2.
Ea îi surâse și amândoi izbucniră în râs și așa lucrurile au devenit mai naturale. Mai târziu s-a gândit cât de ușor s-a întâmplat totul, cât de blând. Însă gândul acesta nu a fost niciodată uşor de suportat. Aducea cu sine ideea de destin, deloc orb, ci echipat bine cu intenţii de a-i măcina pe bieţii muritori neajutoraţi între uriaşele pietre de moară ale universului, pentru a coace o pâine necunoscută.- Am citit și Conway's Daughter. Mi-a plăcut. Bănuiesc că astfel de lucruri ţi se spun tot timpul.
- Aproape niciodată, răspunse el cu sinceritate.
Și Mirandei îi plăcuse Conway's Daughter, însă mulţi dintre prietenii săi nu au vrut să-şi exprime nicio părere, iar majoritatea criticilor abia dacă au luat-o în seamă. Recenziile au fost făcute de mântuială. Asta este. Aceasta era raţiunea de a fi a criticilor. Nu mai era acţiune. Totul era onanie.
- Ei bine, mie mi-a plăcut.
- Ai citit ultima apariție?
- Billy Said Keept Going? Încă nu. Domnișoara Coogan de la farmacie zice că este destul de scarboasă.
- Pe dracu', e aproape puritană, spuse Ben. Limbajul este dur şi colorat, însă atunci când povesteşti despre băieţi ne-educaţi de la ţară, nu poţi să... uite ce e, hai să-ţi iau o îngheţată, sau ce vrei. Mie mi s-a făcut poftă să mănânc una.
Ea îi cercetă privirea a treia oară.
- Sigur, mi-ar face plăcere. Cele mai bune sunt la Spencer.
Așa a început totul.
2.
- Aceea e domnișoara Coogan?
Întrebarea o puse Ben, pe un ton scăzut. Se uita la o femeie înaltă şi uscăţivă, care purta un şorţ roşu din nylon peste uniforma albă. Părul, albăstriu de la eau d'argent-ul cu care se limpezise, era aranjat în valuri care sugerau treptele unei scări.
- Ea este. Are un cărucior pe care îl duce la bibliotecă în fiecare seară de joi. Completează fişe de rezervă cu kilogramele şi o înnebuneşte pe domnişoara Starcher.
Stăteau cocoțați pe scaunele înalte, îmbrăcate în piele roşie, din jurul tejghelei. El sorbea un sirop de ciocolată; al ei era din căpşuni. Magazinul lui Spencer era folosit şi drept autogara pentru cursele locale şi, astfel, printr-o arcadă demodată, împodobită cu spirale, puteau observa sala de aşteptare, unde un tânăr singuratic, în uniformă albastră de aviator, stătea mohorât, cu valiza între picioare.
- Nu pare prea fericit că pleacă, acolo unde o fi plecând, nu? spuse ea, urmărindu-i privirea.
- Îmi închipui că i s-a terminat permisia, zise Ben. Acum, gândi el, o să mă întrebe dacă am făcut armata.
Dar, în loc de aceasta:
- Într-una din zilele astea, o să iau şi eu autobuzul de 10,30. Adio, Salem's Lot. Probabil că o să fiu şi eu tot atât de ursuză ca şi puştiul ăsta.
- Unde vrei să pleci?
- Cred că la New York. Să aflu dacă sunt în stare să-mi câștig singură pâinea.
- De ce nu încerci aici?
- În Lot? Iubesc acest oraș. Problema însă o constituie părinții mei. Ar încerca tot timpul să se amestece în viața mea și n-aș suporta asta. Iar orașul nu prea are ce oferi unei tinere care vrea să facă carieră.
Ridică din umeri şi îşi înclină capul ca să apuce paiul din pahar. Gâtul îi era bronzat, muşchii netezi şi armonioşi. Purta o bluză imprimată în multe culori, prin care se ghicea o siluetă frumoasă.
- Și ce vrei să faci?
Ridică din nou din umeri:
- Am obținut licenţa la Universitatea din Boston... nu valorează nici măcar cât hârtia pe care este tipărită. Arte -principal, engleză - secundar. Cu asta mă încadrez clar în categoria idioţilor educaţi. Nu sunt pregătită nici măcar să decorez un birou. Colegele mele de liceu au acum slujbe grase de secretare. Eu personal n-am reuşit să trec de primele cursuri de dactilografie.
- Și atunci?
- Oh.... poate că mă voi angaja la o editură, zise ea pe un ton nehotărât. Sau la vreo revistă... poate la o agenţie de publicitate. Acolo unde este nevoie de cineva în stare să deseneze la comandă. Pot să fac asta. Am o mapă cu desene.
- Ai și oferte?
- Nu.... nu. Dar....
- Nimeni nu se duce la New York fără oferte, spuse. Crede-mă. O să-ți tocești tălpile degeaba.
Surâse tulburată:
- Cred că tu trebuie să știi mai bine.
- Ți-ai vândut vreo lucrare aici?
- O, da.
Izbucni în râs.
- Cea mai mare vânzare de până acum a fost la Cinex Corporation. Au deschis un cinematograf cu trei săli în Portland şi mi-au cumpărat douăsprezece tablouri pe care să le agațe în hol. Mi-au plătit şapte sute de dolari. Aşa mi-am cumpărat mașinuța.
- Trebuie să-ți iei o cameră la un hotel din New York, spuse el, și, timp de o săptămână, sau poate mai mult, să vizitezi redacţia fiecărei reviste sau edituri şi să le arăţi desenele din mapă. Fixează-ţi întâlnirile cu şase luni înainte, pentru ca redactorii şi tipii ăia de la personal să nu aibă nimic pe agendă. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu alerga prin metropolă după câini cu covrigi în coadă.
- Dar tu? îl întrebă, lăsând paiul şi amestecând îngheţata cu linguriţa. Ce cauţi în înfloritoarea comunitate a oraşului Jerusalem's Lot, statul Maine, populaţie 1.300 de suflete?
Ridică ușor din umeri:
- Încerc să scriu un roman.
Dintr-o dată chipul i se lumină de emoție și neastâmpăr:
- În Lot? Despre ce? De ce ești aici? Ești....
O privi cu gravitate:
- Dai înghețată pe tine.
- O, așa e. Scuză-mă.
Șterse paharul cu un șervețel.
- Ascultă, n-am vrut să fiu indiscretă. De obicei nu sunt atât de guralivă.
- Nu-i nevoie să-ți ceri scuze, spuse Ben. Tuturor scriitorilor le place să vorbească despre cărţile lor. Câteodată, noaptea când stau întins în pat, îmi închipui cum ar arăta un interviu de-al meu pentru revista Playboy. Pierdere de timp. Iau interviuri numai autorilor ale căror cărţi sunt populare în centrele universitare.
Tânărul în uniformă de aviator se ridică. Un autobuz Greyhound tocmai trăgea în faţa autogării, cu frânele scârţâind amarnic.
- Când eram copil am locuit patru ani în Salem's Lot. Pe Burns Road.
- Burns Road? Acum nu mai e nimic acolo, decât mlaştina şi un cimitir micuţ. I se spune Harmony Hill.
- Am locuit cu mătuşa mea, Cindy. Cynthia Stowens. Tatăl meu murise, înţelegi, şi mama mea a trecut printr-o... printr-un fel de depresie nervoasă. Aşa că m-a expediat la mătuşa Cindy până îşi revenea în fire. Cam la o lună după marele incendiu, mătuşa Cindy m-a îmbarcat într-un autobuz cu destinaţia Long Island, unde locuia mama.
Îşi privi chipul în oglinda din spatele barului.
- Am plâns când m-am despărţit de mama şi am plâns când m-am despărţit de mătuşa Cindy şi de Jerusalem's Lot.
- M-am născut în anul incendiului, spuse Susan. Cel mai important eveniment care s-a petrecut vreodată în oraşul ăsta şi eu am dormit tot timpul.
Ben rîse:
- Înseamnă că eşti cu şapte ani mai mare decât am crezut în parc.
- Aşa ai crezut?
Păru încântată:
- Mulţumesc... cred că este un compliment. Casa mătuşii tale a ars cu siguranţă.
- Da, spuse el. Noaptea aceea este una din amintirile mele cele mai clare. La uşă au venit nişte oameni cu pompe în spate şi ne-au spus că trebuie să plecăm. Era extraordinar de palpitant. Mătuşa Cindy se învârtea de colo-colo, fără rost, lua lucruri din casă şi le încărca în maşină. Isuse, ce noapte!
- Era asigurată?
- Nu, însă casa era închiriată şi am reuşit să punem aproape toate lucrurile de valoare în maşină, cu excepția televizorului. Am încercat să-l ridicăm, dar n-am putut nici măcar să-l clintim. Era un Video King cu ecran de 20 de centimetri şi cu o singură lupă pusă peste tubul catodic. Crimă pentru ochi. Oricum, nu aveam decât un canal - o grămadă de muzică country, reportaje din agricultură şi emisiunea cu Kitty Clovnul.
- Şi te-ai întors ca să scrii o carte, se minună ea.
Ben nu răspunse imediat. Domnişoara Coogan deschidea cartuşe cu ţigări şi aşeza pachetele pe etajera de lângă casă. Farmacistul, domnul Labree, se agita în spatele tejghelei înalte cu medicamente, ca o stafie îngheţată. Puştiul în uniformă de aviator stătea lângă uşa care ducea la autobuz, aşteptând să se întoarcă şoferul de la toaletă.
- Da, spuse Ben.
Se întoarse şi o privi, pentru prima oară, drept în ochi. Era foarte drăguţă. Avea ochi albaştri, inocenţi, şi o frunte înaltă, neridată şi bronzată.
- Oraşul acesta reprezintă copilăria ta? o întrebă.
- Da.
Dădu din cap, aprobator:
- Atunci ştii ce simt. Eram copil când am locuit în Salem's Lot şi mă obsedează şi pe mine. Când m-am întors, aproape că era să-l ocolesc, căci mi-a fost teamă să nu se fi schimbat.
- Aici nu se schimbă nimic, zise ea. Nu prea mult.
- Obişnuiam să mă joc de-a războiul la mlaştină cu puştii Gardener. De-a piraţii, la heleşteu. De-a „capturează steagul" şi de-a v-aţi ascunselea în parc. După ce am plecat de la mătuşa Cindy, am cutreierat cu mama din oraş în oraş. S-a sinucis când aveam paisprezece ani, însă praful fermecat al copilăriei se scuturase din gândurile mele cu mult înainte de asta. Ce mai rămăsese se găsea aici. Şi încă mai este aici. Oraşul nu s-a schimbat atât de mult. Când îl priveşti de pe Jointer Avenue, e ca şi când te-ai uita printr-o pojghiţă de gheaţă - ca cea formată pe apa din găleată în noiembrie. Pe care o desprinzi mai întâi de pe margine - şi priveşti prin ea la copilăria ta. Este ondulată şi tulbure şi în unele locuri nu duce nicăieri. Însă ce a mai rămas este încă aici.
Se opri, derutat. Tocmai ţinuse un discurs.
- Vorbeşti ca în cărţile tale, spuse ea, cu veneraţie, parcă.
El izbucni în râs:
- Niciodată n-am mai vorbit aşa. Nu cu glas tare.
- Ce ai făcut după ce mama ta s-a... după ce a murit?
- Am umblat de colo-colo, spuse scurt. Mănâncă-ti îngheţata.
Aşa făcu.
- Sunt şi lucruri care s-au schimbat, spuse, după o vreme. Domnul Spencer a murit.Îl ţii minte?
- Sigur. În fiecare joi seara, mătuşa Cindy venea în oraş să-şi facă cumpărăturile la magazinul lui Crossen şi mă trimitea aici să beau o bere de rădăcini. Pe vremea aceea se făcea reducere la preţuri şi aveau bere de rădăcini Rochester, adevărată. Îmi dădea câte un bănuţ înfăşurat în batistă.
- Costa zece cenţi, pe vremea mea. Îţi aminteşti ce spunea?
Ben îşi cocîrjă umerii, îşi răsuci o mînă ca să semene cu o gheară bolnavă de artrită şi îşi schimonosi un colţ al gurii într-un rânjet paralitic:
- Vezica, şopti. Berile astea de rădăcini o să-ti distrugă vezica, gagiule.
Hohotele ei de râs se ridicară înspre ventilatorul care se învârtea leneş deasupra capetelor lor. Domnişoara Coogan îsi ridică bănuitoare privirea.
- Perfect! Doar că mie îmi zicea „gagicuţo".
Se priviră încântaţi.
- Spune, ai vrea să mergem diseară la un film? o întrebă.
- Mi-ar face plăcere.
- Care-i cel mai apropiat cinematograf?
Chicoti:
- Cinex, din Portland. Unde holul este decorat cu tablourile nemuritoare ale lui Susan Norton.
- Unde altundeva? Cel fel de filme îţi plac?
- Palpitante, cu urmăriri de maşini.
- Bine. Ţii minte cinematograful Nordica? Era aici, în oraş.
- Sigur că mi-l aduc aminte. L-au închis în 1968. Când eram la liceu mergeam acolo cu prietenul meu şi cu încă o pereche. Dacă filmul era prost, aruncam în ecran cutiile de la floricelele de porumb.
Chicoti iarăşi:
- De obicei dădeau filme proaste.
- Ţin minte că dădeau nişte seriale vechi. Omul Rachetă, întoarcerea Omului Rachetă. Crash Callahan şi Voodoo, Zeul Morţii.
- Asta a fost înainte să merg eu la cinema.
- Ce s-a întâmplat cu cinematograful?
- Acolo se află acum birourile agenţiei imbbiliare a lui Larry Crockett, zise ea. Cred că l-a ucis cinematograful în aer liber din Cumberland. Şi televiziunea.
Tăcură o clipă, fiecare cu propriile-i gînduri. Ceasul din autogara arăta 10,45 dimineaţa.
Rostiră în acelaşi timp:
- Ţii minte...
Se priviră; şi de data asta, domnişoara Coogan se uită la amândoi când hohotele de râs răsunară în magazin.
Chiar şi domnul Labree se uita în direcţia lor.
Au mai sporovăit cam un sfert de oră, până când Susan îi spuse, fără tragere de inimă, că are nişte comisioane de făcut, dar, da, se pot întâlni la 7,30. Când se despărţiră, pornind în direcţii opuse, amândoi erau uluiți, gândindu-se la felul natural și lin în care coincidența a făcut ca viețile lor să se întretaie.
Ben hoinări pe Jointer Avenue, oprindu-se la colţul Străzii Brook să arunce o privire la Casa lui Marsten. Îşi aminti cum marele incendiu din 1951 ajunsese până în curtea ei, înainte ca vântul să se schimbe.
Gândi: Poate că ar fi trebuit să ardă. Poate că ar fi fost mai bine.
3.
Nolly Gardener ieşi din clădirea Primăriei şi se aşeză pe trepte lângă Parkins Gillespie, tocmai la timp pentru a vedea cum Ben şi Susan intrau în magazinul lui Spencer. Parkins fuma un Pall Mall şi-şi curăţa cu un briceag unghiile îngălbenite.
- Ăsta-i scriitorul ăla, nu? întrebă Nolly.
- Mda.
- Nu-i aia Susie Norton care-i cu el?
- Mda.
- Interesant, spuse Nolly şi-şi săltă cureaua de la uniformă. Steaua de ajutor de şerif îi sclipea plină de importanţă pe piept. O ceruse unei reviste care publica povestiri poliţiste; oraşul nu oferea insigne adjuncţilor şefilor de poliţie. Parkins avea insignă, însă o purta în portofel, lucru pe care Nolly nu fusese niciodată în stare să-l înţeleagă. Sigur că toată lumea din Lot ştia că el era şeful poliţiei, însă tradiţia trebuia respectată. Mai exista şi răspunderea. Când eşti ofiţer al legii, trebuie să te gândeşti la amândouă. Şi Nolly se gândea la ele deseori, deşi era ajutor de şerif doar cu jumătate de normă.
Briceagul lui Parkins alunecă și îi tăie buricul degetului mare.
- Rahat, spuse el cu blândețe.
- Crezi că e scriitor adevărat, Park?
- Sigur că este. Are trei cărți chiar în biblioteca noastră.
- Adevărate sau născocite?
- Născocite.
Parkins lăsă briceagul şi oftă.
- Lu' Floyd Tibbits n-o să-i convină că un tip se întâlneşte cu femeia lui.
- Nu sunt căsătoriţi, spuse Parkins. Şi ea e majoră.
- Lu' Floyd n-o să-i convină.
- Floyd poa' să se cace în pălărie şi s-o poarte cu cozorocul la spate, dinspre partea mea, zise Parkins.
Stinse ţigara pe treaptă, scoase o cutiuţă din buzunar, puse chiştocul înăuntru şi cutiuţa înapoi în buzunar.
- Unde stă tipu' ăla, scriitoru'?
- La Eva, spuse Parkins. Îşi examina atent degetul tăiat. Acum cîteva zile se uita la Casa lui Marsten. Avea o expresie ciudată.
- Ciudată? Cum adică?
- Ciudată şi atât.
Parkins îşi scoase ţigările. Se simţea bine şi încălzit în bătaia soarelui.
- După aia s-a dus la Larry Crockett. A vrut s-o închirieze.
- Casa lu' Marsten?
- Mda.
- Ce-i cu el? E nebun?
- S-ar putea.
Parkins alungă o muscă de pe genunchiul său stâng şi o urmări cum bâzâie mai departe în dimineaţa strălucitoare.
- Bătrânul Larry Crockett a cam avut treabă în ultima vreme. Am auzit că a vândut spălătoria comunală. A vândut-o cam de multişor, de fapt.
- Ce, spălătoria aia veche?
- Mda.
- Ce să facă cineva cu ea?
- Habar n-am.
- Ei, Nolly se ridică şi-şi săltă din nou cureaua. Cred c-o să dau o raită prin oraş.
- Foarte bine faci, spuse Parkins, şi-şi aprinse o altă ţigară.
- Vii şi tu?
- Nu. Cred că o să mai stau puţin aici.
- Bine. La revedere.
Nolly coborî treptele, întrebându-se (nu pentru prima oară) când se va hotărî Parkins să iasă la pensie şi astfel el, Nolly, să poată lucra cu normă întreagă. Şi cum, pentru Dumnezeu, puteai descoperi crime şi asasini stând pe treptele Primăriei.
Parkins îl urmări cum se îndepărtează, cu un sentiment de uşurare. Nolly era băiat bun, însă era îngrozitor de nerăbdător, își scoase iar briceagul, îl deschise şi începu din nou să-şi cureţe unghiile.
4.
Jerusalem's Lot a fost întemeiat în 1765 (două sute de ani mai târziu și-a sărbătorit bicentenarul cu artificii și o paradă în parc; costumul de prinţesă indiană al micuţei Debbie Forester a luat foc de la o scânteie şi Parkins Gillespie a fost obligat să arunce şase indivizi în pârnaia orăşenească pentru beţie), cu cincizeci şi cinci de ani înainte ca Maine să fie proclamat stat, în urma înţelegerii de la Missouri.
Orașul și-a căpătat numele straniu, ca rezultat al unei întâmplări destul de prozaice. Unul din primii locuitori ai regiunii era un fermier aspru şi neîndemânatic, pe nume Charles Belknap Tanner. Creştea porci, iar pe una din cele mai mari scroafe ale sale o chema Jerusalem. Într-o zi, la vremea mesei, Jerusalem a scăpat din coteţ, a fugit în pădurea din apropiere şi s-a sălbăticit. Ani de zile după această întâmplare, Tanner îi avertiza pe copii "să nu calce pe proprietatea sa, astfel: sprijinit peste poartă, croncănea la ei pe tonuri sinistre: „Feriţi-vă de terenul lu’ Jerusalem, dacă nu vreţi să vă scoată maţele din burtă!". Avertismentul a avut efectul scontat, iar numele s-a păstrat. Întâmplarea nu dovedeşte mare lucru, decât că în America până şi un porc poate aspira la nemurire.
Strada principală, cunoscută la început sub numele de Portland Post Road, a fost apoi botezată în 1896 după Elias Jointer. Jointer, membru al Congresului American timp de şase ani (până la moartea sa, provocată de sifilis, la vârsta de cincizeci şi opt de ani), a fost cea mai mare personalitate cu care s-a putut mândri oraşul - cu excepţia lui Jerusalem, porcul, şi a lui Pearl Ann Butts, care a fugit la New York în 1907 şi a intrat în trupa lui Ziegfeld.
Strada Brock intersecta punctul mort al lui Jointer Avenue în unghi drept, iar oraşul avea aproape forma unui cerc, (deşi puţin turtit la est, unde hotarul îl constituiau meandrele Râului Royal).
Pe hartă, cele două drumuri principale dădeau oraşului un aspect telescopic.
Sfertul de arc dinspre nord-vest se numea Jerusalemul de nord, secţiunea cea mai împădurită a oraşului. Era zona muntoasă, deşi nu-i părea nimănui prea muntoasă, decât, poate, unui locuitor din Vestul Mijlociu. Dealurile bătrâne şi obosite, cu aspect de fagure din cauza drumurilor vechi tăiate în ele, coborau blând înspre oraşul însuşi. Casa lui Marsten se înălţa pe ultimul din aceste dealuri.
Sfertul dinspre nord-est era în mare parte câmp deschis - fân şi lucernă. Aici curgea Râul Royal, un râu bătrân şi el, care îşi tăiase malurile aproape de fund. Curgea pe sub Podul de pe Strada Brock şi se îndrepta înspre nord în arcuri strălucitoare, dar nespectaculoase, până când pătrundea în ţinutul de dincolo de limitele nordice ale oraşului, acolo unde sub pătura subţire de pământ se afla granit solid.
Aici, de-a lungul milioanelor de ani, cioplise stânci de şaptesprezece metri înălţime. Copiii numeau acest loc Drunk's Leap (Saltul Beţivanului), căci, cu câţiva ani în urmă, Tommy Rathbun, fratele alcoolic al lui Virge Rathbun, se prăbuşise peste muchea stâncoasă a malului, în timp ce, împleticindu-se, căuta un loc unde să se poată uşura.
Râul Royal alimenta oraşul Androscoggin, poluat din cauza fabricii de acolo, însă el nu a fost niciodată poluat; singura industrie cu care oraşul Lot s-a putut lăuda vreodată a fost un joagăr, demult închis. În lunile de vară, pescarii care îşi aruncă undiţele de pe Podul de pe Strada Brock constituiau o imagine obişnuită. Şi erau rare zilele acelea când nu se prindea nimic din Râul Royal.
Sectorul dinspre sud-est era şi cel mai drăguţ. Terenul se ridica din nou, însă aici nu existau urmele urâte ale incendiului sau pământul pârjolit care este moştenirea incendiului. Terenul de pe ambele părţi ale lui Griffen Road era deţinut de Charles Griffen, care avea cea mai mare lăptărie de la sud de Mechanic Falls şi de pe Schoolyard Hill se putea vedea hambarul gigantic al lui Griffen, cu acoperişul lui de aluminiu sclipind în soare, ca un heliograf monstruos. Mai erau şi alte ferme în regiune şi multe case fuseseră cumpărate de funcţionarii care făceau naveta, fie la Portland, fie la Lewiston.
Uneori, toamna, dacă te urcai pe Schoolyard Hill, puteai simţi mireasma pătrunzătoare a frunzelor şi a resturilor de câmp arse şi vedeai, redus la dimensiuni de jucărie, camionul Pompierilor Voluntari din 'salem's Lot, pregătit să intervină dacă situaţia scăpa de sub control. Aceşti oameni învăţaseră extrem de bine lecţia din 1951.
În zona de sud-vest începuseră să apară rulotele, împreună cu tot ceea ce le însoţeşte, ca o centură de asteroizi: rable pe butuci, leagăne din anvelope atârnate de funii roase, cutii goale de bere strălucind pe marginea drumului, bulendre zdrenţuite atârnate la uscat de frânghii legate între stâlpi puşi la întâmplare, mirosul stătut al apei de canalizare, ridicându-se din rezervoarele septice instalate în grabă.
Casele din cartierul Bend erau rude de sânge cu şoproanele, însă câte o antenă sclipitoare mijea din aproape fiecare dintre ele, iar marea majoritate a televizoarelor erau color, cumpărate pe credit de la magazinele Grant sau Sears. Terenul din jurul barăcilor şi rulotelor era de obicei împânzit cu copii, jucării, furgonete, snowmobile şi motociclete. Câteva rulote erau bine întreţinute, însă în general, curăţenia părea a fi o bătaie de cap prea mare. Păpădiile şi buruienile îţi ajungeau până la gleznă.
La ieşirea din oraş, acolo unde Strada Brock devenea Drumul Brock, era cârciuma lui Dell, unde o formaţie de rock-and-roll cânta în zilele de vineri şi un grup de muzică country cânta sâmbetele. Localul arsese până la temelie în 1971 şi fusese reconstruit. Pentru majoritatea cowboy-lor şi a prietenelor lor acesta era un loc unde mergeau ca să bea o bere sau ca să se încaiere.
Aproape toate liniile telefonice erau cuplate câte două, câte patru sau câte şase, şi astfel oamenii găseau întotdeauna câte ceva de bârfit. În toate oraşele mici, scandalul fierbe la foc mic în permanenţă, aşa, ca fasolea mătuşii tale, Cindy. Cartierul Bend era izvorul celor mai multe scandaluri, însă, din când în când, câte o persoană, cu un statut social mai ridicat, mai adăuga condimente uriaşului cazan al comunităţii.
Oraşul se gospodărea singur şi, deşi încă din 1965 se purtau discuţii despre adoptarea formei de conducere constând din consiliul orăşenesc cu întruniri publice bianuale pentru discutarea bugetului. Ideea nu a cîştigat aderenţi.
Oraşul nu se dezvolta prea rapid pentru ca modul vechi de conducere să constituie un impediment, deşi democraţia lui greoaie îi făcea pe noii veniţi să-şi dea, exasperaţi, ochii peste cap.
Existau trei funcţionari municipali, şeful poliţiei, un funcţionar însărcinat cu ajutorarea săracilor, un ofiţer al stării civile (ca să-ţi înmatriculezi maşina trebuia să ajungi pe Strada Taggart Stream şi să înfrunţi doi câini răi liberi în curte) şi directorul şcolii.
Departamentul Pompierilor Voluntari primea în fiecare an o alocaţie simbolică de trei sute de dolari, însă de fapt era mai mult un club pentru pensionari. Căpătau o cantitate suficientă de emoţii în anotimpul arderii frunzelor și se grozăveau tot restul anului.
Nu exista niciun Departament al Lucrărilor Publice, deoarece nu existau conducte publice de apă, conducte de gaz, canalizare sau reţele de înaltă tensiune. Stâlpii Centralei Electrice Maine tăiau oraşul în diagonală de la nord-vest înspre sud-est, făcând o rană adâncă în pădure, lată de aproape cincizeci de metri. Unul din aceşti stâlpi se înălţa în apropierea Casei lui Marsten, decupat în orizont ca o santinelă venită din alte lumi.
Salem's Lot avea cunoștiță de războaie și incendii şi crize guvernamentale numai din ştirile lui Walter Cronkite la televizor. O, da, băiatul lui Porter a fost omorât în Vietnam şi fiul lui Claude Bowie s-a întors cu o proteză mecanică în locul piciorului - a călcat pe o mină - însă a reuşit să găsească de lucru la poştă, unde îl ajuta pe Kenny Danles, şi asta era o rezolvare perfectă. Copiii purtau părul mai lung şi nu-l pieptănau atât de grijuliu ca taţii lor, dar parcă nimeni nu mai observa. Când au aruncat regulamentul şcolar pe fereastra liceului, Aggie Corliss a scris o scrisoare către revista Ledger din Cumberland, însă Aggie scria scrisori către Ledger în fiecare săptămână, de ani de zile, mai ales despre nocivitatea alcoolului şi despre miracolul de a-L accepta pe Isus Hristos în inima ta drept salvatorul tău personal.
Câțiva puști se drogau. Frank, băiatul lui Horace Kilby, s-a prezentat în august în faţa Judecătorului Hooker şi a primit o amendă de cincizeci de dolari (judecătorul a acceptat ca amenda să fie plătită din profiturile proprii). Însă alcoolul era o problemă mult mai gravă.
De când optsprezece ani devenise vârsta legală la care puteai cumpăra băutură, o mulţime de copii se îngrămădeau la circiuma lui Dell. Se întorceau acasă beţi-cuc, de parcă ar fi vrut să mai traseze şi alte drumuri pe lângă cele deja existente şi, din când în când, aveau loc accidente şi murea câte unul.
Ca atunci când Billy Smith a intrat într-un copac pe Strada Deep Cut, cu viteza de o sută douăzeci kilometri pe oră, şi au murit şi el şi prietena lui, LaVerne Dube.
Însă, cu excepţia acestor neajunsuri, cunoştinţele oraşului despre frământările ţării erau pur teoretice. Aici timpul avea alt curs. Nu se putea întâmpla nimic prea îngrozitor într-un asemenea orăşel drăguţ.
Nu aici.
5.
Ann Norton călca atunci când fiica ei năvăli în casă cu o sacoșă cu cumpărături, îi arătă o carte cu fotografia unui tânăr destul de slab pe copertă şi începu să se bâlbâie.
- Ia-o uşurel, spuse. Închide televizorul şi povesteşte-mi.
Susan îl făcu să amuţească pe Peter Marshall, care oferea premii de mii de dolari la emisiunea „Hollywood Squares", şi îi spuse mamei ei despre întâlnirea cu Ben Mears.
Doamna Norton se forţă să o aprobe dând din cap cu calm şi înţelegere binevoitoare, în timp ce povestirea se revărsa, în ciuda luminilor galbene de avertizare care se aprindeau întotdeauna când Susan pomenea de câte un băiat nou - bărbat, acum. Se părea, deşi era greu de crezut, că Susie putea fi suficient de mare pentru bărbaţi.
Însă astăzi luminile erau puţin mai strălucitoare ca altădată.
- Pare nemaipomenit, zise doamna Norton, şi puse pe scândura de călcat o altă cămaşă a soţului său.
- Era foarte drăguţ. Pe bune, spuse Susan. Foarte natural.
- Oooo, picioarele mele, spuse doamna Norton.
Aşeză fierul de călcat pe suport, facându-l să şuiere veninos, şi se prăbuşi în balansoarul de lângă
fereastră.
Scoase o ţigară din pachetul de pe măsuţă şi şi-o aprinse.
- Eşti sigură că e în regulă, Susie?
Susan surâse, pregătită să se apere:
- Sigur că sunt sigură. Arată ca... uf, nu ştiu... ca un profestor de liceu sau cam aşa ceva.
- Se spune că şi Jack Spintecătorul arăta ca un grădinar, spuse doamna Norton, dusă pe gânduri.
- Rahat de cal, zise veselă Susan.
Aceasta era o figură de stil care o irita întotdeauna pe mama sa.
- Să văd cartea. Întinse mâna după ea.
Susan i-o dădu, amintindu-şi brusc scena cu violul homosexual din capitolul cu închisoarea.
- Air Dance, spuse Ann Norton, pe un ton meditativ şi începu să întoarcă paginile la întâmplare.
Susan aştepta, resemnată. Mama ei va vâna pasajele mai puţin ortodoxe. Aşa făcea mereu.
Ferestrele erau deschise şi o adiere leneşă ondula perdelele galbene din bucătărie - pe care mama se încăpăţâna să o numească cămară. Casa era drăguţă, construită din cărămizi rezistente, puţin cam greu de încălzit iarna, dar răcoroasă ca o peşteră vara. Se afla pe o colină domoală, la capătul Străzii Brock şi, de la fereastra lângă care era aşezată doamna Norton, se putea vedea întregul oraş. Priveliştea era frumoasă, iar iarna putea deveni chiar spectaculoasă, cu pârtii lungi, sclipitoare de zăpadă intactă şi cu clădirile, micşorate de distanţă, ce aruncă dâre galbene de lumină pe pătura de omăt.
- Cred că am citit o recenzie a cărţii în ziarul din Portland. Nu era prea favorabilă.
- Mie îmi place cartea, spuse Susan pe un ton ferm. Şi îmi place şi el.
- Poate că o să-i placă şi lui Floyd, zise doamna Norton rar. Ar trebui să le faci cunoştinţă.
De această dată Susan simţi un junghi de mânie, reală şi realizarea acestui fapt o surprinse. Crezuse că se mai ostoiseră furtunile tipice adolescentei dintre ea şi mama ei. Însă iată că nu era adevărat. Reluau cu înverşunare certurile străvechi în care identitatea ei proprie se confrunta cu experienţa şi părerile mamei sale. Le reluau, de parcă ar fi fost un pulover vechi, scos din nou la purtare.
- Am mai vorbit despre Floyd, mama. Ştii că nu e nimic sigur.
- În ziar scrie că sînt şi nişte scene oribile care se petrec într-o închisoare. Băieţi care se împerechează cu alţi băieţi.
- O, mamă, pentru numele lui Dumnezeu!
Își scoase o țigară din pachetul mamei sale.
- Nu e nevoie să vorbești așa, spuse doamna Norton, netulburată.
Îi înapoi cartea și scutură scrumul într-o scrumieră din ceramică, modelată în formă de peşte. Primise scrumiera în dar de la una din prietenele ei din Societatea Doamnelor Caritabile şi vederea ei reuşea întotdeauna să o irite pe Susan într-un mod pe care nu reuşea să îl explice. I se părea obscen să-ţi scuturi scrumul în gura unui biban.
- Mă duc să pun la loc cumpărăturile, zise Susan și se ridică.
Doamna Norton spuse pe un ton calm:
- Am vrut doar să spun că, dacă tu și Floyd Tibbits vă veți căsători....
- Cum dracu ți-a venit ideea asta? Ți-am spus eu vreodată așa ceva?
- Am presupus.....
- N-ai presupus bine.
Se înfierbântase și nu mai era deplin sinceră. Însă în ultimele ei săptămâni, sentimentele ei față de Floyd începuseră să se răcească.
- Am presupus că, atunci când ieşi cu acelaşi băiat timp de un an şi jumătate, continuă mama ei pe acelaşi ton dulce, însă implacabil, lucrurile probabil că au trecut de etapa plimbărilor mână în mână.
- Floyd şi cu mine suntem mai mult decât prieteni, recunoscu Susan cu onestitate.
Să înţeleagă ce vrea din asta.
O conversaţie nerostită pluti o clipă între ele:
- Te-ai culcat cu Floyd?
- Nu te priveşte.
- Ce înseamnă acest Ben Mears pentru tine?
- Nu te priveşte.
- O să-ţi pierzi capul din cauza lui şi ai să faci vreo prostie.
- Nu te priveşte.
- Te iubesc, Susie. Tatăl tău şi cu mine te iubim.
Niciun răspuns la asta. Şi nici un răspuns. Şi niciun răspuns. Acesta era motivul pentru care New York-ul - sau oricare alt loc - devenise imperativ. În cele din urmă ajungeai mereu să te izbeşti de baricadele nepronunţate ale iubirii lor, aidoma pereţilor moi ai unei celule de azil. Realitatea dragostei lor făcea imposibilă continuarea discuţiei în termeni raţionali şi golea de conţinut cele spuse până acum.
- Ei bine, şopti doamna Norton.
Îşi stinse ţigara pe buzele bibanului şi i-o aruncă în burtă.
- Mă duc sus, spuse Susan.
- Bine. Pot să citesc şi eu cartea când o termini?
- Dacă vrei.
- Aş vrea să-l cunosc, mai adăugă.
Susan întinse mâinile şi ridică din umeri.
- Vii târziu diseară?
- Nu ştiu.
- Ce să-i spun lui Floyd Tibbits dacă sună?
Furia scânteie din nou:
- Spune-i ce vrei.
Făcu o pauză.
- Oricum, aşa vei face.
- Susan!
Urcă fără să privească în urmă.
Doamna Norton rămase nemişcată, privind oraşul pe fereastră, fără să-l vadă. Auzea paşii lui Susan la etaj şi apoi zgomotul făcut de şevalet când fiica ei îl aşeză.
Se ridică şi îşi reluă călcatul. Când crezu că Susan este cufundată în muncă (deşi nu permise acestei idei decât să cocheteze cu un colţişor îndepărtat al gândirii ei conştiente, se duse la telefonul din cămară şi o sună pe Mabel Werts. În timpul conversaţiei, pomeni ca din întâmplare faptul că Susie îi spusese că un scriitor celebru se afla în mijlocul lor şi Mabel pufni dispreţuitor şi spuse da, probabil că te referi la cel care a scris „Conway 's Daughter” şi doamna Norton zise da, şi Mabel spuse că aia nu este scriere, ci doar o pornografie, pur şi simplu. Doamna Norton întrebă dacă stătea la un motel sau... De fapt stătea la Pensiunea Evei, singura pensiune din oraş. Doamna Norton fu cuprinsă de un val de uşurare.
Eva Miller era o văduvă cumsecade, cu reputaţie de femeie serioasă. Avea reguli foarte stricte despre femeile care-i intrau în pensiune. Totul este în regulă dacă este mama sau sora ta. Dacă nu, puteţi sta de vorbă în bucătărie. Nu admitea nici un fel de discuţii asupra acestei reguli.
Doamna Norton puse receptorul în furcă un sfert de oră mai târziu, după ce reuşise cu mare artă să camufleze obiectivul principal al discuţiei în spatele unor bârfe mărunte.
Susan, gândi ea, întorcându-se la scândura de călcat. Oh, Susan, nu vreau decât să ai parte de ce-i mai bun pe lumea asta. Nu-ți dai seama?
6.
Se întorceau de la Portland pe Șoseaua 295, și nu era deloc târziu - puțin după ora 11. Limita de viteză pe autostradă, după ce depășiseră suburbiile orașului Portland, era de cincizeci și cinci de mile pe oră și el conducea bine. Farurile Citroenului despicau întunericul.
Le plăcuse filmul, într-un mod prudent, însă, așa cum se întâmplă cu doi oameni care se tatonează reciproc.
- Unde stai? Ai închiriat o casă?
- Am un colțișor la etajul trei în pensiunea Evei, pe strada Railroad.
- Dar e îngrozitor! Cred că sunt pe puțin 40 de grade acolo sus!
- Îmi place căldura, spuse el. Lucrez bine când e cald. Dezbrăcat până la brâu, deschid radioul şi beau patru litri de bere. Am reuşit să scot şi zece pagini pe zi. Şi sunt vecin cu nişte ţipi tare interesanţi. Iar atunci când ies pe terasă şi adie vântul... mă simt ca în rai.
- Şi totuşi, zise ea ezitând.
- M-am gândit să închiriez Casa lui Marsten, spuse el pe un ton voit nepăsător. Chiar m-am şi interesat dacă o pot face. Însă fusese vândută.
- Casa lui Marsten?
Zâmbi:
- Faci o confuzie.
- Nici vorbă. E pe primul deal din nord-vestul oraşului. Pe Strada Brooks.
- Vândută? Cine, pentru numele lui Dumnezeu...
- Şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare. Din când în când mi s-a întâmplat să fiu acuzat că îmi lipseşte o doagă, dar chiar şi eu m-am gândit numai să o închiriez. Agentul imobiliar nu a vrut să-mi spună. Se pare că e vorba de un secret îngrozitor şi de nepătruns.
- Poate că cineva din afara statului vrea s-o transforme în reşedinţă de vară, zise ea. Oricine ar fi, e nebun. Una e să renovezi un loc - şi mie mi-ar plăcea să încerc - însă casa asta nu mai poate fi renovată. Era o dărăpănătură încă de pe vremea când eram copil. De ce vrei să locuieşti aici, Ben?
- Ai fost vreodată înăuntru?
- Nu, dar am făcut odată prinsoare că o să mă uit pe fereastră. Tu ai fost?
- Da. O dată.
- Oribil, nu?
Tăcură, gândindu-se amândoi la Casa lui Marsten. Această amintire nu mai era poleită cu nostalgia pastelată a celorlalte. Scandalul şi violenţa legate de casă se întâmplaseră înainte de naşterea lor, însă oraşele mici au memorie bună şi îşi trec ceremonios ororile din generaţie în generaţie.
Povestea lui Hubert Marsten şi a soţiei lui, Birdie, era cel mai umilitor lucru care se întâmplase vreodată oraşului şi pe care acesta îl ascundea cu grijă. Era bau-baul din dulapul copilăriei.
În anii '20, Hubie fusese preşedintele unei mari firme de camioane din New England - firmă care, după spusele unora, îşi derula cele mai profitabile afaceri după miezul nopţii, aducând whisky canadian, de contrabandă, în Massachusetts.
În 1928, el şi soţia lui s-au retras, bogaţi, în Salem's Lot şi au pierdut o bună parte din avere (nimeni, nici măcar Mabel Werts, nu a ştiut exact cât) în marea criză din 1929.
În cei zece ani dintre criză şi ascensiunea lui Hitler, Marsten şi nevasta lui au trăit ca pustnicii. Nu puteau fi văzuţi decât în zilele de miercuri, după-amiaza, când veneau în oraş după cumpărături.
Larry McLead, poştaşul din vremea aceea, spunea că Marsten cumpăra patru cotidiene, The Saturday Evening Post, The New Yorker şi o revistă groasă, intitulată Povestiri Uluitoare.
O dată pe lună primea şi un cec de la firma de camioane, care acum îşi avea sediul în Fall River, Massachusetts. Larry zicea că-şi dăduse seama că era vorba de un cec, pentru că ţinuse plicul la lumină şi privise cu atenţie.
Larry a fost cel care i-a descoperit în vara lui 1939.
Ziarele şi revistele, vechi de cinci zile, se strânseseră în cutie şi nu mai avea loc să înghesuie şi altele.
Larry le luă pe toate şi urcă aleea înspre casă, cu intenţia de a le strecura printre ușa cu plasă contra ţânţarilor şi uşa principală.
Era luna august, toiul verii, zilele lui Cuptor de-abia începuseră, şi iarba din curtea lui Marsten crescuse până aproape de genunchi, verde şi bogată. Caprifoiul năpădise sălbatic printre împletitura de nuiele de pe partea vestică a clădirii şi albine umflate bâzâiau indolente în jurul florilor albe, înmiresmate.
Pe atunci, casa arăta încă foarte bine, în ciuda buruienilor prea înalte şi toată lumea era de părere că Hubie construise cea mai frumoasă casă din Salem's Lot înainte de a o lua razna.
La jumătatea aleii, aşa cum obişnuia el să povestească, cu neostoita înfiorare, fiecărei noi membre a Societăţii Doamnelor Caritabile, Larry simţi un miros urât, parcă de carne stricată.
Ciocăni la uşa din faţă, dar nu-i răspunse nimeni. Privi prin geamul uşii, însă nu desluşi nimic în penumbra deasă. Ocoli casa, în loc să intre, ceea ce îi salvă viaţa. Mirosul era şi mai puternic în spate. Larry încerca uşa, aceasta era deschisă, şi intră în bucătărie.
Birdie Marsten zăcea într-un colt, cu picioarele desfăcute, desculţă. Fusese împuşcată de foarte aproape cu o puşcă de calibru 36 şi-i lipsea o jumătate din ţeastă.
(„Muşte", spunea întotdeauna Audrey Hersey, când povestirea ajungea în acest punct, rostind cuvintele cu un soi de autoritate calmă. „Larry zicea că bucătăria era plină. Bâzâiau, aterizau pe... ştii, şi îşi luau iar zborul. Muşte.")
Larry McLeaa făcuse stânga împrejur şi se duse drept în oraş. Îl aduse pe Norris Varney, şeful poliţiei pe vremea aceea, şi trei sau patru dintre cei care-şi pierdeau vremea la magazinul lui Crossen - pe atunci tatăl lui Milt încă îl mai conducea. Fratele cel mare al lui Audrey, Jackson, se numărase printre cei din grup.
S-au întors la Marsten în Chevroletul lui Norris şi în maşina de poştă a lui Larry.
Nimeni din oraş nu mai călcase vreodată pragul acelei case, iar acest eveniment a constituit o adevărată minune care a ţinut nouă zile.
Când toată agitaţia se mai potoli, ziarul Telegram din Portland a publicat un articol despre întâmplarea respectivă.
Casa lui Marsten devenise în ochii cititorilor un bârlog de şobolani nebuni, plin până la refuz cu gunoaie şi lucruri vechi, cu coridoare înguste şi întortocheate care şerpuiau printre maldăre de ziare şi reviste îngălbenite şi grămezi mucegăite de cărţi inutile. Operele lui Dickens, Scott şi Mariatt fuseseră rechiziţionate pentru Biblioteca Publică din Jerusalem's Lot de către predecesoarea Lorettei Starcher, însă se prăfuiau în rafturi.
........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu