V.
Se opri la gura vagaunii si cerceta peretele cu atentie. Apoi, mergand cand pe langa un perete, cand pe langa celalalt, coborî spre locul unde masa abrupta ieşea din linia dulce a peisajului. Se întoarse la vagauna şi intra prin deschizatura îngusta. Se vazu nevoita sa înainteze pe branci, pe o distanța de trei picioare, apoi pereții se departara şi se înalțara, formand o încapere mica, rotunda, cu un diametru de aproape şase picioare. Tavanul era foarte jos şi aproape ca dadea cu capul de el. Înauntru era uscat şi placut. Lupoaica cerceta locul cu mare grija, în timp ce chiorul, care se întorsese, statea la intrare şi o urmarea rabdator. Îşi lasase capul în jos, cu nasul în pamant şi privirea ațintita asupra unui punct aproape de picioarele ei ghemuite, caruia îi dadu ocol de cateva ori; apoi, cu un oftat obosit care aducea mai degraba cu un geamat, ea se ghemui înauntru, îşi întinse picioarele şi se lasa pe pamant, cu capul spre intrare. Chiorul, cu urechile ciulite de curiozitate, îi vazu profilandu-se în lumina alba smocul de coada care se mişca cu duioşie. Urechile ascuțite ale lupoaicei se lasara o clipa pe spate lipindu-se de cap cu o mişcare molatica; limba îi atarna tihnita din gura, aratand astfel ca era mulțumita şi satisfacuta.
Chiorului i se facuse foame. Statea culcat la intrarea în vagauna, dormind, dar somnul îi era agitat. Se trezea, ciulea urechile spre lumea stralucitoare din jur, unde soarele de april scanteia peste zapezi. Cand ațipea, îi ajungea la urechi murmurul îndepartat al unor şuvoaie de apa nevazute şi atunci se trezea şi asculta atent. Soarele se întorsese pe aceste meleaguri şi întregul ținut de la miazanoapte, care se trezea acum, îl întampina. Viața începuse sa se întoarca pe aceste meleaguri. În aer plutea duhul primaverii – al vieții care creştea sub mantia de nea, al sevei care urca în arbori, al mugurilor care spargeau catuşele de gheața.
Lupul arunca tovaraşei sale priviri neliniştite, dar aceasta nu arata c-ar avea de gand sa se ridice. Privi afara; o jumatate de duzina de pasari de zapada fluturara din aripi în fața lui. Dadu sa se ridice, apoi arunca din nou o privire tovaraşei lui; se lasa jos şi ațipi. Auzi un ciripit ascuțit şi se freca somnoros cu labele la nas, o data, de doua ori. Apoi se trezi. Un țanțar singuratic îi bazaia pe la nas. Era un țanțar cat toate zilele, care peste iarna zacuse degerat într-o buturuga uscata şi pe care soarele tocmai îl dezmorțise. Batranul lup nu se mai putu împotrivi chemarii vieții din jur. Şi pe deasupra mai era şi flamand.
Se tari spre tovarasa lui si incerca sa o induplece sa se ridice. Dar numai ce marai odata la el ca lupul iesi singur in lumina stralucitoare a soarelui, unde simți ca zapada de sub labe e afanata şi mersul mai anevoios. O lua în sus, de-a lungul albiei înghețate a raului, pe acolo pe unde zapada umbrita de copaci era înca tare şi curata. Rataci vreme de opt ceasuri şi se întoarse dupa lasatul serii, mai lihnit decat la plecare. Vanat gasise el, dar nu-l putuse prinde. O luase peste crusta de zapada care se topea, înfundandu-se în omat, în timp ce iepurii lunecau la suprafața mai uşor ca oricand.
Se opri la gura vizuinii cu o tresarire brusca de neîncredere. Zgomote slabe, ciudate, razbateau dinauntru. Nu erau zgomote facute de tovaraşa lui, şi totuşi îi erau vag cunoscute. Se tarî cu luare- aminte înauntru. Lupoaica îl întampina cu un marait amenințator, care totuşi nu-l tulbura, dar ramase cuminte, la distanța; statea însa cu urechea ciulita la alte zgomote – scancete şi clampanituri slabe ce razbeau dinauntru.
Tovarasa lui îl vesti suparata sa-şi ia talpaşița şi el se încovriga, adormind în fața intrarii. Cand se crapa de ziua şi o lumina slaba patrunse în vizuina, se întreba iaraşi de unde ar putea sa vina zgomotele acelea vag cunoscute. O nota noua se simțea în maraitul amenințator ale tovaraşei lui. O nota de gelozie, şi lupul se arata foarte grijuliu sa pastreze o distanța respectuoasa. Totuşi descoperi, adapostiți între picioarele ei, înşirați de-a lungul trupului, cinci mici ghemotoace vii, ciudate, tare pricajite şi slabe, cu nişte ochi ce nu vazusera înca lumina, şi care scheunau subțire. Ramase surprins. Nu era pentru prima oara în lunga şi glorioasa lui viața ca i se întampla aşa ceva. Mai cunoscuse aceasta de cateva ori, şi totuşi, de fiecare data era o surpriza pentru el.
Tovarasa lui îl privi cu nelinişte. În fiece clipa scotea un marait gros şi cateodata, cand i se parea ca el se apropie prea mult, maraitul cel gros i se urca în gatlej, devenind ascuțit. Lupoaica nu-şi amintea din propria ei experiența sa i se mai fi întamplat vreodata aşa ceva, dar instinctul – experiența oricarei mame de lup – o prevenea ca exista tați care şi-au mancat puii nou-nascuți şi fara de aparare. Acest instinct se manifesta ca o teama ce o stapanea cu putere şi care o facu sa-l opreasca pe chior sa cerceteze mal îndeaproape puii al caror tata era.
Dar nu exista nicio primejdie. Chiorul simțea un îndemn care, la randu-i, era un instinct moştenit de la toți tații de lup. Nici nu-şi punea problema şi nici nu-şi batea prea mult capul cu puii. Exista acolo, în însaşi ființa lui; era cel mai firesc lucru din lume ca el sa-i dea ascultare, întorcand spatele proaspetei sale familii şi luand-o încolo, pe partia vanatului din care traia.
La cinci, şase mile de vizuina, raul se desfacea în unghi drept, iar brațele sale o apucau printre munți. Chiorul o lua de-a lungul brațului stang şi descoperi o urma proaspata. O mirosi şi, dandu-şi seama cat e de noua, se ghemui iute, scrutand în direcția în care ea disparea. Apoi se întoarse cu buna ştiința şi o lua de-a lungul brațului drept. Urma era mai mare decat a labei lui şi-şi dadea seama ca un vanat care lasa astfel de urma nu prea era de nasul lui.
La o jumatate de mila în sus, în lungul brațului drept, auzul sau fin prinse un zgomot de dinți care ronțaiau. Pandi vanatul şi descoperi ca e un porc ghimpos, care statea în picioare langa un copac, încercandu-şi dinții în scoarța. Chiorul se apropie cu grija, dar fara sa spere. Cunoştea el soiul, deşi nu-l mai întîlnise niciodata atat de sus, spre nord, şi niciodata în lunga-i existența nu se ospatase cu carne de porc ghimpos. Învațase însa de mult ca în viața exista ceva care se cheama întamplare sau noroc, şi continua sa se apropie; nu se putea şti ce avea sa se întample, întrucat cu cele vii, lucrurile se petrec cu totul altfel decat te aştepți.
Porcul ghimpos se înfaşura ca o minge, ițind în toate direcțiile ace lungi şi ascuțite care înfruntau atacul. În tinerețe, chiorul adulmecase odata prea de aproape o minge de ace ca aceasta, care la prima vedere parea nemişcata, şi se pomenise izbit din senin cu coada drept în fața. Un ac îi ramasese înfipt în bot şi l-a purtat cu el saptamani de-a randul, o adevarata flacara care îl ardea, pana cand în cele din urma a ieşit. Aşa ca se ghemui jos, cat putu mai comod, cu nasul la departare de un picior de coada porcului. Statea astfel în aşteptare, într-o tacere deplina, caci nimeni nu putea şti ce se va întampla. S-ar putea totuşi sa se întample ceva. S-ar putea ca porcul ghimpos sa se descolaceasca şi ar fi un prilej pentru o îndemanatica şi ucigatoare lovitura de laba, țintita în pantecul moale pe care nimic nu-l ferea.
Dar la capatul unei jumatați de ora se ridica, marai manios la mingea nemişcata şi porni mai departe. În trecut, aşteptase de prea multe ori în zadar sa se descolaceasca vreun porc ghimpos ca sa-şi mai piarda astazi vremea. Merse mai departe în susul brațului de apa din dreapta. Ziua trecea şi vanatoarea lui ramanea fara rasplata.
Simțea cu putere imboldul instinctului de tata care i se trezise. Trebuia sa gaseasca vanat. Dupa-amiaza dadu peste un ptarmigan. Ieşind dintr-un tufiş, se întalni fața în fața cu pasarea aceea înceata la minte. Statea pe o buturuga, la mai puțin de un picior de nasul lui. Fiecare îl vazu pe celalalt.
Pasarea tresari, încercand sa-şi ia zborul, dar el o lovi cu laba, izbind-o de pamant, apoi tabarî pe ea şi o prinse cu colții, în timp ce ea încerca sa o porneasca repede prin zapada şi sa se înalțe din nou.
Cand colții i se înfipsera în carnea frageda şi oasele moi, chiorul se porni s-o manînce de-a binelea, aşa cum facea întotdeauna. Îşi aminti însa deodata de ceva şi, întorcandu-se pe drumul pe care venise, o porni spre casa cu ptarmiganul in gura.
La o mila in susul confluentei apelor, înaintand cu paşi catifelați, dupa cum îi era obiceiul – ca o umbra ce aluneca cercetand prudent fiecare colț nou al potecii – lupul cel batran dadu peste urme proaspete pe potecile pe care le descoperise de dimineața. Merse încotro îl ducea poteca, gata sa-l întalneasca la fiecare cotitura a raului pe cel care îşi lasase urmele.
Îşi strecura capul pe dupa un colț de stanca, acolo unde raul facea un cot neaşteptat de mare, şi vederea lui ascuțita descoperi ceva care-l facu sa se ghemuiasca repede jos. Era cel care batatorise poteca, un ras femela uriaş, ghemuit, aşa cum statuse şi el mai înainte, în cursul zilei, în fața mingei cu țepi, înfaşurata strans. Daca pana atunci chiorul fusese o umbra care aluneca, de data asta se prefacu în stafia unei asemenea umbre, care se tara, dand ocol şi ivindu-se tocmai în contra vantului ce batea dinspre cele doua trupuri nemişcate şi tacute.
Se întinse în zapada, punand ptarmiganul alaturi şi, privind printre acele unui molift cu coroana joasa, urmari jocul vieții ce se desfaşura sub ochii lui – rasul care aştepta şi porcul ghimpos care aştepta şi el, amandoi agațandu-se de viața. Aceasta era ciudațenia jocului; felul de viața al unuia era sa-l manance pe celalalt, iar felul de viața al celuilalt era sa nu fie mancat. Şi chiorul cel batran, lupul, ghemuit, îşi juca între timp rolul lui pe-ascuns, aşteptand acelaşi capriciu ciudat al întamplarii care-l putea ajuta pe partia vanatului - şi acesta era felul lui de viața.
Trecu o jumatate de ceas, un ceas, şi nimic nu se întampla. Mingea de ghimpi ar fi putut fi luata drept o piatra, pana într-atat era de nemişcata; rasul ar fi putut sa para şi el o stana de piatra; iar chiorul cel batran ar fi putut sa para mort. Şi totuşi cele trei jivine erau stapanite de o încordare aproape dureroasa încat cu greu li s-ar fi putut întampla vreodata sa fie mai treze decat erau acum, în aparenta lor încremenire.
Chiorul se mişca uşor şi privi cu o mai mare încordare. Se întampla ceva. Porcului ghimpos i se paru în cele din urma ca duşmanul a plecat. Încet, cu atenție, el îşi desfacu mingea – armura de nepatruns. Nu-l înfiora nicio presimțire. Încet, încet, mingea cea zbarlita se întinse lungindu-se. Chiorul, care sta la panda, simți deodata ca i se umezeşte botul şi, fara sa vrea, începura sa-i curga bale, starnite de vanatul viu care se întindea ca un ospaț dinaintea lui.
Porcul ghimpos nu apucase sa se desfaşoare cu totul, cand îşi descoperi duşmanul. În aceeaşi clipa rasul lovi. Lovitura fu fulgeratoare. Laba cu gheare țepene, încovoiate ca ghearele de pasare, țaşni sub pantecul moale şi se trase cu o mişcare repede, spintecand carnea. Daca porcul ghimpos s-ar fi desfaşurat în întregime sau daca nu şi-ar fi descoperit duşmanul cu o fracțiune de secunda înainte de lovitura, laba ar fi scapat neatinsa; dar pe cand se retragea, o lovitura piezişa de coada înfipse în ea ace ascuțite.
Totul se petrecu într-o clipita – lovitura, raspunsul, urletul de agonie al porcului, urletul de durere naprasnica şi de uimire al pisicii celei mari. Chiorul tresari, uluit, se ridica pe jumatate, cu urechile ciulite, cu coada țeapana şi tremuranda. Pe ras îl cuprinse furia. Facu un salt fioros catre jivina care îl lovise, dar porcul ghimpos, urland şi grohaind, cu trupul sfartecat, încercand anevoie sa se înfaşoare în mingea care îl apara, izbi cu coada din nou şi din nou pisica cea mare urla de durere şi de uimire. Apoi se trase mai departe şi stranuta, cu botul plin de țepi, ca o enorma perna de ace. Îşi freca botul cu labele, încercand sa scoata țepii care îl ardeau, şi-l varî în zapada şi-l freca de ramurele şi ramuri şi, în furia durerii şi spaimei, sarea fara încetare încoace şi încolo, înainte şi înapoi, în sus şi în jos.
Rasul stranuta fara întrerupere şi ciotul lui de coada biciuia cat putea aerul, cu lovituri iuți şi violente. Apoi, trecandu-i furia, se linişti pentru o clipa nesfîrşit de lunga. Chiorul pandea, şi nici chiar el nu se putu opri sa nu tresara şi sa nu i se zburleasca parul cand rasul, fara vreun alt semn premergator, facu un salt în aer, scoțand totodata un urlet prelung şi înfricoşator. Apoi sari, luand-o în susul potecii şi urland la fiecare salt.
Abia dupa ce larma starnita de ras se pierdu în departare, chiorul cuteza sa scoata capul. Paşea cu atata grija, ca şi cand întreaga întindere de zapada ar fi fost presarata cu țepi de porc ghimpos, amenințatoare, gata sa-i împunga pernițele moi ale labelor. Porcul îl întîmpina cu un urlet furios, clanțanind din dinții lui lungi. Izbutise sa se înfaşoare la loc, ca o minge, dar nu mai era aceeaşi minge stransa de mai înainte; prea îi fusesera sfartecați muşchii. Era sfaşiat aproape în doua şi sangera înca din plin.
Chiorul scormoni guri intregi de zapada muiata in sange, pe care o mesteca cu multa placere si o inghiti. Pentru el, asta insemna doar o gustare care abia îi deschidea pofta grozava: dar era os prea batran ca sa uite de paza. Aştepta. Se pitula, la panda, în timp ce porcul ghimpos scraşnea din dinți şi grohaia, icnind şi scoțand din cand în cand mici gemete ascuțite. Mai trecu puțin şi chiorul vazu ca țepii se lasa, ca trupul porcului e cuprins de un tremur puternic. Tremurul înceta brusc. Pentru ultima oara, dinții cei lungi clanțanira sfidatori. Apoi, acele se lasara cu totul şi trupul se destinse ramanand încremenit.
Cu o laba nervoasa şi nesigura, chiorul întinse porcul în toata lungimea lui şi-l întoarse pe spate.
Nu se intampla nimic. Era mort de-a binelea. Îl examina cu atenție o clipa, apoi îl apuca grijuliu cu colții şi o porni în josul raului, mai carandu-l mai tragandu-l, ținandu-şi capul într-o parte ca sa nu calce pe masa ghimpoasa. Îşi aminti de ceva, lasa prada sa-i cada şi o zbughi înapoi, spre locul unde îşi lasase ptarmiganul. Nu şovai nicio clipa. Ştia bine ce avea de facut, aşa ca manca degraba ptarmiganul. Apoi se întoarse şi îşi lua în primire povara.
Dupa ce tarî rodul vanatoarei lui din ziua aceea în vagauna, lupoaica îl cerceta, îşi întoarse botul spre el şi-l linse uşurel pe ceafa. Dar în clipa urmatoare îl goni de langa pui cu un marait mai puțin aspru ca de obicei şi care mai curand cerea iertare decat amenința. Frica instinctiva de tatal copiilor ei scadea: se purta aşa cum se cuvine pentru un lup-tata, nearatand nicio dorința nelegiuita de a devora tinerele ființe pe care ea le adusese pe lume.
Capitolul 3.
Puiul cenusiu
Era deosebit de fratii si surorile lui. Parul acestora trada de pe acum nuanța aceea roşcata, moştenita de la mama lor, lupoaica; numai el semana cu tatal. Din tot culcuşul, el era singurul puiuț cenuşiu – vița curata de lup – şi, de fapt, la trup, vița curata din însuşi chiorul, cu singura deosebire ca el avea doi ochi, şi nu unul ca tatal lui.
Puiul cenuşiu nu facuse ochi de prea multa vreme, totuşi vedea cu multa siguranța. Înca înainte ca ochii sa i se fi deschis, el simțise, gustase şi mirosise. Îşi cunoştea foarte bine cei doi frați şi cele doua surori. Începuse sa se harjoneasca cu ei, timid şi neîndemanatic, ba chiar sa se ciorovaiasca, şi ori de cate ori se întarata, scotea din micul lui gatlej un sunet ciudat şi raguşit (premergator maraitului). Şi cu mult înainte de a fi deschis ochii, învațase cu ajutorul pipaitului, gustului şi mirosului sa-şi recunoasca mama - izvor de caldura, hrana lichida şi duioşie. Mama avea o limba delicata, mangaietoare, care îl alinta cand trecea peste trupuşorul lui moale, facandu-l sa se stranga bine langa ea şi sa ațipeasca apoi.
Cea mai mare parte din prima luna de viata trecuse astfel, in somn; dar acum vedea foarte bine si statea treaz timp mai indelungat, incepand sa cunoasca indeaproape lumea.
Lumea in care traia el era intuneacoasa, dar nu-si putea da seama de aceasta pentru ca nu cunostea alta. Lumina era palida, dar ochii lui nu simțisera niciodata nevoia de o alta lumina. Lumea lui era foarte mica. Marginile ei erau pereții vizuinii, dar cum nu ştia nimic despre lumea larga dinafara, nu se simțea stanjenit de hotarele stramte ale existenței sale.
Descoperi însa curand ca un perete al lumii în care traia se deosebea de ceilalți. Era gura vagaunii şi izvorul de lumina. Facuse aceasta descoperire cu mult înainte înca de a fi avut ganduri proprii, de a fi avut o voința conştienta. Exercitase asupra lui o atracție, careia nu i se putuse împotrivi, şi aceasta înca înainte ca ochii sa i se fi deschis şi sa o fi putut vedea.
Lumina acestui perete îi izbise pleoapele lipite, iar ochii şi nervii lui optici palpitasera la micile raze sclipitoare în care straluceau culori calde şi ciudat de placute. Viața din trupul sau, din fiecare fibra a trupului sau, şi care era însaşi substanța acestuia, deosebita de viața lui sufleteasca, tanjise spre lumina, chemandu-l spre ea la fel cum iscusitele procese chimice ale plantei o cheama spre soare.
La inceput, inainte de a fi capatat o conştiința, se tarase spre gura vagaunii. Frații şi surorile lui faceau la fel. Pe atunci, nici unul nu se tara spre colțurile întunecate ale peretelui din spate. Lumina îi atragea de parca ar fi fost plante; procesele chimice vitale care se petreceau în trupurile lor cereau lumina – care le era necesara existenței; şi trupurile lor mici, ca de papuşi, se tarau orbeşte, calauzite de procesele chimice, aidoma carceilor viței de vie. Mai tarziu, cand fiecare îşi dezvolta individualitatea, simțind imbolduri şi dorințe, atracția luminii crescu. Puii se tarau şi se întindeau necontenit spre ea, dar mama lor îi gonea de fiecare data înapoi.
Astfel, puiul cel cenusiu mai cunoscu şi alte atribute ale mamei sale decat limba moale, mangaietoare. Tot tarandu-se spre lumina, descoperi ca mama are şi un nas care îl mustra, dandu-i un ghiont colțuros, mai tarziu descoperi laba care-l dobora la pamant şi-l rostogolea o data şi înca o data, cu lovituri iuți şi sigure. Astfel învața ce e durerea şi pe deasupra se deprinse sa se fereasca de durere, întai ocolind, apoi, daca nu era posibil, ferindu-se şi retragandu-se. Acestea erau acțiuni conştiente, rezultatele primelor lui generalizari în legatura cu lumea. Înainte se dadea automat înapoi din fața durerii, aşa cum tot automat se tara spre lumina. Dupa aceea începu sa se dea înapoi din fața durerii, pentru ca ştia ca este durere.
Era un puiuț în care se simțea cruzimea, ca şi la frații şi la surorile lui, lucru de aşteptat, pentru ca era animal carnivor. Facea parte dintr-un soi care ucidea şi manca vanat. Tatal şi mama lui traiau numai din vanat. Laptele pe care-l supsese cu prima palpaire de viața fusese lapte transformat direct din carne, şi acum, la o luna, cand ochii i se deschisesera abia de o saptamana, începuse sa manance şi el carne – bucați pe jumatate digerate, pe care lupoaica le scuipa celor cinci pui pe care mamelele ei nu puteau sa-i sature.
Tot el era şi cel mai salbatic din culcuş. Putea sa scoata maraituri raguşite, mai tare decat toți ceilalți. Micile lui furii erau mult mai grozave decat ale fraților lui. Învața cel dintai cum sa dea de-a dura un alt pui din vizuina, printr-o lovitura de laba iscusita. Şi tot el a fost cel dintai care a apucat un alt pui de ureche, tragandu-l, şi maraind printre falcile puternic încleştate. Şi desigur, el îi dadea cel mai mult de furca mamei sale, atunci cand era vorba sa nu-i lase sa se apropie de gura vizuinii.
Lumina îl fascina din zi în zi mai mult pe puiul cel cenuşiu. Pornea necontenit spre aventuri – cale de un cot - spre intrarea vizuinii, şi de fiecare data era alungat înapoi. Numai ca el nu ştia ce este o intrare. Nu ştia nimic despre intrari – locuri prin care se trecea dintr-un loc într-altul. Nu ştia de existența unui alt loc şi înca mai puțin de vreun drum într-acolo. Prin urmare, pentru el intrarea în vizuina era un perete de lumina. Ceea ce soarele era pentru cei dinafara, era acest zid pentru lumea lui. Se simțea atras spre el, aidoma gazelor. Se trudea necontenit sa ajunga acolo. Viața care creştea atat de iute în el îl împingea fara preget spre zidul de lumina. Viața din el ştia ca acesta era singurul drum spre lumea dinafara, drumul pe care era sortit sa paşeasca. El însa nu ştia nimic despre aceasta. Nu ştia nici macar ca exista un "afara”.
Un singur lucru ciudat se petrecea cu peretele acesta de lumina. Tatal lui (pentru ca ajunsese sa-şi recunoasca tatal ca pe un alt locuitor al lumii, o ființa ca şi mama lui, care dormea langa lumina şi aducea carne) tatal lui obişnuia sa mearga chiar prin acest zid albicios şi îndepartat şi sa dispara. Puiul cel cenuşiu nu putea pricepe aceasta. Deşi mama lui nu-i daduse voie niciodata sa se apropie de peretele acela, el se apropiase de ceilalți pereți, unde întalnise o piedica tare în varful nasului sau gingaş. Aceasta facu sa-l doara. Şi dupa ce se aventura astfel de vreo cateva ori, lasa pereții în pace. Nu se preocupa de aceasta dispariție în perete, ci o privi ca pe o ciudațenie a tatalui lui, dupa cum laptele şi carnea pe jumatate digerata erau ciudațeniile mamei.
De fapt puiului cenusiu nu-i era dat sa gandeasca - cel putin in felul obisnuit oamenilor. Creierul lui lucra pe cai intunecate. Totuşi concluziile lui erau tot atat de patrunzatoare şi de limpezi ca şi cele ale oamenilor. Avea un fel de a primi, fara sa întrebe de ce şi pentru ce. În realitate era un act de clasificare. Nu era tulburat niciodata de ce se petrece un lucru. Cum se petrece el îi era de ajuns. Astfel, dupa ce se ciocni de cateva ori cu nasul de peretele din fund, se resemna la gandul ca el nu va putea sa dispara prin pereți. În acelaşi fel primi şi ideea ca tatal lui putea sa faca acest lucru. Totuşi nu era catuşi de puțin tulburat de dorința de a descoperi cauza deosebirii dintre tatal lui şi el. Logica şi fizica nu faceau parte din bagajul lui mintal.
Ca mai toate vietuitoarele din wild, cunoscu si el timpuriu foamea. Veni o vreme cand nu numai ca se termina carnea, dar nici lapte nu mai tasnea din pieptul mamei. La inceput, puii chelalaira şi plansera, razbind-o mai mult cu somnul. Nu trecu prea mult şi-i cuprinse agonia foamei. Uitate erau acum şi loviturile de laba, şi ciorovaielile, şi micile furii sau încercarile de a marai; uitate erau şi aventurile spre îndepartatul zid alb. Puii dormeau, în timp ce viața din ei palpaia şi se stingea.
Chiorul era disperat. Ratacea departe, în lung şi în lat, şi nu dormea decat puțin în vizuina, unde acum domnea jalea şi disperarea. Lupoaica parasi şi ea culcuşul, plecand dupa prada. În primele zile de la naşterea puilor, chiorul se dusese de cateva ori pana la tabara indiana şi jefuise cursele de iepuri; dar o data cu topirea zapezii şi cu dezghețul raurilor, tabara plecase, şi aceasta sursa de hrana se ispravise.
Cand puiul cel cenusiu reveni la viata si incepu din nou sa arate interes pentru indepartatul perete alb, descoperi ca populația lumii lui scazuse. Nu-i mai ramasese decat o sora. Toți ceilalți pierisera şi, pe masura ce se înzdravenea se vedea nevoit sa se joace singur, deoarece sora lui nu mai putea sa-şi ridice capul şi nici nu mai mişca. Trupşorul lui începu sa se rotunjeasca de la carnea pe care o manca; pentru ea însa, hrana venise prea tarziu. Dormea fara întrerupere – un schelet pricajit acoperit cu piele, în care flacara palpaia din ce în ce mai slab şi în cele din urma se stinse.
Apoi veni o vreme cand puiul nu-si mai vazu tatal aparand si disparand in perete, nici dormind in fata intrarii. Aceasta se petrecu pe la sfarşitul celei de a doua perioade de foamete, care fu mai puțin grea. Lupoaica ştia de ce chiorul nu s-a mai întors, dar nu avea cum sa-i spuna puiului celui cenuşiu întamplarile pe care le vazuse. Vanand ea însaşi în susul brațului stang al rîului, prin locurile pe unde traia rasul, urmase o poteca a chiorului, veche de o zi. Îl gasise, sau mai degraba gasise ce mai ramasese din el, la capatul potecii. Numeroase erau urmele luptei care avusese loc şi a retragerii rasului în vizuina lui, dupa victorie. Înainte de a pleca, lupoaica îi descoperise vizuina, dar urmele aratau ca rasul era înauntru şi nu cuteza sa se aventureze.
Mai tarziu, cand pleca la vanat, lupoaica luase obiceiul sa ocoleasca brațul stang. Ştia ea ca în vizuina rasului era un culcuş de pui şi ca rasul e o ființa fioroasa, precum şi un luptator grozav. O jumatate de duzina de lupi era tocmai numarul trebuincios ca sa pui pe fuga un ras, sa-l faci sa se cațare în copac, scuipand şi zbarlindu-se; dar ca un lup singuratic sa întalneasca un ras, aceasta e cu totul altceva – mai ales cand e vorba de un ras care are un culcuş de pui flamanzi.
Dar wildul e wild si maternitatea e maternitate, intotdeauna aparandu-si puii cu salbaticie, fie in wild, fie in afara lui; si va veni o vreme cand lupoaica se va aventura pentru puiul ei spre bratul stang al apei, infruntand vizuina dintre stanci si mania rasului.
Capitolul 4.
Zidul lumii
Cand lupoaica incepu sa paraseasca vagauna, pornind dupa vanat, puiul era deprins sa respecte legea care-l oprea sa se apropie de intrare. Nu numai ca aceasta lege îi fusese impusa în nenumarate randuri de botul şi de laba mamei lui, dar creştea în el şi instinctul fricii. Niciodata în scurta-i existența din vizuina nu întalnise ceva de care sa se teama. Totuşi frica exista în el. O moştenise de la stramoşii îndepartați prin mii şi mii de vieți. Era o moştenire directa de la chiorul şi de la lupoaica; dar şi ei, la randul lor, o moştenisera de la generațiile de lupi dinaintea lor. Frica! – aceasta moştenire a wildului de la care nu se poate sustrage niciun animal şi nici nu e cu putința sa te descotoroseşti de ea.
Astfel puiul cenuşiu cunoscu frica, deşi nu ştia din ce e facuta. O privea poate ca pe una din opreliştile vieții, pentru ca aflase ca existau asemenea oprelişti. Cunoscuse foamea şi, cand n-o putuse ostoi, simțise opreliştea. Piedica tare a zidului vizuinii, ghionturile zdravene pe care maica-sa i le daduse cu botul, lovitura ei de laba care-l facuse sa se rostogoleasca, foamea neastamparata pe care o cunoscuse de atatea ori îi dadusera sa înțeleaga ca pe lume nu exista numai libertate, ca în viața exista anumite legi şi oprelişti.
Aceste limite si oprelisti erau lege. A o sluji insemna sa scapi de durere si sa-ti fauresti fericirea.
Dar el nu se gandea in felul acesta omenesc. Se mulțumea sa clasifice lucrurile în doua categorii – unele care loveau şi altele care nu loveau. În urma acestei clasificari, el se ferea de lucrurile care loveau, limite şi oprelişti, drept care se bucura de satisfacțiile şi rasplata vieții.
Astfel, supunandu-se legii statornicite de mama lui şi dand ascultare acelui lucru necunoscut şi fara nume – frica – nu se apropia de gura vagaunii. Aceasta ramasese pentru el un perete alb de lumina. Cand mama lui lipsea, dormea mai tot timpul, iar cand se trezea, statea foarte cuminte, înabuşindu-şi chelalaielile care îi gadilau gatlejul, gata, gata sa se prefaca în zgomot.
Odata, pe cand şedea întins şi treaz, auzi un zgomot ciudat în peretele alb. Nu ştia ca afara se afla un bursuc care tremura de propria-i îndrazneala şi adulmeca cu luare-aminte vizuina. Puiul ştia doar ca sforaitul acesta de adulmecat era ceva straniu, ceva neclasificat de el şi, prin urmare, necunoscut şi grozav – pentru ca necunoscutul facea parte din elementele principale care alcatuiau frica. De unde ştia el ca fața de cel ce adulmeca afara trebuie sa se zbarleasca?
Puiului i se zbarli pe spinare, dar ramase tacut. Din propria-i experiența nu cunoştea aşa ceva, totuşi era expresia vadita a fricii ce salaşluia în el şi pentru care în propria lui viața nu exista vreo explicație. Dar frica era însoțita de un alt instinct – acela de a se ascunde. Puiul era prada unei spaime nebune, totuşi ramase culcat şi nemişcat, mut, înghețat, încremenit, de parca ar fi fost mort. Întorcandu-se acasa şi dand de urmele bursucului, maica-sa marai şi se napusti în vizuina, începand sa-l linga şi sa-şi frece botul de botuțul lui, cu o dragoste neobişnuit de patimaşa. Iar puiul simți ca într-un fel sau altul scapase dintr-o mare primejdie.
Erau insa alte forte care actionau in puiul de lup, si intre acestea cea mai puternica era cresterea. Instinctul si legea ii cereau sa fie ascultator. Dar cresterea ii cerea sa nu fie. Mama si frica il sileau sa nu se apropie de peretele alb.
Cresterea este viata, si viata este sortita intotdeauna sa tinda catre lumina. Si nimic nu putea stavili fluxul de viața care creştea în el, care creştea cu fiece îmbucatura de carne pe care o înghițea, cu fiece suflare. În cele din urma, frica şi supunerea fura înlaturate într-o zi de izbucnirea vieții şi puiul o porni cu mers cracanat, îndreptandu-se spre gura vizuinii.
Ca nici un alt perete cu care avusese de-a face, acesta parea sa se dea înapoi din fața lui pe masura ce el înainta. Nasucul lui moale, pe care şi-l repezea înainte cautand, nu se lovi de nicio suprafața tare. Substanța din care era facut peretele parea ca poate fi patrunsa şi ca poate ceda tot atat de uşor ca lumina. Şi cum în ochii lui aceasta avea aparența unei forme, puiul intra în ceea ce pentru el fusese un perete şi se scalda în substanța din care era alcatuit.
Era ceva uluitor. Se tavalea prin materia solida şi lumina stralucea din ce în ce mai tare. Frica îl tragea înapoi, iar creşterea îl împingea înainte. Se pomeni deodata la gura vizuinii. Peretele în care credea ca se afla se dadu tot atat de brusc înapoi dinaintea lui, pe o distanța nemasurata. Lumina deveni dureros de stralucitoare. Îl amețea. Aceasta abrupta şi grozava întindere îl amețea şi ea.
Ochii i se adaptara automat la stralucirea aceasta, potrivindu-se sa poata face fața distanței marite la care se aflau lucrurile. La început, peretele se retrase dincolo de vederea lui, acum îl zarea din nou, dar la o mare departare şi înfațişarea i se schimbase. Acum era un perete balțat, alcatuit din arbori care strajuiau raul, din muntele din fața care domnea peste arbori şi din cerul care domnea peste munte.
Il cuprinse o spaima nespusa si aceasta mai ales din pricina necunoscutului care-l infricosa. Se chirici langa buza vizuinii si privi lumea. Era tare speriat. Ii era necunoscuta si deci dusmana. De aceea parul i se facu maciuca pe spinare si buzele i se incretira usor, scotand un marait salbatic de intimidare. Mic si speriat cum era, el arunca lumii largi provocarea si amenintarea sa.
Nu se intampla nimic. Puiul continua sa priveasca, uitand sa mai maraie, stapanit de curiozitate. Uita şi de frica. Frica era acum gonita de creştere, iar creşterea îmbracase haina curiozitații. Începu sa observe lucrurile mai apropiate – o parte descoperita a cursului de apa care scanteia în soare, pinii uscați de la poalele povarnişului şi povarnişul însuşi, care urca drept pana la el, oprindu-se la doua picioare sub buza vagaunii unde el statea ghemuit.
Puiul cel cenuşiu traise însa pana atunci pe un teren neted. Nu încercase niciodata durerea caderii. Nu ştia ce e caderea. Astfel calca cu îndrazneala pe aer. Picioarele dinapoi îi ramasera pe buza vagaunii, iar el cazu înainte, cu capul în jos. Se izbi straşnic cu nasul de pamant şi începu sa chelalaiasca. Apoi se trezi rostogolindu-se pe povarniş la vale, tot mai la vale. O panica îngrozitoare îl cuprinse. Necunoscutul îl înşfacase în cele din urma. Îl apucase cu salbaticie şi era pe cale sa-i faca cine ştie ce rau cumplit. Creşterea era acum dominata de spaima şi scanci ca orice cațeluş speriat.
Necunoscutul îl împingea spre nu ştiu ce durere înfricoşatoare şi el chelalaia şi scancea într-una. Pentru puiul de lup, aceasta era o perspectiva cu totul noua, diferita de aceea de a sta ghemuit şi înghețat de frica, în timp ce necunoscutul îl pandea chiar alaturi. Acum, necunoscutul îl înhațase zdravan. Tacerea nu mai era de vreun folos. De altfel nu frica, ci groaza îl scutura.
Dar panta deveni mai lina, iar la poale era acoperita cu iarba. Aci, puiul mai pierdu din viteza. Cand, în cele din urma se opri, scoase un ultim urlet chinuit, urmat de un prelung chelalait plangareț şi, ca şi cum i s-ar fi întamplat ceva cu totul obişnuit, ca şi cum pana atunci s-ar mai fi spalat de mii de ori în viața lui, începu sa-şi linga lutul uscat cu care se manjise.
Apoi se ridica şi privi în jur, de parca ar fi fost primul pamantean poposit pe Marte. Puiul patrunsese prin zidul lumii, necunoscutul îl slobozise din stransoarea lui şi iata-l nevatamat. Dar primul om poposit pe Marte ar fi aratat mai puțin stingherit decat el. Fara sa fi ştiut ceva dinainte, fara sa i se fi spus ca exista aşa ceva, se vazu deodata explorator într-o lume cu totul noua.
Acum ca îngrozitorul necunoscut îi daduse drumul, uita ca acesta era plin de spaime. Îşi dadea seama doar de curiozitatea pe care i-o trezeau lucrurile din jur. Cerceta iarba de sub el, muşchiul care creştea ceva mai încolo şi trunchiul mort al pinului uscat ce zacea la marginea unui luminiş între arbori. O veverița, care foşnea sprintena în jurul radacinii trunchiului, dadu peste el, speriindu-l foarte. Puiul se ghemui la pamant şi începu sa maraie. Dar nici veverița nu era mai puțin înspaimantata. O zbughi în sus pe arbore şi de acolo, unde se simțea în siguranța, începu sa trancaneasca cat o ținea gura.
Treaba asta îl facu pe pui sa prinda curaj şi, cu toate ca ciocanitoarea pe care o întalni dupa aceea îl facu sa tresara, îşi continua drumul încrezator. Încrederea lui era atat de mare, încat atunci cand o pasare, pasarea-elanului, țopai obraznica spre el, puiul întinse o laba jucauşa. Urmarea a fost un ciocanit ascuțit în varful nasului, care îl facu sa se ghemuiasca şi sa scanceasca. Zgomotul pe care-l facu era prea mult pentru pasarea-elanului şi aceasta se puse în siguranța luandu-şi zborul.
Dar puiul învața ceva. Mica lui minte încețoşata facuse fara sa vrea o clasificare. Erau lucruri vii şi altele care nu erau vii. Şi el trebuia sa fie cu ochii în patru la cele vii. Lucrurile care nu erau vii ramaneau mereu în acelaşi loc, pe cand cele vii se mişcau şi nu se putea şti de ce ar putea fi ele în stare. Din partea lor nu se putea aştepta decat la ceva neprevazut şi trebuia sa fie pregatit pentru aceasta.
Inainta nespus de stangaci. Dadu peste vreascuri şi peste tot soiul de lucruri. O ramurea, pe care o credea departe, în clipa urmatoare îl pocnea peste nas sau îi zgaria coastele. Locul era plin de hartoape. Uneori dadea în ele şi se lovea la nas. Şi tot de atatea ori se împiedica de cate ceva şi se lovea la labe. Mai erau apoi pietricelele şi pietrele care i se rostogoleau sub labe; şi de la ele afla ca lucrurile care nu traiesc nu sunt toate în acelaşi echilibru stabil ca vizuina lui şi ca lucrurile mici, care nu sunt vii, pot sa cada sau sa se rasuceasca mai degraba decat cele mari. Dar cu fiecare pațanie mai învața ceva. Cu cat mergea mai mult, cu atat mergea mai bine! Se adapta. Învața sa-şi calculeze mişcarile muşchilor, sa-şi cunoasca posibilitațile fizice, sa masoare distanțele dintre obiecte şi dintre acestea şi el.
Avea norocul incepatorului. Nascut sa fie vanator de carne (deşi nu o ştia), dadu peste carne chiar la ieşirea din vagauna – la prima lui incursiune în lume. Numai printr-o întamplare nimerise peste cuibul de ptarmigani, ascuns cu iscusința. Se trezise înauntru. Încercase sa mearga de-a lungul unui pin prabuşit. Coaja putreda cedase sub picioarele lui şi, cu un urlet deznadajduit, puiul se rostogoli pe panta rotunjita, pravalindu-se printre frunzele şi tulpinile unui mic tufiş, pana ce ajunse chiar în inima lui, la pamant. Se ridica în mijlocul a şapte pui de ptarmigan. Faceau mare zgomot şi la început se sperie de ei. Observa apoi ca erau foarte mici şi deveni mai îndrazneț. Puii se mişcau. Puse laba pe unul din ei; acesta îşi iuți mişcarile, ceea ce pentru el era un izvor de desfatare. Îl mirosi. Îl ridica cu botul. Puiul de ptarmigan se zbatu, gadilandu-i limba. În aceeaşi clipa simți o senzație de foame, falcile i se stransera. Se auzi un trosnet de oase plapande şi sangele cald i se prelinse în gura. Era bun la gust. Era carne, la fel cu aceea pe care i-o dadea mama lui, numai ca o simțea vie între dinți şi era, deci, cu atat mai buna. Şi astfel manca ptarmiganul. Şi nu se opri pana ce nu înghiți tot cuibul. Se linse apoi pe bot, aşa cum facea şi mama lui, şi începu sa iasa taraş.
Afara îl întîmpina o vijelie înaripata. Îl nauci şi-l orbi vartejul ei şi aripile care îl loveau cu furie.
Îşi ascunse capul între labe şi chelalai. Loviturile se înmulțeau. Mama puilor era cuprinsa de furie. Se înfurie apoi şi el. Se ridica, maraind şi lovind cu labele. Îşi înfipse colțişorii într-o aripa, tragand şi smucind cu putere. Ptarmiganul se batea cu el, revarsand asupra-i o ploaie de lovituri cu aripa ramasa libera. Era prima lui batalie. Puiul de lup era în extaz. Uita totul despre necunoscut; nu-i mai era teama de nimic. Lupta sfaşiind o ființa vie care-l lovea, şi aceasta ființa era vanat. Pofta de a ucide începea sa puna stapanire pe el. Abia nimicise cateva fapturi mici. Acum va nimici o faptura mare. Era prea ocupat şi prea fericit ca sa-şi dea seama ca e fericit. Fremata şi nu mai putea de bucurie, dar simțea aceasta într-un fel cum nu i se mai întamplase pana atunci.
Strangea bine de aripa si maraia printre coltii inclestati. Ptarmiganul îl trase afara din tufiş. Cand se întoarse şi încerca sa-l traga înapoi la adapostul tufişului, el smuci pasarea departe, la loc deschis. In tot acest timp, pasarea țipa şi lovea cu aripa libera, iar penele îi zburau ca nişte fulgi de zapada. Teribila era acum încordarea puiului de lup. Tot sangele de luptator al rasei lui se trezise şi clocotea în el. Aceasta era viața, deşi el n-o ştia. Îşi îndeplinea menirea lui pe lume, savarşea lucruri pentru care era harazit – sa ucida prada şi sa se bata pentru a o ucide. Îşi justifica existența, lucru pe care nici viața nu-l putea face mai desavarşit, deoarece viața îşi atinge culmea atunci cand înfaptuieşte cat mai deplin lucrul pentru care a fost înzestrata.
Dupa un timp, ptarmiganul înceta lupta. Puiul de lup îl mai ținea de aripa. Zaceau amîndoi la pamant, privindu-se. Puiul încerca sa maraie amenințator, salbatic. Pasarea îi ciocani nasul care-l durea din pricina întamplarilor de pana atunci. Puiul tresari, dar ținu cu nadejde. Pasarea continua sa-l ciocaneasca mereu, mereu.
Dupa ce tresari, puiul începu sa chelalaiasca. Încerca sa se traga înapoi din fața ei, uitand ca, ținand de aripa, o tragea dupa el. O ploaie de ciocanituri îi izbi nasul, şi aşa destul de prapadit. Avantul de lupta îi scazu şi, dand drumul prazii, întoarse spatele şi o tuli prin luminiş, într-o retragere lipsita de glorie.
Se aşeza sa se odihneasca de cealalta parte a luminişului, la marginea tufişurilor; limba îi atarna, respirația grea îi umfla pieptul, iar nasul, care îl mai durea înca, îl facea sa scanceasca fara încetare. Şi cum zacea el acolo, avu deodata sentimentul ca ceva grozav îl amenința. Necunoscutul, cu toate spaimele lui, se napusti asupra puiului, iar el se trase instinctiv înapoi, la adapostul tufişului. În aceeaşi clipa îl atinse un curent de aer, şi un trup mare, înaripat, trecu ca o furtuna, amenințator şi tacut. Un şoim coborand din azur era cat p-aci sa-l înhațe.
In timp ce puiul zacea in tufis, venindu-şi în fire dupa spaima pe care o trasese, şi privea cu teama afara, ptarmiganul îşi lua zborul din cuibul pustiit, de cealalta parte a luminişului. Din cauza pierderii pe care o suferise, pasarea nu dadu nici o atenție sageții înaripate venita din cer. Dar puiul o vazu şi lua aceasta drept un avertisment, o lecție; vazu cum şoimul se napusteşte cu iuțeala în jos, cum trupul lui pluteşte o clipa chiar deasupra pamantului, cum ghearele se înfig în trupul ptarminganului, auzi țipatul de agonie şi spaima al acestuia şi vazu cum şoimul țaşneşte în sus, în înaltul cerului, ducand ptarmiganul cu el.
Trecu vreme îndelungata pana ce puiul îşi parasi adapostul. Învațase multe. Lucrurile vii
însemnau carne. Ele erau bune de mancat. De asemenea înțelese ca lucrurile vii, cand sunt destul de mari, pot face rau. Era mai bine sa manance fapturi mici, ca puii de ptarmigan, şi sa lase în pace fapturile mari, ca de pilda ptarmiganul cel mare. Totuşi, simți ca-l încearca puțin ambiția, o dorința ascunsa de a se mai lupta o data cu acel ptarmigan, numai ca şoimul îl luase cu el. Poate ca mai erau şi alte mame de ptarmigan. Se va duce sa vada.
Coborî un povarniş spre rau. Nu mai vazuse niciodata apa. Terenul parea bun. Era neted. Puiul de lup paşi cu îndrazneala şi se cufunda urland de frica, prins de necunoscut. Îi era frig şi gafaia respirand repede. Apa îi navali în plamani, în locul aerului care îi întovaraşise întotdeauna actul respirației. Sufocarea pe care o simți era ca durerea morții. Pentru el, aceasta însemna moarte. În mod conştient el nu ştia nimic despre moarte, dar, ca orice vietate a wildului, avea instinctul morții. Pentru el, acesta era cel mai mare rau. Era însaşi esența necunoscutului, suma spaimelor necunoscutului, nenorocirea cea mai mare şi de neînchipuit care se putea întampla, despre care nu ştia nimic şi din cauza careia se temea de toate.
Ieşi la suprafața şi aerul placut îi navali în gura deschisa. Nu se mai cufunda a doua oara. Ca si cum ar fi fost un vechi obicei de-al lui, dadu din toate cele patru labe şi începu sa înoate. Malul apropiat era la o distanța de aproape un metru. Puiul ieşise însa cu spatele la el şi primul lucru asupra caruia i se oprira privirile fu malul de dincolo, spre care începu de îndata sa înoate. Raul era mic, dar în dreptul balții se largea, ajungand pana la douazeci de picioare.
Pe la mijlocul albiei, puiul fu luat de apa, care-l purta la vale. Simți cum îl prinde cascada în miniatura ce se afla la pragul balții. Nu prea existau sorți sa poți înota aci. Apa liniştita devenise dintr-o data furioasa. Puiul era cand la fund, cand la suprafața. Ceva îl scutura cu putere şi fara întrerupere, fiind cand rasturnat şi rasucit, cand izbit de cate o stanca. Şi ori de cate ori era izbit, se pornea sa chelalaiasca. Înaintarea era marcata printr-o serie de chelalaieli, dupa care s-ar fi putut deduce numarul stancilor ce-i ieşisera în cale.
Sub cascada era o a doua balta. Şi aici, prins de curent, fu purtat domol şi depus tot atat de domol pe un pat de prundiş. Se tarî afara din apa ca apucat şi se aşeza. Învațase înca ceva despre lume. Apa nu era însuflețita. Totuşi se mişca. De asemenea arata tot atat de solida ca şi pamantul, dar solida nu era de loc. Trase concluzia ca lucrurile nu erau întotdeauna ceea ce pareau a fi. Teama de necunoscut a puiului era o neîncredere moştenita, care acum fusese întarita de experiența. De aci înainte, în ce priveşte natura lucrurilor, el va arata o neîncredere constanta fața de ceea ce este aparența. Va trebui sa cunoasca realitatea unui lucru înainte de a avea încredere în el.
Puiului de lup ii era harazit sa mai aiba o aventura in ziua aceea. Isi aduse aminte ca pe lumea aceasta exista ceva care era mama lui. Şi atunci simți ca o doreşte mai mult decat orice pe lume.. Nu numai trupul îi era obosit din pricina întamplarilor prin care trecuse, dar şi micul lui creier. Toate zilele pe care le traise pana atunci nu adusesera vreodata atata truda pentru creierul lui cat îi adusese aceasta singura zi. Şi, pe deasupra, îi mai era şi somn. Aşa ca o porni în cautarea vizuinii şi a mamei lui, simțind în acelaşi timp un val de singuratate şi de neputința copleşitoare.
Se tari printre tufisuri, cand deodata auzi un strigat ascutit care il sperie. Un fulger galben ii trecu prin fata ochilor. Vazu o nevastuica, sarind cu iuțeala dinaintea lui. Era o faptura mica şi nu-i era teama de ea. Apoi, ceva mai departe, zari la picioarele lui o faptura foarte mica, de-abia de cîțiva centimetri – un pui de nevastuica ce plecase, ca şi el, neascultator, spre aventura. Puiul de nevastuica încerca sa se dea în laturi din fața lui. El îl întoarse cu laba. Acesta scoase un sunet ciudat, neplacut. În clipa urmatoare, fulgerul cel galben îi aparu din nou înaintea ochilor, auzi iaraşi țipatul de intimidare şi primi în acelaşi timp o lovitura în grumaz; simți cum dinții ascuțiți ai nevastuicii, mama puiului, îi sfartecau carnea.
Pe cand chelalaia şi scancea, tarandu-se înapoi, o vazu pe mama puiului sarind la acesta, şi facandu-se nevazuta împreuna cu el, în desişul învecinat. Îl mai durea înca ceafa din pricina muşcaturii dinților ei, dar amorul propriu îi era şi mai greu ranit şi se aşeza plangand înfundat. Aceasta nevastuica-mama era atat de mica şi de salbatica! Trebuia sa mai învețe înca ceva, şi
anume, ca în ciuda marimii şi greutații sale mici, nevastuica era cea mai feroce, mai razbunatoare şi mai grozava dintre toți ucigaşii wildului. Şi curand va avea parte de ceva din aceasta învațatura.
Puiul de pul mai scancea inca cand nevastuica-mama se ivi din nou. Acum, cand puiul ei era în siguranța, ea nu-l mai ataca. Se apropie cu mai multa luare-aminte şi puiul de lup avu prilejul sa-i observe trupul slab, ca de şarpe, şi capul ridicat lacom, ce parea de asemenea a fi de şarpe. Tipatul ei ascuțit facu sa i se zbarleasca parul pe spate şi marai la ea amenințator. Nevastuica se apropia din ce în ce mai mult. Un salt mai iute decat vederea lui lipsita de experiența, şi trupul cel slab şi galben disparu pentru o clipa din fața ochilor sai. În clipa urmatoare îi atarna de gat, cu dinții înfipți în parul şi în carnea lui.
La început marai şi încerca sa lupte, dar era prea tanar - era doar prima lui zi în lume; maraitul i se transforma într-un scancet, iar lupta – într-o sforțare de a se salva. Nevastuica nu-l slabea din stransoare. Se agațase de el, încercand sa patrunda cu dinții spre vana mare prin care clocotea viața. Nevastuica era un bautor de sange şi prefera sa bea direct din gatlejul unde era viața.
Puiul cel cenusiu ar fi murit şi n-ar fi avut ce povesti daca nu s-ar fi ivit lupoaica, sarind printe tufişuri. Nevastuica dadu drumul puiului şi țaşni spre gatul lupoaicei, pe care nu-l nimeri însa, apucand-o în schimb de falca. Lupoaica îşi smuci capul ca un şfichi de bici, desfacandu-se din stransoare şi zvarlind nevastuica în aer. Şi pe cand mai era în aer, falcile lupoaicei încleştara trupul slab şi galben, şi nevastuica cunoscu moartea între colții care o sfaramau.
Puiul era din nou obiectul unui acces de dragoste din partea mamei. Bucuria ei ca-l descoperise parea mai mare chiar decat a lui ca fusese descoperit. Îl freca cu nasul, îl mangaie şi îi linse ranile pe care i le facusera dinții nevastuicii. Apoi, mama şi puiul mancara amandoi pe bautorul de sange, dupa care se întoarsera la vizuina şi se culcara.
Capitolul 5.
Legea carnii
Puiul crestea repede. Se odihni doua zile, apoi se aventura iar afara din vizuina. În aceasta noua expediție dadu peste puiul nevastuicii pe care o mancase împreuna cu mama lui, lupoaica, şi avu grija ca şi puiul sa aiba aceeaşi soarta. De data asta însa nu se mai rataci. Cand simți oboseala, îşi gasi drumul înapoi spre vizuina şi se culca. De atunci, în fiecare zi era pe afara, strabatand întinderi din ce în ce mai mari.
Începu sa cunoasca masura exacta a puterii şi slabiciunii lui şi sa ştie cand trebuie sa fie îndrazneț şi cand cu bagare de seama. Gasea ca e mai nimerit sa fie mereu cu bagare de seama, în afara de rarele momente cand, sigur pe curajul sau, se lasa în voia micilor lui accese de furie şi a desfatarii.
De cate ori dadea peste un ptarmigan ratacit, era asemenea unui mic diavol care se dezlanțuie. Nu scapa un prilej sa nu raspunda cu salbaticie la trancanelile veveriței pe care o întalnise prima oara pe pinul cel veşted, iar întalnirea cu pasarea-elanului îl facea aproape întotdeauna sa se dedea la cea mai salbatica furie, caci nu putea sa uite cum îi ciocanise nasul prima pasare de soiul asta pe care o întalnise.
Uneori i se intampla insa ca nici macar o asemenea pasare sa nu-i mai trezeasca interesul, şi aceasta de obicei cand se simțea el însuşi amenințat de vreun alt vanator de carne care îi dadea tarcoale. Nu-i ieşea din minte şoimul, iar umbra lui mişcatoare îl facea de fiecare data sa se ghemuiasca în cel mai apropiat desiş. Nu se mai tara şi nici nu mai mergea cracanat, ci capatase mersul mamei lui, un mers furişat şi tiptil, parca neurmarind niciun scop, lunecand totuşi cu o agilitate pe cat de amagitoare, pe atat de imperceptibila.
Cat despre vanat, norocul îi surasese chiar de la început. Şapte pui de ptarmigan şi un pui de nevastuica – acesta era bilanțul uciderilor lui. Pofta de a ucide devenea pe zi ce trecea tot mai puternica şi simțea cum îi creşte dorința lacoma de a manca veverița care flecarea cat o ținea gura, dand de veste tuturor salbaticiunilor ca puiul de lup e pe aproape. Dar cum pasarile puteau sa-şi ia zborul în vazduh şi veverițele sa se cațare pe copaci, puiul de lup nu putea decat sa încerce sa se tarasca neobservat pe urmele veveriței, cand aceasta se afla pe pamant.
Puiul de lup avea un mare respect pentru mama lui.Ea se pricepea sa faca rost de carne si niciodata nu uita sa-i aduca şi lui cate ceva. Apoi, ei nu-i era frica de nimic, iar lui nici prin cap nu-i trecea ca neînfricarea ei se întemeia pe experiența şi cunoaştere. Pentru el, aceasta însemna forța. Mama lui reprezenta forța, şi cand se facu mai mare, o simți pe propria-i piele, în mustrarea mai aspra a labei ei, în timp ce ghiontul de dojana pe care i-l dadea odinioara cu botul facu loc taişului colților ei. Din aceasta pricina îşi respecta mama. Ea îl obliga la supunere şi, pe masura ce el creştea, mama devenea tot mai nervoasa.
Foametea se abatu din nou şi puiul de lup simți iar, mai limpede, muşcatura ei. Lupoaica se jigarise alergand mereu dupa vanat. Abia de mai dormea în vizuina, cheltuindu-şi mai tot timpul pe urmele vanatului; în zadar însa. De asta data foametea nu dura mult, dar, atat cat ținu, fu apriga. Puiul nu mai gasea lapte la pieptul mamei şi nici nu mai capata vreo îmbucatura de carne.
Inainte vanase in joaca, pentru placerea in sine; acum pleca la vanat cu o seriozitate crancena, dar nu gasea nimic, incercarile zadarnice ii grabira insa dezvoltarea. Cerceta obiceiurile veveriței cu mai multa atenție şi se stradui sa se strecoare cu mai multa şiretenie în urma ei, ca s-o surprinda. Urmari cu luare-aminte şoarecii de camp şi încerca sa-i dezgroape din gaurile lor, apoi învața lucruri despre deprinderile pasarii-elanului şi ale ciocanitoarei.
Şi iata ca veni o zi cand umbra şoimului nu-l mai facu sa se ghemuiasca în desiş. Devenise mai puternic, mai înțelept şi mai sigur pe sine. Şi, pe deasupra, îl cuprinsese disperarea. Se aşeza deci la vedere, într-un loc deschis, şi-l provoca pe şoim sa se lase din înaltul cerului. Ştia el ca acolo, plutind în albastrul cerului, deasupra lui, era carne, carnea dupa care stomacul lui tanjea atat de mult. Dar şoimul refuza sa coboare şi sa dea lupta, iar puiul de lup se tarî într-un desiş, gemand de foame şi de ciuda.
Foametea înceta. Lupoaica se întoarse acasa cu vanat. Era o carne ciudata, deosebita de cea pe care o aducea înainte. Un pui de ras, cam de o varsta cu puiul de lup, dar nu atat de voinic. Şi toata aceasta prada era numai pentru el. Mama îşi astamparase foamea în alta parte, dar el nu ştia ca îşi potolise foamea înfulecand ceilalți pui ai rasului. Şi nici deznadejdea actului ei nu o cunoştea. Nu ştia decat ca puiul cu blana catifelata era carne, şi manca desfatîndu-se cu fiecare îmbucatura.
Un stomac plin trage la lenevie, şi puiul zacea în vizuina, alaturi de mama lui. Îl trezira din somn maraiturile ei - niciodata nu o mai auzise maraind atat de cumplit. Era poate cel mai cumplit marait de cand o ştia. Existau şi motive pentru aceasta şi nimeni nu le cunoştea mai bine decat ea. Vizuina unui ras nu poate fi jefuita fara sa-ți primeşti pedeapsa. În stralucirea luminii de dupa-amiaza, puiul vazu ghemuita la intrare pe mama puiului de ras. Zarind-o, i se facu parul maciuca pe spinare. Îl cuprinse frica şi nu era nevoie de instinct ca sa-şi dea seama de aceasta. Şi daca ceea ce vedea înaintea lui nu ajungea, atunci strigatul de furie pe care nepoftitul oaspe îl scoase, începand cu un marait şi izbucnind brusc într-un racnet raguşit, avea sa fie destul de convingator.
Puiul simți imboldul vieții din el, se ridica şi marai voiniceşte alaturi de mama lui. Ea însa îl împinse rautacioasa înapoi. Din pricina intrarii scunde, rasul nu putea sari înauntru, şi cand încerca sa se napusteasca taraş, lupoaica se azvarli asupra lui, țintuindu-l locului. Din toata lupta, puiul abia zari ceva. Cele doua jivine maraiau una la cealalta, urlau şi se împroşcau, se rasuceau, îmbrancindu-se, rasul sfaşiind şi rupand cu ghearele, folosindu-se şi de dinți, în timp ce lupoaica se folosea numai de colți.
O data, puiul se repezi şi el şi îşi înfipse colții într-unul din picioarele dinapoi ale rasului. Se agața de el urland salbatic. Fara sa-şi dea seama, greutatea lui stanjenea acțiunea piciorului, fiindu-i astfel mamei lui de mult ajutor. O întorsatura neaşteptata a luptei îl prinse sub cele doua trupuri, şi puiul trebui sa dea drumul stransorii. În clipa urmatoare, cele doua mame se desparțira şi, înainte de a se repezi din nou una asupra celeilalte, rasul îl pocni pe pui cu uriaşa lui laba de dinainte, sfaşiindu-i umarul pana la os şi izbindu-l de perete. La întreaga larma ce domnea se mai adauga şi chelalaitul ascuțit, de durere şi spaima, al puiului. Lupta ținu însa atat de mult, încat avu timpul sa chelalaiasca pana nu mai putu şi sa încerce o noua izbucnire de curaj: sfarşitul luptei îl gasi din nou agațat strans de un picior dinapoi al rasului, maraind printre dinți cu furie.
Rasul era mort. Lupoaica parea insa foarte slabita si se simtea rau. La inceput isi mangaie puiul si ii linse umarul ranit, dar sangele pe care-l pierduse o vlaguise si timp de o zi si o noapte ramase nemiscata, abia respirand, zacand langa dusmanul ei rapus. O saptamana incheiata nu parasi vagauna decat ca sa bea apa, si atunci miscarile ii erau anevoioase si dureroase. La capatul acestei saptamani rasul era devorat, iar ranile lupoaicei indeajuns de vindecate ca sa-si poata reincepe goana dupa carne.
Puiul isi simtea umarul teapan si il durea; şchiopata o vreme de pe urma loviturii grozave pe care o primise. Dar acum, lumea îi parea schimbata. Se mişca cu mai multa siguranța, cu un simțamant de vitejie, pe care nu-l cunoscuse în zilele de dinaintea luptei cu rasul. Traise viața sub unul din cele mai frumoase aspecte ale ei: se batuse, îşi înfipsese colții în carnea unui duşman şi supraviețuise, şi datorita acestor întamplari se ținea acum mai țanțoş, cu o urma de sfidare, care era ceva cu totul nou pentru el. Nu se mai speria de lucruri marunte şi o buna parte din sfiala îi disparuse, deşi necunoscutul nu înceta o clipa sa-l urmareasca cu misterele şi spaimele lui de nepatruns, veşnic amenințator.
Incepu sa-si insoteasca mama in urmarirea carnii şi cunoscu multe din cele ce se întamplau la vanatoare, din care îşi avea şi el acum partea. Şi pe caile lui încețoşate începu sa desluşeasca legea carnii. Erau doua soiuri de viața – al lui şi celalalt. Soiul lui cuprindea pe mama lui şi pe el. Celalalt, cuprindea toate lucrurile vii care se mişcau. Dar celalalt era şi el împarțit: o parte cuprindea fapturile pe care soiul lui le ucidea şi le manca. În aceasta intrau animalele care nu ucideau sau micile animale de prada. Cealalta parte ucidea sau manca pe cei din soiul lui sau era ucisa şi mancata de cei din soiul lui. Şi din aceasta clasificare rasari legea. Scopul vieții era carnea. Viața însaşi era tot carne. Viața traia din viața. Existau unii care mancau şi alții care erau mancați. Legea era: MĂNANCĂ ORI VEI FI MANCAT. El nu formula legea desluşit, nu statornici condiții şi nici nu facu reflecții morale asupra ei. Nici macar nu se gandea ce este aceea lege: el o traia pur şi simplu, fara a se gandi catuşi de puțin la ea.
..............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu