VI.
Vazu legea actionand in jurul lui, pretutindeni. El mancase pui de ptarmigan. Şoimul mancase ptarmiganul – mama Şoimul ar fi vrut sa-l manance şi pe el. Mai tarziu cand se facu şi el mai grozav, vru sa manance şoimul. Mancase puiul de ras. Mama puilor l-ar fi mancat pe el, daca n-ar fi fost ea însaşi ucisa şi mancata. Şi aşa mergeau lucrurile. Toate vietațile din jurul lui traiau aceasta lege, iar el însuşi era o parte, o bucata din aceasta lege. Era un animal de prada. Singura hrana era carnea, carnea vie, care alerga cu iuțeala înaintea lui, sau zbura în aer, se cațara pe copaci, sau se ascundea în pamant, îl înfrunta şi se lupta cu el, sau se întorcea şi gonea dupa el.
Afara de legea carnii insa, mai existau sumedenie de alte legi mai marunte pe care el trebuia sa le învețe şi carora era nevoit sa le dea ascultare. Lumea era plina de surprize.
Clocotul vieții din el, freamatul muşchilor sai însemnau fericire fara sfarşit. Dobandirea vanatului însemna sa treci prin momente de înfrigurare şi exaltare. Momentele lui de furie ca şi luptele lui însemnau tot atatea placeri. Spaima însaşi şi taina necunoscutului îl faceau sa simta ca traieşte.
Dar mai existau şi momente de destindere şi mulțumire. Sa ai stomacul plin, sa picoteşti alene în bataia soarelui - toate acestea însemnau o rasplata deplina pentru stradania şi zbuciumul lui, ele însele o rasplata ca manifestari ale vieții, şi viața fiind întotdeauna fericita atunci cand se realizeaza pe sine.
De aceea, puiul nu se sfadi cu mediul înconjurator potrivnic. Era foarte vioi, foarte fericit şi foarte mandru de el.
PARTEA a III-a
Capitolul 1.
Mesterii focului
Daduse peste ei pe neasteptate si din vina lui. Fusese neprevazator. Parasise vizuina şi o luase în jos, spre rau, sa bea apa. Poate ca se întamplase din pricina ca nu fusese atent, ca nu se scuturase cu totul de somn. (Colindase toata noaptea dupa vanat şi abia atunci se trezise.) Lipsa lui de prevedere se datorase poate şi faptului ca era atat de obişnuit cu poteca spre balta; o batuse adesea şi niciodata nu i se întamplase nimic.
Aşa ca merse la vale, trecand pe langa pinul cel uscat, traversa luminişul şi o apuca printe arbori. Apoi, în aceeaşi clipa, vazu şi adulmeca. In fața lui, şezand în tacere, se aflau cinci fapturi cum nu mai vazuse vreodata. Vedea pentru prima oara oameni. Dar, zarindu-l, cei cinci nu sarira în picioare, nu-şi aratara colții şi nici nu maraira. Nu se mişcara, ci ramasera locului, tacuți şi parca prevestind ceva rau.
Puiul nu se mişca nici el. Toate instinctele lui naturale l-ar fi împins sa o ia la goana nebuneşte, daca nu ar fi încolțit în el brusc, prima oara, un alt instinct.
Il cuprinse o teama nespusa, si senzatia coplesitoare a propriei lui slabiciuni si nimicimii il tintui locului. Ceea ce vedea insemna pentru el putere, ceva cu mult deasupra lui. Puiul de lup nu vazuse niciodata oameni şi totuşi în ființa lui salaşluia instinctul existenței omului. Într-un fel nedesluşit, el recunoscuse în om pe animalul care luptase pentru întaietate printre celelalte animale ale wildului. Puiul îl privea pe om nu numai cu ochii lui, ci cu ai tuturor stramoşilor lui – cu acei ochi care încercuisera în bezna nopții nenumarate focuri de tabara în miez de iarna, care privisera, de la o distanța ce ferea de primejdie şi din inima desişurilor, pe ciudatul animal cu doua picioare ce domnea peste viețuitoare. Vraja unei moşteniri – alcatuita din teama şi respect, ce erau nascute din lupte de veacuri şi din experiența de generații întregi – puse stapanire pe puiul de lup. Aceasta moştenire atarna greu pentru un lup care nu era decat pui. Daca ar fi fost mai mare, ar fi luat-o la fuga. Dar aşa cum era el, nu facu decat sa se ghemuiasca, înlemnit de frica, aproape gata sa arate supunerea pe care rasa lui a aratat-o din acea zi în care primul lup a venit sa se aşeze la focul omului şi sa se încalzeasca.
Unul din indieni se ridica, veni spre puiul de lup şi se apleca asupra lui. Puiul se ghemui la pamant cat putu mai mult. Era necunoscutul care, în cele din urma, luase forma şi îi aparea în carne şi oase, aplecat deasupra lui şi întinzand mîna sa-l apuce. Parul i se zbarli fara sa vrea; buzele se trasera înapoi, descoperindu-i colții mici. Mana ce atarna asupra-i ca un destin ramase în cumpana şi omul zise razînd: „Wabam wabisca ip pit tah” („Ia te uita! Colții albi!”).
Ceilalți indieni rasera zgomotos, îndemnandu-l pe om sa ridice puiul. Şi pe cand mana se lasa tot mai mult, în pui se dadu o lupta între instincte. Traia doua mari porniri – sa cedeze şi sa lupte. Pana la urma avea sa fie un compromis. Le facu pe amandoua. Ceda, pana ce mana era gata sa-l atinga. Apoi angaja lupta: colții îi fulgerara într-o muşcatura, înfigandu-se în mîna. În clipa urmatoare primi o lovitura în cap care îl tranti la pamînt. Îi pieri orice chef de lupta. Tinerețea şi instinctul supunerii pusera stapanire pe el. Se aşeza caineşte, scancind. Dar omul pe care-l muşcase de mana era suparat. Puiul primi o lovitura în cealalta parte a capului, dupa care se ridica şi chelalai mai tare ca oricand.
Cei patru indieni rasera zgomotos; pana si omul care fusese muscat izbucni in ras. Facura cerc in jurul lui razand, pe cand el se tanguia de groaza si de durere. Si in timp ce se petreceau toate acestea, puiul auzi ceva. Indienii auzira si ei. Puiul stia insa ce e si, cu un ultim chelalait prelung - mai mult de triumf decat de durere – înceta sa mai scoata vreun zgomot, aşteptand venirea mamei, a crudei şi neîmblanzitei lui mame, care lupta şi ucidea totul şi parea mereu neînfricata. Lupoaica alerga maraind. Auzise strigatul puiului ei şi venea în goana sa-l scape.
Sari în mijlocul lor: chinuita şi bataioasa ei maternitate n-o facea sa fie prea placuta la vedere. Puiul se simți bine vazandu-i furia protectoare. Scoase un mic scancet de bucurie, sarindu-i în întampinare, în timp ce animalele-oameni se dadura în graba cu cațiva paşi înapoi. Lupoaica aştepta langa puiul ei, înfruntandu-i pe oameni, cu parul zbarlit şi scoțand un marait adanc din gatlej.
Avea o expresie rautacioasa şi schimonosita amenințator – chiar şi nasul i se încrețise de la varf şi pana la ochi de grozav ce maraia. Apoi, unul din oameni scoase un strigat: „Kiche!” Era o exclamație de surprindere. Puiul simți ca mama lui se face mica la auzul acestui strigat.
„Kiche!” striga omul din nou, de asta data cu asprime şi cu autoritate.
Apoi puiul o vazu pe mama lui, lupoaica neînfricata, ghemuindu-se jos, pana ce burta îi atinse pamantul, chelalaind, dand din coada şi facand semne de împaciuire. Puiul nu putea pricepe. Era speriat. Teama de oameni îl napadi iaraşi. Instinctul nu-l înşelase. Mama lui o dovedise. Se supusese şi ea animalelor-oameni.
