. Un ursuleț clasic de pluș maro, pe care tata și Agneta l-au adus cu ei când și-au vizitat nepoata la maternitate.

   Jussi a fost botezat când Jennifer a început să vorbească. A fost cu noi peste tot pe unde am locuit. Tot timpul a stat pe patul din ce în ce mai mare al lui Jennifer și s-a uitat la noi cu o față tristă.

   Dar când am redecorat iarna trecută, a fost evacuat.

   „Nu se potrivește”, a spus Jennifer, punându-l într-o cutie care a ajuns în pod. „E prea maro.”

   Fiica mea nu a fost niciodată genul nostalgic, așa că, de fapt, sunt foarte surprinsă că a ales Jussi ca parolă. Probabil că stea și o privea fix în timp ce ea își făcea setările la calculator la începutul primului an de liceu. Pe atunci, ursulețul încă făcea parte din decor.

   Mă uit la ecran și văd că browserul e deschis. Jennifer pare să se fi oprit în mijlocul unui videoclip de pe YouTube. Dar click pe săgeata din stânga pentru a vedea istoricul căutărilor. Apare un alt videoclip. Ambele se referă la aplicarea fondului de ten.

   Pentru un moment, mă întreb dacă nu cumva greșesc că mă uit în computerul lui Jennifer înainte să facă asta poliția. Dacă șterg indicii importante? Dar care ar fi aceste indicii? Și la ce ar putea duce? În plus, nimeni nu a întrebat de calculator.

   Mă mănâncă gâtul și mă scarpin până începe să mă doară.

   De ce naiba nu a cerut nimeni să se uite în computerul lui Jennifer? Nu este ăsta oare unul dintre primele lucruri pe care le face de obicei poliția atunci când o persoană e dată dispărută?

   Deschid e-mailul și parcurg rapid lista lungă de expeditori. Cei mai mulți dintre ei au legătură cu școala. Profesorii au trimis teme, Emma Lundberg a trimis prin e-mail ceva pentru un proiect de grup. Numele Samira îmi stârnește interesul și deschid mesajul. Cine este?

   Se pare că Samira, la fel ca Emma, e în clasa lui Jennifer și au avut împreună un proiect comun la engleză.

   De ce nu mi-o fi spus niciodată de lecțiile și proiectele astea de grup? Îmi ard obrajii pentru că știu răspunsul la această întrebare, ceea ce mă face să mă simt vinovată.

   Nu am fost interesați. Nu ne-a păsat. Mai mult pentru că nu a trebuit să ne pese niciodată.

.......................................