Salem's Lot, Stephen King

....................................................................................
                                                           10.

                                         Andrelele se mișcau cu repeziciune, trasnformând firul verde închis în rânduri ordonate de tricot. Un fular pentru iarnă.
    - Ai plecat prea devreme azi-dimineață.
    - Ultima veste?
    - Mike Ryerson a murit azi-noapte acasă la Matt Burke. Şi cine crezi că l-a vegheat pe patul de moarte, dacă nu prietenul tău scriitorul, domnul Ben Mears!
    - Mike... Ben... ce s-a întâmplat?
    Doamna Norton schiţă un zâmbet lugubru.
    - M-a sunat Mabel astăzi pe la zece şi mi-a povestit. Domnul Burke spune că l-a întâlnit pe Mike la taverna lui Delbert Markey seara trecută - deşi nu pot înţelege ce caută un profesor în baruri - şi l-a dus la el acasă pentru că Mike nu arăta bine. A murit în cursul nopţii. Şi se pare că nimeni nu ştie exact ce căuta acolo domnul Mears!
    - Se cunosc, spuse Susan absentă. De fapt Ben zice că se înţeleg chiar foarte bine... ce s-a întâmplat cu Mike, mamă?
    Însă doamna Norton nu era de acord să lase discuţia să alunece pe altă pantă.
    - Totuşi, sunt unii care cred că am avut parte de prea multe întâmplări neprevăzute în Salem's Lot de când ne onorează domnul Mears cu prezenţa sa. Cam mult prea multe.
    - Asta-i o tâmpenie! izbucni Susan exasperată. Spune-mi, ce s-a întâmplat cu...
    - Nu au încă rezultatele, spuse doamna Norton. Răsuci ghemul şi scoase firul din el. Unii sunt de părere că a luat o boală de la băieţelul lui Glick.
    - Dacă-i aşa de ce nu s-au molipsit şi alţii? Părinţii lui, de exemplu?
    - Unii tineri din ziua de azi au pretenţia că ştiu totul, remarcă doamna Norton în vânt.
    Andrelele sclipeau în sus şi în jos.
    Susan se ridică.
    - Cred că mă duc în oraş să văd dacă...
    - Aşază-te la loc încă puţin, spuse doamna Norton. Mai am câteva lucruri să-ţi spun.
    Susan se aşeză din nou iar pe chip nu i se citea decât indiferenţă.
    - Uneori tinerii nu ştiu tot ce trebuie să ştie, zise Ann Norton. În voce i se strecurase un ton prefăcut de mângâiere de care Susan se îndoi de îndată.
    - Despre ce vorbeşti, mamă?
    - Ei bine, se pare că acum câţiva ani domnul Ben Mears a avut un accident. Imediat după ce şi-a publicat a doua carte. Accident de motocicletă. Era beat. Soţia lui a murit.
    Susan se ridică.
    - Nu vreau să aud mai departe.
    - Îţi spun toate astea pentru binele tău, spuse calmă doamna Norton.
    - De unde ştii? întrebă Susan.
    Nu mai simţea acum nici urmă din vechea furie neputincioasă şi nici dorinţa aprinsă de a fugi la ea în cameră să se ascundă de vocea aceea calmă, atotştiutoare, şi să plângă. Se simţea indiferentă şi distantă, de parcă ar fi plutit în aer, undeva departe de casa aceasta.
    - De la Mabel Werts, nu-i aşa?
    - Nu contează. E adevărat.
    - Sigur că este. Şi noi am cîştigat războiul din Vietnam şi Isus Cristos trece prin centrul oraşului într-o trăsurică în fiecare zi la prânz.
    - Lui Mabel i s-a părut că îl ştie de undeva, spuse Ann Norton, şi a răsfoit colecţia ei de reviste ladă cu ladă...
    - Revistele de scandal, vrei să zici? Alea care sunt specializate în astrologie şi accidente de maşini şi ţâţe de actriţe de mâna a douăzecea? O, da, într-adevăr, iată o sursă sigură şi informată!
    Râdea cu asprime.
    - Nu este nevoie să rosteşti obscenităţi. Povestea era scrisă acolo negru pe alb. Femeia - soţia lui, dacă asta era - stătea în spate şi motocicleta a alunecat pe şosea şi s-au izbit de un camion. I-au făcut testul de alcoolemie pe loc, scrie în articole Chiar... pe... loc.
    - Accentua adverbul de mod şi locuţiunea adverbială de timp lovind cu o andrea în braţul balansoarului.
    - Şi atunci de ce nu e la închisoare?
    - Tipii ăştia celebri au întotdeauna relaţii; spuse cu siguranţă netulburată. Pentru ei există modalităţi de a scăpa din orice necaz, dacă sunt suficient de bogaţi. Adu-ţi numai aminte din câte belele au scăpat băieţii Kennedy.
    - A fost vreun proces?
    - Ţi-am spus că i-au făcut testul...
    - Aşa ai spus, mamă. Dar era beat?
    - Ţi-am spus că era beat!
    Pete roşii începuseră să-i acopere obrajii.
    - Nu-ţi fac testul de alcoolemie dacă eşti treaz! Nevasta lui a murit! Exact ca povestea lui Chappaquiddick! Exact la fel!
    - Am de gând să-mi iau o locuinţă în oraş, spuse Susan încet. Voiam să-ti spun asta. Trebuia să o fac mai de mult, mamă, pentru amândouă. Am vorbit cu Babs Griffen şi mi-a zis că e liber un apartament drăguţ cu patru camere pe Sister`s Lane.
    - Oho, domnișoara e jignită! se adresă pereților doamna Norton. Cineva i-a mâzgâlit tabloul cu domnul Ben - Mare Star - Mears și e atât de furioasă că-i vine să scuipe.
    Cuvintele acestea fuseseră deosebit de eficiente cu câțiva ani în urmă.
    - Ce s-a întâmplat cu tine, mamă? Niciodată..... nu te-ai înjosit într-atât.
    Capul lui Ann Norton se smunci înspre ea. Lucrul îi alunecă din poală când se ridică și o apucă strâns pe Susan de umeri și începu să o scuture.
    - Ascultă bine! N-o să-ţi permit să te înghesui în tufişuri ca o boarfă ordinară cu un homosexual care ţi-a umplut capul cu verzi şi uscate! Mă auzi?
    Susan o plesni peste faţă.
    Ann Norton clipi de câteva ori şi apoi ochii i se deschiseră largi, nevenindu-i să creadă ce se întâmplase.
    Şocate, se priviră tăcute o clipă. Un geamăt abia şoptit învie şi muri în gâtul lui Susan.
    - Mă duc la mine în cameră, spuse. Voi pleca până marţi, cel târziu.
    - A venit Floyd, zise doamna Norton.
    Chipul îi era încă împietrit din cauza loviturii. Degetele fiicei sale îşi lăsaseră amprente roşii pe obraz, ca nişte semne de exclamare.
    - Am terminat cu Floyd, spuse Susan pe un ton sec. Obişnuieşte-te cu ideea asta. Şi spune-i la telefon şi prietenei tale, zgripţuroaica de Mabel, toată povestea. Chiar, de ce n-o faci? Poate că atunci o să înţelegi în sfârşit că e adevărat.
    - Floyd te iubeşte, Susan. Toate astea îl... distrug. Nu s-a mai putut stăpâni şi mi-a povestit totul. Şi-a deschis inima în faţa mea.
    Amintirea îi făcu ochii să strălucească.
    - La sfârşit şi-a pierdut cumpătul şi a plâns ca un copilaş.
    Susan se gândi că toată demonstraţia asta sentimentală nu semăna deloc cu temperamentul lui Floyd. Se întrebă dacă nu cumva mama ei inventase toată povestea, însă citi în ochii ei că era adevărată.
    - Şi asta vrei pentru mine, mamă, un copilaş care plânge? Sau pur şi simplu te-ai îndrăgostit de ideea că ai putea avea nişte nepoţei blonzi? Bănuiesc că îţi încurc socotelile - nu simţi că ţi-ai făcut datoria până ce nu mă vezi măritată şi la casa mea cu un om bun pe care să-l poţi ţine sub papuc. La casa mea cu unul care să mă lase gravidă şi să mă transforme fuguţa într-o gospodină grasă. Asta e intenţia ta, nu? Nu te interesează şi ce vreau eu de la viaţă?
    - Susan, tu nu ştii ce vrei.
    Rosti cuvintele cu o siguranţă atât de absolută, atât de convinsă, încât, o clipă, Susan fu tentată să o creadă.
    În faţa ochilor i se înfăţişă un tablou care o reprezenta pe ea şi pe mama ei, asa cum stăteau acum, mama ei lângă balansoar iar ea lângă uşă; doar că erau legate printr-o funie împletită din fire verzi, funie ce se deşirase şi slăbise de pe urma nenumăratelor smucituri neliniştite. În tablou mama ei se transformă într-un pescar bătrân şi zdrenţuit, cu pălăria abia desluşită sub cantitatea de rahat de muşte şi de păsări. Şi pescarul încearcă cu disperare să prindă în undiţă un păstrăv sclipitor, cu etichetă la gât. Încearcă să îl prindă şi să-l azvârle în coşul din nuiele. Dar ce are de gând să facă cu el? Să îl pună în acvariu? Să-l mănânce?
    - Nu, mamă. Ştiu exact ce vreau. Îl vreau pe Ben Mears.
    Se întoarse şi începu să urce scările.
    Mama ei alergă după ea şi îi strigă cu o voce spartă:
    - Nu poţi să pleci de acasă! Nu ai bani!
    - Am o sută de dolari pe cec şi trei sute economii, răspunse cu calm Susan. Şi pot să mă angajez la magazinul lui Spencer. Domnul Labree mi-a oferit o slujbă acolo de câteva ori.
    - Nu vrea decât să-ţi ajungă sub fustă, spuse doamna Norton, însă vocea îi coborîse o octavă. Furia îi trecuse aproape de tot şi se simţea puţin înspăimântată.
    - N-are decât, zise Susan. O să port chiloţi cu mânecuţă.
    - Iubito, nu te supăra.
    Doamna Norton urcă două trepte.
    - Nu vreau decât ce e mai bine...
    - Nu te mai obosi, mamă. Îmi pare rău că te-am lovit. Am făcut un lucru îngrozitor. Te iubesc. Dar mă mut de acasă. Trebuia să o fac de mult timp. Trebuie să înţelegi.
    - Mai gândeşte-te, spuse doamna Norton şi acum părerea de rău şi spaima se desluşeau clar în tonul ei. Tot nu cred că nu am dreptate. Am mai văzut la viaţa mea prefăcuţi ca Ben Mears ăsta. Nu vrea decât să...
    - Nu. Ajunge.
    Îi întoarse spatele.
    Mama ei mai urcă o treaptă şi îi strigă:
    - Când Floyd a plecat era într-o stare jalnică. A...
    Însă uşa de la camera lui Susan se trânti, retezându-i vorbele.
    Se întinse pe pat - pe care îl decorase nu cu mult timp în urmă cu jucării de cârpă şi cu un pudel cu un radio în burtică -şi rămase acolo privind peretele şi încercând să nu se gândească la nimic.
    Pe pereţi erau câteva afişe Sierra Club, însă până nu demult camera îi fusese plină cu afişe decupate din Rolling Stone şi Creem şi Crawdaddy, cu fotografii ale idolilor săi - Jim Morrison şi John Lennon şi Dave van Ronk şi Chuck Berry.
    Fantomele acelor zile păreau acum a o înghesui din toate părţile, triste ca nişte buletine meteorologice ale minţii anunţând vreme rea.
    Aproape că putea vedea titlurile de-o şchioapă, imprimate pe hârtie ieftină:
    PORNIŢI LA PLIMBARE SCRIITORUL TÂNĂR ŞI SOŢIA SA AU FOST IMPLICAŢI ÎNTR-UN AŞA-ZIS ACCIDENT DE MOTOCICLETĂ.
    Restul fiind doar o înşiruire de insinuări meşteşugit aranjate. Poate că era şi o fotografie făcută la locul faptei de un fotograf local, mult prea sângeroasă pentru a fi publicată în cotidianul local. Exact genul de fotografie care îi plăcea lui Mabel.
    Cel mai rău lucru întâmplat era că fusese deja aruncată sămânţa îndoielii. O tâmpenie. Chiar crezi că a stat ascuns într-un frigider de laborator înainte să vină aici? Că a venit înfăşurat într-un celofan steril, ca un pahar din camerele de hotel? Ce tâmpenie.
    Şi totuşi îndoiala fusese semănată.
    Şi pentru asta simţea ceva mai mult decât ciuda din vremea adolescenţei faţă de mama sa - sentimentul acesta era întunecat şi se învecina cu ura.
    Îşi opri revărsarea de gânduri - fără să le reducă la tăcere ci îndepărtându-le numai - şi îşi puse un braţ peste faţă şi se refugie într-un somn superficial şi agitat care fu întrerupt de sunetul strident al telefonului de la parter, şi apoi, mai strident încă, de vocea mamei sale care o strigă:
    - Susan! La telefon!
    Coborî şi văzu că ceasul arăta ora cinci şi jumătate. Soarele coborîse înspre apus. Doamna Norton era în bucătărie pregătind cina. Tatăl ei nu sosise încă acasă.
    - Alo?
    - Susan?
    Vocea îi era cunoscută, însă nu reuşi să o indentifice imediat.
    - Da, cine e?
    - Eva Miller, Susan. Am o veste proastă.
    - I s-a întîmplat ceva lui Ben?
    Gura parcă îi rămăsese fără salivă. Mâna i se duse involuntar la gât.
    Doamna Norton o urmărea din uşa bucătăriei, cu o lingură în mână.
    - S-au bătut, Floyd Tibbits a apărut aici după-amiază...
    - Floyd!
    Doamna Norton tresări speriată la auzul tonului ei.
    - ...şi eu i-am spus că domnul Mears doarme. Şi el a zis că nu face nimic, politicos ca întotdeauna, numai că era îmbrăcat foarte caraghios. L-am întrebat dacă se simte bine. Purta un trenci demodat şi o pălărie ciudată şi-şi ţinea mâinile în buzunare. Nu m-am gândit să-i spun domnului Mears când s-a trezit. Era atâta agitaţie...
    - Ce s-a întâmplat? ţipă aproape Susan.
    - Ei, Floyd l-a stâlcit în bătaie, spuse Eva pe un ton nefericit. Chiar în parcarea mea. Sheldon Corson şi Ed Craig au ieşit şi l-au scos din mâinile lui.
    - Ben. Cum se simte Ben?
    - Nu prea bine.
    - Ce are?
    Ținea receptorul foarte strâns.
    - Floyd a apucat să îl mai lovească o dată şi l-a izbit pe domnul Mears de maşina lui şi s-a lovit la cap. Carl Foreman l-a dus la spitalul din Cumberland şi era inconştient. Altceva nu mai ştiu. Dacă vrei...
    Închise telefonul, alergă la dulap şi-şi smuci haina de pe umeraş.
    - Susan, ce s-a întâmplat?
    - Floyd Tibbits, băiatul ăla drăgălaş, spuse Susan, fără să-şi dea seama că începuse să plângă, l-a băgat pe Ben în spital.
    Ieşi în fugă din casă fără să mai aştepte vreun răspuns.

                                                                         2.

                                           Ajunse la spital la şase şi jumătate şi s-a aşezat pe un scaun neconfortabil din plastic, privind total absentă paginile lucioase ale revistei Good Housekeeping.
    Sunt singura care am venit, gândi ea. Îngrozitor. Avusese intenţia să îi dea un telefon lui Matt Burke, însă renunţase, gândindu-se că doctorul s-ar fi putut înapoia din salon şi nu ar fi găsit-o acolo.
    Pe ceasul din sala de aşteptare, minutele se târau cu viteza melcului şi, la şapte fără zece minute, în uşă apăru un doctor cu nişte hârtii în mînă. Acesta spuse:
    - Domnişoara Norton?
    - Eu sunt. Ben e bine?
    - Nu vă pot răspunde chiar acum la întrebare.
    Observă teroarea care îi schimonosi trăsăturile şi adăugă grăbit:
    - Pare a fi bine, însă doresc să-l mai ţinem aici încă două sau trei zile. Are o fractură foarte mică, multe vânătăi, contuzii şi un ochi învineţit.
    - Pot să-l văd?
    - Nu, nu în seara asta. I-am dat sedative.
    - Un minut numai? Vă rog? Un minut?
    Doctorul oftă:
    - Puteţi să îl vedeţi, dacă vreţi cu tot dinadinsul. Probabil că doarme. Însă vă rog să nu-i spuneţi nimic, decât dacă el începe să vorbească.
    O duse la etajul al treilea şi apoi într-un salon aflat la capătul unui coridor lung, care mirosea puternic a medicamente.
    Bărbatul din celălalt pat citea o revistă şi, când intrară, îi privi fără prea mult interes.
    Ben avea ochii închişi, iar pătura îl acoperea până sub bărbie. Atât de palid şi nemişcat era, încât, timp de o clipă înfiorătoare, Susan fu convinsă că murise; că s-a stins pur şi simplu cât ea a stat de vorbă cu doctorul la parter. Apoi îi observă mişcarea uşoară a pieptului şi simţi un val de uşurare atât de uriaş, încât se clătină pe picioare.
    Îl privi cu atenţie, aproape fără să-i vadă pe chip semnele luptei. Fătălău, îl numise mama ei, şi Susan înţelegea acum de unde îi venise ideea asta. Trăsăturile lui erau puternice, şi, cu toate acestea, delicate (şi-ar fi dorit să existe un cuvânt mai bun decât „delicate”; căci așa îi puteai descrie doar pe bibliotecarul din localitate care, în timpul lui liber, compunea sonete prețioase în stilul lui Spenser şi le dedica narciselor din câmpul de la marginea oraşului; însă era singurul cuvânt care se potrivea).
    Numai părul lui părea viril în sens tradiţional. Bogat, părea că îi pluteşte în jurul feţei şi părea şi mai negru din cauza contrastului puternic cu bandajul alb, strălucitor de deasupra tâmplei stângi.
    ÎI iubesc pe bărbatul acesta, gândi ea. Fă-te bine, Ben. Fă-te bine şi termină-ţi cartea ca să putem pleca din Lot împreună, dacă şi tu mă vrei. Oraşul ne face rău amândurora.
    - Cred că ar fi bine sa plecaţi acum, spuse doctorul. Poate că mâine...
    Ben se mişcă şi scoase un geamăt gros. Pleoapele i se deschiseră încet, se închiseră, se deschiseră din nou.
    Privirea îi era tulbure din cauza sedativelor. Şi cu toate acestea ochii lui o recunoscuseră. Îi acoperi mâna cu palma lui.
    Ochii ei se umplură de lacrimi şi îi strînse mâna surâzând.
    Îşi mişcă uşor buzele şi ea se aplecă să îl audă.
    - Ce bandiţi adevăraţi aveţi în oraş!
    - Ben, îmi pare atât de rău.
    - Cred că i-am scos vreo doi dinţi înainte să mă doboare, şopti Ben. Nu m-am descurcat prea rău pentru un scriitor.
    - Ben...
    - Cred că este suficient pentru astăzi, domnule Mears, zise doctorul. Daţi cleiului ocazia să se întărească.
    Ben îl privi:
    - Un minut, numai.
    Doctorul îşi dădu ochii peste cap.
    - Asta a zis şi domnişoara.
    Pleoapele lui Ben căzură din nou peste ochi şi apoi se ridicară cu multă greutate. Spuse ceva neinteligibil.
    Susan se aplecă şi mai mult:
    - Ce spui, iubitule?
    - E întuneric afară?
    - Da.
    - Vreau să te duci la...
    - Matt?
    O aprobă din cap.
    - Spune-i... că am zis să-ţi spună tot. Întreabă-l dacă... Îl cunoaşte pe Părintele Callahan. O să înţeleagă.
    - Bine, spuse Susan. O să-i transmit mesajul. Culcă-te acum, Ben. Somn uşor.
    - Bine. Te iubesc.
    Mai murmură ceva, de două ori şi apoi ochii i se închiseră. Respiraţia îi deveni mai profundă. Adormise.
    - Ce a zis? întrebă doctorul.
    Susan se încruntă.
    - Mi s-a părut că „Zăvorăşte ferestrele", sau cam aşa ceva, răspunse ea.

                                                                          3.

                                             Când se întoarse în sala de așteptare să-și ia haina, acolo o aşteptau Eva Miller şi Weasel Craig. Eva purta un pardesiu de toamnă, cu un guler din blană ruginiu, iar Weasel se pierdea într-o jachetă de motociclist mult prea mare pentru el. La vederea lor, inima lui Susan se umplu de bucurie.
    - Cum se simte? întrebă Eva.
    - Cred că o să se facă bine.
    Repetă diagnosticul pus de doctor şi trăsăturile Evei se relaxară.
    - Îmi pare tare bine. Domnul Mears pare om bun. Niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva la mine la pensiune. Şi Parkins Gillespie a trebuit să-l închidă pe Floyd în celula pentru beţivi. Deşi nu mi-a părut a fi beat. Doar... buimăcit şi derutat.
    Susan scutură din cap:
    - Parcă nici nu ar fi vorba de Floyd.
    Urmă o clipă de tăcere stânjenitoare.
    - Ben e un tip pe cinste, spuse Weasel şi o mângâie pe Susan pe mână. Se va face bine cât ai zice peşte. Aşteaptă şi ai să vezi.
    - Sunt sigură, spuse Susan şi îi cuprinse mâna în mâinile ei. Eva, Părintele Callahan e preotul de la biserica St. Andrews, nu-i aşa?
    - Da. De ce?
    - Oh... nimic... eram curioasă numai. Mulţumesc că aţi venit. Dacă vreţi să veniţi şi mâine...
    - Vom veni, spuse Weasel. Sigur că vom veni, nu-i aşa, Eva?
    - Vom veni.
    Ieşiră împreună în parcare şi apoi se întoarseră la Jerusalem's Lot.

                                                                               4.

                                             Matt nu a răspuns când a ciocănit la ușă și nici nu a răcnit Intră!, așa cum îi stătea în obicei.
    O voce foarte prudentă, pe care Susan cu greu o recunoscu, șopti din spatele ușii:
    - Cine e?
    - Susie Norton, domnule Bruke.
    Ușa se deschise iar șocul simțit la vederea transformărilor de pe chipul fostului ei profesor îi înmuie genunchii, îmbătrânise peste noapte. Era îngrozitor de tras la faţă şi avea un aer sălbatic. Imediat observă că purta un crucifix mare din aur. Era atât de ciudată şi ridicolă prezenţa obiectului acela înzorzonat pe cămaşa lui din flanel cu carouri, încît aproape că izbucni în râs - însă nu o făcu.
    - Intră. Unde e Ben?
    Îi povesti, şi chipul lui Matt se întristă şi mai tare.
    - Deci tocmai Floyd Tibbits s-a hotărât să se joace de-a iubitul înşelat. Nici că se putea s-o facă la un moment mai nepotrivit. L-au adus pe Mike Ryerson de la Portland pentru înmormântare în după-amiaza asta. Şi atunci bănuiesc că vizita noastră la Casa lui Marsten va trebui să fie amânată...
    - Ce vizită? Şi ce e cu Mike?
    - Vrei să bei o cafea? o întrebă pe un ton absent.
    - Nu. Vreau să aflu ce se petrece. Ben mi-a spus că dumneavoastră ştiţi.
    - Asta, spuse el, este un ordin aproape imposibil de îndeplinit. Uşor pentru Ben să spună că trebuie să-ţi povestesc totul. Mult mai greu e pentru mine să o fac. Însă am să încerc.
    - Ce...
    Ridică o mână, oprindu-i şuvoiul de cuvinte:
    - Vreau să-mi spui mai întâi ceva, Susan. Ieri ai fost cu mama ta la magazinul cel nou?
    Fruntea fetei se încreţi:
    - Da. De ce?
    - Poţi să-mi spui ce impresie ţi-a făcut locul, şi, mai ales, omul care îl conduce?
    - Domnul Straker?
    - Da.
    - Păi, este destul de plăcut, spuse ea. Curtenitor ar fi cuvântul care să-l descrie. A lăudat rochia lui Glynis Mayberry şi ea s-a înroşit ca o şcolăriţă. Şi a întrebat-o pe doamna Boddin de ce are braţul bandajat... ştiţi, şi-a vărsat grăsime încinsă pe el. Şi i-a dat o reţetă de prisnita. I-a scris-o imediat. Şi când a venit Mabel...
    Zâmbi amintindu-şi.
    - Da?
    - I-a oferit un scaun, zise Susan. De fapt nu chiar un scaun obişnuit. Un scaun. Mai degrabă un tron. O chestie uriaşă din mahon sculptat. Singur l-a adus din camera din spate, surâzând tot timpul şi făcând conversaţie celorlalte doamne. Dar trebuie să fi cântărit cel puţin optzeci de kilograme. L-a trântit în mijlocul magazinului şi a condus-o pe Mabel acolo. A luat-o de braţ. Şi ea chicotea. Dacă ai văzut-o pe Mabel chicotind, nu îţi mai trebuie nimic în viaţă. Şi ne-a servit cu cafea. Foarte tare, dar foarte bună.
    - Ţi-a plăcut individul? întrebă Matt, privind-o atent.
    - Despre asta este vorba, nu?
    - S-ar putea.
    - Bine. Vă voi răspunde ca o femeie. Mi-a plăcut şi nu mi-a plăcut. Cred că am simţit o vagă atracţie de natură sexuală. Bărbat în vârstă, foarte politicos, foarte încântător, foarte curtenitor. Atunci când te uiţi la el ştii cu siguranţă că ar fi în stare să comande cina având în fată un meniu scris în franceză. Şi nu doar atât; ar şti şi ce fel de vin merge cu fiecare fel de mâncare, şi nu doar vin alb sau roşu, ci anul şi chiar via din care s-au cules strugurii. Cu siguranţă nu este genul de om pe care suntem obişnuiţi să-l vedem la noi în oras.Şi cu toate acestea, nu este deloc efeminat. E suplu ca un balerin. Şi, bineînţeles că te atrage un bărbat care este complet chel.
    Zâmbi uşor, ştiind că obrajii îi ardeau şi întrebându-se dacă nu cumva spusese mai mult decât intenţionase.
    - Dar totuşi nu ţi-a plăcut, spuse Mart.
    Ridică din umeri:
    - E mai greu de explicat. Cred... cred că am simţit o oarecare doză de dispreţ sub toată faţada asta. Cinism. De parcă ar fi jucat un rol şi îl juca bine, dar parcă ar fi ştiut că nu trebuie să se prefacă prea mult ca să ne păcălească. Un aer de superioritate îngăduitoare.
    Privirea ei era nesigură.
    - Şi parcă mi s-a părut că emana şi un aer de cruzime. Însă nu ştiu să explic de ce am avut senzaţia asta.
    - A cumpărat cineva ceva?
    - Nu prea mult, dar nu părea să-l deranjeze. Mama a cumpărat un raft pentru bibelouri adus din Iugoslavia şi doamna Petrie a cumpărat o măsuţă pliantă superbă, însă doar atât am văzut eu. Nu a părut supărat. Doar a rugat pe toată lumea să spună şi prietenilor, lor că şi-a deschis magazinul, să mai vină să-l viziteze şi să devină prieteni. Fermecător în stilul european.
    - Şi crezi că lumea a fost fermecată?
    - În linii mari, da, spuse Susan comparând entuziasmul mamei sale în ceea ce îl priveşte pe R.T. Straker cu antipatia instantanee pe care a simţit-o faţă de Ben.
    - L-ai văzut pe asociatul lui?
    - Pe domnul Barlow? Nu, e la New York, într-o călătorie de afaceri.
    - Aşa să fie? spuse Mart ca pentru sine însuşi. Mă întreb, aşa să fie? Domnul Barlow cel invizibil.
    - Domnule Burke, nu credeţi că ar fi mai bine să-mi spuneţi ce se petrece?
    Oftă din rărunchi.
    - Cred că am datoria să încerc măcar. Ce mi-ai spus m-a tulburat. M-a tulburat foarte tare. Se potriveşte atât de bine...
    - Ce? Ce se potriveşte?
    - O să încep, zise el, cu întâlnirea mea cu Mike Ryerson la barul lui Dell aseară.... și mi se pare că au trecut secole de atunci....

                                                                                  5.

                                                Când termină de povestit, era ora opt și douăzeci de minute și băuseră deja amândoi câte două cești de cafea.
    - Cred că asta e cam tot, spuse Matt. Şi acum, vrei să ţi-l imit pe Napoleon? Să-ţi povestesc despre discuţiile mele astrale cu Toulouse-Lautrec?
    - Nu vorbiţi aşa, zise ea. Se petrece ceva, însă nu ceea ce credeţi dumneavoastră. Cu siguranţă că ştiţim asta.
    - Aşa am crezut până azi-noapte.
    - Dacă nu a vrut nimeni să vă joace un renghi, aşa cum a presupus Ben, atunci poate că a facut-o Mike. Poate că a delirat, sau cam aşa ceva.
    Nu părea o explicaţie prea convingătoare, însă Susan continuă:
    - Sau poate că aţi adormit fără să vă daţi seama şi aţi visat totul. Şi mie mi s-a întâmplat să aţipesc fără să-mi dau seama şi să pierd astfel cincispreze sau douăzeci de minute.
    Ridică obosit din umeri.
    - Cum îşi apără cineva mărturia pe care nici o minte întreagă nu este în stare să o ia de bună? Am auzit ceea ce spun că am auzit. Nu dormeam. Şi mă sperie şi altceva... mă sperie rău. Legendele spun că un vampir nu poate intra pur şi simplu în casa omului să-i sugă sângele. Trebuie să fie invitat. Iar Mike Ryerson l-a invitat azi-noapte pe Danny Glick înăuntru. Şi eu, la rândul meu, l-am invitat pe Mike!
    - Matt, ţi-a povestit Ben despre cartea pe care o scrie acum?
    Matt îşi făcu de lucru cu pipa, însă nu o aprinse.
    - Foarte puţin. Numai că există o legătură cu Casa lui Marsten.
    - Ti-a spus că, atunci când era mic, a avut parte de o experienţă traumatizantă în Casa lui Marsten?
    Îşi ridică surprins ochii:
    - În ea? Nu.
    - A fost provocat să intre. Voia să devină membru al unui grup de copii şi testul de iniţiere pe care trebuia să-l treacă îi cerea să intre in Casa lui Marsten şi să ia un obiect de acolo. Asa a şi făcut - însă, înainte să plece, a urcat în dormitorul de la etaj unde se spânzurase Hubie Marsten. Când a deschis uşa, l-a văzut pe Hubie atârnând de grindă. A deschis ochii. Ben a fugit. Asta coace în el de douăzeci şi patra de ani. S-a întors în oraş ca să încerce să scrie cartea şi sa îşi scoată amintirea din cap odată pentru totdeauna.
    - Isuse, exclamă Matt.
    - Are... o anumită teorie despre Casa lui Marsten. Şi se bazează pe de-o parte pe propria lui experienţă şi pe de altă parte pe rezultatele surprinzătoare ale cercetărilor pe care le-a făcut asupra lui Hubert Marsten...
    - Înclinaţia lui pentru cultul diavolului?
    Susan tresări:
    - De unde ştii asta?
    Surâsul lui era posomorât:
    - Nu toate bârfele dintr-un orăşel asa mic se răspândesc la lumina zilei. Există şi secrete. Unele din zvonurile secrete din Salem's Lot se referă la Hubie Marsten. Sunt cunoscute numai de vreo zece oameni în vârstă - Mabel Werts este una dintre ei. S-a întâmplat de mult, Susan. Şi chiar aşa, interdicţia încă se aplică asupra unora dintre istoriile astea. Ciudat. Nici măcar Mabel nu discută despre Hubert Marsten decât cu prietenii ei cei mai apropiaţi. Bineînţeles că discută despre moartea lui. Despre crimă. Dar dacă îi întrebi ce s-a întâmplat în cei zece ani când el şi soţia lui au stat în casa aceea, făcând Dumnezeu ştie ce, parcă apeşi pe o pedală de frână - parcă ar fi vorba de un tabu, dacă în civilizaţia noastră mai există aşa ceva. S-a zvonit că Hubert Marsten a răpit şi a sacrificat copiii zeilor săi din infern. Mă şi mir că Ben a reuşit să afle atât de multe. Taina care învăluie acest aspect al lui Hubie, al soţiei lui şi al casei este accesibilă numai unui grup închis.
    - Nu a aflat din oraş toate amănuntele astea.
    - Atunci se explică. Mi se pare că teoria lui este o idee parapsihologică veche - că oamenii produc răul, aşa cum produc muci sau excremente sau rămăşiţe de unghii tăiate. Nu ţine. Mă refer la faptul că acea Casă a lui Marsten ar fi devenit un soi de magie a răului; o baterie de alimentare malignă.
    - Da. Exact în termenii aceştia s-a exprimat şi el.
    Îl privi uimită.
    Matt scoase un chicotit uscat:
    - Înseamnă că am citit aceleaşi cărţi. Ce crezi tu, Susan? Există mai multe decât cerul şi pământul în filozofia ta? o întrebă, parafrazându-l pe Hamlet.
    - Nu, răspunse cu hotărâre. Casele sunt case. Răul moare odată cu comiterea nelegiuirii.
    - Vrei să spui că labilitatea lui Ben mi-ar putea oferi ocazia să-l conduc pe drumul înspre nebunie pe care eu însumi îl parcurg acum?
    - Nu, sigur că nu. Nu cred că eşti nebun. Însă, domnule Burke, trebuie să-ţi dai seama...
    - Taci.
    Îşi înclinase capul într-o parte. Susan îsi înghiţi cuvintele şi ascultă şi ea. Nimic... decât, poate, o scândură care trosnise. Ochii îi erau întrebători când se uită la el şi Matt clătină din cap:
    - Ce spuneai?
    - Numai o coincidență a făcut ca acesta să fie un moment nefavorabil pentru el ca să se despartă de demonii care i-au bântuit tinerețea. S-au auzit tot felul de zvonuri ridicole de când Casa lui Marsten a fost reocupată şi magazinul acela a fost deschis... că veni vorba, au existat şi tot felul de zvonuri despre Ben însuşi. Se ştie că se poate întâmpla ca ritualul exorcizării să scape de sub control şi să se întoarcă împotriva exorcismului. Cred că Ben trebuie să plece din oraş şi cred că şi dumitale ţi-ar face bine o vacanţă, domnule Burke.
    Ideea de exorcism o făcu să-şi amintească de rugămintea lui Ben de a-i pomeni lui Matt de preotul catolic.
    Sub impulsul momentului, se hotărî să nu spună nimic. Îi era acum clar motivul pentru care o făcuse, însă ar fi însemnat doar să pună paie pe un foc care, după părerea ei, ardea primejdios de tare. Când o va întreba Ben - dacă o va face - îi va spune că a uitat.
    - Ştiu că pare o nebunie, spuse Matt. Chiar şi mie mi se pare aşa şi eu sunt cel care a auzit cum se deschide fereastra, eu am auzit râsul acela şi am văzut oblonul în iarbă azi de dimineaţă, însă dacă asta îţi poate domoli temerile, pot să-ţi spunea reacţia lui Ben faţă de toată povestea asta a fost foarte cuminte. A propus să considerăm totul ca pe o teorie care trebuie să fie confirmată sau infirmată şi să începem prin...
    Se opri din nou şi ascultă atent.
    De data aceasta numai tăcerea îşi ţesea firul; iar când vorbi din nou, siguranţa blajină din tonul lui o înspăimântă de-a binelea:
    - E cineva sus.
    Ascultă şi ea. Nimic.
    - Ți se pare.
    - Îmi cunosc casa, şopti el. E cineva în camera de oaspeţi... uite, auzi?
    Acum auzi şi ea. O scândură care trosnise, trosnise aşa cum trosnesc scândurile în casele vechi fără vreun motiv anume. Însă lui Susan i se păru că mai era ceva - ceva neînchipuit de viclean - în sunetul acela.
    - Mă duc sus, zise el.
   - Nu!
    Cuvântul îi ieşi pe gură fără să se gândească. Îşi spuse: Cine stă acum lângă sobă şi crede că vântul în streşini este o banshee? Banshee = zână care prevesteşte moartea prin tânguiri (mitol. celtică)
    - M-am speriat noaptea trecută şi n-am făcut nimic şi situaţia s-a înrăutăţit. Acum mă duc sus.
    - Domnule Burke...
    Amândoi începuseră să vorbească în şoaptă. Încordarea i se strecurase în vene şi îi înţepenise muşchii.
    Poate că era cineva sus. Un hoţ.
    - Vorbeşte, îi spuse el. După ce plec, continuă să vorbeşti. Despre orice.
    Înainte să-i poată răspunde, se şi ridicase de pe scaun şi ieşise pe hol, miscându-se cu o agilitate aproape uimitoare. Se uită o dată înapoi însă ea nu îi putu descifra privirea. Începu să urce treptele.
    Îşi simţea mintea amorţită şi cufundată în ireal din cauza rapidei schimbări de situaţie. Cu mai puţin de două minute în urmă discutau această problemă cu calm, sub lumina lucidă a becurilor electrice. Acum îi era teamă.
    Întrebare: Dacă pui într-o cameră un psiholog cu un om care crede că e Napoleon şi îi laşi împreună un an (sau zece sau douăzeci), ce rezultat vei obţine? Doi psihologi sau doi bolnavi în cămăşi de forţă? Răspuns: Date insuficiente.
    Deschise gura şi spuse:
    - Duminică trebuia să merg cu Ben pe Drumul Naţional 1 la Camden, ştii oraşul unde au filmat Peyton Place - dar acum cred că ar trebui să amânăm excursia. Acolo e cea mai drăguţă biserică...
    Se pomeni că vorbeşte cu multă uşurinţă, cu toate că îşi ţinea mâinile strânse în poală; atât de strânse încât i se albiseră degetele.
    Mintea îi era limpede, neimpresionată încă de discuţia despre cei care sug sângele şi despre cei morţi şi nu tocmai.
    Teroarea cea neagră îşi trimitea valurile din măduva spinării, reţea mult mai veche de nervi şi ganglioni.

                                                                            6.

                                           Să urce scara era cel mai greu lucru pe care îl făcuse  vreodată în viaţă Matt Burke. Asta era. Nimic nu se asemăna, nici pe departe. Poate doar cu excepţia unei singure întâmplări.
    Pe vremea când avea opt ani a făcut parte dintr-un grup de cercetaşi. Casa unde se întâlneau se afla la o milă distanţă de casa lui şi era minunat să se ducă acolo pe jos, excelent, chiar, pentru că drumul îl parcurgea după-amiaza, la lumina zilei. Însă la întoarcere se lăsa înserarea, eliberând umbrele care se căscau de-a lungul potecii, în tipare lungi, complicate - sau, dacă şedinţa era deosebit de interesantă şi dura mai mult, trebuia să te întorci pe întuneric. Singur.
    Singur. Da, acesta este cuvântul cheie, cel mai îngrozitor cuvânt din câte există. Cuvântul crimă nu se ridică la înălţimea lui iar cuvântul iad nu este decât un biet sinonim...
    Pe drum, trebuia să treacă pe lângă ruinele unei biserici, un străvechi loc de întrunire a metodiştilor, care se întindea până la capătul unei pajişti mâncate de geruri şi plină de hârtoape. Şi când treceai pe lângă ferestrele ei severe, fără simţire, paşii începeau să-ţi răsune foarte tare în urechi şi indiferent ce melodie ai fi fluierat, aceasta îţi murea pe buze şi încercai să-ţi închipui cum arată pe dinăuntru - cu stranele răsturnate, cu cărţile de rugăciuni mucegăite, cu altarul dărâmat, unde acum doar şoarecii ţineau sărbătorile religioase şi te întrebai oare ce o mai fi acolo înăuntru în afară de şoareci - ce nebuni, ce monştri.
    Poate chiar în clipa asta se uita la tine pe furiş cu ochii lor galbeni de reptilă. Şi poate că într-o noapte nu va mai fi suficient să fii atent; poate că într-o noapte uşa aceea din lemn putred, care de-abia stă într-o ţâţână, va fi izbită de perete şi ceea ce vei vedea în pragul ei va fi suficient să te facă să-ţi pierzi minţile pe loc.
    Și nu puteai să explici asta mamei și tatălui tău, care era ființe ale luminii.
    Nu puteai, așa cum nu ai putut să le explici cum, la trei ani, pătura de la picioarele patului tău s-a transformat într-un cuib de șerpi care se holbau la tine cu ochi nepăsători, lipsiți de gene.
    Niciun copil nu-și învinge aceste spaime, gândi el.
    Și dacă o asemenea spaimă ă nu poate fi pusă în cuvinte, nu poate fi învinsă. Iar spaimele închise în minţile mici de copii sunt mult prea mari pentru a putea trece prin deschizătura gurii. Mai devreme sau mai târziu găseşti pe cineva cu care să treci pe lângă toate casele acelea pustii, pe lângă care ai fost nevoit să treci în perioada dintre copilăria hlizită şi senilitatea morocănoasă. Până în noaptea asta.
    Până în noaptea asta când ai descoperit că nici una din spaimele vechi nu a fost alungată, ci doar au fost puse la păstrare în sicriele lor mici de copii, cu câte un trandafir sălbatic deasupra.
    Nu a aprins lumina. Urcă treptele, una câte una, evitând-o pe a şasea, care scârţâia. Ţinea crucifixul strâns în mână, iar palma îi era transpirată şi lipicioasă.
    Ajunse la etaj şi, fără să facă vreun zgomot, se întoarse să privească holul. Uşa de la camera de oaspeţi era întredeschisă. O închisese dimineaţă. De jos se auzeau, ca un murmur, vorbele lui Susan.
    Păşind cu grijă, ca să nu facă duşumeaua să scârţâie, se duse la uşă şi se opri în faţa ei. Chintesenţa tuturor spaimelor omeneşti, gândi el. O uşă puţin întredeschisă.
    Întinse mâna şi o deschise.
    Mike Ryerson stătea întins pe pat.
    Lumina lunii pătrundea prin ferestre şi inunda camera cu argintul ei, transformând-o într-o lagună a viselor.
    Matt îsi scutură capul, de parcă ar fi vrut să-şi limpezească gândurile. Aproape că i se părea că se întorsese în timp, că trăia evenimentele nopţii trecute. Va coborî la parter şi îi va da un telefon lui Ben, pentru că Ben nu era încă la spital.
    Mike deschise ochii.
    O clipă aceştia străluciră în lumina lunii, argint brodat pe margini cu roşu. Erau tot la fel de lipsiţi de expresie ca tablele de şcoală bine şterse cu buretele. Niciun gând sau simţământ omenesc nu se putea citi în ei.
    Ochii sunt ferestrele sufletului, a spus Wordsworth. Şi dacă aşa era, ferestrele acestea dădeau într-o cameră goală.
    Mike se ridică în şezut, iar cearşaful îi căzu de pe piept.
    Matt observă cusătura neîndemânatică şi urâtă în locul unde medicul legist sau patologul a încercat să repare tăietura făcută la autopsie, fluierând, probabil, în timp ce lucra.
    Mike zâmbi, şi caninii şi incisivii lui erau albi şi ascuţiţi. Chiar zâmbetul însuşi nu era decât simpla contractare a muşchilor din jurul gurii; nu ajungea la ochi. Aceştia îşi păstraseră lipsa totală de expresie.
    Mike spuse foarte clar:
    - Uită-te la mine.
    Matt se uită. Da, ochii nu exprimau absolut nimic. Însă erau foarte adânci. Aproape că te vedeai reflectat ca nişte camee din argint în ochii aceia, şi te înecai uşor şi dulce în ei, căci ei făceau ca lumea întreagă să pară lipsită de importanţă, făceau ca toate spaimele să pară lipsite de importanţă...
    Făcu un pas înapoi şi strigă:
    - Nu! Nu!
    Şi ridică crucifixul.
    Ceea ce era acum Mike Ryerson şuieră de parcă i-ar fi fost azvârlită în faţă o găleată cu apă clocotită. Braţele i se ridicară de parcă ar fi vrut să preîntâmpine o lovitură. Matt făcu un pas în cameră; Mike făcu, la rândul lui, un pas înapoi.
    - Pleacă de-aici! bolborosi Mart. Îmi revoc invitaţia!
    Ryerson urlă. Sunetul era înalt, tânguios, plin de ură şi durere. Se împletici câţiva paşi în urmă. Se lovi cu spatele genunchilor de marginea ferestrei deschise şi se clătină, pe punctul de a-şi pierde echilibrul.
    - O să am grijă să dormi somnul de veci, profesore.
    Se aruncă în noapte, pe spate, cu mâinile ridicate deasupra capului ca un înotător care sare de la trambulină. Trupul lui palid sclipi ca marmura, contrastând puternic cu cusăturile negre în forma literei Y, care îi traversau pieptul.
    Mart scoase un geamăt înnebunit şi îngrozit. Se repezi la fereastră şi privi afară. Nu se vedea nimic decât întunericul poleit de lună - iar în faţa ferestrei şi deasupra luminii care se revărsa din camera de zi, pluteau, dansând în adierea vântului, nişte particule care ar fi putut fi firişoare de praf. Se învolburară, se contopiră într-un model humanoid hidos, şi apoi se risipiră în neant.
    Se întoarse să fugă şi atunci durerea îi umplu pieptul, făcându-l să se împleticească. Îl apăsă cu mâna şi se încovoie. Durerea părea a-i urca pulsând pe braţ în valuri ritmice.
    Crucifixul îi dansa în faţa ochilor.
    Se duse la uşă, cu braţele încrucişate pe piept; cu lanţul crucifixului încă ţinut strâns în mâna dreaptă. Încă mai vedea în faţa ochilor imaginea lui Mike Ryerson suspendat în văzduhul întunecat, ca un săritor de la trambulină cu pielea îngrozitor de albă.
    - Domnule Burke!
    - Doctorul meu e James Cody, rosti cu buze reci ca zăpada. E în agenda de telefon. Cred că am făcut un infarct.
    Se prăbuşi în holul de la etaj, cu faţa în jos.

                                                                             7.

                                            Susan formă numărul scris lângă JIMMY CODY. Numele doctorului era scris cu majuscule ordonate pe care și le amintea atât de bine din anii de școală.
    Răspunse o femeie și Susan spuse:
    - Este domnul doctor acasă? E o urgență!
    - Da, zise calmă femeia. Vi-l dau la telefon.
    - Doctor Cody.
    - Sunt Susan Norton. Sunt la domnul Bruke acasă. A avut un atac de cord.
    - Cine? Matt Bruke?
    - Da. Și-a pierdut cunoștința. Ce să....
    - Cheamă o ambulanță, spuse. Numărul din Cumberland este 841 - 4000. Stai cu el. Acoperă-l cu o pătură, dar să nu-l miști. Înțelegi?
    - Da.
    - Sosesc în douăzeci de minute.
    - Vreți să....
    Însă telefonul se închise și rămase singură.
    Chemă ambulanța și rămase iarăși singură, confruntându-se cu perspectiva de a urca la etaj, la Matt.

                                                                        8.

                                                  Privi lung scara cu o neliniște care o uluia. Se trezi că își dorește ca nimic să nu se fi întâmplat, nu doar din cauză că astfel Matt  ar fi fost sănătos, ci pentru că astfel nu ar mai fi simţit această frică dezgustătoare, cutremurătoare.
    Nu crezuse absolut nimic - considerase evenimentele din noaptea trecută ca fiind nici mai mult nici mai puţin decât ceva ce putea fi explicat în limitele realităţii, aşa cum o cunoştea ea. Şi acum hotărârea ei fermă de a nu crede nimic îi fugise de sub picioare şi îşi dădea seama că începuse să se prăbuşească.
    Auzise vocea lui Matt şi auzise şi o incantaţie îngrozitoare şi lipsită de orice intonaţie omenească: O să am grijă să dormi somnul de veci, profesore.
    Vocea care rostise aceste cuvinte era la fel de umană ca lătratul unui câine.
    Urcă înapoi la etaj, fortîndu-şi picioarele să o poarte treaptă cu treaptă. Nici măcar lumina din hol nu o ajută prea mult.
    Matt zăcea acolo unde îl lăsase, cu capul într-o parte, cu obrazul drept pe capătul zdrenţuit al mochetei. Respiraţia îi ieşea în horcăieli aspre din piept. Se aplecă şi îi descheie cei doi nasturi de la gât ai cămăşii şi i se păru că respiraţia i se mai linişteşte puţin. Apoi intră in Camera de oaspeţi să ia o pătură.
    Era frig în cameră. Fereastra era deschisă. Pe pat nu era decât salteaua, însă erau pături pe raftul din dulap.
    Când se întoarse să iasă înapoi în hol, observă un obiect care sclipea în lumina lunii pe duşumea, lângă fereastră.
    Se aplecă şi îl ridică. Îl recunoscu imediat. Era un inel de absolvire a liceului Cumberland Consolidated.
    Iniţialele gravate înăuntru erau M.C.R.
    Michael Corey Ryerson.
    În acea clipă, în întuneric, crezu.
    Crezu absolut tot.
    Strigătul i se ridică în gât, însă îl împiedică să iasă.
    Dar inelul îi căzu dintre degete şi rămase pe podea lângă fereastră, sclipind în lumina lunii care traversa bezna nopţii de toamnă.

                                                                CAPITOLUL ZECE
                                                                       ORAȘUL (III)
                                                                                1.

                                              Orașul cunoștea întunericul.
    Cunoștea întunericul care se pogoară asupra pământului când mişcarea de rotaţie a planetei îl îndepărtează de soare, şi cunoştea şi întunericul din sufletul omenesc.
    Oraşul este o înmănunchere a trei elemente.
    Oraşul înseamnă oamenii care trăiesc aici, înseamnă clădirile pe care aceştia le-au ridicat pentru odihnă sau muncă şi înseamnă şi pământul.
    Oamenii sunt de origine scoţiană, engleză şi franceză. Desigur că mai sunt şi alţii, ca un pumn de piper azvârlit într-o oală cu sare, însă nu sunt mulţi aceştia. Şi nici nu s-a amestecat prea mult piperul cu sarea în oală.
    Clădirile sunt aproape în totalitate construite din lemn veritabil. Majoritatea caselor vechi sunt construite în formă de solniţă şi multe din magazine au faţade false, deşi nimeni nu e în stare să explice de ce.
    Oamenii ştiu că nu se află nimic în spatele acestor faţade false, aşa cum mulţi dintre ei ştiu că Loretta Stracher poartă proteză.
    Terenul conţine granit în adâncuri şi este acoperit doar cu o părură foarte subţire, foarte fragilă de ţărână. Agricultura în părţile astea este o afacere nerentabilă, epuizantă, nenorocită, înnebunitoare. Grapa plugului întoarce bucăţi mari din stratul de granit şi se sfărâmă în ele.
    În luna mai, porneşti cu camionul imediat ce solul s-a uscat cât de cât şi începi, tu şi băieţii tăi, să-l umpli cu bucăţi de granit. Şi faci treaba asta de mai mult de zece ori, poate, înainte de a începe aratul. Şi duci bucăţile de granit şi le arunci în grămada uriaşă, sufocată de buruieni, în care le arunci încă din 1955, când te-ai hotărît să te faci fermier şi să apuci tigrul ăsta de ouă. Şi după ce ai adunat atâtea bucăţi de granit că nu-ţi va mai ieşi mizeria de sub unghii oricât te-ai spăla, şi îţi simţi degetele umflate şi amorţite şi cu toţi porii deschişi, îti pui grapa la tractor şi înainte de a reuşi să ari două rânduri îţi sfărâmi lama plugului într-o piatră pe care nu ai văzut-o.
    Şi când încerci să schimbi lama, cu ajutorul băiatului cel mare, primul ţânţar din noul anotimp bâzâie însetat de sânge pe lângă urechile tale, cu murmurul acela care îţi aduce lacrimi în ochi şi care te face întotdeauna să te gândeşti că acesta trebuie să fie sunetul pe care îl aud nebunii înainte de a-şi ucide toţi copiii sau înainte de a închide ochii pe autostradă, ţinând în acelaşi timp apăsată pedala de accelerație până în podea, sau atunci când apasă cu degetul de la picior pe trăgaciul puștii pe care tocmai și-au proptit-o în boașe; şi atunci degetele băiatului tău alunecă şi lama grapei îţi răzuie pielea de pe braţ şi priveşti în juru-ţi în acea clipă plină de disperare, clipă nemiloasă, când ţi se pare că îți vine să te laşi păgubaş şi să te apuci de băutură sau să te duci la banca unde ţi-ai ipotecat averea şi să te declari falit, în acea clipă când urăşti din tot sufletul pământul şi aspiraţia aceea blajină a gravitaţiei care te ţine lipit de el, îl şi iubeşti şi înţelegi că el cunoaşte întunericul şi că l-a cunoscut întotdeauna.
    Pământul te-a capturat şi te ţine bine; şi casa şi femeia de care te-ai îndrăgostit când ai intrat la liceu (numai ca pe vremea aceea ea era doar o fetiţă şi tu habar n-aveai ce înseamnă o fată, ştiai doar că ai una şi te ţineai scai de ea şi ea îţi scria numele pe toate coperţile manualelor şi apoi tu ai avut-o şi apoi ea te-a avut şi nu a mai trebuit să vă faceţi griji din cauza încurcăturii aceleia), şi copiii te-au capturat, copiii care au fost concepuţi în patul acela dublu care scârţâia tot timpul şi care avea tăblia scrijelită. După ce se lăsa întunericul tu şi cu ea- făceaţi copii - şase copii sau şapte sau zece.
    Banca te-a capturat şi negustorul de maşini şi magazinul Sears din Lewiston şi John Deere din Brunswick.
    Dar mai ales oraşul te-a capturat, pentru că îl cunoşti aşa cum cunoşti doar forma sânului soţiei tale. Ştii cine îşi pierde vremea la magazinul lui Crossen în timpul zilei pentru că Knapp Shoe l-a dat afară şi ştii cine este încornorat, încă dinainte să o ştie el.
    Însuși, aşa cum este Reggie Sawyer, din cauza puștiului ăla de la compania de telefoane, care-şi vâră fitilul în butoiaşul lui Bonnie Sawyer; ştii unde duc drumurile şi unde, în după-amiezele de vineri, tu împreună cu Hank şi cu Nolly Gardener puteţi merge şi puteţi să vă opriţi pe marginea lor şi să beţi câteva cutii de bere sau câteva lăzi.
    Ştii care sunt capcanele terenului şi ştii cum poţi să te strecori prin mlaştini în aprilie fără să-ţi uzi măcar vârful cizmelor. Ştii tot.
    Şi oraşul te cunoaşte. Ştie cum te doare fundul din cauza scaunului tractorului la sfârşitul unei zile de arat şi ştie că umflătura pe care o ai în spate este doar un chist şi nu trebuie să-ţi faci probleme din cauza asta, cum ţi-a spus doctorul la început, şi ştie cum mintea ta încearcă să se strecoare înnebunită printre chitanţele pe care le-ai primit în ultima săptămînă a lunii.
    Îţi citeşte gândurile printre minciuni, chiar şi printre acelea pe care ţi le spui ţie însuţi, cum ar fi că ai de gând să-ţi duci nevasta şi copiii la Disneyland la anul sau în anul următor, cum ar fi că îţi poţi permite să cumperi un televizor color în rate dacă vei tăia lemne la toamnă, cum ar fi că totul va fi bine.
    A face parte din oraş este ca un act sexual zilnic, atât de pur, atât de complet încât, în comparaţie cu el, ce faci tu şi nevasta ta în patul care scârţâie pare a fi o strângere anemică de mână.
    A face parte din oraş este ceva prozaic, senzual, ameţitor. Şi în întuneric, oraşul este al tău şi tu eşti al oraşului şi împreună dormiţi ca cei duşi din lume, ca pietrele din pământul tău din partea de nord. Nu există viaţă aici, ci numai moartea lentă a zilelor, astfel încât, atunci când răul coboară asupra oraşului, pogorârea lui, pare aproape hotărâtă dinainte, pare - dulce şi totodată îţi amorţeşte simţurile. Parcă oraşul ar şti că vine răul şi ar şti şi sub ce înfăţişare se va arăta.
    Oraşul îşi are tainele sale pe care şi le păstrează cu sfinţenie. Oamenii nu le cunosc pe toate. Ştiu că soţia bătrânului Albie Crane a fugit cu un comis-voiajor din New York - sau îşi închipuie că ştiu. Însă Albie i-a crăpat ţeasta după ce comis-voiajorul ei a abandonat-o şi i-a legat o piatră de picioare şi a aruncat-o într-o fântână părăsită şi douăzeci de ani mai târziu Albie a murit împăcat în patul său în urma unui atac de cord, întocmai cum va muri şi fiul său, Joe, mai târziu în această poveste, şi poate că într-o zi, un copil va da peste fântâna părăsită în locul unde este ascunsă printre tufe de mure sălbatice şi va desface scândurile înălbite şi lustruite de vreme şi va vedea scheletul aproape sfărâmat cum se holbează la el de pe fundul acoperit cu pietriş, cu medalionul primit de la comis-voiajor atârnându-i încă, verde şi plin de muşchi, pe cutia toracică.
    Ştiu că Hubie Marsten şi-a ucis nevasta, însă nu ştiu ce a obligat-o să facă înainte de asta şi nu ştiu nici ce s-a întimplat în bucătăria scăldată în soare în clipele dinainte să-i împrăştie creierii pe pereţi, în bucătăria în care mirosul de caprifoi atârna greu, în aerul fierbinte, cu dulceaţa greţoasă a unui cavou descoperit.
    Şi nici nu ştiu că ea l-a implorat să o facă.
    Unele femei bătrâne din oraş - Mabel Werts, Glynis Mayberry, Audrey Hersey - îşi amintesc că Larry McLeod a găsit şi nişte hârtii carbonizate în soba de la etaj, însă nici una din ele nu ştia că acele hârtii erau corespondenţa de doisprezece ani dintre Hubert Marsten şi un nobil austriac uluitor de bătrân, pe nume Breichen, sau că această corespondenţă între cei doi începuse prin intermedierea unui negustor de cărţi destulde ciudat din Boston care, în 1933, a avut parte de o moarte îngrozitoare, şi nu ştiu că Hubie a ars scrisorile una câte una înainte să se spânzure, punându-le în focul din sobă, urmărind cum flăcările înnegresc şi carbonizează hârtia groasă, de culoarea untului şi şterg scrisul elegant, subţire ca firul pânzei de păianjen.
    Nu ştiu că zâmbea în timp ce făcea asta, aşa cum zâmbeşte Larry Crockett acum, când se gândeşte la titlurile de proprietate fabuloase care se află în siguranţă în seiful său personal de la Banca din Portland.
    Mai ştiu că Coretta Simons, văduva bătrânului Jumpin Simons se stinge încet şi îngrozitor de cancer intestinal, dar nu ştiu că există mai mult de treizeci de mii de dolari ascunşi sub tapetul de pe pereţii - sărăcăcioasei camere de zi, rezultat al unei poliţe de asigurări pe care a încasat-o, dar nu a investit niciodată banii şi acum, la sfârşitul zilelor, a uitat cu totul de ei.
    Ştiu că, în acel septembrie fumuriu al anului 1951 un incendiu a devastat jumătate din oraş, însă nu ştiu că focul a fost pus şi nu ştiu că băiatul care l-a pus a absolvit şcoala în 1953 şi a plecat să se îmbogăţească cu o sută de mii de dolari pe Wall Street, şi, chiar dacă ar fi ştiut, tot nu şi-ar fi putut închipui ce anume l-a îndemnat să o facă şi cum amintirea faptei sale i-a chinuit minţile în următorii douăzeci de ani ai vieţii, până când o embolie a creierului l-a gonit în mormânt la vârsta de patruzeci şi şase de ani.
    Nu ştiu că abatele John Groggins se trezeşte uneori în miez de noapte cu coşmarul încă viu în spatele craniului său pleşuv - coşmaruri în care el predică la ora de religie de joi seară în fata Clasei Tinerelor Domnişoare, şi e gol puşcă şi unsuros şi ele sunt pregătite să-l primească; sau că, Floyd Tibbits a rătăcit toată ziua de vineri ca prin vis, simţindu-se rău, simţind cum soarele îi luminează cu duşmănie pielea ciudat de palidă, amintindu-şi vag că a fost la Ann Norton, fără a-şi aminti deloc atacul asupra lui Ben Mears, însă păstrând vie în memorie recunoștința apatică cu care a întâmpinat amurgul, recunoştinţa şi anticiparea unui eveniment important şi bun; sau că Hal Griffen are șase reviste pornografice ascunse în spatele dulapului sau şi oricând prinde prilejul se masturbează cu ochii la ele; sau că George Middler are o valiză plină cu chiloței din mătase şi sutiene şi portjartiere şi ciorapi şi că uneori trage obloanele de la ferestrele locuinţei sale de deasupra magazinului de mărunţişuri şi încuie uşa şi o zăvorăşte şi apoi stă în faţa oglinzii mari din dormitor până când începe să gâfâie şi apoi cade în genunchi şi se masturbează; sau că bietul Carl Foreman a încercat să ţipe dar nu a fost în stare atunci când Mike Ryerson a început să tremure pe masa din metal din camera de la morgă şi că ţipătul i s-a transformat în cioburi mute de sticla în gâtlej atunci când Mike a deschis ochii şi s-a ridicat; sau că Randy McDougall, bebeluşul în vârstă de numai zece luni, nici măcar nu s-a împotrivit atunci când Danny Glick s-a furişat prin fereastra dormitorului, l-a smuls din pătuţ şi şi-a înfipt dinţii în gâtul ce purta încă urmele loviturilor mamei lui.
    Acestea sunt tainele oraşului; unele vor fi cunoscute mai târziu iar altele nu vor fi dezvăluite niciodată.
    Oraşul le păstrează cu grijă şi nu lasă să se citească nimic pe chipul său.
    Oraşului nu îi pasă de lucrarea diavolului mai mult decât i-ar păsa de cea a lui Dumnezeu sau a omului. A cunoscut întunericul. Şi întunericul a fost suficient.

                                                              2.

                                      Sandy McDougall îşi dădu seama că ceva nu era în regulă chiar în clipa când s-a trezit, însă nu-şi putea da seama ce anume. Cealaltă jumătate a patului era goală; era ziua liberă a lui Roy şi se dusese la pescuit cu nişte prieteni. Urma să se întoarcă pe la prânz. Nu ardea nimic pe aragaz şi pe ea nu o durea nimic. Aşa că ce nu era în regulă?
    Soarele. Asta era.
    Soarele lumina partea de sus a tapetului dansând printre umbrele aruncate de frunzele arţarului din faţa ferestrei. Însă de obicei Randy o trezea cu mult înainte ca soarele să se joace cu umbrele frunzelor de arţar pe perete...
    Privirea-i uimită se opri pe cadranul ceasului de pe scrin. Nouă şi zece.
    Îngrijorarea o sufocă.
    - Randy? strigă, iar capotul îi fâlfâi în spate când se repezi pe coridorul îngust al rulotei.
    - Randy! Iubitule?
    Camera copilului era inundată de lumina soarelui care se revărsa prin unica fereastră de deasupra pătatului... fereastra era deschisă. Dar a închis-o când s-a dus la culcare cu o seară înainte. Întotdeauna o închidea.
    Patul era gol.
    - Randy? şopti ea.
    Şi îl văzu.
    Trupul micuţ, îmbrăcat în pijamaua decolorată de prea multe spălări, fusese aruncat într-un colț, ca un gunoi. Un picior îi era ridicat într-o poziţie grotescă, aidoma unui semn de exclamare întors pe dos.
    - Randy!
    Se aruncă în genunchi lângă el, cu trăsăturile schimonosite de şoc. Luă copilul în braţe. Corpul acestuia era rece.
    - Randy, iubitul meu, trezeşte-te, Randy, Randy, trezeşte-te...
    Vânătăile dispăruseră. Dispăruseră toate. Peste noapte, iar acum chipul şi trupul micuţ erau desăvârşite.
    Culoarea pielii era sănătoasă. Pentru prima oară de când l-a adus pe lume, i se păru că este frumos şi ţipă disperată la vederea acestei frumuseţi - ţipăt oribil, nefericit.
    - Randy! Trezeşte-te! Randy? Randy? Randy?
    Îl ridică şi alergă înspre bucătărie, cu capotul alunecîndu-i acum de pe umeri. Pe scaunul înalt de bebeluş mai era încă tava cu resturile uscate ale cinei lui Randy de cu o seară înainte. Îl puse în scaun, sub un mănunchi de raze de soare.
    Capul lui Randy îi căzu moale pe piept şi copilul alunecă într-o parte cu un soi de hotărâre cumplit de înceată, până când se blocă în unghiul format de tavă şi unul din braţele scaunului.
    - Randy? zâmbi ea.
    Ochii îi ieşiseră din orbite ca nişte bile de un albastru viciat, îl bătu uşor pe obraji.
    - Trezeşte-te acum, Randy. Papa, Randy. Ţi-e fomică? Te rog... oh, Isuse, te rog...
    Se repezi la dulap, îl deschise şi cotrobăi prin el, răsturnând o cutie cu orez, o conservă cu ravioli, o sticlă cu ulei. Sticla cu ulei se sparse, împrăştiind lichidul gros pe aragaz şi pe duşumea. Găsi un borcan cu cremă de ciocolată şi smulse şi o linguriţă de plastic din scurgătorul de lângă chiuvetă.
    - Uite, Randy. Ce-ţi place ţie. Trezeşte-te şi papă cremă. Cioco, Randy. Cioco, cioco.
    Furia şi teroarea îi întunecară mintea.
    - Trezeşte-te! ţipă la el, iar stropii de salivă îmbrobonară pielea translucidă a frunţii şi obrajilor copilului.
    - Trezeşte-te, trezeşte-te în numele lui Dumnezeu căcat cu ochi ce eşti TREZEŞTE-TE!
    Smulse capacul borcanului şi luă cu lingura din crema cu aromă de ciocolată. Mâna ei, care înţelesese deja adevărul, tremura atât de tare încât vărsă pe jos aproape întreg conţinutul, împinse ce mai rămăsese în lingură printre buzele moarte şi restul de cremă căzu pe tavă, cu plescăieli oribile. Lingura se izbi de dinţii copilului.
    - Randy, îl imploră ea. Nu o mai necăji pe mama.
    Întinse şi mâna cealaltă şi-i forţă gura să se deschidă cu un deget, şi împinse înăuntru' ce mai rămăsese din crema de ciocolată.
    - Așa! spuse Sandy McDougall.
.....................................................................................