Omul care vorbise se îndrepta spre lupoaica. Îi puse mana pe cap şi ea se ghemui mai mult, şi nici nu muşca, nici nu marai macar. Ceilalți oameni se apropiara, facand roata în jurul ei, punand mana pe ea, lucru pe care lupoaica nu-l primi cu duşmanie. Oamenii erau foarte agitați şi scoteau multe zgomote din gura. Aceste zgomote nu aratau sa fie vreun pericol – stabili puiul pe cand se ghemuia langa mama lui, mai zburlindu-se cateodata, dar dandu-şi toata silința sa fie cat mai supus.
- Nu este ciudat – grai un indian. Tatal ei a fost lup. E adevarat ca mama ei a fost cațea; n-o lega oare fratele meu în padure la fiecare trei nopți în vremea împerecherii? Aşa ca tatal lui Kiche a fost lup.
- Castor Cenuşiu, e un an de cand a fugit – începu al doilea indian.
- Nu e ciudat, Limba de Somon – raspunse Castor Cenuşiu. Era pe vremea foametei şi carne pentru caini nu se gasea.
- A trait printre lupi – zise al treilea indian.
- Aşa s-ar parea, Trei Acvile – raspunse Castor Cenuşiu, punand mana pe pui – şi asta este dovada.
Puiul marai puțin la atingerea mainii şi aceasta se retrase ca sa-l loveasca. Puiul însa îşi acoperi colții şi se lasa, supus, în timp ce mana care veni din nou îl scarpina dupa urechi, apoi în sus şi în jos pe spate.
-Asta este dovada – urma Castor Cenuşiu. De buna seama, Kiche e mama lui. Dar tatal lui a fost lup, aşa ca în el e puțin caine şi mult lup. Colții îi sunt albi şi Colț Alb sa-i fie numele. Am zis. Este cainele meu. N-a fost Kiche cainele fratelui meu? Şi n-a murit fratele meu?
Puiul, care primise astfel un nume pe lumea asta, zacea şi aştepta. O vreme, animalele-oameni îşi continuara zgomotele lor din gura. Castor Cenuşiu scoase un cuțit dintr-o teaca ce îi atarna pe dupa gat, intra în desiş şi taie un baț. Colț Alb îl urmarea cu privirea. Omul cresta bațul la cele doua capete şi în crestaturi stranse nişte curele din piele netabacita. O curea o lega în jurul gatului lui Kiche. Apoi o duse spre un puiet de pin, în jurul caruia lega cealalta curea.
Colț Alb o urma şi se întinse lînga ea. Mana lui Limba de Somon veni spre el şi-l dadu pe spate.
Kiche privea îngrijorata. Colț Alb simți din nou ca i se face frica. Nu-şi putu stapani cu totul un marait, dar nu facu nicio încercare sa muşte.
Mana cu degetele încovoiate şi rasfirate îl mangaie jucauşa pe burta, rostogolindu-l pe o parte şi pe alta. Aşa cum zacea el acolo pe spate, cu picioarele în sus, arata caraghios şi stangaci. Şi pe deasupra, era o poziție care îl facea sa fie atat de neputincios, încat întreaga fire a lui Colț Alb se revolta. Nu putea face însa nimic pentru a se apara.
Daca acest animal-om ar fi vrut sa-i faca vreun rau, Colț Alb ştia ca n-ar fi putut scapa. Cum ar fi putut sa sara în laturi cand statea cu picioarele în aer? Dar supunerea îl facu sa-şi stapaneasca frica şi se mulțumi sa maraie încet. Nu-şi putuse opri acest marait, dar nici animalul-om nu-l lovi în cap suparat. Ba mai mult înca, oricat de ciudat ar parea, Colț Alb încerca o neînțeleasa senzație de placere cand mana îl scarpina în sus şi în jos.
Cand îl rostogoli pe o parte, înceta cu totul sa mai maraie, apoi, cand degetele îl ciupira de capatul de jos al urechii, senzația placuta crescu; iar cand, dupa ce-l mangaie şi îl scarpina pentru ultima oara, omul îi dadu pace şi pleca, lui Colț Alb îi pierise orice urma de frica. Avea sa mai cunoasca de multe ori frica în relațiile lui cu oamenii, dar era pentru el un semn ca în cele din urma se va întovaraşi cu omul, fara sa-i fie teama.
Dupa un timp, Colț Alb auzi zgomote ciudate apropiindu-se. Le clasifica cu repeziciune, deoarece le recunoscu numaidecat ca sunt zgomote facute de animalul-om. Trecura cateva clipe şi întregul trib înşirat pe poteca pornise la drum. Erau mai mulți barbați, multe femei şi copii, în total patruzeci de suflete, carand cu toții din greu lucruri de-ale taberei. Erau şi mulți caini; iar aceştia, cu excepția cațeluşilor tineri, purtau şi ei poveri. Pe spate, în saci legați strans pe dedesubt, cainii duceau lucruri ce cantareau între douazeci şi treizeci de pfunzi.
Colț Alb nu mai vazuse niciodata caini, dar la vederea lor îşi dadu seama ca sunt la fel cu el, deosebiți doar întrucatva. Aceştia însa dadura dovada ca nu se deosebeau prea mult de lup cand îl descoperira pe pui şi pe mama lui. Dadura navala starnind mare larma.
Colț Alb se zbarli, marai şi hapai înaintea valului de caini care se apropiau cu boturile deschise; şi cazut sub ei, simți în trup taietura ascuțita a colților, muşcand şi sfaşiind el însuşi picioarele şi burțile de deasupra-i. Se iscase mare larma. Mai putu sa auda şi maraitul lui Kiche în timp ce lupta pentru el, precum şi strigatele animalelor-oameni, loviturile de bata date în trupuri şi chelalaitul de durere al cainilor loviți.
Nu trecura decat cateva secunde pana ce se ridica. Vazu animalele-oameni gonind cainii cu bata şi cu pietre, aparandu-l şi scapandu-l de colții cruzi ai celor ce erau la fel cu el şi totuşi oarecum deosebiți. Şi deşi nu avea cum sa poata concepe limpede un lucru atat de abstract cum este dreptatea, simți totuşi, în felul lui, dreptatea animalelor-oameni şi îi cunoscu drept ceea ce erau – fauritori de lege şi executorii ei. Îşi mai dadu seama de puterea cu care aplicau ei legea. Spre deosebire de celelalte animale pe care le întalnise vreodata, ei nu muşcau şi nici nu înhațau cu gheara. Ei îşi întareau puterea vie cu puterea lucrurilor neînsuflețite, şi aceste lucruri neînsuflețite le împlineau porunca. Astfel, bețe şi pietre, manuite de aceste ființe ciudate, zburau prin aer ca nişte fapturi vii, pricinuind lovituri dureroase cainilor.
Pentru mintea lui, aceasta era o forța neobişnuita, o putere de neînțeles, supranaturala, o putere ca aceea a zeilor. Prin însaşi natura lui, Colț Alb nu putea şti nimic despre zei; în cel mai bun caz putea şti ca exista lucruri care erau dincolo de înțelegerea lui; dar mirarea şi teama fața de aceste animale-oameni semana oarecum cu mirarea şi teama omului la vederea vreunei fapturi cereşti, pe un varf de munte, zvarlind trasnete din amandoua mainile asupra unei lumi uluite.
Ultimul dintre caini fusese gonit. Zarva se potolise iar Colț Alb îşi linse ranile şi cugeta asupra acestei prime experiențe a cruzimii de haita şi asupra cunoştinței pe care o facuse cu haita.
Nu visase vreodata ca seminția lui era alcatuita din mai mulți decat din chiorul, mama lui şi el. Ei alcatuiau un soi aparte, şi aici descoperise deodata multe alte fapturi care erau vadit la fel cu el. Simți atunci o ciudata subconştiența ca aceştia, care îi semanau, dadusera navala peste el încercand sa-l extermine. Se mai înciuda şi ca mama lui era legata de un baț, chiar daca acest lucru îl facusera animalele-oameni, care erau superioare. Mirosea a cursa, a robie. Totuşi despre cursa şi robie nu ştia nimic. Moştenise libertatea de a rataci, de a goni şi de a se întinde pe jos, oricat ar fi vrut; şi acum, aceasta libertate îi era încalcata.
Mişcarile mamei lui se margineau la spațiul pe care i-l îngaduia lungimea unui baț, şi de lungimea aceluiaşi baț era şi el îngradit, pentru ca nu se simțea înca în stare sa se dezlipeasca de langa mama lui.
Treaba asta nu-i placea. Şi nu-i placu nici cand animalele-oameni se ridicara pornind-o la drum, deoarece un animal-om, mic de stat, apuca celalalt capat al bațului şi o trase pe Kiche, captiva, în urma lui, iar dupa Kiche venea el, Colț Alb, foarte tulburat şi necajit de aceasta aventura în care nimerise.
O luara in josul vaii raului, mult mai departe decat ajunsese vreodata Colț Alb, pana ce dadura de capatul ei, în locul acela unde raul se varsa în fluviul Mackenzie. Aici - unde canoele erau puse la adapost cocoțate pe nişte pari, şi unde erau rasteluri pentru uscarea peştelui – se instala tabara; şi Colț Alb privi într-acolo uluit. Convingerea superioritații acestor animale-oameni creştea în el clipa de clipa; o vedea în puterea lor asupra tuturor acestor caini cu colți ascuțiți. Respirau forța. Dar pentru puiul de lup mai grozava era puterea lor asupra celor neînsuflețite, capacitatea lor de a transmite mişcare lucrurilor nemişcate, de a schimba însaşi fața lumii. Mai ales acest lucru îl tulbura în mod deosebit.
Construirea unor schelete din niste pari ii atrase luarea-aminte; totusi nu reprezenta in sine ceva atat de deosebit, deoarece era facut de aceleasi fapturi care aruncau bete si pietre la distante mari. Dar cand aceste schelete, acoperite cu scoarte si piei, se prefacura in tipii, Colț Alb ramase uluit. Masa lor uriaşa îl impresiona. Se înalțau în juru-i de pretutindeni, aidoma unor monstruoase forme vii ce creşteau repede. Ocupau mai toata circumferința pe care o cuprindeau cu privirea. Ii era teama de ele. Se profilau sinistru deasupra lui; şi cand adierea le clatina, imprimandu-le uriaşe mişcari, el se chircea de frica, cu ochii neîncrezatori ațintiți asupra-le, gata sa sara în laturi daca acestea ar fi încercat sa se napusteasca asupra lui.
Curand însa îi pieri toata frica ce o avea fața de tipii. Vazu cum femeile şi copiii intrau şi ieşeau nevatamați, îi vazu şi pe caini încercand adesea sa intre, fiind alungați cu ocari şi pietre.
Într-un rastimp pleca de langa Kiche şi se tarî cu luare-aminte spre peretele tipiei celei mai apropiate. Îl împingea curiozitatea creşterii – nevoia de a învața, de a trai şi de a face toate acele lucruri care îi serveau drept experiența. Ultimii centimetri pana la peretele tipiei îi strabatu tarandu-se cu o încetineala obositoare şi cu mare grija.
Întamplarile din acea zi îl facusera sa se aştepte ca necunoscutul sa se mai manifeste în chipurile cele mai; uluitoare şi de necrezut. În cele din urma, nasul atinse panza tipiei.
Aştepta.
Nu se întampla nimic.
Apoi mirosi ciudata țesatura, îmbibata cu miros de om. O apuca cu colții şi trase încet. Nu se întampla iaraşi nimic, deşi parțile alaturate ale tipiei se mişcara. Trase mai tare. Panza se mişca şi ea mai tare. Era minunat. Trase şi mai tare, o data şi înca o data, pana ce întreaga tipie începu sa se clatine. Un țipat ascuțit al unei squaw dinauntru îl facu s-o tuleasca degraba spre mama lui. Dar din acea clipa nu se mai sperie de grupul de tipii care se profilau în zare.
O clipa mai tarziu pleca din nou de langa mama lui. Bațul ei era legat de un țaruş înfipt în pamant şi nu-l putea urma. Un cațeluş ceva mai mare şi mai varstnic decat el se apropie încet, cu un aer îngamfat şi razboinic. Numele acestui cațeluş – dupa cum avea sa auda mai tarziu Colț Alb – era Lip-Lip. Era un cațeluş ce capatase o experiența în luptele cu alți caței şi parea fanfaron.
Lip-Lip era de aceeaşi speța cu Colț Alb, dar, fiind un cațelandru, nu parea periculos, aşa încat Colț Alb se pregati sa-l primeasca prietenos. Cand însa strainul începu sa paşeasca țeapan, aratandu-şi colții, Colț Alb înțepeni şi el şi, la randu-i, îi arata colții. Îşi dadura ocol pe jumatate, masurandu-se unul pe altul, maraind şi zbarlindu-se.
Treaba asta dura cîteva minute şi lui Colț Alb începu sa-i faca placere de parca ar fi fost o joaca. Dar Lip-Lip sari deodata deasupra lui cu o iuțeala puțin obişnuita, îl muşca cu putere şi se dadu înapoi. Simți muşcatura în umarul ce-i mai fusese o data ranit de ras şi-l duru adanc, pana la os. Surprinderea şi durerea îl facura pe Colț Alb sa chelalaiasca, dar în clipa urmatoare se napusti furios asupra lui Lip-Lip, muşcandu-l cu patima.
Lip-Lip traise însa în tabara şi luase parte la multe batalii de-ale cațeilor. Colțişorii lui ascuțiți îl încercara pe noul venit de trei ori, de patru ori, de şase ori, pana ce Colț Alb, gemand fara ruşine, se refugie langa maica-sa, cautand aparare. Era prima din multele batalii pe care avea sa le dea cu Lip- Lip, pentru ca de la bun început au fost duşmani, nascuți sa fie aşa, cu firi sortite mereu sa se ciocneasca.
Kiche îl linse mangaietor, încercand sa-l faca sa ramana langa ea, dar curiozitatea lui era nesfarşita, şi cateva clipe mai tarziu o porni într-o noua cautare. Dadu peste unul din animalele-oameni, Castor Cenuşiu, care sta pe vine şi facea ceva cu nişte bețe şi muşchi uscat, împraştiate în fața lui pe pamant. Colț Alb se apropie şi începu sa-l urmareasca. Castor Cenuşiu scoase din gura nişte sunete pe care el, nesocotindu-le potrivnice, se apropie şi mai mult.
Femei şi copii îi aduceau lui Castor Cenuşiu bețe şi crengi. Fara îndoiala ca era o treaba însemnata. Colț Alb deveni atat de curios, încat se apropie pana ce atinse genunchiul lui Castor Cenuşiu, uitand ca acesta era un animal-om grozav. Deodata zari ceva ciudat, ca o ceața începand sa creasca din bețe şi din muşchi sub mainile lui Castor Cenuşiu. Apoi, chiar printre bețe, se ivi ceva viu, ceva care se încolacea şi se întorcea şi care avea o culoare la fel cu a soarelui de pe cer. Colț Alb nu ştia nimic despre foc. Îl atragea însa tot aşa cum lumina din gaura vizuinii îl atrasese cand nu era decat un pui. Facu alți cațiva paşi, tarandu-se spre flacara. Îl auzi pe Castor Cenuşiu chicotind la el şi pricepu ca nici sunetul acesta nu-i era potrivnic. Apoi nasul lui atinse focul şi în aceeaşi clipa îşi scoase micuța lui limba, întinzand-o spre el.
O clipa ramase paralizat. Necunoscutul, care pandea în mijlocul betelor şi muşchiului, îl apucase cu cruzime de nas. Se tarî înapoi, izbucnind într-o explozie înnebunita de scancete. La auzul acestora Kiche, priponita de bațul ei, începu sa se zbata, sa maraie şi sa se înfurie teribil ca nu-i putea veni în ajutor. Dar Castor Cenuşiu izbucni în hohote de ras, lovindu-şi coapsele şi povesti întregii tabere pațania, pana ce toți începura sa rada în hohote. Colț Alb însa se aşeza caineşte şi începu sa planga, sa planga – o ființa mica şi parasita, vrednica de mila în mijlocul animalelor- oameni.
Era cea mai mare suferinta pe care o cunoscuse vreodata. Si nasul si limba ii fusesera parlite de vietatea aceea de culoarea soarelui, care crescuse sub mainile lui Castor Cenusiu. Planse si planse fara intrerupere, si fiecare scancet de-al lui era salutat cu hohote de ras ale animalelor-oameni. Incerca sa-si aline durerea de la nas cu limba, dar si limba ii era arsa, si cele doua suferinte alaturate il faceau sa sufere si mai mult, asa ca planse mai departe, mai disperat si mai descurajat ca oricand.
Apoi il cuprinse rusinea. Cunoscu rasul si intelesul lui. Nu ne este dat noua sa stim cum ajung unele animale sa cunoasca rasul sis a-si dea seama cand se rade de ele; dar tocmai in felul acesta afla si Colt Alb ce e rasul. Se rusina ca animalele-oameni radeau de el. Se intoarse si o lua la fuga, nu din cauza suferintei pricinuite de foc, ci a rasului care-i razbise chiar mai adanc in suflet, ranindu-l. Se refugie la Kiche - care sedea cuprinsa de furie la capatul batului, de parca ar fi fost un animal turbat - Kiche, singura faptura din lumea asta care nu radea de el. Se insera si apoi se lasa noaptea, iar Colt Alb zacea langa mama lui. Nasul si limba il mai dureau, dar pe el il framanta un necaz si mai mare. Ii era dor.
Simtea un gol, nevoia de liniste si de pacea raului si a vagaunii de acolo, de pe povarnis. Viata devenise prea populata. Erau atat de multe animale-oameni, barbati, femei si copii, care faceau zgomot si se ciorovaiau. Mai erau si cainii care se hartuiau vesnic si se harjoneau intre ei, provocand atata larma si neliniste. Singuratatea odihnitoare a vietii cunoscute de el pana atunci se dusese.Aici, chiar si aerul fremata de viata. Bolborosea si bazaia fara intrerupere. Schimbandu-si necontenit intensitatea si variind brusc tonurile, il calca pe nervi si-i chinuia simturile enervandu-l, nelinistindu-l si hartuindu-l cu necontenita amenintare a intamplarii.
Urmari animalele-oameni mergand de colo-colo si in jurul taberei. Colt Alb privea animaele-oameni oarecum in felul in care oamenii ii privesc pe zeii pe care si-i fauresc. Erau fapturi superioare, adevarati zei. Pentru mintea lui slaba, ei erau facatori de minuni, precum zeii, in ochii oamenilor. Erau fapturi superioare, posedand tot felul de forțe necunoscute şi de necrezut, stapanitori ai celor însuflețite şi neînsuflețite, facandu-le pe cele mişcatoare sa-i asculte şi dand mişcare celor nemişcate, facand sa se nasca viața, o viața de culoarea soarelui şi muşcatoare, alcatuita din muşchi şi lemn mort. Erau meşterii focului! Erau zei!
Capitolul 2.
Robia
Zilele erau pline de experiențe pentru Colț Alb. Pe cand Kiche statea legata de baț, el gonea prin toata tabara, cercetand, cautand şi învațand. Afla repede multe din randuielile animalelor-oameni, dar obişnuința nu-l facu sa-i disprețuiasca. Cu cat îi cunoştea mai bine, cu atat ei îşi aparau mai mult superioritatea, cu atat îşi desfaşurau mai mult misterioasele lor forțe şi îşi aratau mai vartos asemanarea cu zeii.
Omului îi fusese data adesea durerea de a-şi vedea zeii rasturnați şi altarele sfaramate; dar lupul şi cainele salbatic care venisera sa se ghemuiasca la picioarele omului n-au încercat niciodata aceasta durere. Spre deosebire de om – ai carui zei sunt nevazuți şi închipuiți, fumuri şi neguri ale minții, ce se feresc de haina realitații, fantome ratacitoare ale bunatații şi puterii, patrunderi ale eului în domeniul spiritului – lupul şi cainele salbatic care vin la foc îşi gasesc zeii în carne şi oase, ceva ce poate fi pipait, ceva ce ocupa un loc în spațiu şi are nevoie de timp pentru a-şi îndeplini menirea şi existența. Nu e nevoie de nicio stradanie pentru a crede în asemenea zei; niciun efort de voința nu te-ar putea face sa-ți pierzi credința într-un asemenea zeu. Nu exista alta cale. Iata-l stand în doua picioare, cu o bata în mana. Cu o forța nesfarşit de mare, patimaş şi maniat, îndragostit, dumnezeire, mister şi forța, toate învaluite în carne ce sangereaza cand e sfîşiata şi care e buna de mancat ca orice carne.
Aşa s-a întamplat şi cu Colț Alb. Animalele-oameni erau fara îndoiala zei, zei de care n-ai cum sa scapi. Tot aşa cum mama lui, Kiche, le aratase supunere cand o strigasera pentru prima oara pe nume, la fel începu şi el sa li se supuna. Le facea loc sa treaca, ca un drept neîndoielnic al lor. Cand umblau, se dadea la o parte din calea lor. Cand îl chemau, venea. Cand îl amenințau se ghemuia. Cand îi porunceau sa plece, o tulea degraba. Pentru ca în spatele oricarei dorințe de-a lor statea forța, care le întarea dorința, forța care lovea, care se manifesta prin lovituri şi bate, prin pietre ce zburau şi prin lovituri usturatoare de bici.
Le aparținea şi el, aşa cum le aparțineau toți cainii. Zeii aceştia îi porunceau ce trebuie sa faca. Ei aveau dreptul sa-i stalceasca şi sa-i calce în picioare trupul sau sa-i arate mila. Aceasta a fost o lecție pe care şi-a însuşit-o cu iuțeala. I-a venit greu pentru ca era împotriva pornirilor bine dezvoltate şi precumpanitoare ale ființei lui; dar, deşi nu învața cu placere aceasta lecție, o învața totuşi şi, fara sa-şi dea seama, în cele din urma se acomoda.
Îşi încredința astfel soarta în mîinile altora, trecandu-le şi raspunderile vieții lui. Acest lucru era în sine o compensație, pentru ca întotdeauna e mai uşor sa te sprijini pe altul decat sa fii singur. Dar aceasta daruire de sine – cu trup şi suflet - animalelor-oameni nu se petrecu într-o singura zi. Puiul de lup nu se putu lepada repede de moştenirea salbatica şi de amintirile wildului. Erau zile cand se tara la marginea padurii şi statea ascultand ceva care îl chema într-acolo, departe. Şi de fiecare data se întorcea, plin de neastampar şi îndoiala şi începea sa geama încet şi cu mult dor langa Kiche şi sa-i linga botul cu limba, nerabdator şi cercetator.
Colț Alb învața repede randuielile taberei. Cunoscu nedreptatea şi lacomia cainilor mai batrîni cand i se arunca de mancare: carne sau peşte. Ajunse sa ştie ca oamenii erau mai drepți, copiii mai cruzi şi femeile mai blande şi mai dispuse sa-i arunce o bucata de carne sau un os, şi dupa doua sau trei pațanii neplacute cu mamele cațeluşilor tineri, îşi dadu seama ca întotdeauna era mai bine sa le lase în pace, sa se țina cat mai departe de ele şi chiar sa le ocoleasca ori de cate ori le vedea venind.
Amaraciunea vieții lui era însa Lip-Lip. Mai mare, mai varstnic şi mai puternic, Lip-Lip şi-l alesese pe Colț Alb drept ținta speciala a persecuției lui. Colț Alb era destul de dispus sa lupte, dar Lip-Lip îl depaşea. Adversarul lui era prea mare. De aceea devenise visul urat şi plin de spaime al vieții lui. De cate ori se aventura departe de mama lui, tiranul îşi facea apariția negreşit, mergand pe urmele lui, mîrîind, lovindu-l şi pîndind prilejul cînd nici un animal-om nu se afla prin apropiere, ca sa se napusteasca asupra lui şi sa-l sileasca sa dea lupta. Şi cum Lip-Lip caştiga întotdeauna, bucuria lui era fara de margini. Îşi facuse din aceasta cea mai mare placere, aşa cum pentru Colț Alb el era cel mai mare chin.
Colț Alb nu se lasa însa intimidat. Deşi el avea de suferit cel mai mult şi de fiecare data ieşea batut, moralul ramanea neştirbit. Totuşi aceste batai avura şi o consecința daunatoare. Deveni rautacios şi posac. De felul lui era salbatic, dar din pricina acestor nesfîrşite persecuții deveni şi mai salbatic.
Voioşia, zburdalnicia de cațel abia de se mai vedeau. Nu se mai juca şi nu se mai harjonea cu ceilalți caței din tabara. Nu i-ar fi dat voie Lip-Lip.
În clipa în care Colț Alb aparea lînga ei, Lip-Lip se şi napustea asupra lui, terorizandu-l şi chinuindu-l sau încaierandu-se cu el pana ce-l punea pe fuga.
Toate întamplarile acestea îl facura pe Colț Alb sa-şi piarda mult din firea lui de cațel şi începu sa se poarte ca şi cand ar fi fost mult mai matur. Cum nu era lasat sa-şi cheltuiasca energia la joaca, se închise în sinea lui, ascuțindu-şi mereu mintea. Deveni şiret; avea timp ca sa nascoceasca tot felul de şiretlicuri.
Împiedicat sa-şi primeasca partea lui de carne şi de peşte atunci cand se dadea de mancare tuturor cainilor din tabara, ajunse un hoț iscusit. Trebuia sa scotoceasca şi scotocea bine, deşi adesea din pricina acestui lucru, se dovedea o adevarata calamitate pentru femeile din tabara. Se deprinse repede sa se furişeze prin tabara, sa fie viclean, sa ştie ce se petrece pretutindeni, sa vada şi sa auda tot, sa judece în consecința şi sa gaseasca cu succes cai şi mijloace de a-l ocoli pe neîmpacatul lui asupritor.
Persecutia era abia la inceput cand, cu multa siretenie, ii juca prima festa, cu adevarat mare, capatand astfel gustul razbunarii. Dupa cum Kiche, pe cand mergea cu lupul, ademenise, sortind pieirii cainii din taberele oamenilor, tot aşa Colț Alb, într-un fel aproape asemanator, îl ademeni pe Lip-Lip în falcile razbunatoare ale lui Kiche. Batand în retragere din fața lui Lip-Lip, Colț Alb o lua pe cai ocolite care duceau cand înauntru, cand în afara sau în jurul tipiilor taberei. Era un bun alergator, mai iute decat oricare cațel de talia lui şi chiar mai iute decat Lip-Lip. Dar în aceasta cursa de urmarire, el nu fugea pe masura puterilor lui. Se ținea doar la un salt de urmaritor.
Atatat de fugareala si de apropierea staruitoare de victima, Lip-Lip uita de prevedere şi de locul unde se afla. Cand îşi dadu seama, era prea tarziu. Taşnind cu cea mai mare iuțeala de dupa o tipie, nimeri cu capul înainte peste Kiche, care statea culcata la capatul bațului de care era priponita. Scoase un chelalait de spaima şi falcile ei razbunatoare i se încleştara în trup. Kiche era legata, totuşi nu putu sa scape de ea prea uşor. Îl buşi la pamant ca sa nu mai poata fugi şi îi sfaşie trupul, împlantandu-şi colții în el.
Cand în cele din urma izbuti sa se rostogoleasca într-o parte şi sa scape de ea, se tarî ciufulit şi ranit, atat trupeşte cat şi sufleteşte. Parul i se adunase smocuri, smocuri, pretutindeni pe unde colții ei îl împunsesera. Ramase în picioare pe locul unde izbutise sa se ridice, deschise gura şi slobozi cu scancet puternic, prelung, sfaşietor, de cațel. Dar nici macar acest lucru nu-i era dat sa-l sfîrşeasca. Tocmai la mijlocul urletului, Colț Alb, repezindu-se, îşi înfipse colții într-unui din picioarele dinapoi ale lui Lip-Lip, care nu mai avea chef de lupta şi o tuli fara ruşine, cu victima pe urmele sale, harțuindu-l tot drumul, pana la tipia lui. Aci, femeile îi sarira într-ajutor, şi Colț Alb, care venea ca un diavol dezlanțuit, fu gonit în cele din urma numai datorita bombardamentului cu pietre.
Veni o zi in care Castor Cenusiu socoti ca nu mai e niciun pericol ca Kiche sa fuga si ii dadu drumul. Nespus de mult se bucura Colț Alb de eliberarea mamei lui. O întovaraşi vesel prin tabara şi, atata timp cat ramase alaturi de ea, Lip-Lip pastra o distanța respectuoasa. Ba Colț Alb se mai şi zbarli odata la el şi paşi țanțoş; Lip-Lip se facu însa ca nu ia în seama provocarea. Nu era nici el prost, şi oricare ar fi fost razbunarea pe care o dorea, putea sa aştepte însa pana ce-l va prinde pe Colț Alb singur.
In aceeasi zi, mai tarziu, Kiche şi Colț Alb ratacira împreuna pe la marginea padurii de langa tabara. Îşi dusese mama într-acolo pas cu pas, şi acum, ca se oprise, încerca s-o atraga mai departe. Raul, vizuina şi codrii tacuți îl chemau şi ar fi vrut ca ea sa-l urmeze. Mai goni cațiva paşi, se opri şi privi înapoi. Kiche statea nemişcata. Gemu rugator şi începu sa fuga jucauş încoace şi încolo printre tufişuri. Fugi înapoi la ea, îi linse botul şi se departa iaraşi. Kiche tot nu se mişca. Se opri privind-o cu mare atenție şi cu o nerabdare vadita, dar care se topira încet atunci cand ea întoarse capul şi se uita înapoi spre tabara.
Ceva il chema afara. Mama lui auzi si ea, dar mai auzi si cealalta chemare, mai puternica, chemarea focului si a oamenilor - o chemare la care, dintre toate animalele, numai lupului ii fusese dat sa raspunda; lupului si cainelui-lup, care sunt frati.
Kiche se intoarse si porni incet spre tabara. Mai puternica decat stransoarea fizica a batului era chemarea taberei din sufletul ei. Nevazuți şi tainici, zeii o țineau strans în puterea lor şi nu-i dadeau drumul. Colț Alb se aşeza la umbra unui mesteacan şi scheuna încet. Mirosea tare a pin şi mireasma uşoara a padurii umplea vazduhul, amintindu-i de viața libera pe care o traise înainte de zilele robiei. Dar el nu era decat un cațeluş, şi mai puternica decat chemarea omului sau a wildului era chemarea mamei. În fiece clipa a scurtei lui existențe era legat de ea. Nu sosise înca ziua libertații lui. Aşadar, se ridica şi, cu aer nemangaiat, se înapoie spre tabara, oprindu-se o data, de doua ori, scheunand şi ascultand chemarea care înca mai rasuna în adancurile padurii.
In wild, vremea sederii mamei cu puiul ei este scurta; dar sub stapanirea omului ea este uneori si mai scurta. Asa se petrecura lucrurile cu Colt Alb. Castor Cenusiu avea de platit o datorie lui Trei Acvile, care pleca la drum in susul raului Mackenzie pana la Marele Lac al Sclavilor. O bucata de panza stacojie, o piele de urs, douazeci de cartuse si Kiche platira datoria. Colt Alb vazu cum o urcara pe mama lui intr-una din canoele lui Trei Acvile si incerca s-o urmeze. Cu o lovitura, Trei Acvile il arunca inapoi spre tarm. Luntrea o porni din loc. Colt Alb sari in apa si inota dupa ea, scurt la strigatele ascutite ale lui Castor Cenusiu care il chema sa se intoarca, il uitase chiar si pe animalul-om, pe zeu, atat de mare ii era spaima ca isi pierde mama.
Dar zeii sunt obisnuiti sa li se dea ascultare şi Castor Cenuşiu porni manios cu o canoe în urmarirea lui. Cand îl ajunse, se apleca şi îl trase din apa prinzandu-l de ceafa. Nu-l lasa dintr-o data pe fundul luntrei. Tinandu-l spanzurat cu o mana, începu sa-l bata cu cealalta. Şi ce mai bataie! Avea mana grea. Fiecare lovitura izbea straşnic, şi îi cara o mulțime de lovituri.
Din pricina loviturilor care se revarsau asupra lui cand dintr-o parte cand din alta, Colț Alb se legana încoace şi încolo, ca un pendul dezordonat şi descentrat. Simțamintele pe care le încerca erau felurite. La început paru surprins, apoi îl cuprinse o frica trecatoare şi chelalai de cateva ori în timp ce mana îl izbea. Dar acestei stari îi urma repede furia. Firea lui libera se afirma şi Colț Alb îşi arata colții maraind cutezator la zeul manios. Dar lucrul acesta nu-i folosi decat ca sa-l manie şi mai tare pe zeu. Loviturile cazura mai repede, mai grele, mai dureroase.
Castor Cenuşiu continua sa loveasca, iar Colț Alb sa maraie. Dar lucrurile nu puteau merge aşa, la nesfarşit. Unul din doi trebuia sa cedeze. A cedat Colț Alb. Frica îl cuprinse din nou. Era pentru prima oara cand încapuse pe mana unui om. Loviturile cu bațul sau cu pietre, pe care le suferise întamplator în trecut, erau mangaieri pe langa ceea ce se petrecea acum. Se prabuşi urland şi chelalaind. O vreme, fiecare lovitura era urmata de un chelalait, dar frica se prefacu în spaima. Şi în cele din urma, chelalaielile se transformara într-un şir neîntrerupt, fara legatura cu ritmul pedepsei.
In cele din urma, Castor Cenuşiu îşi potoli mania. Colț Alb, atarnand moale, continua sa urle.
Aceasta paru sa-l mulțumeasca pe stapan, care îl arunca cu brutalitate pe fundul luntrei. Între timp, luntrea o luase la vale. Castor Cenuşiu apuca vasla. Colț Alb era în drumul lui. Îl lovi salbatic cu piciorul. În acea clipa, firea libera a lui Colț Alb scapara din nou şi puiul îşi înfipse colții în piciorul încalțat cu mocasini. Bataia primita nu însemna nimic pe langa aceea ce o primi acum. Mana lui Castor Cenuşiu era cumplita, şi tot aşa frica lui Colț Alb. Îl lovea nu numai cu mîna, ci şi cu vîsla aceea tare, de lemn; era numai vanatai, şi cand îl arunca din nou în canoe îl durea tot trupul lui mic. Castor Cenuşiu îl lovi din nou cu piciorul, şi de asta data nu întamplator. Colț Alb nu-şi repeta atacul împotriva piciorului. Robia îl mai învațase o lecție. Niciodata, oricare ar fi împrejurarea, sa nu cuteze sa-şi muşte zeul, care îi era domn şi stapan; trupul domnului şi stapanului era sfant şi nu trebuia sa fie necinstit de colții unuia ca el. Fara îndoiala ca aceasta era crima crimelor, o ocara ce nu putea fi iertata şi nici trecuta cu vederea.
Cand luntrea ajunse la mal, Colț Alb zacea scancind nemişcat, şi aşteptand voința lui Castor Cenuşiu. Era voința lui Castor Cenuşiu sa ajunga la mal, caci îl arunca acolo, izbindu-l cu putere într-o parte şi lovindu-i iaraşi vanataile. Se tarî tremurand la picioarele lui, cu un geamat. Lip-Lip, care urmarise întreaga întamplare de pe mal, se repezi la ei, dandu-l peste cap şi înfigandu-şi colții în el. Colț Alb era prea slabit ca sa se apere şi n-ar fi fost bine de el daca Castor Cenuşiu nu şi-ar fi repezit piciorul, zvarlindu-l pe Lip-Lip în aer cu putere, încat acesta se prabuşi la pamant la vreo douazeci de picioare distanța. Se arata dreptatea animalului-om; şi chiar atunci, în starea jalnica în care se afla Colț Alb simți un mic fior de recunoştința. Şchiopata supus pe urmele lui Castor Cenuşiu, strabatand satul pana la tipie, şi aşa învața Colț Alb ca dreptul de a pedepsi era un lucru pe care zeii şi-l pastrau pentru ei şi nu-l îngaduiau fapturilor mai mici decat ei.
In seara aceea, pe cand pretutindeni domnea tacerea, Colț Alb îşi aminti de mama lui şi gemu dupa ea. Gemu însa prea tare şi-l trezi pe Castor Cenuşiu, care îl batu. Dupa aceasta, ori de cate ori se aflau zeii pe aproape, se tanguia mocnit. Cateodata însa, ratacind singur spre marginea padurii, Colț Alb îşi dadea frau liber durerii, plangand-o cu gemete şi scancete puternice.
În aceasta perioada ar fi putut sa plece urechea catre amintirile vizuinii şi raului şi sa fuga înapoi în wild. Îl oprea însa amintirea mamei lui. Aşa cum animalele-oameni, atunci cand vanau, plecau şi se întorceau, tot aşa mama lui va reveni şi ea din cand în cand în sat. Ramase deci în robie, aşteptand-o.
Dar aceasta robie nu era cu totul nefericita. Erau şi multe lucruri care îl interesau. Se întampla mereu cate ceva. Lucrurile ciudate pe care le faceau aceşti oameni erau fara sfarşit şi lui Colț Alb îi trezeau întotdeauna curiozitatea. Pe de alta parte învața cum sa se descurce cu Castor Cenuşiu. Ascultare, ascultare neclintita şi fara abatere, iata ce i se cerea, şi în schimb scapa de lovituri şi viețuirea îi era îngaduita.
Uneori, însuşi Castor Cenuşiu îi azvarlea cîte o bucata de carne şi îl apara de ceilalți caini pe cand o manca. Şi o asemenea bucata de carne era ceva de preț. I se parea chiar mai de preț – şi nu ştia nici el de ce – decat o duzina de bucați de carne din mana unei femei. Castor Cenuşiu nu alinta niciodata şi nici nu mangaia. Poate ca greutatea mainii lui, poate ca dreptatea lui, poate ca simpla putere asupra lui şi poate ca toate acestea la un loc îl impresionau pe Colț Alb, deoarece se nascu între el şi morocanosul lui stapan o anumita afecțiune.
Pe nesimțite şi pe ocolite, cu ajutorul bațului, al pietrelor şi al batailor cu mana goala, catuşele robiei lui Colț Alb se strangeau. Trasaturile rasei lui, care la început au facut posibila venirea lui la focurile oamenilor, erau trasaturi ce puteau fi dezvoltate. Aceste trasaturi se dezvoltau în el şi el începu sa îndrageasca tot mai mult viața de tabara, aşa plina de necazuri cum era ea. Dar Colț Alb nu-şi dadea seama de aceasta. Simțea doar ca-l doare ca o pierduse pe Kiche, mijea în el speranța ca ea se va întoarce şi mai simțea şi un dor napraznic pentru viața libera din trecut pe care o întruchipa ea.
Capitolul 3.
Procsrisul
Lil-Lip continua sa-i amarasca zilele lui Colț Alb pana într-atat, încat îl facu mai rau şi mai crud decat îi era felul. Salbaticia facea parte din structura lui, dar o salbaticie atat de mare era peste poate. Ajunsese de pomina rautatea lui chiar şi printre animalele-oameni. Ori de cate ori în tabara se starnea agitație şi zarva, bataie şi ciorovaiala sau vreo femeie se vaita ca s-a furat vreo bucata de carne, banuielile cadeau asupra lui Colț Alb şi de obicei chiar aşa era. Nici nu se mai osteneau sa caute pricina purtarii lui. Veneau doar efectele, şi ele erau rele. Devenise un fațarnic şi un hoț, un încurca-lume, unul care isca mereu zarva; şi pe cand pandea nişte femei maniate, fiind cu ochii în patru, gata sa se fereasca de vreun proiectil aruncat la iuțeala, acestea îi spusesera în fața ca e un lup, ca nu merita decat ocara şi ca o s-o sfarşeasca rau.
Se simți un proscris în mijlocul taberei mişunand de lume. Toți cațeii erau de partea lui Lip-Lip.
Între Colț Alb şi ei era o deosebire. Simțeau poate samanța salbatica din el şi instinctiv îi aratau duşmania pe care cainele domestic o are pentru lup. Dar oricum ar fi fost, în aceasta persecuție, ei i se alaturara lui Lip-Lip. Şi o data ce se declarara împotriva lui Colț Alb, gasira destule motive sa continue sa i se arate potrivnici. Fiecare în parte şi toți laolalta îi simțeau din cand în cand colții şi, spre cinstea lui, Colț Alb mai mult dadea decat primea. Pe mulți dintre ei îi putea bate cand se lupta cu fiecare în parte; dar lupta cu cate unul singur nu prea îi era harazita. Începutul unei asemenea lupte era un semnal pentru toți cațeii din tabara sa alerge şi sa se napusteasca asupra lui.
Din aceasta prigonire a haitei învața doua lucruri importante; cum sa se fereasca într-o lupta de masa dusa împotriva lui şi cum sa dea lovituri cat mai daunatoare şi într-un timp cat mai scurt atunci cand lupta se ducea în doi. Sa te poți ține bine pe picioare în mijlocul unei mase potrivnice ție, este o chestiune de viața şi de moarte, şi lucrul acesta Colț Alb îl învața din plin. Ajunse aproape ca o pisica în îndemanarea lui de a se ține pe picioare. Chiar cand cainii cei mari îl izbeau acum cu trupurile lor grele, fie dinapoi, fie din laturi, şi de era dat înapoi sau într-o parte, azvarlit în sus sau lunecat pe pamant, el avea întotdeauna picioarele sub el şi labele în jos, spre țarana muma.
Cand cainii se încaiera, au obiceiul sa faca o introducere la adevarata lupta – sa maraie, sa se zburleasca şi sa paşeasca bațoşi. Dar Colț Alb învața sa treaca peste aceste introduceri. Orice întarziere însemna sa-şi ridice împotriva pe toți ceilalți caței. Trebuia sa acționeze iute şi apoi s-o tuleasca. Astfel învața sa nu-şi tradeze intențiile; se napustea, muşca şi sfaşia pe loc, fara de veste, înainte ca duşmanul sa-l poata întampina.
În felul acesta pricinuia de la început rani grele. De asemenea învața cat prețuieşte elementul surpriza. Un caine luat prin surprindere, cu grumazul despicat sau cu urechea facuta faşii, înainte de a-şi fi dat seama ce se petrece, era pe jumatate batut.
Mai mult, era nespus de uşor sa dai peste cap un caine luat prin surprindere; iar un caine dat peste cap îşi arata întotdeauna, pentru o clipa, partea moale de dedesubtul gatului – punctul vulnerabil unde trebuia lovit pentru a-i curma viața. Colț Alb cunoştea acest punct. Moştenise învațatura asta de-a dreptul de la şirul de generații de lupi care au vanat. Şi aşa se întampla ca metoda pe care o folosea Colț Alb cand lua ofensiva era urmatoarea: întai sa gaseasca un cațel singur; al doilea, sa-l ia prin surprindere şi sa-l dea peste cap; al treilea, sa-i înfiga colții în locul moale al gatlejului.
Nefiind înca destul de dezvoltat, falcile lui nu erau destul de mari şi nici îndeajuns de puternice, ca atacul dat la gatlej sa fie mortal; dar mulți caței se învarteau prin jurul taberei cu gatlejurile sfaşiate, marturie a intențiilor lui Colț Alb. Şi într-o buna zi, prinzand pe unul din duşmani singur la marginea padurii, îl tavali de mai multe ori şi, napustindu-se la gatlejul lui, izbuti sa-i taie vana mare, lasand sa i se scurga viața din trup. În noaptea aceea se facu mare zarva. Fusese vazut şi vestea ajunsese la urechile stapanului cainelui pe care îl ucisese. Femeile începura sa-şi aminteasca de toate bucațile de carne furate şi nenumarate glasuri manioase îl asaltara pe Castor Cenuşiu. El pazi însa cu hotarare uşa tipiei sale, unde îl adusese pe vinovat, şi se împotrivi razbunarii pe care tovaraşii lui de trib i-o cereau.
Colț Alb ajunsese urat de oameni şi de caini. În aceasta perioada a dezvoltarii lui nu avu nicio clipa de siguranța. Colții tuturor cainilor, mainile tuturor oamenilor îl urmareau. Era primit cu maraituri de cei de o seama cu el şi cu blesteme şi pietre de catre zeii lui. Traia în încordare. Şedea întotdeauna strunit, gata de atac, ferindu-se sa nu fie atacat, cu ochii cercetand sa nu fie atins de vreun proiectil picat din senin şi fara de veste, gata sa acționeze cu repeziciune şi cu sange rece, sa se napusteasca cu colții fulgerand sau sa sara în laturi cu un marait amenințator.
Cat despre marat, putea sa maraie mai strasnic decat orice caine, tanar sau batran, din tabara.
Scopul maraitului e sa previi sau sa sperii şi trebuie chibzuința ca sa ştii sa-l foloseşti. Colț Alb ştia cand şi cum sa-l foloseasca. Şi în maraitul lui, el punea tot ce se putea închipui mai naravit, mai rau şi mai cumplit. Cu botul încrețit de spasme continue, cu parul zbarlit în valuri nesfarşite, cu limba repezita în afara şi înapoi, ca un şarpe roşu, ținandu-şi urechile pleoştite, iar ochii scaparandu-i de ura, cu buzele încrețite şi stranse, cu colții descoperiți şi cu bale la gura, el putea sili aproape pe oricare atacator sa se opreasca. Şi o astfel de oprire trecatoare, atunci cand era luat prin surprindere, îi dadea un ragaz hotarator, în care timp putea sa se gandeasca şi sa hotarasca ce are de facut. Dar adesea, o pauza astfel caştigata se prelungea pana ce ducea la o oprire totala a atacului. Şi nu puțini erau cainii mari în fața carora maraitul îi dadea lui Colț Alb posibilitatea sa bata în retragere în chip onorabil.
Cum era surghiunit de haita, el o facea sa plateasca prin apucaturile lui sangeroase şi deosebit de eficace, pentru toata persecuția îndurata. Nefiindu-i îngaduit sa mearga cu ea, ciudata stare de lucruri facea ca niciun membru al haitei sa nu umble de unul singur. Colț Alb n-ar fi îngaduit. Din pricina tacticii lui, de harțuiala şi panda, cațeilor le era frica sa umble singuri. Cu excepția lui Lip- Lip, se vedeau siliți sa se stranga laolalta pentru a se apara unii pe alții împotriva cumplitului duşman pe care şi-l facusera. Un cațel singuratic pe malul raului era ca şi mort, sau ridica toata tabara cu urletele sfaşietoare de durere şi deznadejde pe care le scotea fugind de puiul de lup care-l pandea.
Dar represaliile lui Colț Alb nu încetara nici atunci cand cațeii învațara bine ca trebuie sa stea laolalta. Îi ataca cand îi vedea singuri, iar ei îl atacau în banda. Era de ajuns sa-l vada, ca sa se napusteasca dupa el. În astfel de împrejurari, sprinteneala lui îl punea la adapost. Dar vai de cainele care îşi întrecea tovaraşii într-o asemenea urmarire! Colț Alb învațase sa se întoarca brusc împotriva urmaritorului care fugea în fruntea haitei şi sa-l sfaşie înainte ca ceilalți sa-l ajunga. Acest lucru se întampla foarte adesea, pentru ca, odata porniți pe urmele lui, cainii erau pe cale sa-şi uite de ei în toiul fugarelii, în timp ce lui Colț Alb aşa ceva nu i se întamplase niciodata. Aruncand din goana priviri în urma, el era totdeauna gata sa-l suceasca şi sa-l rastoarne pe mult zelosul urmaritor care îşi întrecea tovaraşii.
Cațeii sunt facuți sa se zbenguiasca, şi împrejurarile îi ajutara sa-şi realizeze jocul în aceasta imitație de razboi. Şi aşa, vanatoarea dupa Colț Alb ajunse principala lor distracție – o distracție mai ales ucigatoare şi întotdeauna serioasa. Pe de alta parte, fiind cel mai iute de picior, lui Colț Alb nu-i era teama sa se aventureze oriunde. Pe cand o tot aştepta zadarnic pe mama lui sa se întoarca, nu o data facuse haita sa-l goneasca cu salbaticie prin padurile învecinate. Dar întotdeauna haita îi pierdea urma. Zgomotul şi latraturile îi vesteau prezența ei tot timpul cat el gonea singur, cu paşi catifelați, în tacere, o umbra mişcatoare printre copaci, tot aşa cum facusera şi tatal şi mama lui.
De altfel avea legaturi mai stranse cu wildul decat ceilalți caței şi cunoştea mai multe din secretele şi şiretlicurile acestuia. Unul din şiretlicurile lui favorite era sa-şi piarda urma în apa curgatoare şi apoi sa stea culcat în tacere, într-un desiş apropiat, în timp ce urletele lor buimacite hauleau în juru-i.
Urat de ai lui şi de oameni, neîmblanzit şi încolțit fara preget, el însuşi razboindu-se fara încetare, Colt Alb se dezvolta repede şi unilateral. Nu se afla într-un mediu propice pentru blandețe şi iubire. Nu avea nici cea mai vaga licarire de aşa ceva. Legea pe care o învațase era sa dea ascultare celui puternic şi sa-l asupreasca pe cel slab. Castor Cenuşiu era zeu şi puternic. De aceea Colț Alb îi dadea ascultare.
Dar cainele mai tanar sau mai mic decat el era slab, ceva ce trebuia nimicit. Dezvoltarea lui se vadea, aşadar, înclinata spre forța. Pentru a face fața primejdiei statornice de a fi lovit şi chiar ucis, înclinarea lui spre jaf şi aparare se dezvolta necuvenit de mult. Era mai iute în mişcari decat ceilalți caini, mai repede de picior, mai iscusit, mai înverşunat, mai mladios, mai zvelt, cu muşchi şi tendoane de oțel, mai rezistent, mai crud, mai salbatic şi mai vioi. Trebuia sa fie astfel pentru ca altminteri n-ar fi putut ține piept şi nici supraviețui mediului potrivnic în care traia.
Capitolul 4.
Partia zeilor
Catre toamna, cand zilele se scurteaza si cand in aer începe sa se simta muşcatura gerului, Colț Alb, vrand sa scape din robie, îşi încerca norocul. De cateva zile domnea mare agitație în sat. Se desfacea tabara de vara şi întregul trib, cu mic cu mare, se pregatea sa plece la vanatoarea de toamna. Colț Alb urmarea toate acestea cu ochi nerabdatori, şi cand tipiile începura sa fie stranse iar canoele încarcate la mal, înțelese totul. Canoele plecara şi unele chiar disparura în josul raului.
Se hotari intr-adins sa ramana in urma. Astepta prilejul sa se furiseze din tabara spre padure. Acolo, prin raul care curgea şi care începuse sa-şi țeasa pojghița de gheața, îşi pierdu urma. Se tarî apoi în inima unui desiş şi aştepta. Timpul trecea şi Colț Alb dormea cu întreruperi ceasuri de-a randul. Într-un timp îl trezi glasul lui Castor Cenuşiu, care îl striga. Se mai auzeau şi alte glasuri. Colț Alb desluşi pe cel al soției lui Castor Cenuşiu, care lua parte la cautarea lui, precum şi pe al lui Mit-sah, fiul acestuia.
Colț Alb tremura de frica şi, deşi simți un îndemn launtric sa iasa din ascunziş, rezista totuşi. Dupa un timp, glasurile se stinsera în departare şi catava vreme dupa aceea se tari afara ca sa se bucure de izbanda ispravii sale. Se lasa întunericul şi o bucata de vreme zburda ici şi colo printre arbori, bucurandu-se de libertate. Apoi, dintr-o data, îşi dadu seama cat e de singur. Se aşeza jos sa cumpaneasca, cu urechea ciulita la liniştea padurii care îl tulbura. Faptul ca nimic nu se mişca şi ca nu se auzea nimic îi sadea în suflet spaima. Simți primejdia care îl pandea nevazuta şi nesimțita. Era banuitor fața de palcurile de arbori ce se profilau şi de umbrele negre care puteau ascunde tot soiul de primejdii.
Apoi i se facu frig. Aici nu mai era la adapostul cald al tipiei, langa care sa se ghemuiasca. Labele ii inghetasera si ridica mai întai o laba dinainte, apoi pe cealalta. Îşi încovriga coada stufoasa ca sa le acopere şi în aceeaşi clipa avu o vedenie. Nu era nimic ciudat. O înşiruire de imagini-amintiri ce i se întiparisera în minte. Vazu iaraşi tabara, tipiile şi stralucirea focului. Auzi glasurile ascuțite ale femeilor, glasul de bas raguşit al barbaților şi maraitul cîinilor. I se facu foame şi îşi aminti de bucațile de carne şi de peşte care îi erau aruncate. Pe aci nu exista carne şi nici altceva decat o tacere amenințatoare, care însa nu putea fi mancata.
Robia îl muiase. Lipsa de raspundere îl slabise. Uitase sa se descurce singur. Noaptea se casca în jurul lui. Simțurile, obişnuite cu freamatul şi zarva din tabara, cu necontenita ciocnire de imagini şi sunete, erau inactive. Nu-i ramanea nimic de facut, nimic de vazut sau de auzit. Se încorda sa prinda vreo întrerupere a liniştei şi a nemişcarii ce domnea în natura. Simțurile îi erau amorțite de lipsa de activitate şi de sentimentul unui lucru amenințator şi cumplit.
...........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu