...........................................
5-7
Poate că asta face parte din simptomele bolii - o persoană care se prăbușește din cauza stresului să nu poată face nimic și să vadă toată viața în negru.
...........................................Poate că asta face parte din simptomele bolii - o persoană care se prăbușește din cauza stresului să nu poată face nimic și să vadă toată viața în negru.
Dar atunci de ce nu mă lasă să îl ajut? Se va simți mai bine dacă tot weekendul nu face altceva decât să stea întins în dormitor, cu privirea pierdută?
Leif a refuzat să ceară ajutorul cuiva după moartea lui Simon. Socrul meu spune că toți psihologii și terapeuții sunt niște impostori de stânga. A ținut-o pe a lui, că sinuciderea lui Simon este o problemă de familie, că nimeni altcineva nu avea de ce să se bage.
Dar Fredrik nu poate împărtăși opinia lui, nu-i așa? Din câte îmi amintesc, l-a încurajat pe tatăl său să meargă la terapie.
Pirjo a fost în schimb la psiholog de câțiva anii, dar terapia nu pare să fi dus nicăieri. Socrii mei au încetat să mai comunice. Și am sentimentul că se învinovățesc reciproc pentru ceea ce s-a întâmplat.
Bat la ușa lui Anton și o deschid fără să aștept să-mi răspundă. Camera este îmbâcsită, duhnește a repirație urât mirositoare, cu un damf de chipsuri cu mărar.
- Anton.
Îi dau un ghiont ușor fiului meu adormit.
- Ceasul este aproape 11 și jumătate. E timpul să te trezești.
Se deschide un ochi.
Fac dinadins zgomot când rulez jaluzelele și deschid fereastra pe jumătate. Cum poate cineva să doarmă în duhoarea asta?
Anton scâncește sub plapumă.
- Sus și la treabă, spun cu o voce regizată, promițând în același timp că, într-o jumătate de oră, vom avea clătite pe masa din bucătărie.
În camera alăturată, fiul meu de 6 ani stă pe pat cu iPad-ul în poală. Ochii îi sunt dilatați, corpul îi e aplecat. Mă așez pe marginea patului, îmi trec degetele prin buclele lui. Vilgot se holbează concentrat la ecran, abia dacă pare să observe că sunt acolo.
- Salut, spun eu, ridicându-mă puțin mai sus, ca să fiu mai aproape de el. Ce-ai zice să închizi chestia asta și să cobori cu mine să facem clătite?
- Trebuie să termin mai întâi cursa, spune el.
- Mai e mult?
- Vrei să taci? Mă concentrez.
- Îmi pare rău.
Fac tot posibilul să nu-mi pierd cumpătul.
- Dar apoi îl închizi, bine?
Mă ridic de pe pat, mă aplec și adun trei șosete desperecheate, care zac împrăștiate pe covorul cu motive urbane.
Trăim o perioadă ciudată. Orașul de pe covor este de mult timp un oraș fantomă. Nimeni nu conduce mașini mici pe drumurile gri, nimeni nu parchează în fața magazinului sau nu se grăbește să iasă cu mașina de poliție. Copiii nu se mai joacă cu jucării. Se joacă pe calculator.
Ca de obicei, mă simt cu conștiința încărcată. Trebuie să facem o treabă mai bună în ceea ce privește gestionarea timpului petrecut de copii în fața ecranelor. În cazul Smillei, este deja prea târziu. Și poate că nu vom mai putea face nimic nici în ceea ce-l privește pe Anton. Dar pe Vilgot încă îl putem salva.
În timp ce cobor scările, mă gândesc pentru a mia oară de când s-a născut Vilgot că de acum înainte lucrurile se vor schimba. De acum înainte ne vom juca, vom citi cărți, vom juca jocuri de societate, vom merge afară, în parc, vom suporta chiar și plictiseala copilului.
Când o aveam doar pe Smlla, eram niște părinți exemplari. Eu eram de curând educatoare calificată și eram pe deplin mulțumită de tot ceea ce tocmai învățasem despre pedagogie și dezvoltarea copilului. Fredrik era un tată entuziast, poznaș și gălăgios.
Sinuciderea lui Simon era, de asemenea, proaspătă în mintea noastră. Tocmai fusesem martori la ceea ce i se poate întâmpla cuiva care se închide în sine și nu mai are legături cu oamenii în carne și oase. Nu că toți IT-iștii tocilari fac depresie și devin antisociali, dar am vrut ca fiica noastră să se joace cu copii de vârsta ei și să stea în aer liber.
Când s-a născut Anton, eram evident mai obosiți decât înainte, dar ne-am păstrat moralul ridicat. Am ieșit în excursii, am mers la patinoar în Parcul Folket, am desenat și construit, am citit povești.
Apoi a sosit Vilgot și parcă toate principiile s-au spulberat. Noi eram doar doi și trebuia să facem totul, de la a oferi afecțiune, a ajuta la teme, a duce copiii la antrenamentele de fotbal și până la a găti. Copiii erau trei.
De fiecare dată când mă băteau la cap că vor să se joace pe calculator, iar eu cedam, credeam că e o excepție. Dar lucrurile au continuat așa. Calculatorul și iPad-ul au devenit al treilea părinte.
- Poți să vii puțin?
Smilla apare brusc în spatele meu, făcându-mi semn să o urmez în cameră. Cred că o să-mi arate ceva pe vreun ecran, ceva pentru care trebuie să plătesc. În schimb, închide ușa în urma noastră și stă înțepenită în mijlocul podelei. Mi-e greu să-i descifrez expresia.
- S-a întâmplat ceva?
- Se poate spune că da.
O mie de gânduri îmi trec prin minte. Despre droguri, despre Jennifer, despre alte lucruri care ar fi putut merge prost la petrecerea aia nefericită. A fost cineva violat? Smilla?
- Ai putea fi puțin mai explicită?
Încerc să-mi ascund groaza care îmi străbate corpul. Doar pentru că, în sfârșit, fiica mea are să-mi spună ceva, nu înseamnă că trebuie să-mi dea vreo veste dezastruoasă.
- Max l-a bătut aseară pe Ali, spune Smilla cu calm. A zis că o să-l omoare.
Încerc să pun cap la cap informațiile. Max. Ali. Să-l omoare.
- Ah, te referi la tipul care ar putea fi prietenul lui Jennifer? Colegul de clasă?
Încuviințează din cap.
- Și Max l-ar fi lovit?
- Da.
- Cine ți-a spus asta? De unde știi că nu sunt doar zvonuri?
Cu siguranță îmi pot imagina că Max vrea să-l snopească pe tipul ăla. Dar nu-mi vine să cred că a și făcut-o.
- Chiar Ali o spune.
Smilla arată spre telefonul mobil.
- A postat pe Snap. Unul dintre ochi îi e complet învinețit, arată îngrozitor, iar tatăl lui Ali a depus plângere la poliție. Max a mai spus și o mulțime de chestii rasiste.
Îmi aruncă o privire plină de subînțelesuri.
- Bineînțeles că nu e prima dată când vorbește așa.
Deci și Smilla a preluat aceste vibrații?
Da, bineînțeles că da. Smilla a crescut în estul orașului Malmo. Prietenii ei au rădăcini în toate colțurile lumii, iar ea este extrem de sensibilă la orice afirmație care ar putea fi interpretată cum că nu toți oamenii sunt egali.
- Pare o nebunie, spun, deși sunt ușurată când înțeleg că Smilla este bine. Totuși, e de preferat să fim sceptici până când vom afla mai multe. Poate că Max are o altă versiune pentru ceea ce s-a întâmplat.
- Eu am încredere în Ali.
Smilla se uită la mine cu seriozitate.
- Niciodată nu ar exagera și nu ar inventa așa ceva. E complet distrus, mamă. Max l-a acuzat că a răpit-o pe Jennifer. A spus că-l omoară pe Ali dacă nu-i spune unde e Jennifer. La naiba, Max e nebun la cap! Trebuie să încetăm să ne mai petrecem timpul liber cu ei.
Nu știu ce să cred. Zvonurile se răspândesc repede în zilele noastre, uneori prea repede.
- Smilla, zic eu. Așteaptă să vorbesc cu Lollo înainte să încingi atmosfera.
- Ce vrei să spui?
- Adică... Nu da mai departe.
- Glumești?
Smilla chicotește.
- Tot netul fierbe.
Ridic mâinile.
- Bine, am înțelees. Dar tot am de gând s-o sun pe Lollo. Întotdeauna trebuie să încerci să vezi ambele variante.
- Whatever.
Smilla își ridică telefonul mobil de pe birou.
- Apropo, cei de la Persoane Dispărute o caută azi pe Jennifer în Klagshamn. O să merg și eu.
„Nu!” este primul meu gând.
- Faci față? întreb în schimb.
- Da.
Ridică din umeri.
- Mă simt mai bine dacă pot ajuta cu ceva.
- Am înțeles. Doar că...
Aș vrea să spun: Dar dacă ai găsi-o tu pe Jennifer? Pentru că dacă o găsești în Klagshamn, nu va mai fi în viață.
Dar bineînțeles că nu pot spune asta.
- Dar dacă ce?
Smilla îmi aruncă o privire cercetătoare.
- Nu, nimic. E...
Transpir, încercând în zadar să găsesc cuvintele potrivite.
- Dar de ce caută în Klagshamn?
- Pentru că Jennifer a spus că se duce acasă, așa cred.
Ușa se deschide și Vilgot își bagă capul în cameră.
- Trebuia să faci clătite, spune el, mijind ochii.
Îl iau de mână.
- Fac. Hai, să mergem jos.
În timp ce ies, mă întorc spre Smilla.
- Fă cum vrei, draga mea. Dar, dacă mergi, să te îmbraci bine. E foarte frig. Vrei să vin cu tine? Sau să vină tata?
Smilla dă din cap că nu.
- Vin câțiva dintre prietenii lui Jennifer. O să merg cu ei.
Vilgot țopăie pe scări, vorbind despre gem de căpșuni și înghețată. Mă gândesc la Max și la ceea ce tocmai mi-a spus Smlla.
Nu poate fi adevărat. Nu trebuie să fie adevărat. Parcă și văd titlurile: Broker de succes reclamat la poliție pentru agresiune. Sau Brokerul din Malmo a atacat un copil. Și mai e și islamofobia.
În timp ce spargem ouăle, cântărim făina și facem aluatul, gândurile mele se îndreaptă spre patrulă și organizația Persoane Dispărute.
Personal, nu sunt simpatizanta lor. Nu mă îndoiesc că există oameni animați de o dorință reală de a ajuta și care doresc să facă ceva bun pentru societate. Dar sunt la fel de sigură că mulți oameni care participă la patrulă o fac pentru a trage cu ochiul, pentru a afla ultimele bârfe și pentru a se putea hrăni cu nenorocirea altora.
În același timp, înțeleg că, dacă ești ruda unei persoane dispărute, te agăți de orice pai, accepți orice ajutor pe care îl poți primi.
Dacă aș fi în locul lui Lollo, probabil că i-aș primi cu brațele deschise pe cei de la Persoane Dispărute.
43
Lollo
Mașina se deplasează cu viteză pe autostradă.
Peisajul se întinde în fața mea. O femeie bine înfofolită sfidează frigul pătrunzător și își plimbă câinele de-a lungul malului apei. Altfel, pista pentru pietoni e pustie. Accelerez și ma mult, dar sunt nevoită să frânez când se face roșu la semafor chiar înainte de Canalul Falsterbo.
Bat cu degetele în volan. Mă uit cu furie la semafoare, ca și cum asta le-ar face să-și schimbe mai repede culoarea. Când în sfârșit se face verde, apăs accelerația și mă îndrept spre pod, cu cauciucurile scârțâind.
De cealaltă parte a canalului, priveliștea mării este înlocuită de vile și copaci. Ramurile golașe se perindă pe la colțul ochiului meu ca un film gri, neclar.
Abia când ajung la Ljungen încep să mă gândesc cu îngrijorare la ceea ce mă va aștepta la casa noastră de vară. În adâncul sufletului, nu pot să cred că Max ar avea ceva de-a face cu dispariția lui Jennifer. Dar, dacă tot m-a lovit gândul ăsta, trebuie să văd cu ochii mei. Trebuie să fiu sută la sută sigură.
Pulsul mi se accelerează în timp ce mă îndrept spre sat. Aici e la 40 de kilometri la oră limita de viteză? Dacă da, nu-mi pasă. Simt că moartea îmi atârnă deasupra capului.
Iar eu trebuie să ajung înainte.
Simt o mare apăsare în piept când mașina intră pe aleea năpădită de iarbă din fața paradisului nostru de vară. De îndată ce motorul se oprește, deschid ușa și respir adânc.
Privirea mea caută casa. Arată dezolant fără ghivecele de flori și fără mobilierul lounge care se află întotdeauna pe terasa de lemn în lunile de vară. Crengile pinilor se mișcă sacadat în bătaia vântului.
Mașina mea este singura de aici. Asta ar trebui să însemne că Max nu e prin preamă. Umerii mi se lasă puțin în jos.
Jennifer, de pe de altă parte, ar putea foarte bine să se ascundă în casă. Ar fi putut veni cu autobuzul.
Mă simt dintr-odată ca în jocul ăla în care, dacă te apropii prea mult de locul în care se găsește ceea ce cauți, spui „fierbinte”. Am senzația că sunt pe drumul cel bun. Dacă Jennifer nu se simte bine și vrea să fie singură, atunci bineînțeles că aici a venit.
Întotdeauna i-a plăcut casa noastră din Falsterbo.
De ce n-oi fi venit aici mai devreme? M-am fâțâit prin casă într-un fel de hibernare, incapabilă să gândesc rațional. Dar acum, când în sfârșit creierul meu funcționează din nou, mi se pare evident: ea se află aici. A fost aici tot timpul.
Arunc o privire către fereastra panoramică și mi se pare că o văd pe canapea. Cu capul aplecat deasupra telefonului mobl, cu părul strălucitor căzându-i ca o perdea peste față.
Mă împiedic în iarbă, alerg pe scări și trag de clanță. Spre surprinderea mea, ușa este încuiată. Fac câțiiva pași spre stânga și mă uit prin fereastră, apăsându-mi nasul pe geam.
Pe canapea nu e nicio Jennifer. Canapeaua este goală. Dar aș putea jura că adineauri era acolo.
Înapoi la ușă. Bat tare.
- Jennifer?
Liniște.
- Jennifer.
Niciun sunet.
- Ești acolo?
Dezamăgirea îmi răvășește pieptul.
- Jennifer.
Vocea mea e mai slabă acum. Șoptită, imploratoare.
- Iubito, mami este aici. Te rog, deschide ușa și rezolvăm totul.
În cele din urmă, renunț și fug după colț, până la magazia de lemne. Bag cu grijă mâna prin jgheab și scot cheia de rezervă. Doar pentru că este încă la locul ei, nu înseamnă că Jennifer nu e aici. Este posibil să fi intrat cu cheia pe care o folosim în mod normal, cea care de obicei atârnă în dulapul cu chei de acasă.
De ce nu am verificat dacă mai e acolo? Sau am verificat?
Cu degete dibace, introduc cheia în yală și o întorc. Deschid ușa și mă opresc pe covorul bleumarin.
În interior, timpul pare să fi rămas în loc.
Alături de grămada de perne pentru mobilierul de exterior se află geanta de pânză în dungi. Șnurul de la unul dintre bikinii lui Jennifer atârnă pe margine. Parcă ar fi gata să meargă la plajă să înoate și ar fi pus geanta aici ca să-și umple sticla cu apă.
- Jennifer?
Alerg din cameră în cameră, dar nu găsesc nicăieri semne că locuința ar fi ocupată. Totul arată exact la fel ca atunci când ne-am mutat înapoi, ca să ne petrecem iarna în oraș, la începutul lunii octombrie.
După ce verific și ultima cameră, mă prăbușesc pe podeaua din hol, complet epuizată.
- Jennifer!
Lacrimile se revarsă în timp ce îi strig numele.
Nu știu cât timp stau acolo, dar în cele din urmă scot telefonul mobil din buzunarul pantalonilor și formez singurul număr la care are sens să sun în momentul ăsta.
- Lollo! Ce s-a întâmplat? Am încercat să te sun. A venit Jennifer acasă?
- Tată! Trebuie să vii, spun eu printre hohote.
44
Fredrik
Am făcut duș și m-am îmbrăcat. Blugi și un pulover.
E de așteptat ca majoritatea oamenilor să facă duș și să se îmbrace în fiecare zi. Un gest normal. Eu mă port normal.
- Vrei o cafea?
Nina ia în mână cafetiera când intru în bucătărie.
- Sigur.
Scotocesc prin cutii și pungi. Și asta e normal. Să cauți un fursec pe care să-l măănânci lângă cafea este un lucru pe care oamenii normali îl fac din când în când.
Un pachet gol de Ballerina dezvăluie că în dulap au existat cândva fursecuri. Cutia de Aladdinasken e și ea aproape goală, dar cel puțin copiii au lăsat 3 praline pentru părinții lor. Pe cele „dezgustătoare”, cu aromă de alcool, care sunt preferatele Ninei.
Mă așez la masa din bucătărie și mă uit la fereastră, observând că la vecinul de vizavi probabil că are loc o petrecere. Sau cel puțin un fel de sărbătoare. Trei mașini necunoscute sunt parcate pe stradă, în fața casei lor.
- Azi e ziua de naștere a lui Lykke, spune Nina, aruncând o privire spre casa de alături. Poate ar trebui să mergem cu o floare.
- Împlinește o vârstă rotundă?
- Șaizeci.
Nina se întoarce la aparatul de cafea în timp ce fluieră refrenul piesei When I`m sixty-four a celor de la Beatles. Sună îngrozitor.
Probabil că astea sunt lucrurile care o să-mi lipsească cel mai mult atunci când voi fi la închisoare. Nina care îmi face cafea, care fredonează fals, și copiii care golesc casa de fursecuri.
Soția mea pune două căni pe masă. Scoate o cutie de lapte din frigider și apoi se așază pe scaunul din fața mea. O pralină neagră îi dispare în gură, iar eu îmi torn un strop de lapte în cafea.
- Ai mâncat micul-dejun? întreabă ea.
Dau din cap că da.
- Brunch. Două ouă, câteva sendvișuri.
Un adevăr cosmetizat. Sau, mai degrabă, o minciună - abia am reușit să mănânc o jumătate de felie de pâine prăjită și m-am oprit.
- Oricum, nu pare să fie ceva de la stomac, spune Nina. Altfel n-ai fi avut poftă de mâncare.
- Ce fac copiii? întreb eu, schimbând subiectul.
- Anton și Vilgot sunt sus. Probabil că Anton se joacă pe calculator.
Nina își dă ochii peste cap.
- Am avut un plan ca să limitez timpul petrecut de copii în fața ecranelor, iar Viilgot a fost de acord, cu reticență, să lase iPad-ul deoparte. În schimb, Anton a luat-o razna când i-am spus că nu mai poate juca niciun joc după prânz. Iar eu nu am nervi pentru bătălia asta. Nu azi. Nu acum, când totul e atât de... greu.
- Greu?
Nina își agită brațele.
- Da, toată povestea asta cu Jennifer... Nu pot să o las deoparte, gândurile continuă să mă macine. Și mai ești și tu...
Zâmbește ironic.
- Nu te simți bine și nu-mi vine să mă cert cu Anton acum. Nu când sunt singură. Ar fi bine dacă am fi amândoi.
Stomacul mă înțeapă când îmi dau seama că Nina va fi probabil singură la toate certurile din viitor.
Se uită la mine.
- Ce părere ai?
- Despre ce?
- Despre jocurile pe calculator.
Nina oftează.
- Nu mă asculți?
- Ba da, te ascult. Doar că mi-a trecut ceva prin minte.
Se apleacă asupra cutiei de ciocolată.
- Mmm. Cum să nu-ți placă gustul de rom cu stafide? E atât de bun!
Cu siguranță îmi va fi dor să o văd pe soția mea mâncând ciocolată. Cel mai probabil îmi va lipsi tot ce ține de viața mea normală, de zi cu zi. Să stau seara întins cu Vilgot, ascultându-i respirația șuierătoare, să-l duc pe Anton la antrenamentul de fotbal în ultimul moment. Îmi imaginez că-mi vor lipsi până și comentariile acide ale Smillei.
- Smilla e acasă?
Nina dă din cap că nu.
- Nu, tocmai a luat autobuzul spre Klagshamn.
Înlemnesc.
- Klagshamn?
- Da, cei de la Persoane Dispărute organizează o patrulă după-amiază. Smilla a spus că vrea să ajute. Sinceră să fiu, nu știu dacă e cea mai bună idee. Adică, dacă Smilla ar găsit-o pe Jennifer sau ceva de genul ăsta? Ea nu va...
Nu vreau să mai aud nici. Un râgâit acru îmi umple gura, un amestec de cafea și acid gastric. Înghit o dată. Și încă o dată.
- Fredrik?
Nina pare îngrijorată.
- Te simți bine?
Toată bucătăria se învârte.
- Te-ai albit la față.
Vocea Ninei sună stins, distant.
- Eu...
Respiră, Fredirk. Respidă adânc.
- Trebuie să fie din cauza cafelei. Sau cine știe? Poate că nu-mi face bine cafeaua acum, stomacul e...
Mă ridic rapid de pe scaun și mă grăbesc spre baie, ajung exact la timp ca să ridic capacul de la toaletă înainte ca organismul meu să dea afară puținul care se afla în stomac.
Niște cafea. Niște bilă.
- Fredrik!
Nina stă în fața băii și întrebă cu o voce stridentă:
- Ai nevoie de ajutor? Să intru?
- Nu.
Mă întind, îmi odihnesc obrazul pe preșul prăfuit din baie.
- Sunt bine acum.
45
Lollo
- Alo?
Tata se oprește, pare șocat să mă vadă pe jos în hol.
- Draga mea.
Se grăbește, se ghemuiește și îmi pune o mână pe umăr.
- Ce s-a întâmplat? A... S-a... S-a întors Jennifer acasă?
Dau din cap că nu.
- Dar ce cauți aici?
- Eu...
Plânsul îmi umple pieptul, blocându-mi cuvintele în gât.
- Nu știu.
Lacrmile încețoșează covoarele, pereții, mobilierul. Totul curge laolaltă.
- Hai sus!
Tata se ridică cu oarecare dificultate, apoi îmi întinde mâinile. Mâinile mari și calde care m-au purtat în brațe și m-au mângâiat. Numărul ridurilor a crescut, la fel și cel al petelor cauzate de vârstă. Dar căldura e aceeași.
Mă ridic în picioare și o descopăr pe Agneta chiar în fața ușii. Se repede și mă îmbrățișează cu putere.
- E de-a dreptul îngrozitor.
Mama mea vitregă face un pas înapoi și îmi întâlnește privirea.
- Hai pe canapea, Lollo. Să vedem dacă găsim puțină cafea pe undeva.
Tata rămâne în picioare, mutându-și greutatea de pe un picior pe celălalt.
- Lennart, spune soția lui cu o voce tăioasă. Rezolvi tu cu cafeaua?
El încuviințează din cap, iar Agneta îi dă un ghiont ușor în direcția bucătăriei.
- Întotdeauna a ținut foarte mult la Jennifer, șoptește ea când tata nu ne mai aude. Tare greu suportă situația asta.
Mă uit la ea printre lacrimi.
- Nu vorbi așa. Jennifer nu e moartă.
- Nu, nu.
Agneta îmi strânge brațul și mai tare și mă conduce spre canapea.
- Vreau doar să spun că este îngrijorat de ceea ce s-ar fi putut întâmpla.
Apoi adaugă:
- Așa cum suntem cu toții.
O clipă mai târziu, când Agneta merge după tata, care trebăluiește în bucătărie, mă afund și mai adânc în pernele decorative în stil New England.
Degetele mele sapă între pernele canapelei. Zgârii cu unghiile de-a lungul pânzei aspre, apăsând atât de tare, încât mă doar. Dintr-odată, simt ceva ce nu e stofă. O bucată de hârtie?
Folosesc două degete pe post de pensetă și scot o bucată de hârtie mototolită. E o chitanță de la Burger King din Mobilia. Și, nu știu de ce, citesc data.
02-JAN-2019 01:25:43
Înghit cu putere. Cine a stat aici și a mâncat doi hamburgeri ieri noapte? Max? Max și Jennifer? Altcineva?
Max a susținut că o căuta pe Jennifer în acel moment. Dar cine altcineva să fi fost aici? Poate că n-o fi cheia chiar bine ascunsă, dar...
- Uite. O cafea o să-ți facă bine.
Agneta pune o tavă pe masă. Îmi întinde o cană, iar eu o iau, ascultătoare, în timp ce cu cealaltă mână bag chitanța în buzunarul din față al pantalonilor de trening.
Stăm o vreme în tăcere, sorbindu-ne cafeaua. Parcă ne-am aduna cu toții forțele ca să putem continua. Tata se uită cu o privire tristă prin fereastra panoramică.
- Vrei să ne povestești? întreabă în cele din urmă Agnes. Știm foarte puțin. Doar ce a apărut în ziar.
Las cana pe masă și respir adânc. Apoi le spun despre petrecerea fetelor, despre ceartă, despre ce a spus poliția și despre patrula de azi. Nu le spun nimic despre ceea ce am găsit în calculatorul lui Jennifer. Poate că m-ar învinovăți pe mine pentru că Jennifer a ajuns acolo.
Închei povestindu-le despre visul în care am văzut-o pe Jennifer stând aici, pe canapeaua asta. Și că visul s-a dus cu gândul mai departe, cum că Max ar ține ceva secret.
Chitanța îmi arde în buzunar.
- Îmi ieșisem din minți. Sau eram... ca sub o vrajă. Da, exact așa a fost. Parcă altcineva mă controla. Parcă cineva îmi spunea să vin aici. Și când n-am găsit-o pe Jennifer... Ei bine, atunci s-a rupt vraja.
Încerc să le citesc fețele ca să ghicesc dacă mă vor duce la psihiatrie sau nu.
- Poate că sună ciudar, dar... Asta a fost.
Tata își drege glasul, dar nu spune nimic. Agneta se apleacă în față și își pune mâna peste a mea.
- Am fost atât de îngriijorați. Lennart a încercat să te sune. Și a trimis mesaje, dar...
- Știu, o întrerupt. Le-am văzut, dar... N-am avut energia necesară.
- Înțelegem, Lollo. Înțelegem.
Agneta îmi dă drumul la mână.
- Și Slavă Domnului că nu ești singură. Îl ai pe Max. Dacă nu l-ai fi avut pe el, am fi bătut deja de mult la ușă.
Tata își ridică privirea din cana de cafea.
- Unde e azi? Max.
- Ăăă... Lucrează.
- Lucrează?
Tata pare surprins.
- Acum, când...
- A trebuit să rezolve niște nimicuri, spun repede. Probabil că este acasă acum.
- Atunci, e bine, zâmbește Agneta. Vrei să te ducem acasă? Nu cred că ar trebui să conduci azi. Vino cu mine în mașină și Lennart o să conducă Mini Cooperul.
Se întoarce spre tata.
- Nu? Așa-i că poți?
- Sigur. Sigur că pot.
Agneta a fost întotdeauna atentă cu tatăl meu.
- Iar tu ai putea face niște cumpărături în drum spre casă, continuă ea. Apoi gătesc eu cina pentru toată lumea.
Agneta se uită la mine.
- Trebuie să mâncați ceva. Și chiar nu cred că e bine să te alături patrulei, Lollo. Va fi prea mult pentru tine.
Văd în ochii mamei mele vitrege o perocupare sinceră. Agneta vrea cu adevărat să ajute. Și, pentru prima dată după mult timp, las pe altcineva să preia cârma.
Nu mai fac față.
46
Nina
Mă așez pe marginea patului și îmi pun o mână pe brațul lui Fredrik. El tresare, ca și cum atingerea mea l-ar durea.
- Deci... încep eu. Nu știu dacă îndrăznesc să te las singur.
Fredrik întoarce capul și se uită la mine.
- De ce?
- Dar...
Ochii mi se umplu de lacrimi.
- Sunt doar... Sunt foarte îngrijorată din cauza ta. Nu ești bine. Dacă vomiți în somn și te îneci cu...
- Încetează, Nina.
Vocea îi e neașteptat de tăioasă.
- Nu sunt copil mic. Și nu sunt nici beat criță. Ți-am spus că totul e în regulă. Dacă mă lași în pace puțin, va fi mult mai bine.
- Așa ai spus și ieri...
- Și mi-a fost mai bine.
Privirea lui e dură. Rece.
Mă ridic, mă îndepărtez câțiva pași și stau în picioare, bâjbâind după cuvinte.
Cine e bărbatul care stă întins pe patul nostru? Ar trebui să sun la secția de psihiatrie? Va redeveni el însuși sau va fi mereu așa de-acum înainte?
Nu-mi găsesc cuvintele. În schimb, mă duc în bucătărie, vărs cafeaua rece și umplu cana cu cafea proaspătăt. Cana lui Fredrik se prăbușește în chiuvetă cu zgomot.
Mă așez din nou la masă. Aceeași cană, altă cafea. Fără companie. Same, same, but different.
Nu mai știu cum să mă port cu Fredrik.
Mă îngrozește gândul că starea actuală a lui Fredrik ar putea dura luni întregi. Și totuși, e așa doar de câteva zile.
Teoria infidelității se învârte la maginea conștiinței mele, dar nu se potrivește cu comportamentul lui Fredrik. În plus, a părut sincer când l-am întrebat despre asta.
Fredrik nu s-a priceput niciodată să joace teatru. De asta mă și tem. Ascunde altceva. Ceva care nu are legătură cu faptul că e foarte ocupat la serviciu. Dar ce?
Ar putea avea legătură cu banii? Îi e teamă că nu ne vom descurca? Dar, dar este așa, de ce nu spune nimic?
Deodată îmi dau seama că Fredrik a început să se simtă foarte rău cam în același moment în care a dispărut Jennifer. Un ușor fior îmi străbate corpul. Ar putea exista vreo legătură?
Alung rapid gândul. Singura legătură rezonabilă este că e îngrijorat de soarta ei.
Întunericul s-a lăsat peste Malmo, iar petrecerea de peste drum e încă în toi. Bănuiesc că va mai dura încă mult timp. Rudele daneze ale lui Lykke o fac lată când este de petrecut.
Îi trimit mesaj Smillei.
Cum merge? Te pup
Nu primesc imediat răspuns, așa că mă duc să iau ziarul. Un titlu despre o condamanare pentru agresiune mă face să mă gândesc la Max. Vreau s-o sun pe Lollo, dar decid să aștept până când termină patrula căutărțile. Oare participă și ea? Eu ce-aș fi făcut în locul ei?
Ajung la concluzia că aș fi participat, în ciuda riscului de a mă confrunta cu cel mai oribil lucru. De îndată ce gândul prinde contur, vreau să-l retrag. Cum pot să gândesc așa ceva? De ce sunt atât de pesimistă?
E musai să se termine cu bine. Musai.
Vilgot intră în bucătărie. Se uită spre masă, căutând resturi de ceva bun. Întind un braț și îl cuprind într-o îmbrățișare. Se smucește și arată spre cutia de ciocolată.
- Ai mâncat bomboane.
- Ciocolata care ție nu-ți face bine, zic eu. Ia un fruct în schimb. Avem clementine.
Vilgot se duce la bolul cu fructe și alege o clementină, pe care o aruncă pe masa din fața mea.
- Decojește-o.
- Mamă, poți să mi-o decojești? îl corectez eu.
Zâmbește, dezvăluind spațiul mare din maxilarul superior. Inima mi se umple de bucurie. Realizez cât de norocoasă sunt.
Cei trei copii ai mei sunt sănătoși și sunt aici, cu mine. Trăim bine, avem locuri de muncă și mâncare pe masă în fiecare zi. Fredrik nu se potrivește prea bin în acest ansamblu în momentul de față, dar sunt sigură că vom reuși să-l readucem pe drumul cel bun.
Îi dau fiului meu clementina decojită.
- Ce-ai spus? întrebă Vilgot.
O mică încruntare între sprâncene.
- Am spus ceva?
El încuviințează din cap. Eu îl mângâi pe creștet.
- Atunci, probabil că gândeam cu voce tare.
Telefonul meu mobil începe să sune chiar în acel moment, iar Vilgot urcă în fugă la etaj.
Ridic telefonul și văd numele Smillei pe eran. Mi se strânge stomacul. De ce sună? Smilla nu sună aproape niciodată, preferă să trimită SMS-uri.
Accept apelul și pun telefonul la ureche.
- Bună! Ești pe drum spre casă?
Întrebarea mea nu e o întrebare, ci o dorință.
- Mamă!
Smilla plânge în receptor. În fundal se aude un vacarm de voci.
- Draga mea, ce se întâmplă? Unde ești?
- În Klags... Klagsamn. Mamă, trebuie să vii aici!
Smilla plânge isteric. În receptor se aud zgomote și hârâieli. Nu trebuie să mai spună nimic. Deja simt ce s-a întâmplat și nu știu dacă pot face față.
Dar trebuie să fac asta. Pentru binele Smillei.
- Poți să te duci la stația de autobuz? întreb cât de calm pot. Poți să te duci și să stai acolo? Voi fi acolo în... aproximativ 20 de minute. Bine?
Niciun răspuns, doar zgomot.
- Smilla, mă auzi? Te duci în stația de autobuz?
- Da... Mă duc acum, suspină ea.
Alerg de colo-colo între hol și bucătărie, ca să iau cheia de la mașină, telefonul mobil și haina. În ultimul moment îmi amintesc că poate ar trebui să-i spun lui Fredrik.
- Ești treaz?
Împing ușa dormitorului și fac un pas în întuneric. Fredrik murmură un „da”. Stă întins cu fața la fereastră și nu încearcă să se întoarcă spre mine.
- Mă duc să o iau pe Smilla. Îl poți supraveghea pe Vilgot până mă întorc?
Fredrik se întoarce și se ridică în șezut.
- S-a întâmplat ceva?
- Nu știu. Dar Smilla era înnebunită, așa că... Da, nu părea bine.
- Of, Doamne!
Soțul meu se uită la mine cu o expresie de teroare absolută.
- Of, Doamne!
47
Fredrik
De îndată ce ușa de la intrare se închide, mă târăsc din pat și caut cu privirea calculatorul. Se pare că e pe birou.
Cu picioare tremurânde, ajung la scaun și mă trântesc pe el cu greutate.
Ecranul nu se deblochează imediat, iar eu nu sunt sigur că mai știu parola. Simt o presiune mare în tâmple.
O iau de la capăt, silabisesc încet, îmi folosesc arătătorul drept și... Gata. La a treia încercare, ecranul se deblochează. Dau click pe Google și pentru prima dată iau în considerare oricare dintre cele două opțiuni de sub logoul motorului de căutare: Caută pe Google sau Mă simt norocos. A doua variantă ar fi cu siguranță binevenită.
Apoi mă trezesc și scriu: Jennifer Wiksell. O căutare logică. Dar pe ecran apar doar informații vechi. Tot ce apare este marcat ca fiind citit anterior.
La naiba! Cuvintele de pe ecran îmi pâlpâie în fața ochilor și, cu degete tremurânde, încerc două cuvinte noi: Persoane Dispărute.
Deși așteptarea durează doar câteva secunde, mi se pare aproape insuportabilă.
Primul lucru care apare este o fotografie a lui Jennifer, dar textul se referă doar la patrula care pare că deja și-a încheiat căutările. Probabil că nu au avut încă timp să actualizeze pagina.
Jennifer îmi zâmbește de pe ecran. Închid ochii.
- Tată?
Reacția mea e atât de brutală, încât aproape cad de pe scaun. Mă întorc spre sursa sunetului și îl văd pe Vilgot stând în picioare în ușă.
- Jucăm Uno?
Se apropie.
- Uite!
Un deget mic arată spre ecranul computerului.
- Uite-o pe Jennifer!
Mă întorc la calculator și închid capacul. Vilgot tresare din cauza impactului și se uită la mine întrebător.
- De ce-ai făcut asta?
Am mintea goală, totul se învârte. Îmi vine să vomit.
- Tată.
Vilgot mă trage de pulover.
- De ce-ai închis-o pe Jennifer? Vreau s-o văd!
- Vilgot, spun cu vocea pe care nu o recunosc, dar care se pare că a devenit permanentă. Nu pot să joc Uno acum. Poate mai târziu. Trebuie să mă odihnesc un pic.
Fiul meu își strânge buzele.
- Dar te-ai odihnit toată ziua, spune în șoaptă.
- Știu. Dar sunt obosit. Mami și Smilla vor veni curând.
- Vine și Jennifer?
Capul mi se învârte, transpirația îmi curge pe spate.
- Nu, șoptesc eu. Nu cred.
Vilgot își pune mâinile în șolduri și se uită la mine.
- Atunci când putem juca? Peste câteva minute?
Mă ridic încet de pe scaun, mă clatin înapoi spre pat.
- Nu știu, Vilgot. Dar, dacă mă lași să mă odihnesc puțin, vin repede, bine?
Pare să ezite.
- De ce nu te joci un pic pe iPad?
- Pot? Mama a spus...
- Poți, spun eu, făcându-i semn să plece. Vorbesc eu cu mama.
Vilgot se întoarce pe călcâie și în clipa următoare aleargă ușor în sus pe scări.
Mă aplec pe spate și mă întind pe pat.
Corpul îmi tremură atât de violent, încât mă sperii. Mă simt de parcă cineva îmi strânge capul într-o menghină de fier.
Sunt pe cale să fac un atac cerebral? Un atac de cord? O să mor acum?
48
Nina
Ninge. Temperatura a urcat spre zero grade, iar rafalele puternice de vânt clatină mașina când ies pe autostradă.
Deși privirea mea e ațintită drept înainte, abia văd pe unde conduc. Gândurile mele sunt cu totul în altă parte.
Și dacă Jennifer a murit?
Nu, nu, nu.
Cu mâinile agățate de volan, mă rog în tăcere.
Doamne Dumnezeule, fă ca Jennifer să fie în viață!
Caut un semn pe cerul negru, ceva care să ateste că rugăciunea mea a ajuns la destinație. Dar tot ce văd, în afară de întuneric, este zăpada învolburatăă care se izbește de parbriz.
Ceva îmi spune că s-a întâmplat ce putea fi mai rău. Smilla părea de-a dreptul terminată. Dacă Jennifer e în viață, Smilla ar fi trebuit să fie ușurată, nu isterică.
Cum poți face față, ca părinte, la vestea că propriul tău copil nu mai este în viață? Dacă Jennifer a murit, cum vor putea Lollo și Max să meargă mai departe?
Și Smilla. Jennifer și Smilla se cunosc de când s-au născut, iar în unele perioade au fost extrem de apropiate. Ca niște surori.
Smilla trebuie să înțeleagă că nu este vinovată pentru nimic din ceea ce s-a întâmplat. Jennifer a plecat de la petrecere de bunăvoie, nimeni nu a alungat-o de acolo.
Dacă Jennifer a murit, și eu voi avea nevoie de cineva cu cine să vorbesc, cineva care să mă sprijine. Sigur, Fredrik este în viață, dar e ca și cum aș fi devenit mamă singură cu patru copii. Mi-e imposibil să vorbesc cu el acum.
Iar reacția pe care a avut-o când i-am spus despre telefonul Smillei a fost... neașteptat de emoționantă. M-am simțit aproape stânjenită să-l văd atât de tulburat.
Poate că situația generală a avut și ea un rol. Fredrik pare să aibă nervii întinși la maximum în acest moment. El e însă și unul dintre puținii adulți care i-au fost alături la bine și la rău. Într-o vreme chiar mergea acasă la familia Wiksell după-amiaza, ca să facă ecuații eu ea.
Cred că tocmai de aceea soțul meu este un profesor foarte apreciat. Fredrik evaluează fiecare elev în parte. Îl tratează cu respect, reușind întotdeauna să găsească sufletul din spatele tuturor lucrurilor dificile în care noi, ceilalți, ne blocăm adesea.
Am fost puțin șocată când Fredrik mi-a spus din senin, într-o seară, că vrea să-și ia concediu și să se pregătească să devină profesor. În viziunea mea, momentul era total nepotrivit. Smilla era bebeluș și plănuiserăm să avem mai mulți copii. Vorbiserăm și să ne mutăm într-o casă mai mare. Dar sigur că l-am sprijinit. Fredrik era nefericit la locul de muncă pe care îl avea atunci și spunea că Leif îl forțase oarecum să se facă inginer.
Socrum meu este, cu siguranță, o persoană dominatoare, cu opinii ferme, dar nu am înțeles niciodată cum l-ar fi putut obliga pe Fredrik să studieze ingineria. Fredrik avea peste 18 ani când a mers la facultate și ar fi trebuit să fie capabil să ia o decizie pe cont propriu.
Cred mai degrabă că soarta lui Simon a jucat un rol important în schimbarea de carieră a lui Fredrik. Faptul că viața nu e infinită, că este important să-ți urmezi busola interioară și așa mai departe.
Aproape ratez virajul spre Vastra Klagstrop. Cu o frână destul de periculoasă, reușesc totuși să ies de pe autostradă și îmi pot continua drumul către sud-vest.
Zăpada e în derivă pe câmpii, vine în valuri aburinde, dar, din fericire, se topește imediat ce atinge drumul. Lamele ștergătoarelor de parbriz se străduiesc să mențină geamul curat.
Ce se va întâmpla dacă Jennifer a murit?
Va avea loc înmormântarea, desigur. Înghit în sec.
Până acum, slavă Domnului, nu am fost la foarte multe înmormântări. Și în acele puține ocazii ne-am luat rămas-bun de la oameni bătrâni, de la rude în vârstă care trăiseră o viață lungă și plină. Jennifer are - sau avea - toată viața înainte.
Mă scutur. Ce fantezii macabre! Cum pot să mă gândesc la înmormântare, când nici măcar nu știu ce s-a întâmplat? Cum pot să-mi las gândurile să o ia razna așa?
E ora 4 fix și dau drumul la radio. Știrile locale nu spun nimic care să aibă legătură cu Jennifer. Schimb canalul, găsesc o emisiunea de știri naționale, dar nici acolo nu se vorbește despre dispariția unei tinere de 17 ani.
O sondă spațială chineză a aterizat pe partea îndepărtată a Luni, fraudele cu carduri sunt în creștere în Suedia, iar după prognoza meteo începe o emisiunea în care se discută despre cea mai bună modalitate de a reveni în formă după festinul de Crăciun și Anul Nou.
Opresc radioul și, în același timp, fac dreapta la sensul giratoriu de pe Nygardsvagen.
Smilla stă sub un felinar, dar fața îi este umbrită de gluga pufoaicei. Nu e singură. Alți doi tineri se află în stația de autobuz. Stau aproape unul de altul, uniți într-un fel de îmbățișare de grup dezorganizată.
Zăpada cade abundent, iar în strălucirea luminii felinarului, fulgii par mai mari și mai numeroși decât în întunericul din jur.
Parchez, sar din mașină și o strig pe Smilla.
Se întoarce și începe să alerge spre mine.
- Of, mamă!
- Au găsit-o pe Jennifer. E moa... moa... moartă.
Trupul ei subțire se zguduie de plâns, iar panica Smillei mă obligă să mi-o reprim pe a mea. O cuprind în brațe, îi mângâi spatele hainei cu o mână, îi murmur în ureche „liniștește-te” și „copila mea iubită”.
Când se oprește din plâns, se eliberează din strânsoarea mea și se întoarce. Cei doi tineri stau la câțiva pași de mine, dar văd că au plâns și ei, au ochii roșii și umflați.
- Tindra și Ali sunt în clasa lui Jennifer. Pot să vină cu noi până în oraș?
- Sigur. Absolut.
Mă simt bine să pot face ceva concret, să mă concentrz pe ceva ce știu că pot rezolva.
- Urcați. În mașină e cald.
De ce-am spus asta? Ce contează pentru ei dacă în mașină e clad sau frig, când colega lor de clasă e moartă?
Tindra și Ali urcă pe bancheta din spate, Smilla se ghemuiește pe scaunul din dreapta, lângă mine. Înainte să întorc la răscruce, arunc o privire în dreapta și zăresc o grămadă de oameni mai departe, pe strada îngustă.
Se pare că s-au adunat la intersecție, chiar acolo unde se coboară spre casa familiei Wiksell. Mulți sunt îmbrăcați în veste galbene, unii dintre ei se îmbrățișează. În spatele vestelor, printre ramurile golașe, se văd lumini albastre care pâlpâie. Probabil că provin de la una sau mai multe mașini de poliție, de pe strada Badvagen.
Nu înțeleg cum de s-a putut întâmpla așa ceva. Oare Jennifer era într-adevăr atât de beată încât a coborât din autobuz la capătul liniei, a adormit la doar câteva sute de metri de casa ei și a murit înghețată?
Un fior rece își face loc pe șira spinării. Doar nu poate fi vorba despre crimă, nu-i așa? Cine ar vrea s-o omoare pe Jennifer? Nu avea de-a face cu lumea interlopă din Malmo. Sau poate că da? Vreun iubit încrucat cu vreo bandă criminașă. Poate că s-a nimerit să fie în calea unui glonț.
Să fi fost un jaf care s-a terminat prost? Sau poate că a fost violată? Făptașul ar fi putut să o urmărească, să o violeze și apoi să o ucidă, ca să nu-l toarne?
Fanteziile macabre s-au întors, nu le pot stăpâni. O mie de întrebări mi se înghesuie în minte. Unde a fost găsită? Cine a găsit-o? Poliția a spus ceva despre cauza morții? Dar nu vreau să-i presez pe tineri, așa că îmi rețin întrebările și mă concentrez ca să ne întoarcem întregi din furtuna de zăpadă.
Când ieșim pe strada Borrebacke, mă uit în oglinda retrovizoare, încercând să văd ce fac pasagerii de pe bancheta din spate. Fiecare stă în câte un col și privește în gol, în întuneric.
Lacrimile curg domol pe obrajii băiatului. Ali. Deci acesta este Ali despre care se zvonește că a fost bătut ieri de Max? Da, pot concluziona rapid. Unul dintre ochii lui Ali este albastru-violet. Cineva i-a dat, evident, un pumn zdravăn.
Imaginea băiatului plângând cu ochiul vânăt e sfâșietoare. Dacă Max e responsabil, sper din toată inima să fie condamnat pentru asta. Mie îmi vine să îi dau una.
- Era în Kalkan*, spune deodată Smilla.
*carieră de calcar aflată lângă Malmo
Strâng mai tare volanul.
- În cariera de calcar?
- Of, mamă, e îngrozitor! suspină Smilla. Dacă a fost acolo în tot răstimpul ăsta? Dacă măcar m-aș fi dus după ea, dacă aș fi...
Nu termină propoziția, nu o poate termina. Plânsul este prea puternic. Îi pun o mână pe coapsă, dar o mult la fel de repede înapoi pe volan. Nu pot conduce cu o singură mână pe vremea asta.
- Smilla, ascultă-mă. Nimic din ceea ce s-a întâmplat nu e din vina ta. Jennifer a plecat de la petrecere de bunăvoie. Tu i-ai cerut să rămână, nu-i așa? Ai încercat.
Smilla plânge în hohote. Nu am mai auzit-o niciodată plângând atât de tare. Sunetele pe care le scoate sunt noi, iar zgomotul e aproape insuportabil.
- Aș fi putut și eu să merg după ea, se aude vocea lui Ali de pe bancheta din spate. Am auzit-o spunând că pleacă. Dar eu... nu am încercat să o fac să mai stea.
Respirația Smillei s-a mai liniștit puțin.
- Ascultați aici, spun, adresându-mă tuturor. Trebuie să încetați să vă mai învinovățiți. Înțeleg că aveți sentimenul că sunteți cumva implicați în situația asta, dar, din câte am auzit, Jennifer a plecat de la petrecere din proprie inițiativă. Și nu e ceva neobișnuit să pleci mai devreme de la o petrecere. Se întâmplă mereu. Nu aveați de unde să știți ce se va întâmpla cu ea.
Nimeni nu spune nimic, dar par să mediteze la cuvintele mele. Le caut ochii în oglinda retrovizoare.
- E un adult la voi acasă când ajungeți?
Atât Ali, cât și Tindra încuviințează din cap.
49
Lollo
- E gata mâncarea!
Tata strigă din capul scărilor.
Sunt proaspăt spălată, îmbrăcată în haine curate și stau pe canapeaua din camera de zi. Din bucătărie, Agneta se aude scormonind prin oale și tigăi.
Mă uit la ecranul televizorului fără să văd. Gândurile mele sunt peste tot, mai puțin la programul care se difuzează în acest moment. Nimeni nu m-a contactat după căutările patrulei, iar ăsta ar trebui să fi un semn bun. Dar instinctul îmi spune altceva.
Ca să-mi mai distrag atenția, construiesc în minte un puzzle, încercând să obțin o imagine clară a fiicei mele cu ajutorul pieselor pe care le dețin.
Vârsta, înfățișarea, mărimea pantofilor, clasa și materiile preferate sunt piesele ușor de pus. Ele formează un colț solid. Dar ce vrea să fie când va fi mare? Cum se simte? Cu cine își petrece timpul liber? Și de ce și-a creat acea pagină îngrozitoare pe Facebook?
Îmi este imposibil să construiesc mai mult, piesele de puzzle care îmi lipsesc sunt mai multe decât cele pe care le am. Trăim sub același acoperiș de peste 17 ani și totuși nu știu aproape nimic despre ea. Despre propria mea fiică.
Lacrimile curg din nou.
- Lollo?
Tresar la sunet, întorc capul și mă uit la bărbatul care stă acum la jumătatea scărilor.
Tatăl meu. Mă frapează cât de bătrân pare. Părul său cărunt, de obicei des, pare rar, iar cămașa îi e largă peste burtă, acolo unde înainte era strâmtă. Poate că, la fel ca mine, a îmbătrânit de îngrijorare în ultimele zile.
Trebuie să-i fi fost greu să rămână singur cu o fetiță de 8 ani, când el abia împlinise 35 de ani. Puteam fi o pacoste când eram mică. Posomorâtă. Pretențioasă. Încercam în toate felurile posibile să obțin atenția lui tata. Nici în adolescență n-am fost mai puțin pretențioasă.
Relația noastră s-a îmbunătățit imediat ce am plecat de acasă. Și relația mea cu Agneta s-a îmbunătățt. Abia atunci, de la distanță, mi-am dat seama că era potrivită pentru tata. El devenise, de fapt, mai fericit de când Agneta intrase în peisaj.
Uneori mă enervează faptul că tata este atât e slab, încât o lasă pe Agneta să conducă și să facă tot ce vrea ea. Dar lui pare să-i placă felul ei de a fi autoritară. Cred că îi place să nu fie nevoit să ia decizii. Ea este responsabilă cu ideile, cu banii. Confortabil.
Oricum, tata m-a susținut întotdeauna. A făcut tot ce i-a stat în putință, a stat în planul secund, gata să intervină atunci când era nevoie.
Și o iubește pe Jennifer.
- Am pus masa.
Vocea tatei este moale.
- Vii, nu-i așa?
În mod firesc, în jurul mesei din bucătărie atmosfera nu e jovială.
Max a apărut chiar când noi, ceilalți, ne întorceam de la Falsterbo. Nu m-a întrebat unde fusesem și nici eu nu l-am întrebat de ce s-a întors acasă atât de devreme.
Asta dacă ar fi fost la serviciu. Chitanța de la Burger King este acum în poșetă și o să-l confrunt pe Max - dar nu de față cu tata și cu Agneta.
Liniștea e compactă. Singurele sunete sunt cele ale tacâmurilor care se lovesc de farfurii și ceasul care ticăie pe perete. Tic-tac. Până la urmă, timpul trece.
Chanel vine împleticindu-se, ca să vadă dacă găsește ceva bun pe jos. Tata nu se poate abține niciodată să nu-i strecoare o bucățică, și nici azi nu face excepție. În mod normal l-aș certa, dar azi îl las în pace. Obiceiurile alimentare ale lui Chanel nu sunt importante.
Nimic nu este important.
Doar Jennifer.
O rafală de vânt face ca hota din bucătărie să zornăie.
Când am plecat din Falsterbo, am nimerit direct într-o furtună de zăpadă clasică din Skane, iar de atunci vântul s-a tot întețit. O pătură albă și subțiire s-a așezat acum pe pământ, dar se va topi probabil într-o zi.
- Cât timp o să țină?
Agneta se uită pe fereastră.
- Vântul o să se potolească până dimineață, spune Max. Iar până la miezul nopții se oprește și nincoarea. Am verificat prognoza înainte să plec de la serviciu.
Deci de-aia a venit mai devreme acasă. Ca să nu rămână înzăpezit la serviciu - sau unde-o fi fost.
Mă uit la soțul meu. A lăsat cuțitul deoparte și înfulecă orezul cu furculița. Privirea mea îi urmărește mâna care se mișcă între farfurie și gură. În sus și în jos. În sus și în jos. Are un bandaj mare peste nodurile degetelor.
- Ce-ai pățit? întreb, indicând cu arătătorul.
- Nimic.
Max vântură furculița.
- Mi-am prins mâna când reparam ceva la mașină.
Se întoarce spre tata și Agneta.
- Nu rămâneți să dormiți în camera de oaspeți? E o prostie să plecați la drum pe vremea asta.
Tata pare nehotărât. Știu că preferă să doarmă în patul lui. Dar Agneta dă din cap.
- Sună bine, spune ea. Mai bine decât să rămânem blocați în zăpadă o jumătate din noapte.
Tata se pregătește să mai spună ceva, când sună cineva la ușă.
Un fior de gheață îmi străbate pieptul. Îmi țin respirația. Tata și Agneta își aruncă priviri. Gândesc la fel ca mine.
Max se ridică de pe scaun și se îndreaptă spre hol. Chanel se plimbă de colo-colo între bucătărie și ușa de la intrare, lătrând și dând din coadă.
Probabil că se vede cu ochiul liber că abia mai pot respira, pentru că Agneta se ridică, își pune mâinile pe umerii mei și începe să-i maseze.
- Respiră, șoptește ea. Nu trebuie să ne gândim la ce e mai rău.
Aud voci în hol. Vocea lui Max, bineînțeles. Și încă două. Pe una dintre ele o recunosc, e a Linei Torrero.
Nu.
Of, nu.
Nu vreau să fiu aici.
- E poliția.
Max stă în picioare la intrarea în bucătărie, dar a devenit altcineva. Chipul este al altcuiva. Bărbatul din ușă seamănă cu un om pe care îl cunosc foarte bine, dar pe care nu reușesc să-l plasez la locul cuvenit.
Ba da. E tata. Are 35 de ani și stă în picioare, cu ochii gri-roșii ațintiți pe covorul roz din camera mea. Știu ce o să spună și nu vreau să aud asta.
- Haideți să ne așezăm pe canapea.
Vocea lui Max e slabă și nesigură.
Eu nu mai sunt aici. Corpul meu este doar o cochilie, iar cochilia nu poate vorbi. Lollo nu este aici. Se află într-un loc în care nu trebuie să asculte, să gândească sau să simtă.
- Lollo? repetă Max.
- O să fie bine, spune Agneta, reușind cumva să-mi determine corpul să se miște spre sufragerie.
- Lina Torrero.
O persoană care nu se potrivește deloc cu imaginea din mintea mea îmi întinde mâna.
- Am vorbit la telefon zilele trecute, adaugă ea.
Îmi imaginasem o femeie de vâstă mijlocie. Lina Torrero părea să aibă mai puțin de 30 de ani. E scundă și are părul negru ca pana corbului, prins într-o coadă de cal strânsă. Pare că își are rădăcinile în America de Sud.
Îi dau mâna și sunt surprinsă de cât de caldă este. Mâinile mele sunt reci.
Îi dau mâna și sunt surprinsă de cât de caldă este. Mâinile mele sunt reci.
- Marco Stojkovic, spune un bărbat înalt, cu o barbă bine tunsă, întinzându-mi o mână mare.
Îl recunosc. A fost aici în prima zi din an.
Ne așezăm în jurul mesei. Respir adânc, încercând să mă pregătesc pentru grozăvia are știu că va urma.
Dar nu mă pot pregăti.
Nu vreau să o fac.
Agneta îmi pune un braț în jurul umerilor, timpul se oprește și se grăbește în același timp.
Lina Torrero se uită la Max, apoi la mine și deschide gura.
- Cu părere de rău, trebuie să vă anunț că Jennifer a decedat.
Un urlet crește în mine, dar rămâne blocat pe drum. Am limba îngroșată, iar în buze parcă mă înțeapă o mie de ace.
Max scoate un sunet sugrumat. E un sunet de jale, un scâncet, care pare să vină de undeva din străfunduri. Își îngroapă fața în mâini, corpul îi tremură.
Lina Torrero tace o vreme, continuând să vorbească doar când Max își ridică privirea.
- După cum știți, cei de la Persoane Dispărute au organizat o patrulă aici, în Klagshamn, în această după-amiazp. Au chemat și un echipaj cu câini.
Face o scurtă pauză. Nimeni nu spune nimic. Privirea mi se îndreaptă spre fereastră și, în lumina blândă de afară, văd fulgii de zăpadă izbindu-se de pământ.
- Am fost contactați la ora 3 și jumătate, continuă Torrero. Câinele descoperise ceva în cariera de calcar de-aici, din spate.
- Dar de ce nu ați căutat acolo până acum? întreabă Agneta. Jennifer a dispărut în ajunul Anului Nou și înțeleg că le-a spus tuturor că se duce acasă.
Torrero dă din cap.
- Am început prin a cerceta zona în care a avut loc petrecerea. Fără a intra în detalii tehnice, nu am putut găsi niciun indiciu că Jennifer chiar se îndrepta spre casă. Nu fusese surprinsă de niciuna dintre camerele de supraveghere ale Skanetrafik și nu am primit nicio informație utilă de la companiile de taxi. Aseară am luat legătura cu șoferul care a condus autobuzul în noaptea de Anul Nou și a recunoscut-o. Din nefericire, nu aveam niciun câine disponibil în acel moment, dar în această dimineață devreme, unul dintre conducătorii noștri a cercetat zona cu câinele - fără niciun rezultat. Chiar și câinii pot da greș.
Vocea e e gravă, dar moale și melodică.
Capul îmi este inundat de un sunet asurzitor. Mă arde gâtul.
Agneta șoptește „liniștete-te, liniștește-te”, în timp ce degetele ei se înfig în umărul meu. Credeam că ea mă susține pe mine, dar poate că ne susținem reciproc.
Tata se balansează înainte și înapoi pe scaun. Are ochii deschiși, privirea sticloasă. Să-l văd pe tata e ca și cum mi-aș vedea prorpia durere. Mă doare pieptul, îmi pulsească capul.
Urletul se stinge.
- Vreau să o văd, șoptesc. Vreau să îmi văd fiica.
- Desigur, spune Torrero. Cel mai bine ar fi dacă legiștii ar putea să facă examinările înainte.
Se uită la colegul ei.
- Poți să-i suni și să verifici care e situația?
Polițistul se ridică și se duce în bucătărie.
Torrero continuă:
- Ancheta intră acum într-o nouă fază și ne-ar prinde bine să mai vorbim cu dumneavoastră. Cu amândoi.
Se uită la mine, apoi la Max.
- Înțeleg dacă nu reușiți azi, dar ar fi bine dacă ne-am putea vedea mâine.
Max își șterge lacrimile, își freacă ochii cu mâinile și își drege glasul.
- Cred că putem vorbi chiar acum, spune apoi. Faci față, Lollo?
Încuviințez din cap, fără să am nici cea mai vagă idee ce aprob. O singură propoziție se repetă în capul meu și, oricât aș încerca, nu o pot opri.
Jennifer a murit. Jennifer a murit. Jennifer a murit.
50
Fredrik
Pereții dormitorului se deplasează spre centru, apăsând spre interior pe măsură de oxigenul se disipează încet. Respir cu dificultate.
Trebuie să ies. Și repede. De preferință înainte ca Nina și Smilla să se întoarcă.
Nu poate exista decât un singur motiv pentru apelul Smillei și nu vreau să mă confrunt cu disperarea ei.
Cum să pot face față durerii fiicei mele? Ce aș putea să-i spun? Cum voi mai putea vreodată să o privesc pe Smilla în ochi? Cum naiba să mai pot privi în ochi pe cineva după toate astea?
Când a murit Simon, eu am fost cel care a trebuit să se ocupe de lucrurile practice. Eu am vorbit cu poliția, am contactat serviciile funerare și am informat rudele. Mama și tata erau paralizați.
Poate că datorită acestor sarcini am reușit să supraviețuiesc în primele săptămâni. Am făcut o listă ș am bifat punct cu punct. Cerneală albastră pe hârtie liniată.
Eu și Simon am trăit împreună doar 5 ani. Nu ne cunoșteam foarte bine. Dar îl plăceam. Și era fratele meu mai mic.
În timpul vizitelor acasă, încercam întotdeauna să-mi fac timp să vorbesc doar cu el. Era un băiat tăcut și n-ar fi fost greu să uităm de el în toată agitația din preajma Crăciunului și a Paștelui. Dar, bineînțeles, ar fi trebuit să-l și sun, să-l întreb cum se simte, să verific.
În timpul vizitelor acasă, încercam întotdeauna să-mi fac timp să vorbesc doar cu el. Era un băiat tăcut și n-ar fi fost greu să uităm de el în toată agitația din preajma Crăciunului și a Paștelui. Dar, bineînțeles, ar fi trebuit să-l și sun, să-l întreb cum se simte, să verific.
La naiba! De ce eram atât de egoist atunci?
Îmi dau seama, după expresia Ninei, că începe să se îndoiască de diagnosticul meu imaginar. Acum nu mai e doar îngrijorată, ci și furioasă.
Trebuie să mă adun. Problema e că am pierdut controlul asupra propriului trup. Nu mai face ce vreau eu să facă. E o senzație inconfortabilă. Corpul meu mi-a fost întotdeauna cel mai bun prieten. A funcționat, a fost sănătos și puternic și reprezintă o parte importantă a identității mele profesionale. Ca profesor de educație fizică, e de dorit să fii un model de urmat.
Cine îmi va lua locul? Poate că vreun absolvent tânăr și entuziast. Sunt sigur că va fi pe placul elevilor.
Mă ridic din pat, ies pe hol și îmi iau geaca pe mine. Realizez că telefonul mobil este în dormitor și mă duc după el.
Telefonul e setat pe modul silențios și pe ecran apar mai multe mesaje pierdute. Cel de sus e de la Dennis, colegul și partenerul meu de tenis.
La naiba! Ce zi e azi? Miercuri? Joi? De obicei jucăm tenis în serile de joi și hotărâserăm să facem o partidă înainte de Bobotează. Scriu un mesaj rapid și bag telefonul în buzunar.
În același moment, o lumină puternică se infiltrează prin geamul înghețat al ușii de la intrare. Un zgomot înfundat de motor crește în volum și apoi se oprește. Portierele mașinii se închid cu zgomot.
Se produce un scurtcircuit total în capul meu și rămân în picioare.
Când Nina și Smilla intră pe ușă, eu încă sunt în mijlocul holului, cu geaca pe mine și căciula pe cap, dar fără pantofi în picioare.
Smilla urcă scările ca o vijelie, cu haina pe ea. Nina pare să se gândească un moment dacă să fugă după ea, dar până la urmă se aruncă în brațele mele.
- Of, Fredrik!
Își pune capul pe pieptul meu, plângând.
- E groaznic! Jennifer a murit. Au găsit-o în cariera de calcar.
- Nu...
Îmi camuflez amețeala bruscă agățându-mă de soția mea, care hohotește.
- Cum... Au aflat cum s-a întâmplat?
Nina se lasă pe spate, privindu-mă cu ochii goi.
- N-am idee. Știu doar că a fost găsită de un câine dresat. Asta a auzit Smlla.
Sunt cât pe-aici să spun că Jennifer trebuie să fi fost foarte beată ca să ajungă acolo, dar mă abțin.
- Smilla cum se simte? întreb în schimb.
- Nu știu.
Nina se desprinde din îmbrățișare și își șterge lacrimile cu o mănușă.
- Cred că e în stare de șoc. Trece de la o stare emoțională la alta. Sper... Sper să o putem consola. Poate că va avea nevoie de ajutor profesionist.
Mă cuprinde un nou val de amețeală, înghit în sec. Nina mă studiază din cap până în picioare, încruntându-se.
- Unde te duci?
Îmi duc automat mâinile la căciulă, trăgând-o puțin mai jos peste urechi.
- M-am gândit să fac o plimbare.
- Dar viscolește de parcă ar fi sfârșitul lumii. Și Smilla...
Nina dă din cap spre etaj.
- Sigur voi avea nevoe de puțin ajutor.
- Nu stau mult. Mă duc să mă plimb prin cartier.
- Deci te simți mai bine?
Se simte o urmă de iritare în vocea ei.
- Un pic mai bine.
Găsesc cizmele de iarnă care au stat pe raft nefolosite aproape tot sezonul, mă încalț și le strâng cum trebuie.
- Iar aerul rece face întotdeauna bine.
Nina oftează și se apleacă să-și ridice geanta de pe jos.
- Apropo...
Deschide geanta și scormonește prin ea.
- A sunat mai devreme cineva de la poliție.
Inima mea sare peste o bătaie înainte de a se dezlănțui. Haina. La naiba! Probabil că a găsit-o cineva.
- Voia să discute cu tine, a spus că a sunat de mai multe ori.
Nina se uită la mine.
- Ți-ai închis telefonul?
Pulsul îmi bate atât de tare, încât abia aud ce spune.
Nina citește un bilet mototolit.
- O cheamă Lina Torrero.
- Să sun eu la poliție? De ce?
- Nu știu.
Nina a început să urce scările și se întoarce.
- N-am întrebat. Dar presupun că e ceva legat de Jennifer. Și i-am promis că o să suni tu.
51
Nina
Sufrageria se odihnește în întuneric. Singura sursă de lumină este sfeșnicul de Advent de pe masa din fața mea. Strălucirea pâlpâitoare se reflectă în pahar, dând vinului roșu un ton cald.
Ridic paharul, îl duc la gură, și iau o înghițitură zdravănă. Gâtul mi se încălzește, iar căldura se răspândește curând în tot corpul. După alte câteva înghițituri, gândurile nu se mai întrec care să fie primul, ci se aliniază cu amabilitate și își așteaptă rândul.
Nu este greu de înțeles de ce alcoolul creează dependență.
Anton a spus noapte bună, dar, dacă mă gândesc bine, s-ar putea să fie treaz. Dacă nu zice nimeni nimic, ar putea liniștit să se joace pe calculator până la răsăritul soarelui. Va trebui să mă duc sus și să verific.
Smilla și Vilgot dorm în patul nostru. Plânsul Smillei a fost contagios, așa că am încheiat seara cu doi copii isterici. Soluția a fost să îi pun pe amândoi în același loc și să-i las să mă țină fiecare de câte o mână până au adormit.
Smilla continuă să se învinovățească. Crede că Jennifer s-a sinucis pentru că s-au certat. Mie nu-mi vine să cred că a fost sinucidere. Jennifer a părut întotdeauna, cel puțin la suprafață, foarte puternică și încrezătoare. Dar jaful sau violul ar fi la fel de ireale.
Oricum, am petrecut o mare parte din seară încercând să o conving pe Smlla că cearta loc, ca incident izolat, nu poate fi cauza unei sinucideri.
Așa cum era de așteptat, Fredrik nu mi-a fost de niciun ajutor. Acum este în patul Smillei. N-a părut deranjat de faptul că o să fie singur în cameră. De îndată ce a ajuns acasă după plimbare, a spus „noapte bună” și a urcat la etaj.
Soțul meu se comportă din ce în ce mai ciudat. De câteva zile zace în pat, leșinat, și deodată iese la plimbare, în plin viscol.
Pun paharul pe masă și mă las pe canapea, căscând tare.
Ziua asta parcă a fost o viață întreagă, nu-mi vine să cred că Smilla a fost interogată de poliție azi-dimineață. Pare atât de demult. Și, apropo de polițe, de ce voia Lina Torrero să vorbească cu Fredrik? N-am apucat să-l întreb dacă a reușit să ia legătura cu ea.
Probabil că voia doar să întrebe care era, în general, starea de spirit a lui Jennifer. Fredrik și Jennifer aveau o relație bună. Aproape că aș zice că Fredrik o cunoștea pe Jennifer mai bine decât o cunoșteau Lollo și Max.
Poate sună nedrept, dar aveam uneori senzația că nu erau foarte interesați de fiica lor, că ea era în casă doar ca parte din decor sau ca un accesoriu în viața perfectă de Instagram a lui Lollo.
Apoi evenimentele zilei se rostogolesc peste mine și trebuie să-mi trag sufletul.
Jennifer a murit.
Nu mai este în viață.
În urmă cu doar câteva zile era la noi în bucătărie, îmbrăcată de petrecere și-mi scotea peri albi de îngrijorare. Acum nu mai trăiește și nu o vom mai vedea niciodată.
E de necrezut. De neimaginat.
Noul an a început cu o mahmureală teribilă și de atunci toate au mers din rău în mai rău. Dar, desigur, grijile mele sunt mărunte în comparație cu cele ale lui Lollo.
Încerc să-mi imaginez cum este atmosfera în familia Wiksell în momentul ăsta. Sunt sigură că nici ei nu pot dormi.
Poți primi sprijin din afară atunci când treci prin așa ceva? Trebuie să ceri singur ajutor sau există vreun mecanism care se activează automat când se anunță decesul?
Mă întreb cum reacționează Max la toate astea. Macho-Max. Domnul Wiksell, care nu poate fi niciodată serios, care trebuie să glumească despre orice. Sigur nu poate face o glumă din asta? Nu, bineînțeles că nu poate.
Și Lollo. Sărăca de ea, săraca Lollo. Desigur, situația e la fel de teribilă pentru Max, dar îmi pare mai rău pentru prietena mea decât pentru soțul ei. Lollo și-a pierdut mama când era mică. Vorbește rar despre asta, dar trebuie să fi fost o traumă.
Viața nu e dreaptă.
Ridic paharul și sorb din vin. Ar trebui să iau legătura cu Lollo? S-o sun, să-i trimit un mesaj sau poate flori. Nu știu ce e de făcut când moare un copil. Pare o prostie să trimiți un buchet de flori. Cui îi pasă de flori când viața s-a terminat?
Sunt sigură că pagina de Facebook a lui Lollo este plină de condoleanțe, inimioare și emoticoane cu lacrimi. Dar eu n-am nevoie să-mi afișez sentimentele acolo. În plus, eu și Lollo ne cunoaște de mai bine de jumătate din viață. Consolarea nu ar trebui să vină prin intermediul platformelor de socializare. Dar și s-o sun...
Nu, asta ar fi ca și cum aș călca cu saboții murdari pe gresia făcută la comandă de familia Wiksell. Cel puțin atât de curând după anunțul decesului.
Pun paharul la loc și iau telefonul mobil de pe masă, găsesc numărul lui Lollo și deschid un mesaj nou.
Dragă Lollo,
Nu reușesc să continui. Cum să mă exprim? Ce mi-aș dori eu să îmi scrie cineva dacă aș fi în situația ei? Nici nu vreau să mă gândesc la asta.
Am auzit ce s-a întâmplat și îmi pare foarte rău, suntem cu toții șocați. Am iubit-o pe Jennifer.
Nu.
Avem atât de multe amintiri plăcute cu
Nu.
Arunc telefonul lângă mine pe canapea, mai beau niște vin și mă uit pe fereastră. Încă ninge, dar nu la fel de intens.
Mă cuprinde brusc tristețea. De ce nu am pe nimeni cu care să vorbesc? De ce trebuie să trec singură prin toate astea?
Degetele mele caută telefonul și în curând dau click pe chatul cu Malena de pe Messenger.
Ești trează? scriu. Ai timp să vorbim?
Un punct verde sub poza ei de profil arată că e online. Mă uit țintă la caseta de chat, ca și cum asta ar brăgi un eventual răspuns. Și poate chiar ajută, pentru că în cele din urmă apare un cuvânt pe ecran:
Absolut.
- Ai auzit, nu? e primul lucru pe care îl spun.
- Da, am citit puțin mai devreme pe internet.
Vocea Malenei face ca irealul să fie mai real și mi-e greu să respir.
- Smilla... Smilla a participat la căutările patrulei, reușesc în sfârșit să spun.
Malena oftează.
- Cum? A participat?
- Ea a vrut. Am considerat că nu e bine s-o opresc. Din fericire, nu ea a fost cea care a găsit-o pe Jennifer. Era cineva de la Persoane Dipărute, cineva cu un câine.
Se lasă puțin tăcerea înaintea ca Malena să continue.
- E groaznic, spune ea. Nu-ți vine să crezi că se poate întâmpla așa ceva cu adevărat. Și iată că i se întâmplă lui Jennifer.
- Și eu mă gândeam la același lucru, zic. Iar noi vorbeam zilele trecute urât despre ea. Mă simt atât de...
- Cum? întreabă prietena mea. Doar nu te învinovățești pentru ce s-a întâmplat?
Nu mă pot abține să zâmbesc.
- Am petrecut ore întregi încercând să o fac pe Smilla să înțeleagă că nu este vina ei... Și acum iată-mă pe mine simțindu-mă vinovată.
- Te rog, Nina. De ce?
Malena pare aproape furioasă.
- Ei bine, știi tu... Petrecerea și toate astea. Că le-am permis să vină aici și că totul a scăpat de sub control.
- Lasă petrecerea, spune Malena cu fermitate. E posibil ca Jennifer să se fi sinucis sau...
- Chiar crezi asta? o întrerup.
- Nu știu.
Malena oftează.
- Ce altceva ar putea fi?
- Habar n-am, spun eu. Dar sinuciderea și Jennifer nu se potrivesc. Nu era genul.
- Nu există un anumit tip predispus la sinucidere, obiectează Malena.
- Nu, bineînțeles că nu...
Mă pierd un moment, dar revin.
- Doar că Lollo n-a spus niciodată că Jennifer nu s-ar fi simțit bine.
- Poate că nu știe.
Malena are o criză de tuse, dar reia repede firul discuției.
- Mulți oameni își duc problemele fără să vorbească despre ele. De obicei lumea ține lucrurile astea în familie. Crede-mă, am văzut multe.
Câteva lumânări topite curg pe mușchiul din aranjamentul de Advent. Mă aplec și le sting pe toate, pentru orice eventualitate.
- Poate de aceea ar fi trebuit să o sprijinim, în loc să ne supărăm pe ea.
O imagine a chipului palid al lui Fredrik îmi apare pe retină și clipesc de câteva ori ca să o fac să dispară, fixându-mi ochii pe paharul de vin pe jumătate gol din fața mea.
- Stau aici și beau vin, complet singură, recunosc. Aveam nevoie să mă calmez.
- Bine faci, spune Malena. Probabil că și mie mi-ar prinde bine ceva să mă liniștească.
Aprobarea ei mă determină să ridic paharul și să iau o ditamai înghițitura.
- Ai vorbit cu Lollo? o întreb.
- Nu.
Malena oftează din nou.
- Ar fi trebuit s-o sun încă de la începutul săptămânii. Acum mă simt și mai aiurea. Ei bine... Ce-aș putea să-i spun?
- Nu știu. Am încercat adineauri să-i scriu ceva. Dar totul sună greșit.
Îmi vine brusc o idee.
- Nu vrei să ne întâlnim mâine la o cafea? Mi-ar prinde bine o discuție.
- Mâine?
O aud pe Malena mișcându-se prin apartament.
- Stai să verific ceva. Stai puțin.
Mult timp se aude doar un foșnet la celălalt capăt.
- Da, hai! spune în cele din urmă. Poți mâine după-amiază?
Slavă Domnului că există Malena. O cunoștea pe Jennifer și o cunoaște pe Lollo. Dar, mai presus de toate, este o persoană care, în mijlocul haosului, se comportă normal.
- E foarte bine, zic eu, dar îmi amintesc în același timp situația în care ne aflăm. Cu condiția ca Smilla să fie mai bine. Nu știu dacă îndrăznesc să o las singură.
- Dar nu e Fredrik acasă?
- Ba da, dar...
Ceva mi se umflă în gât. Încerc să înghit, dar nu pot.
- Îți povestesc mâine.
- Sigur.
Malena ezită puțin.
- E totul în regulă, Nina?
- Nu.
Gâtul îmi pulsează.
- Nu, nu e bine deloc, dar...
Respir adânc.
- Îmi pare rău...
- Nu trebuie să-ți ceri scuze, spune Malena cu blândețe. Înțeleg dacă acum îți este foarte greu cu Smilla, Jennifer și toate celelalte.
- Dar nu e doar atât. Mai este și Fredrik. El...
Îmi explodează ceva sub urechi și în fundul gâtului, ochii mi se umplu de lacrimi.
- Se poartă tare ciudat. Spune că e stresat, că are multe pe cap la serviciu. Dar nu știu... La început am crezut că se vede cu altcineva...
Plânsul pune stăpânire pe mine, mi-e imposibil să mai spun ceva. Parcă s-ar fi adunat o mulțime de lacrimi și le-aș fi depozitat înăuntru. Acum se pare că nu mai este loc pentru altele.
Lacrimile țâșnesc și unele dintre ele își fac drum pe mâna care ține telefonul, iar manșeta puloverului se umezește.
Malena așteaptă răbdătoare până când mă opresc din hohotit.
- Vrei să vorbim? mă întreabă apoi.
- Dacă încep să vorbesc acum, n-o să mă mai poți opri, va trebui să stai trează o jumătate de noapte.
Plâng și râd în același timp, scoțând un sunet frust.
- Probabil că este mai bine să-ți povestesc mâine.
Ne dăm întâlnire la Espresso House de la Hansa la ora 3 și încheiem conversația.
Iau telefonul și scriu:
Lollo, draga mea, am aflat despre Jennifer. Este îngrozitor și tuturor ne pare nespus de rău pentru ceea ce s-a întâmplat. Nu știu ce-aș putea scrie ca să nu pară jalnic sau stupid. Dar te rog să știi că ne gândim la noi și suferim alături de voi.
Sper că aveți acasă pe cineva care să vă sprijine. Promite-mi că dai un semn dacă putem face ceva, orice.
Îmbrățișări călduroase de la Nina, Fredrik și copiii
4 ianuarie 2019
Vineri
52
Lollo
O întâlnesc pe Jennifer la granița dintre vis și starea de veghe.
E nou-născută, întinsă pe pieptul meu, cu o căciuliță de bumbac alb pe căpșor. E atât de mică încât chiar și căciulița minusculă îi este prea mare. Mă uit la ghemotocul zbârcit, cu groază și dragoste în egală măsură. O viață mică. Responsabilitatea mea.
Dintr-odată a împlinit 1 an și vine cu mersul nesigur, cu degetele pufoase ținându-se strâns de mânerul căruciorului. Scutecul ca un aibag.
Acum are 5 ani și codițe strâmbe. Merge la o petrecere de copii și am îmbrăcat-o într-o fustă și o bluză cu mâneci bufante. Nici n-apucăm să ieșim pe ușă, că i se și duce un fir la ciorapi. O cert, ținând-o strâns de braț. Firul se duce până peste burtă.
În clipa următoare are 11 ani. E fotbalistă înaltă și subțire, cu obrajii roșii, fruntea transpirată și un zâmbet larg. Marchează. Sau poate i-a reușit o placare prin alunecare.
Adolescenta Jennifer este mai în ceață. Mai întâi stă pe hol, în drum spre școală, îmbrăcată cu un pulover decoltat și cu prea mult machiaj. Apoi stă pe patul ei, complet nemachiată și îmbrăcată în trening. Are calculatorul în poală, învață pentru un test. La istorie. Sau poate la științe sociale.
Jennifer se estompează, iar eu strâng din ochi ca să o fac să rămână. Mâinile îmi bâjbâie prin aer. Strig, implor și mă rog.
Nu vreau s-o părăsesc pe fata mea iubită.
Nu vreau.
Nu vreau.
Când deschid ochii, lumina zilei strălucește dincolo de jaluzele. Fața mi-e umedă. Am plâns în somn? Se pare că da. Dar cum e posibil așa ceva? Cum pot să dorm când Jennifer a murit?
Jennifer a murit.
Simt durerea fizică de fiecare dată când cuvintele astea îmi trec prin minte. Parcă mă înjungie un pumnal în stomac. Sau poate în piept.
Doar atât de tare.
Telefonul mobil se află pe noptieră. Eu l-am pus acolo? Nu-mi amintesc cum am ajuns în pat aseară.
Îmi amintesc doar vag cum stăteam pe canapea cu anchetatoarea Lina Torrero și colegul ei. Tata și Agneta erau și ei acolo. Au plecat? Ciulesc urechile, dar nu aud nimic. În casă este liniște. O liniște neobișnuit de adâncă.
Doar din reflex iau telefonul și apăs pe ecran. Mă surprind sperând să primesc un mesaj de la Jennifer.
Mă apucă un plâns spasmodic. Nu va mai exista niciodată - niciodată - un mesaj de la Jennifer pe telefonul meu. Niciodată nu voi mai primi din autobuzul de noapte un mesaj care să spună Sunt pe drum sau Ajung acasă în 5 minute și care să se încheie cu o inimă sau două.
Niciodată.
Am alte mesaje în telefon. Multe. Citesc câteva, inclusiv unul de la Nina, dar pun repede telefonul jos. Tot ce scriu oamenii este lipsit de sens. Niciun cuvânt nu mi-o poate aduce înapoi pe Jennifer.
Mai mulți dintre prietenii noștri se întreabă dacă pot face ceva. Dar ce ar trebui să facă? Nimeni nu poate face nimic.
Jennifer a murit.
Se aude o bătaie ușoară, iar în cadrul ușii apare capul tatei. Intră și se oprește la câțiva metri de pat.
- Cum te simți?
Capul îmi explodează, gâtul mi se strânge și pieptul îmi apasă pe plămâni. Nu pot scoate niciun sunet, doar tremur.
Tata se așază pe marginea patului, îmi îndepărtează părul de pe față și continuă să mă mângâie pe cap cu mișcări calme și constante.
- Plângi, spune el. Plângi.
E ca un ecou din alte timpuri.
Poate că stă acolo două minute. Sau zece. Sau o oră. Habar n-am. În final, nu mai am lacrimi.
- Unde e Max?
Vocea mea este răgușită.
- E în bucătărie cu Agneta.
Tata aranjează plapuma, mă bagă în pat ca atunci când eram mică.
- Ne-am gândit să stăm până vine poliția și vorbește cu tine.
Exact atunci intră Agneta în cameră. Se îndreaptă spre pat, îmi ia mâna și o strânge.
- Cum te simți?
Înainte să apuc să răspund, se duce la fereastră și rulează jaluzelele, trăgându-le până la jumătate, astfel încât să se vadă o fărâmă din cerul cenușiu de ianuarie.
Tata mă strânge de braț și apoi, cu greu, se ridică în picioare.
- Tocmai a sunat pastorul care a confirmat-o pe Jennifer, spune Agneta, care este din nou lângă pat. L-a sunat pe Max.
- Anders Edwall?
Mă uit la ea.
- Ce voia?
- Presupun că a vrut să-și exprime compasiunea și... ei bine, să-și ofere ajutorul. Max a notat numărul de telefon, în caz că vrei să-l contactezi.
- Nu cred în Dumnezeu, șoptesc, simțind cum mi se strânge din nou gâtul.
- Cred că mai degrabă e vorba de sprijin și consiliere.
Agneta se află acum în pragul ușii.
- Ce zici de o cafea și un sendviș? Poliția trebuia să sosească la 10.
Nu înțeleg cum o să pot să stau în capul oaselor și să vorbesc cu niște străini despre fiica mea care a murit. Pare complet absurd. Dar în momentul imediat următor realizez că poliția ne vizitează cu un motiv.
Vor afla ce s-a întâmplat. Și cine a făcut-o.
Dacă acel John Blund a ucis-o pe Jennifer a mea, sper să înfunde pușcăria. Sau să putrezească în iad. Același lucru este bineînțeles valabil și pentru Petter Silven. Se aplică oricui ar fi vinovat.
Trebuie să mă adun. Pentru că voi face tot ce-mi stă în putință pentru a-l doborî pe ticălosul ăla.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu