13.
Alungă gândul și își dădu seama că transpirase
Și dor din cauză că văzuse o casă obişnuită cu obloanele lăsate.Trebuie să încetezi să te mai porţi ca o idioată, îşi zise. O să te duci acolo şi o să cercetezi puţin locul, atâta tot. Din curtea din faţă poţi să-ţi vezi propria casă. Deci, pentru numele lui Dumnezeu, ce ţi se poate întâmpla într-un loc de unde poţi să-ţi vezi casa?
Cu toate acestea- se aplecă uşor şi strânse mai tare ţăruşul în mână, şi când perdeaua de copaci deveni prea subţire ca să o mai poată proteja, se lăsă în patru labe şi începu să se târască.
Peste trei sau patru minute, ajunse cât de departe putea fără a-şi da în vileag prezenţa.
Din locul unde era acum, în spatele ultimului pâlc de pini şi al ramurilor de ienupăr, putea să vadă partea de vest a casei şi caprifoiul crescut sălbatic pe zid, pe care toamna însă îl lăsase fără frunze. Iarba verii ea îngălbenită, dar încă înaltă până aproape de genunchi. Nimeni nu o tăiase.
Brusc, în tăcerea deplină, se auzi vuietul unui motor, făcându-i inima să i se urce în gât. Încercă să-şi recapete stăpânirea de sine, înfigându-şi degetele în pământ şi muşcându-şi cu putere buza inferioară.
O clipă mai târziu, apăru o maşină veche şi neagră, se opri pe aleea din faţa casei, apoi întoarse înspre drumul către oraş şi porni. Înainte să dispară, Susan reuşi să desluşească destul de bine chipul omului de la volan: cap mare şi chel, ochi atât de înfundaţi încât nu poţi vedea decât orbitele, şi reverele şi gulerul unui costum închis la culoare.
Straker.
Probabil că se ducea la magazinul lui Crossen.
Observă că majoritatea obloanelor erau crăpate. În regulă. O să se furişeze până acolo, o să se uite prin crăpături şi o să vadă ce e de văzut. Probabil că nimic altceva decât, o casă în primele etape ale unui proces îndelungat de renovare, pereţi care tocmai au început să fie zugrăviţi, poate nişte tapete noi, scule şi scări şi găleţi. Toate acestea tot atât de romantice şi supranaturale ca un meci de fotbal la televizor.
Dar totuşi: frica.
O copleşi pe neaşteptate, emoţia învingând logica şi faianţa lucioasă a creierului mare, umplându-i gura cu gust de rugină.
Şi îşi dădu seama că e cineva în spatele ei, chiar înainte de a simţi mâna care i se aşeză pe umăr.
9.
Se întunecase aproape complet.
Ben se ridică din scaunul pliant din lemn, se duse la fereastra care dădea în curtea din spate a camerei mortuare şi nu observă nimic neobişnuit acolo. Era şapte fără un sfert şi umbrele înserării erau foarte lungi. Iarba era încă verde, în ciuda anotimpului şi se gândi că grijuliul antreprenor de pompe funebre va încerca să o menţină astfel până când o va acoperi zăpada. Simbol al continuităţii vieţii în mijlocul morţii anului. Acest gând i se păru excesiv de deprimant şi se întoarse de la fereastră.
- Mi-aş dori să am o ţigară, spuse.
- Ţigările sunt adevăraţii ucigaşi, replică Jimmy fără să se întoarcă înspre el. Se uita la un program de divertisment de duminică seara la televizorul portabil, marca Sony, al lui Maury Green.
- Şi eu aș vrea să fumez. M-am lăsat acum vreo zece ani, când chirurgul şef a ţinut prelegerea despre efectele nocive ale ţigărilor. Mi-ar fi dat notă proastă dacă nu m-aş fi lăsat. Însă mereu când mă trezesc întind mâna pe noptieră după pachetul cu ţigări.
- Parcă ai spus că te-ai lăsat.
- Îl ţin acolo din acelaşi motiv pentru care unii alcoolici îsi ţin sticla cu scotch pe raftul din bucătărie. Puterea voinţei, fiule.
Ben se uită la ceas: 6,47.
Ziarul de duminică al lui Maury Green anunţa că apusul va avea loc în mod oficial la 7,02.
Jimmy se descurcase destul de bine. Maury Green era un omuleţ care le-a deschis uşa îmbrăcat cu o cămaşă albă, desfăcută la gât şi cu o vestă descheiată pe deasupra. Expresia lui gravă, inchizitorială, se transformase într-un zâmbet larg de bun-venit:
- Shalom, Jimmy, exclamă el. Ce bine-mi pare să te văd! De ce te-ai ascuns atâta vreme?
- Am încercat să salvez lumea de guturai, zâmbi Jimmy când Green îi strânse mâna. Vreau să-ţi prezint un foarte bun prieten de-al meu. Maury Green, Ben Mears.
Mâna lui Ben fu curpinsă în ambele mâini ale lui Maury. Ochii îi străluciră în spatele ochelarilor cu rame negre.
- Shalom şi ţie. Orice prieten al lui Jimmy, etc. etc. Intraţi, amîndoi. S-o chem pe Rachel...
- Te rog, n-o chema, spuse Jimmy. Am venit să-ţi cerem un serviciu. Unul destul de important.
Green îl privi atent:
- Un serviciu destul de important, îl tachină uşurel. Şi de ce, mă rog? Cu ce m-ai ajutat tu de copilul meu a terminat al treilea din clasă liceul? Cere-mi orice, Jimmy.
Jimmy roşi:
- Am făcut ce ar fi făcut oricine altcineva, Maury.
- Nu am de gând să mă cert cu tine, spuse Green. Cere-mi. Ce este atât de grav, că sunteţi amândoi atât de îngrijoraţi? Aţi avut vreun accident?
- Nu, nu e vorba de aşa ceva.
Îi duse într-o încăpere mică în spatele capelei şi, în timp ce vorbeau, Green fierbea cafeaua pe plită, într-un ibric vechi şi deformat.
- A venit Norbert după doamna Glick? întrebă Jimmy.
- Nu şi nici n-am primit vreo veste de la el, spuse Maury punând pe masă zahărul şi frişca.Ticălosul ăsta o să apară pe la unsprezece noaptea şi o să se întrebe de ce nu sunt aici ca să-i deschid.
Oftă:
- Biata femeie. Aşa o tragedie într-o singură familie. Şi e aşa de drăguţă, Jimmy. A adus-o zevzecul ăla bătrân de Reardon. Ţi-a fost pacientă?
- Nu, răspunse Jimmy. Însă Ben şi cu mine... am vrea s-o veghem în seara asta, Maury. Aici la tine.
Green se opri cu mâna întinsă după ibricul cu cafea.
- Să o veghezi? Vrei să spui să o examinezi?
- Nu, zise netulburat Jimmy. Doar să o veghez.
- Glumeşti?
Îl privi cu atenţie.
- Nu, văd că nu glumeşti. Şi de ce, mă rog, vrei să faci asta?
- Nu pot să-ţi spun, Maury.
- Aha.
Turnă cafeaua, se aşeză lângă ei şi sorbi din ceaşcă.
- Nu e prea tare. E foarte bună. Are ceva? Ceva molipsitor?
Jimmy şi Ben se priviră.
- Nu în sensul acceptat al cuvântului, spuse Jimmy în cele din urmă.
- Şi vrei să nu scot un cuvânt despre toate astea, nu?
- Da.
- Şi dacă vine Norbert?
- Mă ocup eu de el, spuse Jimmy. O să-i spun că m-a rugat Reardon să văd dacă nu cumva nu are encefalită infecţioasă. Nu o să verifice niciodată.
Green îl aprobă din cap:
- Norbert nu e în stare să-şi verifice ceasul, dacă nu îi spune cineva cum s-o facă.
- În regulă, Maury?
- Sigur, sigur. Dar parcă ziceai că ai să-mi ceri un serviciu important.
- Poate că e mai important decât îti poţi da seama.
- Când îmi termin cafeaua, mă duc acasă să văd ce oroare mi-a pregătit Rachel pentru cina de duminică. Uite cheia. Încuie când plecaţi, Jimmy.
Jimmy puse cheia în buzunar.
- Aşa voi face. Mulţumesc încă o dată, Maury.
- N-ai de ce. Te rog însă, fă-mi şi tu un serviciu.
- Sigur. Ce anume?
- Dacă moarta zice ceva, notează-ţi pentru posteritate, începu să chicotească, văzu expresiile identice de pe chipurile celor doi şi se opri.
10.
Era șapte fără cinci și Ben simțea cum încordarea îi cuprinde trupul.
- Ai putea să nu te mai uiți atât de des la ceas, îi spuse Jimmy. Să știi că n-o să meargă mai repede dacă te tot uiți la el.
Ben tresări, suprins asupra faptului.
- Mă cam îndoiesc că vampirii - dacă există într-adevăr - se ivesc la ora apusului calendaristic, spuse Jimmy. Nu e suficient de întuneric atunci.
Şi totuşi se ridică şi închise televizorul, întrerupând măcăitul unei raţe sălbatice.
Tăcerea învălui încăperea ca o pătură groasă. Se aflau în atelierul lui Green şi cadavrul lui Marjorie Glick se afla pe o masă din oţel inoxidabil, prevăzută cu jgheaburi şi bride, masă de lucru care putea fi ridicată şi coborâtă.
Îi amintea lui Ben de mesele din camerele de gardă ale spitalelor.
Când veniseră, Jimmy ridicase cearşaful care acoperea trupul neînsufleţit al femeii şi îi făcuse o examinare sumară.
Doamna Glick era îmbrăcată cu un halat de casă matlasat de culoare roşie, iar în picioare avea papuci tricotaţi. Avea un leucoplast lipit pe fluierul piciorului, care acoperea, probabil, o tăietură mică făcută de aparatul de ras.
Ben îşi întoarse privirea de la ea, însă ochii lui, minaţi de o voinţă proprie, o căutară iar şi iar.
- Ce crezi? întrebă Ben.
- Nu am de gând să mă angajez într-un fel sau altul, când următoarele trei ore vor hotărî în locul meu. Însă starea ei este uimitor de asemănătoare cu cea a lui Mike Ryerson - nu există lividitate exterioară, nu există niciun semn de rigiditate sau rigiditate incipientă.
Trase cearşaful înapoi şi nu mai spuse nimic.
Era 7,02.
Jimmy spuse pe neaşteptate:
- Unde ţi-e crucea?
Ben tresări puternic:
- Crucea? Isuse, n-am nicio cruce!
- Înseamnă că nu ai fost niciodată un cercetaş autentic, zise Jimmy şi-şi deschise geanta. Eu sunt pregătit întotdeauna.
Scoase două instrumente pentru apăsat limba, sfâșie celofanul în care erau învelite şi le lipi în unghi drept cu o bandă de leucoplast.
- Binecuvânteaz-o, îi spuse lui Ben.
- Ce să fac? Nu pot... nu ştiu cum.
- Atunci inventează ceva, spuse Jimmy şi chipul lui cu trăsături plăcute păru brusc încordat. Tu eşti scriitorul; tu trebuie să te ocupi de partea metafizică. Şi grăbeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu. Cred că o să se întâmple ceva. Simţi?
Şi Ben simţi. Ceva părea să se strângă în amurgul însîngerat care învăluia încet oraşul. Ceva încă nevăzut, însă apăsător şi etectrizant.
I se uscase gura şi a trebuit să-şi umezească buzele înainte de a vorbi.
- În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Şi apoi, gândindu-se mai bine, adăugă:
- Şi în numele Fecioarei Măria. Fie această cruce binecuvântată şi...şi...
Sigure, cuvintele i se rostogoliră de pe buze într-o cadenţă stranie.
- Domnul este păstorul meu, rosti, şi vorbele căzură în camera cuprinsă în penumbre ca pietrele aruncate într-o apă adâncă, cufundându-se fără să tulbure suprafaţa lină.
- Nu voi păcătui. El m-a făcut să mă odihnesc în păşunile verzi. El m-a condus la apele netulburate. El mi-a salvat sufletul.
Acum i se alătură şi vocea lui Jimmy.
- El m-a condus pe cărările dreptăţii în numele lui. Adevărat este, deşi merg prin valea întunecată de umbrele morţii, nu mă tem de diavol...
Respiraţia nu îi mai era egală. Ben îşi dădu seama că toată pielea i se făcuse ca de găină, iar părul scurt de la ceafă începuse să i se ridice, ca gulerul unui cocoş mânios.
- Îmi aduc alinare toiagul Tău şi alaiul Tău. Ai pregătit un ospăţ pentru mine în faţa duşmanilor mei; mi-ai uns, fruntea cu mirul cel sfânt; pocalul meu s-a revărsat. Cu siguranţă că bunătatea şi milostenia vor...
Cearşaful care acoperea trupul lui Marjorie Glick începu să tremure. O mână căzu de sub el iar degetele începură să se mişte dezordonat în aer, răsucindu-se şi strângându-se.
- Cristoase, văd asta cu adevărat? şopti Jimmy. Chipul i se albise iar pistruii arătau ca stropii de noroi pe o fereastră.
- ...fii cu mine în întreaga mea viaţă, încheie Ben. Jimmy, priveşte crucea.
Crucea strălucea, incandescentă. Lumina i se revărsa pe mână într-un torent fermecat.
În tăcerea deplină, se auzi o voce tărăgănată, înăbuşită, dar scârţâitoare ca firimiturile de biscuiţi:
- Danny?
Ben simţi cum limba i se lipeşte de cerul gurii. Silueta de sub cearşaf se ridicase. În încăperea întunecată, umbrele se mişcau şi se rostogoleau.
- Danny, unde eşti, iubitule?
Cearşaful îi căzu de pe faţă şi i se mototoli în poală.
Chipul lui Marjorie Glick era palid, ca o lună plină în semi-întuneric, iar ochii îi erau două găuri negre, fără fund. Îi observă, iar gura i se căscă tremurătoare într-un rictus oribil. Ultima rază a zilei care se stingea îi lumină dinţii.
Îşi coborî picioarele de pe masă; un papuc căzu şi rămase pe podea, nebăgat în seamă.
- Stai acolo unde eşti! îi spuse Jimmy. Nu încerca să te mişti!
Îi răspunse printr-un mârâit ca de câine, un sunet ca argintul negru. Coborî de pe masă, se clătină şi se îndreptă spre ei. Ben îşi dădu seama că se uita în găurile fără fund ale ochilor ei şi, cu un efort considerabil, îşi smulse privirea de la ei. Acolo se aflau galaxii negre, pigmentate cu puncte roşii. Te vedeai cum te îneci în ele şi îţi plăcea senzaţia aceasta.
- Nu o privi în ochi, îl avertiză pe Jimmy.
Fără să se gândească, se retrăgeau din faţa ei, permiţându-i astfel să îi conducă înspre holul îngust care ducea la scări.
- Ben, încearcă crucea.
Aproape şi uitase că o avea. Acum o ridică şi din cruce păru a izbucni o lumină orbitoare. Fu nevoit să-şi ferească privirea în faţa ei. Doamna Glick scoase un şuierat uluit şi încercă să-şi protejeze chipul cu mâinile. Ca un cuib de şerpi, trăsăturile ei începură să se schimonosească, să se zvârcolească.
Făcu un pas şovăitor înapoi.
- Am prins-o! urlă Jimmy.
Ben înainta spre ea ținând crucea în faţă. O mână ca o gheară încercă să i-o smulgă. Ben o evită şi apoi, cu o mişcare violentă îi puse crucea în faţa ochilor. Un sunet tânguitor îi ieşi din gât.
Pentru Ben, restul căpătă nuanţele maronii ale unui coşmar. Deşi alte fapte mai îngrozitoare urmau a se întâmpla, toate zilele şi nopţile următoare vor fi bântuite de imaginea lui Marjorie Glick pe care încerca să o împingă înapoi pe masa din camera de la morgă, unde cearşaful care o acoperise zăcea mototolit, alături de un papuc din lână.
Se retrase în silă, cu privirea-i mişcându-se înnebunită, de la crucea care-i era atât de odioasă la partea dreaptă a gâtului lui Ben, chiar sub bărbie. Scotea sunete dezarticulate, şuierături şi gâlgâieli inumane şi retragerea ei era într-atât de şovăitoare şi nechibzuită, încît părea o insectă uriaşă şi greoaie.
Ben se gândi: Dacă n-aş avea crucea asta care să mă apere, mi-ar sfâşia gâtul cu ghearele şi mi-ar suge lacomă sângele care ar curge din vena jugulară şi din carotidă, aşa cum bea apă un rătăcit în deşert care moare de sete. S-ar îmbăia în sângele meu.
Jimmy dispăruse de lîngă el şi încerca să o înconjoare prin partea stângă. Ea nu îl observă. Ochii îi erau fixaţi numai asupra lui Ben, ochi întunecaţi şi plini de ură... plini de teamă.
Jimmy înconjură masa metalică şi când ea ajunse acolo, cu un urlet zguduitor, o cuprinse de gât cu ambele braţe.
Ea scoase un ţipăt ascuţit şi şuierător şi se răsuci în strânsoarea lui.
Ben văzu cum unghiile lui Jimmy îi sfîşie carnea de pe umăr, însă din rană nu curse nimic - zgârietura era ca o gură fără buze.Şi apoi, cu o mişcare incredibilă prin violenţa şi forţa ei, îl aruncă pe Jimmy în peretele opus al camerei.
Jimmy se prăbuşi în colţ, răsturnând televizorul portabil al lui Maury Green.
Într-o fracţiune de secundă, se aruncă asupra lui. Se deplasase uluitor de repede, în patru labe, cu agilitatea şi iuţeala unui păianjen. Ben mai reuşi să desluşească prin umbre cum îi sfâşie gulerul şi apoi îi văzu mişcarea violentă a capului, văzu cum deschide larg fălcile când începu să se hrănească.
Jimmy Cody urlă - era urletul răsunător şi disperat al celor damnaţi.
Ben se năpusti asupra ei, împiedicîndu-se şi căzând aproape peste televizorul sfărâmat.
Îi auzea respiraţia stridentă, ca foşnetul vântului prin paie uscate, şi, mai ales, auzea sunetul scârbos al buzelor care sug şi molfăie.
Trase de gulerul capotului şi o ridică, uitând crucea pentru o clipă. Cu uimitoare repeziciune, capul se întoarse către el. Ochii sclipitori îi erau dilataţi, buzele şi bărbia, mânjite de sângele care părea negru în întunericul aproape deplin.
Respiraţia care-i izbi fata era neînchipuit de dezgustătoare - respiraţia mormintelor. Ca într-o secvenţă de film trasă cu încetinitorul, reuşi să observe cum îşi lingea dinţii cu limba.
Ridică crucea atunci când îl cuprinse într-o îmbrăţişare aducătoare de moarte, dar forţa ei îl făcea să se simtă ca o păpuşă din cîrpe. Capătul rotund al instrumentului pentru apăsat limba o lovi sub bărbie - şi apoi îşi continuă cursa în mişcare ascendentă, fără să întâmpine rezistenţa cărnii. Privirea lui Ben a fost năucită de un fulger de nelumină care păru a exploda nu în faţa ochilor săi, cât mai degrabă în spatele acestora.
Simţi un miros fierbinte de carne arsă. De această dată ţipătul ei fu plin şi agonizant. Simţi, mai curând decât văzu, cum se prăbuşeşte pe spate, cum se împiedică de televizor şi cade pe podea, încercînd, cu un braţ alb, să amortizeze şocul căzăturii. Cu agilitate de lup, se ridică din nou. Ochii îi erau micşoraţi de durere, şi totuşi încă plini cu foamea aceea nebunească, sălbatică. Carnea maxilarului inferior era neagră şi fumega. Mârâia la el.
- Vino, căţea, gâfâi Ben. Haide, vino, vino.
Ridică din nou crucea şi o făcu să se retragă în colţul îndepărtat al camerei. Când ajunseră acolo, se pregăti să îi străpungă fruntea cu crucea.
Însă chiar cu spatele lipit de perete, ea scoase un chicotit ascuţit şi strident care îl făcu să tresară. Era ca sunetul scos de o furculiţă care zgârie o chiuvetă din porţelan.
- Chiar în clipa aceasta e cineva care râde! Chiar acum cercul vostru se micşorează!
Şi, în fața privirilor lui buimăcite, trupul ei păru că se lungeşte şi devine transparent. O clipă încă mai crezu că este acolo şi atunci lumina albă a felinarului de pe stradă căzu asupra peretelui gol. Şi numai terminaţiile sale nervoase tremurară uşor, ca şi când ar fi vrut să-l convingă că, într-adevăr, se infiltrase chiar prin porii zidului, ca fumul.
Dispăruse.
Şi Jimmy urla.
11.
Aprinse tuburile fluorescente din tavan şi se întoarse să se uite la Jimmy, însă Jimmy era deja în picioare, ţinându-şi mâinile la gât. Degetele lui deveniseră purpurii.
- M-a muşcat!, zbiera Jimmy. Oh, Isuse, Dumnezeule, m-a muşcat!
Ben se apropie de el, încerca să îl ia în braţe, însă Jimmy îl împinse la o parte. Ochii i se învârteau înnebuniţi în orbite.
- Nu mă atinge. Sunt murdărit.
- Jimmy...
- Dă-mi geanta. Isuse, Ben, simt răul în mine. Simt cum lucrează în sângele meu. Pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi geanta!
Geanta se afla în colţ. Ben o luă şi Jimmy i-o smulse din mână.
Se duse la masa metalică şi puse geanta pe ea. Chipul său, lucios din cauza transpiraţiei, avea paloarea morţii.
Sângele curgea fără milă din rana de la gât. Se așeză pe masă și începu să cotrobăie prin geantă, răsuflarea ieșindu-i în gâfâieli aspre prin gura deschisă.
- M-a mușcat, mormăi, aplecat asupra genții. Cu gura ei.... oh, Doamne, cu gura ei murdară, împuțită....
Scoase o sticlă de dezinfectant şi aruncă dopul pe podeaua acoperită cu gresie. Se lăsă pe spate, sprijinindu-se într-un braţ, şi îşi goli sticla pe partea sfâşiată a gâtului, împrăştiind lichidul pe rană, pe pantaloni, pe masă.
Şuvoaie mici de sânge spălat se împrăştiară peste tot. Închise ochii şi ţipă o dată, apoi din nou. Însă mâna cu care ţinea sticla nu îi tremură.
- Jimmy, ce pot să...
- O clipă, murmură Jimmy. Aşteaptă. Cred că acum e mai bine. Aşteaptă, aşteaptă, te rog...
Aruncă sticla şi aceasta se sprase pe gresia de pe jos.
Acum rana, spălată de sângele care o mânjea, se vedea clar.
Ben observă că nu era "o singură înţepătură, ci două, nu departe de jugulară, una din ele îngrozitor de sfârtecată.
Jimmy scosese din geantă o fiolă şi o seringă hipodermică, îndepărtă ambalajul steril al acului şi îl înfipse în fiolă. Îi tremurau atât de tare mâinile, încât reuşi de-abia la a doua încercare. Umplu seringa şi i-o dădu lui Ben.
- Tetanus, spuse. Fă-mi injecţia. Aici.
Întinse braţul şi îl ridică, indicîndu-i locul de la subţioară.
- Jimmy, asta o să te dea gata.
- Nu. O să fie bine. Fă-o.
Ben luă seringa şi privi întrebător în ochii lui Jimmy. Acesta dădu din cap. Ben înfipse acul.
Corpul lui Jimmy se încorda ca un arc din oţel. O clipă păru o sculptură a agoniei, cu fiecare tendon reliefat puternic. Încetul cu încetul începu să se relaxeze. Trupul îi fu cuprins de convulsii iar Ben văzu că lacrimile i se amestecau cu sudoarea de pe obraji.
- Pune crucea pe mine, spuse. Dacă încă mai sunt mânjit, o să... o să îmi facă ceva.
- O să-ţi facă?
- Sunt sigur de asta. Când te-ai repezit la ea, m-am uitat şi mi-am dorit să mă reped la tine. Aşa mi-am dorit, să mă ajute Dumnezeu. Şi am privit crucea şi am... parcă mi s-a revoltat stomacul.
Ben îi lipi crucea de gît. Nu se întâmplă nimic. Strălucirea - dacă existase vreo strălucire - dispăruse complet.
Ben luă crucea de la gâtul lui Jimmy.
- În regulă, spuse Jimmy. Cred că nu putem face mai mult. Scotoci iarăşi prin geantă, găsi un plic cu două pastile înăuntru şi le sfărâmă între dinţi. Tranchilizante, zise. Mare invenţie. Slavă Domnului că m-am dus la toaletă înainte de... Înainte să se întâmple. Cred că mi-am dat drumul pe mine, însă nu au ieşit decât vreo şase stropi. Poţi să-mi bandajezi gâtul?
- Cred că da, răspunse Ben.
Jimmy îi dădu tifon, leucoplast şi o pereche de foarfeci chirurgicale.
Aplecându-se să aplice pansamentul, observă că pielea din jurul rănilor căpătase o culoare urâtă, culoarea sângelui închegat.
Jimmy tresări uşor când simţi tifonul apăsat cu blândeţe pe rană.
Spuse:
- Când eram acolo, timp de câteva minute, am crezut că o să-mi pierd minţile. Că o să devin nebun din punct de vedere clinic. Buzele ei pe mine... muşcându-mă...
Înghiţi cuprins de spasme.
- Şi când a făcut-o, mi-a plăcut, Ben. Asta e chestia cea mai îngrozitoare. Chiar am avut o erecţie. Poţi să-ţi închipui? Dacă nu ai fi fost aici să o iei de pe mine,m-aş fi...aş fi lăsat-o...
- Nu-ţi mai aminti, spuse Ben.
- Mai e ceva ce trebuie să fac şi nu-mi place.
- Ce anume?
- Uită-te la mine.
Ben isprăvi de aplicat pansamentul şi făcu un pas mic înapoi ca să-l privească pe Jimmy.
- Ce...
Pe neaşteptate, Jimmy îl lovi puternic. Stele îi explodară în cap şi se împletici câţiva paşi în spate, ca, în cele din urmă să se prăbuşească cu o bufnitură. Clătină capul ca să-şi limpezească minţile şi îl văzu pe Jimmy cum coboară de pe masă şi se îndreaptă către el.
Bâjbâi înnebunit după cruce, gândind: Asta este un sfârşit demn de O. Henry, dobitocule, dobitocule, dobitocule...
- Te simţi bine? îl întrebă Jimmy. Îmi pare rău, însă e puţin mai uşor atunci când nu ştii ce te aşteaptă.
- Ce Dumnezeu...?
Jimmy se aşeză pe podea, alături.
- O să-ţi spun povestea noastră, zise el. E o poveste a naibii de proastă, însă sunt sigur că Maury Green o va susţine. Şi astfel o să-mi păstrez şi dreptul de a practica şi nimeni nu o să ne bage în puşcărie sau la balamuc... şi, de fapt, chiar acum nu problemele astea mă preocupă atât de mult, cât dorinţa de a fi liberi ca să ne putem lupta într-o bună zi cu... lucrurile astea, indiferent ce nume vrei să le dai. Înţelegi ce îţi spun?
- În linii mari, răspunse Ben.
Îşi atinse maxilarul şi se strâmbă. În stânga, sub bărbie, avea o umflătură dureroasă.
- Cineva a intrat peste noi în timp ce o examinam pe doamna Glick, continuă Jimmy. Acel cineva te-a scos din circuit şi apoi m-a folosit pe post de sac de antrenament. În timpul luptei, acel cineva m-a muşcat ca să mă facă să-i dau drumul. Asta e tot ce ne amintim. Tot. Înţelegi?
Ben dădu din cap.
- Tipul purta o haină închisă la culoare, albastră poate, poate neagră şi o căciulă tricotată verde sau gri. Asta e tot ce ai văzut. Bine?
- Te-ai gândit vreodată să renunți la medicină în favoarea unei cariere strălucite de scriitor de romane poliţiste?
Jimmy surâse:
- Pot crea numai în momente de egoism extrem. Eşti în stare să ţii minte povestea?
- Sigur. Şi nici nu mi se pare chiar atât de proastă cum ai zis. În fond, cadavrul ei nu e singurul care a dispărut în ultima vreme.
- Şi eu sper că se vor gândi la asta. Însă şeriful districtual este mult mai isteţ decât ar avea Parkins Gillespie vreodată şansa să devină. Trebuie să fim foare prudenţi. Nu te apuca să înfloreşti povestea.
- Crezi că cineva din partea autorităţilor ar fi în stare să desluşească ce se petrece?
Jimmy clătină din cap:
- Nici vorbă. Va trebui să ne descurcăm singuri. Şi ţine minte că din acest moment suntem nişte criminali.
La puţin timp după aceasta, se duse la telefon şi îl sună pe Maury Green şi apoi pe Şeriful Districtual Homer McCaslin.
12.
Ben ajunse la pensiunea Evei la vreo cincisprezece minute după miezul nopții și își pregăti o cafea în bucătăria pustie de la parter.
O bău încet, rememorând evenimentele serii, cu intensitatea unuia care tocmai a evitat să se prăbuşească în gol de pe o stâncă înaltă.
Şeriful districtual era un bărbat înalt, cu început de chelie. Mesteca tutun. Mişcările îi erau încete, însă ochii strălucitori îi erau vioi şi atenţi. Din buzunarul de la şold a scos un caiet uriaş şi zdrenţuit, legat cu un lănţişor, iar de sub vesta verde din lână, un stilou vechi şi gros.
Îi interogase pe Ben şi Jimmy, în timp ce două din ajutoarele sale făceau fotografii şi luau amprente.
Maury Green stătea tăcut în spatele lor, aruncând doar din când în când priviri nedumerite înspre Jimmy.
Ce i-a adus la Morga lui Green?
Jimmy răspunse la întrebarea asta, recitind povestea cu encefalita.
Ştia bătrânul doctor Reardon de iniţiativa lui?
Păi, nu. Jimmy se gândise că ar fi fost mai bine să facă o verificare discretă, înainte de a discuta cu cineva. Era cunoscut faptul că doctorul Reardon era, ei bine, era foarte guraliv câteodată.
Şi cum e cu chestia asta, cu encecumocheamă? Avea femeia asa ceva?
Nu, aproape sigur că nu avea. Îşi terminase examinarea înainte ca tipul în haină închisă la culoare să năvălească peste ei. El (Jimmy) nu ar dori - şi nici nu ar fi în stare - să explice cauza decesului femeii, însă sigur nu a murit de encefalită.
Pot să-l descrie pe tipul ăla?
Răspunseră aşa cum se înţeleseseră. Ben mai adăugă şi o pereche de cizme maron de lucru, ca să nu pară că se îngânau unul pe celălalt.
McCaslin le mai puse câteva întrebări şi Ben tocmai începuse să aibă sentimentul că vor ieşi cu faţa curată din toată povestea, când McCaslin se întoarse către el şi îl întrebă:
- Ce căutaţi aici, domnule Mears? Nu sunteti doctor.
Ochii lui atenţi licăriră cu blândeţe.
Jimmy deschise gura să răspundă, însă şeriful îl opri cu un semn al mâinii.
Dacă scopul întrebării lui McCaslin a fost să-l ia pe nepregătite pe Ben şi să-l facă să capete o expresie vinovată; nu reuşi. Era mult prea stors de emoţii ca să mai poată avea vreo reacţie. După cele păţit e doar cu puţin timp înainte, faptul de a fi prins cu o mărturie falsă nu îl impresiona prea tare.
- Sunt scriitor, nu medic. Scriu romane. Chiar acum scriu unul în care un personaj secundar extrem de important este fiul unui antreprenor de pompe funebre. Am vrut să văd cum arată o cameră mortuară. Am venit aici împreună cu Jimmy. Mi-a spus că ar prefera să nu-mi dezvăluie scopul vizitei sale la morgă, aşa că nu l-am întrebat.
Își freca umflătura vânătă din bărbie.
- Am căpătat chiar mai mult decât mi-am dorit.
McCaslin nu păru nici impresionat nici dezamăgit de răspunsul lui Ben:
- Cam aşa ceva. Dumneata eşti cel care a scris Conway's Daughter, nu?
- Da.
- Nevastă-mea a citit, fragmente într-o revistă pentru femei, în Cosmopolitan, mi se pare. A râs de n-a mai putut. M-am uitat şi eu da' nu mi s-a părut nimic amuzant în povestea unei fete care se droghează.
- Nu, spuse Ben, privindu-l în ochi pe McCaslin. Nici mie nu mi s-a părut amuzant.
- Cartea asta nouă e cea pe care se spune că o scrii în Salem'sLot?
- Da.
- Poate că ar fi bine s-o citească şi Moe Green, remarcă şeriful. Să te corecteze la părţile cu pompele funebre, dacă e cazul.
- Nu am scris încă partea aceasta, spuse Ben. Mă documentez întotdeauna înainte de a începe să scriu. E mai uşor.
Clătinînd din cap, McCaslin spuse pe un ton surprins:
- Ştiţi, povestea voastră e ca o carte poliţistă. Un tip năvăleşte aici şi pune la podea doi indivizi puternici şi dispare cu cadavrul unei biete femei care a murit dintr-o cauză necunoscută.
- Ascultă, Homer... începu Jimmy.
- Nu-mi spune Homer, zise McCaslin. Nu-mi place. Nu-mi place deloc. Encefalita asta e molipsitoare, nu?
- Da, e molipsitoare, spuse prudent Jimmy.
- Și totuși l-ai adus cu tine pe scriitorul ăsta? Știind că s-ar putea ca femeia să aibă așa ceva?
Jimmy ridică din umeri și păru furios:
- Nu-ți pun la îndoială judecățile profesionale, șerifule. Trebuie, la rândul tău, să le suporți pe ale mele. Encefalita este o infecție destul de lentă, care înaintează încet în sistemul vascular al omului. Am fost de părere că nu este niciun pericol pentru nici unul din noi. Nu ar fi mai bine acum dacă te-ai apuca de treabă şi ai încerca să afli cine a şterpelit cadavrul doamnei Glick - ca într-o carte poliţistă sau altfel - sau pur şi simplu te distrezi nemaipomenit de bine interogându-ne?
McCaslin emise un oftat adânc din străfundurile pântecului său considerabil, îşi închise caietul cu un bobârnac şi îl depozită în adâncurile buzunarului de la şold.
- Ei, Jimmy, vom începe cercetările şi vom anunţa pe toată lumea. Mă îndoiesc însă că vom afla ceva în plus. Doar dacă hoţul de cadavre va ieşi iarăşi la iveală - şi dacă a existat un hoţ de cadavre, ceea ce eu nu prea cred.
Jimmy îşi ridică sprâncenele a mirare.
- Mă minţiţi, spuse răbdător McCaslin. Ştiu asta, ajutoarele mele ştiu asta, probabil chiar bătrânul Moe ştie asta. Nu ştiu cât minţiţi - puţin sau mult - dar ştiu că nu pot dovedi că minţiţi atâta timp cât spuneţi amândoi aceeaşi poveste. Aş putea să vă dau voie să daţi un telefon şi chiar şi cel mai nepriceput puşti care tocmai a absolvit Facultatea de Drept vă poate scoate imediat de acolo. Ce deţin eu împotriva voastră se poate numi Suspiciune de Matrapazlâcuri Necunoscute. Şi pun prinsoare că avocatul tău nu e un boboc tocmai ieşit de pe băncile şcolii, nu?
- Nu, spuse Jimmy. Nu este.
- Şi cu toate astea v-aş închide, dacă nu aş avea senzaţia că minciunile voastre nu sunt din cauză că aţi fi făcut ceva împotriva legii.
Lovi pedala unei găleţi pentru gunoi, aflată la capătul mesei. Capacul se ridică cu un pocnet metalic şi McCaslin scuipă înăuntru o bucată mare de tutun amestecat cu salivă. Maury Green tresări.
- Ar vrea vreunul dintre voi să-şi revizuiască depoziţia? şopti el şi accentul de provincial care vorbeşte pe nas îi dispăruse din voce. Asta e o problemă gravă. Am avut patru morţi în Lot şi toate cele patru cadavre au dispărut. Vreau să ştiu ce se întâmplă.
- Ţi-am spus tot ce ştim, spuse Jimmy cu fermitate calmă. Îl privi în ochi.
- Dacă ţi-am putea spune mai multe, am face-o.
McCaslin îi întoarse privirea:
- Faci pe tine de speriat ce eşti, zise. Tu şi scriitorul, amândoi sunteţi speriaţi. Arătaţi aşa cum arătau soldaţii din Coreea, când i-au adus acasă din linia întâi.
Ajutoarele şerifului îi priveau cu atenţie. Ben şi Jimmy nu spuseră nimic.
McCaslin oftă din nou.
- Hai, plecaţi de-aici. Vreau să veniţi mâine la ora zece la mine la birou ca să vă scrieţi depoziţiile. Dacă nu veniţi la ora fixată, trimit o patrulă să vă aducă.
- N-o să fie nevoie să faci aşa ceva, spuse Ben.
McCaslin îi aruncă o privire sumbră şi clătină din cap.
- Ar trebui să scrii cărţi mai vesele. Ca tipul care scrie poveştile cu Travis McGee. Alea nu-ţi dau coşmaruri.
13.
Ben se ridică de la masă, își clăti ceaşca la chiuvetă, oprindu-se să se uite pe fereastră la întunericul nopţii.
Cine era acolo acum?
Marjorie Glick, în sfârşit, împreună cu fiul ei? Mike Ryerson? Floyd Tibbits? Carl Foreman?
Se întoarse şi urcă în cameră.
În noaptea aceea dormi cu veioza aprinsă şi cu crucea făcută din instrumentele de apăsat limba, care a învins-o pe doamna Glick, pe masă, chiar în dreapta lui. Ultimul gând, înainte să-l ia somnul, a fost dacă Susan era bine şi în siguranţă.
CAPITOLUL DOISPREZECE
MARK
1.
Când auzi prima oară sunetul acela îndepărtat de ramuri care trosnesc, se furişă în spatele trunchiului unui molid bătrân şi rămase acolo, aşteptând să vadă cine se va ivi din adâncurile pădurii.
Nu se putea ca ei să apară în toiul zilei, însă asta nu însemna că ei nu puteau trimite oameni care să nu se teamă de lumina soarelui: îi plăteau cu bani pentru asta, dar mai erau şi alte metode de convingere.
Mark îl văzuse pe Straker în oraş şi ochii lui erau ca ochii unei broaşte râioase care se încălzeşte la soare pe o piatră. Părea a fi în stare să rupă braţul unui copil şi să zâmbească în tot timpul ăsta.
Atinse forma greoaie a pistolului tatălui său, pe care îl ascunsese în buzunarul de la jachetă. Gloanţele nu erau eficace împotriva lor - decât, poate, cele de argint - însă o împușcătură bine țintită între ochi ar reuși să-i composteze biletul lui Straker ăla.
O clipă, ochii îi rătăciră în jos, la forma vag cilindrică, înfăşurată într-o bucată de prosop şi sprijinită de trunchiul copacului. În spatele casei lui era o stivă de lemne, jumătate de stânjen de lemne de frasin pentru foc, pe care le tăiase împreună cu tatăl său cu fierăstrăul McCulloch în iulie şi în august.
Henry Petrie era un om ordonat şi Mark ştia că fiecare surcea avea aproximativ un metru lungime, un centimetru în plus sau în minus.
Tatăl lui ştia care este lungimea cea mai bună, aşa cum ştia că iarna urmează toamnei şi că lemnul de frasin face un foc bun în căminul din camera de zi.
Fiul său, care ştia alte lucruri, ştia că lemnul de frasin este bun pentru fiinţe-lucruri - ca el.
În dimineaţa aceea, în timp ce părinţii lui îşi făceau plimbarea obişnuită de duminică, a luat o bucata din stiva de lemne şi, cu toporişca lui de Cercetaş, a reuşit să-i ascută unul din vârfuri. Era o lucrătură destul de neîndemânatică, însă va folosi scopului.
Zări o siluetă colorată şi se ascunse mai bine în spatele copacului, privind, fără să poată fi văzut, cu tâmpla lipită de coaja aspră. O clipă mai tărziu reuşi să desluşească persoana care urca dealul. O fată. Îl cuprinse un sentiment de uşurare, amestecat cu o vagă urmă de dezamăgire. Nu era scutierul diavolului; era doar fiica doamnei Norton.
Îşi ascuti din nou privirea. Şi ea ducea un ţăruş! Când se apropie mai mult, simţi nevoia să izbucnească în hohote amare de râs - un par dintr-un gard, asta era. Doar două lovituri de ciocan obişnuit l-ar despica în două.
Urma să treacă prin dreapta copacului în spatele căruia se ascundea el. Când ea se apropie, Mark se deplasă uşor spre stânga, evitând să calce pe ramurile de pe jos, al căror zgomot l-ar fi putut deconspira.
În cele din urmă, micul dans sincronizat se încheie, iar fata era acum cu spatele la el; urca mai departe dealul, către luminişul din pădure. Mergea cu foarte mare prudenţă, observă el bucuros. Era bine. În ciuda ideii trăsnite de-a lua un par dintr-un gard, părea a şti în ce se băga. Şi totuşi, dacă mergea mai departe, va avea probleme.
Straker era acasă. Mark era aici de la ora douăsprezece şi jumătate şi îl văzuse pe Straker ieşind din casă, privind în josul drumului, şi apoi intrând înapoi.
Mark tocmai încerca să se hotărască ce anume să facă în situaţia asta, când fata intrase în scenă, răsturnând ecuaţia.
Poate că nu o să păţească nimic. Se oprise în spatele unui ecran de tufe şi se ghemuise acolo, privind casa.
Mark analiză problema. Evident că ştia. Nu conta cum aflase, însă nu ar fi avut parul ăla nenorocit cu ea dacă nu ar fi ştiut. Se gândi că va trebui să se ducă la ea şi s-o avertizeze că Straker era în zonă şi păzea locul. Probabil că nu avea nicio armă la ea, nici măcar una aşa mică precum a lui.
Se mai gândea încă în ce fel să-şi facă cunoscută prezenţa, în aşa fel încât să nu o sperie şi să o facă să ţipe, când motorul maşinii lui Straker prinse viaţă. Ea tresări puternic şi, pentru câteva momente, Mark crezu că o să cedeze nervos şi o să o ia la goană prin pădure, rupând crengi şi spunând astfel lumii întregi că se afla acolo.
Însă se ghemui la loc, ţinându-se de pământ, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-i zboare de sub picioare.
Aprobă în gând: are ceva minte, chiar dacă e proastă.
Maşina lui Straker părăsi aleea din faţa casei – probabil că vizibilitatea era mai bună din locul unde stătea ea; el reuşi să vadă numai capota neagră a Packardului - apoi şovăi o clipă şi, în cele din urmă, coborî panta dealului, îndreptându-se către oraş.
Era vremea să formeze o echipă. Orice ar fi fost mai bine decât să fie obligat să se ducă singur la casa aceea. Simţea atmosfera otrăvitoare care o învăluia. Începuse să o simtă de la depărtare de o jumătate de milă şi devenea tot mai densă pe măsură ce se apropia de casă.
Urcă repede panta domoală şi îi puse o mână pe umăr.
Simţi cum întregu-i trup devine rigid, îşi dădu seama că va ţipa, aşa că spuse:
- Nu ţipa. Totul este în regula. Eu sunt.
Nu ţipă. Doar plămânii i se goliră cu un oftat prelung, îngrozit. Se întoarse şi îl privi, albă la faţă:
- Ci... cine e eu?
Se aşeză lângă ea.
- Mă numesc Mark Petrie. Te cunosc; eşti Sue Norton. Tatăl meu îl cunoaşte pe tatăl tău.
- Petrie?.... Henry Petrie?
- Da, e tatăl meu.
- Ce faci aici?
Neliniştiţi, ochii ei îl cercetau de parcă încă nu putea să înţeleagă că nu mai este singură.
- Exact ce faci şi tu. Numai că ţăruşul tău nu e bun. E prea...
Bâjbâi după un cuvânt care nu făcea parte din vocabularul său cotidian, deşi ştia ce înseamnă şi ştia să îi recunoască calitatea.
- E prea şubred.
Susan îşi privi parul smuls din gard şi se îmbujoră:
- Oh, chestia asta. Păi l-am găsit în pădure şi... şi m-am gândit că s-ar putea împiedica cineva de el, aşa că...
Îi reteză nerăbdător şuvoiul de scuze descoperite în lumea adulţilor:
- Ai venit aici să omori vampirul, nu-i aşa?
- De unde ţi-a venit ideea asta? Vampiri?
Vocea lui era sumbră:
- Noaptea trecută un vampir a încercat să mă prindă. Aproape că a reuşit.
- Absurd. Un băiat aşa mare ca tine n-ar trebui să mai inventeze...
- Era Danny Glick.
Tresări îngrozită, de parcă vorbele lui Mark o loviseră ca un pumn. Întinse mâna şi îl apucă de braţ. Se priviră în ochi.
- Asta e o poveste inventată de tine, Mark?
- Nu, răspunse el și îi relată totul în câteva propoziții simple.
- Și ai venit singur? întrebă ea când băiatul își termină povestea. Crezi că e adevărat și ai venit singur?
- Dacă cred?
O privi uluit.
- Sigur că cred. Doar l-am văzut cu ochii mei.
Rămase fără grai și fu brusc cuprinsă de rușine amintindu-şi de îndoielile (nu, îndoială era un cuvânt mult prea blând) avute când a auzit povestea lui Matt şi când Ben o acceptase cu titlu de încercare.
- Cum se face că tu eşti aici?
Ezită o clipă, apoi spuse:
- Există câţiva oameni în oraş care bănuiesc că în casa asta e un om pe care nu l-a văzut nimeni niciodată. Şi că s-ar putea ca el să fie un... un...
Dar tot nu putea să rostească cuvântul acela. Mark dădu din cap în semn că a înţeles. Deşi îl cunoştea doar de câteva minute părea un băiat extraordinar.
Rezumând tot ce mai avea de spus, zise:
- Aşa că am venit să aflu dacă este adevărat.
Arătă cu capul înspre ţăruş:
- Şi ai adus chesia asta ca să i-o împlânţi în inimă?
- Nu ştiu dacă pot să fac aşa ceva.
- Eu aş fi în stare.
Tonul lui era netulburat.
- După ce am văzut azi-noapte. Danny era în faţa ferestrei mele ţinându-se de zid ca o muscă uriaşă. Şi dinţii lui...
Clătină din cap, alungând coşmarul, aşa cum un om de afaceri alungă un client falit.
- Părinţii tăi ştiu că eşti aici? întrebă ea, ştiind că asa ceva nu se poate.
- Nu, răspunse el sec. Duminica este ziua dedicată naturii. Dimineţile se plimbă iar după-amiezele fac alte lucruri. Câteodată merg cu ei, alteori nu. Azi au plecat să se plimbe pe coastă.
- Eşti extraordinar, spuse ea.
- Nu, nu sunt, zise Mark, netulburat de compliment. Însă am de gând să termin cu el.
Privi către casă.
- Eşti sigur...
- Sigur că da. Şi tu eşti. Nu simţi ce rău este? Nu te sperie casa aia doar când te uiţi la ea?
- Ba da, răspunse ea, dându-se bătută.
Logica lui Mark era logica terminaţiilor nervoase şi, spre deosebire de argumentele lui Mart şi Ben, cele ale băiatului din faţa ei erau irezistibile.
- Cum o vom face? întrebă, acceptând în mod automat conducerea lui în această aventură.
- Mergem acolo şi intrăm, spuse, îl găsim, îi împlântăm ţăruşul - ţăruşul meu - în inimă şi ieşim din casă. Probabil că e în pivniţă! Le plac locurile întunecoase. Ai adus o lanternă?
- Nu.
- Nici eu, fir-ar să fie.
Răscoli cu picioarele încălţate în pantofi de sport prin frunzişiul adunat la rădăcina copacilor.
- Probabil că n-ai adus nici o cruce?
- Ba da, spuse Susan.
Îsi scoase lănţişorul de sub bluză şi i-l arătă. Băiatul îl privi aprobator şi, la rândul lui, scoase un lănţişor de sub cămaşa.
- Sper să ajung să-l pun la loc înainte să vină părinţii mei acasă, spuse, cu un aer întunecat. L-am şterpelit din caseta cu bijuterii a mamei. Dracu' mă ia dacă află.
Privi în jur. Cât timp vorbiseră, umbrele deveniseră mai lungi şi amândoi se simţeau împinşi să amâne, să tot amâne acţiunea.
- Să nu te uiţi în ochii lui când o să-l găsim, îi spuse Mark. Nu poate ieşi din sicriu înainte de lăsarea serii, dar tot te poate hipnotiza cu ochii. Ştii vreo rugăciune pe de rost?
Îşi croiau drum prin tufişurile dintre pădure şi gazonul neîngrijit din faţa Casei lui Marsten.
- Păi, da, Tatăl Nostru...
- Bine, e bună. Şi eu o ştiu. O s-o spunem amîndoi cînd îi înfig ţăruşul.
Chipul fetei se umplu de indignare şi zelul păru să-i scadă, însă el îi strânse mâna uşor. Stăpânirea lui de sine era uluitoare.
- Ascultă-mă bine, trebuie să o facem. Pun prinsoare că a pus deja mâna pe jumătate din oraş noaptea trecută. Dacă mai aşteptăm o să-l ia pe tot. Merge mult mai repede acum.
- Noaptea trecută?
- Am visat, spuse Mark.
Vocea îi era calmă încă, dar ochii i se întunecaseră.
- Am visat că se duc acasă la oameni şi că dau telefoane, implorând să fie lăsaţi înăuntru. Unii oameni ştiau, ştiau în adâncul lor despre ce e vorba, însă tot le-au dat voie să intre. Pentru că e mult mai uşor să faci asta decât să îţi închipui că ceva atât de îngrozitor poate fi adevărat.
- A fost doar un vis, zise ea neliniştită.
- Pun pariu că există o mulţime de oameni care zac astăzi în pat cu perdelele trase sau cu obloanele coborâte şi se întreabă dacă nu cumva au un guturai sau gripă, sau altă boală. Toţi se simt slăbiţi şi cu câlţi în cap. Nu pot să mănânce. Chiar gândul la mâncare îi face să le vină să vomite.
- Cum de ştii atât de multe?
- Citesc revistele cu povestiri despre monştri, răspunse el, şi mă duc la filme de groază de câte ori pot. De obicei trebuie să-i spun mamei că mă duc să văd filmele lui Walt Disney. Şi, de fapt, nu poţi să ai încredere în tot ce-ţi arată acolo. Uneori, inventează tot felul de tâmpenii ca să facă povestea mai sângeroasă.
Ajunseseră lângă casă.
I-auzi, ce echipă mai suntem, noi, cei care credem, gândi Susan. Un profesor bătrân, pe jumătate scrântit de prea mult citit, un scriitor obsedat de coşmarurile din copilărie, un băieţel care a absolvit cursul de ştiinţa vampirilor, folosind ca bibliografie de examen filmele de groază şi revistele de doi bani. Şi eu? Chiar cred? Sunt oare molipsitoare fanteziile paranoice?
Credea.
Mark avusese dreptate; lângă casă era imposibil să nu-ţi dai seama de pericol. Întregul proces ai gândirii, chiar actul conversaţiei erau eclipsate de o voce venită din străfunduri şi care striga pericol! pericol! fără să rostească de fapt cuvintele, îi crescuse pulsul, începuse să transpire, şi totuşi, pielea îi era rece din cauza adrenalinei ce dilatează capilarele, împiedicînd sângele să se ascundă în adâncul corpului, în momente de tensiune maximă. Rinichii îi erau încordaţi şi plini. Privirea, neobişnuit de pătrunzătoare, reuşindsă distingă fiecare aşchie şi fiecare grăunte de var de pe zidul casei.
Şi toate aceste reacţii nu fuseseră provocate de stimuli externi: nu existau nici oameni înarmaţi, nici câini uriaşi şi răi, nici miros de foc.
Fusese trezit, după o hibernare prea lungă, un paznic mult mai tainic decât cele cinci simţuri ale ei. Şi nu avea cum să-i ignore avertismentele.
Cercetă interiorul casei printr-o spărtură în oblonul de jos.
- Măi, să fie! N-au făcut absolut nimic aici, spuse cu mânie în glas. E o mizerie de nedescris.
- Să văd şi eu. Saltă-mă.
Îşi împleti degetele şi îl ajută să se ridice şi să se uite prin jaluzelele sparte în salonul dărăpănat al Casei lui Marsten. Văzu o cameră părăsită, cu o patină groasă de praf pe duşumea (o mulţime de picioare îşi lăsaseră amprentele prin el), cu tapet cojit, cu două sau trei fotolii, o masă scrijelită. În colţurile camerei, lângă tavan, păianjenii îşi festonaseră pânzele.
Înainte ca ea să apuce să protesteze, Mark a sfărîmat cu capătul neascuţit al ţăruşului ivărul care închidea oblonul.
Cârligul se sparse în două bucăţi acoperite cu rugină şi oblonul scârţâi, depărtându-se câţiva centimetri de perete.
- Hei! exclamă ea. Nu trebuie...
- Şi ce ai vrea să faci? Să suni la sonerie?
Dădu la o parte oblonul drept şi izbi unul din geamurile prăfuite şi striate. Se sparse cu un sunet argintiu.
Teama explodă înlăuntrul ei, fierbinte şi puternică, aducându-i gust de cocleală în gură.
Încă mai putem fugi, spuse, parcă numai pentru sine. Puştiul se uită în jos la ea, iar în privirea lui nu era nicio urmă de dispreţ, ci numai sinceritate şi o frică la fel de mare ca a ei.
- Pleacă, dacă trebuie, îi spuse.
- Nu, nu trebuie.
Încercă să înghită nodul uscat şi dureros din gât, însă nu reuşi.
- Grăbeşte-te. Eşti greu.
Îndepărtă cioburile geamului pe care îl spărsese şi apoi mută ţăruşul în mâna cealaltă şi descuie fereastra.
Aceasta gemu uşor când o împinse. Drumul era liber acum.
Îl lăsă jos şi priviră cîteva clipe fereastra deschisă fără să spună vreun cuvânt. Apoi Susan făcu un pas înainte, împinse mai mult oblonul şi îşi sprijini mâinile de pervazul plin cu aşchii, pregătindu-se să se ridice pe el. Dezgustătoare, copleşitoare, groaza i se cuibărise în abdomen, ca o sarcină oribilă. În sfârşit reuşi să înţeleagă ce simţise Mart Burke când urca scara înspre ceea ce îl aştepta în camera de oaspeţi.
Întotdeauna, conştient sau inconştient, pusese frica într-o ecuaţie simplă: frică = necunoscut. Şi, ca să rezolve ecuaţia, trebuia să reducă problema la termeni de algebră simplă, astfel: necunoscut = scândura care trosneşte (sau orice altceva), scândura care trosneşte = ceva de care nu trebuie să îţi fie frică, în lumea modernă toate spaimele puteau fi asimilate prin simpla folosire a axiomei tranzitive de egalitate. Unele spaime erau justificate, desigur (nu conduci maşina atunci când eşti prea beat ca să poţi vedea ce e pe drum, nu întinzi o mână prietenoasă câinilor care mârâie, nu rămâi în parcare cu băieţi pe, care nu-i cunoşti - cum era bancul ăla vechi? Te regulezi sau mergi pe jos?
Însă până acum nu crezuse că existau spaime mai mari decât putea mintea pricepe, spaime apocaliptice, aproape paralizante prin intensitatea lor. Ecuaţia aceasta nu putea fi rezolvată. Până şi actul de a înainta devenise un gest eroic.
Se ridică cu o uşoară flexare a muşchilor, îsi aruncă un picior peste pervaz şi apoi sări in salonaşul îmbâcsit de atâta praf şi privi în jur.
Mirosul. Mirosul părea a emana în şuvoaie din pereţi. Duhoarea era aproape vizibilă.
Încercă sa-şi spună că nu era decât varul mucegăit, sau resturile tuturor animalelor care îşi făcuseră cuib în spatele lambriurilor sparte -şobolani, cârtiţe, poate un raton sau doi. Însă era mai mult decât atât. Mirosul era mai profund decât duhoarea hoiturilor de animale, era mult mai agresiv. O duse cu gândul la lacrimi şi la vomă şi la întuneric.
- Hei, şopti Mark, agitând mâinile în faţa ferestrei. Ajută-mă puţin.
Se aplecă, îl prinse de subţiori şi îl trase până când băiatul reusi şă se prindă de pervaz. Apoi plonjă în cameră. Izbi uşor cu picioarele în covor când ateriză. Apoi casa fu cuprinsă din nou de tăcere.
Ascultară fascinaţi liniştea. Parcă nu se auzea nici măcar zumzăitul acela monoton care se aude atunci când tăcerea este deplină, zumzăitul terminaţiilor nervoase care lucrează în gol. Doar o tăcere uriaşă, absolută şi pulsul sângelui în urechile lor.
Şi totuşi amândoi ştiau. Bineînţeles. Nu erau singuri.
2.
- Haide! spuse el. Să aruncăm o privire.
Apucă strâns țărușul și, o clipă, se uită cu jind spre fereastră.
Ea se îndreptă în vârful picioarelor către hol și el o urmă.
Chiar lângă uşă era o măsuţă cu o carte pe ea. Mark o luă în mână.
- Ascultă, spuse. Ştii limba latină?
- Puţin, din liceu.
- Ce înseamnă asta? îi arătă cotorul cărţii.
Citi încruntată cuvintele. Apoi clătină din cap:
- Nu ştiu.
Deschise cartea la întâmplare şi tresări. Dăduse peste un desen care înfăţişa un bărbat gol care ţinea trupul unui copil cu mărtuntaiele scoase, arătându-l cuiva care nu se vedea. Puse repede cartea înapoi pe masă, bucuros să fi scăpat de ea - coperta îi dădea o senzaţie neplăcută - şi se îndreptară împreună spre bucătărie. Aici umbrele erau mai mari. Soarele ajunsese în partea cealaltă a casei.
- Simţi? o întrebă.
- Da.
- Miroase mai rău aici, nu?
- Da.
Îşi amintea de cămara rece pe care o avuseseră în cealaltă casă şi de cele trei butoaie cu roşii ale mamei lui care mucegăiseră acolo în întunericul răcoros. Aşa era şi acest miros, ca cel al roşiilor intrate în putrefacţie.
Susan şopti:
- Dumnezeule, mi-e atât de frică.
Bâjbâi, îi găsi mâna şi o strânse puternic.
........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu