Colţ Alb, Jack London

...................................................
                             XII.

               În afară de cele ale gospodăriei, Colţ Alb mai avea de învăţat multe alte lucruri. Moşia stăpânului era întinsă şi complicată, dar avea şi ea o margine. Pământurile se terminau în şoseaua districtuală. Dincolo se întindea tărâmul comun al zeilor - drumurile şi şoselele, apoi, după celelalte garduri, erau moşiile altor zei. Mii de legi cârmuiau aceste lucruri şi statorniceau orânduiala; şi totuşi, el nu pricepea cuvântul zeilor şi nu exista vreo altă cale de a învăţa decât cea a experienţei. Dădea ascultare imboldurilor fireşti, până ce acestea îl făceau să calce vreo lege. După ce faptul acesta se repeta de mai multe ori, învăţa legea şi o respecta.
    În educaţia lui însă, cele mai rodnice învăţăminte erau cearta şi ghionturile pe care i le dădea stăpânul. Datorită dragostei lui mai pentru stăpân, un ghiont din partea acestuia îl durea mult mai mult decât oricare din bătăliile pe care i le administraseră vreodată Castor Cenuşiu sau Smith Frumosu. Aceştia îi făcuseră doar carnea să sufere; sub această carne, spiritul lui se dezlănţuia cumplit şi neînfrânt. Ghiontul stăpânului era însă întotdeauna prea uşor ca să-i provoace durere în carne. Pătrundea însă mai adânc. Era un semn că stăpânul se supărase, şi spiritul lui Colţ Alb părea că se întunecă ori de câte ori i se întâmpla aşa ceva.
    La drept vorbind, arareori primea ghionturi. Îi era de ajuns glasul stăpânului. Şi după glasul lui, Colţ Alb afla dacă făcuse rău sau bine. Cu ajutorul lui îşi îndrepta purtarea şi îşi potrivea faptele. Glasul acesta era pentru el busola după care se călăuzea şi cu ajutorul căreia învăţa să deprindă obiceiurile vieţii şi ale ţinutului acesta nou.
    În Nord, singurul animal domestic era câinele. Toate celelalte animale trăiau în wild, şi dacă nu se arătau prea cumplite, atunci deveneau prada care i se cuvenea câinelui, în toată viaţa lui de până atunci, Colţ Alb nu făcuse altceva decât să dea iama printre vieţuitoare în căutarea hranei. Şi nu-i putea intra în cap că în Sud era altfel. Dar acest lucru avea să-l înveţe curând, în timpul şederii la Santa Clara Valley. Într-o dimineaţă, devreme, pe când hoinărea, o coti pe după colţul casei dân peste un pui de găină care scăpase din curtea păsărilor. Impulsul lui natural îl împinse să-l mănânce. Câteva salturi, o fulgerare a colţilor, un ţipăt de spaimă, şi pasărea care o pornise prin lume fu înghiţită! Era un pui de fermă, gras şi ademenitor; Colţ Alb îşi linse buzele, găsind că hrana fusese bună.
    Mai târziu, în aceeaşi zi, dădu peste un alt pui, rătăcit pe lângă grajduri. Unul din argaţi sări să-l scape. Nu-i cunoştea felul lui Colţ Alb, aşa că luă ca armă un bici uşor de la şaretă. La prima lovitură de bici, Colţ Alb lăsă puiul şi se năpusti asupra omului. O bâtă l-ar fi putu opri, dar un bici..... Fără să scoată un sunet şi fără să clipească, mai primi din viteză încă o lovitură. Şi pe când se năpusti asupra argatului, acesta scoase un strigăt de spaimă - "Doamne!" şi se dădu înapoi. Lăsă biciul să-i cadă din mână, apărându-şi gâtul şi braţele. Se alese cu antebraţul sfâşiat până la os.
    O spaimă de moarte îl cuprinse pe argat. Îl cutremură nu atât cruzimea lui Colţ Alb, cât tăcerea lui. Continuând să-şi apere gâtul cu braţul sfâşiat şi sângerând, încercă să se retragă spre şură. Şi nu i-ar fi mers prea bine dacă Collie nu şi-ar fi făcut apariţia la locul luptei. Aşa cum îl scăpase cu viaţă pe Dick, îl scăpă şi pe argat. Se năpusti asupra lui Colţ Alb cuprinsă de o furie nebună. Avusese ea dreptate de la început. Ştiuse mai bine decât zeii cei nechibzuiţi. Toate bănuielile ei se adevereau. Aveau de-a face cu un vechi tâlhar, gata să-şi reia şiretlicurile lui din totdeauna.
    Argatul se refugie în grajd, iar Colţ Alb dădu înapoi în faţa colţilor căţelei, întorcându-se cu grumazul spre ei şi dând târcoale. Collie însă nu se lăsă, aşa cum îi era obiceiul, după ce trecea vremea cuvenită pedepsei. Dimpotrivă, se aprinse şi se mânie tot mai tare, şi în cele din urmă, Colţ Alb, uittându-şi de mândrie, fugi de ea peste câmp.
    - O să se deprindă el să le dea pace puilor - zise stăpânul. Dar nu pot să-l învăţ asta până nu-l prind asupra faptului.
    După două nopţi se petrecu şi faptul, dar pe o scară mult mai mare decât îşi închipuise stăpânul. Colţ Alb observase îndeaproape curtea păsărilor şi obiceiurile puilor. Noaptea, după ce intrară în coteţ, el se căţără pe o stivă de scânduri aduse de curând. De acolo se urcă pe acoperişul unui coteţ şi sări în curtea găinilor. O clipă mai târziu se afla în coteţ şi măcelul începu.
    Dimineaţa, când stăpânul ieşi în tindă, cincizeci de găini albe din rasa Leghom, aşezate la rând la picioarele argatului, îi atraseră atenţia. Fluieră a pagubă ca pentru sine, la început cu surprindere, dar mai apoi cu admiraţie. Se uită şi la Colţ Alb, dar acesta nu arăta că i-ar fi ruşine sau că s-ar simţi vinovat. Şedea mândru, ca şi cum ar fi făcut într-adevăr o fată de ispravă şi demnă de laudă. Nu-şi putea închipui că ar fi săvârşit vreun păcat. Buzele stăpânului se strânseră când văzură isprava nelegiuită. Apoi îi vorbi cu asprime vinovatului fără voie şi în glasul lui nu era decât mânia de zeu. Îl împinse cu botul spre găinile ucise şi în acelaşi timp îl înghionti zdravăn.
    Colţ Alb nu mai dădu nicio raită pe la curtea găinilor. Era ceva împotriva legii şi acum învăţase aceasta. Apoi, stăpânul îl luă în curtea găinilor. Imboldul lui natural când văzu hrana vie bătând din aripi în juru-i, chiar sub nasul lui, îl împingea să sară la ele. Dădu ascultare acestui impuls, dar glasul stăpânului îl opri. Îşi continuară timp de o jumătate de oră plimbarea prin curte. Din când în când, Colţ Alb simţea din nou imboldul, dar de fiecare dată când îi dădea urmare, glasul stăpânului îl oprea. Astfel cunoscu legea, şi înainte de a fi părăsit curtea găinilor învăţase să uite că acestea existau.
    - Un ucigaş de găini nu poate fi niciodată vindecat. Judecătorul Scott clătină din cap cu tristeţe în timpul prânzului, când fiul lui îi povesti lecţia pe care i-o dăduse lui Colţ Alb. Odată ce a luat obiceiul şi a prins gustul sângelui...... - şi dădu din nou din cap cu tristeţe.
    Weedon Scott nu era însă de aceeaşi părere cu tatăl său.
    - Sa vezi ce am sa fac - il infrunta el in cele din urma. Am sa-l incui toata dupa-amiaza cu gainile.
    - Dar gandeşte-te la gaini - se împotrivi judecatorul.
    - Ba mai mult chiar - continua fiul - pentru fiecare gaina ucisa am sa-ți dau un dolar-aur canadian.
    - Dar şi tata trebuie sa puna ceva în ramaşagul asta -interveni Beth.
    Cealalta sora se alatura şi ea lui Beth şi un cor aprobator se ridica în jurul mesei. Judecatorul Scott cazu la învoiala, înclinand din cap.
     - Bine, cumpani o clipa Weedon Scott. Daca pana seara Colț Alb nu face rau nici unei gaini, pentru fiecare zece minute pe care le-a petrecut în curtea lor va trebui sa spui cu toata seriozitatea şi convingerea, ca şi cum ai fi la tribunal şi ai pronunța o sentința: „Colț Alb, eşti mai bun decat mi-am putut închipui!”
     Familia urmarea de sus, fara sa fie vazuta, ceea ce se petrecea. Nu se întampla însa nimic. Încuiat în țarc şi parasit de stapanul lui, Colț Alb se culca şi adormi. La un moment dat se ridica şi merse pana la jgheab sa bea apa. Pe gaini nici nu le lua în seama. Nici nu existau pentru el. La ora patru facu un salt din plina viteza, atinse acoperişul cotețului şi ajunse pe pamant de partea cealalta, dupa care o lua agale spre casa. Învațase legea. Dupa aceea, pe terasa, înaintea întregii familii care facea haz, judecatorul Scott rosti încet şi solemn, de şaisprezece ori, în fața lui Colț Alb: „Colț Alb, eşti mai bun decat îmi închipuiam”.
     Legile atat de numeroase îl zapaceau însa pe Colț Alb şi adesea îl faceau sa se dea de ruşine.
Trebuia sa învețe ca nu avea voie sa se atinga nici de puii altor zei. Apoi erau pisicile, iepurii de casa şi curcanii; pe toți trebuia sa-i lase în pace. Dupa ce învața cateva din aceste legi, i se paru ca trebuie sa lase în pace toate vietațile. Afara, pe paşunea din spate, prepelițele puteau sa-i zboare pe sub nas nevatamate. Şi oricat ar fi fost el de încordat, tremurand de nerabdare şi pofta, îşi stapanea instinctul şi statea locului. Dadea ascultare voinței zeilor.
     Apoi, într-o zi, venind din nou pe paşunea dinapoia casei, îl vazu pe Dick care bagase în sperieți un iepure şi gonea dupa el. Stapanul privea fara sa se amestece. Ba chiar îl încuraja pe Colț Alb sa se alature vanatoarei. Şi aşa învața el ca iepurii nu sunt tabu. În cele din urma învața legea în întregime. Între el şi toate celelalte animale domestice nu trebuia sa existe duşmanie. Daca nu era cu putința sa fie prietenie, trebuia sa existe cel puțin neutralitate. Celelalte animale însa – veverițele, prepelițele şi iepurii – erau creaturi ale wildului, care nu s-au supus niciodata omului. Erau prada legiuita a oricarui caine. Zeii aparau numai animalele domestice şi nu-i era îngaduit sa se repeada la ele. Zeii aveau drept de viața şi de moarte asupra supuşilor lor şi erau geloşi de puterea lor.
     Viața de la Santa Clara Valley era complicata în comparație cu existența simpla din Nord. Şi principalul lucru pe care îl impunea acest labirint al civilizației era controlul, constrangerea – un echilibru interior, tot atat de delicat ca o urzeala de paianjen care unduieşte în suflarea vantului, dar în acelaşi timp e tare ca oțelul. Viața avea mii de aspecte, la care Colț Alb trebuia sa se adapteze – aşa de pilda era mersul la oraş, la San-Jose, gonind în spatele trasurii sau hoinarind pe strazi cand trasura se oprea. Viața luneca pe langa el, profunda, vasta şi variata, biciuindu-i simțurile, cerandu-i fara încetare sa se deprinda şi sa faca fața imediat, silindu-l aproape totdeauna sa-şi înabuşe pornirile fireşti.
     Erau macelarii unde carnea atarna îmbietoare. Nu avea voie sa se atinga de aceasta carne. În casele pe care stapanul le vizita existau pisici carora trebuia sa le dea pace, şi pretutindeni se aflau şi caini care maraiau la el şi pe care nu-i era îngaduit sa-i atace. Apoi, pe trotuarele aglomerate umblau nenumarați oameni, carora prezența lui le atragea atenția. Se opreau, îl priveau aratandu-şi-l, îl cercetau, îi vorbeau şi, mai rau ca orice, îl bateau uşor cu palma. Şi el trebuia sa îndure contactul plin de primejdii al tuturor acestor maini straine. Izbuti sa îndure toate acestea. Mai mult chiar, izbuti sa-şi înfranga stîngacia şi sfiala. Accepta cu semeție atențiile mulțimii de zei straini. Respectului lor le raspundea şi el cu respect. Pe de alta parte, era ceva în el care împiedica crearea unei prea mari familiaritați. Îl bateau uşor şi treceau mai departe, încantați de îndrazneala lor.
     Nu toate aceste lucruri erau însa uşoare pentru Colț Alb. Cand alerga înapoia trasurii, pe la periferia oraşului San-Jose, se întîmpla sa dea peste nişte baiețaşi care luasera obiceiul sa arunce cu pietre dupa el. Ştia totuşi ca nu-i era îngaduit sa se ia dupa ei şi sa-i faca una cu pamantul. În aceste împrejurari era silit sa treaca peste instinctul lui de conservare, ceea ce şi facea, pentru ca se domesticea pregatindu-se sa faca şi el parte din lumea civilizata.
     Totuşi Colț Alb nu era pe deplin mulțumit de aceasta randuiala. El nu avea noțiuni abstracte despre dreptate şi despre lupta cinstita. Exista însa în viața o anume urma de dreptate şi tocmai aceasta îl facea sa urasca nedreptatea ca nu-i era îngaduit sa se apere de cei ce azvarleau cu pietre în el. Uita ca în înțelegerea dintre el şi zei, aceştia trebuiau sa aiba grija de el şi sa-l apere. Într-una din zile însa, stapanul lui sari din trasura cu biciul în mana şi le dadu o lecție zdravana celor care aruncau cu pietre. Dupa aceea nu mai aruncara cu pietre în el, iar Colț Alb pricepu acest lucru şi se arata foarte mulțumit.
     Şi mai avu parte de o experiența asemanatoare. Pe drumul spre oraş, dand tarcoale craşmei de la rascruce, trei caini îşi facura un obicei de a se napusti asupra lui ori de cate ori trecea pe acolo. Cum îi cunoştea felul lui de lupta, ucigaş, stapanul nu înceta sa-l învețe legea ca nu trebuie sa se bata. Urmarea fu ca, dupa ce învațase bine legea, se gasea la mare stramtoare ori de cate ori trecea prin fața craşmei de la rascruce. Dupa primul atac, maraitul lui îi ținea de fiecare data la distanța pe cei trei caini; ei însa se luau dupa Colț Alb, urland, sacaindu-l şi suparandu-l. O vreme îndura şi aceasta. Oamenii din carciuma îi ațațau pe cei trei caini sa-l atace. Într-o zi îi asmuțira chiar fațiş. Stapanul opri trasura.
     – Pe ei! îl îndemna pe Colț Alb.
     Lui Colț Alb nu-i venea sa-şi creada urechilor. Se uita la stapanul lui, apoi la cei trei caini. Îşi întoarse din nou privirile spre stapan, plin de nerabdare şi întrebator.
     Stapanul dadu din cap:
     – Pe ei, batrane! înghite-i!
     Colț Alb nu mai aştepta. Se întoarse şi facu un salt, fara sa maraie, printre duşmanii lui. Îi înfrunta pe toți trei deodata. Se auzira maraituri grozave, clanțanit de dinți; era o învalmaşeala grozava. Praful din drum se ridica în vazduh ca un nor, ascunzand batalia. Dupa cateva minute, doi dintre caini se zvarcoleau în praf, iar al treilea o lua la sanatoasa. Sari peste un şanț, se strecura printr-un grilaj de fler şi o tuli peste camp. Colț Alb îl urmari, alunecand deasupra pamantului ca un lup, ca o sageata şi fara sa faca zgomot. În plin camp îşi doborî duşmanul şi-l ucise.
     O data cu acest triplu asasinat, principalele lui necazuri cu cainii încetara. Se dusese zvonul prin întreaga vale şi oamenii începura sa aiba grija ca nu cumva cainii lor sa-l supere pe lupul cel batauş.

                                      Capitolul 4.
                                 Chemarea semintiei

                    Lunile treceau. In Sud, hrana era destula şi de lucru nimic, iar Colț Alb se îngraşase, îi mergea bine şi se simțea fericit. Nu traia numai în marginea de sud a lumii, ci şi în marginea existenței lui. Bunatatea omeneasca era ca un soare care stralucea deasupra lui, iar el înflorea ca o planta semanata în pamant roditor.
     Şi totuşi se deosebea întrucatva de ceilalți caini. Cunoştea mai bine legea decat cainii care nu dusesera o alta viața, şi o respecta mai strict; dar mai era în el o urma de cruzime ascunsa, ca şi cum wildul ar mai fi dainuit în el, iar lupul din el ar fi fost doar adormit.
     Nu se întovaraşea niciodata cu ceilalți caini. Traise singur printre cei de o rasa cu el şi aşa îşi ducea traiul şi de-acum înainte. Fața de caini avea o pornire de care nu se putea dezbara şi pe care o capatase înca pe vremea cand era pui, înfruntand persecuția lui Lip-Lip şi a haitei de caței, precum şi zilele de încleştare cu Smith Frumosu. Cursul normal al vieții lui suferise o schimbare. Şi parasindu-i pe ai sai, se alaturase omului.
      Pe langa aceasta, orice caine din Tara de Jos îl privea cu neîncredere. Trezea în el frica instinctiva de wild şi îl primea întotdeauna cu maraituri şi cu o ura razboinica. Colț Alb învațase însa ca nu era nevoie sa foloseasca colții împotriva-le. Ajungea sa-şi arate colții sau sa-şi încrețeasca buzele şi arareori se întampla sa nu izbuteasca sa-l faca pe cainele care latrase şi se repezise la el sa se ghemuiasca de frica.
     Dar Colț Alb trebuia sa mai îndure înca o încercare. Collie, cațeaua aceasta, nu-i dadea pace o singura clipa. Nu era atat de supusa legii ca el. Ea zadarnicea toate sforțarile stapanului de a o face sa se împrieteneasca cu Colț Alb. Tot timpul îi rasuna în urechi maraitul ei ascuțit şi nervos. Collie nu-i iertase întamplarea cu uciderea puilor de gaina şi era convinsa ca intențiile lui nu puteau fi decat rele. Aşa ca-l gasea vinovat înca înainte de a fi facut ceva şi îl trata ca atare. Ajunsese o adevarata ciuma pentru el, era ca un polițist care îl urmarea pe dupa gard şi în jurul moşiei, şi daca ar fi aruncat macar o privire curioasa unui porumbel sau unui pui de gaina, ea ar fi izbucnit într-un urlet de indignare şi manie. Felul preferat de a-i arata ca nu o ia în seama era sa stea întins cu capul pe labele dinainte, prefacandu-se ca doarme. Lucrul acesta îi închidea întotdeauna gura şi o facea sa se linişteasca.
      În afara de necazurile cu Collie, lui Colț Alb totul îi mergea bine. Învațase sa se controleze şi sa fie cumpanit şi cunoştea randuiala. Ajunsese serios, calm şi însuflețit de o toleranța filozofica. Nu mai traia într-un mediu duşmanos. Pericolul, suferința şi moartea nu-l mai pandeau la tot pasul. Cu timpul, necunoscutul înceta sa mai reprezinte pentru el o spaima şi o amenințare necontenita.
Viața era placuta şi uşoara. Se scurgea lin şi nu-l pandeau nici spaima şi nici duşmanii.
      Fara sa-şi dea seama, îi lipsea zapada.
     „O vara necuvenit de lunga” – ar fi gandit el daca ar fi putut sa judece acest lucru, dar aşa îi lipsea zapada doar într-un fel vag, inconştient. Tot astfel simțea o urma de dor pentru Nord, mai ales cand în arşița verii suferea din pricina soarelui. Singurul efect al dorului era ca-l facea sa simta o nelinişte, tulburare, fara sa ştie de ce.
      Colț Alb nu fusese niciodata prea zburdalnic. În afara de alintat şi de geamatul pe care-l scotea şi care se prefacea într-un marait de dragoste, nu avea nicio alta cale de a-şi exprima dragostea. Şi iata ca-i fu dat sa descopere a treia cale. Îl suparase întotdeauna rasul zeilor. Rasul acesta îl înnebunea, îl facea sa turbeze. Dar nu se putea supara pe dascalul iubirii, şi cand zeul, bine dispus şi glumeț, hotarî sa rada de el, Colț Alb ramase uluit. Simțea arsura şi înțepatura maniei lui de altadata, care încerca sa-şi faca loc şi sa biruie dragostea.
     Nu putea fi maniat, totuşi trebuia sa faca ceva. La început se arata plin de demnitate şi stapanul se porni sa rada şi mai tare. Dupa aceea încerca sa fie mai solemn, şi stapanul rase şi mai cu pofta decat înainte. În cele din urma stapanul rase pana ce-l facu sa-şi uite de demnitate. Falcile i se desfacura uşor, buzele i se ridicara puțin şi o expresie vesela, care era mai aproape de dragoste decat de gluma, îi licari în ochi. Învațase sa rada.
     Şi tot aşa învața el sa zburde cu stapanul, sa se lase buşit la pamant şi dat peste cap, sa i se joace nenumarate feste neplacute. La randul lui se prefacea ca e suparat, zbarlindu-se, maraind fioros şi clampanind din dinți ca şi cand ar fi fost gata sa ucida. Nu-şi dadea însa frau liber niciodata.   Muşcaturile erau doar hapaituri în gol. Dupa o asemenea harjoneala, cu ghionturi şi lovituri, hapaiturile şi maraiturile aprinse şi furioase se întrerupeau din senin şi, stand la cateva picioare distanța unul de altul, se priveau. Apoi, tot atat de brusc ca soarele care rasare pe o mare furtunoasa, începeau sa rada. Şi aceasta se termina întotdeauna cu o încolacire a brațului stapanului in jurul gatului şi umerilor lui Colț Alb, care scancea maraindu-şi cantecul lui de dragoste.
     Nimeni însa nu se mai putea juca cu Colț Alb. N-ar fi îngaduit el. Îşi pastra demnitatea, şi daca cineva încerca aşa ceva, maraitul lui amenințator şi coama zbarlita numai la joaca nu îndemnau. Faptul ca-i îngaduia stapanului acest lucru nu însemna ca trebuia sa ajunga aidoma unui caine oarecare, risipindu-şi dragostea în dreapta şi în stanga sa fie la cheremul oricui, ca sa se harjoneasca şi sa se distreze cu el. El iubea sincer şi refuza sa-şi piarda demnitatea sau sa-şi împarta dragostea. Stapanul lui mergea adesea calare, şi pentru Colț Alb una din principalele îndatoriri era sa-l însoțeasca. In Nord îşi aratase credința ostenind la ham; în Sud însa nu erau sanii, iar cainii nu carau poveri în spate. Aşa ca îşi arata credința într-un fel nou, gonind pe langa calul stapanului. Oricat de lunga ar fi fost ziua, Colț Alb nu se satura. Avea mersul lui de lup, lin, neostenit şi firesc, iar dupa cincizeci de mile de alergare ajungea mandru înaintea calului.
     În legatura cu calaritul, Colț Alb învața înca un grai – şi acesta cu atat mai remarcabil cu cat nu-l folosi în viața decat de doua ori. Prima oara se întampla într-una din zile, cand stapanul încerca sa învețe un pur sange, plin de foc, cum sa deschida şi sa închida poarta fara ca stapanul, care era calare, sa coboare. O data şi înca o data, acesta mana calul în dreptul porții, încercand sa-l faca s-o deschida, dar de fiecare data calul se speria şi sarea înapoi. Cu fiecare clipa devenea tot mai nervos şi mai iritat. Cand se cabra, stapanul îl împungea cu pintenii, facandu-l sa se lase pe picioarele de dinainte, dupa care calul începea sa azvarle cu picioarele de dinapoi. Colț Alb urmarea ceea ce se întampla cu o nerabdare crescanda, pîna ce nu se mai putu stapani şi, sarind înaintea calului, începu sa latre salbatic şi amenințator.
     Dupa aceea, deşi mai încerca adesea sa latre şi deşi stapanul îl îndemna, nu mai izbuti decat o singura data, şi atunci în lipsa stapanului. O goana peste paşune, un iepure care țaşnise printre picioarele calului, o cotitura brusca, un pas greşit, o cadere la pamant şi un picior rupt al stapanului – acestea fusesera cauza. Colț Alb se napusti furios la gatul calului vinovat, dar glasul stapanului îl opri.
     – Acasa! Du-te acasa! îi porunci stapanul cand îşi dadu seama ca e ranit.
     Lui Colț Alb nici prin cap nu-i trecea sa-l paraseasca. Stapanul ar fi vrut sa scrie un bilet, dar cauta zadarnic prin buzunare creion şi hartie. Aşa ca-i porunci din nou lui Colț Alb sa mearga acasa.
Acesta îl privi cu parere de rau, o porni din loc, apoi se întoarse şi gemu înfundat. Stapanul îi vorbi bland, dar serios, iar Colț Alb îşi ciuli urechile, ascultand cu o încordare dureroasa.
     – Aşa, batrane, du-te acasa – continua el – du-te acasa şi spune-le ce mi s-a întamplat. Du-te acasa, lupule. Acasa!
      Colț Alb ştia ce înseamna „acasa” şi, deşi nu pricepea celelalte cuvinte ale stapanului, înțelese ca voia sa se duca acasa. Se întoarse şi pleca în sila. Apoi se opri nehotarat şi privi în urma, peste umar.
     – Acasa! se auzi porunca taioasa, şi de asta data Colț Alb asculta.
     Cand sosi Colț Alb, familia statea pe terasa, bucurandu-se de racoarea dupa-amiezii. Se varî printre ei, rasufland din greu, plin de praf.
     – S-a întors Weedon – exclama batrana doamna Scott.
      Copiii îl primira pe Colț Alb cu strigate de bucurie şi alergara în întampinarea lui. Colț Alb se feri însa şi se îndrepta spre terasa, dar ei îl înghesuira între scaunul leagan şi balustrada. Maraîi şi începu sa fuga dintre ei. Mama copiilor îi privea cu îngrijorare.
     – Marturisesc ca sunt neliniştita ori de cate ori îl vad printre copii – facu ea. Mi-e teama ca într-o zi o sa se repeada la ei pe neaşteptate.
     Maraind salbatic, Colț Alb sari din locul în care fusese înghesuit, rasturnandu-i pe baiat şi pe fata. Mama îi chema la ea, liniştindu-i şi povațuindu-i sa nu-l sacaie pe Colț Alb.
     – Lupul ramane lup – observa judecatorul Scott. Nu poți avea încredere în el.
    – Dar el nu e lup – interveni Beth care îi ținea parte fratelui ei, în lipsa acestuia.
    – Numai Weedon e de parerea asta – continua judecatorul. El presupune doar ca exista vreo urma de caine în Colț Alb, dar, aşa cum marturiseşte el însuşi, nu ştie nimic precis despre asta. Cat despre înfațişarea lui…
     Nu-şi termina fraza. Colț Alb statea dinaintea lui, maraind fioros.
    – Cara-te de aici! Culcat! porunci judecatorul Scott.
    Colț Alb se întoarse catre soția dascalului iubirii. Aceasta scoase un strigat de spaima cand vazu ca o apuca cu dinții de rochie, tragand de ea pana ce sfaşie țesatura fragila. Colț Alb deveni centrul atenției tuturor celor din jur. Nu mai maraia, ci privea în fața, cu capul ridicat. Gatlejul i se încorda spasmodic, dar nu putu scoate nici un sunet şi facea eforturi din tot trupul, cuprins de convulsiuni din pricina sforțarilor de a se elibera de acel lucru pe care nu-l putea grai şi care se zbatea sa iasa la lumina.
     – Sper ca nu turbeaza – zise batrana doamna Scott. I-am spus eu lui Weedon ca clima asta calda nu se potriveşte unui animal din Nord.
     – Parca ar vrea sa vorbeasca – observa Beth.
     În aceeaşi clipa, Colț Alb capata glas izbucnind într-un latrat puternic.
    – Sa ştii ca i s-a întamplat ceva lui Weedon – conchise soția acestuia.
     Sarira cu toții în picioare, iar Colț Alb o lua la goana pe scari, privind înapoi sa vada daca-l urmeaza cineva. Latrase pentru a doua şi ultima oara în viața lui şi se facuse înțeles.
     Dupa aceasta întamplare, oamenii din Sierra Vista îl privira cu mai multa caldura şi chiar argatul al carui braț îl sfartecase încuviința ca era un caine deştept, chiar daca era lup. Judecatorul nu-şi schimba însa parerea, aducand argumente, spre nemulțumirea tuturor, prin masuratorile şi descrierile luate din enciclopedie sau din diferite lucrari de ştiințele naturii.
     Zilele treceau una dupa alta, scaldand necontenit în soare Santa Clara Valley. Dar pe masura ce se micşorau şi cea de a doua iarna a lui Colț Alb în Sud se apropia, facu o descoperire ciudata.
      Dinții lui Collie nu mai erau atat de ascuțiți. Muşcaturile ei erau jucauşe şi blande şi nu-l mai faceau sa sufere. Colț Alb uita ca ea îi facuse viața amara şi, ori de cate ori zburda pe langa el, raspundea cu seriozitate, încercand sa fie şi el zburdalnic, dar neizbutind sa fie decît caraghios.
      Într-una din zile, Collie îl porni într-o goana nesarşita prin paşunea din spate şi prin padure. Era într-o dupa-amiaza în care stapanul pleca calare, lucru pe care Colț Alb îl ştia. Calul aştepta înşeuat în fața uşii. Colț Alb şovai. Se petrecea însa în el ceva mai adanc decat legea pe care o învațase, decat obiceiurile care îl plamadisera, decat dragostea pentru stapanul lui, decat însaşi dorința lui de viața: şi în clipa în care, deşi înca nehotarat, Collie îl prinse uşor cu dinții, tulind-o apoi încolo, el se întoarse şi îi lua urma.
     În acea zi stapanul calari singur, iar în padure, grumaz langa grumaz, Colț Alb goni alaturi de Collie, tot aşa cum mama lui, Kiche, şi batranul chior gonisera, cu mulți ani în urma, în codrii tacutului Tinut de la Nord.

                                   Capitolul 5.
                             Lupul adormit

              Pe vremea aceea, ziarele erau pline de stiri despre indrazneata evadare a unui evadat din inchisoarea San Quentin. Era un om fioros şi nici nu fusese ajutat de mainile societații care îl modelasera. Mainile societații sunt aspre şi omul acesta era o mostra izbitoare a operei societații. Era o bestie – o bestie, umana, e adevarat, dar o bestie atat de îngrozitoare, încat putea fi foarte bine socotit drept un carnivor.
     La închisoarea din San Quentin se dovedise incorigibil. Pedeapsa nu-i putea înfrange puterea.
Ar fi fost în stare sa moara cu gura încleştata, luptand pana la ultima suflare, dar nu putea sa îndure sa fie batut, înfrant. Cu cat se lupta mai salbatic, cu atat societatea se purta mai aspru cu el şi singura urma pe care asprimea o lasa era ca îl facea şi mai fioros. Camaşa de forța, foamea, bataile şi ciomageala erau un tratament greşit pentru Jim Hall, dar acesta era tratamentul care i se aplica totuşi. Era tratamentul pe care îl primise înca de pe vremea cand era un baiețandru zvelt, dintr-o mahala din San-Francisco – lut moale în mainile societații, gata sa primeasca orice forma.
     Cand fu închis pentru a treia oara, Jim Hall dadu peste un gardian care era o bestie aproape tot atat de cumplita ca şi el. Gardianul se purta cu el ca un netrebnic, îl para pe nedrept directorului, îl vorbea de rau şi îl persecuta. Deosebirea dintre ei era ca gardianul purta o legatura de chei şi un revolver. Jim Hall nu avea decat mainile goale şi dinții. Dar într-una din zile sari la gardian şi îi înfipse dinții în gat, ca un animal din jungla.
      Dupa aceasta întamplare, lui Jim Hall i se aplica regimul de carcera severa. Trai trei ani astfel. Acolo totul era de fier – podeaua, pereții şi tavanul. În tot acest timp nu vazu nici cerul şi nici lumina soarelui. Ziua era ca o penumbra, iar noaptea ca o linişte întunecata. Se afla într-un mormant de fier, îngropat de viu. Nu vedea fața omeneasca şi nici nu putea vorbi vreunei ființe omeneşti. Cand mancarea îi era împinsa înauntru, maraia ca un animal salbatic. Ura pe toata lumea. Zile şi nopți de-a randul îşi urla turbarea, adresand-o întregului univers. Apoi, saptamani şi luni de-a randul nu scoase un sunet, framantandu-se în liniştea neagra. Era un monstru, o ființa atat de înspaimantatoare, cum doar în vedeniile unui creier smintit putea sa apara.
     Şi apoi, într-o noapte, evada. Directorul nu putea sa creada ca aşa ceva fusese cu putința, totuşi celula era goala; trupul unui gardian ucis zacea jumatate înauntru, jumatate afara. Alți doi gardieni ucişi marcau calea prin închisoare, spre zidurile dinafara. Îi ucisese cu mainile ca sa nu faca zgomot.
Avea asupra lui armele gardienilor – un arsenal viu care gonea peste dealuri, urmarit de forța organizata a societații. Se pusese preț greu, în aur, pe capul lui. Fermierii zgarciți îl pandeau cu puştile. Sangele lui putea sa achite o ipoteca sau sa îngaduie trimiterea unui fiu la universitate. Cetațenii devotați binelui obştesc îşi luara armele şi pornira în urmarirea lui. O haita de copoi adulmeca urma picioarelor lui sangerande. Iar copoii legii, animalele de bataie, platiți de societate, cu telefon, telegraf şi trenuri speciale se ținura pe urmele lui zi şi noapte.
     Uneori, oamenii dadeau peste el şi îl înfruntau eroic, trecand prin garduri de sarma ghimpata, spre placerea publicului care citea reportajul la gustarea de dimineața. Dupa asemenea întalniri, morții şi raniții erau transportați înapoi în oraş, iar locul le era luat de alții însetați de vanatoarea de oameni.
În cele din urma Jim Hall disparu. În zadar cautara copoii urma pierduta. Fermierii paşnici, de prin vai îndepartate, erau opriți de oameni înarmați şi siliți sa se legitimeze. Şi în acest timp, urme de-ale lui Jim Hall fura descoperite pe nenumarate povarnişuri de catre pretendenții lacomi de bani – prețul sangelui.
     În acest timp, la Sierra Vista ziarele erau citite nu atat cu interes, cat mai ales cu teama. Femeile erau speriate. Judecatorul Scott radea cu nepasare, dar nu pe buna dreptate, deoarece într-una din ultimele lui zile ca magistrat, se întamplase ca Jim Hall sa apara în fața lui şi sa fie condamnat. Şi în plina sala de şedința, în fața tuturor, Jim Hall spusese ca va veni ziua în care se va razbuna pe judecatorul care îl condamnase.
     Pentru prima oara Jim Hall avusese şi el dreptate. Nu era vinovat de crima pentru care primise sa ispaşeasca pedeapsa. Era vorba de un „țap ispaşitor”, cum spun hoții şi polițiştii pe limba lor, şi Jim Hall fusese facut „țap ispaşitor” pentru o crima pe care nu o savarşise. Din cauza celor doua condamnari mai vechi, judecatorul Scott îi daduse cincizeci de ani închisoare.
     Judecatorul Scott nu era atotştiutor şi nu ştia ca se facuse partaş la o conspirație a poliției, ca marturiile fusesera aranjate şi false, ca Jim Hall nu era vinovat de crima care i se punea în seama. Iar Jim Hall nu ştia ca judecatorul Scott nu ştia nimic de toate acestea. El credea ca judecatorul ştie tot şi ca merge mana în mana cu poliția în savarşirea acelei groaznice nedreptați. Şi astfel, cand judecatorul Scott pronunța sentința de cincizeci de ani de moarte vie, Jim Hall, cuprins de ura fața de toate ființele societații care se purtasera netrebnic cu el, se ridica şi urla în sala de şedința, pana ce fu tarat afara de o jumatate de duzina de duşmani, îmbracați în uniforme albastre. Pentru el, judecatorul Scott era principalul vinovat, şi asupra judecatorului Scott îşi varsa el ura, aruncand amenințari fara de sfarşit, ca razbunarea lui va veni. Apoi, Jim Hall paşi spre moartea vie… şi evada.
     Colț Alb nu ştia nimic de toate acestea. Dar între el şi Alice, soția stapanului, dainuia o taina. În fiecare seara dupa ce locuitorii din Sierra Vista mergeau la culcare, ea se scula şi îi dadea drumul lui Colț Alb sa doarma în sala cea mare. Colț Alb nu era un caine de casa şi nici nu îi era îngaduit sa doarma înauntru, aşa ca în fiecare dimineața, la revarsatul zorilor, Alice se strecura jos şi îi dadea drumul afara, înainte ca familia sa se fi trezit din somn.
     Într-o astfel de noapte, pe cand toata casa dormea, Colț Alb se trezi, ramanand încordat în tacerea nopții. Adulmeca vazduhul neînfiorat, desluşind mesajul pe care îl purta pe undele lui şi care îi spunea ca pe undeva prin împrejurime se afla un zeu. Îi ajunsera la urechi zgomotele pe care zeul le facea cand se mişca. Colț Alb nu scoase nici un strigat furios. Nu era obiceiul lui sa faca aşa ceva. Zeul cel strain paşea uşor, dar Colț Alb paşea şi mai uşor, deoarece el nu purta haine care sa se frece de carnea trupului. Îl urmari în tacere. Vanase el în wild vietați care erau tare sperioase şi ştia ce înseamna sa cazi prin surprindere.
     Zeul cel strain se opri la picioarele scarii celei mari şi asculta, iar Colț Alb încremeni, pandind şi aşteptand, de-ai fi zis ca e mort. Scara aceea ducea la dascalul iubirii şi la cele mai scumpe bunuri ale lui. Colț Alb se zbarli, dar aştepta. Zeul cel strain ridica un picior. Începu sa urce scara.
     Atunci lovi Colț Alb. Fara de veste şi fara un marait, porni la lupta. Trupul îi țaşni în sus într-o saritura care îl propti drept în spatele zeului cel strain. Se agața cu labele dinainte de umerii omului şi în acelaşi timp îşi înfipse colții în ceafa acestuia. O clipa, o clipa destul de lunga, ramase
atarnat de el, dar fu de ajuns ca sa-l rastoarne pe zeu pe spate. Se izbira amandoi de podea. Colț Alb sari într-o parte şi, în timp ce omul se lupta sa se ridice, se napusti din nou, sfaşiind cu colții.
      Întreaga Sierra Vista se trezi alarmata. Harmalaia de la parter parea facuta de vreo douazeci de draci care se încaierasera. Se auzira detunaturi de revolver. Apoi un glas de om scoase un urlet de groaza şi spaima, urmat de maraituri înverşunate, şi peste toate aceste zgomote se auzira prabuşindu-se şi sfaramandu-se mobile şi sticle.
     Dar larma se stinse tot atat de iute pe cat începuse. Batalia nu durase mai mult de trei minute.
Familia înspaimantata se înghesui în capul scarii. De jos, ca dintr-o prapastie întunecata, se auzea un galgait, de parca aerul ar fi bolborosit în apa. Uneori, galgaitul se prefacea într-un sasait, aproape un şuierat. Dar şi acesta se stinse încet, curmandu-se cu desavarşire. Apoi, din bezna de nepatruns nu se mai auzi nimic afara de gafaitul greu al unei vietați care se zbatea dureros pentru aer.
     Weedon Scott învarti butonul. Scara şi holul de jos fura inundate de lumina. Apoi, cu revolverul în mana, el şi judecatorul Scott coborara cu grija. Dar nu mai era nevoie de nici o masura de precauție. Colț Alb îşi facuse datoria. În mijlocul mobilelor sfaramate şi rasturnate, zacand pe o parte, cu fața acoperita de un braț, se afla un om. Weedon Scott se apleca deasupra lui, îi lua arma şi-l întoarse cu fața în sus. O rana cascata în gat arata felul în care murise.
     – Jim Hall – zise judecatorul Scott. Tata şi fiu se privira cu înțeles.
     Apoi se întoarsera spre Colț Alb. Zacea şi el pe o parte. Ochii îi erau închişi, dar pleoapele i se ridicara uşor. Colț Alb începu sai priveasca pe cei din jur cand se aplecara asupra lui. Facu o sforțare sa dea din coada, dar nu izbuti decît sa o mişte puțin. Weedon Scott îl batu uşor cu palma şi din gatlejul lui Colț Alb se auzi un marait care însemna ca înțelesese. Nu era însa decît un marait slab, care se stinse pe data. Pleoapele îi cazura închizandu-se şi trupul paru ca se destinde, lațindu- se pe podea.
     – E pe duca, saracul – murmura stapanul.
     – O sa vedem noi – zise judecatorul – îndreptandu-se spre telefon.
     – Cred ca n-are decat o şansa la o mie – declara chirurgul dupa ce se straduise o ora şi jumatate cu Colț Alb.
    Zorile patrundeau prin ferestre, facand ca lumina becurilor sa paleasca. In afara de copii, intreaga familie se stransese in jurul chirurgului sa afle sentinta.
     -  Un picior dinapoi îi e rupt – urma el. Trei coaste frante, dintre care cel puțin una i-a perforat
plamanii. Şi-a pierdut aproape tot sangele din trup. E foarte probabil sa aiba leziuni interne. Pesemne ca a facut vreo saritura. Şi asta ca sa nu mai pomenesc de cele trei gloanțe care l-au gaurit. O şansa la o mie e într-adevar ceva optimist. N-are nici o şansa la zece mii.
     – Dar nu trebuie pierduta nicio şansa care i-ar putea fi de ajutor – exclama judecatorul Scott. N- are nici o importanța cat costa. Du-l la raze X sau la orice altceva. Weedon, telegrafiaza imediat doctorului Nichols din San Francisco. Doctore, te rog, nu vreau sa te simți prost, dar ma înțelegi, trebuie sa facem tot ce este cu putința.
     Chirurgul zambi cu bunavoința.
     – Sigur ca înțeleg, merita sa se faca totul pentru el. Trebuie îngrijit aşa cum ați îngriji o ființa omeneasca, un copil bolnav. Şi nu uitați ce v-am spus de temperatura. Ma întorc la zece.
     Şi Colț Alb fu îngrijit. Propunerea judecatorului Scott de a se aduce o sora fu respinsa cu indignare de catre fete, care îşi asumara acest rol. Iar Colț Alb caştiga singura şansa la zece mii pe care chirurgul i-o refuzase.
     Medicul nu era însa vinovat ca judecase greşit. Toata viața lui nu îngrijise şi nu operase decat oameni delicați, crescuți în lumea civilizata, care traiau la adapost şi care aveau înapoia lor multe generații ce traisera şi ele la adapost. În comparație cu Colț Alb, aceştia erau gingaşi şi lipsiți de vlaga, agațandu-se de viața cu degete neputincioase. Colț Alb venise de-a dreptul din wild, unde cel slab piere curand şi unde nimeni nu are parte de adapost. Slabiciunea nu salaşluise nici în tatal, nici în mama lui şi nici în generațiile trecute. Colț Alb moştenise o constituție de fier şi vitalitatea wildului, iar toata faptura lui, sufletul şi carnea trupului lui, totul se agața de viața cu acea îndaratnicie pe care odinioara toate vietațile o aveau.
     Tinut captiv, fara sa poata face vreo mişcare din pricina bandajelor şi ghipsului, Colț Alb lancezi aşa saptamani şi saptamani. Dormea ceasuri întregi şi în tot acest timp avu nenumarate vise; prin mintea lui defilara cortegii nesfarşite de naluciri de prin Tara Nordului. Toate fantomele trecutului se trezisera şi venisera langa el. Şi aşa, trai din nou alaturi de Kiche în vizuina, se tarî tremurand la picioarele lui Castor Cenuşiu ca sa i se supuna, ca sa-şi poata scapa viața, goni dinaintea lui Lip- Lip şi a haitei de caței care-l latrau ca apucați.
     Umbla din nou strabatand tacerea, vanand hrana vie în timpul lunilor de foamete; şi apoi începu din nou sa goneasca în fruntea atelajului, iar biciul facut din mațe, pe care îl mînuia Mit-sah sau Castor Cenuşiu, pocni din nou în spatele lui şi auzi iaraşi glasurile strigand „Raa! Raa!” cand ajungeau la cate o trecatoare îngusta, iar atelajul se strangea ca un evantai ca sa poata trece. Retrai zilele de la Smith Frumosu şi luptele pe care le daduse atunci. În asemenea clipe chelalaia şi maraia în somn, iar cei din jur ziceau ca viseaza urat.
     Exista însa un coşmar care îl facea sa sufere cel mai cumplit – monştrii electrici – tramvaiele care sunau din clopot şi care îi apareau ca nişte raşi uriaşi, urland. Statea pitulat pe dupa tufişuri, pandind veverița pe care o aştepta sa se încumete sa coboare pe pamant, îndeajuns de departe de adapostul ei din copac. Apoi, cand sarea la ea, aceasta se prefacea într-un tramvai, amenințator şi grozav, care se ridica înaintea lui ca un munte, scoțand sunetele de clopot şi împroşcandu-l cu limbi de foc. Şi tot aşa se întampla cand îl provoca pe şoim sa coboare din înalțimi. Acesta țaşnea în jos şi din înalturile unde plutea, prabuşindu-se asupra lui şi prefacandu-se tot în acel tramvai pe care îl întîlnea pretutindeni. Se mai facea ca se afla din nou în țarcul lui Smith Frumosu. În jur se adunau oamenii, iar el ştia ca avea sa urmeze o lupta. Pandea poarta ca sa-şi vada potrivnicul intrand. Poarta se deschidea şi, napustindu-se asupra lui, intra tot înspaimîntatorul tramvai. Visele acelea revenira de mii şi mii de ori, şi de fiecare data groaza pe care i-o inspirau era mai teribila ca niciodata.
     Apoi veni ziua cand îi fu scos ghipsul şi ultimul bandaj. Fu o adevarata sarbatoare. Toata Sierra Vista era de fața. Stapanul îl scarpina dupa ureche, iar el îşi îngana maraitul lui de dragoste. Soția stapanului îl striga „Lup binecuvantat”, iar numele acesta fu primit cu urale şi toate femeile strigara
„Lupul binecuvantat”.
     Încerca sa se ridice în picioare dar, dupa cateva încordari, cazu de slabiciune. Zacuse atat de mult, încat muşchii îşi pierdusera agilitatea şi toata puterea se scursese din ei. Se simți puțin ruşinat din pricina slabiciunii, ca şi cum într-adevar nu şi-ar fi facut datoria fața de zeii lui. De aceea începu sa faca sforțari eroice sa se ridice şi în cele din urma izbuti sa stea pe cele patru picioare, şovaind şi clatinandu-se înainte şi înapoi.
     – Lupul binecuvantat! exclamara în cor femeile. Judecatorul Scott îl privea triumfator.
    – Gura voastra sa-l boteze astfel – zise el. Tot aşa cum m-am împotrivit eu odinioara. Nu exista caine care sa fi putut face ceea ce a facut el. E lup.
     – Un lup binecuvantat – îl îndrepta soția lui.
     – Da, un lup binecuvantat – încuviința judecatorul. Şi aşa am sa-i zic de aici înainte.
     – Va trebui sa învețe din nou sa mearga – zise chirurgul. Cred ca ar putea foarte bine sa înceapa chiar de acum. Sigur ca n-o sa-i para rau. Luați-l afara.
      Şi Colț Alb ieşi ca un rege, cu toata Sierra Vista în jurul lui, urmarindu-l cu privirea. Era tare slabit şi, cand ajunse pe pajişte, se întinse sa se odihneasca puțin.
      Apoi, procesiunea o porni mai departe. Simțea cum i se întaresc muşchii pe masura ce-i punea în mişcare şi sangele începea sa-i curga prin ei. Ajunsera la grajduri şi acolo, în poarta, Collie statea întinsa cu o jumatate de duzina de pui durdulii care se jucau în jurul ei, la soare.
     Colț Alb privi mirat. Collie marai la el amenințator, ceea ce îl facu sa se țina la distanța. Stapanul împinse cu varful piciorului un pui care se tara spre el. Colț Alb se zbarli banuitor, dar stapanul îi facu semn ca totul e în ordine. Collie, pe care una din femei o înlanțuise cu brațele, îl supraveghea geloasa şi cu un marait care spunea ca nu e totul în ordine.
     Cațeluşul se tara dinaintea lui. Colț Alb îşi ciuli urechile şi îl urmari plin de curiozitate. Apoi, nasurile lor se atinsera şi simți pe obraz limba mica şi calda a puiului. Fara sa-şi dea seama, Colț Alb scoase limba şi îl linse pe bot.
     Aplauzele şi strigatele de bucurie ale zeilor salutara cele petrecute. Colț Alb era mirat şi îi privi cu surprindere. Apoi începu sa simta o slabiciune şi se întinse pe jos, cu urechile ciulite, cu capul lasat pe o parte, privind la pui. Ceilalți cațeluşi se tarara şi ei spre Colț Alb, spre marea neplacere a lui Collie; iar el îi lasa cu toata seriozitatea sa se cațere şi sa se rostogoleasca peste el. La început, în mijlocul aplauzelor zeilor, se mai simți ceva din sfiiciunea şi stangacia lui de odinioara. Acestea se ştersera însa, pe masura ce puii îşi continuara giumbuşlucurile şi înghionteala lor, iar el statu mai departe întins, cu ochii întredeschişi, şi calm, ațipind la soare.