Salem's Lot, Stehpen King

.........................................................................................
                                                               4.

                                 Mark îi smunci brațul mai sus, între omoplați și Richie urlă din nou. Era plin de indignare, groază și uimire.
    Niciodată nu i se mai întâmplase așa ceva. Ce se petrecea acum nu putea fi adevărat. Cu siguranță că nu era posibil ca poponarul ăsta cu patru ochi să stea călare în spatele lui, răsucându-i braţul şi făcându-l să ţipe de durere în faţa supuşilor săi.
   - Spune „pardon", repetă Mark.
    Richie se opinti, încercând să se ridice în genunchi; Mark îşi strînse coapsele în jurul inamicului său, ca un cowboy care călăreşte fără șa un cal sălbatic şi îl împiedică să se mişte. Amândoi erau plini de praf, însă Richie arăta mult mai jalnic.
    Faţa îi era roşie şi congestionată, ochii holbaţi şi avea o zgârietură pe un obraz.
    Încercă să-l arunce pe Mark peste umeri însă Mark îi trase braţul şi  mai sus. De această dată Richie nu mai urlă. Începu să plângă.
    - Spune „pardon", sau pe Dumnezeul meu că ţi-l rup.
    Lui Richie îi ieşise cămaşa din pantaloni. Îşi simţea abdomenul înfierbântat şi plin de zgârieturi.
    Începu să plângă în hohote şi să se zbată. Şi totuşi nu reuşi să-l mişte din loc pe odiosul poponaut cu patru ochi. Braţul ii era de gheaţă, umărul îi luase foc.
    - Dă-te jos, pui de curvă! Nu lupţi cinstit!
    Explozie de durere.
    - Spune „pardon".
    - Nu!
    Încercă iarăşi să se ridice în genunchi, însă se prăbuşi cu faţa în ţărână. Durerea din braţ era îngrozitoare.
    Avea ţărînă în gură. Ţărână în ochi. Bătu neajutorat din picioare. Uitase că era uriaş. Uitase cum tremura pământul sub paşii săi. Uitase că, atunci când va fi mare, avea de gând să fumeze ţigări Camel, exact ca babacul lui.
    - Pardon! Pardon! Pardon! urlă Richie.
    Avea sentimentul că ar fi putut să urle „pardon" ore în şir, zile în şir, chiar, dacă aşa şi-ar fi putut salva braţul.
    - Spune: „Sunt un rahat mare şi urât".
    - Sunt un rahat mare şi urât! urlă Richie în ţărână.
    - Suficient.
    Mark Petrie se ridică şi păşi încet la o parte, în timp ce Richie se aduna de pe jos.
    Îl dureau coapsele de cât îl strânsese. Spera din tot sufletul ca Richie să nu mai aibă chef de bătaie, dacă nu, ar fi fost făcut zob.
    Richie se ridică. Se uită în jur. Nimeni nu îndrăzni să-i întâlnească privirea. Toţi îi întoarseră spatele şi îşi continuară activităţile întrerupte. Împuţitul ăla de Glick stătea lângă poponaut şi se uita la el de parcă ar fi fost vreun zeu.
    Richie rămase singur, nevenindu-i să creadă cât de repede fusese distrus. Avea obrajii acoperiţi cu praf, mai puţin unde fuseseră brăzdaţi de lacrimile de furie şi ruşine. Se gândi dacă să se repeadă asupra lui Mark Petrie. Şi totuşi, umilinţa şi teama, noi şi strălucitoare şi uriaşe, nu i-au permis să o facă. Nu încă. Braţul îl durea ca o măsea cangrenată. Pui de curvă care luptă murdar. Dacă o să vină ziua când o să stau eu călare peste tine... Dar nu astăzi. Se întoarse şi se îndepărtă, iar pământul nu mai tremură sub paşii săi. Privi în jos, ca să nu fie obligat să întâlnească ochii vreunui copil.
    Cineva din grupul fetelor râse - sunet înalt, batjocoritor, care persista în aerul dimineţii cu limpezime crudă.
    Nu-şi ridică privirea ca să vadă cine râdea de el.

                                                                 10.

                                              11,15.
     Locul de depozitare al gunoaielor în Jerusalem's Lot fusese o simplă carieră veche de prundiş până când, în 1945, pietrişul s-a terminat şi a fost închisă. Se afla la capătul pintenului desprins din Burns Road, la două mile de Cimitirul Harmony Hill.
    Dud Rogers auzea din josul drumului pârâitul slab şi tuşea înecăcioasă a maşinii de tuns iarba a lui Mike Ryerson. Însă, curând, acel sunet va fi acoperit de trosnetul flăcărilor.
    Din 1956, Dud era custodele gropii de gunoi. În fiecare an era renumit în această funcţie în cadrul întrunirii consiliului municipal şi nimeni nu se gândea să supună această hotărâre la vot.
    Locuia chiar în groapa cu gunoi, într-un şopron din carton gudronat. Pe uşa care atârna într-o rână era pusă o placă: „Custodele gropii cu gunoi". Cu trei ani în urmă reuşise să obţină pe căi mai puţin cinstite un radiator de la consiliul ala de zgârie-brânză şi renunţase definitiv la apartamentul său din oraş.
    Dud Rogers era cocoşat, iar capul şi-l ţinea înclinat într-un mod ciudat, de parcă Dumnezeu, într-o criză de nervi, l-ar fi răsucit puţin, înainte de a-i permite să-şi facă intrarea în lume. Braţele, care, aidoma unei maimuţe, i se bălăngăneau până aproape de genunchi, erau însă uimitor de puternice. Fusese nevoie de patru oameni să încarce în camion vechiul seif al magazinului de mărunţişuri ca să-l aducă aici când în magazin s-a instalat un seif nou în perete. Cauciucurile camionului se ofiliseră vizibil când au pus seiful în el. Însă Dud Rogers îl descărcase singur. Ligamentele grumazului i se încordaseră, venele de pe frunte şi de pe braţe şi de pe bicepşi îi ieşiseră în relief ca nişte cabluri albastre. A împins seiful singur tot drumul până la capătul de est al gropii.
    Lui Dud îi plăcea groapa de gunoi. Îi plăcea să pună pe fugă copiii care veneau aici să spargă sticle, îi plăcea să dirijeze traficul înspre locurite în care se aducea gunoiul: îi plăcea să culeagă diferite lucruri din movila de gunoi, ceea ce considera a fi privilegiul lui în calitate de custode al locului.
    Își imagina că ceilalți își băteau joc de el, văzându-l cum urcă munţi de gunoaie, în cizmele de cauciuc până la şold şi cu mănuşi de piele în mâini, cu pistolul în tocul de la brâu, cu un sac pe umăr şi cu briceagul în mână. Lasă-i să-şi bată joc.
    În grămezile de gunoi erau sârme din cupru şi câteodată chiar motoare întregi, cu bobinele din cupru intacte şi în Portland cuprul se plătea bine. Mai erau birouri şi scaune şi canapele dezarticulate, tot felul de lucruri care puteau fi reparate şi vândute negustorilor de mobilă veche de pe Drumul Naţional 1. Dud îi pungăşea pe negustori, iar negustorii, la rândul lor, îi pungăşeau pe turişti, creând minunata senzaţie a lumii care se roteşte şi se roteşte şi se roteşte.
    Cu doi ani în urmă a găsit un pat cu plasa, crăpat şi cu rama spartă şi l-a vândut unui turist din Wells pe două sute de parai. Turistul a fost în al nouălea cer şi a bâlbâit extaziat despre autenticitatea de New England a patului respectiv, fără să ştie cu câtă grijă îndepărtase Dud de pe tăblie însemnul Fabricat în Grand Rapids.
    La capătul celălalt al gropii era cimitirul maşinilor; Buickuri şi Forduri şi Chevrolet-uri, şi toate mărcile din lume şi, Dumnezeule, ce de mai piese lăsau oamenii în maşini când le aruncau. Radiatoarele erau cele mai grozave, dar şi un carburator bun cu patru cilindri îţi putea aduce şapte dolari, după ce ar fi fost în prealabil înmuiat în benzină. Şi astea, în afară de curelele de ventilaţie, faruri, pistoane de alimentare, ştergătoare de parbriz, volane şi carpete.
    Da, groapa de gunoi era minunată. Groapa era Disneyland şi, în acelaşi timp, Shangri-La. Însă nu banii ascunşi cu băgare de seamă în cutia neagră îngropată în pământ, sub fotoliul său îl făceau foarte fericit.
    Foarte fericit îl făceau focurile - şi şobolanii.
    Dud ardea gunoaiele din groapa lui în dimineţile de duminică şi miercuri şi în serile de luni şi vineri.
    Focurile de seară erau cele mai frumoase. Îi plăcea nespus strălucirea crepusculară, trandafirie care înflorea din pungile verzi din plastic pline cu gunoaie şi din ziare şi din cutii. Însă focurile de dimineaţă erau mai bune din cauza şobolanilor.
    Acum, aşezat în fotoliu şi urmărind cum flăcările se întind şi încep să-şi trimită spre cer fumul negru şi unsuros, Dud ţinea neglijent pistolul, calibrul 22 şi aştepta să iasă la iveală şobolanii.
    Când veneau, veneau în batalioane. Mari, de un cenuşiu murdar, cu ochii roz. Pe piele le zburdau purici şi căpuşe. Își târau cozile - cabluri groase, trandafirii. Lui Dud îi plăcea la nebunie să împuşte şobolani.
    - Cumperi nişte gloanţe ale naibii de puternice, obişnuia să-i spună George Middler de la fierărie, cu vocea lui plină, în timp ce împingea pe tejghea cutia cu cartuşe Remington.
    - Municipalitatea le plăteşte?
    Asta era o glumă veche de-a lor. Cu câţiva ani în urmă, Dud expediase o comandă de două mii de cartuşe 22 şi Bill Norton îl trimisese, furios, la plimbare.
    - E, asta-i, răspundea Dud, ştii foarte bine că sunt în serviciul public, George.
    Uite-l. Şobolanul ăla mare şi gras cu piciorul din spate făcut ferfeniţă era George Middler. În bot avea ceva ce semăna cu o bucată sfâşiată dintr-un ficat de pasăre.
    - Iacă-te, George. Poftim, spuse Dud şi apăsă pe trăgaci. Zgomotul împuşcăturii a fost sec şi lipsit de dramatism, însă şobolanul se rostogoli de două ori şi apoi rămase zvâcnind pe pământ. Într-o bună zi o să-şi cumpere o armă cu calibru mare, un 45 sau un Magnum 357, să vadă ce le poate face ciocănarilor ăstora micuţi.
    Acum următorul. Următorul era curviştina aia mică de Ruthie Crockett, aia care nu purta ţâţar când se ducea la şcoală şi care-şi dădea coate cu colegii şi râdea pe înfundate când trecea Dud pe stradă. Bang. Pa, Ruthie.
    Şobolanii o luară la goană înnebuniţi, căutând să se adăpostească în partea cealaltă a gropii, însă, până să reuşească ei să se ascundă, Dud dovedise şase - pradă bună pentru o singură dimineaţă. Dacă s-ar duce şi s-ar uita la ei, ar vedea cum căpuşele fug de pe corpurile care se răcesc, ca... ca... chiar aşa, ca nişte şobolani care părăsesc o corabie naufragiată.
    Ideea asta i se păru extraordinar de nostimă şi-şi dădu pe spate capul înfipt cam aiurea pe umeri şi se lăsă pe cocoaşă şi izbucni în uriaşe hohote de râs, în timp ce focul se târa prin gunoaie cu degetele lui portocalii, încovoiate şi lacome.
    Da, viaţa era într-adevăr minunată.

                                                                11.

                                    12,00 - amiază
    Sirena orașului izbucni într-o detunătură de douăsprezece secunde, dând semnalul pauzei de masă la cele trei școli și întâmpinând după-amiaza.
    Lawrence Crockett, a doua persoană ca importanţă din Jerusalem's Lot şi proprietar al firmei de asigurări şi bunuri imobiliare „Crockett's Southern Maine Insurance and Realty" puse deoparte cartea pe care o citea (Sclavii Sexuali ai Satanei) şi îşi potrivi ceasul după şuieratul sirenei. Se duse la uşă şi atârnă lângă cureaua jaluzelei plăcuţa pe care scria: „Revin la ora unu". Programul îi era neschimbat. Se va duce la Excellent Cafe, va mânca două sandiviciuri cu brânză asezonate cu toate cele, va bea o ceaşcă cu cafea şi îşi va lipi ochii de picioarele Paulinei în timp ce va fuma un William Penn.
    Încercă o dată clanţa, ca să se asigure că usa se încuiase şi coborî pe Jointer Avenue. Se opri la colţ şi privi înspre Casa lui Marsten. O maşină era parcată în faţă. O desluşea vag; era ceva care sclipea şi strălucea. Îi provoca însă o uşoară nelinişte. Căci, cu mai mult de un an în urmă, vânduse într-o tranzacţie globală atât Casa lui Marsten cât şi demult-defuncta Spălătorie Comunală. Fusese cea mai stranie afacere din toată viaţa lui - şi avusese parte de câteva tranzacţii destul de ciudate de' când era în meserie. Proprietarul maşinii de acolo de sus era, după toate probabilităţile, un bărbat pe nume Straker. R.T. Straker. Şi chiar în această dimineaţă poştaşul îi adusese ceva din partea acestui Straker.
    Tipul în cauză venise la biroul lui Crockett într-o după-amiază blândă de iulie, cu un an și ceva în urmă. Coborâse din mașină și se oprise  o clipă pe trotuar înainte de a intra.
    Era un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum sobru din trei piese, în ciuda căldurii zilei de vară. Chel ca o bilă de biliard şi transpirând la fel de mult ca şi ea. Sprâncenele îi erau două dungi negre şi drepte, iar ochii, două găuri întunecate, de parcă i-ar fi fost făcute cu burghiul pe suprafaţa colţuroasă a chipului, într-o mână ducea o servietă mică.
    Când Straker intră, Larry era singur în birou; avea o secretară angajată cu jumătate de normă, o fată care studiase la Falmouth şi care avea cea mai delicioasă pereche de sfârcuri de care ţi s-a agăţat vreodată privirea. Însă ea lucra după-amiezele pentru un avocat din Gates Falls.
    Chelul s-a aşezat pe scaunul clientului, şi-a pus servieta pe genunchi şi l-a privit fix pe Larry Crockett. Era imposibil să citeşti ceva în ochii aceia şi acest fapt îl tulbură pe Larry. Îi plăcea să poată citi dorinţele unui om, fie el tânăr sau bătrân, înainte ca acesta să apuce să deschidă gura. Însă bărbatul acesta nu se oprise să se uite la fotografiile proprietăţilor de vânzare, prinse cu pioneze pe pereţi, nu-i întinsese mâna şi nu se prezentase. Nici măcar nu spusese bună ziua.
    - Cu ce vă pot fi de folos? întrebă Larry.
    - Sunt trimis să achiziţionez o reşedinţă şi un sediu comercial în oraşul dumneavoastră atât de frumos, spuse chelul.
    Lipsa de tonalitate din vocea lui, atât de seacă, atât de uniformă, îl duse pe Larry cu gândul la anunţurile înregistrate pe care le auzeai cînd formai un număr de telefon şi voiai să afli cum va fi vremea.
    - Ei bravo, minunat, spuse Larry. Avem câteva proprietăţi foarte drăguţe care s-ar putea...
    - Nu este nevoie, zise chelul şi-şi ridică mâna ca pentru a opri şuvoiul vorbelor lui Larry.
    Fascinat, Larry observă că degetele erau uimitor de lungi - mijlociul avea zece, chiar treisprezece centimetri de la bază la vârf.
    - Sediul comercial se află la un cvartal de clădirea Primăriei, în faţa parcului.
    - Da, putem încheia un contract. Pe vremuri acolo era o spălătorie automată. A dat faliment acum un an. Ar fi o poziţie foarte bună dacă dumneavoastră...
    - Reşedinţa, nu-i luă chelul în seamă spusele, este cea pe care localnicii o numesc Casa lui Marsten.
    Larry era prea târşâit în meseria lui ca să-şi arate uluirea imensă.
    - Chiar aşa?
    - Da. Numele meu este Straker. Richard Throckett Straker. Toate documentele vor fi întocmite pe numele meu.
    - Foarte bine, spuse Larry.
    Măcar atât era limpede, că individul vorbea serios.
    - Preţul cerut pentru Casa lui Marsten este de 14.000, deşi cred că aş putea să-mi conving clienţii să accepte şi mai puţin. Pe fosta spălătorie...
    - Văd că nu ne înţelegem. Am fost autorizat să plătesc un dolar.
    - Un...?
    Larry se aplecă spre omul din faţa lui, de parcă nu ar fi înţeles bine.
    - Da. Aşteptaţi, vă rog.
    Degetele lungi ale lui Straker deschiseră servieta şi scoaseră dinăuntru câteva hârtii într-un dosar albastru din plastic transparent.
    Larry Crockett îl privi, încruntându-se.
    - Citiţi, vă rog. Aşa nu vom mai pierde vremea.
    Larry dădu la o parte coperta dosarului şi-şi aruncă privirea asupra primei coli de hârtie, cu aerul unui om care încearcă să facă pe placul unui nebun. O clipă, ochii i se mişcară la întâmplare de la stânga la dreapta, apoi şi-i aţinti asupra unui rând.
    Straker surâse. Din buzunarul interior al hainei scoase o tabacheră plată din aur şi îşi alese o ţigară. O bătu uşor şi apoi o aprinse cu un chibrit din lemn. Aroma aspră a tutunului turcesc umplu biroul şi se învolbură suflată de ventilator.
    În următoarele zece minute, tăcerea absolută domni în birou, întreruptă numai de murmurul ventilatorului şi de traficul de afară. Straker îşi fuma ţigara până la capăt, strivi mucul incandescent între degete şi îşi aprinse alta.
    Larry îşi ridică ochii. Era palid şi tulburat.
    - E o glumă. Cine te-a pus? John Kelly?
    - Nu cunosc nici un John Kelly. Şi eu nu glumesc.
    - Hârtiile astea... act de cedare a drepturilor... căutarea titlurilor de proprietate... Dumnezeule, omule, nu ştii că bucata asta de teren valorează un milion şi jumătate de dolari?
    - Prostule, spuse rece Straker. Valorează patru milioane. Şi va valora şi mai mult în curând, când se va construi centrul comercial.
    - Ce vrei? Vocea îi suna răguşit.
    - Ţi-am spus ce vreau. Asociatul meu şi cu mine vrem să începem o afacere în acest oraş. Vrem să locuim în Casa lui Marsten.
    - Ce fel de afacere? Crimă autorizată?
    Zâmbetul lui Straker era de gheaţă.
    - Mă tem că este vorba doar despre o simplă afacere cu mobilă. Specializată în mobilă veche pentru colecţionari. Asociatul meu este întrucâtva expert în acest domeniu.
    - Rahat! veni răspunsul grosolan al lui Larry. Poţi să iei Casa lui Marsten cu opt miare jumătate şi magazinul cu şaisprezece. Şi trebuie să ştiţi amândoi că acest oraş nu-şi poate permite un magazin cu mobilă veche și de lux.
    - Asociatul meu este extrem de bine informat asupra subiectelor care îl interesează, spuse Straker. Ştie că oraşul dumneavoastră se află pe o autostradă pe care trec turişti şi oameni care închiriază locuinţe doar pe timpul verii. Cu aceştia preconizăm să facem mare parte din comerţul nostru. În orice caz, acest lucru nu este treaba dumitale. Hârtiile sunt bune?
    Larry lovi uşor în birou cu dosarul albastru.
    - Par a fi. Însă n-am de gând să mă las dus de nas, indiferent ce spui că vrei.
    - Nu, sigur că nu.
    Vocea lui Straker dezvăluia inflexiuni dispreţuitoare, mascate doar prin buna lui creştere.
    - Cred că ai un avocat în Boston. Un domn pe nume Francis Walsh.
    - De unde ştii? lătră Larry.
    - Nu contează. Arată-i hârtiile. Îţi va confirma validitatea lor. Terenul pe care se va construi acest centru comercial va deveni al dumitale dacă îndeplineşti trei condiţii.
    - Aha, spuse Larry şi păru uşurat. Condiţii.
    Se lăsă pe spate în scaun şi îşi alese un trabuc William Penn din cutia din ceramică de pe birou. Aprinse un chibrit pe talpa pantofului şi pufăi:
     - Acum ajungem la esenţă. Dă-i drumul.
    - Numărul unu. Îmi vei vinde Casa lui Marsten şi sediul comercial pe un dolar. Clientul dumitale, proprietarul casei, este o corporaţie imobiliară din Bangor. Magazinul aparţine acum unei bănci din Portland. Sunt convins că ambele părţi vor fi de acord cu cele mai mici preţuri acceptabile, pe care le vei acoperi dumneata. Bineînţeles, minus comisionul dumitale.
    - De unde ai informaţiile astea?
    - Acest lucru nu te interesează, domnule Crockett. Condiţia a doua. Vei păstra secretul absolut asupra tranzacţiei pe care o încheiem acum. Secretul absolut. Dacă totuşi, vei fi întrebat, tot ce ştii este ceea ce ţi-am spus - suntem doi parteneri care începem o afacere pentru turişti şi vilegiaturişti. Este extrem de important.
    - Nu sunt gură-spartă.
    - Cu toate acestea, vreau să realizezi perfect caracterul serios al condiţiei. S-ar putea să vină o vreme, domnule Crockett, când ai să arzi de dorinţa de a povesti cuiva despre afacerea minunată pe care ai încheiat-o astăzi. Dacă vei face aşa ceva, voi afla. Te voi distruge, înţelegi?
    - Vorbeşti ca un personaj din filmele alea poliţiste de duzină, spuse Larry. Părea netulburat, însă în adâncul său simţea cum prinde contur o senzaţie dezgustătoare de teamă.
    Cuvintele „Te voi distruge” sunaseră la fel de neutru ca ”Ce mai faci”.
    Şi asta făcea ca aserţiunea să sune adevărat, într-un mod extrem de neplăcut. Şi de unde dracu' ştia glumeţul ăsta de Frank Walsh? Nici măcar nevastă-sa nu avea habar de Frank Walsh.
    - Înţelegi, domnule Crockett?
    - Da, spuse Larry. Sunt obişnuit să-i îmbrobodesc.
    Straker schiţă din nou umbra de surâs.
    - Desigur. De aceea facem afaceri împreună.
    - A treia condiţie?
    - Casa are nevoie să fie puţin renovată.
    - Este un mod de a pune problema, zise sec Larry.
    - Asociatul meu intenţionează să se achite el însuşi de această sarcină. Însă dumneata vei fi agentul lui. Vor apărea felurite cereri din când în când. Din când în când voi avea nevoie ca lucrătorii pe care îi vei angaja să aducă diferite lucruri fie la casă, fie la magazin. Nu vei pomeni nimic de aceste servicii, înţelegi?
     - Mda, înţeleg. Nu eşti de prin părţile astea, nu?
    - Are vreo însemnătate? întrebă Straker arcuindu-şi sprâncenele.
    - Sigur că are. Aici nu e Boston sau New York. Nu e vorba doar dacă îmi pot pune eu fermoar la gură. Oamenii or să vorbească. Păi, e o hoaşcă pe Strada Railroad, o cheamă Mabel Werts, care stă toată ziua cu un binoclu...
    - Nu mă interesează locuitorii oraşului. Asociatului meu nu-i pasă de locuitorii oraşului. Locuitorii oraşului vorbesc întotdeauna. Nu se deosebesc cu nimic de coţofenele de pe sârmele de telegraf. Ne vor accepta curând.
    Larry ridică din umeri:
    - Treaba voastră.
    - Întocmai, îl aprobă Straker. Vei achita toate aceste servicii şi vei păstra toate facturile şi chitanţele. Banii îţi vor fi rambursaţi. De acord?
    După cum îi spusese lui Straker, Larry se pricepea să îmbrobodească oamenii şi, în plus, era recunoscut ca unul dintre cei mai buni jucători de pocher din Cumberland. Şi, cu toate că îsi păstrase aspectul calm în cursul întregii discuţii, stătea ca pe jăratec. Târgul pe care i-l propunea nebunul ăsta era genul de ocazie care ti se iveşte o singură dată în viaţă, sau chiar deloc. Poate că şeful tipului era unul din mizantropii ăia miliardari şi scrântiţi care...
    - Domnule Crockett? Aştept.
    - Am şi eu două condiţii, spuse Larry.
    - Oh? Straker dovedi un interes politicos.
    Agită dosarul albastru:
    - Mai întîi, hârtiile astea trebuie să fie verificate.
    - Desigur.
    - În al doilea rând, nu vreau să ştiu nimic dacă faceţi ceva ilegal. Adică....
    Însă fu întrerupt. Straker își dădu capul pe spate și emise un hohot de râs ciudat de rece și lipsit de emoție.
    - Am zis ceva caraghios? întrebă Larry, fără urmă de zâmbet pe chip.
    - Oh.... ah.... sigur că nu, domnule Crockett. Te rog să-mi scuzi ieșirea. Cuvintele dumitale mi s-au părut amuzante din motive cu totul personale. Ce doreai să mai adaugi?
    - Reparațiile. Nu am de gând să-ţi aduc vreun material care să mă lase în curu' gol. Dacă aveţi de gând să fabricaţi alcool sau droguri sau bombe, vă priveşte direct de unde vă luaţi materia primă.
    - De acord, spuse Straker.
    Zâmbetul îi dispăruse.
    - Încheiem tîrgul?
    Cu un presentiment bizar, Larry spusese atunci:
    - Dacă hârtiile astea sunt în regulă, cred că da. Deşi mi se pare că dumneata ai făcut târgul şi eu m-am ales cu banii.
    - Astăzi este luni, zise Straker. Să trec joi după-amiază?
    - Mai bine vineri.
    - Aşa. Este foarte bine.
    Se ridică.
    - O zi bună, domnule Crockett.
    Hârtiile erau adevărate. Avocatul din Boston al lui Larry i-a spus că terenul pe care urma să fie construit centrul comercial din Portland fusese achiziţionat de un grup numit „Continental Land and Realty", care era o societate fantomă cu birourile în clădirea Băncii Chimice din New York. În birourile acestea nu se afla nimic decât câteva fişete goale şi mult praf.
    Straker s-a întors vineri şi Larry a semnat actele de proprietate. A făcut-o cu un gust puternic de îndoială.
    Pentru prima oară nesocotise maxima sa personală: Nu scuipi unde pupi. Şi cu toate că motivele erau extrem de atrăgătoare, realiză, în momentul când Straker puse în servietă actele de proprietate asupra Casei lui Marsten şi a fostei Spălătorii Comunale, că ajunsese la cheremul acestui om. La cheremul acestui om şi al asociatului său, domnul Barlow, cel absent.
   Luna august trecu şi, când vara alunecă în toamnă, iar apoi, toamna în iarnă, a început să aibă un sentiment de uşurare pe care nu îl putea însă defini. Până în primăvara acestui an aproape că reuşise să uite afacerea pe care o făcuse ca să obţină hârtiile care erau acum închise în caseta sa personală de la banca din Portland.
    Apoi au început să se întâmple tot felul de lucruri.
    Scriitorul ăla, Mears, venise cu o săptămână şi jumătate în urmă să întrebe dacă putea închiria Casa lui Marsen şi îl privise cu multă suspiciune pe Larry când acesta i-a spus că fusese vândută.
    Ieri găsise un sul lung în cutia poştală, împreună cu o scrisoare de la Straker. Mai degrabă un bilet. Era foarte scurt.
   „Fii amabil şi pune afişul pe care l-ai primit în vitrina magazinului. R. T. Straker."
    Afişul era destul de obişnuit şi chiar mai puţin strident decât altele. Pe el scria doar atît: „Magazinul se deschide într-o săptămână. Barlow şi Straker. Mobilă bună. Antichităţi. Aşteptăm anticari." îl trimise pe Royal Snow să-l pună.
    Şi acum era o maşină parcată în faţa Casei lui Marsten. Încă o mai privea când cineva spuse chiar lângă el:
    - Ai adormit, Larry?
    Tresări şi se întoarse spre Parkins Gillespie, care stătea alături şi-şi aprindea un Pall Mall.
    - Nu, spuse şi râse nervos. Mă gândeam doar.
    Parkins îşi ridică şi el ochii spre Casa lui Marsten, unde soarele sclipea pe crom şi metal în aleea din faţă, apoi privi la vechea spălătorie, în vitrina căreia era pus afişul cel nou.
    - Nu eşti singurul. E bine când vin oameni noi în oraş. I-ai cunoscut, nu?
    - Numai pe unul din ei. Anul trecut.
    - Domnul Barlow sau domnul Straker?
    - Straker.
    - Drăguţ tip, ce zici?
    - Greu de spus.
    Larry simţi brusc o dorinţă puternică de a-şi umezi buzele. Însă nu o făcu.
    - Am discutat numai afaceri. Mi s-a părut în regulă.
    - Bine. E bine. Hai. Te conduc până la Excellent Cafe.
    Când traversară strada, Lawrence Crockett se gândea la pacturi încheiate cu diavolul.

                                                                    12

                                     1,00 - după-amiaza
    Susan Norton  intră în salonul de coafură al lui Babs, îi zâmbi lui Babs Griffen (sora mai mare a lui Hal şi Jack) şi spuse:
    - Slavă Domnului că ai putut să mă primeşti aşa repede.
    - Nu-i nici o problemă în mijlocul săptămânii, zise Babs, dând drumul la ventilator.
    - Ce zăduf e. O să fie o furtună năpraznică în după-masa asta.
    Susan privi cerul, de un albastru fără pată.
    - Crezi?
    - Mda. Cum vrei să ţi-l fac, iubito?
    - Natural, spuse Susan, cu gândul la Ben Mears. Ca şi când nici nu m-aş fi apropiat de locul ăsta.
    - Iubito, oftă Babs, apropiindu-se de ea. Aşa zic toate.
    Oftatul purtă spre Susan un miros de gumă de mestecat din fructe şi Babs o întrebă dacă văzuse că nişte tipi deschideau un magazin nou de mobilă în vechea Spălătorie Comunală. Chestii scumpe, după cum arătau, însă ar fi fost nemaipomenit dacă ar fi avut de vânzare şi un felinar de vânt drăgălaş, care să facă pereche cu cel pe care îl avea în apartamentul ei şi plecarea de acasă şi stabilirea în oraş a fost cea mai deşteaptă mişcare pe care o făcuse vreodată şi nu-i aşa că fusese o vară frumoasă?
     Ce păcat că se sfârşea.

                                                                     13.

                                      3,00 - după-amiaza
    Bonnie Sawyer stătea întinsă pe patul dublu din casa ei de pe Deep Cut Road. Era o casă normală, nu o rulotă sărăcăcioasă şi avea şi fundaţie şi pivniţă.
    Soţul ei, Reg, câştiga bine muncind ca mecanic auto la atelierul lui Jim Smith în Buxton.
    Era complet goală, cu excepţia unei perechi de chiloţi albaştri, "transparenţi, şi privea nerăbdătoare la ceasul de pe noptieră: 3,02 - unde era?
    De parcă gândul ei l-ar fi adus, uşa de la dormitor se întredeschise uşurel şi Corey Bryant cercetă camera cu privirea.
    - E totul în regulă? şopti el.
    Corey nu avea decât douăzeci şi doi de ani, lucra de doi ani la societatea de telefoane şi aventura aceasta cu o femeie măritată - mai ales una de calibrul lui Bonnie Sawyer, care în 1973 fusese aleasă Miss a Ţinutului Cumberland - îl făcea să se simtă slăbit şi nervos şi excitat.
    Bonnie îi surâse larg cu dinţii îmbrăcaţi în coroane drăgălaşe:
    - Dacă nu ar fi fost, iubitule, spuse, ai fi avut acum o gaură în tine suficient de mare să te poţi uita la televizor prin ea.
    El intră în vârful picioarelor, cu centura de siguranţă atârnându-i ridicol la brâu.
    Bonnie chicoti şi-şi deschise braţele.
    - Chiar că-mi placi, Corey. Eşti drăguţ.
    Ochii lui Corey căzură din întâmplare pe petecul întunecat de sub nailonul albastru bine întins şi începu să se simtă mai mult excitat decât nervos. Uită să mai păşească în vârful picioarelor şi se îndreptă spre ea şi, când se împreunară, undeva în pădure începu să ţârâie un greiere.

                                                                          14.

                                     4,00 - după-amiaza
    Ben Mears se ridică de la birou. Terminase lucrul de după-amiază. Renunţase la plimbarea în parc pentru a putea merge în seara aceea la cină la familia Norton cu conştiinţa împăcată şi scrisese  aproape toată ziua fără pauză.
    Se întinse, ascultând cum îi trosnesc vertebrele. Pieptul îi era ud de sudoare. Se duse la dulăpiorul de deasupra patului, scoase un prosop curat și coborî în baie să facă un duș înainte ca ceilalți locatari să se întoarcă de la muncă și să facă murdărie.
    Își puse prosopul pe umăr, se întoarse spre uşă şi apoi se duse la fereastră, unde i se păruse că a văzut ceva. Nimic în oraş: moţăia mai departe în după-amiaza târzie, sub un cer colorat în nuanţa aceea deosebită de albastru închis cu care New England este binecuvântată în zilele frumoase de vară târzie.
    Vedea clădirile cu două etaje de pe Jointer Avenue, le vedea acoperişurile plate, asfaltate, şi vedea parcul, unde copiii, întorşi acum de la şcoală, trândăveau, sau se plimbau cu bicicleta, sau se ciondăneau; şi putea vedea şi zona de nord-vest a oraşului, unde Strada Brock dispărea sub umărul primului deal împădurit.
    Ochii i se plimbară mai departe, spre luminişul din pădure, unde Burns Road şi Brooks Road se intersectau într-un T — şi apoi mai sus, înspre locul unde se înălţa Casa lui Marsten, dominând oraşul.
    De aici se vedea, miniaturizată aproape de perfecţiune, micşorată la dimensiunile unei case de păpuşi. Şi îi plăcea aşa.
    Văzută de aici, Casa lui Marsten avea o dimensiune căreia îi putea face faţă. Puteai chiar întinde mâna s-o acoperi cu palma.
    În faţa casei era o maşină.
    Rămase să o privească, cu prosopul pe umăr, fără să se mişte, simţind cum groaza i se strecoară în stomac, sentiment pe care nu încercă să şi-l analizeze. Fuseseră înlocuite şi două din obloanele căzute, fapt care îi conferea un aspect secret, orb, pe care nu-l avusese înainte.
    Buzele i se mişcară tăcute, de parcă ar fi format cuvinte pe care nimeni - nici măcar, el însuşi - nu le putea înţelege.

                                                                            15.

                                                5,00 - după-amiaza
    Matthew Burke plecă de la liceu cu servieta în mâna stângă şi traversă parcarea, golită acum, îndreptându-se spre locul unde ii aştepta vechiul lui Chevy Biscayne, încă purtând cauciucurile de iarnă.
    Avea şaizeci şi trei de ani, depăşise cu doi ani vârsta pensionării şi încă mai făcea faţă unui program extrem de încărcat de ore de limba şi literatura engleză şi de o mulţime de alte activităţi în afara şcolii. Cea mai importantă acţiune din toamna aceasta era punerea în scenă a unei piese pentru serbarea şcolară şi tocmai terminase de citit rolurile pentru o farsă în trei acte, intitulată Problema lui Charley.
    Trupa era compusă din obişnuita cantitate uriaşă de imposibili; poate vreo zece trupuri călduţe ce puteau fi folosite şi care cel puţin îşi vor învăţa replicile (şi le vor declama apoi pe un ton cavernos, monoton şi tremurător) şi trei copii care aveau o fărâmă de talent. Le va împărţi rolurile vineri şi va începe repetiţiile săptămîna următoare. Vor repeta până la data de 30 octombrie, când era programată reprezentaţia piesei. Teoria lui Matt era că o piesă prezentată pe scena unui liceu trebuie să fie ca o farfurie cu supă marca Cmapbell's Alphabet: fără gust, însă inofensivă. Rudele copiilor vor veni la spectacol şi vor fi încîntate. Criticul teatral al ziarului Ledger, din Cumberland va veni şi el şi se va extazia polisilabic, pentru simplul motiv că era plătit să vizioneze toate reprezentaţiile pe plan local.
    Eroina (Ruthie Crockett, probabil, anul acesta) se va îndrăgosti nebuneşte de un membru al distribuţiei şi s-ar putea să-şi piardă fecioria după petrecerea care va avea loc la sfârşitul spectacolului. Şi apoi el va fi acela care va suporta criticile Clubului de Discuţii Literare.
    La şaizeci şi trei de ani, lui Matt Burke încă îi mai plăcea meseria de profesor. Era departe de a fi adeptul unei discipline severe, pierzând astfel orice şansă pe care ar fi putut-o avea cândva să ajungă în conducerea liceului (era puţin chiar prea visător ca să poată îndeplini cu succes chiar şi funcţia de asistent principal), însă această lipsă de disciplină nu i s-a părut niciodată a fi un impediment. A citit sonetele lui Shakespeare în clase îngheţate, unde trosneau ţevile de la calorifere, printre avioane de hârtie şi flegme, s-a aşezat pe pioneze şi le-a aruncat cu un aer absent, în timp ce spunea elevilor să deschidă cărţile de gramatică la pagina 467, a deschis sertare pentru a scoate lucrările la literatură şi a descoperit înăuntru numai greieri, broaşte şi, odată, un şarpe negru, lung de trei metri.
    A cutreierat de-a lungul şi de-a latul limbii engleze ca un „Ancient Mariner", solitar, însă satisfăcut: Steinbeck - ora întâi, Chaucer - ora a doua, subiectiva - ora a treia, şi funcţiile gerundului chiar înainte de pauza de masă. Degetele îi erau în permanenţă îngălbenite mai degrabă cu praf de cretă decât cu nicotină, împătimit cum era.
    Copiii nici nu-l venerau, nici nu-l iubeau; nu era un domn Chips, lâncezind într-un colţ rustic al Americii şi aşteptînd-o pe Ross Hunter să-l descopere, însă mulţi dintre elevii lui ajunseseră să-l respecte, şi câţiva au învăţat de la el că munca dedicată, indiferent cât de excentrică sau umilă, este ceva ce merită a fi luat în seamă. Îi plăcea ceea ce făcea.
    Acum se urcă în maşină, apăsă prea tare pe accelerator şi înecă motorul, aşteptă şi îl porni din nou. Găsi un post de muzică rock 'n' roll din Portland şi dădu volumul aproape de maximum. Era de părerea că rock 'n' roll-ul este o muzică minunată. Ieşi cu spatele din lotul lui de parcare, maşina se opri, apoi porni din nou.
    Avea o căsuţă pe Taggart Stream Road şi prea puţini musafiri. Nu fusese niciodată căsătorit, nu avea rude, decât un frate în Texas care lucra la o companie petrolieră şi care nu-i scria niciodată. Nu simţea deloc lipsa unor asemenea legături. Era un om singuratic, însă singurătatea nu-l schimonosise în nici un fel.
    Se opri la semnul luminos de la intersecţia dintre Jointer Avenue şi Strada Brock, apoi coti înspre casă.
    Umbrele erau mai lungi acum, iar lumina zilei căpătase o căldură ciudată şi frumoasă - netedă şi aurie, ca o tuşă dintr-un tablou al impresioniştilor francezi. Aruncă o privire spre stânga, văzu Casa lui Marsten şi se uită mai bine.
    - Obloanele, - spuse cu voce tare, în vacarmul ritmat al muzicii de la radio. Obloanele alea sunt ridicate.
    Se uita în oglinda retrovizoare şi văzu o maşină parcată în faţa casei. Era profesor în Salem's Lot din 1957 şi nu văzuse niciodată vreo maşină parcată acolo.
    - Locuieşte cineva acolo? întrebă, fără să se adreseze nimănui anume şi porni mai departe.

                                                                       16.

                                          6,00 - seara
    Tatăl lui Susan, Bill Norton, prim consilier la municipalitate, fu surprins să descopere că îi plăcea Ben Mears - îi plăcea  chiar foarte mult. Bill era un bărbat masiv, dur, cu păr negru, clădit ca un camion şi deloc gras, chiar şi după cincizeci de ani. În clasa a unsprezecea, cu permisiunea tatălui său, abandonase cursurile şi se înrolase în Marină. De atunci muncise din greu ca să ajungă în vârf, obţinându-şi diploma la douăzeci şi patru de ani, în urma unui test de echivalare a bacalaureatului.
    Nu era deloc genul de anti-intelectual orbitşi mitocan, cum devin uneori muncitorii simpli când nu li se permite să capete educaţia de care ar fi fost capabili, fie prin jocul sorții, fie prin propriile lor acţiuni; însă nu avea deloc înţelegere pentru „băşinile artistice", cum i-a numit pe unii din tinerii cu ochi de căprioară şi părul lung pe care îi adusese Susan acasă. Nu-l deranja felul cum se îmbracă sau părul prea lung. Îl deranja doar faptul că nici unul din ei nu părea serios. Nu împărtăşea afecţiunea soţiei sale pentru Floyd Tibbits, băiatul cu care ieşea Susie mai tot timpul de când absolvise facultatea, însă nici nu-l displăcea.
     Floyd avea o slujbă bunicică în conducerea de la Falmouth Grant şi Bill Norton îl considera a fi destul de serios. Şi era din oraş. Dar, într-un fel, aşa era şi Ben Mears.
    - Să nu începi să-l sâcâi cu poveştile tale că orice artă e o băşină, spuse Susan, ridicîndu-se la auzul soneriei.
    Purta o rochie de vară, verde deschis, iar noua coafură îi era strânsă uşor cu o jurubiţă de fire verzi.
    Bill rîse:
    - Le zic aşa cum îi văd, Susie, iubito. N-o să te pun într-o situaţie penibilă... n-o fac niciodată, nu-i aşa?
    Îi aruncă un surâs îngrijorat şi nervos şi se duse să deschidă uşa.
    Bărbatul care intră era înalt şi slab, agil, cu trăsături frumoase şi cu o claie de păr negru care părea proaspăt spălat, în ciuda aspectului său unsuros. Și felul în care era îmbrăcat îl impresiona favorabil pe Bill: jeansi simpli, foarte noi, și o cămașă albă cu mânecile suflecate până la coate.
    - Ben, ei sunt tatăl și mama mea - Bill și Ana Norton. Mama, tata, Ben Mears.
    - Bună seara. Îmi pare bine să vă cunosc.
    Zâmbi ușor rezervat către doamna Norton, și ea spuse:
    - Bună seara, domnule Mears. Este prima oară când cunoaştem un scriitor în carne şi oase. Susan a fost teribil de emoţionată.
    - Nu vă faceţi probleme; nu obişnuiesc să citez din romanele mele.
    Surâse din nou.
    - Bună, zise Bill şi se ridică greoi din scaun. Ajunsese prin muncă la poziţia de lider al sindicatului de la docurile din Portland, iar strângerea lui de mână era puternică. Însă mâna lui Mears nu era umedă şi lipicioasă şi nici nu se mototoli la atingerea lui, ca mâinile băşinilor tale artistice, varietatea de grădină, Susie, iubito, şi Bill era impresionat. Acum puse în practică al doilea criteriu de testare.
    - Vrei o bere? Am nişte cutii la gheaţă, 'colo. Arătă cu mâna spre grădiniţa din spatele casei, pe care el însuşi o amenajase. În mod invariabil, băşinile artistice răspundeau nu; majoritatea aveau numai tărâţe în cap şi nu puteau risca să-şi piardă conştiinţa lor atât de valoroasă juisând.
    - Hei, o bere ar fi nemaipomenită, spuse Ben şi surâsul i se transformă într-un rânjet larg. Chiar două sau trei.
    Hohotul de râs al lui Bill zgudui casa:
    - Bravo, al meu eşti. Haide.
    La sunetul râsului său, o comunicare ciudată păru a avea loc între cele două femei, care semănau foarte mult una cu cealaltă. Fruntea lui Ann Norton se încreţi, în timp ce cea a lui Susan se lumină - îngrijorarea păru a fi fost transferată, prin telepatie, în cealaltă parte a camerei.
    Ben îl urmă pe Bill pe terasă. O lădiţă cu gheaţă era aşezată în colţ, pe un taburet, plină cu cutii de bere Pabst. Bill scoase o cutie şi i-o aruncă lui Ben, care o prinse cu o singură mână, însă uşor, ca să nu facă spumă.
    - E drăguţ aici, spuse Ben, privind grătarul din curte.
    Era un grătar simplu, practic, din cărămizi, iar deasupra lui încă mai tremura căldura.
    - Eu am construit-o, zise Bill. Aşa că trebuie să fie drăguţă.
    Ben trase o duşcă şi apoi râgâi, alt semn în favoarea lui.
    - Susie crede că eşti un tip extra, spuse Norton.
    - E o fată drăguţă.
    - E o fată bună, cu simţ practic, adăugă Norton şi râgâi dus pe gânduri. Zice că ai scris trei cărţi. Că le-ai şi publicat.
    - Da, aşa e.
    - Ţi-au adus bani?
    - Prima, spuse Ben şi nu mai continuă.
    Bill Norton îl aprobă uşor din cap, fiind cu totul de acord cu un om care are suficientă minte să nu se apuce să trăncănească despre afacerile sale.
    - Vrei să mă ajuţi la chiftele şi cârnaţi?
    - Sigur.
    - Trebuie să tai cârnaţii, ca să le iasă zeama. Ştii chestia asta?
    - Mda.
    Făcu mişcări oblice prin aer cu arătătorul de la mâna dreaptă, rânjind uşor tot timpul. Crestăturile mici făcute în cârnaţii de casă îi împiedicau să mai facă băşici când erau puşi pe grătar.
    - E clar că eşti de prin părţile astea, spuse Bill Norton. Ia sacul ăla cu cărbuni de colo şi eu o să aduc carnea. Ia-ţi şi berea.
    - Nici prin gând nu-mi trece să mă despart de ea.
    Bill ezită o clipă în prag şi îşi ridică o sprinceană înspre Ben Mears:
    - Eşti un tip serios? îl întrebă.
    Ben zâmbi, înfuriat puţin:
    - Asta sunt.
    Bill dădu din cap:
    - E bine, zise şi intră.
    Babs Griffen prevăzuse că o să plouă, însă se întâmplă exact pe dos şi cina din curtea din spate decurse cum nu se poate mai bine. Vântul începuse să adie uşor, întovărăşindu-se cu fumul cu miros de carne de porc din grătar şi izgonind ţânţarii cei mai răi de sfârşit de anotimp. Femeile strânseră masa, farfuriile din carton şi condimentele, apoi se întoarseră, să bea fiecare câte o bere şi să se distreze când Bill, vulpe bătrână, cunoscător al mişcărilor înşelătoare ale curenţilor de aer, îl bătu pe Ben cu 2l-6 la badminton. Ben refuză revanşa cu părere de rău evidentă, arătând ceasul.
    - Am o carte pe foc, spuse. Îi datorez încă şase pagini. Dacă mă îmbăt, mâine dimineaţă, n-o să fiu în stare nici măcar să citesc ce am scris.
    Susan îl conduse la poartă - venise pe jos. Bill dădu aprobator din cap către el însuşi în timp ce stingea focul. Spusese că e serios şi Bill era hotărât să-l creadă pe cuvânt. Nu venise cu poveşti nemaipomenite ca să-i impresioneze, însă oricine muncea după cină avea posibilitatea să-şi graveze numele pe copacul inimii altcuiva, chiar cu majuscule.
    Totuşi, Ann Norton, nu se lăsase îmblânzită.

                                                                      17.

                                       7,00 - seara
    Floyd Tibbits intră în parcarea acoperită cu pietriș a cârciumii lui Dell cam la zece minute după ce Delbert Markey, proprietar și barman, aprinsese noul semn roz de pe ușa din față.
    Pe semn scria DELL'S cu litere de câte un metru, iar apostroful era un glob de sticlă.
    Afară, lumina soarelui fusese alungată de pe cer de amurgul violet şi, în curând, ceaţa va începe să se formeze în buzunarele adânci ale solului. Obişnuiţii barului vor începe să apară peste o oră.
    - Salut, Floyd, spuse Dell, scoţând o sticlă din frigider. Ai avut o zi bună?
    - Bunuţă, zise Floyd. Berea aia arată nemaipomenit.
    Era un bărbat înalt, cu o barbă bine îngrijită, de culoarea nisipului, îmbrăcat acum în pantaloni şi jachetă sport -uniforma lui de la firma Grant. Era al doilea în ierarhia departamentului care se ocupa cu acordarea creditelor şi îi plăcea ceea ce făcea într-un mod destul de absent, care risca să treacă peste noapte graniţa înspre o plictiseală de moarte. Simţea că se iroseşte, însă senzaţia nu era excesiv de neplăcută. Şi mai era şi Suze - o fată tare bună. Nu peste mult timp ea avea să se hotărască şi atunci el va trebui să devină cineva.
    Aruncă pe bar o bancnotă de un dolar, îşi turnă bere, ţinând paharul înclinat, bău cu sete şi îşi umplu din nou paharul. Celălalt client al barului în acest moment era un tânăr îmbrăcat în salopeta companiei de telefoane - puştiul familiei Bryant, aşa i se păru lui Floyd. Bea bere la una din mese şi asculta un cântec melancolic de dragoste la tonomat.
    - Aşa, şi ce mai e nou prin oraş? întrebă Floyd, cunoscând deja răspunsul. Nimic nou, nu atât cât să conteze. S-ar fi putut ca vreun elev să fi venit beat la liceu, însă altceva nu-i putea trece prin minte.
    - Ei, cineva a omorât câinele unchiului tău. Asta-i nou.
    Floyd se opri, cu paharul la jumătatea drumului spre gură.
    - Ce? Câinele unchiului Win, Doc?
    - Aşa.
    - L-a călcat o maşină?
    - Nu s-ar zice. Mike Ryerson l-a găsit. Se dusese la Harmony Hill să taie iarba şi Doc atârna de vârfurile alea din poartă. Spintecat şi îi ieşiseră maţele.
    - Ticălosul! spuse Floyd, înmărmurit.
    Dell dădu grav din cap, satisfăcut de impresia pe care o făcuseră vorbele sale. Ştia că mai era o ştire fierbinte în oraş astă seară - că iubita lui Floyd fusese văzută cu scriitorul ăla care stătea la Pensiunea Evei. Însă lasă-l pe Floyd să afle singur asta.
    - Ryerson a adus cadavru' la Parkins Gillespie, îi zise lui Floyd. El crede că poate câinele fusese deja mort şi nişte copii l-au atârnat acolo în joacă.
    - Gillespie nu-şi poate deosebi curu' de o gaură în pământ.
    - Poate că nu. Acu' o să-ţi zic ce cred eu.
    Dell se aplecă sprijinindu-se pe braţele sale groase. Cred că copiii au facut-o, aşa-i... pe dracu', ştiu că aşa-i. Însă poate că-i oleacă mai serios decât doar o glumă proastă. Ia uită-te la asta.
    De sub tejghea scoase un ziar pe care-l deschise.
........................................................................................