XI.
- Asta mă întreb şi eu - răspunse Scott, dând trist din cap.
Veni apoi ziua când, prin uşa întredeschisă a colibei, Colţ Alb zări pe jos geamantanul cu pricina şi pe dascălul iubirii împachetându-şi lucrurile. Apoi începu un du-te-vino, şi în atmosfera, odinioara atat de liniştita a colibei, domnea acum o tulburare, o agitație şi o nelinişte ciudata. Fara îndoiala ca aceasta era o dovada, şi Colț Alb o simțise. Acum se gandea la ea. Zeul lui se pregatea sa fuga din nou. Şi cum nici alta data nu-l luase cu el, se putea aştepta sa-l lase şi acum singur.
În noaptea aceea, Colț Alb strapunse tacerea cu un urlet prelung – un urlet de lup. Era aidoma urletului de odinioara, cand fusese mic şi fugise din wild înapoi în satul care nu mai exista şi din care nu mai gasise decat o gramada de resturi, marturia locului unde fusese tipia lui Castor Cenuşiu. Ca şi atunci, îşi aținti botul spre stelele reci, împartaşindu-le durerea lui.
În coliba, cei doi barbați tocmai se culcasera.
– Ştii ca iar nu mai mananca nimic – spuse Matt, de sub patura.
Din celalalt colț al odaii, unde se afla patul lui Weedon Scott, se auzi un bombanit şi un foşnet de paturi.
– Dupa cat de nenorocit a fost data trecuta cand ai plecat, nu m-ar mira acum sa şi moara.
Din celalalt culcuş se auzi o mişcare plina de nervozitate.
– Dar mai taci odata! striga Scott prin întuneric. Eşti mai cicalitor decat o femeie.
– Aşa zic şi eu – raspunse dog-musherul, iar Weedon Scott nu-şi dadu bine seama daca celalalt chicotise pe înfundate sau nu.
În ziua urmatoare, neliniştea şi neastamparul lui Colț Alb crescura şi mai mult. Se ținea pe urmele stapanului sau ori de cate ori acesta parasea coliba, iar cand era înauntru dadea mereu tarcoale pe prispa din fața. Prin uşa deschisa putea sa zareasca bagajele de pe jos. Langa geamantan se mai adaugasera doi saci mari de panza şi o cutie. Matt înfaşura paturile stapanului şi şuba într-o mica prelata. Urmarind toate aceste pregatiri, Colț Alb scoase un suspin.
Dupa aceea sosira doi indieni. Nu-i scapa din vedere în timp ce încarcau bagajul pe umeri şi nici apoi cand, însoțiți de Matt care ducea aşternutul şi o valiza, o luara în josul dealului. Colț Alb însa nu-i urma. Stapanul lui era înca în coliba. Dupa un timp, Matt se întoarse. Stapanul ieşi în prag şi-l chema pe Colț Alb înauntru.
– Bietul de tine – îi zise el, cu blandețe, scarpinandu-l dupa urechi şi batandu-l uşor pe spate. Eu plec la drum lung, batrane, acolo unde tu nu ma poți urma. Hai, mai maraie o data, ultimul marait de bun ramas.
Colț Alb nu vru sa maraie. În schimb, dupa ce îi arunca o privire cercetatoare, dar plina de o nesfarşita caldura, se lipi de el, îngropandu-şi capul între brațul şi trupul lui.
– O auzi cum şuiera? striga Matt. Dinspre Yukon se ridica mugetul raguşit al sirenei de pe vas. E timpul sa te grabeşti. Ai grija de încuie uşa din fața. Eu o sa ies pe dindos. Hai, da-i drumul!
Amandoua uşile fura trantite în acelaşi timp, iar Weedon Scott îl aştepta pe Matt, care trebuia sa dea ocol colibei. De dupa uşa razbateau scancete slabe şi suspine. Apoi se auzi un adulmecat prelung, adanc.
– Sa ai mare grija de el, Matt – îi zise Scott, cand o pornira în josul dealului. Sa-mi scrii cum îi mai merge.
– Bineînțeles – îi raspunse dog-musherul. Dar ia stai, asculta puțin!
Cei doi oameni se oprira. Colț Alb scotea urlete tanguitoare, aşa cum urla cainele la moartea stapanului. În glas i se desluşea o durere fara margini, iar urletul i se pravalea în şuvoaie nesfarşite care îți sfaşiau inima, apoi se stingea într-un suspin de o jale tremuratoare, pentru ca sa izbucneasca iaraşi, mereu mai îndurerat.
„Aurora” era primul vapor din anul acela care pleca dincolo, iar pe punțile lui se înghesuiau aventurieri în cautarea norocului şi cautatori de aur ruinați. Şi unii şi alții erau la fel de cuprinşi de aceeaşi frenezie de a parasi locul acela, pe cat fusesera la început venind acolo. Langa pasarela vaporului, Scott îi strangea mana lui Matt, care se pregatea sa coboare pe țarm. Dar mana lui Matt se lasa deodata moale în stransoarea celuilalt, în timp ce privirea i se aținti spre ceva care venea din spate. Scott se întoarse sa vada. Pe punte, la cațiva paşi mai departe de ei, şedea Colț Alb, care se uita la ei cu o privire înflacarata.
Dog-musherul slobozi printre dinți o înjuratura, speriat. Scott ramase încremenit.
– Eşti sigur ca ai încuiat uşa din fața? întreba Matt. Celalalt dadu afirmativ din cap şi întreba:
– Dar pe cea din dos?
– Te cred şi eu! se auzi raspunsul enervat.
Colț Alb îşi lipi urechile, gudurandu-se, dar ramase locului fara sa încerce sa se apropie.
– Trebuie sa-l iau cu mine pe mal.
Matt facu cîțiva paşi spre Colț Alb, dar acesta o zbughi. Dog-musherul se repezi dupa el; Colț Alb se pierdu printre picioarele oamenilor. Fofilandu-se pe unde putea, dand ocol sau luand-o pieziş, el aluneca de-a lungul punții, zadarnicind stradania aceluia care voia sa-l prinda.
Cand însa dascalul iubirii îi vorbi, Colț Alb veni la el şi-l asculta fara cracnire.
– Nu vrea sa vina la mana care i-a dat de mancare în toate lunile astea – murmura dog-musherul, maniat. Şi apoi, dumneata… dumneata nu i-ai dat de mancare decat în primele zile, cand te-ai împrietenit cu el. Al dracului sa fiu daca înțeleg eu de ce îi trece prin cap ca dumneata îi eşti stapan!…
Scott, care-l mangaia pe Colț Alb, se apleca deodata asupra lui, descoperind nişte taieturi proaspete pe bot şi o rana între ochi.
Matt se apleca şi el şi-şi trecu palma pe sub burta lui Colț Alb.
– De fereastra am uitat. E taiat tot şi crestat pe burta. Pesemne ca a trecut cu capul prin geam. Pe Dumnezeul meu!
Dar Weedon Scott nu-l asculta. Îşi facu în minte o socoteala grabnica. Sirena „Aurorei” anunța pentru ultima oara plecarea. Oamenii se grabeau pe pasarela spre uscat. Matt îşi desfacu basmaua de la gat ca sa-l lege pe Colț Alb, dar Scott îl prinse pe dog-musher de mana, spunandu-i:
– Ramai cu bine, Matt, batrane. Şi sa ştii ca nu mai e nevoie sa-mi scrii despre lup. Vezi, îl…
– Ce? izbucni dog-musherul. Nu cumva vrei sa zici!…
– Chiar aşa. Tine-ți basmaua. Am sa-ți scriu eu ție despre el. Matt se opri la mijlocul drumului, pe pasarela.
– Nu ştiu daca o sa poata îndura clima! striga el spre bord. Poate doar sa-l tunzi cand e tare cald!
Pasarela fu ridicata si "Aurora" se dezlipi de tarm. Weedon Scott mai facu un ultim semn de ramas bun cu mana. Apoi se intoarse si se apleca asupra lui Colt Alb, care statea langa el.
- Acum maraie, afurisitule, maraie - zise el, lovindu-l usor cu palma pe cap si scaprinandu-l intre urechi, pe care Colt Alb si le lipise de placere.
Capitolul 2.
Tara de jos
Colt Alb cobori de pe vapor la San Francisco. Era inmarmurit. In adancul fiintei lui, dincolo de orice proces rational sau act constient, el asociase puterea cu divinitatea. Si niciodata oamenii albi nu i se parusera zei atat de luminati cum i se pareau acum cand pasea pe caldaramul incins din San Francisco. Colibelor de lemn pe care le cunostea le luasera locul cladiri uriase. Strazile erau pline de primejdii - trasuri, carute, masini, cai puternici de povara care trageau camioane enorme şi monstruoase, tramvaie electrice sunau şi zornaiau prin mijlocul strazii, scraşnindu-şi amenințarea lor încapațanata, aidoma raşilor pe care îi cunoscuse odinioara în padurile Nordului.
Toate acestea erau manifestari ale puterii. În toate şi îndaratul tuturor acestora se afla omul, carmuind şi supraveghind, exprimandu-se pe sine, ca de obicei, prin dominația lui asupra materiei. Era ceva grozav, amețitor. Colț Alb parea înspaimantat. Îl cuprinse teama. Aşa cum pe vremea copilariei lui fusese facut sa simta cat era de mic şi de neputincios, în prima zi cand venise din wild în tabara lui Castor Cenuşiu, tot astfel acum, deşi în plina putere, se simțea mic şi slab. Şi vai, cat de mulți zei erau! Iar furnicarul acesta al zeilor îl amețea. Vuietul strazii îl asurzea. Îl înnebunea aceasta grozava şi nesfarşita agitație şi mişcare din jur. Simțea mai mult ca oricand ca depinde de dascalul iubirii, pe ale carui urme calca acum şi pe care pentru nimic în lume nu l-ar fi scapat o clipa din ochi.
Lui Colț Alb nu-i era însa harazit sa aiba despre oraş decat o viziune de coşmar – o experiența ca un vis urat, ireal şi teribil, care mult timp dupa aceea îl va urmari în visele lui. Stapanul îl sui într-un vagon de bagaje unde îl lega cu un lanț într-un colț, printre gramezi de cufere şi valize. Acolo, puterea o deținea un zeu scund şi musculos; acesta azvarlea cu mult zgomot lazi şi cutii, pe care le tara pe uşa înauntru şi apoi le trantea peste gramada sau le arunca afara prin uşa, lovind şi izbind cu ele, iar alți zei, care le aşteptau jos, le prindeau.
Şi, în acest infern al bagajelor, Colț Alb statea parasit de stapanul lui. Sau cel puțin aşa credea el, pana ce mirosi alaturi sacii de panza cu hainele stapanului şi se puse sa le pazeasca.
– Era şi timpul sa vii – mormai zeul vagonului, un ceas mai tarziu, cand Weedon Scott aparu în uşa, Cainele asta al dumitale nu ma lasa sa ma ating de lucruri.
Colț Alb ieşi din vagon. Era surprins. Oraşul de coşmar disparuse. Vagonul nu fusese pentru el decat o odaie intr-o casa, si cand intrase in oras, lumea se gramadise in jurul lui. Intre timp, orasul disparuse. Nu-l mai asurzea zgomotul lui. I se intindea inainte un tinut surazator, cu soare plin de stralucire, o atmosfera ce te imbia la lancezeala. Numai ca nu avu timp sa se minuneze de aceasta transformare. O primi si pe aceasta cum primea toate faptele si manifestarile de neinteles ale zeilor. Asa era felul lor.
Ii astepta o trasura. Un barbat si o femeie se apropiara de stapan. Femeia isi desfacu bratele si apoi le incrusisa pe dupa gatul stapanului - un gest dusmanos! In clipa urmatoare Weedon Scott se desprinse din imbratisare si se apropie de Colt Alb, care maraia de parca ar fi fost un diavol furios.
- Nu-i nimic, mama - facu Scott in timp ce-l tinea strans pe Colt Alb si incerca sa-l linisteasca. A crezut ca ai de gand sa-mi faci vreun rau si el nu poate indura asa ceva. Nu-i nimic. O sa se deprinda el, curand.
- Si, intre timp am sa pot sa-mi alint fiul doar atunci cand canele lui n-o sa fie pe aproape – rase ea, deşi se facuse alba ca varul şi se simțea rau din pricina sperieturii pe care o trasese.
Se uita la Colț Alb, care maraia, se zburlea şi o privea cu rautate.
– Trebuie sa învețe şi va învața fara întarziere – zise Scott. Începu sa-i vorbeasca lui Colț Alb cu blandețe, pana ce îl potoli. Apoi glasul îi deveni mai poruncitor: Jos! Culcat!
Acesta era unul din lucrurile pe care Colț Alb le învațase de la stapanul lui şi dadu ascultare, deşi se culca în sila şi îmbufnat.
– Acum, mama. Scott îşi deschise brațele ca s-o primeasca, dar nu-şi lua ochii de la Colț Alb! Culcat! îi porunci el. Culcat!
Zbarlindu-se tacut, pe jumatate ghemuit în timp ce se ridica, Colț Alb se lasa înapoi şi urmari repetarea gestului duşmanos. Dar nici aceasta şi nici îmbrațişarea zeului, care urma dupa aceea, nu-l vatamara pe stapan. Apoi, sacii cu haine fura urcați în trasura, zeii straini şi dascalul iubirii se suira şi ei, iar Colț Alb o porni pe urma lor, cand gonind atent dupa ei, cand zbarlindu-se la caii ce alergau. Cauta sa le atraga atenția ca el e de fața şi ca vegheaza sa nu i se întample vreun rau zeului pe care-l trageau cu atata iuțeala peste întinderea aceea.
Dupa un sfert de ceas, trasura trecu printr-o intrare de piatra şi apoi printre doua randuri de nuci ce se bolteau deasupra drumului, înlanțuindu-se. De o parte şi de alta se întindeau pajişti, iar suprafețele lor mari erau presarate ici şi colo cu stejari voinici, cu brațe lungi, puternice. Nu departe de acolo, pajiştile cu fanețe, arse de soare, pareau bronzate, aurii, contrastand cu verdele proaspat al ierbii îngrijite; iar mai departe erau dealurile roşcate şi paşunile de munte. La capatul pajiştei, pe primul damb de la marginea vaii, se zarea o casa cu terasa, mare şi cu multe ferestre.
Colț Alb nu prea avu cand sa vada toate acestea. Trasura abia intrase pe moşie cand îl şi ataca un caine ciobanesc, cu ochii scaparatori şi cu botul ascuțit, pe buna dreptate indignat şi plin de manie. Statea între el şi stapanul lui, desparțindu-l. Colț Alb nu marai amenințator, dar parul i se zburli pe trup în timp ce porni tacut la asaltul ucigaş. Dar asaltul n-avea sa fie dus pana la capat. Se opri pe neaşteptate, stangaci, cu picioarele dinainte țepene, încordandu-se împotriva avantului care-l ducea înainte. Aproape ca se aşeza jos, pana într-atat dorea acum sa se fereasca de atingerea acelui caine pe care fusese cît pe ce sa-l atace. Era o cațea, şi legea rasei lui punea între ei o bariera de netrecut. S-o atace, ar fi însemnat nici mai mult nici mai puțin decat o încalcare a propriului lui instinct.
Nu acelaşi lucru se întampla însa şi cu cațeaua. Fiind femela, ea nu avea un asemenea instinct. Pe de alta parte, fiind caine ciobanesc, frica ei instinctiva de wild şi mai ales de lup era neobişnuit de puternica. Pentru ea, Colț Alb era lup, talhar din moşi-stramoşi, care pradase turmele ei înca din acele vremuri în care oile au fost adunate în turma pentru prima oara şi au fost pazite de vreunul din strabunii ei necunoscuți. Aşa ca, atunci cand Colț Alb renunța sa mai atace şi ramase locului înțepenit, cu gandul sa ocoleasca ciocnirea, sari ea la el. Colț Alb marai fara voie cand îi simți dinții înfigandu-i-se în umar, dar nu facu nicio încercare s-o muşte. Se dadu înapoi conştient, cu picioarele țepene, şi încerca sa se fereasca de ea. Sarea cand într-o parte, cand într-alta, se ghemui şi se învarti în juru-i, zadarnic însa. Cațeaua era mereu între el şi drumul pe care voia sa-l apuce.
– Aici, Collie! striga strainul din trasura.
Weedon Scott rase.
– Nu-i nimic, tata. E o buna disciplina. Colț Alb are multe de învațat şi e foarte bine ca a şi început. O sa se obişnuiasca.
Trasura o porni, iar Collie îi aținu din nou calea lui Colț Alb. El încerca s-o întreaca departandu- se de drum şi gonind prin pajişte; dar ea alerga în cercul interior, mai mic, şi era mereu prezenta, înfruntandu-l cu cele doua şiruri de dinți stralucitori. Colț Alb dadu ocol şi facu cale întoarsa, traversa drumul apucand-o pe cealalta pajişte şi din nou ea îi ținu piept.
Trasura gonea, ducandu-l pe stapanul lui cu ea. Colț Alb o zari disparand printre copaci. Situația era disperata. Încerca din nou sa faca un ocol. Cațeaua se ținu dupa el, alergand cu repeziciune, apoi deodata, Colț Alb se întoarse spre ea. Era un vechi vicleşug de-al lui, pe care îl folosea la bataie. O izbi zdravan cu umarul. Nu numai ca o dadu peste cap, dar cum alergase repede, ea se rostogoli cazand cand pe spate, cand pe o parte, zbatandu-se sa se opreasca, agațandu-se cu picioarele de prundiş şi scoțand un urlet ascuțit în care îşi plangea mîndria ranita şi revoltata.
Colț Alb nu aştepta. Drumul era liber şi nici nu dorea altceva. Cațeaua se lua dupa el fara sa-şi curme o clipa urletul. Drumul se deschidea acum drept, şi cum era vorba de o fuga adevarata, Colț Alb avea ce s-o învețe. Ea alerga ca o smintita, ca o apucata, încordandu-se la maximum, cu o stradanie vizibila la fiecare saritura; Colț Alb însa îi scapa mereu, pe nesimțite, fara niciun efort, alunecand deasupra pamantului ca o naluca.
Pe cand dadea ocol casei spre poarta cea mare, nimeri peste trasura. Aceasta se oprise şi stapanul tocmai cobora. În clipa aceea, cum era înca în plina viteza, Colț Alb îşi dadu seama ca dintr-o parte se pornise un atac brusc împotriva lui. Duşmanul era un ogar care se napustise asupra-i. Colț Alb încerca sa-i țina piept. Gonea însa prea tare şi ogarul era prea aproape. Fu lovit într-o parte, dar avantul cu care gonea era atat de puternic şi lovitura atat de neaşteptata, încît Colț Alb se trezi la pamant, dandu-se peste cap. Ieşi din învalmaşeala cu o grimasa de rautate şi cu urechile lipite de cap, cu buzele şi nasul încrețite, clampanind cu dinții în gol în clipa în care gatlejul ogarului scapase ca prin minune de colții lui.
Stapanul venea degraba, dar era înca departe. Collie fu cea care îl scapa cu viața pe ogar. Înainte ca Colț Alb sa fi apucat sa sara şi sa dea lovitura mortala, sosi Collie. Fusese trasa pe sfoara şi întrecuta la alergatura, ca sa nu mai vorbim ca fusese data peste cap fara ruşine, în prundiş. Venea ca o furtuna – o furtuna izvorata din mandria revoltata, dintr-o manie lesne de înțeles şi dintr-o ura instinctiva fața de acest talhar al wildului. Îl izbi pe Colț Alb în unghi drept, pe cand el se pregatea sa sara, şi din nou Colț Alb se trezi doborat la pamant, dandu-se peste cap.
Stapanul îl ajunse în clipa urmatoare şi-l apuca cu o mana pe Colț Alb, în timp ce tatal lui chema cainii.
– Frumoasa primire, n-am ce zice, pentru un biet lup singuratic din Arctica! spuse stapanul, în timp ce Colț Alb se liniştea sub palma lui mangaietoare. De cand e el pe lume n-a fost doborat de pe picioare decat o singura data, şi iata ca acum, în treizeci de secunde a fost rostogolit de doua ori!
Trasura plecase, iar în casa aparura alți zei straini. Unii se țineau respectuos la distanța; doi dintre ei însa, doua femei, savarşira actul acela vrajmaş, agațandu-se de gatul stapînului. Dar Colț Alb începu sa îngaduie acest lucru. Nu parea sa însemne ceva rau, iar zgomotele pe care zeii le faceau nu aveau nimic amentator. Ii aratara si lui bunavointa, numai ca el ii tinu la distanta cu un marait, ceea ce de altfel facu şi stapanul cu vorba. În asemenea împrejurari, Colț Alb se lipea de picioarele stapanului, care îl batea uşor cu palma pe cap, liniştindu-l.
Cand porunci „Dick culcat”!, ogarul care urcase treptele se culca pe o parte în prag, continuand sa maraie şi sa-i arunce priviri întunecate nepoftitului acestuia. Collie fusese lasata pe seama uneia din femeile zeilor, care o prinsese cu brațele de gat, alintand-o şi mangaind-o; cațeaua parea însa tare încurcata şi era suparata foc, gemea furioasa, jignita ca se îngaduise prezența acestui lup şi convinsa ca zeii faceau o greşeala.
Zeii, toți cați erau, urcara scarile ca sa intre în casa. Colț Alb nu se dezlipea de stapanul lui. De pe pragul unde era, Dick marai; Colț Alb, care suia scara, se zburli raspunzand şi el printr-un marait.
– Ia-o pe Collie înauntru şi lasa-i pe aştia doi sa se bata pana s-or satura – fu de parere tatal lui
Scott. Au sa se împrieteneasca pana la urma.
– Numai ca dupa aceea, ca sa-şi dovedeasca prietenia, Colț Alb o sa trebuiasca sa mearga la înmormantare – rase stapînul.
Scott-tatal privi cu neîncredere, mai întai spre Colț Alb, apoi spre Dick, iar în cele din urma spre fiul sau:
– Vrei sa zici ca…
Weedon dadu din cap.
– Întocmai. L-ar omorî pe Dick într-un minut, cel mult doua. Apoi se întoarse catre Colț Alb:
Hai, lupule! Tu trebuie sa intri în casa.
Colț Alb urca treptele, strabatand culoarul cu paşi țepeni şi cu coada încremenita în sus. Nu-şi lua ochii de la Dick, pazindu-se de un atac dintr-o coasta, gata sa se apere împotriva oricarei manifestari salbatice a necunoscutului, care se putea napusti asupra lui din casa. Dar nimic de care sa se teama nu se napusti asupra lui din casa. Şi cand ajunse înauntru, iscodi cu grija în jur, cautand acel ceva, dar fara sa-l gaseasca. Apoi se culca cu un marait de mulțumire la picioarele stapanului, urmarind cele ce se petreceau, gata în orice clipa sa sara în picioare şi sa lupte pentru viața, împotriva spaimelor pe care le simțea el ca trebuie sa pandeasca, ca o cursa, sub podeaua locuinței.
Capitolul 3.
Tinutul zeilor
Prin firea lui, Colt Alb era o fiinta adaptabila, iar pe langa aceasta mai si umblase mult si cunostea rostul si nevoia de adaptare. Aici, in Sierra Vista - asa se numea locul pe care-l stapanea judecatorul Scott - Colt Alb incepu curand sa se simta la el acasa. Nu mai avu niciun necaz mai serios cu ceilalti caini. Acestia stiau mai multe despre randuielile zeilor din Tara de jos decat el, si il acceptasera in ziua in care ii intovarasise pe zei in casa. Asa lup cum era si cu toate ca nu mai exista un alt precedent, zeii ii consfintisera prezenta, iar ei, cainii zeilor, nu puteau decat sa se supuna unei astfel de statorniciri.
La inceput, Dick se aratase teapan prin forta imprejurarilor, mai tarziu insa il accepta calm pe Colt Alb, ca pe un bun in plus al stapanului. Daca ar fi fost dupa el, s-ar fi imprietenit la catarama cu Colt Alb, numai ca acesta se arata cu totul potrivnic prieteniilor. Colt Alb nu cerea celorlalti caini decat sa-l lase in pace. In decursul intregii lui vieti de pana atunci se tinuse departe de cei din rasa lui, si acum dorea acelasi lucru. Bunavointa lui Dick il plictisea, asa ca, maraind la el, il punea pe goana de fiecare data. Prin partile nordului, pe unde fusese, invatase sa-i lase in pace pe cainii stapanului si nu uita aceasta nici aici. Nu voia decat sa fie lasat singur si izolat, iar pe Dick nu-l lua in seama, si inca in asa masura, incat fiinta aceasta linistita il lasa in pace, fara sa-i dea mai multa atentie decat dadea stalpului de langa gard.
Lucrurile nu statea tocmai la fel si cu Collie. Ea il ingaduia pentru ca aceasta era hotararea zeilor, totusi acest lucru nu insemna ca trebuie sa-l lase in pace. In capul ei staruia amintirea nenumaratelor crime pe care el si ai lui le savarsisera impotriva stramosilor ei. Intr-o zi sau chiar intr-o generatie nu puteau fi uitate pradaciunile facute in tarcurile de oi. Toate acestea o atatau si o imboldeau sa plateasca cu aceeasi moneda. Ea nu ii putea impiedica pe zei, care il ingaduiau, dar nimic n-o impiedica sa-i amarasca viata lui Colt Alb prin tot felul de sicane marunte. Ii despartea o lupta de veacuri si, in ce o privea pe ea, avea grija sa-i aminteasca asta mereu.
Si asa, Collie profita de faptul ca era catea ca sa-l poata sacai si chinui pe Colt Alb. Instinctul lui il impiedica s-o atace, dar indaratnicia ei nu-i ingaduia sa treaca cu vederea toate acestea. Cand se napustea asupra lui, el se intorcea cu umarul aparat de blana spre dintii ei ascutiti si se departa teapan si cu demnitate. Cănd se nimerea la strânsoare, Colţ Alb se vedea silit să facă un ocol, mergând cu umărul spre ea, cu capul întors, cu o expresie de mare răbdare şi plictiseală pe faţă şi în privire. Totuşi, o muşcătură în şold îi grăbea uneori retragerea, făcându-l să-şi piardă prestanţa. De obicei însă, Colţ Alb izbutea să-şi păstreze demnitatea, luându-şi o înfăţişare aproape solemnă. Când putea, n-o lua în seamă defel pe Collie şi îşi făcuse chiar un obicei să nu-i iasă în cale. Ori de câte ori o zărea sau o vedea venind, se ridica şi pleca.
Colţ Alb avea de învăţat încă multe şi în alte privinţe. Viaţa în Nord era simplitatea însăşi în comparaţie cu activitatea complicată din Sierra Vista. În primul rând trebui să cunoască familia stăpânului. Într-un fel, era pregătit pentru acest lucru. După cum Mit-Sah şi Kloo-kooh aparţineau lui Castor Cenuşiu cu care împărţeau hrana, focul şi păturile, tot astfel acum, în Sierra Vista, toţi locuitorii casei aparţineau dascălului iubirii.
Aici cunoştea însă o deosebire, poate chiar mai multe. Sierra Vista era o chestiune mult mai complicată decât tipia lui Castor Cenuşiu. Trebuia să ţină seama de mai mulţi oameni. Aşa, de pildă, de judecătorul Scott şi de soţia lui. Mai erau apoi cele două surori ale stăpânului, Beth şi Mary, soţia acestuia, Alice, şi copiii lui, Weedon şi Mary, doi ţânci de patru şi şase ani. Nimeni nu-i putea spune o vorbă despre aceşti oameni, iar despre legăturile lor de sânge şi de rudenie nu ştia nimic şi niciodată n-ar fi fost în stare să ştie. Totuşi pricepu repede că aparţineau stăpânului lui. După aceea, observându-i ori de câte ori avea prilejul, urmărindu-i în cele ce făceau, cercetându-i cum vorbesc şi deprinzându-se cu glasul lor, înţelese într-un răstimp destul de scurt cât de apropiaţi erau de stăpânul lui şi de câtă bunăvoinţă se bucurau din partea lui.
Şi luând seama la toate acestea, Colţ Alb se pură cu ei ca şi cu stăpânul lui. Ceea ce era preţios pentru stăpânul lui, preţuia şi el; ceea ce îi era drag lui, Colţ Alb îndrăgea şi el, păzindu-l cu grijă.
Aşa se petrecuseră lucrurile şi cu cei doi copii. Toată viaţa îi fusese silă de copii. Îi ura şi se temea de mâinile lor. Lecţiile pe care le primise despre tirania şi cruzimea lor, în acea vreme când trăise în satul indian, nu fuseseră tocmai blânde. Când Weedon şi Mary veniseră spre el întâia dată, Colţ Alb mârâise ameninţător, săgetându-i cu o privire mânioasă. Un ghiont de-al stăpânului şi o vorbă aspră îl forţaseră atunci să le primească mângâierile, deşi continua să mârâie sub mânuţele lor, iar în mârâitul lui nu exista nicio notă de plăcere. Mai târziu îşi dădu seama că băieţelul şi fetiţa aceea erau de mare preţ în ochii stăpânului. Şi de atunci nu mai fu nevoie de niciun ghiont sau vorbă aspră ca să se lase mângâiat.
Totuşi Colţ Alb nu arăta niciodată prea multe dovezi de dragoste. Îi îngăduia pe copiii stăpânului cu neplăcere, dar cu supunere, şi le îndura toate caragioslâcurile aşa cum unii îndură o operaţie dureroasă. Când nu mai putea, se ridica şi pleca ţanţoş şi hotărât. De la o vreme însă, copiii începură să-i placă, dar continua să nu arate asta. Nu s-ar fi apropiat niciodată de ei. Pe de altă parte, când îi vedea, în loc să plece, îi aştepta să vină la el. Şi ceva mai târziu, o licărire de mulţumire îi apărea în ochi, când îi vedea apropiindu-se, şi se uita după ei cu o ciudată urmă de părere de rău, când îl părăseau ca să-şi caute alte distracţii.
Toate acestea erau doar o chestiune de educaţie care cerea timp. După copii, Colţ Alb mai arăta consideraţie şi judecătorului Scott. Probabil că două erau motivele care îl împingeau la aceasta: în primul rând era fără îndoială un bun de preţ al stăpânului, în al doilea rând era şi un om care se ţinea deoparte. Lui Colţ Alb îi plăcea să stea culcat la picioarele lui, în tinda largă a casei, când acesta citea ziarul şi îi făcea hatârul din când în când să-i arunce şi lui câte o privire sau câte un cuvânt - semne cu nimic supărătoare, dar care arătau că recunoştea prezenţa şi existenţa lui Colţ Alb. Aceasta se întâmpla însă când stăpânul nu era pe aproape. Cum apărea el, toate celelalte fiinţe încetau să mai existe pentru Colţ Alb.
El îngăduia membrilor familiei stăpânului să-l alinte şi să-i dea atenţie, dar el nu le dădea niciodată ceea ce îi dăruia stăpânului. Nicio mângâierea de-a lor nu-i trezea un geamăt în gâtlej care să însemne dragoste, şi oricât ar fi încercat ei, nu l-ar fi putut îndupleca să se alinte şi în faţa lor. Acest semn de uitare şi de părăsire de sine, de încredere desăvârşită îl arăta numai stăpânului. De fapt, pe membrii familiei acestuia nu-i socotise altceva decât bunuri ale dascălului iubirii.
De asemenea, Colţ Alb începu curând să deosebească familia, de servitori. Acestora le era frică de el, iar Colţ Alb se stăpânea să nu sară la ei, doar pentru că-i socotea şi pe aceştia ca aparţinând stăpânului. Între Colţ Alb şi ei exista doar neutralitate. Pregăteau mâncarea pentru stăpân, spălau tacâmurile şi făceau alte treburi, întocmai ca şi Matt în Klondike. Pe scurt erau dintr-ale gospodăriei.
............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu