VIII.
Când Mit-sah striga, poruncind atelajului să oprească, Colţ Alb asculta. La început, treaba asta provocase agitaţie printre câini. Se năpustiră cu toţii asupra înaintaşului pe care-l urau atât, dar până la urmă văzură că lucrurile stau altfel. În spatele lui se afla Mit-sah, care pocnea din biciul cel mare. Şi astfel, câinii înţeleseseră că atunci când ateşajul era oprit din poruncă, Colţ Alb trebuia lăsat în pace. Dar când Colţ Alb se oprea fără să primit poruncă, le era îngăduit să sară la el şi, dacă puteau, să-l sfâşie chiar. După câteva încercări, Colţ Alb nu se mai opri fără poruncă. Învăţă repede. Era în firea lucrurilor să înveţe repede, dacă voia să supravieţuiască în acele condiţii nemaipomenit de aspre, în care fusese hărăzit să trăiască.În tabără însă, câinii nu se puteau deloc deprinde să-i dea pace. Zi de zi, aţinându-se pe urmele lui şi sfidându-l, tot ce învăţaseră noaptea trecută se ştergea, iar în noaptea următoare trebuiau să înveţe din nou, pentru a da apoi totul uitării imediat.Pe de altă parte, exista un puternic motiv pentru a-l urî. Simţeau o deosebire de rasă între ei - o cauză de duşmănie suficientă în sine. Ca şi el, erau lupi domesticiţi. Dar ei fuseseră domesticiţi de generaţii. Pierduseră multe din ale wild-ului, astfel încât pentru ei wildul era necunoscutul cumplit, veşnic ameninţător şi veşnic pe picior de război. Pe când, după aspect, după felul de a acţiona şi după imbolduri, Colţ Alb aparţinea încă wildului. Îl simboliza, era însăşi personificarea wildului, aşa că atunci când îi arătau colţii, de fapt se apărau pe ei înşişi împotriva forţelor distrugătoare ce pândeau în umbra pădurii şi în bezna de dincolo de focul taberei.
Dar câinii mai învăţară ceva, şi anume, să stea mereu împreună. Colţ Alb era prea cumplit pentru ca vreunul dintre ei sa-l infrunte de unul singur. Ii ieseau in cale in grup, altmiteri i-ar fi ucs unul cate unul, intr-o singura noapte. Dar asa cum se infatisau lucrurile, n-avea nicio sansa sa-i poata ucide. Ar fi putut sa dea peste cap vreunul din caini dar haita s-ar fi napustit asupra-i, inainte ca el sa fi putut continua lupta si sa aplice muscatura mortala la gatlej. De cum se ivea un semn de galceava, intregul atelaj se aduna ca sa-l infrunte. Cainii se mai ciorovaiau intre ei, dar totul era dat uitarii cand se ivea vreo cearta cu Colț Alb.
Pe de alta parte, oricat s-ar fi straduit ei, pe Colț Alb nu-l puteau rapune. Era prea iute pentru ei, prea grozav, prea inteligent. Ocolea locurile stramte şi intotdeauna se retragea cand se aratau hotarati sa-l împresoare. Cat despre faptul de a-l pune la pamant, nici unul din caini nu era în stare sa faca asta. Picioarele lui se întepeneau în pamant cu aceeaşi îndarjire cu care se agatau de viata. Viata şi pamantul de sub picioare erau sinonime în nesfarşita lui razboire cu haita şi nimeni nu ştia mai bine acest lucru decat Colț Alb.
Aşa ajunse el duşmanul celor din semintia lui – lupii aceia domesticiti, muiati de focurile oamenilor şi slabiti de umbra protectoare a fortei omeneşti. Colt Alb era crud şi neîmpacat; aşa fusese modelat lutul lui. Jurase razbunare tuturor cainilor şi traia atat de cumplit aceasta razbunare, încat Castor Cenuşiu nu putea decat sa se minuneze de cruzimea de care era în stare Colt Alb: jura ca n-a existat vreodata un asemenea animal; şi indienii din alte sate jurau şi ei acelaşi lucru cand îşi aduceau aminte de istoriile cu uciderile cainilor savarşite de Colt Alb.
Cand Colț Alb împlini aproape cinci ani, Castor Cenuşiu îl lua într-o lunga calatorie, şi amintirea prapadului pe care îl starnise printre cainii din numeroase sate înşirate în lungul fluviului Mackenzie, de dincolo de Rockies şi în jos de Porcupine, pana la Yukon, ramase de pomina. Colt Alb se desfata razbunandu-se împotriva rasei lui. Erau caini de rand, nebanuitori. Nu erau deprinşi cu iuțeala şi precizia lui, cu atacul lui prin surprindere. Nu ştiau ce fel de creatura aducatoare de pierzanie era. Se zbarleau la el, paşind teapan şi provocator, în timp ce el, fara sa mai piarda vremea cu pregatiri de amanunt, trecea la actiune, taşnind ca un arc de oțel, îi înhața de gat, nimicindu-i înainte ca vreunul din ei sa-şi dea seama ce se întampla cu el, prada înca surprizei.
Ajunsese foarte iscusit în lupta. Calcula. Niciodata nu-şi irosea forțele, niciodata nu se pierdea în ciorovaieli de prisos.
Se vara prea repede în lupta ca sa mai aiba timp de aşa ceva, şi, daca nu nimerea, o tulea de asemenea cat mai repede. Simtea într-o masura neobişnuita acea neplacere pe care o are lupul în încaierare. Nu putea sa sufere atingerea mai îndelungata a altui trup. Aceasta era aducatoare de primejdie. Îl scotea din fire. Simtea nevoia sa fie departe, liber, pe propriile lui picioare, fara sa atinga vreo vietate. Era wildul care mai staruia în el. Acest simțamant fusese accentuat de viața neînduplecata de care avusese parte înca de pe vremea cand era catel. În jurul lui pandea primejdia. Era cursa, veşnica cursa, teama de ea, care pandea în adancul ființei lui, întrețesuta cu firea lui.
Aşadar, ceilalți pe care îi întalnea nu aveau sorți de izbanda în fața lui. Se ferea de colții lor. Îi dobora sau pleca, şi el însuşi ramanea mereu neatins. În desfaşurarea normala a lucrurilor au existat şi excepții. Aşa de pilda, se întampla odata ca, napustindu-se asupra lui mai mulți caini, sa-l pedepseasca înainte ca el sa fi putut fugi; iar alte ori se întampla ca un singur caine sa-i lase semne adanci. Dar toate acestea nu erau decat accidente. În general devenise un luptator atat de iscusit, încat ieşea neatins din lupta.
Mai avea înca un avantaj. Masura exact timpul şi distanța. Şi lucrul acesta nu-l facea în mod conştient. Nu calcula asemenea lucruri. Totul era mecanic. Ochii lui vedeau exact, iar nervii transmiteau cu precizie imaginea în creier. Alcatuirea lui era mai buna decat a cainilor de rand. Elementele din care era el facut conlucrau mai bine şi mai sigur. Coordonarea lui nervoasa, mintala şi musculara era mai buna, mult mai buna. Cand ochii lui trimiteau creierului imaginea mişcatoare a vreunei acțiuni, creierul, fara vreo sforțare conştienta, ştia care este spațiul în care se petrece acțiunea, precum şi timpul necesar îndeplinirii ei. In felul acesta putea sa evite saritura sau muşcatura vreunui alt caine şi în chiar clipa aceea sa prinda fracțiunea de timp, infinit de mica, în care sa-şi dezlanțuie atacul. Mecanismul trupului şi minții lui era mai bine alcatuit. Şi pentru aceasta nu trebuia sa fie laudat el. Natura fusese mai darnica cu el decat cu animalele obişnuite, şi atata tot.
Era vara cand Colț Alb sosi la Fort-Yukon. Catre sfarşitul iernii, Castor Cenuşiu strabatu valea cea mare dintre Mackenzie şi Yukon, iar primavara şi-o petrecu vanand printre colții de stanca de la apus ai Munților Stancoşi. Apoi, dupa ce gheața de pe raul Porcupine crapa, îşi dura o luntre şi vasli în josul apei, spre locul unde raul se întîlnea cu Yukonul, hat-departe, chiar sub Cercul Arctic. Acolo se afla vechiul fort al Companiei Hudson Bay şi erau mulți indieni, multa hrana şi o nemaiîntîlnita agitație. Era în vara anului 1898, şi mii de cautatori de aur o luau în susul Yukonului, spre Dawson şi Clondike. Se aflau înca la sute de mile de ținta lor, deşi mulți dintre ei erau pe drum de un an de zile, iar drumul cel mai scurt pe care îl parcursese oricare dintre aceştia, spre a ajunge tocmai acolo, era de cinci mii de mile, în vreme ce alții veneau de la celalalt capat al lumii.
Aici se opri Castor Cenuşiu. Îi ajunsese la urechi zvonul goanei dupa aur şi venise şi el cu cateva baloturi cu blanuri, manuşi şi mocasini cusuți cu fir de mațe. Nu s-ar fi aventurat el cale atat de lunga, daca nu s-ar fi aşteptat la un caştig mare. Dar ceea ce nadajduise el era nimic pe langa cele ce izbutise sa realizeze. Nici în visul lui cel mai nebunesc nu sperase un caştig mai mare de suta la suta; caştiga însa mie la suta. Şi ca un adevarat indian, se instala sa vanda cu grija şi fara graba, chiar daca ar fi fost nevoie sa stea toata vara şi restul iernii pentru a scapa de marfa.
La Fort-Yukon vazu Colț Alb primii oameni albi.
Era foarte banuitor fata de ei. Nu se putea sti ce spaime tainice aveau in puterea lor, ce suferinte nebanuite puteau pricinui ei. Era curios sa-i urmareasca, temandu-se sa nu fie simtit de ei. In primele ceasuri se multumi sa dea tarcoale pe furis si sa-i urmareasca c privirea, de la o departare sigura. Apoi vazu ca nu li se intampla niciun rau cainilor care le dadeau tarcoale si se apropie.
La randu-i devenise si el obiectul unei mari curiozitati din partea lor. Infatisarea lui de lup le atragea pe data privirile, aratandu-si-l unul altuia. Lucrul acesta il puse in garda pe Colt Alb si, cand incercara sa se apropie de el, le arata coltii si se dadu inapoi. Nici unul din ei nu izbuti sa puna mana pe el, si era bine ca se intampla asa.
Colt Alb afla curand ca foarte putini din acesti zei - nu mai multi de o duzina - traiau aici. La fiecare doua sau trei zile, un vapor, o alta manifestare uriasa a puterii, venea la tarm, oprindu-se cateva ceasuri. Oamenii albi coborau de pe vapoare si plecau cu ele din nou. Numarul acestor oameni parea nesfarşit. Cam în prima zi vazuse mai multi decat toți indienii pe care îi fusese dat sa-i vada în viata lui; şi pe masura ce zilele treceau, ei continuau sa vina în susul apei, sa se opreasca şi s-o porneasca iar în sus, pana ce se pierdeau în departare.
Dar daca zeii albi erau atotputernici, cainii lor nu prea faceau parale. Acest lucru Colț Alb îl descoperi curand, amestecandu-se printre cei care coborau pe mal cu stapanii lor. Aveau forme şi marimi felurite. Unii aveau picioare scurte – prea scurte; alții aveau picioare lungi – prea lungi; aveau par în loc de blana şi unii dintre ei chiar foarte puțin. Şi nu era unul care sa ştie sa se bata.
Ca duşman al rasei sale, lui Colț Alb îi statea în fire sa se bata cu ei, ceea ce şi facu, şi curand dupa aceea simți un puternic dispret fata de ei. Erau blegi şi neputincioşi, faceau larma multa şi se zbateau încolo şi încoace, încercand cu stangacie sa realizeze prin forța pura ceea ce el izbutea prin îndemanare şi viclenie. Se napusteau latrand la el, iar el sarea în laturi. Nu-şi dadeau seama unde disparea; şi în aceeaşi clipa, el îi lovea în grumaz, dandu-i peste cap şi muşcandu-i de gatlej.
Uneori, lovitura izbutea si cainele cadea in noroi, in timp ce haita de caini indieni, care astepta, tabara pe el, sfasiindu-l in bucati. Colt Alb era intelept. Invatase de mult ca zeii se suparau cand le erau ucisi cainii. Oamenii albi nu erau o exceptie. Asa ca, dupa ce rapunea pe vreunul din cainii lor, sfasiindu-i gatlejul, se multumea sa se dea deoparte si sa lase haita sa vina si sa-i desavarseasca opera. Atunci se napusteau oamenii albi, varsandu-si toata mania pe haita, in timp ce Colt Alb ramanea teafar. Se oprea la o mica departare şi privea, în timp ce pietre, bate, securi şi tot felul de arme se abateau peste tovaraşii lui. Colț Alb era foarte înțelept.
Dar şi tovaraşilor lui le veni mintea la cap, în felul lor, şi o data cu ei, Colț Alb deveni şi el mai înțelept. Înțelesera ca numai în timp ce se ancora vaporul la țarm puteau petrece. Dupa ce primii doi sau trei caini straini erau trantiți şi rapuşi, oamenii albi îşi înghesuiau animalele înapoi pe bord, razbunandu-se cu furie pe ticaloşi. Unul din oamenii albi, vazandu-şi cainele, un prepelicar, sfartecat în bucați sub ochii lui, scoase un revolver, trase repede de şase ori, şi şase caini din haita zaceau morți sau pe moarte – o alta manifestare a puterii, care se întiparise în mintea lui Colț Alb.
Dar toate acestea îi faceau placere. Nu-şi iubea seminția şi era destul de îndemanatic sa scape
nevatamat. La început, uciderea cainilor oamenilor albi era o placere. Dupa un timp, deveni o ocupație. N-avea nimic de facut. Castor Cenuşiu era prins cu negustoria lui şi voia sa se îmbogațeasca, aşa încat Colț Alb umbla haimana de-a lungul debarcaderului, însoțit de haita de caini indieni, care îşi facuse o faima înfricoşatoare şi aştepta sosirea vapoarelor. Îndata ce veneau, se porneau pe petrecere. Dupa cateva minute, cand oamenii albi îşi reveneau din surpriza, haita era împraştiata. Petrecerea se curma pana la sosirea vaporului urmator.
Nu se putea spune ca din aceasta haita facea parte şi Colț Alb. Nicicand nu se amesteca cu ea, sta deoparte, întotdeauna singur şi chiar temut de ea. E drept ca lucra cu haita. El începea cearta cu cainele strain, în timp ce haita aştepta. Şi dupa ce-l dobora pe strain, ceilalți veneau sa termine treaba. Dar e tot atat de adevarat ca atunci el se retragea, lasand pe cei din haita sa încaseze pedeapsa din partea zeilor jigniți.
Nu trebuia sa se straduiasca prea mult ca sa provoace galceava. Tot ce avea de facut atunci cand cainii straini coborau pe mal, era sa se arate. Cum îl vedeau, se repezeau la el. O faceau din instinct. El era wildul – necunoscut, cumplit, veşnic amenințator, faptura care dadea tarcoale în bezna, în jurul focurilor lumii primitive, cand ei, ghemuiți langa foc, îşi adaptau din nou instinctele, învațand sa se teama de wildul din care venisera şi de care se departasera şi-l tradasera. Generație dupa generație, de-a lungul tuturor generațiilor, aceasta teama de wild se imprimase în firea lor. De secole, wildul însemna teroare şi nimicire. Şi în tot acest timp, stapanii lor le îngaduisera sa ucida fapturile wildului. Facand asta, ei se aparau atat pe sine, cat şi pe zeii a caror tovaraşie o împartaşeau.
Şi astfel, proaspat poposiți din sudul molatic, aceşti caini, coborand pe pasarela şi apoi pe malul Yukonului, cum îl zareau, simțeau imboldul irezistibil de a se napusti asupra lui ca sa-l nimiceasca. Chiar de erau caini crescuți la oraş, ei simțeau totuşi frica instinctiva de wild. Nu vedeau numai cu ochii lor, în lumina limpede a zilei, faptura aceea care aducea a lup şi care statea dinaintea lor. O vedeau cu ochii stramoşilor, şi din amintirea moştenita de la ei îl cunoşteau pe Colț Alb drept lup şi vechea ura se redeştepta în ei.
Toate acestea îi faceau viața placuta lui Colț Alb. Daca, vazandu-l, se simțeau îndemnați sa sara la el aceşti caini straini, cu atat mai bine pentru el şi cu atat mai rau pentru ei. Îl priveau ca pe o prada care li se cuvenea, şi tot ca pe o prada care i se cuvenea îi primea el.
Nu în zadar vazuse el pentru prima oara lumina zilei într-o vizuina singuratica şi daduse primele lui batalii cu ptarmiganul, nevastuica şi rasul. Şi nu în zadar copilaria îi fusese amarata de persecuția lui Lip-Lip şi a întregii haite de caței. Ar fi putut sa fie altfel, şi atunci ar fi fost şi el altfel. De n-ar fi existat Lip-Lip, şi-ar fi putut petrece vremea printre caței atunci cand era pui şi s-ar fi dezvoltat aducand mai mult a caine şi aratand mai multa bunavoința fața de caini. Daca Castor Cenuşiu i-ar fi aratat afecțiune şi dragoste, acestea ar fi gasit ecou în adancurile firii lui Colț Alb, scoțand la lumina tot felul de însuşiri minunate. Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa. Lutul lui Colț Alb a fost plamadit altfel; facandu-l sa fie aşa cum era, ursuz şi singuratic, lipsit de sentimentul dragostei şi crud – un duşman al seminției sale.
Capitolul 2.
Zeul cel smintit
La Fort-Yukon traiau putini oameni albi. Venisera de multa vreme in acel loc, isi spuneau "maia" si erau foarte mandri de asta. Pentru ceilalti oameni, asezati de curand in tinut, nu aveau decat dispret. Cei care coborau de pe vapoare, noii veniti, erau cunoscuti ca chechaquos, iar cand li se spunea astfel, ei lasau întotdeauna capul în jos. Îşi faceau painea cu praf de copt. Aceasta era deosebirea dintre ei şi "maia”, care într-adevar îşi faceau painea cu maia, pentru ca nu aveau praf de copt.
De fapt, toate acestea nu aveau nicio importanța. Oamenii din fort îi disprețuiau pe noii veniți şi, ori de cate ori îi vedeau la stramtoare, se bucurau. Se bucurau mai ales cand Colț Alb şi haita lui, cu o faima atat de proasta, dadeau iama printre cainii noilor veniți. Cand sosea un vapor, oamenii din fort îşi îndeplineau obligația de a coborî pe mal şi a asista la petrecere. O aşteptau cu aceeaşi nerabdare ca şi cainii indienilor şi nu se lasau rugați sa prețuiasca rolul feroce şi viclean pe care-l juca Colț Alb.
Printre ei era insa unul caruia aceasta joaca îi provoca o bucurie deosebita. Cum auzea sirena vaporului, venea în fuga. Şi dupa ce ultima batalie se termina, iar Colț Alb cu haita se împraştiau, el se întorcea agale spre fort, cu multa parere de rau. Uneori, cand vreun caine delicat din sud era doborat, slobozind urletul cel din urma sub colții haitei, el nu se putea stapani şi începea sa țopaie şi sa strige de placere. Şi totdeauna îl urmarea cu atenție pe Colț Alb, la care ranjea.
Ceilalți oameni din fort îl strigau "Frumosu”. Nimeni nu-i ştia prenumele şi, în general, în ținut era cunoscut sub numele de Smith Frumosu. Dar era orice numai frumos nu. Porecla şi-o datora tocmai înfațişarii hade. Îi lipsea mai cu osebire frumusețea. Natura fusese zgarcita cu el. Mai întai era mic de stat; deasupra scheletului lui supt se afla aşezat un cap înca mai izbitor de supt. Creştetul sau parea un punct. De fapt, în copilarie, înainte ca tovaraşii lui sa-l fi poreclit Frumosu, i se spusese "Gamalie”.
La spate, pornind din creştet, capul i se teşea spre ceafa; în fața cobora direct în panta spre fruntea joasa şi deosebit de larga. De aici încolo, ca şi cum iar fi parut rau de zgarcenia ei, natura îi aşezase, cu o mana risipitoare, celelalte trasaturi. Avea ochii mari şi între ei era o distanța de doi ochi. Fața îi era uriaşa în comparație cu corpul. Pentru a-l trada şi mai bine, natura îl înzestrase cu un maxilar enorm, ieşit în afara. Era larg şi greu, pornind înainte şi în jos, parand ca se odihneşte pe piept. Poate ca acest aspect se datora oboselii gatului subțire, care nu putea susține aşa cum trebuie o greutate atat de mare.
Aceasta falca dadea impresia unei crunte hotarari. Ceva lipsea însa. Poate ca era din pricina prisosului, poate ca falca era prea mare. Oricum, era o înşelatorie. Smith Frumosu era cunoscut prin toate colțurile ținutului ca cel mai slab dintre laşii slabanogi şi nevolnici. Şi pentru a-i întregi descrierea, dinții lui erau mari şi galbeni, iar caninii de sus, mai mari decat ceilalți dinți, îi apareau ca nişte colți de sub buzele subțiri. Ochii îi erau galbeni şi tulburi, ca şi cum natura ar fi dus lipsa de pigmenți şi şi-ar fi adunat ramaşițele de prin toate tuburile ei. La fel îi era şi parul, cu fire rare şi inegale, de culoare galben lutos şi galben murdar, crescut pe cap şi mijind pe obraz în smocuri şi manunchiuri razlețe, ca nişte graunțe gramadite şi batute de vant.
Pe scurt, Smith Frumosu era cumva monstruos, dar vina nu-i revenea lui. Nu era el raspunzator de aceasta. Aşa-i fusese plamadit lutul de la bun început. Gatea, spala vasele şi facea muncile grele pentru ceilalți oameni din fort. Şi aceştia nu-l disprețuiau. Îi aratau mai degraba o îngaduința foarte omeneasca, o îngaduința pe care o aratau oricarei fapturi nedreptațite din naştere. Le era şi frica de el. Furiile lui laşe îi faceau sa se teama de un glonte tras pe la spate sau de otrava în cafea. Cineva trebuia totuşi sa gateasca şi, oricare i-ar fi fost defectele, de gatit putea gati.
Acesta era omul care se uita la Colț Alb, desfatandu-se cu ispravile lui fioroase şi ravnindu-l. Din prima clipa încerca sa-l ademeneasca pe Colț Alb, dar el nici nu-i dadu atenție. Mai tarziu, cand momelile lui devenira staruitoare, Colț Alb se zbarli, dezvelindu-şi colții şi dandu-se înapoi. Nu-i placea omul. Nu-i placea de fel. Simțea raul din el şi se temea de mana întinsa şi de încercarile lui de a-i vorbi dragalaş. Şi din toate aceste pricini îl ura pe acest om.
Pentru fapturile mai simple, binele şi raul sunt lucruri uşor de înțeles. Binele reprezinta toate acele lucruri care aduc uşurare, mulțumire şi curmarea raului. De aceea le place binele. Raul reprezinta toate lucrurile pline de neplacere, amenințare şi suferința şi de aceea le urasc aşa cum se cuvine. Colț Alb simțea ca Smith Frumosu e rau. Din trupul stramb şi din mintea sucita a acestuia, pe cai tainice apareau emanații ale putreziciunii dinauntru, asemenea negurii care se ridica de pe o mlaştina puturoasa. Nu cu ajutorul rațiunii şi nu numai cu cele cinci simțuri, ci prin alte simțuri, mai departate şi necatalogate, simți Colț Alb ca omul acesta era primejdios de rau, gata în orice clipa sa izbeasca. De aceea, pe faptura aceasta rea era înțelept s-o urasca.
Colț Alb se afla în tabara la Castor Cenuşiu cand Smith Frumosu veni prima oara. La zgomotul surd al paşilor sai îndepartați, înainte de a-l fi zarit, Colț Alb ştiu cine vine şi începu sa se zbarleasca. Pana atunci zacuse pe jos în voia tihnei, dar se ridica iute şi, cand omul sosi, se furişa, ca un adevarat lup, la marginea taberei. Nu ştia ce îşi spun, dar putea sa-i vada pe om şi pe Castor Cenuşiu cum stau de vorba. Odata, omul arata spre el şi Colț Alb raspunse cu un marait ca şi cum mana ar fi coborat chiar asupra-i, în loc sa fie, aşa cum era, la cincizeci de picioare departare. Omul rase de aceasta şi Colț Alb se furişa spre padurea care apara de toate, uitandu-se înapoi ca sa observe ce se petrece, în timp ce luneca uşor pe pamant.
Castor Cenuşiu nu vru sa vanda cîinele. Se îmbogațise din comerț şi nu mai avea nevoie de nimic. Şi apoi, Colț Alb era un animal prețios. Cel mai puternic caine de ham pe care îl avusese vreodata şi cel mai bun înaintaş. Şi pe deasupra, pe tot Mackenzie şi Yukon nu se mai gasea un caine ca el. Ştia sa lupte. Ucidea alți caini tot atat de uşor cum ucid oamenii țanțarii. (Ochii lui Smith Frumosu lucira la auzul acestor vorbe şi ființa aceasta hada îşi linse cu pofta buzele subţiri.) Nu, Colţ Alb nu era de vanzare pe niciun preţ.
Dar Smith Frumosu se pricepea la indieni. Începu sa vina des în tabara lui Castor Cenuşiu, ascunzând sub haine o sticla sau aşa ceva. Unul din efectele whiskyului este ca starneşte setea. Lui Castor Cenuşiu începu sa i se faca sete. Mucoasele lui aprinse şi stomacul ars începura sa ceara tot mai mult din lichidul acela care pârjolea, iar creierul lui, răscolit cu totul de neobişnuitul stimulent, îl împingea sa facă orice pentru a-l obţine. Banii pe care îi luase pe blănuri, mănuşi şi mocasini începură să se ducă. Începură să se duca din ce în ce mai repede şi, pe masură ce punga îi scădea, devenea tot mai neliniştit.
În cele din urma, banii, şi marfa, şi buna dispoziţie se duseră cu toatele. Nu-i mai ramasese decât setea, o stapana grozava ce salaşluia în faptura lui şi care devenea tot mai grozava cu fiecare respirație lucida. Atunci discuta Smith Frumosu din nou cu el despre vanzarea lui Colț Alb; de asta data însa prețul oferit era în sticle şi nu în dolari, şi urechile lui Castor Cenuşiu începura sa asculte cu şi mai mult nesaţ.
– Prinde cainele şi ia-l sanatos – fu ultimul lui cuvant.
Sticlele fura predate, dar dupa doua zile – "Prinde-mi cainele” erau cuvintele cu care se adresa de asta data Smith Frumosu lui Castor Cenuşiu.
Într-o seara, Colț Alb se furişa în tabara şi se tranti la pamant cu un suspin de uşurare. Zeul temut nu era acolo. Zile de-a randul îşi aratase tot mai aprig dorinţa de a pune mana pe el, şi în acest timp Colţ Alb fusese silit sa ocoleasca tabara. Nu ştia ce rau îl ameninţa din partea acelor maini staruitoare. Ştia doar ca îl amenința cu un rau şi ca cel mai bun lucru pentru el era sa se ţina departe, acolo unde nu îl puteau ajunge.
Dar nici n-apucă să se culce bine, cand Castor Cenuşiu se apropie, mergand pe doua carari, şi-l lega o curea de piele în jurul gatului. Se aşeza langa el, ţinand capatul curelei în mana. În cealalta mana ţinea o sticlă, pe care, din cand în cand, o rasturna deasupra capului, şi aceasta mişcare era însoţita de galgaituri.
Trecu un ceas, când vibraţiile unor paşi în contact cu pământul îl precedară pe cel ce se apropia. Colţ Alb fu primul care le auzi şi se zbârli recunoscând ale cui sunt, în timp ce Castor Cenuşiu continua să dea din cap prosteşte. Colţ Alb încercă să tragă cureaua încet din mâna stăpânului său; dar degetele destinse se strânseră şi Castor Cenuşiu se ridică.
Smith Frumosu păşi în tabără şi se aplecă asupra lui Colţ Alb. Acesta mârâi uşor, în sus, urmărind cu încordare mişcare mâinilor. Una din mâini se întinse şi începu să coboare spre capul lui. Mârâitul uşor deveni încordat şi aspru. Mâna continua să coboare încet, în timp ce el se ghemui cât putu, privind-o cu răutate, iar mârâitul îi devenea tot mai nervos pe măsură ce - cu respiraţia din ce în ce mai scurtă - se apropia de punctul culminant. Pe neaşteptate dădu să muşte, înfingându-şi colţii ca un şarpe. Mâna fu smuncită înapoi şi dinţii se închiseră în gol cu un clănţănit ascuţit. Smith Frumosu era supărat şi speriat. Castor Cenuşiu îl lovi pe Colţ Alb în cap, făcându-l să se ghemuiască la pământ cu supunere. Privirile bănuitoare ale lui Colţ Alb urmăreau fiece mişcare. Îl văzu pe Smith Frumosu plecând şi întorcându-se cu o bâtă zdravănă. Apoi, Castor Cenuşiu îi dădu capătul curelei şi Frumosu o porni. Cureaua se întinse. Colţ Alb se împotrivi. Castor Cenuşiu îl izbi în neştire, spre a-l face să se ridice şi să-l urmeze. Îl ascultă, dar se năpusti asupra străinului care-l trăgea după el. Smith Frumosu nu se feri; se aşteptase la asta. Învârti bâta cu iuţeală, oprind atacul la jumătatea drumului, şi-l doborî la pământ pe Colţ Alb. Castor Cenuşiu râse şi dădu din cap aprobator. Smith Frumosu trase din nou de curea şi, de astă dată ameţit şi şchiopătând, Colţ Alb se târî la picioarele lui. Nu se mai repezi a doua oară. O singură lovitură de bâtă îi ajungea ca să se convingă că zeul cel alb ştia s-o mânuiască, iar el era prea înţelept ca să se lupte împotriva inevitabilului. Aşa că o porni întunecat pe urmele lui Smith Frumosu, cu coada între picioare şi cu respiraţia întretăiată de mârârituri slabe. Dar Smith Frumosu era numai cu ochii pe el, iar bâta stătea gata în orice clipă să lovească.
La fort, Smith Frumosu îl legă bine şi se duse la culcare. Colţ Alb aşteptă o oră, apoi apucă cureaua cu dinţii şi în zece secunde era liber. Nu pierduse timp. Şi nici nu fusese nevoie să roadă cu dinţii. Cureaua fusese taiată în diagonală, aproape tot atât de drept ca de un cuţit. Apoi privi spre fort, zbârlindu-se şi mârâind. Se întoarse şi porni spre tabăra lui Castor Cenuşiu. Nu-i datora supunere acestui zeu străin şi cumplit. Se dăruise lui Castor Cenuşiu şi socotea că tot lui Castor Cenuşiu îi aparţinea încă.
Dar cele petrecute înainte se repetară - cu o deosebire: Castor Cenuşiu îl legă din nou cu o curea şi a doua zi dimineaţă îl înapoie lui Smith Frumosu. Şi deosebirea se ivi aici. Smith Frumosu îi dădu o ciomăgeală. Legat zdravăn, Colţ Alb nu putea decât să se înfurie zadarnic şi să îndure pedeapsa. Şi bâta şi biciul fură folosite împotriva lui şi îndură cea mai cruntă bătaie de care avusese vreodată parte. Până şi bătaia aceea straşnică pe care o încasase de la Castor Cenuşiu pe când era căţel i se părea acum ceva blând în comparaţie cu aceasta.
Treaba îi făcea plăcere lui Smith Frumosu. Se desfăta cu ea şi, zvâcnind biciul sau bâta, se holba la victima lui, cu ochii aprinşi de o privire nătângă, ascultând urletele de durere, gemetele şi mârâiturile lui neputiincioase. Pentru că Smith Frumosu era crud, aşa cum sunt mişeii. Umilindu-se şi miorlăindu-se dinaintea loviturilor sau a vorbei furioasei a altuia, se răzbuna la rându-i pe făpturile mai slabe decât el. Oricărei făpturi îi place puterea, şi Smith Frumosu nu făcea nici el excepţie. Neavând parte de putere printre ai lui, el se năpustea asupra făpturilor mai mici, afirmându-se în acest fel. Dar Smith Frumosu nu era propria lui creaţie şi de aceea nu trebuie condamnat. Venise pe lume cu un trup strâmb şi cu o minte necioplită. Aceasta îi era plămada şi lumea nu o modelase cu generozitate.
Colţ Alb îşi dădea seama de ce era bătut. Când Castor Cenuşiu îi legase cureaua în jurul gâtului şi capătul ei îl încredinţase lui Smith Frumosu, Colţ Alb ştia că voinţa zeului său era să plece cu Smith Frumosu. Şi când acesta îl lăsase legat în afara fortului, ştia că era voinţa lui Smith Frumosu să rămână acolo. Prin urmare n dăduse ascultare voinţei ambilor zei şi deci îşi merita pedeapsa. Văzuse în trecut câini schimbându-şi stăpânul şi mai văzuse şi fugari care erau bătuţi ca şi el acum. Era înţelept, totuşi în firea lui sălăşuiau forţe mai puternice decât înţelepciunea. Una din acestea era credinţa. Nu-l iubea pe Castor Cenuşiu; totuşi, chiar în faţa mâniei şi a voinţei acestuia, el îi arăta credinţă. Nu putea face altfel. Această credinţă era o însuşire a aluatului lui: însuşire care deosebea specia lui de alte specii, însuşire care le-a dat posibilitatea, lupului şi câinelui sălbatic, să vină de peste întinderi şi să se întovărăşească cu omul.
După bătaie, Colţ Alb se refugie înapoi în fort. De astă dată, Smith Frumosu îl priponi de un băţ. Nu renunţi uşor la un zeu, şi aşa se petrecu şi cu Colţ Alb. Castor Cenuşiu era zeul lui şi, în ciuda voinţei acestuia, Colţ Alb încă se mai agăţa de el şi nu voia să renunţe la el. Castor Cenuşiu îl trădase şi îl părăsise, dar faptul acesta nu avea niciun efect asupra lui. Nu în zadar se dăruise el cu trup şi suflet lui Castor Cenuşiu. Din partea lui Colţ Alb nu existau rezerve şi legătura aceasta nu putea fi ruptă atât de uşor.
Astfel, noaptea, pe când oamenii din fort dormeau, Colţ Alb apucă cu dinţii băţul care îl ţinea. Lemnul era uscat şi fusese legat atât de strâns de gâtul lui, încât abia de-l putea ajunge cu dinţii. Numai printr-un efort nespus de greu al muşchilor şi cu arcuirea cefei izbuti el să apuce băţul cu colţii şi doar de margini; şi numai datorită unei uriaşe răbdări de ceasuri întregi reuşi să roadă băţul. Era un lucru care se presupunea că nu-l pot face câinii. Aşa ceva nu se mai întâmplase. Dar Colţ Alb o făcu şi pe aceasta, plecând din fort în zori, cu capătul de băţ atârnat de gât.
Era înţelept. Dar dacă ar fi fost numai înţelept, nu s-ar fi întors la Castor Cenuşiu, care îl trădase în două rânduri. El mai avea însă credinţă şi se întoarse pentru a fi trădat şi a treia oară. Din nou se lăsă legat cu o curea de gât de către Castor Cenuşiu şi din nou Frumosu veni să-l caute. Şi de astă dată bătut mai rău ca înainte.
Castor Cenuşiu privea prosteşte, în timp ce omul alb mânuia biciul. Nu-i luă defel apărarea. Nu mai era câinele lui. Când bătaia se termină, Colţ Alb era bolnav. Un câine delicat din sud ar fi murit după aşa ceva, el însă nu. Şcoala vieţii lui fusese mai aspră, el însuşi era făcut dintr-un aluat mai aspru. Avea o prea mare vitalitate şi era puternic legat de viaţă. Dar se simţea tare rău. La început n-a fost în stare nici să se târască şi Smith Frumosu trebui să-l aştepte un ceas. Apoi, orbeşte şi şovăitor, începu să meargă pe urmele lui Smith Frumosu, înapoi spre fort.
De astă dată fu legat cu un lanţ care se dovedi mai tare decât colţii lui şi Colţ Alb se strădui zadarnic să scoată belciugul din scândura în care era bătut. După câteva zile, treaz şi ruinat, Castor Cenuşiu plecă în sus spre Porcupine, în lunga lui călătorie spre Mackenzie. Colţ Alb rămase pe Yukon în puterea unui om pe jumătate smintit şi brută pe de-a-ntregul. Dar ce poate şti un câine despre ce este nebunia? Pentru Colţ Alb, Smith Frumosu era un zeu adevărat, chiar dacă se arăta a fi crunt. Era un zeu smintit, în cel mai bun caz, dar Colţ Alb nu ştia nimic despre sminteală; el ştia doar că trebuie să se supună voinţei acestui nou stăpân şi să dea ascultare tuturor toanelor şi fanteziilor lui.
Capitolul 3.
Domnia urii
În stăpânirea zeului cel smintit, Colţ Alb deveni un demon. Era ţinut în lanţ, într-un ţarc din spatele fortului, şi acolo Smith Frumosu venea să-l întârte şi să-l necăjească până ce-l scotea din minţi cu sâcâielile lui. Foarte curând, omul descoperi suscebilitatea lui Colţ Alb când se râdea de el şi îşi făcu un obicei să-şi râdă de el după ce mai întâi îi juca o farsă usturătoare. Râdea zgomotos şi dispreţuitor şi în acelaşi timp arăta în bătaie de joc cu degetul spre Colţ Alb. În asemenea clipe, judecata îl părăsea pe Colţ Alb şi în accesele lui de furie devenea mai descreierat chiar decât stăpânul lui.
Odinioară, Colţ Alb nu fusese duşman decât celor din rasa lui, şi încă un duşman aprig. Acum deveni duşmanul tuturor, mai crunt ca niciodată. Era chinuit atât de tare, încât ura orbeşte şi fără cea mai slabă urmă de judecată. Ura lanţul cu care era legat, oamenii care se uitau la el printre scândurile ţarcului, câinii care îi însoţeau pe oameni, mârârind răutăcios la el, care stătea neputincios. Ura până şi lemnul ţarcului care îl îngrădea, cel dintâi şi cel din urmă lucrul pe care îl ura mai mult decât orice pe lumea asta era Smith Frumosu.
..........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu