VII.
Tresari speriat. Ceva urias si fara forma ii gonea pe dinaintea ochilor. Era umbra unui copac aruncata de luna, din fata careia norii fusesera maturati. Linistindu-se, scanci incet; apoi isi curma scancetul, de frica sa nu atraga atentia primejdiilor care pandeau.
Un arbore caruia ii inghetase trunchiul de gerul nopții facu mare zgomot, chiar deasupra lui; Colț Alb urla de spaima. Intra în panica şi o lua la fuga spre sat, înnebunit de groaza. Simți o nevoie copleşitoare de a fi aparat şi a se afla în tovaraşia omului. Îi staruia în nari mirosul fumului de tabara. În urechi îi rasunau cu putere zgomotele şi strigatele din tabara. Ieşi din padure în luminişul scaldat de lumina lunii, unde nu erau nici umbre, nici bezna. Dar nu vazu niciun sat. Uitase. Satul plecase.
Fuga lui salbatica se curma deodata. Nu ştia încotro s-o apuce. Îşi purta abatut paşii prin tabara parasita, mirosind gramezile de gunoi şi resturile împraştiate de zei. Ar fi fost fericit sa auda rapaitul pietrelor aruncate în el de vreo squaw suparata, ar fi fost bucuros ca mana lui Castor Cenuşiu sa se abata manioasa asupra-i; şi ar fi primit cu placere o întalnire cu Lip-Lip şi întreaga haita laşa care maraia.
Ajunse la locul unde se înalțase tipia lui Castor Cenuşiu. Se aşeza în mijlocul spațiului pe care îl ocupase ea. Îşi îndrepta botul spre luna. Gatlejul îi era chinuit de spasme, gura i se deschise şi, într- un urlet sfaşietor, îşi tangui toata singuratatea şi frica lui, dorul de Kiche, toate suferințele şi necazurile din trecut, precum şi teama de suferințele şi primejdiile viitoare. Era un urlet prelung de lup, primul de acest fel pe care îl scosese vreodata.
Zorile îi împraştiara spaima, dar îi sporira singuratatea. Locul gol, care cu puțin înainte mişuna înca de oameni, îl facu sa simta şi mai tare singuratatea. Nu zabovi mult pana sa ia o hotarare. O apuca repede prin padure, luand-o de-a lungul malului, în josul apei. Alerga toata ziua, fara sa se odihneasca. Parea facut sa goneasca fara încetare. Trupul lui oțelit nu cunoştea oboseala, şi chiar cand aceasta veni, rezistența pe care o moştenise îi dadu putere pentru sforțari fara sfarşit şi-l ajuta sa-şi poarte mai departe trupul chinuit.
Prin locurile unde fluviul se izbea de rapele repezi, el se cațara pe marile înalțimi din spate. Trecu prin vad sau înot raurile şi paraiele ce se varsau în fluviu. Mergea adesea pe gheața care începea sa se formeze pe margini şi nu o data aceasta se sparse şi trebui sa lupte ca sa scape cu viața din curentul înghețat. Tot timpul era cu ochii în patru sa descopere locul unde partia zeilor ar fi putut parasi raul ca s-o porneasca spre interior.
Colț Alb era mai inteligent decat media rasei lui; totuşi mintea nu-i devenise pana într-atat de cuprinzatoare, încat sa îmbrațişeze şi celalalt mal al fluviului Mackenzie. Şi daca partia zeilor a luat- o cumva pe acolo? La aceasta nu s-a gandit. Mai tarziu, dupa ce va umbla mai mult, va mai creşte, va deveni înțelept şi va ajunge sa ştie mai multe despre poteci şi despre rauri, poate ca va izbuti sa conceapa şi sa întrevada o asemenea posibilitate. Dar aceasta facultate a minții aparținea înca viitorului. Acum înca alerga orbeşte şi în calculele lui nu intra decît malul de-a lungul caruia se rostogolea la vale fluviul Mackenzie.
Goni toata noaptea, şi în bezna dadu peste tot felul de piedici, trecand prin întamplari neplacute, care îi întarziau drumul, dar nu-l speriau. Pana la jumatatea celei de a doua zile alerga fara întrerupere timp de treizeci de ore, şi muşchii lui de fier începura sa se moleşeasca. Doar rezistența morala îl mai facea sa înainteze. Nu mancase de patruzeci de ore şi era lihnit de foame. Baile repetate în apa înghețata îşi facusera de asemenea efectul. Blana lui frumoasa era plina de noroi. Pernițele late ale labelor îi erau pline de vanatai şi sangerau. Începu sa şchiopateze şi şchiopatatul creştea ceas de ceas. Şi, peste toate aceste nenorociri, cerul se întuneca şi porni sa cearna zapada – o zapada rece, umeda, care se topea, o zapada lipicioasa şi lunecoasa care-i ascundea peisajul pe care îl strabatea şi acoperea hartoapele, facandu-i mersul mai anevoios şi mai dureros.
Castor Cenuşiu voise sa-şi aşeze tabara în seara aceea pe malul drept al fluviului Mackenzie pentru ca în direcția aceea avea loc vanatoarea. Dar cu puțin înainte sa se lase întunericul, Kloo- kooch, nevasta lui Castor Cenuşiu, zarise un elan, venit sa se adape pe malul stang. Şi daca elanul n-ar fi venit sa se adape, daca Mit-sah n-ar fi carmit luntrea din drumul ei din pricina zapezii, daca Kloo-kooch n-ar fi descoperit elanul şi daca Castor Cenuşiu nu l-ar fi rapus cu un glonte norocos, tot ceea ce a urmat s-ar fi petrecut cu totul altfel. Castor Cenuşiu nu şi-ar fi aşezat tabara pe malul stang al fluviului Mackenzie şi Colț Alb ar fi trecut mai departe, mergand fie spre moarte, fie sa-şi gaseasca drumul spre frații lui salbatici şi sa ajunga şi el unul din aceştia – lup pana la sfîrşitul zilelor lui.
Se lasase noaptea. Zapada cadea tot mai deasa şi Colț Alb, scheunand încet, ca pentru sine, poticnindu-se şi şchiopatand, dadu peste o partie proaspata în zapada. Era atat de proaspata, încat înțelese pe data cine o facuse. Scanci de nerabdare, o apuca în josul partiei care pornea de la malul fluviului şi se avanta printre copaci. Zgomotele taberei îi ajunsera la ureche. Zari stralucirea focului, o vazu pe Kloo-kooch, care gatea, şi pe Castor Cenuşiu stand pe vine şi molfaind o bucata de seu crud. Era carne proaspata în tabara!
Colț Alb se aştepta sa fie batut. La acest gand se ghemui şi se zbarli puțin. Apoi o porni din nou. Îi era teama şi nu putea sa sufere bataia, pe care ştia ca avea s-o capete. Dar mai ştia ca va avea parte de placerea focului, de apararea zeilor, de tovaraşia cainilor, aceasta din urma o tovaraşie potrivnica, totuşi tovaraşie, şi care îi împlinea instinctul de haita.
Se apropie de lumina focului, tarandu-se şi furişandu-se. Castor Cenuşiu îl vazu şi se opri din mestecat. Colț Alb se furişa, tavalindu-se în ticaloşia înjosirii şi supunerii sale. Se furişa spre Castor Cenuşiu, înaintand pas cu pas, tot mai încet şi mai anevoios.
În cele din urma se culca la picioarele stapanului, caruia i se încredința cu totul, de buna-voie, cu trup şi suflet. Venise din proprie inițiativa sa se aşeze la focul omului şi sa fie condus de acesta. Colț Alb tremura, aşteptand ca pedeapsa sa cada asupra lui. Mana se mişca deasupra-i. Fara sa vrea, se tarî sub lovitura pe care o aştepta. Dar ea nu veni.
Arunca o privire în sus. Castor Cenuşiu rupea bucata de seu în doua! Castor Cenuşiu îi întindea o bucata de seu! Foarte supus şi oarecum banuitor, mirosi mai întai seul şi apoi începu sa-l mestece. Castor Cenuşiu porunci sa i se aduca carne şi, pe cand o mîanca, îl pazi de ceilalți caini. Dupa aceea, recunoscator şi mulțumit. Colț Alb se aşeza la picioarele lui Castor Cenuşiu, privind la focul care-l încalzea, clipind şi moțaind liniştit la gandul ca ziua de maine îl va gasi nu ratacind abatut peste împaduritele întinderi pustii, ci în tabara animalelor-oameni, în tovaraşia zeilor, carora li se daruise şi de care depindea acum.
Capitolul 5.
Conventia
Decembrie trecuse de mult cand Castor Cenuşiu se aşternu la drum în susul fluviului Mackenzie, însoțit de Mit-sah şi de Kloo-kooch. Una din sanii, trasa de cainii pe care Castor Cenuşiu şi-i cumparase sau îi împrumutase, o mana el. O a doua, mai mica, la care tragea un atelaj de caței, era manata de Mit-sah. Parea mai degraba o jucarie, dar era o placere de-a lui Mit-sah, care simțea ca începe şi el sa faca o treaba de barbat pe lumea asta. În felul acesta învața sa maie şi sa dreseze cainii; iar cațeii erau dresați pentru atelaj. De altfel, sania era şi ea de un folos, pentru ca ducea aproape doua sute de pfunzi de echipament şi hrana.
Colț Alb îi vazuse pe cainii din tabara ostenind în hamuri, astfel ca nu prea lua în nume de rau faptul ca îl înhamara şi pe el. Îi pusera în jurul gatului o gura de ham umpluta cu muşchi şi legata cu doua hamuri de o curea care trecea în jurul pieptului şi peste spate. De aceasta curea era legata funia lunga cu care tragea la sanie. Erau şapte caței în atelaj. Ceilalți se nascusera înaintea lui şi aveau care noua luni, care zece, pe cand Colț Alb nu avea decat opt. Fiecare caine era legat de sanie cu o singura funie. Nu erau doua de aceeaşi lungime, iar diferența dintre doua funii era egala cu cel puțin lungimea unui trup de caine. Funiile erau facute inel în partea de dinainte a saniei. Sania însaşi nu avea talpici, era construita din coaja de mesteacan, iar în fața era adusa în sus, ca sa nu se afunde în zapada. Aceasta construcție îngaduia ca greutatea saniei şi a încarcaturii sa fie distribuita pe o suprafața de zapada cat mai mare, pentru ca zapada era prafuita şi foarte afanata. Potrivit aceluiaşi principiu, al aşezarii poverii pe o suprafața cat mai larga, la capetele funiilor, cainii se desfaceau în evantai, de la botul saniei, aşa ca nici unul sa nu calce pe urmele celuilalt.
Formația aceasta în evantai mai avea un talc. Funiile de diferite lungimi îi împiedicau pe caini sa- i atace pe cei care goneau înaintea lor. Ca sa poata ataca pe un altul, oricare din caini ar fi trebuit sa se întoarca spre cel legat de o funie mai scurta. În acest caz s-ar fi aflat fața în fața cu cainele atacat şi ar fi avut de înfruntat biciul vizitiului. Dar avantajul cel mai mare era ca acela dintre caini care încerca sa-şi atace tovaraşul din fața lui trebuia sa traga sania mai repede şi, cu cat sania mergea mai repede, cu atat cainele atacat fugea la randu-i mai repede. Astfel, cainele din urma nu putea niciodata sa-l prinda pe cel din fața. Cu cat fugea mai repede, cu atat cel din fața fugea şi el mai repede, şi împreuna cu el întregul atelaj. Aşa ca sania mergea din ce în ce mai iute şi astfel, printr-un şiretlic omul îşi sporea puterea asupra animalelor.
Mit-Sah semana cu tatal lui, avand mult din înțelepciunea grava a acestuia. În trecut, observase ca Lip-Lip îl persecuta pe Colț Alb, dar în acea vreme Lip-Lip era cainele altuia şi Mit-sah nu îndraznise niciodata mai mult decat sa-i arunce ca din întamplare cate o piatra. Acum însa, Lip-Lip era cainele lui şi se porni sa-şi puna în aplicare planul de razbunare, înhamandu-l pe Lip-Lip la capatul funiei celei mai lungi. Lucrul acesta îl facea pe Lip-Lip sa fie înaintaş, ceea ce, în aparența, însemna o cinste; în realitate însa îl lipsea de orice cinste şi în loc sa fie el tiranul şi stapanul haitei, era acum urat şi persecutat de aceasta.
Cum gonea la capatul funiei celei mai lungi, cainii îl vedeau tot timpul înaintea lor. De fapt nu-i vedeau decat coada stufoasa şi picioarele dinapoi care goneau – o privelişte mult mai puțin fioroasa şi înfricoşatoare decat coama-i zbarlita şi colții care îi straluceau. Şi pe langa aceasta, pentru ca aşa gandeau cainii cand îl vedeau gonind, le venea şi lor sa alerge dupa el, avand simțamantul ca fugea dinaintea lor.
In clipa in care sania pornea, atelajul o lua pe urmele lui Lip-Lip, într-o urmarire care ținea cat era ziua de lunga. La început, Lip-Lip era înclinat sa se întoarca împotriva urmaritorilor, aparandu- şi cu manie rangul, dar în asemenea împrejurari Mit-sah îl lovea peste bot cu biciul facut din mațe de caribu10, lung de treizeci de picioare, silindu-l sa renunțe şi sa goneasca mai departe. Lip-Lip putea sa înfrunte haita, nu însa şi biciul acela, şi tot ceea ce îi ramanea de facut era sa-şi țina întinsa funia cea lunga şi sa-şi fereasca crupa de colții tovaraşilor lui.
Dar în ungherele cele mai tainice ale minții de indian se ascundea o viclenie şi mai mare. Ca o încoronare a persecutarii nesfarşite a înaintaşului, Mit-sah îl favoriza fața de ceilalți caini. Aceste favoruri trezira în ei invidie şi ura. Mit-sah îi dadu carne de fața cu ei şi numai lui; treaba asta îi scotea din fire pe ceilalți. Turbau de furie şi nu îndrazneau sa se apropie la mai mult de o lungime de bici, în timp ce Lip-Lip înfuleca bucata de carne, iar Mit-sah îl apara. Dar chiar şi atunci cand nu-i dadea carne, Mit-sah ținea atelajul la distanța, lasandu-l sa creada ca îl hraneşte cu carne pe Lip- Lip.
Colț Alb se puse cu nadejde pe treaba. Strabatuse o cale mai lunga decat ceilalți caini pana ce sa se supuna legiuirii zeilor şi învațase mai cu temei decat ei cat este de zadarnic sa te împotriveşti voinței lor. Pe deasupra, persecuția pe care o îndurase din partea haitei îl facuse sa o considere mai puțin însemnata în ordinea lucrurilor şi sa-l prețuiasca mai mult pe om. Cat priveşte prietenia, învațase sa nu depinda de cei de o seama cu el. Iar pe deasupra, pe Kiche o uitase aproape cu desavarşire. Şi singura lui manifestare era devotamentul fața de zei, pe care îi încuviințase ca stapani. Şi astfel muncea din greu, se deprindea cu disciplina şi era ascultator. Credința şi zelul îi caracterizau truda. Acestea alcatuiesc trasaturile esențiale ale lupului şi cainelui salbatic cand sunt domesticiți, şi Colț Alb avea aceste trasaturi într-o masura neobişnuita.
Între Colț Alb şi ceilalți caini exista şi tovaraşie, dar o tovaraşie întemeiata pe bataie şi duşmanie.
Nu învațase sa se joace niciodata cu ei. Ştia doar cum trebuie sa lupte, şi acest lucru îl facea platindu-le însutit muşcaturile şi semnele pe care i le lasasera pe trup în vremea cînd Lip-Lip era capul haitei. Dar Lip-Lip nu mai era capetenie – decat atunci cînd fugea înaintea tovaraşilor lui de la capatul funiei sale, cu sania hurducîndu-se în urma-i. În tabara se ținea pe langa Mit-sah, Castor Cenuşiu sau Kloo-kooch. Nu cuteza sa se aventureze departe de zei, pentru ca acum colții tuturor cainilor îi erau potrivnici, şi sorbi pana la fund cupa persecuției de care Colț Alb avusese parte odinioara.
Odata cu rasturnarea lui Lip-Lip, Colț Alb ar fi putut ajunge capetenia haitei. Era însa prea morocanos şi prea singuratic pentru aşa ceva. Se mulțumea doar sa-şi burduşeasca tovaraşii de ham. Altminteri nu le acorda nicio atenție. Se dadeau în laturi cand trecea el şi nu cutezau vreodata, nici chiar cei mai îndrazneți dintre ei, sa-i fure carnea. Dimpotriva, îşi înfulecau degraba carnea, de teama ca le-ar putea-o lua el. Colț Alb cunoştea bine legea: asupreşte-l pe cel slab şi da ascultare celui puternic. El îşi manca porția de carne cat mai repede, şi apoi vai de cainele care nu terminase înca! Un marait şi o fulgerare a colților, şi cainelui aceluia nu-i mai ramanea decat sa-şi planga mahnirea la stelele nepasatoare, în timp ce Colț Alb termina porția pentru el.
Cu toate acestea, în rastimpuri, cate un caine se aprindea de revolta, dar era pe data înfrant. Astfel, Colț Alb nu lancezea niciodata. Era mandru de izolarea sa în sanul haitei şi adesea lupta sa şi-o pastreze. Dar asemenea lupte durau puțin. Era prea iute pentru ceilalți, care se pomeneau spintecați şi sangerau înainte de a-şi fi dat seama ce se petrecuse. Erau biruiți aproape înainte de a fi început sa se bata.
Tot atat de severa pe cat era disciplina la sania zeilor, era şi disciplina menținuta de Colț Alb printre tovaraşii lui. Nu le îngaduia niciodata vreo libertate. Îi silea la un respect neclintit fața de el. Între ei puteau sa faca orice voiau. Nu-l privea pe el. Îl privea doar sa fie lasat în pace în izolarea lui, sa i se faca loc atunci cand binevoia sa treaca printre ei şi sa-i fie recunoscuta, întotdeauna, superioritatea asupra lor. Numai sa fi schițat vreun caine un pas mai bațos, sa fi ridicat din buza sau sa-şi fi zbarlit cat de cat parul, ca se şi napustea asupra lui, nemilos şi crud, convingandu-l repede ca apucase pe o cale greşita.
Era un tiran cumplit. Stapanirea lui se dovedea dura ca oțelul. Îl apasa cu înverşunare pe cel slab. Nu în zadar traise el necruțatoarea lupta pentru viața pe vremea cand fusese pui, cand mama lui şi el, singuri şi necajiți, ținusera piept meleagurilor salbatice ale wildului şi supraviețuisera. Şi nu în zadar învațase sa paşeasca supus cand trecea vreo forța superioara. Îl asuprea pe cel slab, dar îl respecta pe cel puternic. Şi în cursul îndelungatei calatorii alaturi de Castor Cenuşiu, el paşi cu adevarat supus printre cainii cei mari din taberele celorlalte animale-oameni pe care le întalnira.
Lunile treceau. Calatoria lui Castor Cenuşiu continua înca. Forța lui Colț Alb sporise de pe urma îndelungatelor ceasuri de drum şi a necontenitei trude la sanie; şi s-ar fi parut ca dezvoltarea minții lui era aproape deplina. Ajunsese sa cunoasca în întregime lumea în care traia. Felul lui de a vedea era rece şi materialist. Lumea, aşa cum o vedea el, era salbatica şi brutala, o lume lipsita de caldura, o lume în care mangaierea, dragostea şi luminoasa gingaşie sufleteasca nu existau.
Nu-l iubea pe Castor Cenuşiu. E drept, era un zeu, dar un zeu foarte crud. Colț Alb se arata bucuros sa-i recunoasca stapanirea, dar era o stapanire bazata pe inteligența superioara şi pe forța brutala. Era ceva în ființa lui Colț Alb, ceva care-l facea sa doreasca aceasta stapanire, pentru ca altminteri nu s- ar fi întors din wild – atunci cand a facut-o – pentru a se supune. În firea lui existau unele adancimi care niciodata nu fusesera explorate. O vorba buna, o mangaiere din partea lui Castor Cenuşiu ar fi putut gasi ecou în aceste adancuri; dar Castor Cenuşiu nu mangaia şi nici nu rostea vorbe calde. Nu- i statea în fire. Domnia lui era salbatica şi el carmuia cu asprime, împarțind dreptatea cu o bata, pedepsind încalcarile prin suferința loviturii şi rasplatind meritul nu cu blandețe, ci nelovind.
Astfel, Colț Alb nu cunoscu nimic din fericirea pe care mana omului i-ar fi putut-o da. Pe langa aceasta, nici nu-i placeau mainile animalelor-oameni. Fața de ele era binevoitor. E drept ca uneori mainile acestea îi dadeau carne; de cele mai multe ori însa, ele îl loveau. Mainile erau ceva de care trebuie sa te ții departe. Ele aruncau pietre, umblau cu tot felul de bețe, bate şi bice, dadeau palme şi lovituri, iar atunci cand îl atingeau, se pricepeau sa-l faca sa sufere, ciupindu-l şi smucindu-l. Prin satele straine întalnise maini de copii şi învațase ca ele lovesc cu cruzime. Şi odata, un copil cat o şchioapa, care abia se ținea pe picioare era cat pe-aci sa-i scoata un ochi. În urma acestor experiențe deveni banuitor fața de toți copiii. Nu putea sa-i sufere în apropierea lui. Cand veneau spre el, cu mainile lor amenințatoare, se ridica.
Odata se afla într-un sat de langa Marele Lac al Sclavilor cand, fiindu-i dat sa sufere de pe urma mainilor animalelor-oameni, ajunse sa-şi modifice legea pe care o învațase de la Castor Cenuşiu, şi anume ca era o crima de neiertat sa muşti un zeu. În satul acela, Colț Alb – dupa obiceiul tuturor cainilor din toate satele – o porni dupa hrana. Un baiețaş taia marunt cu o secure nişte carne înghețata de elan. Bucațelele cadeau prin zapada. Furişandu-se într-acolo, în cautare de carne, Colț Alb se opri şi începu sa înfulece bucațile. Îl vazu apoi pe baiat cum lasa securea şi apuca o bata zdravana. Sari într-o parte tocmai la vreme ca sa scape de lovitura ce cobora asupra lui. Baiatul îl urmari, iar el, un strain în satul acela, o lua la fuga printre doua tipii, pentru a se vedea apoi înghesuit în fața unui mal înalt de pamant.
Colț Alb nu mai avea nicio scapare. Singurul drum care îi mai ramasese trecea printre cele doua tipii, dar baiatul îi aținea calea. Stand cu bata gata sa loveasca, el înainta spre prada pe care o încolțise. Colț Alb era furios. Îl înfrunta pe baiat, zbarlindu-se şi maraind, cu simțul dreptații din el batjocorit. Cunoştea legea prazii. Toate resturile de carne, ca de pilda bucațile înghețate, aparțineau cainelui care le gasea. Nu greşise cu nimic, nu încalcase nicio lege şi totuşi baiatul se pregatea sa-i traga o chelfaneala. Colț Alb abia îşi dadu seama ce se petrece. Facu un ocol într-un moment de furie şi atat de repede, încat nici baiatul nu-şi dadu seama. Tot ceea ce ştiu baiatul era ca se trezise rasturnat în zapada, iar mana în care ținea bata îi fusese sfaşiata de dinții lui Colț Alb.
Colț Alb ştia însa ca încalcase legea zeilor. Îşi înfipsese colții în carnea sfanta a unuia dintre ei şi nu se putea aştepta decat la cea mai cumplita pedeapsa. Dadu fuga la Castor Cenuşiu şi se ghemui dupa picioarele lui protectoare, cand baiatul pe care îl muşcase şi familia acestuia venira sa ceara razbunare. Plecara însa fara sa fi primit satisfacție. Castor Cenuşiu îl aparase pe Colț Alb. Îl aparasera şi Mit-sah şi Kloo-kooch. Ascultand ciorovaiala şi urmarind gesturile furioase, pricepu ca fapta pe care-o savarşise era îndreptațita. Şi în felul acesta înțelese ca existau zei şi zei. Erau zeii lui, şi mai erau şi alți zei, şi se deosebeau între ei. De la zeii lui el trebuia sa primeasca totul, fie ca era drept, fie ca era nedrept, dar nu era silit sa primeasca nedreptatea din partea altor zei. În acest caz era dreptul lui sa se razbune, folosindu-şi colții.
Înainte ca ziua sa se fi scurs, Colț Alb mai învața ceva despre aceasta lege. Pe cand Mit-sah aduna singur lemne de foc în padure, întalni pe baiatul care fusese muşcat. Acesta mai era întovaraşit şi de alți baieți. Urma un schimb de cuvinte aprinse. Apoi toți baieții îl atacara pe Mit- sah. Era vai de el. Loviturile plouau din toate parțile. La început, Colț Alb privi. Gasea ca aceasta este o treaba a zeilor şi ca nu-l priveşte pe el. Apoi îşi dadu seama ca Mit-sah, unul din zeii lui, manînca bataie. Nu dintr-un imbold al rațiunii facu Colț Alb ceea ce facu. Un val de furie nebuna îl împinse între cei ce se luptau. Cinci minute mai tarziu peisajul era presarat de baieți care fugeau: mulți lasau dare de sange pe zapada, semn ca dinții lui Colț Alb nu-şi pierdusera vremea. Cand Mit- sah îşi povesti pațania în tabara, Castor Cenuşiu porunci sa i se dea carne, multa carne, lui Colț Alb, care, stand satul si somnoros langa foc, intelese ca legea si-a primit confirmarea.
Prin aceste incercari, Colt Alb ajuse sa cunoasca datoria de a apara proprietatea. De la apararea trupului zeului sau si pana la apararea bunurilor lui nu era decat un pas, si acest pas fusese si el facut. Ceea ce apartinea zeului sau trebuia aparat impotriva intregii lumi - chiar muscandu-i pe alti zei. Dar un asemenea act nu numai ca era in sinea lui o nelegiuire, ci si plin de primejdii. Zeii erau atotputernici si un caine nu se putea masura cu ei; totusi Colt Alb invata sa-i infrunte, fioros de razboinici si de neinfricat. Datoria trecu peste sentimentul fricii, si aceia dintre zei care obisnuiau sa fure se invatara sa nu se atinga de avutul lui Castor Cenusiu.
In legatura cu aceasta, Colț Alb a învațat repede ca zeul care fura este de obicei un zeu laş, gata s-o rupa de fuga atunci cand se da alarma. A mai învațat ca, din momentul cand el dadea alarma şi pana ce Castor Cenuşiu sarea în ajutor, trecea foarte puțin timp. Şi a înțeles ca nu teama de el, ci de Castor Cenuşiu îl facea pe hoț sa fuga. Colț Alb nu dadea niciodata alarma latrand. El nu latra niciodata. Sistemul lui era sa se repeada de-a dreptul la cel nepoftit şi sa-şi înfiga colții în el, daca putea. Fiind de felul lui morocanos şi singuratic şi neavand nimic de-a face cu ceilalți caini, el era deosebit de nimerit sa pazeasca avutul stapanului sau şi în acest scop era încurajat şi dresat de Castor Cenuşiu. Ca urmare, Colț Alb deveni şi mai crud, mai neîmblanzit şi mai singuratic.
Lunile se scurgeau, întarind tot mai mult convenția dintre caine şi om. Aceasta era vechea convenție pe care primul lup venit din wild o facuse cu omul. Şi asemenea tuturor lupilor şi cainilor salbatici care i-au urmat şi au facut şi ei la fel, Colț Alb statornici o învoiala, care-l privea doar pe el. Condițiile erau simple. Pentru a avea un zeu în carne şi oase îşi daruia propria-i libertate. Hrana şi foc, aparare şi tovaraşie erau cateva din lucrurile pe care le primea de la zeu. În schimb pazea avutul zeului, îl apara, muncea pentru el şi îi dadea ascultare.
Sa ai un zeu, înseamna sa ai obligații. Obligațiile lui Colț Alb erau sa-şi faca datoria şi sa se teama, dar nu sa iubeasca. Nu ştia ce înseamna dragostea. Nu o încercase vreodata. Kiche era o amintire îndepartata. În afara de aceasta, nu numai ca parasise wildul şi propria lui seminție cand se supusese omului, dar condițiile convenției erau de aşa natura, încat, daca ar mai fi întalnit-o vreodata pe Kiche, nu şi-ar fi parasit zeul ca sa plece cu ea. Credința fața de om parea o lege a însaşi ființei lui, mai puternica decat dragostea de libertate, de seminție şi rudenie.
Capitolul 6.
Foametea
Primavara era aproape cand Castor Cenuşiu îşi încheie calatoria lui cea lunga. Era în aprilie, şi în ziua în care intra în satul lor şi fu deshamat de Mit-sah Colț Alb împlini un an. Deşi mai avea mult pana sa fie mare, Colț Alb era cel mai bine dezvoltat caine de un an din tot satul, în afara de Lip-Lip. Moştenise statura şi forța atat de la tatal lui, lupul, cat şi de la Kiche, şi chiar de pe acum era la fel de mare ca şi cainii adulți. La trup nu arata însa prea bine legat! Era zvelt şi lung, iar forța lui – mai mult nervoasa decat masiva. Blana avea adevarata culoare a blanii de lup şi, dupa toate aparențele, era un adevarat lup. Faptul ca dinspre Kiche era pe sfert caine nu lasase nicio urma fizica, deşi în ce priveşte alcatuirea minții, acest lucru îşi pusese pecetea.
Ratacea prin sat recunoscand, cu o satisfacție reținuta, pe diferiții zei pe care îi cunoscuse înaintea marii calatorii. Apoi erau cainii, cațeii care creşteau ca şi el şi dulaii care nu mai pareau atat de mari şi de grozavi cum i se întiparisera lui în minte. De aceea se speria mai puțin decat odinioara şi paşea mandru printre ei, cu o oarecare nepasare, ce îi era pe cat de noua, pe atat de placuta.
Exista şi Baseek, un caine batran şi încarunțit, care, pe vremea cand Colț Alb masura doar o şchioapa, era de ajuns sa-i arate colții, ca sa-l faca sa se chirceasca şi sa se tarasca cît colo. Baseek îi dovedise lui Colț Alb cat era de neînsemnat şi tot de la el avea sa mai afle multe din prefacerile ce se petreceau în faptura lui. Pe cand Baseek slabise din pricina varstei, Colț Alb se întarise o data cu tinerețea.
Cu prilejul taierii unui elan ucis nu de mult, Colț Alb cunoscu noile relații în care se afla cu lumea cainilor. Capatase o copita şi o parte din fluierul piciorului, de care atarna o bucata buna de carne. Retras din focul învalmaşelii celorlalți caini – ascuns într-un desiş – îşi devora tocmai prada, cand Baseek se repezi la el. Înainte de a-şi da seama ce face, îl muşca pe intrus de doua ori şi sari în laturi. Baseek ramase surprins de îndrazneala celuilalt şi de iuțeala atacului. Statea, uitandu-se prosteşte la Colț Alb, cu osul crud şi roşu între ei.
Baseek era batran şi ajunsese sa cunoasca curajul mereu mai mare al cainilor pe care pana atunci avea obiceiul sa-i terorizeze. Amarnice erau experiențele de felul acesta, pe care le facea fara sa vrea, fiind nevoit pana în cele din urma sa-şi puna la încercare toata înțelepciunea ca sa o poata scoate la capat. Altadata ar fi sarit la Colț Alb, cuprins de un val de manie îndreptațita. Dar acum, puterile lui slabite nu-i îngaduiau o asemenea aventura. Se zbarli fioros şi privi amenințator pe deasupra osului, la Colț Alb. Trezindu-i-se tot respectul din trecut, Colț Alb paru ca se pleaca, se strange şi se facu mic, catand o cale de a bate în retragere într-un fel nu prea ruşinos.
Dar tocmai aci greşi Baseek. Daca s-ar fi mulțumit doar sa arunce priviri fioroase şi amenințatoare, toate ar fi fost bune. Gata sa se retraga, Colț Alb ar fi plecat lasandu-i carnea. Dar Baseek nu aştepta. Considera ca şi caştigata victoria şi facu un pas înainte, spre carne. În timp ce se pleca neatent s-o miroasa, Colț Alb se zbarli uşor. Nici chiar atunci n-ar fi fost prea tarziu pentru Baseek sa repare lucrurile. Ar fi fost de ajuns sa stea deasupra carnii, cu capul ridicat, şi sa se încrunte la el şi, în cele din urma, Colț Alb şi-ar fi vazut de drum. Dar carnea proaspata îi umplea narile lui Baseek şi lacomia îl împinse sa muşte din ea.
Asta însa era prea mult pentru Colț Alb. La atat de puțin timp dupa lunile acelea în care îi dominase pe tovaraşii lui de atelaj, îi era cu neputința sa ramana nepasator, în timp ce altul devora carnea ce îi aparținea. Lovi – dupa obiceiul lui - fara de veste. Dupa prima muşcatura, urechea dreapta a lui Baseek era sfartecata în faşii. Şi acesta ramase încremenit în fața iuțelii cu care se petrecura lucrurile. Dar ceea ce urma fu şi mai dureros şi se succeda cu aceeaşi repeziciune. Baseek se trezi dat peste cap şi muşcat de gatlej. Pe cand încerca sa se ridice, cainele cel tanar îi înfipse de doua ori colții în umar. Iuțeala cu care se petrecusera toate acestea era uluitoare. Se repezi zadarnic la Colț Alb şi, jignit, clampani în gol. În clipa urmatoare, botul îi era sfartecat şi Baseek se trase înapoi dinaintea carnii, clatinandu-se.
Roata se întorsese. Colț Alb statea deasupra osului, zbarlit şi amenințator, pe cand Baseek se opri ceva mai departe, gata sa bata în retragere. Nu îndrazni sa lupte cu acest cațel iute ca fulgerul şi din nou simți – cu şi mai multa amaraciune – slabiciunea batraneții care se apropia. Încercarea lui de a-şi apara demnitatea era eroica. Întorcand calm spatele cainelui cel tanar şi osului, ca şi cand nici unul, nici celalalt n-ar fi fost demni sa fie luați în seama, se îndeparta paşind țanțoş. Şi nu se opri sa-şi linga ranile sangerande pana ce nu se convinse ca nu era vazut.
Pentru Colț Alb, întamplarea avu ca efect o şi mai mare încredere în sine, precum şi o mai mare mandrie. Paşea mai puțin supus printre cainii cei varstnici; atitudinea lui fața de ei era acum mai puțin îngaduitoare. Nu ca şi-ar fi dat osteneala sa caute pricina. Departe de el aşa ceva. Dar în felul lui, cerea considerație. Tinea la dreptul lui de a merge pe propriul sau drum, netulburat şi fara sa se fereasca în laturi pentru vreun alt caine. Trebuia sa se țina seama de el, atata tot. Nu mai putea fi
desconsiderat şi trecut cu vederea, aşa cum era soarta cațeilor şi cum continua sa fie soarta celor care erau înhamați cu el la acelaşi atelaj. Se dadeau la o parte din drum, faceau loc cainilor mai mari şi, ori de cate ori erau siliți de aceştia, le cedau şi carnea. Dar Colț Alb, puțin sociabil, singuratic, ursuz, abia aruncand cate o privire în dreapta sau în stanga, temut şi fioros, departat şi strain, era acceptat ca egal printre varstnicii care îl priveau uluiți, învațara foarte repede sa-l lase în pace, fara sa încerce acte de duşmanie sau oferte de prietenie. Daca îl lasau în pace, îi lasa în pace – o stare de lucruri pe care, dupa cateva ciocniri, o gasira ca cea mai de dorit.
Pe la mijlocul verii, Colț Alb avea sa traiasca o alta încercare. Mergand tiptil sa cerceteze o alta tipie înalțata la marginea satului în timpul cat el fusese plecat cu vanatorii dupa elan, dadu de-a dreptul peste Kiche. Se opri şi se uita la ea. Îşi aminti vag, totuşi de ea; nu acelaşi lucru s-ar fi putut spune şi despre Kiche. Ea ridica buza, cu vechiul ei marait amenințator. Amintirile lui Colț Alb se limpezira atunci cu totul. Vremurile uitate, cand era pui, toate acestea erau legate de maraitul atat de cunoscut cu care-l întampinase şi acum. Înainte de a-i fi cunoscut pe zei, ea fusese centrul universului lui. Vechile sentimente intime de odinioara îl copleşira. Sari spre ea cu bucurie, dar Kiche îl primi cu colții taioşi, care-i sfaşiara obrazul pîna la os. Colț Alb nu pricepu. Se dadu înapoi, zapacit şi nedumerit.
Dar nu era vina ei. O mama de lup nu era facuta sa-şi aminteasca de puii ei de acum un an sau mai mult. Aşa ca ea nu-şi aminti de Colț Alb. Era un animal strain, un nepoftit; şi puii ei de acum îi dadeau dreptul sa nu-i placa o astfel de apariție suparatoare.
Unul din pui se întinse spre Colț Alb. Erau frații lui vitregi, dar nu ştiau acest lucru. Colț Alb adulmeca plin de curiozitate puiul, dar Kiche se repezi la el, însemnandu-i obrazul pentru a doua oara. El se dadu mai înapoi. Toate amintirile de odinioara; toate gandurile ce se legau de ele se topira din nou şi reintrara în mormantul din care fusesera trezite la viața. O privi pe Kiche cum îşi lingea puiul, oprindu-se în rastimpuri ca sa maraie la el. În ochii lui ea nu mai prețuia nimic. Învațase sa se descurce fara ea. Uitase însemnatatea ei. Nu mai exista niciun loc pentru ea în ordinea lucrurilor lui, dupa cum nici el nu mai avea loc în ordinea lucrurilor ei.
Statea înca locului, prostit şi uluit, cu amintirile uitate, întrebandu-se ce se petrece, cand Kiche îl ataca a treia oara, ca sa-l puna pe fuga. Şi Colț Alb îngadui sa fie alungat. Era vorba de o femela din rasa lui, şi o lege a rasei lui facea ca masculii sa nu se lupte cu femelele. Nu ştia nimic despre aceasta lege, pentru ca nu era o generalizare a minții, ceva obținut prin experiența lui. O simți doar ca pe un îndemn launtric, o chemare a instinctului, acelaşi instinct care-l facuse sa urle la luna şi la stele, nopți de-a randul şi sa se teama de moarte şi de necunoscut.
Lunile trecura. Colț Alb deveni mai puternic, mai greu şi mai masiv, în timp ce caracterul i se dezvolta pe drumul trasat de ereditatea şi de mediul lui. Ereditatea lui era ceva viu care putea fi asemuit lutului. Avea multe posibilitați, putea fi modelat în multe şi felurite forme. Mediul modeleaza lutul pentru a-i da o forma anume. Astfel, daca Colț Alb n-ar fi tras niciodata la focul omului, wildul l-ar fi modelat ca pe un adevarat lup. Dar zeii îi dadusera un alt mediu şi el lua forma unui caine, care era mai degraba aceea a unui lup, dar totuşi caine şi nu lup.
Şi astfel, dupa cum era lutul firii sale şi influența mediului, caracterul sau lua o forma oarecum deosebita. Nu exista nicio ieşire. Devenea tot mai ursuz, mai nesociabil, mai singuratic, mai feroce; iar cainii învațau din ce în ce mai mult ca era mai bine sa stea pe picior de pace cu el decat pe picior de razboi, şi Castor Cenuşiu îl prețuia pe zi ce trecea tot mai mult.
Colț Alb, care parea ca aduna putere în toata ființa lui suferea totuşi de o slabiciune suparatoare. Nu putea sa îndure sa se rada de el. Ura rasul oamenilor. N-aveau decat sa rada între ei de orice le-ar fi dorit inima, numai de el nu, şi atunci nu i-ar fi pasat. Dar îndata ce rasul se întorcea împotriva lui, era cuprins de cea mai cumplita furie. Din serios, demn şi întunecat cum era, rasul îl facea sa turbeze de furie, pana la ridicol. Îl supara şi îl zdruncina atat de mult, încat ore de-a randul se purta ca un diavol. Şi vai de cainele care în asemenea clipe se ciocnea de el! Cunoştea prea bine legea, ca sa se lege de Castor Cenuşiu; în spatele lui Castor Cenuşiu era o bata şi divinitatea. Pe cand în spatele cainilor nu era decat întinderea, şi într-acolo fugeau de cate ori aparea Colț Alb, pe care rasul oamenilor îl scotea din minți.
În cel de al treilea an al vieții lui, o mare foamete se abatu peste indienii de pe fluviul Mackenzie. Vara lipsi peştele, iarna, renii-caribu îşi parasira obişnuitele lor poteci. Elani, abia de se zarea cate unul, iepurii aproape disparusera, animalele de prada pierisera. Lipsite de hrana cea de toate zilele, istovite de foame, se atacara unele pe altele, devorandu-se. Supraviețuira doar cei puternici. Zeii lui Colț Alb vanau dintotdeauna. Cei batrani şi slabi pieira de foame.
Domnea jalea peste satul în care femeile şi copiii se lipseau de hrana, pentru ca puținul ce-l aveau sa poata intra în stomacurile vanatorilor istoviți şi cu ochii înfundați, care bateau padurile cautand zadarnic vanat.
Foametea ii impinse atat de departe pe zei, incat mancara pielea tabacita, moale, a mocasinilor si manusilor lor, in timp ce cainii isi mancara hamurile de pe spate si chiar bicele. Apoi, cainii semnacara intre ei, iar zeii ii mancara pe caini. Mai intai fura sacrificati cei mai slabi si nevolnici. Cainii ramasi priveau si intelegeau. Cativa dintre cei mai indrazneti şi mai înţelepţi părăsiră focurile zeilor, care ajunseseră un adevărat abator, şi fugiră în pădure, unde până la urmă pieriră de foame sau sfârtecaţi de lupi.
În aceste vremuri chinuite, Colţ Alb se refugie şi el în codru. Era mai făcut pentru această viaţă decât restul câinilor, pentru că pe el îl călăuzeau cele învăţate pe când fusese pui. Ajunsese deosebit de dibaci în vânarea vieţuitoarelor mici. Şedea pitit ore întregi, urmărind fiece mişcare a veveriţei precaute, aşteptând cu o răbdare la fel de mare pe cât îi era foamea până ce veveriţa se aventura pe pământ. Dar nici atunci Colţ Alb nu se grăbea.Aştepta până ce era sigur de lovitură înainte ca veveriţa să se poată refugia în copac. Atunci şi numai atunci ţâşnea din ascunzişul lui, ca un proiectil cenuşiu, cu o iuţeală de necrezut, fără să-şi greşească vreodată ţinta - veveriţa care fugea, dar nu destul de iute.
Oricât de mult succes avea în vânătoarea lui după veveriţe, exista însă ceva care-l împiedica să trăiască şi să se înzdrăvenească de pe urma lor. Nu erau destule. Astfel se văzu forţat să vâneze şi făpturi mai mici. Foamea îi era atât de aprigă, înct nu se codea câteodată să scormonească după şoareci, în găurile lor din pământ. Şi nici nu se dădea înapoi să se bată cu o nevăstuică, tot atât de flămândă ca şi el, dar adesea mai feroce.
În clipele cele mai rele de foame se întorcea la locurile oamenilor. Dar nu intra în tabără. Pândea în pădure, ferindu-se să fie descoperit şi jefuind cursele de iepuri, în rarele prilejuri când cădea vreo pradă. Jefui până şi iepurele din cursa lui Castor Cenuşiu, într-o vreme în care acesta cutreiera pădurea, clătinându-se pe picioare, adesea lăsându-se jos să se odihnească din pricina slăbiciunii şi a gâfâielii.
Într-una din zile, Colţ Alb întâlni un lup tânăr, jigărit, doar piele şi oase, cu încheieturile muiate de foame. De n-ar fi fost el însuşi flămând, Colţ Alb ar fi plecat împreună cu lupul sau ar fi intrat în haită alături de fraţii lui sălbatici. Dar aşa, îl doborî pe lupul cel tânăr, îl ucise şi-l mâncă.
Soarta părea să-l protejeze. Întotdeauna când îl încolţea lipsa de hrană, găsea câte ceva de ucis, iar în timpul când era slab avu norocul sa nu dea peste el niciun animal de pradă mai mare. Astfel, odată, după ce prinsese puteri de pe urma unui râs din care mâncase două zile, o haită de lupi înfometaţi dădu peste el. Urmă o goană nebună şi sălbatică, dar el era mai bine hrănit decât ei şi în cele din urmă îi lăsă departe, în urma lui. Şi nu numai că se depărtă de ei, dar făcând un ocol larg, se întoarse înapoi, pe pârtia făcută de el însuşi şi întâlni pe unul din urmăritorii lui istoviţi.
Apoi părăsi ţinutul şi porni la drum, spre valea în care se născuse. Aici, în vechea vizuină, o întâlni pe Kiche. După cum îi era obiceiul, părăsise şi ea focurile neospitaliere ale zeilor, întorcându-se la vechiul adăpost ca să nască. Când apăru Colţ Alb, din puii ei doar unul mai trăia, şi nici acesta nu mai avea multe zile. Vieţile tinere aveau puţini sorţi pe o astfel de foamete.
Kiche nu-l primi prea drăgăstos pe fiul ei cel mare. Lui Colţ Alb însă nu-i păsa. Crescuse mai mare decât mama lui. Aşa că întoarse spatele resemnat şi o porni în susul apei. Acolo unde râul se bifurca, o luă spre stânga şi dădu de vizuina râsului cu care el şi mama lui se luptaseră cândva. Aici, în vizuina părăsită, se cuibări şi se odihni o zi.
Pe la începutul primăverii, când zilele de foamete erau pe sfârşite, îl întâlni pe Lip-Lip, care se refugiase şi el în pădure, unde dusese o viaţă amărâtă. Colţ Alb dădu peste el pe neaşteptate. Mergând în direcţii opuse, la poalele unui povârniş înalt, ocoliră un colţ de stâncă şi se găsiră faţă în faţă. Se opriră, cuprinşi de o bruscă nelinişte, şi schimbară priviri pline de neîncredere.
Colţ Alb arăta minunat. Vânătoarea îi fusese spornică şi timp de o săptămână mâncase pe săturate. Era chiar îmbuibat de ultima lui pradă. Dar în clipa în care îl văzu pe Lip-Lip, tot părul i se zbârli pe spate. Se zbârlise fără să vrea - era în acea stare fizică, care în trecut îi întovărăşea întotdeauna starea de spirit pricinuită de teroarea şi persecuţia dezlănţuite împotrivă-i de Lip-Lip. Ca şi în trecut când se zbârlea şi începea să mârâie la vederea lui Lip-Lip, se zbârli şi mârâi fără să vrea şi acum. Nu-şi pierdu vremea. Făcu repede şi desăvârşit ceea ce trebuia. Lip-Lip încercă să dea înapoi, dar Colţ Alb îl împinse zdravăn cu umărul. Lip-Lip se dădu peste cap, căzând pe spate. Dinţii lui Colţ Alb se înfipseră în gâtlejul sfirijit. Urmă o luptă pe viaţă şi pe moarte, în cursul căreia Colţ Alb se roti ţeapăn şi cu privirile încordate. Apoi îşi continuă drumul de-a lungul povârnişului, mergând tot timpul la poalele lui.
Într-o zi, scurt timp după aceea, ajunse la marginea unei păduri, unde o fâşie îngustă de pământ ducea în jos până la fluviul Mackenzie. Odinioară mai fusese prin locurile acestea - pe atunci erau însă pustii. Acum aici era un sat. Pitit după arbori, Colţ Alb se opri să cerceteze situaţia. Priveliştile, zgomotele şi mirosurile - toate îi erau cunoscute. Era vechiul sat care îşi schimbase aşezarea. Dar priveliştile, zgomotele şi mirosurile erau deosebite de cele de pe vremea când fugise din sat. Nu se auzea niciun scheunat şi niciun jeluit. Îi ajunseră la urechi zgomote care arătau că acolo e viaţă, ai când auzi glasul supărat al unei femei, îşi dădu seama că de fapt era supărarea cuiva care avea stomacul plin. Iar văzduhul era îmbibat cu miros de peşte. Exista deci mâncare. Foametea trecuse. Păşi cu îndrăzneală afară din pădure şi intră în tabără, mergând de-a dreptul la tipia lui Castor Cenuşiu. Castor Cenuşiu nu era acolo, dar Klo-kooch îl primi cu strigăte de bucurie şi cu un peşte proaspăt şi întreg, iar el se culcă jos, aşteptându-l pe Castor Cenuşiu.
PARTEA a IV-a
Capitolul 1.
Duşmanul seminţiei sale
Dacă în firea lui Colţ Alb a existat vreo înclinare, oricât de uşoară, să lege frăţie cu cei de o rasă cu el, o asemenea înclinare a fost cu totul înăbuşită atunci când a ajuns căpetenia atelajului. Pentru că acum câinii îl urau - îl urau pentru suplimentul de carne pe care Mit-sah i-l dădea, pentru toate favorurile, reale şi închipuite, pe care le primea, pentru că întotdeauna gonea în fruntea atelajului, cu smocul cozii fluturând şi cu spatele retrăgându-se neîncetat şi întărtându-i.
Şi Colţ Alb îi ura la rându-i tot atât de aprig. Faptul că devenise înaintaş nu era ceva care să-l mulţumească. Să fie obligat să alerge înaintea haitei care urlă, a haitei pe ai cărei câini îi burduşise unul câte unul şi pe care îi stăpânise timp de trei ani, era mai mult decât putea să îndure. Dar trebuia să îndure acest lucru sau să piară, şi viaţa din el nu dorea deloc să piară. În clipa în care Mit-sah dădu ordin de plecare, întregul atelaj ţâşni spre Colţ Alb, cu urlete aprige şi sălbatice.
Nu era nicio scăpare. Dacă se întorcea spre ei, Mit-sah l-ar fi plesnit peste bot cu biciul care pişcă. Nu-i rămânea decât să gonească înainte. Nu putea să se ciocnească cu haita care urla, bizuindu-se pe coada şi pe picioarele lui dinapoi. Acestea nu era arme potrivite cu care să înfrunte colţii nemiloşi. Aşa că goni înainte, trecând peste propria-i fire şi mândrie cu fiecare salt pe care-l făcea şi gonind cât era ziua de lungă.
Nu pot fi incalcate impulsurile firii cuiva fara a-l face sa se inchida in sine. O altfel de intoarcere la matca seamana cu aceea a firului de par care, crescut din trup, se intoarce in chip nefiresc spre locul de unde a iesit, intrand in trup - lucru inveninat si putred, care da nastere suferintei. La fel se petrecura lucrurile si cu Colt Alb. Fiecare chemare a fiintei lui il impingea sa sara la haita care il urla pe urme, dar era vointa zeilor ca asa ceva sa nu se intample, iar in spatele acestei vointe, ca s-o intareasca, era biciul facut din mate de calibru, cu cureaua lui de treizeci de picioare, care musca. Asadar, Colt Alb nu putu decat sa se roada de amaraciune si in suflet ii crescu ura si o rautate egale cu ferocitatea si cu imposibilitatea firii lui de a se lasa domesticit.
Daca o fiinţă a fost vreodată duşmanca rasei sale, apoi Colţ Alb era acea fiinţă. El nu cerea îndurare şi nici nu o arăta faţă de alţii. Era necontenit sâcâit de colţii haitei, care îşi lăsa semne pe trupul lui, dar tot atât de înverşunat îşi lăsa el urmele pe trupurile celor din haită. Spre deosebire de majoritatea înaintaşilor care, atunci când se aşeza tabăra şi câinii erau deshămaţi, se grămădeau lângă zei spre a fi apăraţi, Colţ Alb dispreţuia o asemenea apărare. Păşea cu îndrăzneală prin tabără, aplicând pedepse noaptea pentru tot ceea ce suferise ziua. Înainte de a fi fost făcut înaintaşul atelajului, haita învăţase să se ferească din calea lui. Dar acum lucrurile stăteau altfel. Aţâţati de urmărirea lui de o zi întreagă, influenţaţi fără să-şi dea seama de faptul că-l vedeau necontenit fugind, stăpâniţi de simţământul dominaţiei din cursul întregii zile, câinii nu se puteau hotărî să-i facă loc. De câte ori apărea printre ei, se stârnea gâlceava. Mersul lui Colţ Alb era marcat de mârâieturi şi muşcături. Până şi aerul pe care-l respira era suprasaturat de ură şi răutate, şi asta nu făcea decât să sporească ura şi răutatea din el.
..........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu