Colţ Alb, Jack London

.............................................
                                X.

                 Era începutul sfârşitului pentru Colţ Alb - sfârşitul vieţii de până atunci şi a domniei urii. Se iveau pentru el zorile unei vieţi noi, de o frumuseţe nepătrunsă. Cereau însă multă gândire şi o nesfârşită răbdare din partea lui Weedon Scott,, iar din partea lui Colţ Alb nu se cerea nici mai mult nici mai puţin decât o revoluţie. Trebuia să nu ţină seama de cerinţele şi poruncile instinctului şi raţiunii, să treacă peste experienţă şi să dezmintă însăşi viaţa.
     Viaţa, aşa cum o cunoscuse el, nu numai că nu avea loc pentru toate câte le trăia el acum, dar toate curentele mergeau împotriva lucrurilor, în voia cărora se lăsa acum. Pe scurt, după ce cântări toate acestea, trebui să înfăptuiască o cotitură, mult mai largă decât cea pe care o făcuse pe vremea când venise de bună voie în wild şi îl primise pe Castor Cenuşiu de stăpân. În vremea aceea nu era decât un căţel slăbuţ ca orice născut, neformat, la dispoziţia mâinii întâmplării, care începea să-l modeleze. Dar acum era cu totul altfel. Mâna întâmplării îşi făcuse treaba, şi încă bine. Cu ajutorul ei fusese format şi oţelit ca "lupul cel bătăuş", feroce şi neîmpăcat, care nu putea iubi şi nu putea fi iubit: realizarea acestei schimbări era ca o nouă plămădire a fiinţei, şi aceasta când nu mai avea supleţea tinereţii, când fibrele lui deveniseră ţepene şi noduroase, când urzeala lui făcu din el o ţesătură tare ca piatra, aspră şi trainică, când spiritul lui ajunsese ca fierul şi toate instinctele şi axiomele i se cristalizaseră în reguli, prevederi, aversiuni şi dorinţe definitive.
     Şi iarăşi, în această nouă orientare, mâna întâmplării îl apăsa şi îl strunea, muind ceea ce se întărise şi dându-i o formă mai frumoasă. Weedon Scott era într-adevăr această mână. Merse până la rădăcinile firii lui, atingându-i cu blândeţe forţele de viaţă care zăceau în el, aflate pe cale de dispariţie. Una din aceste forţe era DRAGOSTEA. Ea luă locul senzaţiei de plăcere, care fusese cel mai înalt simţământ ce îl înfiorase vreodată în relaţiile cu zeii.
    Dar dragostea aceasta nu încolţi într-o singură zi. Incepu cu senzatia de placere si crescu din aceasta, incet. Colt Alb nu fugi, desi era lasat liber, pentru ca ii placea acest nou zeu. Fara indoiala ca era mai bine la el decat in viata aceea pe care o dusese in cusca lui Smith Frumosu, si apoi simtea nevoia sa aiba un zeu. Stapanirea omului era o necesitate a firii lui. Pecetea dependentei lui de om ii fusese pusa in acele zile ale copilariei lui, cand intorsese spatele wildului si se tarase la picioarele lui Castor Cenusiu ca sa-si primeasca bataia pe care o astepta. Aceasta pecete ii fusese pusa din nou si fara putinta de a fi stearsa, la a doua lui inapoiere din wild, atunci cand foametea aceea indelungata se sfarsi, si cand in satul lui Castor Cenusiu exista iarasi peste.
    Si asa, pentru ca ii trebuia un zeu si pentru ca il prefera pe Weedon Scott lui Smith Frumosu, Colt Alb ramase.  Pentru a-si dovedi credinta, lua asupra-si paza avutului noului stapan. Dadea tarcoale colibei, pe cand cainii de sanie dormeau, si primul oaspete venit pe inserat trebui sa lupte cu el, folosindu-se de o bata, pana ce il scapa Weedon Scott. Dar Colt Alb invata curand sa-i deosebeasca pe hoti de oamenii cinstiti, sa le cunoasca pasul si mersul. Pe drumetul care venea cu pas zgomotos si de-a dreptul la coliba, il lasa in pace, desi il supraveghea cu mare luare-aminte, pana ce usa se deschidea si era primit de stapan. Dar cel ce se furisa pe cai ocolite, cu cautatura piezisa, incercand sa se ascunda - acesta era omul care nu se bucura de pasuire din partea lui Colt Alb si trebuia s-o ia la sanatoasa, degraba si fara demnitate.
    Weedon Scott isi propusese sa il imblanzeasca pe Colt Alb - sau mai degraba sa rascumpere lumea de pacatul pe care-l savarsise fata de Colt Alb. Era o chestiune de principiu si de constiinta. Isi dadea seama ca raul facut lui Colt Alb era o datorie contractata de om si ca trebuia platita. Si asa, isi dadu osteneala sa fie neinchipuit de bland cu "lupul cel bataus". In fiecare zi îşi facea o datorie sa-l mangaie şi sa-l ajute pe Colt Alb şi se achita de aceasta cu prisosinta. Deşi la început Colț Alb se arata banuitor şi ostil, cu vremea însa începu sa-i placa sa fie alintat.
     Staruia însa ceva de care nu se putea dezbara – maraitul. Se pornea sa maraie din chiar clipa în care începea sa fie alintat şi nu înceta pana ce mana care îl alinta nu înceta şi ea. Dar era un marait care avea o nota noua în el. Un strain n-ar fi putut desluşi nota aceea noua, şi pentru un astfel de om maraitul lui Colț Alb ar fi reprezentat o manifestare de salbaticie primara, care îti calca pe nervi şi îți îngheța sangele în vine. Gatlejul lui Colț Alb se înasprise însa din pricina sunetelor fioroase pe care le scosese ani de-a randul, înca de la primul lui scancet de marait în vizuina în care traise ca pui, şi nu mai putea acum sa-şi înmoaie sunetul din gatlej pentru a-şi exprima duioşia pe care o simțea. Totuşi urechea şi afecțiunea lui Weedon Scott erau de ajuns de fine ca sa prinda nota aceea noua - aşa înecata în salbaticie cum era ea – nota care înfațişa cea mai slaba expresie a unui gangurit de mulțumire abia perceptibil.
     Pe masura ce zilele treceau, transformarea senzației de placere în aceea de dragoste deveni tot mai rapida. Colț Alb începu el însuşi sa-şi dea seama de acest lucru, deşi în mintea lui nu ştia ce este dragostea. Se manifesta în el ca un gol – un gol dureros, un gol înfometat, plin de dor, care cerea sa fie umplut. Era deopotriva suferința şi nelinişte; şi nu se simțea uşurat sufleteşte decat atunci cand îl vedea pe zeul cel nou. În asemenea clipe, dragostea era o bucurie pentru el, o mulțumire salbatica ce îi dadea un fior puternic. Cand nu era însa langa zeu, suferința şi neliniştea îi reveneau; golul dintr-însul creştea şi îl apasa cu vidul lui, iar foamea îl rodea, îl rodea neîncetat.
     Colț Alb era pe cale sa se gaseasca. În ciuda faptului ca era matur şi a rigiditații salbatice a formei care îl modelase, firea lui suferea acum o prefacere. Înmugureau în el simțaminte ciudate şi imbolduri neobişnuite. Vechiul cod al purtarii lui se schimba. În trecut îi placeau tihna şi încetarea durerii şi îl nemulțumeau neplacerea şi durerea, şi toate manifestarile se modelasera dupa aceasta. Acum însa era cu totul altceva. Din pricina noului simțamant pe care îl încerca, de multe ori prefera neplacerea şi suferința de dragul zeului lui. Astfel, cand începea sa se crape de ziua, în loc sa colinde şi sa scotoceasca sau sa zaca într-un colț adapostit, aştepta ore întregi pe pridvorul trist al colibei ca sa-şi vada cat de puțin zeul. Seara, cand zeul se întorcea acasa, Colț Alb îşi parasea culcuşul cald pe care şi-l scobise în zapada, ca sa-şi primeasca bobarnacele prieteneşti pe care i le dadea cu degetul, precum şi vorbele de bun gasit pe care i le spunea el. Carnea, pana şi carnea o lasa, ca sa fie alaturi de zeul lui, sa primeasca o mangaiere de-a lui sau sa-l însoțeasca în oraş.
      Senzația de placut îi fusese înlocuita prin aceea de dragoste. Şi dragostea era picurata în adancurile ființei lui, acolo unde senzația de placut nu patrunsese vreodata. Şi drept raspuns, din adancul ființei lui încolți lucrul cel mai nou – dragostea. Ceea ce i se dadea, dadea şi el. Acesta era într-adevar un zeu, un zeu al dragostei, un zeu cald şi stralucitor, la lumina caruia firea lui Colț Alb se desfacea, precum se desface o floare în lumina soarelui.
      Dar Colț Alb nu era de felul lui prea deschis. Era prea batran şi fusese modelat prea definitiv ca sa se mai poata exprima într-un fel nou. Era prea stapanit, prea bine cumpanit în propria lui singuratate. Se deprinsese prea mult timp sa fie reținut, distant şi posac. De cand se ştia nu latrase vreodata şi nu putea acum sa se deprinda sa latre de bun venit atunci cand zeul lui se apropia. Nu-i statea niciodata în cale, şi nici nu era extravagant sau zanatic atunci cand îşi exprima dragostea. Nu alerga niciodata sa-şi întampine stapanul. Aştepta în cate un colț, retras; dar aştepta întotdeauna şi era mereu acolo. Dragostea lui facea parte din adorație, o adorație muta, neexprimata. Îşi arata dragostea numai prin privirea neclintita a ochilor şi prin aceea ca nu scapa din vedere nici o mişcare a zeului. Iar cand acesta se uita la el şi îi vorbea, Colț Alb trada o emoție stangace, provocata de lupta dintre dragostea din el, care voia sa se exprime, şi imposibilitatea lui fizica de a o exprima.
      Învața sa se adapteze în multe privințe la noul lui fel de viața. Fusese deprins sa ştie ca trebuie sa-i lase în pace pe cainii zeului. Totuşi firea lui, care voia sa domine, se afirma, şi la început trebui sa-i burduşeasca bine ca sa i se recunoasca superioritatea şi sa se ştie ca el conduce. Odata lucrurile acestea rezolvate, nu-i mai lua în seama. Se dadeau la o parte cand venea, pleca sau paşea printre ei, iar cand le arata ca vrea ceva, îi dadeau ascultare.
      În acelaşi chip ajunse sa-l îngaduie şi pe Matt – ca pe un bun al stapanului sau. Stapanul îi dadea rareori de mancare. Treaba asta o facea de obicei Matt; totuşi Colț Alb ghici ca mancarea ce i se dadea venea de la stapanul lui şi ca stapanul îl hranea prin mijlocirea altuia. Matt încerca sa-l puna la ham şi sa-l faca sa traga la sanie împreuna cu ceilalți caini. Dar nu izbuti. Colț Alb nu se lasa pana ce Weedon Scott nu-i puse el hamul şi nu-l struni. Încuviința acest lucru numai fiindca era voința stapanului lui ca Matt sa-l maie şi sa-l puna la treaba, tot aşa cum îi mana şi îi punea la treaba pe ceilalți caini ai stapanului.
      Saniile din Klondike – care aveau talpici – erau deosebite de cele din Mackenzie. Iar felul de a mana cainii era şi el deosebit. Atelajul nu era în forma de evantai. Cainii se înşirau în linie dreapta, unul în spatele altuia, la şleauri duble. Şi aci, în Klondike, înaintaşul era într-adevar şef. Cainele cel mai înțelept şi cel mai puternic era înaintaş, şi cei din atelaj îl ascultau şi îl ştiau de frica. Era inevitabil ca acest loc sa fie obținut degraba de catre Colț Alb. El îşi alese postul, iar Matt îi încuviința alegerea cu nişte înjuraturi, dupa ce mai întai îl încerca. Dar deşi ziua muncea la sanie, Colț Alb nu renunța sa pazeasca avutul stapanului sau peste noapte. Şi aşa, era la treaba tot timpul, veşnic de veghe şi credincios, cel mai prețios dintre toți cainii.
      – Lasa-ma sa-ți spun ce am pe suflet – zise Matt într-una din zile. Aş vrea sa-ți spun ca ai fost al naibii de deştept ca ai bagat banii în cainele asta. Dupa ce i-ai tabacit fața cu pumnii lui Smith
Frumosu, l-ai mai şi tras pe sfoara.
      O noua izbucnire de manie luci în ochii cenuşii ai lui Weedon Scott, în timp ce murmura cu asprime:
      – Bestia!
      Spre sfîrşitul primaverii, Colț Alb avu un mare necaz. Fara de veste, dascalul iubirii disparu.  Desluşise el unele semne, dar nu se pricepea în asemenea lucruri şi nu ştia ce înseamna cand se împacheteaza o valiza. Îşi aminti mai tarziu ca împachetatul precedase dispariția stapanului sau; dar atunci nu banui nimic. Seara îşi aştepta stapanul sa se întoarca. La miezul nopții, vantul rece care sufla îl facu sa se adaposteasca în spatele colibei. Acolo moțai, pe jumatate adormit, cu urechea gata sa prinda primul sunet al pasului cunoscut. Dar la doua noaptea, neliniştea îl facu sa se duca pe prispa rece din fața, unde se ghemui aşteptand.
     Nici urma de stapan însa. Dimineața, uşa se deschise şi Matt paşi afara. Colț Alb se uita la el cu încordare. Nu exista o limba comuna cu ajutorul careia sa afle ceea ce voia sa ştie. Zilele veneau şi treceau, dar stapanul nu se arata. Colț Alb, care nu cunoscuse niciodata boala, se îmbolnavi. Şi se îmbolnavi atat de tare, încît Matt fu nevoit în cele din urma sa-l aduca în coliba. De asemenea, cand îi scrise stapînului, Matt îi rezerva un post-scriptum pentru Colț Alb.
       Desfacand scrisoarea la Circle City, Scott citi urmatoarele:
     „Blestematul de lup nu vrea sa munceasca. Nu vrea sa manîance. Şi-a pierdut tot curajul. Toți cainii îl bat. Vrea sa ştie ce-i cu dumneata şi nu ştiu cum sa-i spun. Te pomeneşti ca se curața”.
     Era precum spusese Matt. Colț Alb nu mai manca, îi era dor şi îngaduia oricarui caine sa-l burduşeasca. În coliba zacea pe jos, langa soba, fara sa-i pese de mancare, de Matt sau de viața. Putea Matt sa-i vorbeasca cu blandețe sau sa înjure, îi era totuna; se mulțumea doar sa-şi întoarca ochii trişti spre el, apoi îşi lasa capul înapoi în poziția obişnuita, pe labele dinainte.
      Şi într-o noapte, pe cand citea pentru sine mişcand din buze şi murmurand, Matt tresari, auzind un geamat de-al lui Colț Alb. Se ridicase, ciulise urechile spre uşa şi asculta atent. O clipa mai tarziu, Matt auzi un pas. Uşa se deschise şi Weedon Scott intra. Cei doi barbați îşi dadura mana. Weedon Scott privi prin camera.
      – Unde-i lupul? întreba el.
     Apoi il descoperi stand in picioare acolo unde zacuse, langa soba. Nu se repezi inainte in felul celorlalti caini. Statea pandind si asteptand.
    - Doamne iarta-ma! exclama Matt. Uite cum da din coada.
    Weedon Scott strabatu camera cu pasi mari spre el, strigandu-l. Colt Alb veni la el, fara sa faca salturi, totusi repede. Era stangaci din pricina emotiei, dar cand se apropie, privirea lui avea o expresie ciudata. Ceva, un simtamant nesfarsit si care nu poate fi numit, i se ridica ca o lumina, stralucind mai departe.
    - Nu m-a privit niciodata asa cat timp ai fost plecat, remarca Matt.
    Weedon Scott nu-l auzea. Se lasase în jos, fața-n fața cu Colț Alb, alintandu-l – frecandu-l la radacina urechilor, mangaindu-l cu mişcari lungi pe ceafa, în jos, spre urechi, ciocanindu-l uşor pe şira spinarii cu buricele degetelor. Şi Colț Alb marai drept raspuns, cu nota aceea de gangureala din maraitul lui, mai pronunțata ca oricand.
      Dar asta nu era înca totul. Nesfarşita îi fu bucuria cand marea dragoste pe care o simțea izvorand mereu şi luptand sa se exprime izbuti sa gaseasca un nou mod de exprimare. Îşi arunca brusc capul înainte, îşi facu loc între mana şi trupul stapanului şi aici, strans, ascuns cu totul vederii, în afara de urechi, fara sa mai maraie, continua sa se cuibareasca şi sa se alinte.
      Cei doi oameni se privira. Lui Scott îi luceau ochii.
      – Doamne – zise Matt, cu admirație în glas. O clipa mai tarziu, dupa ce-şi veni în fire, adauga: Totdeauna am susținut eu ca lupul asta e un caine! Uita-te la el!
     O data cu întoarcerea dascalului iubirii, Colț Alb se însanatoşi repede. Petrecu doua nopți şi o zi în coliba. Apoi ieşi. Cainii de sanie îi uitasera vitejia. Îşi aminteau numai de ultima lui stare, adica de slabiciune şi boala. La vederea lui, cand ieşi din coliba, sarira la el.
      – Arata-le cat eşti de-al dracului – îi şopti Matt, încurajator, stand în uşa şi privind. Fa-i sa-l vada pe dracu, lupule! Sa-l vada pe dracu! Arata-le ce ştii!
      Colț Alb nu avea nevoie de încurajare. Întoarcerea dascalului iubirii era de ajuns. Viața curgea din nou în el, minunata şi neîmblanzita.
      Învațat cu alintul, Colț Alb îl cerea adesea. Cu asta îl convingeai. Colț Alb nu se putea lipsi de el. Un lucru pe care Colț Alb era foarte gelos, era propriul lui cap. Niciodata nu-i placuse sa fie atins. Pustiul din el, frica de lovitura şi cursa dadusera naştere spaimei de a fi atins. Era povața instinctului lui: capul sa fie liber. Şi acum, o data cu apariția dascalului iubirii, alintarea lui devenise actul voit de a se pune într-o asemenea situație de slabiciune totala. Era o expresie a încrederii desavarşite, a abandonarii de sine, totale, ca şi cum ar fi spus: Ma încredințez ție. Faca-se voia ta cu mine.
      Într-o seara, nu mult dupa întoarcere, Scott şi Matt jucau carți, înainte de a se duce la culcare.
„Cinsprezece – doi, cinsprezece – patru şi o pereche face şase” – anunța Matt, cand deodata afara se auzi un strigat şi un marait. Se privira unul pe celalalt, ridicandu-se în picioare.
      – Lupul a sarit la cineva – zise Matt.
      Un geamat cumplit de furie şi durere îi sili sa se grabeasca.
      – Adu o lumina – striga Scott, sarind afara.
     Matt îl urma cu o lampa şi la lumina ei zarira un om care zacea pe spate, trantit în zapada. Îşi ținea brațele încrucişate peste fața şi gat, încercand astfel sa se apere de colții lui Colț Alb. Şi avea şi de ce sa se apere. Colț Alb parea cuprins de turbare, atacandu-l cu ura în locurile cele mai vulnerabile. De la umar şi pana la încheietura brațelor încrucişate, maneca hainei şi a camaşii de lana albastra, precum şi maieul erau numai faşii, şi chiar brațele erau cumplit sfaşiate şi sangerau.
      Cei doi oameni vazura întregul tablou din prima clipa. Imediat, Weedon Scott îl şi prinse pe
Colț Alb de gat, tragandu-l înapoi. Colț Alb se zbatu manios, dar nu încerca sa muşte, ci se întinse jos numaidecat, la prima vorba aspra a stapanului.
      Matt îl ajuta pe om sa se ridice şi, în timp ce încerca sa stea în picioare, îşi lasa brațele în jos, descoperind chipul bestial al lui Smith Frumosu. Dog-musherul îi dadu drumul brusc, ca şi cand ar fi pus mana pe un carbune aprins. Smith Frumosu clipi la lumina lampii şi-şi roti privirea în jur. Dadu cu ochii de Colț Alb şi spaima i se întipari pe fața.
      În aceeaşi clipa, Matt zari doua obiecte care zaceau în zapada. Apropie lampa de ele, aratandu-le cu piciorul şefului sau.
      Era un lanț de oțel şi o bata zdravana.
     Cand le vazu, Weedon Smith dadu din cap. Nimeni nu scoase o vorba. Dog-musherul puse mana pe umarul lui Smith Frumosu şi-l întoarse cu fața spre el. Nu mai era nevoie de nicio explicație. Smith Frumosu tacu şi el.
      Între timp, dog-musherul îl mangaie pe Colț Alb, batandu-l uşor cu palma şi vorbindu-i:
      – A încercat sa te ia, nu-i aşa? Şi tu nu te-ai lasat! N-a prea nimerit-o, ce zici? Cand a pus mana pe tine, cred ca a şi vazut pe dracu ranji dog-musherul.
      Colț Alb, frematand înca de furie şi zbarlindu-se, maraia fara încetare. Încet, încet, parul de pe spate începu sa i se culce. Apoi se auzi, deşi înca îndepartat şi încet, în gatlej, maraitul lui de mulțumire.

                                            PARTEA a V-a
                                       Capitolul 1.
                                   Calea cea lunga

                Parea ca pluteste in aer. Colt Alb simtea ca nenorocirea se apropie, mai inainte de a fo avut vreo dovada, palpabila. Isi dadea seama in chip nelamurit ca il astepta o schimbare. Nu stia cum, nici de ce, totusi presimtea ca ceva se apropie si aceasta din insasi purtarea zeilor. Fara sa-si dea seama, ei isi tradasera intentiile fata de cainele-lup, care dadea tarcoale prispei si care, desi nu intra niciodata in coliba, stia ce se petrece in mintea lor.
    - Auzi! exclama intr-o seara, la cina, dog-musherul.
    Weedon Scott asculta. Prin usa se auzi un scancet slab, nelinistit, ca un suspin, abia perceptibil. Colt Alb incepu apoi sa adulmece indelung, pana ce se asigura ca zeul lui era tot inauntru si ca nu plecase de acolo in chip misterios si singur.
    - Cainele asta simte ce ai de gand - zise dog-musherul.
    Weedon Scott se uita cu ochi aproape rugatori la tovarasul lui, desi cuvintele il dezminteau.
    - Ce dracu sa fac cu un lup in California? intreba el.
    - Asa zic si eu - raspunse Matt. Ce naiba sa faci cu un lup in California?
    Răspunsul însă nu îl mulţumi pe Weedon Scott. Părea că celălalt îl privea destul de neîncrezător.
    - Câinii albilor n-ar putea să-i ţină piept - confirmă Scott. I-ar ucide pe loc. Şi chiar dacă nu m-ar zvânta în procese de daune, autorităţile mi l-ar lua în orice caz şi l-ar electrocuta.
    - E un ucigaş în toată puterea cuvântului - remarcă dog-musherul.
    Weedon Scott îl privi bănuitor.
    - Nu e cu putinţă aşa ceva - făcu el hotărât.
    - N-o să meargă niciodată - încuviinţă Matt.Ar trebui să angajezi un om, special ca să aibă grijă de el.
    Bănuiala celuilalt se spulberă. Dădu din cap înveselit. În tăcerea care urmă se auzi scâncetul slab, aproape ca un suspin, lângă uşă, apoi adulmecatul prelung, cercetător.
    - Fără doar şi poate - strigă Matt - câinele ăsta ştie al naibii de multe lucruri despre dumneata.
    Scott îl privi ţintă şi răbufni furios:
    - Sa le ia dracu pe toate, m-auzi! Stiu eu ce am de facut si cum e mai bine!
    - Si eu zic tot asa, numai ca.....
    - Numai ca...... ce? il intreba Scott, iritat.
    - Numai că..... - începu dog-musherul cu blândeţe, dar se răzgândi, fiind şi el cuprins de supărare. Ei, nu trebuie să te aprinzi chiar aşa pentru o nimica toată. După felul cum te porţi, s-ar zice că nu prea ştii ce vrei.
    Weedon Scott rămase în cumpănă o clipă, apoi adăugă pe un ton mai stăpânit:
    - Ai dreptate, Matt. Nu ştiu nici eu ce vreau, şi aici e buba. Dar, la drept vorbind, ar fi de-a dreptul caraghios să car câinele ăsta cu mine - izbucni el din nou, după un răstimp.
    - Şi eu spun tot aşa - se auzi răspunsul lui Matt şi din nou stăpânul nu se arătă tocmai mulţumit de el. Dar de unde dracu ştie ăsta că pleci? Mă tot sâcâie chestia asta - continuă cu naivitate dog-musherul.
............................................