.....................................................
II.
- Sufla mai cu inima, Leano! striga Hagiul, cocoloșit într-un colț al patului.
– Suflu, nene
Hagiule, suflu, dar ma taie frigul și mi-a înghețat rasuflarea,
raspunse nepoata-sa, tremurand c-o cerga în spinare. Ar trebui sa-mi dai
de lemne, ca înlemnim pana mane.
– Cum?… lemne acum?… pe frigul asta? P-așa frig o cioacla de lemne costa un galben… un galben!
Leana
pleca bombanind în odaia d-alaturi. Hagiul ramase singur. Trist,
întuneric și frig. Vantul se repede pe coș, rece ca gheața, și nu
gasește în vatra nici carbuni, nici cenușa. Hagiul tremura și morfolește
o bucațica de paine. Fiori reci îi trec prin șira spinarii. Nu-și mai
simte picioarele din talpi pana la genunchi.
Zapada se ridica pana la geamuri. În toata mahalaua nu s-aude nici om, nici cane.
Hagiul
adoarme, mahnit ca, daca iarna va ține tot așa, n-o mai duce fara
lemne. Și ce scumpe trebuie sa fie lemnele. Așa e, o sa iasa din iarna
sarac lipit. A adormit. Se mișca. Se învartește. Toata noaptea viseaza
ca se prigorește la un foc mare.
A doua zi nepoata-sa îl gasi pe
jumatate înghețat. Abia putu sa zica: „Leano, foc, ca mor”, și îi
întinse un banuț de aur, închizand ochii. Îi fu rușine ca sa nu-l vaza
acel ochi de aur cu cata ușurința îl arunca în mainile nemiloase ale
lumii. Ofta dureros.
Focul palpaie în vatra. Mormanul de jeratic
dogorește și arunca un polei cald și rumen, pe peretele din fața.
Tavanul trosnește și zidurile asuda. Leana, cu picioarele goale pana la
genunchi, se parpalește în gura sobei. Batranul a ieșit din patura și-i e
cald, și îl ia cu fiori. Picioarele îi tremura. E lihnit. Îi cere inima
o ciorba, ca niciodata în viața lui.
– Ce pui atatea lemne? Prea
multe lemne! Leano, n-auzi? Și tot mi-e frig… Prea multe lemne!… Mi-e
foame… O sa dai foc casei!… Ah! painea nu ma mai satura… picioarele nu
ma mai țin!
– Oi fi bolnav, raspunse Leana. Sa chem pe cineva. Langa spițerie e un doftor…
– Sa nu calce nimeni în casa mea! striga Hagiul. Cat scrie doftorul pe hartie nu platești cu viața toata! Sunt sanatos, voinic, mai bine ca oricand!…
Dar, voind sa umble, cazu pe pat, zicand: „Oh! da, niciodata n-am fost mai bine!”
Dupa
trei zile de friguri Hagiul se scula din pat, uscat și galben, cu ochii
duși în fundul capului, cu parul lung și ciufulit. Leana îl întreba
încetișor daca n-ar vrea ceva.
– Aș vrea, raspunse trist Hagiul,
aș vrea o ciorba de gaina… cu nițica lamaie… lamaia e scumpa… cateva
boabe de sare de lamaie… Și, vezi, gaina sa nu fie prea mare… mica și
grea.
Pe seara, Leana întinse în mijlocul patului un ștergar. Pe
ștergar o strachina cu ciorba calda. Aburii se ridica din strachina. O
aripa galbena iese din zeama presarata cu steluțe de grasime. Pe buzele
strachinii, o lingura de cositor. Alaturi clondirul, cu doua degete de
vin, cu dop de hartie. Hagiul privi cu lacomie, se șterse pe frunte și
zise cu o nespusa parere de rau:
– Ce pofta de copil!…
Se vazu topind, el, cu mana lui, bulgari de aur, turnandu-i în strachina și sorbindu-i cu lingura.
Se
apropie de pat. Începu sa manance. Plescai; își supse gropile din
obraji; se încrunta; și-acoperi ochii cu sprincenele; se rasti la Leana,
aruncand lingura:
– Una de lemn… asta e coclita!…
Leana, ravnind la ciorba și înghițind în sec, ieși afara și-i aduse una de lemn.
Hagiul începu iarași a sorbi zgomotos. Se scutura și scuipa de mai multe ori.
–
Ia ciorba d-aci! M-am saturat… Simț pe gat o cocleala acra… sarata… un
miros nesuferit… Ia-o… fugi cu ea… nu vezi?… îmi sorb viața!
Leana lua strachina și ieși.
Hagiul
își tranti capul pe o perna de paie. Trupul lui, o flacara. Ce friguri!
Sub el se deschisese ca o mare fara fund. Și se ducea adanc, adanc, tot
mai adanc. Și pe gat gustul aurului, sangelui viu al aurului! Nefericit
parinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur!
Cand Leana intra în odaie, el se ridica în coate și-i striga:
–
Stinge focul… sa dai carbunii și cenușa înapoi!… Arunca ciorba… și sa
dai fulgii și bucațelele înapoi… Vreau banii pe jumatate, daca nu toți!
Și începu sa planga în hohote.
– Ucigaș!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o sa te saturi!
Leana,
înmarmurita, sa uita la el. Tocmai atunci s-auzi miorlaind la ușa
cotoiul, tovarașul ei de foame și de tremurat, singura ființa care o
mangaie și pe care o mangaie.
Leana crapa ușa. Hagiul se uita speriat și, vazand cotoiul strecurandu-se pe ușa, se rasti:
–
Sa-i tai coada!… Sa-i tai coada!… O coada d-un stanjen!… pana sa intre,
se racește odaia!… Sa cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am sa
i-o tai eu!
Se ridica în picioare. Picioarele tremurara, se
îndoira, trosnira din încheieturi. Hagiul se curma de mijloc; deschise
ochii, mari și roșii; casca gura și cazu pe spate.
Leana, speriata, fugi afara, închinandu-se.
S-a
înnoptat. Ea pandește la ușa. Tremura și inima i se bate. Ar vrea sa
intre, și spaima ca e mort or nebun o îngheața. Vantul fluiera în
strașina casei. Zapada le-a troienit ușa pe dinafara. În tinda e frig și
întuneric.
Pe la miezul nopții se paru ca în odaia Hagiului se taraște cineva de-a bușilea. Asculta. Auzi deslușit un sunet de bani.
– El e. N-a murit, șopti Leana, banii îi prelungesc viața. Saracu nenea Hagiu!
Liniștita
puțin, dibui pe întuneric clanța de la odaița ei, deschise ușa binișor
și se duse sa se culce, tanguind încet pe nen-sau Hagiu:
– Saracu, ce bogat este!
A
doua zi, de dimineața, Leana, intrand în odaia Hagiului, îl gasi numai
în camașa, în camașa sa petec de petec, trantit cu fața în jos, pe aur,
îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închiși.
Cum îl vazu, începu sa planga.
Dar,
ca prin minune, trupul Hagiului se cutremura. Banii sunara d-a lungul,
de la picioare pana la frunte. Salta capul; deschise ochii stinși și-i
îndrepta, ca niște sticle reci, asupra Leanei; bolborosi cateva cuvinte
nedeslușite; mușca în vant cu gingiile albe și izbuti sa slomneasca:
– Nu te uita… închide ochii… ochii fura… închide ochii!…
Casca
gura; limba i se mototoli în gat; capul îi cazu într-o parte;
picioarele i se lungira; mainile i se înfipsera în bani… și adormi de
veci, cu ochii deschiși și ținta asupra Leanei.
Cand l-au scaldat,
pe genunchi, pe piept și pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Și i-au
rupt pleoapele de sus, și ochii lui spaimantați nu s-au închis.
Leana
l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, arhiereu, oranist, coliva,
steagul Bisericii Troița, flori, lumanari, zabranice. Leana, privind,
zicea:
– Ce frumusețe! Bine de el!
La capul lui mergea Leana; dupa ea, cațiva batrani, cu ctitorul la mijloc.
Unul din batrani întreba pe ctitor:
– Ce bani a lasat?
– Un milion, raspunse ctitorul!
– Cat face un milion?
– Un milion? De zece ori cate o suta de mii.
– Saracu Hagiu!
– Daca ar vedea el cum se cheltuiește cu înmormantarea lui…
– Ar muri! raspunse unul din batrani.
Și
oranistul, cletanandu-și ceaprazurile de fir, intra în curtea
bisericii. Mai multe glasuri s-auzira în departare: „Veșnica lui
pomenire, veșnica lui pomenire”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu