5.
Floyd îl ridică.
Titlul spunea: ADORATORII SATANEI PROFANEAZĂ O BISERICĂ. Își aruncă ochii peste articol.
După toate aparențele, un grup de copii spărseseră o biserică catolică din Clewiston, Florida, la puţină vreme după miezul nopţii şi desfăşuraseră acolo un soi de ritual păgân. Altarul fusese pângărit, pe strane şi confesionale fuseseră scrijelite obscenităţi, iar pe treptele care duceau la naos fuseseră descoperite pete de sânge. Analizele de laborator au confirmat faptul că, deşi o parte din acel sânge era de origine animală (s-a sugerat că ar fi fost vorba de sânge de capră), majoritatea era uman. Şeful poliţiei din Clewiston a recunoscut că nu avea niciun indiciu care să-l pună pe urma făptaşilor.
Floyd puse ziarul jos.
- Adoratori ai diavolului în Lot? Haide, Dell. Ai înnebunit.
- Copiii au înnebunit, se încăpăţână Dell. O să vezi că ara dreptate. Nu mai e mult şi o să înceapă să facă sacrificii omeneşti pe păşunea lui Griffen.Vrei să-ţi umplu paharul?
- Nu, mersi, spuse Floyd, alunecând de pe scaun. Cred că mă duc să văd ce face unchiul Win. Ţinea teribil de mult la câine.
- Transmite-i complimente din partea mea, zise Dell, adăpostind ziarul înapoi sub tejghea - Proba A - pentru mai târziu. Mi-a părut tare rău de ce a păţit.
Floyd se opri la jumătatea drumului spre uşă şi spuse, parcă fără să se adreseze cuiva anume:
- L-au atârnat de vârful porţii, hm? Pe Dumnezeul meu, tare as vrea să pun mâna pe puştii care au făcut-o.
- Adoratorii diavolului, spuse Dell. Nu m-ar mira câtuşi de puţin. Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii în zilele astea.
Floyd plecă.
Puştiul Bryant mai băgă o fisă în tonomat şi Dick Curless începu să cânte „îngroapă sticla cu mine".
18.
7,30 - seara
- Să veniți devreme acasă, îi zise Marjorie Glick fiului ei cel mare. Aveți școală mâine. Vreau ca fratele tău să fie în pat la nouă și un sfert.
Danny își târșâi picioarele:
- Nu înțeleg de ce trebuie să-l iau cu mine!
- Nu trebuie, răspunse Marjorie cu o gentilețe periculoasă. Puteți sta foarte bine și acasă.
Se întoarse la masa de bucătărie unde desăra peștele și Ralphie scoase limba. Danny îl amenință cu pumnul, însă frățiorul lui absolut dezgustător îi aruncă un zâmet radios.
- O să ne întoarcem, mormăi el și dădu să iasă din bucătărie, cu Ralphie la remorcă.
- Până la nouă.
- Bine, bine.
În camera de zi, Tony Glick stătea cu picioarele ridicate în fața televizorului, urmărind meciul dintre Red Sox și Yakees.
- Unde vă duceți, băieți?
- Să-l vedem pe băiatul ăla nou, spuse Danny. Mark Petrie.
- Așa-i, zise și Ralphie. Ca să ne uităm la..... trenulețul lui electric.
Danny aruncă o privire înveninată fratelui său, însă tatăl lor nu observase nici pauza, nici accentul. Doug Griffen tocmai marcase.
- Să veniți devreme, spuse absent.
Afară, lumina încă mai lâncezea pe cer, deşi soarele apusese. Când traversau curtea din spate, Danny zise:
- Ar trebui să te bat să-ţi sune apa-n cap, tâmpitule.
- O să le spun, se împăună Ralphie. O să le spun de ce ai vrut să mergi, pe bune.
- Ticălosule, oftă disperat Danny.
În capătul curţii cu iarba îngrijit tăiată, o potecă bătătorită ducea în jos, înspre pădurice. Casa familiei Glick se afla pe strada Brock cea a lui Mark Petrie, pe Jointer Avenue. Poteca reprezenta o scurtătură care economisea mult timp din drum, mai ales dacă aveai doisprezece şi nouă ani şi ardeai de nerăbdare să ţopăie pe pietrele din pârâul Crockett. Sub tălpi le trosneau ace şi ramuri mici de plin. Undeva în adâncul pădurii, începuse să cânte o rândunică-de-noapte, iar greierii ţârâiau în jurul lor.
Danny făcuse greşeala de a-i fi spus fratelui său că Mark Petrie avea setul complet de monştri din plastic - vârcolac, mumie, Dracula, Frankenstein, doctorul cel nebun şi chiar şi o Cameră a Ororilor. Mama lor era de părere că astea ar fi fost veşti proaste, că chestiile astea îţi făceau creierii să putrezească, sau oricum, îţi făceau rău şi fratele lui Danny se transformă instantaneu într-un mic şantajist. Pe bune că era un împuţit dezgustător.
- Eşti dezgustător, ştii? spuse Danny.
- Ştiu - Ralphie era mândru foarte.
- Ce-i aia dezgustător?
- E atunci când te faci verde şi lipicios ca bau-bau.
- Ba tu, zise Ralphie.
Mergeau pe malul pârâului Crockett, ale cărui ape perlate gângureau în voie în matca lor cu pietriş. La două mile înspre est se vărsa în Taggart Stream, care, la rândul lui, se vărsa în Râul Royal.
Danny începu să traverseze pârâul, păşind pe pietre, mijindu-şi ochii în întunericul care se lăsa, ca să vadă pe unde calcă.
- O să te-mping! îi strigă vesel din spate Ralphie. Ia vezi. Danny, o să te-mping!
- Impinge-mă numai şi o să te-mping şi eu în nisipuri mişcătoare, caltaboşule, spuse Danny.
Ajunseră pe celălalt mal.
- Nu-s nisipuri mişcătoare pe aici, îl luă în râs Ralphie, apropiindu-se totuşi de fratele său.
- Aşa crezi? tonul lui Danny era ameninţător. Un copil a murit în nisipurile mişcătoare acum câţiva ani. I-am auzit pe babalâcii de la magazin cum povesteau despre chestia asta.
- Pe bune?
Ochii lui Ralphie erau măriţi de frică.
- Mda, spuse Danny. A fost tras la fund în timp ce urla cât îl ţineau puterile, până când gura i-a fost umplută cu nisip şi gata. Raaaccchhh.
- Haide, mă, spuse Ralphie tulburat. Era aproape întuneric acum, iar pădurea părea plină de umbre mişcătoare.
- Hai să ieşim, de-aici.
O porniră la drum, pe malul pârâului, alunecând din când în când pe acele de pin.
Băiatul despre care Danny îi auzise pe cei în vârstă povestind la magazin era un puşti de zece ani pe nume Jerry Kingfield. S-ar fi putut să fi strigat cât îl ţineau puterile când nisipurile îl trăgeau la fund, dar dacă a făcut-o, nu l-a auzit nimeni. Dispăruse pur şi simplu în Mlaştini cu şase ani în urmă, în timp ce pescuia. Unii credeau că l-au înghiţit nisipurile mişcătoare, alţii erau de părere că un pervertit sexual îl ucisese. Pervertiţi din ăştia întâlneai la tot pasul.
- Mai spuneau că stafia lui încă mai bântuie prin pădure, adăugă pe un ton grav Dany, omiţând să-i comunice frăţiorului său că Mlaştinile se aflau la trei mile distanţă înspre sud.
- Nu mai zice, Danny, spuse neliniştit Ralphie. Nu... nu pe întuneric.
Pădurea gemea tainic în jurul lor. Rândunica de noapte îşi încetase trilul. Undeva în spatele lor trosni o creangă. Lumina dispăruse aproape-complet de pe cer.
- Din când în când, continuă Danny cu o voce lugubră, când câte un caltaboş mucos vine aici după lăsarea întunericului, apare bătând din aripi din spatele câte unui copac, cu faţa putrezită şi acoperită cu nisip...
- Hai, mă, Danny.
Vocea firavă a frăţiorului său conţinea o rugăminte reală şi Danny încetă. Aproape că reuşise să se sperie şi el. Copacii erau nişte prezenţe negre, masive, în jurul lor, unduindu-se uşor în adierea nopţii, frecându-se unul de celălalt, scârţâind din încheieturi.
La stânga lor trosni o altă creangă.
Brusc, Danny, îşi dori să fi mers pe şosea.
Altă creangă trosni.
- Danny, mi-e frică! şopti Ralphie.
- Nu fi tâmpit, spuse Danny. Haide!
Porniră din nou. Acele de pin le pocneau sub tălpi. Danny încercă să se convingă că nu auzise nicio creangă trosnind. N-a auzit nimic în afară de vocile lor. Sângele îi pulsa în tâmple. Mâinile îi erau reci. Numără paşii, îşi spuse. Ajungem la Jointer Avenue după două sute de paşi. Şi când ne întoarcem o s-o luăm pe şosea ca să nu se mai sperie caltaboşul ăsta. Într-un minut o să vedem luminile de pe stradă şi o să ne simţim ca nişte idioţi, dar o să fie bine să ne simţim ca nişte idioţi, aşa că numără paşii. Unu... doi... trei...
Ralphie urlă:
- O văd! Văd fantoma! O VĂD!
Groaza, ca fierul încins, cuprinse pieptul lui Danny în chingi puternice. Picioarele parcă i se transformaseră în butuci. S-ar fi întors şi ar fi luat-o la goană, însă Ralphie se agăţase de el.
- Unde? şopti, uitând că el inventase fantoma. Unde?
Privi atent în desişul pădurii, pe jumătate speriat de ceea ce ar fi putut să descopere, însă nu văzu decât întunericul.
- A plecat, acum - dar l-am văzut... am văzut-o. Ochi. Am văzut ochi. Oh, Danniii... Începuse să se smiorcăie.
- Nu există fantome, tâmpitule. Hai să mergem.
Îl luă de mână şi o porniră mai departe. Danny îşi simţea picioarele de parcă ar fi fost făcute din zece mii de gume de creion. Îi tremurau genunchii. Ralphie se înghesuia în el, aproape scoţându-l de pe potecă.
- Ne urmăreşte, şopti Ralphie.
- Auzi, n-am de gând...
- Nu, Danny. Pe bune. Nu-l simţi?
Danny se opri. Şi aşa cum ştiu copiii, simţi ceva în clipa aceea şi-şi dădu seama că nu mai erau singuri.
Liniştea copleşise, uriaşă, pădurea; însă era o linişte malefică. Umbrele, muiate de vânt, se împleteau languroase în jurul lor.
Şi Danny simţi un miros feroce, însă nu îl simţi cu nasul.
Nu existau fantome, dar existau perverşi. Îşi opreau maşinile negre şi îţi ofereau bomboane, sau aşteptau la colţul străzii sau... sau te urmăreau în pădure... Şi atunci... Ah, şi atunci ei...
- Fugi, spuse aspru.
Însă Ralphie doar tremura alături, paralizat de frică. Mîna lui îl strângea pe Danny ca într-o menghină.
Privea fix undeva în adâncul pădurii şi apoi ochii începură să i se mărească.
- Danny?
Trosni o creangă.
Danny se întoarse şi privi în direcţia în care se uita fratele lui.
Întunericul îl învălui.
19.
9,00 - seara
Mabel Werts era un zdrahon de femeie grasă; împlinise şaptezeci şi patru de ani şi picioarele îi erau tot mai nesigure. Mai era, totodată, şi depozitara istoriei şi bârfelor oraşului, iar memoria ei se întindea de-a lungul a cinci decenii de decese, adultere, furtişaguri şi nebunie. Era clevetitoare, însă fără să fie în mod intenţionat crudă (deşi, cei ale căror istorii le-a turuit în cei cincizeci de arii, s-ar putea să nu fie de acord); pur şi simplu trăia în şi prin oraş. Într-un fel ea era oraşul, văduva cea grasă care aproape că nu-şi mai părăsea acum casa şi care îşi petrecea aproape toată ziua lângă fereastră, îmbrăcată într-un camizol din mătase, cu aspect de cort, cu părul de culoarea fildeşului îngălbenit construit într-o coroană de şuviţe împletite, cu telefonul în mâna dreaptă şi cu un binoclu japonez de mare precizie în mâna stângă.
Combinaţia acestor două instrumente - plus timpul necesar pentru a le folosi din plin - au transformat-o într-un păianjen binevoitor, aflat în centrul reţelei de comunicaţii care se întindea din cartierul Bend spre Salemul de est.
Din lipsă de ceva mai bun, privise la Casa lui Marsten, tocmai când s-au deschis obloanele din stânga terasei, dezvăluind un petic de lumină aurie, care, în mod sigur, nu putea să provină de la sistemul electric. O clipă doar, chinuitor de scurtă, a reuşit să surprindă ceva ce ar fi putut să fie capul şi umerii unui bărbat, conturaţi în lumină. Această descoperire îi dădu fiori stranii.
Nu reuşi să mai surprindă vreo altă mişcare din casă.
Gândi: Oare ce fel de oameni sunt ăştia care deschid fereastra doar atunci când nu-i poate observa nimeni?
Puse jos binoclul şi ridică cu multă grijă receptorul. Două voci - le identifică iute- Harriet Durham şi Glynis Mayberry - vorbeau despre cum tânărul Ryerson descoperise câinele lui Irwin Purinton.
Se aşeză uşor, respirând pe gură, astfel încât să nu-şi deconspire prezenţa.
20.
11,59 - noaptea
Ziua tremura în aşteptarea finalului. Casele dormeau în întuneric. În centrul oraşului, luminile de noapte de la Casa de Pompe Funebre Foreman, , de la fierărie şi de la Excellent Cafe aruncau pete blânde pe asfalt. Unii nu dormeau încă - George Boyer, care tocmai ajunsese acasă din schimbul al doilea (de la trei la unsprezece) de la Fabrica Gates, Win Purinton care îşi dădea pasienţe şi nu putea să adoarmă căci se gândea la Doc al lui, a cărui moarte îl afectase mult mai profund decât cea a soţiei sale - însă majoritatea dormeau somnul celor cinstiţi şi muncitori.
În Cimitirul Harmony Hill, o siluetă întunecată stătea gânditoare lângă porţi, aşteptând miezul nopţii. Când vorbi, vocea sa era blândă şi cultivată:
- O, tată al meu, îndură-te de mine. Împărat al Muştelor, îndură-te acum de mine. Îţi aduc carne stricată, carne urât mirositoare. Am făcut acest sacrificiu pentru tine. Cu mâna mea cea stângă îţi aduc ofranda. Fă un semn pentru mine pe acest pământ, care numelui tău este închinat. Aştept un semn de la tine ca să-ţi încep munca.
Vocea se stinse. Se stârnise un vânt blând, ce aducea cu sine şoapta şi oftatul ramurilor înfrunzite şi al ierburilor şi mai aducea iz de leşuri din groapa de gunoi din josul drumului.
Nu se auzea nimic altceva decât briza uşoară. Un timp, silueta rămase tăcută, adâncită în gânduri. Apoi se aplecă şi se ridică, purtând pe braţe trupul unui copil.
- Acesta este ofranda mea.
Ce s-a întâmplat apoi nu poate fi redat prin cuvinte.
CAPITOLUL PATRU
DANNY GLICK ŞI ALŢII
1.
Danny şi Ralphie Glick plecaseră în vizită la Mark Petrie, cu ordine clare de a se întoarce acasă până la ora nouă. Şi când, după ora zece, nu apăruseră încă, Marjorie Glick a dat telefon la familia Petrie. Nu, spuse doamna Petrie, băieţii nu erau acolo. Nici nu fuseseră pe la ei. Poate că ar fi mai bine ca soţul dumneavoastră să vorbească cu Henry. Doamna Glick îi dădu receptorul bărbatului ei simţind cum frica îi cuprinde stomacul cu degete uşoare, îndemânatice.
Bărbaţii discutară situaţia. Da, băieţii plecaseră pe poteca din pădure. Nu, pârâul era aproape secat în această perioadă a anului, mai ales după atâtea zile fără ploaie. Nu era mai adânc de gleznă. Henry sugeră să pornească fiecare din câte un capăt al potecii, cu câte o lanternă puternică. Poate că băieţii au găsit o vizuină de bursuc, sau fumau sau orice altceva.
Tony fu de acord şi îi mulţumi pentru ajutor, cerându-şi scuze că îi dă atâta bătaie de cap. Domnul Petrie spuse că nu era nicio bătaie de cap. Tony închise şi încercă să-şi liniştească puţin soţia; era înspăimântată. În sinea lui, el hotărâse că, atunci când îi va găsi, nici unul din băieţi nu se va mai lăuda că poate să stea aşezat timp de o săptămână.
Însă, chiar înainte să iasă din curte, Danny ţâşni împleticindu-se dintre copaci şi se prăbuşi lângă grătar. Era ameţit şi rostea cu greutate cuvintele, răspunzând la întrebări cu multe ezitări şi fără sens, de multe ori. Avea iarbă în manşete şi frunze de toamnă în păr.
Îi spuse tatălui său că el şi Ralphie plecaseră pe poteca din pădure, traversaseră pârâul Crockett păşind pe pietrele din el şi ajunseseră pe celălalt mal fără vreo problemă. Atunci Ralphie a început să vorbească despre fantoma din pădure (Danny omise să spună că el fusese cel care băgase ideea asta în capul frăţiorului său).
Ralphie spusese că a văzut pe cineva. Danny se înspăimîntase. Nu credea în fantome sau în orice altfel de chestii din astea de bebeluş cum ar fi bau-baul, însă şi lui i se păruse că a auzit ceva în întuneric.
Și ce au făcut atunci?
Danny credea că au început iar să meargă, ținându-se de mâini. Nu mai era sigur. Ralphie începuse să bâzâie din cauza stafiei. Danny îi spusese să nu mai plângă, pentru că în curând vor vedea luminile de pe Jointer Avenue. Mai aveau doar două sute de pași, poate mai puțin. Atunci s-a întâmplat ceva rău.
Ce? Ce anume rău?
Se certară cu el, se enervară, îl mustrară. Danny dădu doar încet din cap, fără să pară a-i înţelege. Da, ştia că ar trebui să-şi amintească, dar nu putea. Pe cuvânt de onoare că nu putea. Nu, nu-şi aducea aminte că s-ar fi împiedicat şi ar fi căzut. Doar că... era atât de întuneric. Foarte întuneric.
Îşi amintea numai că s-a trezit zăcând singur pe potecă. Ralphie dispăruse.
Parkins Gillespie spuse că nu ar fi avut nici un rost să trimită oamenii în pădure în noaptea aceea. Prea multe capcane. Poate că băiatul s-a rătăcit. A cercetat poteca împreună cu Nolly Gardener şi Tony Glick şi Henry Petrie. Au verificat şi ambele laturi ale Jointer Avenue şi ale străzii Brock, strigând prin porta-voce alimentate cu baterii.
În dimineaţa următoare, devreme, poliţia statală împreună cu cea din Cumberland au început o acţiune coordonată de cercetare a zonei împădurite. Când n-au descoperit nimic, şi-au extins cercetarea. Patru zile au tot scotocit prin tufişuri iar domnul şi doamna Glick au rătăcit prin pădure şi pe câmpuri, evitând capcanele lăsate de incendiul străvechi, şi strigând numele fiului lor cu speranţă cutremurătoare şi neostoită.
Când nici aşa n-au ajuns la nici un rezultat, au dragat Taggart Stream şi râul Royal. Nimic.
În dimineaţa celei de a cincea zi, Marjorie Glick, îngrozită şi isterizată, îsi trezi soţul la ora patru. Danny leşinase în holul de la etaj, probabil când se ducea la baie.
O ambulanţă îl duse la Central Main General Hospital. Diagnosticul preliminar a fost dur și a întârziat astfel eventualele șocuri emoționale.
Medicul de gardă, un bărbat pe nume Gorby, îl luă deoparte pe domnul Glick:
- Băiețelul dumneavoastră a avut vreodată crize de astm?
Clipind nedumerit, domnul Glick clătină din cap. Îmbătrânise cu zece ani în mai puțin de o săptămână.
- A avut febră reumatică?
- Danny? Nu, nu.... Danny.
- A făcut anul trecut vreun test TBC?
- TBC? Băiatul meu are TBC?
- Domnule Glick, încercăm doar să aflăm....
- Marge! Marge, vino încoace!
Margorie Glick se ridică și înaintă încet pe coridor. Avea obrajii palizi și părul pieptănat neglijent. Părea o femeie cuprinsă de o migrenă înfiorătoare.
- I-au făcut lui Danny vreun test TBC la școală?
- Da, spuse ea cu o voce amorfă. Când a început școala. N-a avut nicio reacție.
Gorby întrebă:
- Tușește noaptea?
- Nu.
- Se plânge de dureri în piept sau la articulații?
- Nu.
- Urinare dureroasă?
- Nu.
- Sângerări anormale? Îi curge sânge din nas sau are scaun cu sânge sau chiar s-a întâmplat să aibă anormal de multe zgârieturi sau vânătăi?
- Nu.
Gorby surâse și dădu aprobator din cap:
- Am dori să-i facem niște analize, dacă sunteți de acord.
- Sigur, spuse Tony. Avem asigurare de sănătate.
- Reacțiile lui sunt foarte încete, zise doctorul. Îi vom face niște raze X, un test de măduvă, o leucogramă....
Ochii lui Marjorie Glick se deschiseră uriași:
- Danny are leucemie? șopti.
- Doamnă Glick, nu putem....
Însă ea leșinase.
2.
Ben Mears a fost unul dintre voluntarii din Salem's Lot care a scotocit tufişurile în căutarea lui Ralphie Glick şi nu s-a ales cu nimic decât cu pantalonii plini de scaieţi şi cu o criză groaznică de alergie la polen, provocată de gălbenelele de vară târzie.
În cea de-a treia zi de căutări, intră în bucătăria Evei cu gândul să înfulece o conservă de ravioli şi să se prăbuşească în aşternut pentru un somn reconfortant înainte de a se apuca din nou de scris. O găsi pe Susan Norton agitându-se pe lângă aragaz şi pregătind o tocană cu carne de vită. Chiriaşii, tocmai întorşi de la muncă, stăteau în jurul mesei şi se prefăceau că discută, însă în realitate aruncau ocheade înspre Susan, care era îmbrăcată într-o cămaşă cadrilată şi decolorată, legată în talie şi pantaloni scurţi din catifea reiată. Eva Miller călca într-o firidă, lângă bucătărie.
- Hei, ce faci aici? o întrebă.
- Îţi pregătesc ceva decent de mîncare, înainte să te topeşti pe picioare, spuse, şi Eva pufni în râs de după colţul peretelui. Ben simţi că-i iau foc urechile.
- Găteşte foarte bine fătuca asta, spuse Weasel. Îmi dau seama. Am urmărit-o.
- Dacă ai fi urmărit-o mai mult, ţi-ar fi căzut ochii din orbite, zise Grover Vernil şi chicoti.
Susan puse capacul pe cratiţă, o puse în cuptor şi ieşiră pe terasă până era gata. Soarele apunea roşu, învăpăiat.
- Aţi găsit ceva?
- Nu. Nimic.
Scoase un pachet mototolit de ţigări din buzunarul cămăşii.
- Miroşi de parcă ai făcut o baie în baltă, spuse ea.
- Cam aşa ceva am şi făcut.
Îşi ridică braţul şi îi arătă pişcăturile de la insecte şi zgârieturile pe cale de vindecare:
- Împuţiţii aia de ţânţari şi afurisiţii de spini din tufişuri.
- Ben, ce crezi că a păţit copilul?
- Dumnezeu ştie.
Dădu drumul unui rotocol de fum:
- Poate că cineva s-a furişat în spatele fratelui mai mare, l-a lovit în cap cu un săculeţ cu nisip sau altceva şi l-a răpit pe cel mic.
- Crezi că e mort?
Ben o privi încercând să-şi dea seama dacă vrea un răspuns sincer sau doar o minciună care să-i dea speranţe. O prinse de mână şi-şi împleti degetele cu ale ei.
- Da, spuse scurt. Cred că puștiul e mort. Nu avem nicio dovadă concludentă încă, însă așa cred.
Ea clătină ușurel capul:
- Sper să te înșeli. Mama şi alte cucoane s-au dus să aibă grijă de doamna Glick. Şi-a ieşit aproape din minţi. Şi ea şi soţul ei. Şi băiatul celălalt bântuie prin casă ca o nălucă.
- Hm, spuse Ben.
Privea la Casa lui Marsten şi nu o ascultase atent. Obloanele erau închise; se vor deschide mai târziu. După căderea nopţii. Obloanele se vor deschide după căderea nopţii. Gândul acesta şi faptul că suna aproape ca o formulă magică îi trimise un fior lugubru pe şira spinării.
- ...seară?
- Hmmm? Iartă-mă.
O privi.
- Am spus, tatăl meu te invită să vii la noi mâine seară. Poţi?
- Eşti şi tu acasă?
- Sigur că da, răspunse şi se uită la el.
- Bine. În regulă.
Dorea să o poată privi mai mult - era adorabilă în lumina crepusculară - însă ochii îi erau atraşi de Casa lui Marsten, ca de un magnet.
- Te atrage, nu-i aşa? spuse ea şi era tulburător faptul că îi citise gândurile, îi descifrase până şi metafora din minte.
- Da, mă atrage.
- Ben, despre ce e vorba în cartea ta?
- Nu încă, spuse. Nu mă grăbi. Îţi voi spune imediat ce îmi voi da seama că pot să rostesc cuvintele.
Chiar în clipa aceea ea dori să-i spună Te iubesc, să spună asta cu nonşalanţa şi inconştienţa cu care gândul îi venise în minte, însă îşi muşcă buzele şi nu lăsă vorbele să treacă. Nu voia să-i spună asta atâta vreme cât el se uita... se uita acolo sus.
Se ridică:
- Mă duc să văd ce face tocana.
El rămase pe terasă să fumneze şi să se uite la Casa lui Marsten.
3.
În dimineața zilei de 22, Lawrence Crockett stătea la biroul lui, prefăcându-se că îşi citeşte corespondența de luni (în realitate, holbându-se la înaintarea secretarei lui), când sună telefonul. Medita la cariera lui ca om de afaceri în Salem's Lot, la maşinuţa sclipitoare din faţa Casei lui Marsten şi la tranzacţiile încheiate cu diavolul.
Chiar mai înainte ca târgul cu Straker să fie perfectat (ce cuvânt minunat, gândi el şi ochii i se târâră mai departe pe pieptul bluzei secretarei sale), Lawrence Crockett fusese, fără îndoială, cel mai bogat om din Salem's Lot şi unul din cei mai bogaţi din ţinutul Cumberland, deşi nici biroul, nici propria lui persoană nu păreau a indica aşa ceva.
Biroul era vechi, plin de praf şi luminat de două globuri galbene pătate cu rahat de muşte. Masa lui de lucru era antică, cu capac rulou, acoperită cu hârtii, pixuri şi scrisori. Într-un colţ era un borcan cu lipici, iar în celălalt, un press-papier din sticlă în formă de cub, pe ale cărui laturi erau lipite fotografii ale familiei sale.
Aşezat în echilibru precar pe un maldăr de registre, se afla un acvariu plin cu beţe de chibrit şi o etichetă lipită pe el spunea: „Pentru prietenii noştri fără chibrituri". Cu excepţia a trei fişete din oţel, ignifuge, şi a biroului secretarei într-o nişă, camera era goală.
Erau, însă, fotografiile.
Pretutindeni - prinse cu pioneze, în cuie sau cu bandă adezivă, pe orice suprafaţă posibilă. Unele erau noi, Polaroid, altele erau Kodak, colorate, vechi de câţiva ani, mai multe erau în alb-negru, ondulate şi îngălbenite de vreme, făcute chiar şi cu unsprezece ani în urma. Sub flecare era câte o legendă bătută la maşină: Minunata viaţă la ţară! Şase cam. sau Vilă pe deal! Taggart Stream Road, $32.000 - Ieftin! sau Tocmai bună pentru un moşier! Zece cam. Fermă, Burns Road.
Arătau ca un zbor de noapte sinistru şi aşa au şi fost până în 1957, când Larry Crockett, pe care mărimile din Jerusalem's Lot îl considerau doar puţintel mai bun decît un netot lipsit de iniţiativă, a hotărât că rulotele constituiau viitorul. În acele zile moarte şi întunecate, majoritatea oamenilor credeau că rulotele sunt lucruşoarele acelea drăguţe şi argintii pe care le agăţi în spatele maşinii când vrei să te duci la Parcul Naţional Yellowstone şi să faci poze cu soţia şi copiii tăi în faţa monumentelor naturii. În acele zile moarte şi întunecate, aproape nimeni - nici măcar producătorii de rulote înşişi - nu se gândeau că va veni o vreme când lucruşoarele acelea drăguţe şi argintii vor fi înlocuite de corturi, care puteau fi transportate împăturite pe caroseria maşinii sau care erau dotate cu motoraş propriu.
Însă Larry nu avea nevoie să ştie asta. Vizionar de două parale, în cel mai fericit caz, s-a dus pur şi simplu la biroul său din oraş (în vremurile acelea nu era consilier municipal; în vremurile acelea nu ar fi putut să fie ales nici măcar hingher) şi a răsfoit legile privitoare la reglementarea terenurilor din Jerusalem's Lot. Erau extrem de satisfăcătoare pentru ce avea de gând. Citind printre rânduri, reuşi să descopere mii de dolari. Legea spunea că nu poţi să ai o groapă de gunoi publică şi nici nu poţi ţine mai mult de trei maşini stricate în curtea casei, dacă nu ai permis, şi nici nu ai voie să deţii o toaletă cu spălare chimică - termen fantezist şi nu foarte corect pentru definirea privatelor din curte, dacă nu era aprobată de Funcţionarul de la Direcţia Sanitară. Şi cam atât.
Larry şi-a ipotecat la sânge toate bunurile, s-a împrumutat şi a cumpărat trei rulote. Nu erau nişte lucruşoare drăguţe şi argintii, ci nişte monştri lungi, căptuşiţi cu pluş, cu tiroida uriaşă, cu tăblii din plastic, şi băi Formica.
A mai cumpărat câte un lot de un acru pentru fiecare în Bend, unde terenul era ieftin, le-a instalat pe fundații deloc costisitoare și s-a pus pe treabă să le vândă.
A reuşit în trei luni, după ce a învins prejudecăţile iniţiale ale oamenilor cărora li se părea dubios să locuiască într-o casă care semăna cu un vagon Pullman, iar profitul obţinut a fost de aproape zece mii de dolari. Viitorul sosise şi în Salem's Lot, iar Larry Crockett fusese primul să îl întâmpine.
În ziua când R. T. Straker îi intrase în birou, averea lui Crockett se cifra în jurul sumei de două milioane de dolari. Strânsese această sumă mai mult în urma unor operaţii destul de îndrăzneţe cu terenuri în majoritatea oraşelor învecinate (dar nu în Lot; nu te caci acolo unde mănânci - era filozofia lui Lawrence Crockett), bazându-se pe convingerea că industria caselor pe roţi se va dezvolta ca o corcitură dementă. Aşa s-a şi întâmplat şi, Dumnezeule, banii parcă-i dădeau năvală în buzunare.
În 1965, Larry Crockett deveni partenerul anonim al unui antreprenor pe nume Romeo Poulin, care construia un supermarket în Auburn. Poulin era un veteran în meseria lui, şi, cu knowhow-ul lui practic şi cu talentul matematic al lui Larry, au reuşit să câştige câte $750.000 fiecare şi au raportat la fisc numai o treime. Era o afacere extrem de bună şi, dacă acoperişul magazinului suferea de găuri şi scurgeri repetate, ei, asta era viaţa.
În 1966-68 Larry a reuşit ca, prin acţiunile cumpărate, să controleze trei companii din Maine care se ocupau cu casele pe roţi, nedându-se în lături de la nici o şmecherie posibilă ca să-i înşele pe perceptori. Îi descrise acest proces lui Romeo Poulin ca pe o călătorie în tunelul dragostei cu fata A, înăuntru o regulai pe fata B din maşinuţa din spate şi ieşeai din tunel la capătul celălalt ţinându-te de mână cu fata A. Sfârşi prin a cumpăra case pe roţi pentru el însuşi şi afacerea aceasta incestuoasă era atât de sănătoasă, încât devenea aproape înspăimântătoare.
Afaceri cu diavolul, aşa era, se gândi Larry, răsfoindu-şi hârtiile. Când faci afaceri cu el, scadenţa are miros de pucioasă.
Cei care au cumpărat rulotele erau muncitori sau funcţionari din pătura inferioară a clasei mijlocii, oameni care nu-şi puteau permite să achite integral costul unei case mai convenţionale, sau bătrâni care încercau să găsească metode prin care să-şi facă pensia să dureze mai mult. Ideea unei case nou-nouţe cu șase camere avea mare trecere la aceste categorii. Pentru cei în vârstă mai prezenta încă un avantaj, ceva ce scăpa celorlalţi, dar pe care Larry, întotdeauna la pândă, îl observase: Rulotele se aflau la nivelul solului şi nu aveai scări de urcat.
Şi finanţarea era uşoară. O plată în numerar de $5.000 era suficientă pentru continuarea afacerii. În zilele oribile ale anilor '60, cei înfometaţi după locuinţe rareori îşi dădeau seama de capcana ascunsă în spatele faptului că restul de $9.500 erau obţinuţi cu o dobândă de 24%.
Şi, Doamne, Dumnezeule! cum îi mai dădeau banii năvală în buzunare.
Crockett însuşi se schimbase mult prea puţin după ce se jucase de-a „hai să facem o afacere" cu tulburătorul domn Straker.
Niciun găozar de decorator nu venise să-i aranjeze biroul. Încă se mai descurca cu cel mai ieftin ventilator din câte există, în loc să-şi instaleze aer condiţionat. Purta aceleaşi costume lustruite în tur sau combinaţiile deşucheate cu jachete sport. Fuma aceleaşi trabucuri ieftine şi încă se mai oprea la barul lui Dell în serile de sâmbătă să bea câteva beri şi să facă câte o partidă cu băieţii. Se ocupase de afaceri imobiliare în oraşul său natal şi acest lucru avusese două rezultate remarcabile: în primul rând, l-a ajutat să fie ales consilier municipal şi în al doilea rând îi reducea enorm impozitele, căci operaţiile declarate ale fiecărui an erau doar puţin sub ceea ce s-ar putea numi bilanţ echilibrat, fără profituri şi fără deficit. Pe lângă Casa lui Marsten se mai ocupase (şi se ocupa încă) de vânzarea a vreo treizeci de alte case răpănoase din zonă. Existau, desigur, şi afaceri bune. Dar Larry nu supralicita. Căci, de fapt, banii îi dădeau năvală în buzunare.
Poate chiar prea mulţi bani. Credea că este posibil să îţi furi singur căciula. Intri în tunelul dragostei cu fata A, o regulezi pe fata B, ieşi ținându-te de mână cu fata A, ca s-o încasezi de la amândouă. Straker a spus că vor ţine legătura şi asta s-a întâmplat cu paisprezece luni în urmă. Ce-ar fi dacă...
Şi atunci a sunat telefonul.
4.
- Domnule Crockett, spuse vocea cunoscută, fără tonalitate.
- Straker, nu?
- Așa este.
- Tocmai mă gândeam la dumneavoastră. Poate că sunt telepatic.
- Foarte amuzant, domnule Crockett. Am nevoie să-mi faceți un serviciu, vă rog.
- Așa mă gândeam și eu.
- Vă rog să faceți rost de un camion. Unul mare. Ar fi bun un camion închiriat. Să se ducă în seara asta la ora şapte fix la docurile din Portland. La depozit. Cred că doi oameni sunt suficienţi.
- În regulă.
Larry scoase un carneţel şi mâzgăli: H. Peters, R. Snow. Autobaza de transporturi a lui Henry. La şase, cel mai târziu. Nu se gândi nicio clipă cât de imperios necesar i se părea să urmeze întocmai ordinele lui Straker.
- Trebuie să transporte douăsprezece cutii. Toate, cu excepţia uneia singure vor fi duse la magazin. În cutia rămasă se află un bufet extrem de valoros - un Hepplewhite. Hamalii îl vor recunoaşte după dimensiuni. Acesta va fi dus la casă. Înţelegeţi?
- Mda.
- Spuneţi-le să-l pună în pivniţă. Hamalii vor intra în casă prin uşa din spate, de lângă ferestrele bucătăriei. Înţelegeţi?
- Mda. Ce voiam să vă zic, bufetul ăsta...
- Un alt serviciu, vă rog. Procurați cinci lacăte masive, marca Yale. Cunoașteți marca Yale?
- Toată lumea o cunoaște. Ce....
- Hamalii dumneavoastră vor încuia ușa din spate a magazinului când pleacă. La casă, vor lăsa toate cheile celor cinci lacăte pe masa din pivniță. Când pleacă din casă, vor pune lacătele la ușa din spate, ușa din față, ușa de la anexă și ușa de la șopronul garaj. Înțelegeți?
- Mda.
- Mulțumesc, domnule Crockett. Urmați-mi instrucțiunile, cuvânt cu cuvânt. La revedere.
- Stați o clipă....
Vorbea singur.
5.
La ora șapte și două minute, camionul uriaș, portocaliu cu alb, pe ale cărui laturi şi spate era înscris „Autobaza lui Henry" se opri în faţa gheretei din tablă ondulată de la capătul depozitului de pe docurile din Portland. Începuse fluxul iar pescăruşii erau agitaţi, rotindu-se şi ţipând pe cerul pe care apusul de soare îl vopsise purpuriu.
- Isuse, nu-i nimeni aici, spuse Royal Snow, sorbind ultimul strop de Pepsi şi aruncând cutia pe podeaua cabinei. O să creadă că suntem hoţi şi o să ne aresteze.
- Ba e cineva, zise Hank Peters. Un poliţist.
Nu era chiar poliţist; era paznicul de noapte. Îi lumină cu lanterna.
- Sunteţi tipii trimişi de Lawrence Crewcut?
- Crockett, spuse Royal. Venim din partea lui. Trebuie să ridicăm nişte cutii.
- Bine, spuse paznicul de noapte. Haideţi în birou. Trebuie să-mi semnaţi o factură.
Făcu un gest spre Peters, care era aşezat la volan.
- Dă cu spatele până acolo. La uşile alea duble cu bec aprins deasupra.Vezi?
- Da.
Puse camionul în marşarier.
Royal Snow îl urmă pe paznicul de noapte în birou, unde bolborosea un ibric cu cafea. Ceasul de deasupra calendarului agăţat în perete arăta 7:04. Paznicul de noapte răscoli prin nişte hârtii de pe masă şi scoase la iveală o planşetă mică cu clamă.
- Semnează aici.
Royal se semnă.
- Aveţi grijă cînd intraţi în depozit. Aprindeţi lumina. E şobolani acolo.
- N-am întâlnit niciodată un şobolan care să nu fugă de aşa ceva, zise Royal şi-şi repezi înainte piciorul încălţat cu cizme de lucru.
- Ăştia e şobolani de depozit, ţâcă, spuse acru paznicul. Au pus pe goană ţipi mai zdraveni ca tine.
Royal ieşi şi se duse la uşa depozitului. Paznicul de noapte îi urmărea din pragul gheretei.
- Ai grijă, îi spuse Royal lui Peters. Mosu' zice că e şobolani aici.
- Bine, pufni el. Mişto tip, Larry Crewcut.
Royal descoperi comutatorul şi aprinse lumina. În atmosfera încărcată cu miasmele combinate de sare şi lemn mucegăit şi umezeală era ceva care înăbuşea orice urmă de veselie. Pe lângă gândul la şobolani.
Cutiile erau îngrămădite în mijlocul duşumelei depozitului, în afara lor, locul era gol şi aglomerarea de colete părea oarecum un semn de piază-rea. Bufetul era chiar în centru, mai înalt decât celelalte cutii şi era singurul care nu purta eticheta „Barlow şi Straker. Jointer Avenue, 27, Jer. Lot, Maine".
- Eh, n-arată prea rău, spuse Royal. Îşi aruncă ochii pe copia facturii şi numără cutiile. Mda, sunt toate.
- Sunt şobolani, zise Hank. I-auzi?
- Da, ticăloşii. Nu pot să-i sufăr.
O clipă tăcură amândoi, atenţi la chiţăielile şi fâşâielile din umbre.
- Hai să terminăm, spuse Royal. Să băgăm întâi puişorul ăsta mare, ca să nu ne stea în drum când ajungem la magazin.
- În regulă.
Se îndreptară "spre ladă şi Royal îşi scoase briceagul. Cu o mişcare rapidă despică factura maronie ce fusese lipită pe o latură.
- Hei, zise Hank, crezi că e cazul...
- Tre' să fim siguri că e ce trebuie, nu? Dacă o dăm în bară, Larry o să ne prindă cururile în pioneze pe pereţii biroului.
Trase factura şi o cercetă.
- Ce scrie? întrebă Hank.
- Heroină, răspunse Royal pe un ton plin de indignată înţelepciune. O sută de kilograme de căcat din ăsta. Şi două mii de reviste porno din Suedia, trei sute de sticle cu coniac franţuzesc...
- Ia dă-mi mie să văd, Hank îi smulse factura din mână. Bufet, zise. Aşa cum ne-a spus Larry. De la Londra, Anglia. Portland, Maine. Colet poştal. Coniac franţuzesc, curu'. Pune-o la loc.
Royal o puse.
- E ceva ciudat aici, zise el.
- Mda, ba p-a mă-tii. Ciudat ca armata italiană.
- Nu, nu mă cac pe mine. Rahatul ăsta nu are ştampila vămii. Nu-i nici pe ladă, nici pe plicul cu factura, nici pe factură. Nu-i nicio ștampilă.
- Probabil că acum folosesc un tuș care se vede numai cu lumină specială.
- Așa ceva nu exista când lucram eu la docuri. Cristoase, ştampilau o încărcătură în nouăzeci de feluri. Nu puteai să ridici un colet fără să te mânjeşti până în dinţi de tuş.
- Bine. Mă bucur. Însă se întâmplă chestia că nevasta mea se culcă devreme şi speram să apuc să-i fac ceva în seara asta.
- Poate daca ne-am uita înăuntru...
- Nici vorbă. Haide. Apucă.
Royal ridică din umeri. Ridicară un capăt al lăzii şi ceva greu se mişcă înăuntru. Era a dracului de grea.
Înăuntru putea fi unul din bufetele alea masive şi sculptate. Atât de grea era.
Icnind, se împleticiră până la camion şi o agăţară de scripetele hidraulic, cu exclamaţii identice de uşurare.
Royal se dădu la o parte, în timp ce Hank opera scripetele. Când lada ajunse la nivelul camionului, o împinseră înăuntru.
Dintr-un motiv pe care nu şi-l putea explica, nu-i plăcea deloc lada asta. Nu era vorba doar de faptul că nu avea ştampilele vamale. Era ceva nedefinit. O privi până când Hank lăsă în jos parapetul din spate.
- Haide, spuse. Hai să le luăm şi pe celelalte.
Celelalte cutii aveau ştampilele obişnuite de vamă, mai puţin trei dintre ele, care fuseseră expediate din Statele Unite. Pe măsură ce încărcau fiecare colet în camion, Royal îl verifica şi îl bifa pe factură. Îngrămădiră toate cutiile destinate noului magazin în spatele camionului, departe de bufet.
- Pentru numele lui Dumnezeu, cine o să cumpere toate chestiile astea? întreba Royal la sfârşit. Un balansoar polonez, un ceas de perete nemţesc, o roată de tors din Irlanda... Isuse Atotputernic, pun pariu că trebuie să coste o avere.
- Turiştii, spuse Hank, cu înţelepciune. Turiştii cumpără orice. Ăştia din Boston şi New York... ăştia ar cumpăra şi un sac cu bălegar, dacă sacul este vechi.
- Şi nu-mi place nici lada aia mare, insistă Royal. N-are ştampile, al dracului de ciudat.
- Hai să ducem marfa acolo unde trebuie.
Se întoarseră tăcuţi în Salem's Lot. Hank acceleră cât putu. Voia să termine mai repede treaba asta. Nu-i plăcea. Aşa cum zisese Royal, nu era deloc în regulă.
Parcă în spatele noului magazin şi uşa din spate era descuiată, întocmai cum spusese Larry că va fi.
Royal încercă să aprindă lumina înăuntru, fără succes, însă.
- Superb, bombăni. Trebuie să descărcăm marfa pe bezna asta blestemată...auzi, ţie nu ţi se pare că miroase cam ciudat aici?
Hank adulmecă aerul. Da, era un iz, unul neplăcut, însă nu putea spune cu exactitate de ce anume îi amintea. Era uscat şi înţepa nările, ca un suflu de putreziciune veche.
- A stat închis prea mult timp, asta-i, spuse luminând cu lanterna încăperea lungă şi pustie. Tre' să fie aerisit.
- Sau tre' să fie ars până la temelie, zise Royal.
Nu-i plăcea. Era ceva în locul ăsta care-i alertase toate simţurile.
- Haide. Şi ai grijă să nu ne rupem picioarele.
Au descărcat cutiile cât de repede au fost în stare, punându-le jos cu atenţie. O jumătate de oră mai târziu, Royal închise usa din spate cu un oftat uşurat şi o încuie cu unul din lacătele cele noi.
- Am isprăvit doar pe jumătate, spuse.
- Jumătatea cea mai uşoară, răspunse Hank.
Îşi ridică ochii spre Casa lui Marsten, care, în această noapte era întunecată şi avea obloanele trase.
- Nu-mi place ideea că trebuie să mergem acolo şi nu mă sfiesc s-o spun. Dacă există case bântuite de stafii, asta-i cu siguranţă una din ele. Tipii ăştia sunt sonaţi de vor să locuiască aici. Oricum, cred că sunt iubiţi.
- Ca pârţarii ăia de decoratori, îl aproba Royal. Poate că încearcă s-o transforme într-o casă de distracţii. Ar fi o afacere bună.
- Eh, dacă tot trebuie s-o facem, hai să-i dăm bătaie.
Mai aruncară o privire lăzii în care era ambalat bufetul şi apoi Hank trânti cu putere uşa din spatele camionului. Se urcă la volan şi ieşiră de pe Jointer Avenue şi intrară pe Brooks Road. Un minut mai târziu, Casa lui Marsten se ridica ameninţătoare în faţa lor, întunecată şi totuşi pulsând şi Royal simţi cum primii fiori de teamă adevărată încep să-i viermuiască prin stomac.
- Doamne, ce loc îngrozitor, murmură Hank. Cine poate să dorească să stea aici?
- Nu ştiu. Vezi vreo lumină în spatele obloanelor?
- Nu.
Casa păru să se încline înspre ei, de parcă i-ar fi aşteptat. Hank băgă camionul pe alee şi apoi ajunse în spate. Nici unul nu s-a uitat prea atent la ceea ce lumina puternică a farurilor ar fi putut descoperi în iarba năpădită de buruieni. Hank simţi un junghi de frică în inimă şi aşa ceva nu i se întâmplase nici măcar în Vietnam, deşi fusese speriat aproape tot timpul cât a stat acolo. Teama de acolo era o teamă raţională. Teamă că poţi călca într-o capcană şi piciorul ţi se va umfla ca un balon verde, periculos; teamă că un puşti în pijama neagră, al cărui nume n-ai reuşi niciodată să-l pronunţi cum trebuie, ţi-ar putea zbura creierii cu o puşcă rusească, teamă că poţi ieşi la sorţi să împuşti pe toţi locuitorii unui sat în care partizanii fuseseră cu o săptămână în urmă. Însă frica pe care o simţea acum era copilărească, era ireală. Nu avea nici un reper. O casă era o casă - scânduri şi balamale şi cuie şi praguri. Nu exista niciun motiv, într-adevăr niciun motiv, pentru care să simtă că fiecare crăpătură exhală propria sa aromă calcaroasă prevestitoare de rău. Pur şi simplu era tâmpit.
Stafii? Nu credea în stafii. Nu după Vietnam.
A ratat prima încercare de a băga camionul în marșarier și apoi în conduse cu poticneli până la ușa din spate, care ducea în piviniță. Ușile ruginite erau deschise și, în strălucirea roșie a luminilor din spate ale camionului, treptele abrupte din piatră păreau a duce direct în iad.
- Mie nu-mi place chestia asta deloc, spuse Hank.
Încercă să zâmbească, însă zâmbetul i se transformă în grimasă.
- Nici mie.
..................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu