6.
Se priviră în lumina bordului, teama încovoindu-le umerii, însă trecuseră de mult de vârsta copilăriei şi, dacă nu erau în stare să-şi facă treaba din cauza acestei frici iraţionale - cum vor explica asta la lumina zilei?Treaba trebuia să fie făcută.
Hank opri motorul; coborâră amândoi şi ocoliră camionul. Royal se urcă şi desfăcu parapetul. Lada stătea acolo încă acoperită cu rumeguş, masivă şi mută.
- Doamne, nu vreau să pun mâna iar pe chestia asta! se înecă Hank Peters, iar vocea lui era aproape un suspin.
- Hai, urcă, spuse Royal. Hai să scăpăm odată de ea.
Târâră lada până la scripete şi o coborâră în acompanierea şuieratului hidraulic. Când le ajunse la nivelul pieptului, Hank răsuci maneta şi o prinseră amândoi.
- Uşor, gemu Royal mergînd cu spatele înspre trepte. Hai... uşurel... uşurel.
În licărul roşu al luminilor din spatele camionului, chipul său era încordat şi congestionat ca faţa cuiva care tocmai are un atac de cord.
Coborî treptele cu spatele, una câte una, şi, când lada i se sprijini de piept, simţi cum greutatea îngrozitoare dinăuntru îl apasă ca o lespede de mormânt. Era grea, se gândi el mai târziu, dar nu foarte grea. Împreună cu Hank transportase în sus şi în jos pe scări lăzi şi mai mari din ordinul lui Larry Crockett, însă era ceva în atmosfera acestei case care îţi făcea inima cât un purice şi îţi făcea rău.
Treptele erau acoperite cu mâzgă şi de vreo două ori a fost cât pe ce să-şi piardă echilibrul şi a strigat disperat:
- Hei! Pentru numele lui Dumnezeu! Ai grijă!
În cele din urmă au ajuns jos. Tavanul era scund şi au fost nevoiţi să care lada cocârjaţi ca nişte babe-cloanţe.
- Pune-o aici! gâfâi Hank. Nu pot s-o car mai departe!
O puseră jos cu o bufnitură şi se dădură la o parte. Se priviră în ochi şi-şi dădură seama că, printr-un soi de alchimie tainică, teama iniţială se transformase în groază. Dintr-o dată, pivniţa păru să se umple de tot felul de foşnete. Poate că erau şobolani, sau poate că era ceva ce mintea nici nu poate concepe.
Tâşniră ca din puşcă, Hank primul şi Royal Snow chiar în spatele lui. Urcară în goană treptele şi Royal trânti uşile pivniţei cu o mişcare violentă a braţelor.
Se căţărară în cabina camionului şi Hank porni motorul şi vru să-l bage în viteză. Royal îl apucă de mână şi, în întuneric, ochii îi păreau uriaşi şi tensionaţi.
- Hank, n-am pus lacătele.
Se holbară amândoi la mănunchiul de lacăte noi de pe bordul camionului, prinse într-o sârmă. Hank scoase din buzunar un inel de chei cu cinci chei Yale noi, una pentru uşa din spate a magazinului din oraş şi patru pentru uşile acestei case. Fiecare avea câte o etichetă micuţă.
- Oh, Doamne, spuse. Auzi, ce-ar fi dacă ne întoarcem mâine dis-de-dimineaţă...
Royal scoase lanterna de sub bord.
- Nu ţine, zise, şi tu ştii asta.
Coborâră din cabină simţind cum adierea răcoroasă a serii le zvântă sudoarea de pe frunte.
- Încuie uşa din spate, spuse Royal. Eu mă duc la uşa din faţă şi la şopron.
Se despărţiră. Hank merse la usa din spate, cu inima zbătându-i-se nebuneşte în gât. Bâjbâi până să reuşeacă să prindă lacătul în zăvor. Aici, atât de aproape de casă, mirosul de vechi şi lemn putrezit era palpabil. Începură să-i reînvie în minte toate poveştile despre Hubie Marsten, de care făcuse haz în vremea copilăriei, împreună cu strigătele cu care fugăreau fetele: Fereşte-te, fereşte-te, fereşte-te! Hubie o să te prindă dacă... nu... 'te... FEREŞTI!
- Hank?
I se opri respiraţia şi scăpă din mâini celălalt lacăt. Îl ridică.
- Ai înnebunit de te furişezi aşa? Ai...?
- Mda. Hank, care din noi coboară în pivniţă să lase pe masă inelul cu chei?
- Nu ştiu, spuse Hank Peters. Nu ştiu.
- Crezi că e mai bine să tragem la sorţi?
- Da, cred că-i mai bine.
Royal scoase o monedă.
- Spune.
O aruncă în sus.
- Cap.
Royal o prinse, o izbi pe braţ şi o arătă. Pajura sclipea indolentă la ei.
- Isuse, spuse nefericit Hank.
Dar luă inelul cu chei şi lanterna şi deschise iarăşi uşile pivniţei.
Îşi obligă picioarele să-l poarte pe trepte şi, după ce trecu de zona cu tavanul scund, lumină cu lanterna ceea ce se putea vedea din pivniţă. La vreo zece metri în faţa lui, aceasta făcea un cot în formă de L şi se ducea Dumnezeu ştie unde. Raza lanternei descoperi masa, acoperită cu o pânză în carouri, plină de praf.
Pe masă stătea un șobolan, unul uriaș, care nu se mișcă atunci când lumina se opri asupra lui. Stătea pe picioarele dolofane din spate și parcă rânjea.
Trecu de ladă și se îndreptă spre masă.
- Ușșșș, șobolanule!
Șobolanul sări jos şi tropăi spre colţul pivniţei. Acum mâna lui Hank tremura de-a binelea, iar raza lanternei se smucea de colo-colo, descoperind câte un butoi prăfuit, câte un birou vechi de zeci de ani, câte un maldăr de ziare îngălbenite, câte...
Întoarse brusc lanterna spre grămada de ziare şi îşi ţinu respiraţia când raza de lumină se opri pe ceva aflat la stânga lor.
O cămaşă...aia era o cămaşă? Făcută ghemotoc, ca o cârpă veche. Şi în spatele ei mai era ceva care semăna cu o pereche de blue jea'ns. Şi ceva care semăna cu...
Ceva trosni în spatele lui.
Intră în panică, aruncă înnebunit cheile pe masă şi se întoarse şi o rupse la fugă. Când trecu pe lângă ladă îşi dădu seama de unde venise zgomotul. Una din benzile de aluminiu cedase şi acum era îndreptată spre tavanul scund, ca un deget.
Se împiedică pe trepte, trânti uşa în spatele lui (toată pielea i se făcuse de găină, însă îşi va da seama de asta mult mai târziu), prinse lacătul în zăvor şi alergă spre cabina camionului.
Scotea nişte gâfâieli şuierătoare, ca un câine rănit. Ca prin vis îl auzi pe Royal întrebându-l ce s-a întâmplat, ce se petrece acolo jos, şi apoi porni camionul cu urlet şi scârţâit de cauciucuri când se năpusti pe lângă colţul casei pe două roţi, lăsând urme adânci în pământul moale. Nu încetini decât atunci când se aflară iar pe Brooks Road, îndreptându-se spre biroul din oraş al lui Lawrence Crockett. Şi atunci începu să tremure atât de rău, încât îi fu teamă că va trebui să tragă pe dreapta să se liniştească.
- Ce era acolo jos, îl întrebă Royal. Ce ai văzut?
- Nimic, zise Hank Peters şi cuvântul îi ieşi fragmentat din gură din cauza dinţilor care îi clănţăneau. N-am văzut nimic şi nici nu vreau să mai văd vreodată.
6.
Larry Crokett tocmai se pregătea să-şi închidă biroul şi să se ducă acasă, când se auzi o bătaie uşoară în uşă şi intră Hank Peters. Încă mai părea înspăimântat.
- Ai uitat ceva, Hank? îl întrebă Larry.
Când se întorseseră de la Casa lui Marsten, arătând amândoi de parcă le luase cineva minţile, le mai dăduse câte zece dolari şi câte o ladă de sticle cu whisky Black Label şi făcuse câteva aluzii la faptul că poate ar fi fost mai bine dacă nu ar fi povestit prea multe despre peripeţiile lor din această seară.
- Trebuie să-ţi spun, zise acum Hank. N-am ce-i face, Larry. Trebuie.
- Sigur că trebuie, spuse Larry.
Trase sertarul de jos, scoase o sticlă de Johnnie Walker şi turnă în două pahare din hârtie.
- Ce te frământă?
Hank luă o duşcă, se strâmbă şi înghiţi.
- Am văzut ceva când am dus cheile jos ca să le las pe masă. Parcă erau nişte haine. O cămaşă şi parcă nişte pantaloni. Şi un pantof de sport. Cred că era un pantof, Larry.
Larry ridică nepăsător din umeri şi zâmbi.
- Şi?
Avea senzaţia că cineva îi aşezase pe piept o bucată mare de gheaţă.
- Puştiul ăla Glick purta jeans. Aşa au scris în Ledger. Jeans şi o cămaşă roşie şi pantofi sport. Larry, dacă...
Larry continua să zâmbească. Însă zâmbetul îi îngheţase pe buze.
Hank înghiţi spasmodic.
- Dacă tipii ăştia care au cumpărat Casa lui Marsten şi magazinul i-au făcut felul băiatului familiei Glick?
Gata. O spusese. Înghiţi şi restul de foc lichid din pahar. Zâmbind, Larry zise:
- Poate că ai văzut şi un cadavru.
- Nu... nu. Dar...
- Asta este problema poliţiei, spuse Larry Crockett.
Umplu din nou paharul lui Hank iar mâna nu-i tremură câtuşi de puţin. Era rece şi sigură ca o piatră într-un pârâu îngheţat.
- Şi te voi conduce eu însumi la Parkins. Însă o problemă ca asta...
Clătină compătimitor din cap:
- Pot ieşi la iveală o mulţime de chestii nasoale. Chestii ca alea despre tine şi chelneriţa aia de la barul lui Dell... parcă Jackie o chema, nu?
- Ce dracu' tot spui?
Chipul lui Hank era acum alb ca varul.
- Şi mai mult ca sigur că se va afla şi despre destituirea aia ruşinoasă. Dar fă-ţi datoria, Hank. Poartă-te cum îţi dictează conştiinţa.
- N-am văzut niciun cadavru, şopti Hank.
- Minunat, surâse Larry. Şi poate că n-ai văzut nici hainele. Poate că nu erau decât... nişte cârpe.
- Cârpe, spuse Hank Peters cavernos.
- Știi cum e în casele astea vechi. Tot felul de vechituri. Poate că ai văzut o cămaşă veche care fusese ruptă şi transformată în cârpă de praf.
- Sigur, spuse Hank.
Dădu peste cap şi al doilea pahar.
- Te pricepi de minune să descurci lucrurile, Larry.
Crockett îşi scoase portofelul din buzunarul de la spate şi numără cinci bancnote de câte zece dolari.
- Pentru ce?
- Am uitat să te plătesc pentru transportul Brennan de luna trecută. Ar trebui să mă baţi la cap, Hank. Ştii că sunt cam uituc.
- Dar m-ai...
- Ştii, îl întrerupse Larry zâmbind, poţi să stai aici cu mine la un pahar şi să-mi povesteşti ceva şi mâine dimineaţă eu n-o să-mi amintesc absolut nimic din tot ce mi-ai spus. Nu-i aşa că-i îngrozitor?
- Mda, şopti Hank.
Întinse o mână tremurătoare şi luă banii; îi îndesă în buzunarul de la piept al jachetei cu atâta grabă de parcă ar fi fost nerăbdător să scape de atingerea lor. Se ridică atât de brusc, încât aproape că-şi răsturnă scaunul.
- Auzi, trebuie să plec, Larry. N-am... n-am... Trebuie să plec.
- Ia şi sticla cu tine, îl invită Larry, însă Hank ieşea deja pe uşă. Nu se mai opri.
Larry se aşeză la birou. Îşi mai turnă un pahar. Tot nu-i tremura mâna. Nu se mai gândi să închidă şi să plece acasă. Îşi turnă alt pahar şi apoi altul. Se gândi la afacerile făcute cu diavolul. Şi, în cele din urmă, telefonul sună. Ridică receptorul. Ascultă.
- Am rezolvat, spuse Larry Crockett.
Ascultă. Închise. Îşi mai turnă un pahar.
7.
În zorii dimineții următoare, Hank Peters se trezi speriat dintr-un coșmar. Se făcea că şobolani uriaşi se târau afară dintr-un mormânt, mormânt în care se afla trupul verde şi putrezit al lui Hubie Marsten, cu o bucată deşirată de funie de Manilla în jurul gâtului.
Peters se sprijini în coate, respirând greu. Întregu-i trup era scăldat în sudoare rece, şi urlă când soţia lui îi puse o mână pe braţ.
8.
Magazinul agricol al lui Milt Crossen se afla pe colţul dintre Jointer Avenue şi Strada Railroad. Când ploua şi parcul devenea de nelocuit, aici era locul unde se strângeau majoritatea oamenilor în vârstă din oraş. În timpul iernilor lungi, cel puţin, erau clienţi permanenţi.
Bura uşor când Straker îsi opri maşina în fata magazinului, un Packard '39 (sau '40?) - şi Milt purta o discuţie dezlânată cu Pat Middler încercând să stabilească dacă Judy, fata lui Freddy Overlock a fugit din oraş în 1957 sau în '58. Erau de acord că mândra fugise cu comis-voiajorul ăla din Yarmouth, parcă Saladmaster, şi amândoi conveniseră că ăla nu făcea nici cât un pişat de câine în zăpadă, ceea ce se putea spune şi despre ea, însă nu se puteau înţelege mai departe.
Când Straker intră, vorbăria încetă brusc.
Îi măsură din priviri - Milt şi Pat Middler şi Joe Crane şi Vinnie Upshaw şi Clyde Corliss - şi surâse alb.
- Bună ziua, domnilor, spuse.
Milt Crossen se ridică, strângându-şi cu un gest afectat şorţul în jurul mijlocului.
- Cu ce vă pot fi de folos?
- Mulţumesc, spuse Straker. Veniţi la cutia aceasta frigorifică, vă rog.
A cumpărat o friptură de vită, o duzină de coaste calitatea întâi, nişte hamburgeri şi o jumătate de kilogram de ficat de viţel. Mai luă şi nişte produse de băcănie - făină, zahăr, fasole -şi câteva pâini.
Nimeni nu rosti niciun cuvânt cât timp şi-a făcut cumpărăturile.Obişnuiţii magazinului stăteau în jurul unei sobe mari pe care tatăl lui Milt o transformase pentru a putea fi folosită cu petrol, fumau şi priveau spre cer pătrunşi de gânduri importante. Şi îl observau cu coada ochiului pe străin.
După ce Milt împachetă cumpărăturile într-o cutie mare de carton, Straker plăti cu bani peşin - o bancnotă de douăzeci şi una de zece. Ridică cutia, şi-o puse sub braţ şi declanşă din nou zâmbetul dur, fără umor.
- Bună ziua, domnilor, spuse şi plecă.
Joe Crane îşi îndesă tutun în pipă. Clyde Corliss horcăi şi scuipă o bucată de flegmă amestecată cu tutun în găleata de lângă sobă. Cu degetele umflate de artrită, Vinnie Upshaw îşi scoase dintr-un buzunar interior vechiul dispozitiv de rulat ţigări, vărsă înăuntru puţin tutun şi apoi puse o foiţă de ţigară.
Urmăriră cum străinul pune cutia în portbagaj. Toţi erau de părere că trebuia să cântărească în jur de cincisprezece kilograme, cu toate produsele de băcănie cumpărate, şi toţi îl văzuseră cum a luat-o sub braţ de parcă era o pernă umplută cu fulgi. Se urcă în maşină şi porni spre Jointer Avenue. Maşina urcă dealul, făcu la stânga pe Brooks Road, dispăru şi apoi reapăru, câteva momente mai tîrziu de după perdeaua de copaci. Din cauza distanţei era micuţă acum - o maşină de jucărie. Intră pe aleea casei lui Marsten şi nu se mai zări.
- Ciudat tip, spuse Vinnie.
Îşi puse ţigara în gură, îndepărtă câteva fire de tutun din capăt şi scoase un chibrit de bucătărie din buzunarul de la vestă.
- Trebuie că e unul din ăia care au luat magazinul, spuse Joe Crane.
- Și Casa lui Marsten, îl aprobă Vinnie.
Clyde Corliss scăpă un vânt.
Pat Middler îşi râcâia cu mult interes o bătătură din palma stângă.
Trecură cinci minute.
- Crezi că o să aibă vânzare? întrebă Clyde pe nimeni în mod special.
- S-ar putea, spuse Vinnie. S-ar putea să fie exact ceea ce trebuie pentru sezonul turistic. E greu de spus cum se vor întâmpla lucrurile.
Murmur general, oftat aproape, de aprobare.
- Puternic tipu', zise Joe.
- Îhî, spuse Vinnie. Şi ăla era un Packard '39 fără pic de rugină pe el.
- Era un '40, zise Clyde.
- '40-ul nu are trepte, spuse Vinnie. Era un '39.
- N-ai dreptate, zise Clyde.
Trecură cinci minute. Observară că Milt examina bancnota de douăzeci cu care plătise Straker.
- Falşi, Milt? întrebă Pat. Tipu' ţi-a dat bani falşi?
- Nu, da' uitati-vă aici.
Milt împinse hârtia peste tejghea şi se holbară toţi. Era mult mai mare decât o bancnotă obişnuită.
Pat o privi în lumină, o examină şi o întoarse pe partea cealaltă.
- E un douăzeci din seria E, nu, Milt?
- Da, spuse Milt. Nu se mai fac bancnote din astea de vreo cincizeci de ani. Cred că o să capăt o sumă frumuşică pe ea în Portland.
Examinară şi ceilalţi hârtia de douăzeci, ținând-o aproape sau mai departe de ochi, în funcţie de cât de bună le mai era vederea. Joe Crane i-o dădu înapoi lui Milt care o puse sub sertarul cu cecuri personale şi cupoane.
- Cam aiurea tip, medită Clyde.
- Îhî, îl aprobă Vinnie şi făcu o pauză. Să ştii că maşina era un '39. Şi fratele meu vitreg, Vic, a avut una tot aşa. Prima lui maşină. A cumpărat-o la a doua mână, în 1944. I-a scos uleiul într-o dimineaţă şi i s-au ars pistoanele alea afurisite.
- Eu totuşi cred că era un '40, zise Clyde, pen' că mi-aduc aminte de unu' care făcea scaune împletite, îţi venea acasă, tipu' ăsta şi...
Şi astfel începu discuţia, cu mai multe momente de tăcere decât de vorbărie, cam ca o partidă de şah jucată prin corespondenţă. Iar pentru ei ziua nemişcată părea că se întinde în eternitate, şi Vinnie Upshaw începu să-şi răsucească o altă ţigară cu încetineală plăcută, artritică.
9.
Ben scria când se auzi o bătaie în ușă. Îşi însemnă rândul înainte de a se ridica să deschidă. Era puţin după ora trei după-amiază, miercuri, 24 septembrie. Ploaia pusese capăt tuturor planurilor de continuare a căutărilor lui Ralphie Glick şi toţi fuseseră de acord că acţiunea se încheiase. Puştiul familiei Glick dispăruse... dispăruse definitiv.
Deschise uşa şi-l descoperi în prag pe Parkins Gillespie, cu nelipsita-i ţigară în colţul gurii. Într-o mână ţinea o carte, pe care Ben o recunoscu amuzat ca fiind ediţia Bantam a romanului său,Conway's Daughter.
- Intră, Şerifule, spuse. E cam umed afară.
- E un pic, zise Parkins intrând. Septembrie e luna gripelor, îmi pun mereu galoşii. Sunt unii care-şi râd de mine, da' eu n-am mai avut gripă de la bătălia de la St.-Lo, Franţa, în 1944.
- Pune-ţi haina pe pat. Îmi pare rău că nu-ţi pot oferi o ceaşcă cu cafea.
- Nu vreau să ţi-l ud, spuse Parkins şi-şi scutură scrumul în coşul de hârtii al lui Ben. Şi tocmai ce-am băut o cafea făcută de Pauline la Excellent.
- Cu ce-ţi pot fi de folos?
- Nevastă-mea a citit asta... ridică cartea. A auzit că eşti în oraş, da-i sfioasă. S-a gândit că poate o să fii aşa drăguţ să te semnezi pe ea, sau să-i scrii ceva.
Ben luă cartea.
- După spusele lui Weasel Craig, soţia dumitale e moartă de paisprezece sau cincisprezece ani.
- Aşa să fie? Parkins nu păru deloc impresionat. Ce-i mai place să trăncănească lu’ Weasel ăsta. Într-o bună zi o să-şi caşte gura atât de tare, că o să cadă şi o să se înece în ea.
Ben nu spuse nimic.
- Atunci, vrei să semnezi pentru mine?
- Cu plăcere.
Luă un pix de pe masă, deschise cartea la prima pagină („O felie crudă de viaţă! - revista Plain Dealer din Cleveland) şi scrise: Cele mai bune urări Şerifului Gillespie, din partea lui Ben Mears, 24/9/75.
I-o dădu înapoi.
- Mulţumesc mult, spuse Parkins fără să citească ce scrisese Ben. Se aplecă şi-şi stinse ţigara pe marginea coşului pentru hârtii.
- E singura carte cu autograf pe care o am.
- Ai venit să mă legi? îl întrebă Ben zâmbind.
- Eşti isteţ, zise Parkins. Acum, că-mi aduci aminte, e drept că m-am gândit că ar cam trebui să vin şi să-ți pun câteva întrebări. Am aşteptat doar până s-a cărat Nolly. E băiat bun, da' şi lui îi place să vorbească. Doamne, cum se mai întinde bârfa.
- Ce anume ai vrea să știi?
- Mai mult unde ai fost miercurea trecută seara.
- În seara când a dispărut Ralphie Glick?
- Da.
- Mă consideru suspect, Șerifule?
- Nu, domnule. Nu am suspecți. Se poate spune că o chestie ca asta îmi depăşeşte atribuţiile. Mă pricep mult mai bine să-i amendez pe ăia care depăşesc viteza legală când ies de la Dell şi să-i alung pe puşti din parc înainte să înceapă să facă prostii. Nu, doar îmi vâr şi eu nasul pe aci, pe colo.
- Şi cum ar fi dacă n-aş vrea să-ţi spun?
Parkins ridică din umeri şi-şi scoase ţigările.
- Te priveşte, fiule.
- Am luat masa cu Susan Norton şi cu părinţii ei. Am jucat şi nişte badminton cu tatăl ei.
- Pariez că te-a bătut. Îl bate mereu pe Nolly. Şi Nolly tot bate câmpii despre cât de mult îşi doreşte să-l învingă pe Bill Norton o singură dată. La ce oră ai plecat?
Ben izbucni în râs, însă râsul lui nu era prea amuzat.
- Tai în carne vie, nu?
- Ştii, spuse Parkins, dacă aş fi fost unul din detectivii ăia din New York de ţi-i arată în filme la televizor, aş fi putut să cred că ai ceva de ascuns după felul cum valsezi în jurul întrebărilor mele.
- Nu am nimic de ascuns, zise Ben. Doar că m-am săturat să tot fiu străinul din oraş, pe care îl arată lumea cu degetul pe stradă, pe care îl înghiontesc la bibliotecă. Şi acum mai vii şi dumneata, cu aerul ăsta de negustor ambulant şi încerci să afli dacă nu cumva ţin scalpul lui Ralphie Glick ascuns în dulap.
- Ei, asta-i, dar nici prin cap nu-mi trece aşa ceva.
Îl privi lung pe Ben peste jarul ţigării, iar ochii i se înăspriseră.
- Dacă aş fi crezut că ai ceva de-a face ai fi fost deja la pârnaie.
- Bine, spuse Ben. Am plecat de la familia Norton pe la şapte şi un sfert. M-am plimbat puţin până înspre Schoolyard Hill. Când s-a întunecat de tot, m-am întors aici, am scris vreo două ore şi după aia m-am culcat.
- La ce oră te-ai întors aici?
- Pe la opt şi un sfert. Cam aşa.
- Eh, asta nu te absolvă aşa cum mi-aş dori. Te-ai întâlnit cu cineva?
- Nu, spuse Ben. Cu nimeni.
Cu un mormăit evaziv, Parkins se îndreptă spre maşina de scris.
- Despre ce e cartea asta?
- Nu te priveşte, spuse Ben, iar vocea îi devenise încordată. Ţi-as fi recunoscător dacă n-ai atinge-o nici cu mîinile nici cu ochii. Sigur, asta în cazul că nu ai mandat de percheziţie.
- Sensibil, eh? Şi cînd te gândeşti că eşti un om care scrie ca să citească alţii.
- După ce va ajunge în varianta finală, va trece de corecturile redactorului şi de corectura de şpalt, şi va fi tipărită, voi avea grijă personal să primeşti patru exemplare. Cu autograf. În faza în care este intră în categoria lucrurilor personale.
Parkins zâmbi şi se îndepărtă.
- M-ai convins. Mă îndoiesc oricum că poate să fie vorba de vreo spovedanie.
Ben îi întoarse surâsul.
- Mark Twain a spus că romanul este o spovedanie despre toate cele, făcută de un om care nu a făcut niciodată nimic.
Parkins suflă fumul şi se îndreptă spre uşă.
- Nu-ţi mai ud covorul, domnule Mears. Vreau să-ţi mulţumesc pentru timpul acordat şi, ca să fiu sincer, cred că nu l-ai văzut în viaţa dumitale pe puştiul Glick. Însă meseria mea îmi cere să pun asemenea întrebări.
Ben îl aprobă din cap:
- Am înţeles.
- Şi mai tre' să ştii cum stau lucrurile în locuri din astea ca Salem's Lot sau Guilford sau Milbridge, sau orice alt târg pişecios. O să-tot fii străin de oraş încă douăzeci de ani de-acu înainte.
- Ştiu. Îmi pare rău că mi-am ieşit din sărite. Însă după o săptămână de căutări fără să găsim un indiciu cât de mic...
Ben clătină obosit capul.
- Mda, spuse Parkins. E îngrozitor pentru mama lui. Tare îngrozitor. Ai grijă de tine.
- În regulă, zise Ben.
- Nu-mi porţi pică?
- Nu.
Făcu o pauză.
- Vrei să-mi spui ceva?
- Îţi spun, dacă pot.
- De unde ai luat cartea aia? Pe bune.
Parkins Gillespie zîmbi:
- Păi e un individ în Cumberland care ţine o magazie cu mobilă veche. Cam fătălău el, de felul lui. Îl cheamă Gendron. Vinde şi cărţi vechi cu zece cenţi bucata. Avea cinci exemplare din astea.
Ben izbucni în râs şi Parkins Gillespie ieşi, surâzând şi trăgând din ţigară. Ben se duse la fereastră şi-l urmări pe şerif cum iese din casă şi traversează strada, ocolind grijuliu bălţile cu galoşii săi cei negri.
10.
Parkins se opri o clipă să privească în vitrina noului magazin, înainte de a ciocăni la uşă. Când aici fusese Spălătoria Comunală, pe fereastră nu puteai vedea decât o mulţime de femei grase, cu mânecile suflecate, care puneau clor pentru înălbit sau care-şi schimbau banii la automatul din perete, majoritatea mestecând gumă, ca nişte vaci cu boturile pline de paie. Însă ieri după-amiază şi azi toată ziua fusese aici o maşină a unui decorator de interioare din Portland, iar locul arăta complet schimbat.
În spatele vitrinei fusese amplasată o platformă, acoperită cu o bucată de covor pufos, verde deschis. Două reflectoare fuseseră instalate ascunse vederii şi ele aruncau o aură blândă, care reliefa trei obiecte ce fuseseră şi ele aranjate în vitrină: un ceas de perete, o roată de tors şi un dulăpior demodat din lemn de cireş. În faţa fiecărui articol se afla câte un mic şerveţel cu câte o etichetă discretă pe care era scris preţul şi, o, Doamne, există oare cineva în toate minţile care să plătească $600 pe o roată de tors, când îşi putea cumpăra o maşină de cusut Singer cu $48,95?
Cu un oftat, Parkins se duse la uşă şi ciocăni.
Uşa se deschise aproape imediat, de parcă tipul ăla nou ar fi stat la pândă în spatele ei, aşteptându-l.
- Inspectore! spuse Straker cu un zâmbet îngust. Ce amabil din partea dumneavoastră să treceţi pe aici!
- Nu sunt decît un şerif simplu, zise Parkins.
Îşi aprinse un Pall Mall şi intră.
- Parkins Gillespie. Îmi pare bine de cunoştinţă.
Întinse mâna.
Îi fu prinsă, strânsă uşor de o mână care părea extrem de puternică, şi foarte uscată şi apoi fu eliberată.
- Richard Throckett Straker, spuse chelul.
- Mi-am închipuit că dumneavoastră trebuie să fiţi, zise Parkins privind împrejur.
Întregul magazin fusese mochetat şi acum tocmai se zugrăvea. Mirosul de vopsea proaspătă era plăcut, însă parcă mai era un miros sub acesta, un iz neplăcut. Parkins nu-l putu defini; îşi îndreptă atenţia în apoi la Straker.
- Cu ce vă pot fi agreabil în ziua aceasta atât de frumoasă? întrebă Straker.
Parkins îşi întoarse privirea blajină spre fereastră, pe care ploaia continua să se reverse.
- Oh, cu nimic. Am trecut doar ca să vă salut. Să vă urez bun-venit în oraşul nostru şi să vă doresc succes.
- Câtă amabilitate. Doriţi o cafea? Nişte vin de Xeres. Le am în cămăruţa din spate.
- Nu, mulţumesc. Nu pot să stau. Este şi domnul Barlow pe-aici?
- Domnul Barlow este la New York, într-o călătorie de afaceri. Nu-l aştept să se întoarcă până cel devreme la zece octombrie.
- Înseamnă că veţi inaugura magazinul fără el, spuse Parkins gândindu-se că, dacă preţurile văzute de el în vitrină puteau constitui vreun indiciu, înseamnă că Straker nu va fi chiar asaltat de clienţi.
- Apropo, care este numele mic al domnului Barlow?
Zâmbetul lui Straker reapăru, subţire şi tăios ca o lamă de ras.
- Puneţi această întrebare în calitatea dumneavoastră oficială, a... domnule şerif?
- Nu. Sunt pur şi simplu curios.
- Numele întreg al asociatului meu este Kurt Barlow, spuse Straker. Am lucrat împreună atât la Londra, cât şi la Hamburg. Aceasta - îmbrăţişa magazinul cu o mişcare largă a braţelor -este pensionarea noastră. Modestă. Şi totuşi, încă plină de savoare. Nu ne aşteptăm să câştigăm mult. Dar amândoi iubim lucrurile vechi, obiectele frumoase, şi sperăm să câştigăm reputaţie în acest domeniu... poate chiar în întreaga dumneavoastră regiune, atât de minunată. Credeţi că ar fi posibil aşa ceva, domnule Şerif Gillespie?
- Cred că orice este posibil, zise Parkins căutând din priviri o scrumieră. Nu văzu nici una şi atunci scutură scrumul în buzunarul hainei.
- În orice caz, eu vă urez mult noroc şi când îl vedeţi pe domnul Barlow, vă rog să-i spuneţi că am să încerc să mai trec pe aici.
- Aşa voi face, spuse Straker. Partenerul meu este o persoană foarte sociabilă.
- Minunat, zise Gillespie.
Se îndreptă spre uşă, se opri, se întoarse. Straker îl urmărea cu atenţie.
- Că veni vorba, vă place casa cea veche?
- E nevoie de multă muncă, spuse Straker. Însă avem tot timpul din lume.
- Da, aşa cred şi eu, îl aprobă Parkins. Nu aţi văzut din întâmplare ceva puşti pe acolo?
Fruntea lui Straker se încreţi:
- Puşti?
- Copii, explică răbdător Parkins. Ştiţi că uneori le place să-i necăjească pe noii veniţi. Aruncă cu pietre sau sună la uşă şi după aia fug... chestii de-astea.
- Nu, spuse Straker. Nu am văzut niciun copil.
- Se pare că am rătăcit unul.
- Într-adevăr?
- Da, zise cu înţelepciune Parkins, da, într-adevăr. Acum ne gândim că s-ar putea să nu-l mai găsim. Să nu-l mai găsim în viaţă.
- Ce păcat, spuse rece Straker.
- E păcat. Dacă vedeţi ceva...
- Bineînţeles că vă voi raporta în mare grabă.
Declanșă din nou zâmbetul înghețat.
- Bine, zise Parkins.
Deschise ușa și privi resemnat la ploaia care se revărsa în torente.
- Să-i spuneți domnului Barlow că de-abia aștept să-l cunosc.
- Sigur că îi voi spune, Şerif Gillespie. Ciao.
Parkins îl privi uluit:
- Ce-au?
Surâsul lui Straker se lăţi:
- La revedere, Şerif Gillespie. Este o cunoscută expresie italiană pentru la revedere.
- Aşa? Ei, în fiecare zi înveţi câte ceva nou, nu? La revedere.
Ieşi în ploaie şi închise uşa în urma lui.
- Oricum, mie nu mi-e cunoscută expresia asta, nu, dom'ne.
I se udase ţigara. O aruncă.
Straker îl urmări prin vitrina magazinului. Nu mai zâmbea.
11.
Când Parkins ajunse înapoi la biroul său din Clădirea Municipalității, strigă:
- Nolly? Ești aici, Nolly?
Niciun răspuns. Parkins dădu satisfăcut din cap. Nolly era băiat bun dar îi cam lipsea din creier. Îşi scoase haina, îşi desfăcu cataramele galoşilor, se aşeză la birou, căută un număr de telefon din Portland şi îl formă.
I se răspunse imediat de la capătul celălalt al firului.
- Biroul FBI, Portland. Agentul Hanrahan la telefon.
- Sunt Parkins Gillespie. Şerif în oraşul Jerusalem's Lot. Avem un băiat oare a dispărut.
- Am fost informat, răspunse pe un ton sever Hanrahan. Ralph Glick. Nouă ani, un metru douăzeci şi cinci înălţime, păr negru, ochi albaştri. Ce este, o răpire în vederea răscumpărării?
- Nimic de genul ăsta. Puteţi să verificaţi nişte indivizi?
Hanrahan răspunse afirmativ.
- Primul este Benjamin Mears. M-E-A-R-S. Scriitor. A scris o carte cu titlul Conway's Daughter.
Ceilalţi doi sunt pereche. Kurt Barlow. B-A-R-L-O-W. Celălalt tip...
- Kurt scris cu „C" sau „K"? întrebă Hanrahan.
- N-am idee.
- Bine. Continuaţi.
Ceea ce Parkins făcu, transpirând abundent. Întotdeauna când stătea de vorbă cu tipi care reprezentau legea adevărată, se simţea ca un cur belit.
- Celălalt este Richard Throckett Straker. Throckett cu doi „t" la sfârşit şi Straker se scrie asa cum se aude. Ăsta şi cu Barlow se ocupă de afaceri cu mobilă şi antichităţi. Tocmai ce au deschis un magazin mic şi la noi în oraş. Straker pretinde că Barlow este dus la New York după marfa. Straker pretinde că au avut amândoi afaceri la Londra şi la Hamburg. Şi cred că asta e cam tot.
- Îi suspectaţi pe vreunul în cazul dispariţiei lui Glick?
- Deocamdată nici nu ştiu dacă chiar avem un asemenea caz. Însă au venit în oraş cam în acelaşi timp.
- Credeţi că există vreo legătură între Mears şi ceilalţi doi?
Parkins se sprijini de spătarul scaunului şi-şi aruncă ochii pe fereastră.
- Ăsta, zise el, este unul din lucrurile pe care aş dori să le aflu.
12.
În zilele senine și reci, cablurile telefonice scoteau un zumzăit ciudat, de parcă ar fi vibrat din cauza zvonurilor şi bârfelor transmise prin ele.
Sunet ca nici un altul în lume - sunetul stingher al vocilor care zboară prin spaţiu. Stâlpii de telefon sunt cenuşii şi crăpaţi, iar gerurile şi dezgheţurile le-au conferit poziţii înclinate, lipsite de demnitate. Nu sunt practici şi milităroşi ca stâlpii ancoraţi în beton. Dacă se întâmplă să se găsească lângă drumuri asfaltate , sunt plini de smoală, iar dacă sunt amplasaţi pe drumuri lăturalnice, sunt umpluţi de praf.
Pe suprafaţa lor, cicatrici vechi şi bătute de vreme indică locurile pe unde s-au căţărat instalatorii să repare câte ceva în 1946 sau 1952 sau 1969. Păsări - ciori, rândunele, prihori, grauri - stau ghemuite şi tăcute pe cablurile zumzăitoare şi poate că aud, prin picioarele lor cu gheare, sunetele omeneşti, limbi străine pentru ele. Şi dacă chiar aşa ar sta lucrurile, ochii lor de mărgele rămân imperturbabili. Oraşul nu are simţul istoriei, dar are simţul timpului, iar stâlpii de telefon par a şti acest lucru. Dacă pui mâna pe unul, poţi simţi adânc, în lemnul lui, vibraţiile venite din cabluri, de parcă acolo s-ar afla întemniţate nişte suflete, care se zbat să iasă la lumină.
- ...şi a plătit cu o bancnotă de douăzeci, veche, Mabel, una mare. Clyde a zis că n-a mai văzut aşa ceva de la falimentul Băncii Gates, în 1930. Era...
- ...da, e un tip ciudat, Evie. L-am văzut prin binoclu, robotind prin jurul casei cu o roabă. Mă întreb dacă e singur acolo sus, sau...
- ...Crockett trebuie să ştie, însă n-o să spună. Are lacăt la gură în privinţa asta. A fost întotdeauna un...
- ...scriitor la Pensiunea Evei. Mă întreb dacă Floyd Tibbits ştie că a fost...
- ...stă o grămadă de timp la bibliotecă. Loretta Starcher zice că n-a văzut în viaţa ei un om care să ştie atât de multe...
- ...a spus că îl cheamă...
- ...da, Straker. Domnul R.T. Straker. Mama lui Kenny Danles a zis că s-a oprit la magazinul cel nou din oraş şi că în vitrină era un bufet DeBiers veritabil care costă opt sute de dolari. Îţi închipui? Aşa că eu am zis...
- ...ciudat că a venit şi băieţelul familiei Glick...
- ...doar nu crezi...
- ...nu, dar este ciudat. Apropo, mai ai reţeta pentru...
Şi cablurile zumzăie. Şi zumzăie. Şi zumzăie.
13.
9/23/75
NUME: Glick, Daniel Francis
ADRESA: RFD #1, Brock Road, Jerusalem's Lot, Maine 04270
VÂRSTA: 12
SEX: Masculin
RASA: Caucazian
INTERNAT: 9122115
PERSOANA CARE L-A INTERNAT: Anthony H, Glick (Tatăl pacientului)
SIMPTOME: Şoc, pierderea (parţială) a memoriei, greaţă, lipsa apetitului, constipatie, stare generală de anemie.
ANALIZE (vezi anexele)
1. Test TBC: neg.
2. Analiza salivei şi a urinei: neg.
3. Diabet: neg.
4. Leucogramă: neg.
5. Hemogramă: 45% hemo.
6. Test măduvă: neg.
7. Radiografie pulmonară: neg.
DIAGNOSTIC POSIBIL: Anemie periculoasă, primară sau secundară; testele anterioare indică 86% hemoglobina. Nu pare posibilă anemia secundară; nu există antecedente referitoare la ulcer, hemoroizi, scaun cu sânge etc. Analiza diferenţiată a sângelui: neg. Mai probabil este vorba de anemie primară combinată cu şoc mental. Se recomandă irigoscopie şi radiografie pentru depistarea eventualelor hemoragii interne, deşi tatăl spune că nu au existat accidente de dată recentă. Se recomandă tratament zilnic cu vitamina B12 (vezi anexa).
Se propune externarea, în aşteptarea rezultatelor celorlalte analize.
G.M. GORBY
Medic pediatru
14.
La ora unu, în dimineaţa zilei de 24 septembrie, sora intră în salonul lui Danny Glick ca să-i dea medicamentele. Se opri încruntată în pragul uşii. Patul era gol. Ochii i se mişcară cu repeziciune de la pat la grămăjoara albă care părea a se împuţina tot mai mult pe zi ce trece şi care acum era prăbuşită lângă pat.
- Danny? îl strigă ea în şoaptă.
Se îndreptă către el gândind: A avut nevoie să meargă până la baie şi nu l-au ţinut puterile. Asta e tot.
L-a întors cu blândeţe şi, primul ei gând înainte de a-şi da seama că murise, a fost că vitamina B12 îl ajutase; arăta mult mai bine acum decât atunci când îl internaseră.
Şi atunci îi simţi răceala mâinii şi nemişcarea ţesăturii de vene albastre de sub degetele ei, şi fugi spre camera de gardă, pentru a raporta un deces în salon.
CAPITOLUL CINCI
BEN (II)
1.
În data de 25 septembrie, Ben luă din nou cina cu familia Norton. Era joi seara şi mâncarea era tradiţională - fasole şi cârnaţi de porc. Bill Norton prăjise cârnaţi pe grătarul din curte, iar Ann fiersese fasolea în melasă la foc mic, de la ora nouă dimineaţa. Au mâncat la masa pliantă şi apoi toţi patru şi-au aprins ţigările, discutând fără prea multa vervă despre şansele tot mai reduse ale echipei din Boston.
În aer se simţea o schimbare delicată; mai era încă plăcut afară, chiar şi în cămaşă, însă plutea în atmosferă ceva ce amintea de scânteierea gheții. Toamna aştepta în culise, aproape că o puteai zări. Arţarul cei bătrân din faţa Pensiunii Evei Miller începuse deja să ruginească.
Nu se schimbase nimic în relația lui Ben cu familia Norton.
Sentimentele lui Susan față de el erau sincere și limpezi și naturale. Și lui îi plăcea fata foarte mult.
În Bill simțea o simpatie care creștea cu fiecare întâlnire, ţinută în frâu doar de prejudecata subconştientă care-i afectează pe toţi taţii aflaţi în prezenţa bărbaţilor care sunt acolo din cauza fiicelor lor. Dacă îţi place un alt bărbat şi eşti sincer, atunci bei bere cu el şi vorbeşti despre femei, faci politică şi-i înjuri pe politicieni. Însă indiferent cât de mult ţi-ar putea plăcea, este pur şi simplu imposibil să-ţi deschizi complet inima în faţa bărbatului între picioarele căruia atârnă posibila deflorale a fiicei tale.
Ben reflectă că, după ce căsătoria are loc, posibilul devine real şi atunci, poţi să fii prieten la cataramă cu bărbatul care-ţi regulează fiica noapte de noapte? Ben se îndoia că situaţia aceasta avea vreo morală.
Ann Norton era în continuare rece. Cu o seară înainte, Susan îi explicase câte ceva despre povestea cu Floyd Tibbits - despre presupunerea mamei sale că problemele ei referitoare la viitorul ginere fuseseră rezolvate uşor şi satisfăcător în direcţia aceea. Floyd era o cantitate cunoscută; el era Cel Statornic. De ce alaltă parte, Ben Mears apăruse de nicăieri şi se putea duce înapoi la fel de repede, însă, foarte posibil, cu inima fiicei ei în buzunar. Nu avea încredere în masculul creator, resimţind faţă de el o antipatie instinctivă, provincială (pe care Edward Arlington Robinson sau Sherwood Anderson ar fi recunoscut-o imediat), şi Ben bănuia că, în adâncul fiinţei ei asimilase maxima: ori homosexuali, ori tauri comunali; uneori ucigaşi, sinucigaşi sau maniaci; cu tendinţa de a trimite colete din tinere fete, colete ce conţin numai urechea stângă.
Faptul că Ben făcuse parte din grupul care l-a căutat pe Ralphie Glick nu făcuse decât să-i înteţească suspiciunile, în loc să le mai domolească şi mai credea că era imposibil să o câştige de partea lui. Se întrebă dacă ştia oare despre vizita lui Parkins Gillespie.
Gândurile acestea i se rostogoleau leneşe prin minte când Ann spuse:
- Îngrozitoare povestea cu puştiul Glick.
- Ralphie? Da, zise Bill.
- Nu, cel mare. A murit.
Ben tresări:
- Cine? Danny?
- A murit ieri în zori.
Păru surprinsă că bărbaţii nu ştiau. Tot oraşul nu vorbea decât despre asta.
- Şi eu am auzit vorbindu-se la magazinul lui Milt, spuse Susan.
Mâna ei o găsi pe a lui Ben pe sub masă şi el o strânse bucuros.
- Cum suportă familia Glick?
- La fel cum aş face şi eu, spuse simplu Ann. Sunt scoşi din minţi de durere.
E şi normal, gândi Ben. Doar cu zece zile în urmă, viaţa lor se desfăşura normal; acum familia le fusese sfarâmată în bucăţi. Un fior lugubru îi călători pe şira spinării.
- Crezi că puştiul cel mic va fi găsit vreodată în viaţă? îl întrebă Bill.
- Nu, spuse Ben. Cred că şi el e mort.
- Ca povestea aia din Houston de acum doi ani, zise Susan. Dacă e mort, aproape că aş vrea să nu-l găsească. Cine e în stare să-i facă aşa ceva unui copil lipsit de apărare...
- Cred totuşi că poliţia încă îl mai caută pe făptaş, spuse Ben. Îi interoghează pe pedofilii şi pe perverşii care au cazier.
- Când îl găsesc pe ăla de-a făcut-o, ar trebui să-l spânzure de coaie, zise Bill Norton. Joci o partidă de badminton, Ben?
Ben se ridică.
- Nu, mulţumesc. Prea am senzaţia că-ţi dai o pasienţă şi eu fac pe popa prostu'. Mulţumesc pentru delicioasa masă. Am de lucru în seara asta.
Ann Norton ridică din sprâncene, dar nu spuse nimic.
Se sculă şi Bill de pe scaun.
- Cum merge cartea cea nouă?
- Bine, răspunse scurt Ben. Susan, vrei să cobori dealul cu mine şi să bem un sirop la Spencer?
- Oh, nu ştiu dacă e bine, se băgă iute în vorbă Ann. După toată povestea asta cu Ralphie Glick. M-aş simţi mai bine dacă...
- Mamă, sunt fată mare, o întrerupse Susan. Şi felinarele sunt aprinse pe tot dealul Brock.
- Sigur că o să te conduc înapoi acasă, spuse Ben, pe un ton aproape oficial.
Îşi lăsase maşina la pensiune şi venise pe jos. Era o seară mult prea frumoasă.
- N-o să păţească nimic, zise şi Bill. Îţi faci prea multe griji, Mămico.
- O, da, aşa mi se pare. Tinerii ştiu întotdeauna mai bine, nu? zâmbi subţire.
- Stai numai să-mi iau o jachetă, murmură Susan către Ben şi porni pe aleea înspre casă.
Purta o fustă sport roşie, scurtă până la coapse şi îşi expuse în întregime picioarele când urcă treptele. Ben o urmări cu privirea, ştiind că Ann îl urmărea la rândul ei. Soţul ei înăbuşea focul de mangal.
- Cât timp ai de gând să stai în oraş, Ben? îl întrebă Ann într-o demonstraţie de interes politicos.
- În orice caz, până îmi termin cartea, spuse. Nu ştiu mai departe. E foarte frumos dimineaţa şi aerul are un gust bun când îl respiri, îi surâse privind-o în ochi. S-ar putea să stau mai mult.
Ea îi întoarse surâsul:
- E frig iarna, Ben. Îngrozitor de frig.
Apoi Susan coborî treptele, cu o jachetă subţire pe umeri.
- Gata? Am poftă să beau un sirop de ciocolată. Păzea, tenul meu frumos!
- Tenul tău o să supravieţuiască, spuse el şi se întoarse spre doamna şi domnul Norton. Mulţumesc încă o dată.
- Cu multă plăcere, Ben, zise Bill. Vino mâine seară, dacă vrei, cu o ladă cu bere. O să ne batem joc de tâmpiţii ăia din echipa lui Yastrzemski.
- Ar fi minunat, răspunse Ben, dar ce ne vom face după repriza a doua?
Râsul bogat, din toată inima, al lui Bill Norton, îi urmări până au dat colţul casei.
2.
- De fapt, nu prea am niciun chef să merg la cofetăria lui Spencer, spuse ea în timp ce coborau dealul.
Hai mai bine să ne plimbăm prin parc.
- Şi ce te faci cu bandiţii, doamnă? o întrebă, imitând accentul din Bronx.
- În Lot, toţi bandiţii trebuie să fie acasă până la ora şapte. Aşa prevede regulamentul oraşului. Şi acum este exact opt şi trei minute.
Întunericul se pogorâse peste lume şi, în lumina felinarelor de pe deal, umbrele lor pe caldarâm se lungeau şi se micşorau.
- Dar ce bandiţi cumsecade aveţi pe aici, spuse el. Nu se duce nimeni în parc după lăsarea nopţii?
- Se duc uneori puştii din oraş ca s-o pună, dacă nu-şi permit să meargă la cinematograful în aer liber, zise şi-i făcu cu ochiul. Aşa că dacă vezi pe cineva pitit în tufişuri, uită-te în cealaltă direcţie.
Intrară în parc prin partea de vest, prin faţa Clădirii Municipalităţii. Parcul era învăluit în umbreai părea fermecat; zidurile din beton se curbau pe sub coroanele copacilor iar heleşteul scânteia tăcut în razele reflectate ale luminilor de pe stradă. Dacă era cineva pe acolo, Ben nu-l zărea, oricum.
Au înconjurat Monumentul Eroilor, cu listele lui lungi de nume, cele mai vechi din timpul Războiului de Independenţă, cele mai noi, din timpul războiului din Vietnam, gravate sub Războiul din l812. Erau şase nume din oraş înscrise în dreptul celui mai recent conflict, şi sclipeau pe alamă ca nişte răni noi, sângerânde.
Gândi atunci: oraşul ăsta nu are numele care i se potriveşte. Ar trebui să-l cheme Timpul. Şi, de parcă gestul ar fi fost produsul natural al acestui gând, căută cu privirea Casa lui Marsten, însă silueta masivă a Clădirii Municipalităţii o ascundea vederii.
Ea îi urmări privirea şi se încruntă. În timp ce-şi întindeau jachetele pe iarbă (fără vreun cuvânt, amândoi refuzaseră ideea de a se aşeza pe o bancă), îi spuse:
- Mama a zis că Parkins Gillespie te-a anchetat. Băiatul cel nou de la scoală a furat banii de lapte, sau cam aşa ceva.
- E o figură şeriful ăsta, spuse Ben.
- De fapt, mama te-a şi judecat şi condamnat.
Cuvintele erau uşor amuzate, însă buna dispoziţie păli şi lăsă să se întrevadă ceva mai serios.
- Nu mă prea place mama ta, nu?
- Nu, Susan îl apucă de mînă. Îmi pare foarte rău însă a fost o situaţie de antipatie la prima vedere.
- Nu face nimic, spuse el. Bine că nu ştiu să joc badminton.
- Tata? surâse ea. Tata recunoaşte un om deosebit din prima.
Zâmbetul i se stinse.
- Ben, despre ce e vorba în cartea ta?
- E greu de spus.
Îşi scoase mocasinii şi-şi întinse picioarele în iarba înrourată.
- Cum te mai pricepi să schimbi vorba.
- Nu, nu mă deranjează dacă-ţi spun.
Şi, spre propria-i surpriză, îşi dădu seama că era perfect adevărat. Întotdeauna se gândea că o carte pe care tocmai o scrie este un copil, un copil bolnăvicios, care trebuie să fie protejat şi îngrijit. Prea multă scoatere în lume l-ar ucide. Refuzase să-i spună Mirandei vreun cuvânt despre Conway's daughter sau despre Air Dance, deşi fusese înnebunită de curiozitate.
Cu Susan însă, lucrurile stăteau altfel.
Miranda folosea un fel de anchetă mai directă, iar întrebările ei aduceau foarte bine cu un interogatoriu.
- Lasă-mă puţin să mă gândesc cum să-ti explic, zise el.
- Poţi să mă săruţi în timp ce te gândeşti? îl întrebă şi se întinse pe iarbă.
Ben fu forţat să realizeze cât de scurtă îi era fusta şi ce multe dezvăluia.
- Cred că m-ar cam împiedica, şopti. Să vedem.
Se aplecă şi o sărută, punându-i uşor o mână pe talie. Îi răspunse cu hotărâre şi-i prinse mâna în mâinile ei.
După o clipă, pentru prima oară limbile li se întâlniră. Ea îşi schimbă poziţia, ca să-i poată răspunde mai bine, iar foşnetul blând al fustei de bumbac, păru aproape asurzitor.
Se arcui pe spate, astfel ca el să-i poată cuprinde sânul, moale şi plin. Pentru a doua oară de când o întâlnise, se simţi din nou de parcă ar fi avut şaisprezece ani, de parcă ar fi fost un puşti de şaisprezece ani cu capul plin de gărgăuni, cu toată viaţa înainte şi fără vreun obstacol de înfruntat la orizont.
- Ben?
- Da.
- Fă dragoste cu mine. Vrei?
- Da, spuse el. Vreau.
- Aici pe iarbă.
- Da.
Îl privi cu ochi imenşi în întunericul din parc. Mai spuse:
- Să fie bine.
- Voi încerca.
- Încet, zise ea. Încet. Încet. Uite....
Deveniseră umbre în beznă.
- Aşa, spuse el. Oh, Susan.
3.
Au rătăcit o vreme prin parc, iar apoi s-au îndreptat spre Strada Brook.
- Îţi pare rău? o întrebă el.
Îşi ridică ochii spre el şi îi surâse fără prefăcătorie.
- Nu. Mă bucur.
- Atunci e bine.
Fără vreun alt cuvânt, porniră mână în mână.
- Cartea? întrebă ea. Începuseşi să-mi vorbeşti despre carte înainte de a fi întrerupţi într-un mod atât de plăcut.
- Cartea este despre Casa lui Marsten, rosti el încet. Cred că nu asta a fost intenţia mea la început, nu în totalitate. Am crezut că o să fie despre acest oraş. Dar poate că mă mint singur. Să ştii că am făcut cercetări despre Hubie Marsten. Era un gangster. Povestea cu firma de camioane era doar o acoperire.
ÎI privi uluită:
- Cum de-ai aflat asta?
- Parte de la poliţia din Boston, şi mai mult de la o femeie. Minella Corey, sora lui Birdie Marsten. Are şaptezeci şi nouă de ani acum şi nu-şi aminteşte ce a mâncat la micul dejun, însă nu a uitat niciun amănunt din cele întâmplate înainte de 1940.
- Şi ţi-a spus...
- Tot ce ştie. E într-un azil de bătrâni în New Hampshire şi cred că de ani de zile nu a mai stat cineva de vorbă cu ea. Am întrebat-o dacă Hubert Marsten fusese într-adevăr ucigaş plătit în Boston - poliţia era sigură de asta - şi ea a dat din cap. „Câţi?" am întrebat-o. Şi-a ridicat mâinile în fata ochilor şi şi-a fluturat degetele răsfirate şi a zis: „de câte ori poţi să numeri astea?"
- Dumnezeule.
- Prin 1927, organizaţia din Boston începuse să îşi facă probleme din cauza lui Hubert Marsten, continuă Ben. Fusese deja anchetat de două ori, o dată de poliţia din Boston şi a doua oară de cea din Malden. Poliţia din Boston îl arestase în urma unei răfuieli între două grupuri de gangsteri; şi i-au dat drumul după doar două ceasuri. Povestea din Malden a fost cu totul altceva. Un băiat de unsprezece ani a fost ucis. Copilul a fost spintecat şi i s-au scos maţele.
- Ben...
Vocea ei tremură, îngreţoşată.
- Patronii lui Marsten l-au scos din belea - îmi închipui că ştia destule despre afacerile lor necurate - însă cu asta şi-a terminat cariera în Boston. S-a mutat fără prea mult tămbălău în Salem's Lot, un fost director, pensionat acum, al unei firme de transport auto care primea câte un cec în fiecare lună. Nu ieşea des din casă. Cel puţin, noi ştim că nu ieşea.
- Ce vrei să spui?
- Mi-am petrecut mult timp în bibliotecă şi am răsfoit exemplare vechi din revista Ledger, din perioada 1928-l939. Au dispărut patru copii în vremea aceea. Nu e ceva neobişnuit, recunosc, nu la ţară. Copiii se rătăcesc şi mor, uneori, de insolaţie. Alteori, alunecă şi sunt îngropaţi într-o carieră de piatră. Nu e bine, dar se întâmplă.
- Dar nu crezi că asta s-a întâmplat cu cei patru?
- Nu ştiu.
- Ce ştiu este că nici unul nu a fost găsit vreodată. N-a existat nici un vânător care să dea peste vreun schelet în 1945, sau un constructor care să găsească nişte oase în timp ce încarcă nisip pentru beton. Hubie şi Birdie au locuit unsprezece ani în casa aceea, timp în care copiii au dispărut, şi -asta e tot ce ştim. Însă nu mă pot opri să mă gândesc la copilul din Malden. Mă gândesc aproape tot timpul la el. Ai citit Stafiile din Casa dintre Dealuri de Shirley Jackson?
- Da.
Cită pe un ton scăzut:
- „Şi orice ar fi fost ceea ce rătăcea acolo, rătăcea în solitudine". M-ai întrebat despre ce e vorba în cartea mea. În esenţă, este despre puterea repetitivă a răului.
Îl apucă de braţ:
- Doar nu crezi că Ralphie Glick...
- A fost devorat de spiritul răzbunător al lui Hubert Marsten care învie o dată la trei ani în nopţile cu lună plină?
- Cam aşa ceva.
- Dacă vrei un răspuns care să te liniştească, nu trebuie să-mi pui mie întrebarea. Nu uita, eu sunt copilul care a deschis uşa unei camere la etaj şi l-a văzut atârnând de grindă.
- Ăsta nu e un răspuns.
- Nu, nu este. Să-ţi mai spun ceva înainte de a-ţi mărturisi ceea ce cred eu. Ceva ce mi-a spus Minella Corey. A spus că există oameni răi în lume, oameni cu adevărat răi, malefici. Uneori auzim despre ei, dar cel mai adesea, se desfăşoară în întuneric absolut. Mi-a zis că a fost blestemată să cunoască doi asemenea oameni în viaţa ei. Unul era Adolf Hitler. Celălalt fusese cumnatul ei, Hubert Marsten.
Se opri o clipă.
- A zis că în ziua în care Hubie împuşcat-o pe sora ei, ea se afla la trei sute de mile depărtare, la Cape Cod. În vara aceea lucra ca menajeră la o familie bogată. Pregătea o salată asortată într-un castron mare din lemn. Era ora două şi un sfert după-amiază. A simţit un junghi de durere, „ca un fulger" trecându-i prin cap şi a auzit împuşcătura. Zice că s-a prăbuşit pe podea. Când şi-a revenit - era singură în toată casa -trecuseră deja douăzeci de minute. S-a uitat la castron şi a urlat. I s-a părut că era plin de sânge.
- Dumnezeule, murmură Susan.
- O clipă mai târziu, totul revenise la normal. Trecuse şi durerea de cap, iar în vasul de salată nu era decât salată. Însă mi-a spus că a ştiut - a ştiut - că sora ei murise, că fusese împuşcată.
- Asta e povestea ei nedemonstrată?
......................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu