Salem's Lot, Stehpen King

.........................................................................................
                                                            3.

                                    Jackson  Hersey luă în mână un Saturday Evening Post, începu să-l răsfoiască şi încremeni. Pe fiecare pagină era lipită cu grijă câte o bancnotă de un dolar.
    Norris Varriey descoperi cât de norocos fusese Larry când s-a gândit să intre prin uşa din spate. Arma crimei fusese prinsă de un scaun, cu ţeava aţintită drept asupra uşii din faţă, la nivelul pieptului. Pistolul avea cocoşul ridicat, iar trăgaciul fusese legat cu o sfoară lungă de clanţa uşii.
    („Arma era încărcată, ia seama”, obişnuia să spună Audrey în acest moment al povestirii. „O singură smucitură şi Larry McLead ar fi zburat drept spre porţile. Raiului".)
    Mai erau instalate și alte capcane, mai puțin mortale. Mai mult glume proaste. Un pachet de ziare, cântărind aproape douăzeci de kilograme fusese aşezat deasupra uşii ce ducea în sufragerie. Una din treptele scării fusese dislocată şi cineva neatent şi-ar fi putut fractura glezna acolo. Destul de iute, deveni cert faptul că lui Hubie Marsten nu-i lipsea doar o doagă; fusese Nebun în toată regula.
    L-au descoperit în dormitorul din capătul holului de la etaj, atârnând spânzurat de o grindă.
    Susan și prietenele ei  obişnuiau să-şi povestească înfiorate frânturi auzite de la cei mai vârstnici. Amy Rawcliffe avea o casă de păpuşi, construită din lemn, în curtea din spate, şi toate se încuiau acolo şi stăteau pe întuneric, speriindu-se una pe cealaltă cu istorisiri despre Casa lui Marsten, care-şi câștigase pentru eternitate statutul de substantiv propriu, încă înainte ca Hitler să invadeze Polonia; şi repetând poveştile auzite la cei mari, adăugându-le toate înfloriturile copilăreşti pe care minţile lor le puteau concepe. Chiar şi acum optsprezece ani mai târziu, îşi dădu seama că numai gândul la Casa lui Marsten avea asupra ei efectul unei vrăji, evocând imagini dureros de clare ale unor fetiţe ghemuite în casa de păpuşi a lui Amy, ţinându-se strâns de mâini şi o auzea parcă pe Amy spunând pe un ton lugubru:
    „Fata lui era toată umflată şi limba i se înnegrise şi îi ieşise din gură şi era plină de muşte. Mămica mea i-a zis aşa lu' doamna Werts”.
    - ..... stafii.
    - Poftim?
    - Scuză-mă.
    Reveni în prezent, cu un salt aproape fizic. Ben părăsea autostrada și intra pe drumul care ducea spre Salem's Lot.
    - Am zis că e un loc bântuit de stafii.
    - Povestește-mi cum ai intrat.
    Râsul lui nu avea nicio notă de umor. Aprinse faza lungă a farurilor. Șoseaua neagră cu două benzi trecea chiar printr-o pădurice de pini și molizi.
    - A început ca o joacă de copii. Probabil că atâta tot a și fost. Ține cont, era în 1951 și puștii trebuiau să născocească ceva în locul inhalării cleiului din pungi de hârtie, distracţie care nici măcar nu fusese inventată încă. Mă jucam cu băieţii din Bend.
    Probabil că mai toţi prietenii mei din copilărie au plecat din oraş... se mai cheamă încă Bend partea de sud a oraşului?
    - Da.
    - Mă jucam cu Davie Barclay, Charles James - toţi copiii îi spuneau Sonny - Harold Rauberson, Floyd Tibbits...
    - Floyd? întrebă ea surprinsă.
    - Da. Îl cunoşti?
    - Am ieşit cu el, spuse şi, speriată ca nu cumva vocea să-i fi sunat ciudat, continuă grăbită:
    - Şi Sonriy James mai e în oraş. Are staţia de benzină de pe Jointer Avenue. Harold Rauberson e mort. Leucemie.
    - Toţi erau mai mari decât mine cu un an sau doi. Aveau un club. Exclusivist, înţelegi. Numai piraţii cei mai sângeroşi, cu cel puţin câte trei referinţe aveau voie să facă cerere de înscriere.
    Intenţionase să imprime tonului său o notă glumeaţă, însă vorbele nu reuşeau să acopere vechea amărăciune.
    - Însă eu am fost insistent. Singurul lucru pe care mi-l doream pe lumea asta era să devin şi eu un Pirat Sângeros... cel puţin în vara aceea. Până la urmă s-au mai îmblânzit şi mi-au spus că pot fi unul de-al lor dacă trec examenul de iniţiere pe care Davie l-a născocit pe loc. Trebuia să mergem toţi la Casa lui Marsten, iar eu trebuia să intru şi să iau un obiect de acolo, în chip de pradă.
    Chicoti, însă gura i se uscase.
    - Şi ce s-a întâmplat?
    - Am intrat pe una din ferestre. Casa încă mai era plină de tot felul de boarfe, chiar şi după doisprezece ani. Probabil că luaseră ziarele în timpul războiului, însă lăsaseră toate celelalte, în holul din faţă era o masă pe care era un glob cu zăpadă - ştii din care? E o căsuţă înăuntru şi, dacă îl scuturi, începe să ningă. L-am luat şi l-am băgat în buzunar, însă n-am plecat. Am vrut să dovedesc de ce eram în state. Aşa că am urcat la etaj, acolo unde s-a spânzurat.
    - O, Doamne, Dumnezeule, exclamă ea.
    - Deschide compartimentul pentru mănuşi şi dă-mi, te rog, o ţigară. Încerc să mă las, însă acum am nevoie de una.
    Îi scoase o ţigară şi el apăsă bricheta din bordul maşinii.
    - Casa mirosea. Nu poţi să-ţi închipui cum mirosea. Mucegai şi tapiţerie putrezită şi un iz rânced ca de lapte care s-a brânzit. Și un miros de vietăți - șobolani sau altceva - care-și făcuseră cuibul în pereți sau hibernau în pivniţă. Un miros umed, galben. M-am strecurat pe scări, un puşti de nouă ani, speriat până în măduva oaselor. În jurul meu casa scârţâia şi gemea şi se cutremura şi auzeam tot felul de lucruri care fugeau de mine de partea cealaltă a tencuielii. Mi se tot părea că aud paşi în spate. Şi îmi era frică să mă întorc, pentru că nu cumva să-l văd pe Hubie Marsten cum se târăşte după mine, cu laţul într-o mână şi cu faţa înnegrită.
    Strângea foarte tare volanul acum. Tonul ușuratic dispăruse complet. Forța amintirilor lui o înspăimânta puțin. Chipul lui, în licărul bordului maşinii, căpătase expresia unui om care călătoreşte printr-o ţară detestată pe care însă nu o poate părăsi pentru totdeauna.
    - Ajuns în capătul scării, mi-am adunat tot curajul şi am traversat coridorul în fugă, îndreptându-mă spre camera cu pricina. Aveam de gând să intru, să înhaţ ceva şi de acolo şi pe urmă să ies dracului din casă. Uşa de la capătul coridorului era închisă. O vedeam cum se apropie tot mai mult, îi vedeam clar balamalele şi tocul. Vedeam clanţa, argintie şi lipsită de luciu în locul unde fusese apucată de atâtea ori. Când am încercat să deschid uşa, a scârţâit pe lemn, aidoma ţipătului unui femei în durerile facerii. Dacă aş fi fost întreg la minte, cred că m-aş fi întors şi aş fi fugit chiar atunci încotro vedeam cu ochii. Însă adrenalina îmi pompa în vene şi am apucat clanţa cu ambele mâini şi am tras cât mă ţineau puterile. S-a deschis brusc. Şi înăuntru l-am văzut pe Hubie spânzurat de grindă, cu trupul conturându-i-se în lumina prăfuită care pătrundea prin fereastră.
    - Oh, Ben, nu... spuse nervoasă.
    - Nu, îţi spun adevărul, insistă el. Adevărul pe care l-a văzut un băiat de nouă ani şi pe care bărbatul şi-l aminteşte douăzeci şi patru de ani mai târziu. Hubie atârna spânzurat acolo şi faţa lui nu era deloc neagră. Era verde. Ochii îi erau umflaţi şi închişi. Mîinile lui aveau o paloare cadaverică... Îngrozitoare. Şi atunci a deschis ochii.
    Ben trase din ţigară şi o aruncă pe fereastră, în noapte.
    - Am scos un urlet care probabil că s-a auzit la distanţă de două mile. Şi am fugit. Am căzut pe scări, m-am ridicat şi am ieşit în goană pe uşa din fată şi nu m-am mai oprit decât pe stradă. Ceilalţi mă aşteptau la distanţă de o jumătate de milă înspre oraş. Atunci mi-am dat seama că ţineam încă în mână globul de sticlă cu zăpadă. Încă îl mai am.
    - Nu poţi să crezi cu adevărat că l-ai văzut pe Hubert Marsten, Ben, nu-i aşa?
    În zare se vedea lumina galbenă din centrul oraşului şi Susan se bucură.
    După o pauză lungă el spuse:
    - Nu ştiu.
    Rosti cuvintele cu greutate şi fără tragere de inimă, de parcă ar fi preferat să spună pur şi simplu nu şi să închidă subiectul.
    - E posibil să fi fost atât de tensionat încât să fi avut halucinaţii. Pe de altă parte, s-ar putea să aibă ceva dreptate cei care susţin teoria conform căreia casele absorb emoţiile trăite înlăuntrul lor, că au un fel de... Încărcătură brută. Poate că personalitatea corespunzătoare, cea a unui puşti plin de fantezie, de exemplu, ar acţiona ca un catalizator asupra acestei încărcături brute şi ar face-o să producă o manifestare activă de... de ceva. Nu mă refer anume la fantome. Vorbesc despre un soi de televiziune psihică în trei dimensiuni. Poate chiar despre ceva viu. Un monstru, dacă vrei.
    Susan luă o ţigară şi şi-o aprinse.
    - În orice caz, săptămâni la rând după aceea am dormit cu lumina aprinsă în camera mea şi de atunci încoace tot visez că deschid uşa aia. Coşmarul apare mereu când am probleme.
    - Îngrozitor.
    - Nu, nu este, spuse el. Nu foarte. Toţi avem propriile noastre coşmaruri.
    Arătă cu degetul spre casele tăcute, adormite, pe lângă care treceau pe Jointer Avenue.
    - Uneori mă întreb de ce scândurile şi cărămizile caselor astea nu urlă şi nu povestesc lucrurile îngrozitoare care se petrec în vis.
    Apoi, după o pauză, rosti:
    - Vino cu mine la Pensiunea Evei să mai stăm puţin de vorbă pe terasă, dacă vrei. Nu pot să te invit înăuntru - regula casei - dar am două sticle de Coca-Cola în frigider şi nişte Bacardi în cameră, dacă vrei să bei ceva înainte de culcare.
    - Mi-ar face multă plăcere.
    Intră pe Strada Railroad, stinse farurile şi ajunse în micuţul lot de parcare, neasfaltat, al pensiunii. Terasa din spate era vopsită în alb, cu model roşu, iar cele trei scaune din răchită erau aliniate cu faţa înspre Râul Royal.
    Râul însuşi părea la acea oră un vis ameţitor. O lună aproape plină, de sfârşit de vară era agăţată în copacii de pe celălalt mal, şi pictase o cărare de argint pe apă. Oraşul tăcea, iar Susan putea auzi clipocitul stins al apei care împroşca ecluzele barajului.
    - Aşază-te. Mă întorc imediat.
    Intră, închizând uşor uşa în spatele lui, iar ea se aşeză într-unul din balansoare.
    Îl plăcea, în ciuda aerului său straniu. Nu credea în dragoste la prima vedere, deşi credea că pofta trupească (cunoscută sub numele mai inocent de pasiune) era un fenomen frecvent întâlnit. Şi totuşi el nu era genul de bărbat despre care să scrii în miez de noapte în jurnalul personal ţinut sub cheie; era prea slab pentru cât era de înalt, puţin cam palid. Trăsăturile îi erau introspective şi prea intelectuale, iar ochii rareori îi oglindeau gândurile. În plus, mai avea şi claia aceea de păr negru, care părea a fi pieptănat cu degetele şi nu periat cum se cuvine. Şi povestea aia...
    Nici Conway's Daughter şi nici Air Dance nu conţineau vreo aluzie la un mod de a gândi atât de morbid.
    Prima carte era despre fiica unui pastor care fuge de acasă, se alătură nonconformiştilor şi rătăceşte prin țară făcând autostopul.
    Al doilea roman era povestea lui Franny Buzzey, un evadat care începe o viaţă nouă, lucrând ca mecanic auto în alt stat şi care în cele din urma este prins. Ambele erau cărţi luminoase, energice, iar umbra lui Hubie Marsten cel spânzurat, reflectă în ochii unui băiat de nouă ani, nu părea a bântui prin nici una.
    La gândul acesta, ochii i se îndreptară fără voie în stânga terasei, unde dealul de lângă oraș acoperea stelele.
    - Poftim, spuse el. Sper să-ți placă....
    - Uită-te la casa lui Marsten, zise ea.
    Se uită.
    Acolo era aprinsă o lumină.

                                                                                 7.

                                                 Băutura se terminase, iar miezul nopții trecuse; aproape că nu se mai vedea nici luna. Flecăriseră până când, într-un moment de tăcere, ea spuse:
    - Îmi placi, Ben. Foarte mult.
    - Și tu îmi placi. Și mă mir.... nu, nu asta am vrut să spun. Ții minte bancul ăla prost pe care l-am făcut în parc? Totul este prea neașteptat.
    - Vreau să te mai văd, dacă și tu vrei.
    - Vreau.
    - Dar ia-mă încet. Ține minte că sunt doar o biată provincială.
    El surâse:
    - Parcă-i dintr-un film. Dar dintr-un film bun. Acuma ar trebui să te sărut?
    - Da, spuse ea cu voce gravă. Cred că asta urmează.
    El stătea în balansoar, lângă ea,  şi, fără să-şi oprească mişcările lente înainte şi înapoi, se aplecă şi-şi lipi gura de a ei, fără să încerce să-i despartă buzele sau să o atingă. Buzele lui erau întinse peste dinţii regulaţi şi ea simţi un gust/miros slab de rom şi tutun.
    Susan începu să se legene la rândul ei şi această mişcare transformă sărutul. Se aprindea şi se stingea, uşor şi apoi apăsat. Gândi: Mă gustă. Gândul acesta deşteptă în ea o emoţie tainică şi pură şi puse capăt sărutului, înainte ca acesta s-o ducă pe un drum fără întoarcere.
    - Vrei să vii la noi la cină mâine seară? îl întrebă. Sunt sigură că părinţii mei de-abia aşteaptă să te cunoască.
    În bucuria şi seninătatea clipei îşi permise să arunce acest bacşiş mamei sale.
    - Gătiţi în casă?
    - Cel mai bine.
    - Nimic nu mi-ar face o plăcere mai mare. Am mâncat numai în faţa televizorului de când am venit aici.
    - La şase? Mâncăm devreme aici, la ţară.
    - Sigur. Minunat. Şi că veni vorba, ar fi bine să te duc acasă. Haide.
    N-au scos nicio vorbă pe drum, până când Susan nu a văzut lampa de noapte sclipind pe culmea dealului, lampa pe care mama ei o lăsa întotdeauna aprinsă când ea era în oraş.
    - Mă întreb cine o fi acolo? zise, privind spre Casa lui Marsten.
    - Probabil că noul proprietar, spuse el, pe un ton neutru.
    - Lumina aia nu pare electrică, reflectă ea. E prea galbenă, prea slabă. Poate că e o lampă cu petrol.
    - Poate că nu s-au cuplat încă la reţeaua electrică.
    - Poate. Însă aproape oricine, cât de puţin prevăzător, ar fi contactat centrala electrică înainte să se mute.
    El nu răspunse. Ajunseseră în faţa casei ei.
    - Ben, spuse ea brusc, noua ta carte este despre Casa lui Marsten?
    El râse şi o sărută pe vârful nasului:
    - E târziu.
    Ea zâmbi sfioasă:
    - N-am vrut să fiu indiscretă.
    - Nu-i nimic. Vorbim poate altădată... pe lumină.
    - Bine.
    - Intră în casă, fetiţo. La şase mâine?
    Îşi privi ceasul:
    - La şase azi.
    - Noapte bună, Susan.
    - Noapte bună.
    Coborî din maşină şi fugi uşor până la uşă, apoi se întoarse şi flutură mâna în semn rămas bun, în timp ce el se îndepărta.
    Înainte să intre, adăugă smântână pe lista pentru lăptar. Cu cartofi copţi va aduce un strop de rafinament mesei.
    Mai rămase un minut afară, privind la Casa lui Marsten.

                                                                      8.

                                      În camera sa strâmtă, ca o cutie, se dezbrăcă cu lumina stinsă şi se băgă gol în pat. Era o fată drăguţă, prima fată drăguţa de când murise Miranda. Spera că nu avea de gând să încerce să o transforme într-o nouă Miranda; ar fi fost dureros pentru el şi îngrozitor de nedrept faţă de ea.
    Se întinse și-și lăsă gândurile să hoinărească. Înainte ca somnul să-şi ceara, drepturile, se ridică într-un cot şi privi pe fereastră, pe lângă silueta rectangulară a maşinii sale de scris şi teancul subţire de pagini ale manuscrisului aşezat alături.
    Îi ceruse anume Evei Miller această cameră, după ce văzuse şi altele, pentru că se afla exact în faţa Casei lui Marsten.
    Lumina mai ardea acolo.
    În noaptea aceea a avut vechiul vis, pentru prima oară de când venise în Jerusalem's Lot, dar nu a mai părut atât de real ca în acele zile îngrozitoare şi întunecate ce au urmat morţii Mirandei în accidentul de motocicletă.
    Goana pe coridor, zbieratul oribil al uşii când o deschide, silueta atârnată care-şi cască brusc ochii hidoşi şi umflaţi, el însuşi, care se întoarce spre uşă în panica aceea lentă şi mocirloasă a viselor.
    Şi descoperă că uşa e încuiată.

                                                               CAPITOLUL III
                                                                  ORAȘUL (1)
                                                                           1.

                                          Orașul se trezește repede - îndatoririle nu așteaptă. Când începe activitatea, conturul slab al soarelui e încă sub linia orizontului și întunericul stăpânește lumea.

                                                                           2.

                                           4,00.
    Băieții Griffen - al, optsprezece ani şi Jack, paisprezece - şi două ajutoare angajate, au început mulsul Staulul, o minune de curăţenie, era zugrăvit în lalb şi strălucea. Prin centru trecea un jgheab din ciment cu apă pentru animale, printre căile imaculate de acces la boxele de pe ambele părţi.
    Hal deschise alimentarea cu apă, apăsând un comutator şi răsucind o supapă. Pompa electrică ce aducea apa din una din cele două fântâni construite special începu să murmure uşor, prinzând viaţă. Era un băiat mohorât, deloc inteligent, şi nervos, mai ales în această zi. Se certase cu taică-său cu o seară înainte. Hal nu mai voia să se ducă la şcoală. Ura şcoala. Îi detesta plictiseala, insistenţele ei de a te face să stai nemişcat cincizeci de minute nesfârşite şi nu putea suferi nici una din materii, cu excepţia lucrului manual şi a desenului. Engleza îl scotea din minţi, istoria era o imbecilitate, iar matematica era de neînţeles. Şi nici una nu avea nici cea mai mică importanţă pentru viaţa lui; asta îl înnebunea. Vacilor nu le păsa dacă zici „ei este" sau dacă nu respecţi concordanţa timpurilor; nu le interesează cine a fost conducătorul armatei blestemate de la Potomac din timpul nenorocitului de Război Civil; iar în ceea ce priveşte matematica, nici ticălosul de taică-său nu ar fi putut aduna două cincimi cu o jumătate, nici măcar în faţa plutonului de execuţie. De asta angajase un contabil. Mare scofală!
    Tipul ăla! Absolvent de facultate şi muncea pentru un dobitoc ca bătrânul lui. Taică-său îi spusese de multe ori că învăţătura nu era secretul succesului în afaceri (iar creşterea vacilor de lapte era o afacere ca oricare alta); secretul era să-i cunoşti pe oameni. Taică-său se pricepea cum nu se poate mai bine să mestece tot rahatul ăsta despre binefacerile educaţiei; el, cu cele şase clase ale sale. Nu citea nimic altceva decât Reader's Digest; şi totuşi ferma scotea un venit anual de 16.000 de dolari. Cunoaşte-i pe oameni. Fii în stare să le strângi mâna şi să ţii minte numele mic al nevestelor lor.
    Ei bine, Hal se pricepea la oameni. Erau două categorii: cei pe care îi puteai duce de nas şi cei pe care nu îi puteai păcăli.
    Primul grup era de zece ori mai numeros decât al doilea. Din păcate, tatăl său făcea parte din a doua categorie.
    Privi peste umăr la Jack, care împingea încet şi visător fânul în primele patru staule, dintr-un balot desfăcut. Ăsta era şoarecele de bibliotecă, favoritul lu’ Tăticu'. Căcărează nenorocită.
    - Hai! strigă. Dă-i bătaie!
    Descuie lacătul magaziei şi scoase una din cele patru maşini de muls pe care le aveau. O rostogoli pe intervalul dintre staule, încruntându-se fioros la capacul sclipitor din oţel inoxidabil.
    Şcoala. Blestemată şi afurisită şcoală.
    Următoarele nouă luni i se întindeau în faţă ca un mormânt fără fund.

                                                                         3.

                                       4,30.
    Laptele provenit din ultimul muls al zilei trecute sese prelucrat şi se întorcea acum în oraş, în cutii de carton şi nu în bidoane din oţel galvanizat, purtând etichetele colorate ale Lăptăriei Slewfoot Hill. Tatăl lui Charles Griffen îşi vânduse laptele, însă acum afacerea nu mai era profitabilă. Concernele îi înghiţiseră pe independenţi până la ultimul.
    Irwin Purinton era lăptarul de la Slewfoot Hill care deservea Salem-ul de vest şi îşi începu ziua de lucru pe Strada Brock. Mai târziu va acoperi centrul oraşului şi apoi se va întoarce la periferie pe Brooks Road.
    Win împlinise şaizeci şi unu de ani în august şi, pentru prima dată, pensionarea i se părea reală şi posibilă. Nevasta lui, o căţea bătrână şi scârboasă, pe nume Elsie, murise în toamna lui 1973 (faptul că murise înaintea lui a fost unicul gest plin de bunăvoinţă pe care l-a făcut în douăzeci şi şapte de ani de căsnicie), şi, atunci când va ieși, în cele din urmă, la pensie, își va lua câinele, o corcitură de cocker, pe care îl chema Doc, şi se va muta la Pemaquid Point. Avea de gând să doarmă până la ora nouă în fiecare dimineaţă şi să nu mai urmărească niciun alt răsărit de soare toată viaţa.
    Se opri în faţa casei familiei Norton şi puse comanda în coşul metalic: suc de portocale, doi litri de lapte, o duzină de ouă. Când coborî din maşină îl înjunghie genunchiul, dar numai foarte puţin. Ziua promitea să fie frumoasă.
    Descoperi o notă sub comanda obişnuită a doamnei Norton, scrisă cu caligrafia rotundă a lui Susan:
    „Te rog, Win, lasă şi un borcan mic cu smântână. Mersi."
    Purinton se întoarse la maşină să-l ia, gândindu-se dacă nu cumva avea să fie una din zilele acelea când toată lumea voia câte ceva deosebit.
    Smântâna! Gustase odată şi îi venise să vomite.
    Cerul începea să se lumineze înspre răsărit, iar pe câmpia care se întindea înspre oraş, roua strălucea ca o comoară fabuloasă de diamante.

                                                                       4.

                                           5,15.
    Eva Miller e sculase de douăzeci de minute. Era îmbrăcată într-o rochie de casă zdrenţuită şi avea în picioare papuci răpănoşi care odinioară fuseseră roz. Îşi pregătea micul dejun: patru ouă jumări, opt felii de slănină, o tigaie cu carne prăjită. Va garnisi această masă cu două felii de pâine prăjită cu gem, doi litri de suc de portocale şi apoi două căni cu cafea cu frişca. Era o femeie masivă, nu chiar grasă; muncea prea mult să-şi ţină pensiunea pe picioare ca să se îngraşe vreodată. Curbele trupului său erau eroice, rabelaisiene. Când se mişca în jurul maşinii sale de gătit electrice, cu opt ochiuri, îi amintea privitorului de mişcările agitate ale fluxului sau de deplasarea dunelor de nisip.
    Îi plăcea să-şi ia masa de dimineaţă în această solitudine deplină, planificîndu-şi treburile din restul zilei.
    Avea o mulţime: miercurea era ziua în care schimba lenjeria. Avea nouă chiriaşi în prezent, cu cel nou, domnul Mears.
    Casa avea trei etaje şi şaptesprezece camere, şi mai trebuia să spele şi duşumelele, să frece scările, să dea cu ceară balustrada, să întoarcă covorul în camera comună. O să-l pună pe Weasel Craig să o ajute la o parte din treabă, în cazul că acesta se putea trezi după beţia pe care s-ar fi putut să o fi tras cu o noapte în urmă.
    Uşa din spate se deschise tocmai când se aşeza la masă.
    - Bună, Win. Ce faci?
    - Merge. Mă cam ţine genunchiu'.
    - Îmi pare rău. Vrei să-mi dai încă un litru de lapte şi patru litri de limonada?
    - Sigur, spuse el, resemnat. Ştiam eu că o să fie una din zilele alea.
    Începu să-şi mănînce ouăle, fără să facă vreun comentariu.
    Win Purinton găsea întotdeauna câte un motiv să se lamenteze, deşi, Dumnezeu era martor, ar fi trebuit să fie cel mai fericit om de pe pământ de când scorpia aia cu care se încurcase căzuse pe scara pivniţei şi-şi frânsese gâtul.
    La şase şi un sfert, chiar pe când îşi termina a doua cană cu cafea şi fuma un Chesterfield, ziarul Press-Herald se izbi de zidul casei şi căzu în tufele de trandafiri. A treia oară săptămâna asta; puştiul familiei Kilby trebuie că se antrena în echipa de basseball. Probabil că împărţirea ziarelor îl scrântise. Ei, lasă-l acolo încă puţin. Razele soarelui de dimineaţă, aur subţire şi preţios, pătrundeau pieziş prin ferestrele dinspre răsărit. Erau clipele cele mai bune ale zilei şi nu avea de gând să le tulbure pacea nemişcată pentru un fleac.
    Chiriaşii ei aveau voie să folosească maşina de gătit şi frigiderul - care, împreună cu schimbarea săptămânală a lenjeriei, intrau în chirie - şi, foarte curând, liniştea îi va fi alungată când Grover Verril şi Mickey Sylvester vor coborî să-şi înfulece fulgii de porumb înainte de a pleca la fabrica de textile din Gates Falls, unde lucrau amândoi.
    De parcă gândul ei ar fi convocat un mesager care să le anunţe sosirea, auzi apa trasă la toaleta de la etajul al doilea şi apoi bocancii lui Sylvester pe trepte.
    Se ridică greoi de pe scaun şi se duse să-şi recupereze ziarul.

                                                                                  5.

                                            6,05
    Plânsul subțirel al copilului  pătrunse prin somnul superficial de dimineaţă al lui Sandy McDougall şi ea se sculă să vadă ce s-a întâmplat, cu ochii încă cârpiţi de somn. Îşi zgârie fluierul piciorului de noptieră şi spuse: Căcat!
    Auzind-o, copilul începu să ţipe mai tare.
    - Tacă-ţi gura! zbieră ea. Vin!
    Trecu prin coridorul îngust al rulotei înspre bucătărie; o fată subţire, care pierdea cu repeziciune orice urmă de drăgălăşenie pe care ar fi avut-o odinioară. Scoase biberonul lui Randy din frigider, se gândi să-l încălzească, apoi se gândi că să-l ia dracu'. Dacă-l vrei atât de tare, domnule scandalagiu, poţi foarte bine să-l bei şi rece.
    Intră în dormitorul copilului şi îl privi indiferentă. Avea zece luni, însă părea bolnăvicios şi scâncea prea mult pentru vârsta lui. Începuse să se târască în patru labe de-abia luna trecută. Poate că avea poliomielită sau ceva de soiul ăsta. Acum observă ceva pe mâinile lui şi pe perete. Se aplecă, întrebându-se în ce, în numele Sfintei Fecioare, mai intrase de data asta.
    Avea şaptesprezece anişi sărbătorise, împreună cu soţul ei, , prima aniversare a căsătoriei lor în iulie. Când s-a măritat cu Royce McDougall, însărcinată în şase luni şi arătând ca un balon de Anul Nou, căsătoria i se părea a fi exact binecuvântarea despre care vorbea Părintele Callahan - o posibilitate sfântă de salvare.
    Acum părea doar un morman de căcat.
    Ceea ce era, observă uluită, exact ce îşi întinsese Randy pe mâini, pe perete, în păr.
    Îl privi posomorâtă, ţinând sticla rece într-o mână. Pentru asta renunţase la liceu, la prieteni, la toate speranţele ei de a deveni manechin. Pentru rulota asta respingătoare şi murdară, eşuată în periferia Bend, cu vopseaua care deja se dezlipea în fâşii, pentru un soţ care muncea toată ziua la fabrică şi toată noaptea se îmbăta sau juca pocher cu netrebnicii lui de prieteni de la staţia de benzină. Pentru un copil care arăta exact ca nemernicul de tac-su şi care mânjise totul cu căcat.
    Zbiera cât îl ţineau plămânii lui micuţi.
    - Tacă-ţi gura! urlă ea dintr-o dată şi aruncă biberonul de plastic în el.
    Îl lovi în frunte şi căzu pe spate în pătuţ scâncind şi agitându-şi minutele. Avea o pată roşie chiar la rădăcina părului, şi ea simţi în gât un val oribil de mulţumire, milă şi ură. Îl smulse din pat ca pe o păpuşă de cârpă:
    - Taci! Taci! Taci!
    Îl plesnise deja de două ori înainte să se poată opri, iar zbieretele de durere ale lui Randy încetaseră. Zăcea gâfâind, cu faţa congestionată.
    - Îmi pare rău, bâigui ea. Isuse, Fecioară Măria şi Iosif. Îmi pare rău. Te doare, Randy? O clipă, şi mămica o să te cureţe.
    Când se întoarse cu o cârpă udă, amândoi ochii lui Randy se umflaseră şi se învineţeau. Însă luă biberonul şi, când ea începu să-i şteargă faţa, îi aruncă un zâmbet ştirb.
    O să-i spun lui Roy că a căzut de pe masă când îl schimbam, gândi ea. O să mă creadă. O, Doamne, fă-l să mă creadă.

                                                                    6.

                                   6,45.
   Majoritatea muncitorilor din Salem`s Lot se aflau pe drum spre slujbă.
    Mike Ryerson era unul dintre puţinii care lucrau în oraş. În raportul anual al municipalităţii, Mike era înregistrat ca îngrijitor al domeniului public, însă în realitate se ocupa cu întreţinerea celor trei cimitire ale oraşului. Pe timpul verii lucra cu normă întreagă, dar chiar şi iarna avea destule de făcut, în ciuda celor care gândeau altfef, ca de exemplu George Middler de la fierărie. Era angajat cu jumătate de normă şi la Cari Foreman, antreprenorul de pompe funebre al oraşului, şi, ca un făcut, marea majoritate a bătrânilor din Salem s Lot dădeau ortul popii iarna.
    Se îndrepta acum spre Burns Road în autofurgoneta sa, încărcată cu foarfeci de grădină, un dispozitiv pentru tuns tufişurile, acţionat de baterie, o cutie cu postamente pentru steguleţe, o rangă pentru a ridica lespezile mormintelor care ar fi putut să fie răsturnate, o canistră cu douăzeci de litri de benzină şi două maşini de tuns iarba, marca Briggs & Stratton.
    În dimineaţa aceasta avea de gând să tundă iarba din Harmony Hill şi să facă toate reparaţiile necesare la pietrele mormintelor şi la zidul cimitirului, iar după-amiază va traversa oraşul la Cimitirul Schoolyard Hill, unde veneau uneori profesori să facă schiţe în cărbune după gravurile de pe lespezi, sub pretextul că indienii dintr-o colonie, dispărută acum, îşi îngropaseră morţii aici.
    Însă cel mai mult îi plăcea Cimitirul Harmony Hill. Nu era la fel de vechi ca depozitul de oase de la Schoolyard Hill, însă era plăcut şi răcoros. Spera numai ca într-o zi să fie şi el îngropat tot aici - cam peste o sută de ani.
    Avea douăzeci şi şapte de ani şi făcuse trei ani de liceu, pe parcursul unei cariere destul de pestriţe. Spera să-l poată absolvi într-o bună zi. Avea o înfăţişare plăcută, deschisă şi nu întâmpina niciun fel de greutăţi, în serile de sâmbătă, când era vorba să agaţe vreo femeie singură la barul lui Dell sau în Portland. Unele doamne însă se îndepărtau numai când auzeau ce meserie are şi Mike nu reuşea să înţeleagă asta. Era o muncă plăcută, comodă, nu era nici un şef care să te supravegheze îndeaproape.
    Lucra numai în aer liber, sub cerul lui Dumnezeu, asa că ce importanţă avea dacă sapă şi câteva gropi sau dacă, din când în când, conducea camioneta funerară a lui Cari Foreman? Cineva trebuia să facă şi treaba asta. După mintea lui, singurul lucru mai natural decât moartea era sexul.
    Fredonând, întoarse maşina pe Burns Road şi trecu în viteza a doua când începu să urce dealul. Praful uscat spumega sub roţi. Prin vegetaţia sufocată de arşiţa verii, pe ambele părţi ale drumului se puteau vedea trunchiurile scheletice, moarte, ale copacilor arşi în marele incendiu din '51, ca nişte oase vechi şi descompuse.
    Ştia că pe acolo erau şi copaci doborâţi, în care cineva neatent îşi putea rupe picioarele. Chiar, şi după douăzeci şi cinci de afli, cicatricele marelui foc nu dispăruseră încă. Ei, asta era. Chiar şi în miezul nopţii ne aflăm tot în moarte.
    Cimitirul se afla pe culmea dealului şi Mike încetini în faţa lui, gata să coboare şi să deschidă poarta...
    Însă apăsă cu putere pe frână, oprindu-şi brusc furgoneta.
    De poarta de fier forjat atârna, cu capul în jos, cadavrul unui câine, iar pământul de dedesubt era mocirlos din cauza sângelui scurs.
    Mike coborî şi se repezi spre el. Îşi scoase mănuşile de lucru din buzunarul de la spate şi ridică cu o mână capul câinelui. Acesta se mişcă cu o uşurinţă înfiorătoare, de parcă ar fi fost din plastic şi tânărul se pomeni că priveşte în ochii sticloşi, fără expresie, ai lui Doc, corcitura de cocker al lui Win Purinton.
    Câinele fusese atârnat de unul din vârfurile porţii, ca o halcă de carne de vacă într-un cârlig de măcelărie. Muştele, amorţite încă de răcoarea dimineţii, se târau deja indolente pe stârv.
    Mike se luptă cu corpul bietului câine, trase de el şi în cele din urmă reuşi să-l desprindă. Îşi simţea stomacul în gât din cauza sunetelor jilave care-i acompaniaseră eforturile. Era de mult timp obişnuit cu vandalismul din cimitire, mai ales în jurul sărbătorii de Halloween, însă mai era încă o lună şi jumătate până atunci şi aşa ceva nu mai văzuse niciodată. De obicei se mulţumeau să răstoarne câteva lespezi, să scrijelească pe ele câteva cuvinte obscene sau să atârne de poartă un schelet confecţionat din hârtie. Dar dacă măcelul ăsta era opera unor copii, înseamnă că aceşti copii sunt ticăloşiţi până în măduva oaselor. Lui Win i se va frânge inima.
    Se gândi dacă să ia câinele, să-l ducă în oraş şi să-l arate lui Parkins Gillespie, însă îşi dădu seama că nu ar avea nimic de câştigat. Îl va duce în oraş pe bietul Doc atunci când se va întoarce să-şi ia prânzul - deşi nu credea că astăzi va avea prea multă poftă de mâncare.
    Descuie poarta şi îşi privi mănuşile care erau acum mânjite cu sânge. Va trebui să spele şi grilajul porţii. Se părea că nu va mai ajunge în după-amiaza asta la Cimitirul Schoolyard Hill. Băgă furgoneta înăuntru şi o parcă, fără să mai fredoneze.
    Ziua îşi pierduse farmecul.

                                                                   7.

                                    8,00.
     Pe traseele stabilite apărură greoaie autobuzele galbene de şcoală să strângă copiii guralivi, puşi pe ghiduşii, care le aşteptau lângă cutiile poştale din faţa caselor, strângând în mâini pungile cu sandviciurile pentru prânz.
    Unul dintre autobuze era condus de Charlie Rhodes, iar ruta lui acoperea Taggart Stream Road, în partea estică a oraşului, şi partea superioară din Jointer Avenue. Copiii care călătoreau cu autobuzul lui Charlie erau cei mai cuminţi din oraş - de fapt, din întreaga regiune. În autobuzul nr. 6 nu ţipa nimeni, nu făcea nimeni glume proaste, nu trăgea nimeni fetele de codiţe. Stăteau liniştiţi şi se purtau cuviincios, căci altfel ar fi trebuit să parcurgă pe jos cele două mile până la Şcoala Elementară de pe Strada Stanley şi să explice în biroul directorului motivul pentru care au fost daţi jos din maşină.
    Ştia ce părere au copiii despre el şi avea idee cum îl numeau atunci când nu era de faţă. Însă nu îl deranja. Nu avea deloc intenţia să admită jocuri prosteşti şi mâncare de rahat în autobuzul lui. Asta era pentru profesorii ăia fără măduva spinării, nu pentru el.
    Directorul de la şcoala de pe Strada Stanley avusese îndrăzneala să-l întrebe dacă nu a fost prea „impulsiv" atunci când l-a lăsat pe puştiul familiei Durham să vină pe jos trei zile în şir doar pentru că vorbise puţin prea tare, Charlie nu a făcut altceva decât să se holbeze la el şi, în cele din urmă, directorul, un ţârcovnic cu caş la gură, care terminase facultatea numai de patru ani, îşi plecase privirea. Cel care conducea autobaza 21, Dave Felsen, era un prieten vechi; făcuseră împreună războiul în Coreea. Se înţelegeau fără prea multe vorbe.
    Înţelegeau ce se întâmplă în ţară. Înţelegeau şi faptul că puştiul care „vorbise puţin prea tare" în autobuzul şcolii în 1958 devenise pustiul care făcuse pipi pe drapelul naţional în 1968.
    Aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi o surprinse pe Mary Kate Griegson trimiţând un bileţel prietenului ei, Brent Tenhey. Prieteni, mda, cam aşa ceva. Ăştia se regulau acum din clasa a şasea.
    Trase pe dreapta şi îşi aprinse semnalizatoarele de oprire. Mary Kate şi Brent îl priviră uluiţi.
    - Aveţi o grămadă de lucruri de povestit, nu? întreba uitându-se la ei prin oglindă. Bine. Atunci porniţi la drum.
    Deschise uşile şi îi aşteptă să coboare dracului din autobuzul lui.

                                                                                8.

                                     9,00.
    Weasel Craig se rostogoli din pat - la propriu. Soarele care intra prin fereastra camerei sale de la etajul doi era orbitor. Capul îi zvâcnea într-un mod absolut dezgustător. Deasupra, tipul ăla, scriitorul, deja începuse să ciocănească. Isuse, trebuie că era ţăcănit cu acte în regulă, să tot facă cioc-cioc-cioc cât e ziua de lungă. Se ridică şi, doar cu izmenele pe el, traversă camera înspre calendarul de pe perete, să vadă dacă astăzi era ziua când îşi ridica ajutorul de şomaj. Nu. Azi era miercuri.
    Mahmureala nu era chiar atât de înfiorătoare ca altădată. Fusese la barul lui Dell până la închidere, la ora unu, însă nu a avut decât doi dolari în buzunar şi, după ce i-a terminat, nu a reuşit să primească de pomană prea multe beri. Îmi cam pierd antrenamentul, gândi el, şi îşi frecă falca.
    Îşi trase tricoul călduros pe care îl purta fie iarnă, fie vară, îşi trase pantalonii verzi de lucru, apoi deschise dulăpiorul şi îşi scoase micul dejun - o sticlă cu bere caldă pentru consumul în cameră şi o cutie cu fulgi de ovăz pentru a fi consumată la parter, în bucătăria comună. Nu putea să suporte fulgii de ovăz însă îi promisese proprietăresei că o să o ajute să întoarcă covorul şi, fără doar şi poate că mai avea şi alte sarcini să-i dea.
    Nu că asta l-ar fi deranjat - nu prea tare - însă putea fi considerată o decădere faţă de zilele când împărţea patul cu Eva Miller. Soţul ei murise într-un accident destul de nostim la joagar în 1959, dacă puteai spune că un asemenea accident oribil poate fi în vreun fel nostim. Pe atunci la joagăr erau angajaţi şaizeci/şaptezeci de oameni, iar Ralph Miller îşi aştepta rîndul la funcţia de preşedinte al sindicatului.
    Ce i s-a întâmplat a fost întrucâtva nostim, fiindcă Ralph nu mai pusese mâna pe vreun utilaj din 1952, adică cu şapte ani înainte, când avansase din funcţia de maistru şi începuse să-lucreze în biroul din faţă. Aşa îşi manifestase conducerea recunoştinţa, mai mult ca sigur, iar Weasel era de părere că Ralph chiar îşi cîştigase pe merit, cumva, dreptul la acest gen de recunoștință.
    Când incendiul ieșise din mlaștini și trecuse peste Jointer Avenue, mânat fiind din spate de un vânt din est de 25 mile pe oră, se părea că şi joagărul va cădea pradă flăcărilor.
    Serviciile de pompieri din şase oraşe vecine aveau şi aşa suficiente probleme fără să-şi mai risipească oamenii pentru o treabă atât de neînsemnată ca Joagărul din Jerusalem's Lot.
    Ralph Miller a organizat schimbul doi, transformându-l într-o forţă de combatere a incendiului şi, sub conducerea lui, oamenii au udat acoperişul şi au făcut ceea ce trupele specializate de pompieri nu reuşiseră să facă la vest de Jointer Avenue - a făcut o breşă care a oprit răspândirea flăcărilor şi le-a întors spre sud, unde incendiul a fost înăbuşit complet.
    Şapte ani mai târziu, în timp ce stătea de vorbă cu nişte ştabi de la o firmă din Massachusetts, a căzut într-un tocător. Le arăta fabrica, sperând să-i convingă să cumpere acţiuni. Piciorul i-a alunecat într-o băltoacă, ticăloasă, împuţită, afurisită băltoacă, şi a nimerit în tocător chiar sub privirile vizitatorilor.
    Nu mai este nevoie să adugăm că orice perspectivă de încheiere a vreunei tranzacţii s-a dus pe apa sâmbetei odată cu Ralph Miller.
    Joagărul pe care l-a salvat în 1951 a fost definitiv închis în februarie 1960.
    Weasel se privi în oglinda pătată şi îşi pieptănă părul alb, încă des, frumos şi chiar plin de vino' ncoace, la cei şaizeci şi şapte de ani ai săi. Era singura parte din trupul său care părea a înflori din cauza alcoolului. Apoi îşi puse cămaşa kaki de lucru, îşi luă cutia cu fulgi de ovăz şi coborî la parter.
    Şi iată-l acum, aproape şaisprezece ani mai târziu, făcând pe menajera unei femei cu care făcuse amor odinioară - femeie pe care încă o considera a naibii de atrăgătoare.
    Chiar în clipa în care intră în bucătăria însorită, văduva se năpusti asupra lui, aidoma unui vultur.
    - Auzi, vrei să dai cu ceară balustrada din faţă, Weasel, după ce iei micul dejun? Ai timp?
    Amândoi făceau concesii realităţii, încercând să păstreze blânda aparenţă a faptului că el ar fi considerat toate aceste treburi drept nişte servicii pe care i le făcea şi nu drept plată pentru camera lui de paisprezece dolari pe săptămână.
    - Sigur, Eva.
    - Şi covorul din camera din față...
    - Trebuie să fie întors: Da, mi-aduc aminte.
    - Ce-ţi face capul în dimineaţa asta?
    Puse întrebarea pe un ton rece, impersonal, fără să lase vreo urmă de compasiune să i se bănuiască  în glas... Însă el simţi mila din spatele cuvintelor.
    - Capul mi-e bine, răspunse ţâfnos, punând apa la fiert pentru fulgii de ovăz.
    - Întreb, pentru că te-ai întors târziu azi-noapte.
    - Nu vrei să-mi fac de cap, aşa-i?
    Îşi ridică amuzat o sprânceană şi, spre marea lui mulţumire, observă că ea încă mai reuşea să se îmbujoreze ca o şcolăriţă, deşi abandonaseră toate glumele şi aluziile nostime cu aproape nouă ani în urmă.
    - Ascultă, Ed...
    Era singura care încă îi mai spunea pe nume. Pentru toţi ceilalţi din oraş el era Weasel, şi atât. Ei, bine, nu îl deranja. Puteau să-i spună cum voiau. Era din ce în ce mai singur.
    - Nu contează, spuse posac. M-am sculat cu fundu-n sus azi.
    - Mai degrabă ai căzut din pat, după cum am auzit de aici.
    Rosti cuvintele mai iute decât intenţionase, însă Weasel mârâi numai. Îşi pregăti şi mâncă fulgii de ovăz pe care îi detesta din tot sufletul, apoi luă cârpele şi cutia cu ceara pentru lustruit mobila, fără să-i mai arunce vreo privire.
    La etaj, ţăcănitul maşinii de scris a tipului ăla, scriitorul, continua fără întrerupere. Vinnie Upshaw, care avea camera lângă a lui, spunea că începea în fiecare dimineaţă la nouă, lucra până la prânz, începea din nou la trei, lucra până la şase, începea iarăşi la nouă seara şi bătea până la miezul nopţii.
    Weasel nu-şi imagina cum poate avea cineva atât de multe cuvinte în cap.
    Şi totuşi, părea un tip destul de cumsecade şi chiar s-ar putea să-i facă cinste cu câteva beri într-o seară la barul lui Dell. Auzise el undeva că majoritatea scriitorilor beau de sting.
    Începu să lustruiască balustrada metodic şi gândurile îi zburară din nou la văduvă. Cu banii de la asigurarea bărbatului ei îşi transformase casa în pensiune şi reuşise destul de frumuşel cu afacerea asta. Şi de ce n-ar fi reuşit? Muncea ca un cal de povară. Dar probabil că bărbatul ăla al ei o obişnuise să facă amor în mod regulat şi, după ce durerea i-a trecut, nevoia a rămas. Şi da, domnule, tare mai era bună la pat.
    Pe atunci, în '61 şi '62, oamenii încă îi mai ziceau Ed, în loc de Weasel, şi el era cel care ţinea sticla în mână, nu invers. Avea o slujbă bună la B&M şi, într-o noapte din ianuarie 1962, s-a întâmplat.
    Se opri din lustruit şi privi gînditor pe fereastra îngustă a coridorului de la etajul al doilea. O umplea ultima lumină strălucitoare a verii, lumină aurie, nebună, lumină ce-şi râdea de toamna rece şi vântoasă şi de iarna şi mai rece ce-i va urma.
    A fost dorinţa amândorura în noaptea aceea şi după ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi stăteau întinşi în întunericul din dormitorul ei, ea a început să plângă şi să-i spună că nu era bine ceea ce tocmai făcuseră. El i-a zis că, dimpotrivă, era în regulă, fără să ştie dacă într-adevăr aşa era şi, de fapt, fără să-i pese; şi apoi vântul din nord s-a înteţit şi a început să tuşească şi să urle în jurul streşinilor, iar în camera ei era cald şi se simţeau la adăpost şi, în cele din urmă au dormit împreună, ca două linguri în sertarul cu argintărie.
    O, Doamne Dumnezeule, cu fiul Tău Isus cu tot, vremea era întocmai ca un fluviu. Se întrebă dacă tipul ăla, scriitorul, era la curent cu chestia asta.
    Începu iar să lustruiască balustrada cu mişcări lungi, rapide.

                                                                      9.

                                         10,00.
    Era recreația mare la Şcoala Elementară de pe Strada Stanley, cea mai nouă şi falnică şcoală din Salem's Lot. Era o clădire scundă, cu patru săli de clasă, pe care departamentul învăţământului nu o achitase încă, tot atât de strălucitoare şi modernă pe cât de veche şi întunecoasă era Şcoala Elementară de pe Strada Brock!
    Richie Boddin, bătăuşul şcolii, fălos de această calitate a sa, păşi cu măreţie pe terenul de joacă, căutându-l din priviri pe găozul ăla deştept de elev nou care ştia toate răspunsurile la matematică. Nici un puşti nou nu intra în pas de vals în şcoala lui fără să ştie cine e şeful. Mai ales un poponaut cu două perechi de ochi, care se pricepe să se bage pe sub pielea profesorilor, aşa cum era ăsta.
    Richie avea unsprezece ani şi cântărea aproape şaizeci şi cinci de kilograme. Toată viaţa, mama lui a atras atenţia oamenilor ce tânăr uriaş era fiul ei. Aşa că acum ştia că e mare. Uneori îşi închipuia că simte cum tremură pământul sub paşii lui. Şi când se va face şi mai mare, va fuma ţigări Camel, exact ca babacul lui.
    Îi îngrozea pe cei din clasele a patra şi a cincea, iar cei mai mici îl considerau totemul scolii. Când se va muta în clasa a şaptea la Şcoala de pe Strada Brock, panteonul lor îşi va pierde diavolul. Gândul acesta îi producea o plăcere imensă.
    Şi iată-l pe puştiul ăla, Petrie, aşteptând să fie ales pentru meciul de fotbal din pauză.
    - Hei, răcni Richie.
    Toţi priviră în jur, cu excepţia lui Petrie. Toate privirile deveniseră sticloase şi apoi străluciră, evident uşurate când observară că ochii lui Richie se îndreptau în altă direcţie.
    - Hei, tu ăla! Patru-ochi!
    Mark Petrie se întoarse şi se uită la Richie. Ochelarii cu ramă de oţel sclipiră în soarele dimineţii. Era de înălţimea lui Richie, ceea ce însemna că era mai malt decât aproape toţi colegii lui, însă era firav, iar chipul lui părea lipsit de apărare şi prea intelectual.
    - Cu mine vorbeşti?
    - „Cu mine vorbeşti?" îl îngână Richie, piţigăindu-şi vocea. Parcă ai fi un poponaut, mă, patru-ochi. Ştiai?
    - Nu, nu ştiam, spuse Mark Petrie.
    Richie făcu un pas înainte.
    - Pun pariu că o sugi, ştii chestia asta, patru-ochi? Pe pariu că sugi rădăcina zbârcită şi păroasă.
    - Într-adevăr?
    Tonul său politicos îl scotea din sărite.
    - Mda, am auzit că o sugi într-adevăr. Şi nu doar în zilele de joi. Îţi place prea mult. O sugi în fiecare zi.
    Copiii începură să se apropie, curioşi să vadă cum Richie îl calcă în picioare pe puştiul cel nou.
    Domnişoara Holcomb, care supraveghea terenul de joacă săptămâna aceasta era mai în faţă şi avea grijă de cei mici la leagăne şi balansoare.
    - Care-i treaba ta? întrebă Mark Petrie.
    Îl privea pe Richie de parcă ar fi descoperit o specie interesantă de gândaci.
    - „Care-i treaba ta?" îl îngână fals Richie. N-am nici o treabă. Am auzit că eşti un mare poponaut, atâta tot.
    - Aşa? întrebă Mark, politicos încă. Eu am auzit că tu eşti un rahat mare, bădăran şi prost, asta am auzit eu.
    Tăcere de mormânt. Ceilalţi băieţi rămaseră cu gura căscată (însă reacţia lor era una de viu interes; nici unul nu văzuse vreodată pe cineva care să-şi semneze propria condamnare la moarte). Richie fu  luat prin surprindere şi îi căzu şi lui falca, în rând cu ceilalţi.
    Mark îşi scoase ochelarii şi îi dădu băiatului de lângă el:
    - Ţine-i, te rog.
    Băiatul îi luă şi îl privi speriat.
    Richie atacă. A fost un atac lent, greoi, fără strop de gratie sau agilitate. Pământul i se cutremura sub picioare. Palpita, pun de încredere şi de necesitatea evidentă, fericită, de a călca în picioare şi a sfărâma. Îşi balansa pumnul pentru lovitura ce avea să-l prindă pe poponautul cu patru ochi drept în gură şi care i-ar fi împrăştiat dinţii în cele patru zări ca pe nişte clape de pian. Pregătește-te pentru dentist, poponautule. Păzea, că vin.
    Mark Petrie se aplecă şi făcu un pas lateral în acelaşi timp. Pumnul îi trecu pe deasupra capului. Richie fu tras de forţa loviturii sale şi tot ce avu Mark de făcut a fost să întindă un picior. Richie Boddin se prăbuşi greoi.
    Gemu. Mulţimea de copii-spectatori exclamă:
    - Aaaah!
    Mark ştia foarte bine că dacă băiatul uriaş şi greoi care zăcea acum pe jos îşi recăpăta avantajul, el ar fi fost bătut măr. Mark era agil, însă agilitatea nu ar fi reuşit să dureze la nesfârşit într-o astfel de încăierare. Dacă totul s-ar fi petrecut pe stradă, acum ar fi fost momentul să o ia la fugă, apoi, de la o distanţă apreciabilă, să se întoarcă şi să-i dea cu tifla. Însă nu se aflau pe stradă şi era perfect conştient că dacă nu îl tăvălea acum cum se cuvine pe excrementul ăsta mare şi urât, el nu s-ar fi dat în lături să-l hărtuiască la nesfârşit.
    Acestea au fost gândurile care îi trecură prin minte într-o cincime de secundă.
    Sări în spatele lui Richie Boddin.
    Richie grohăi.
    Mulţimea de copii exclamă din nou: „Aaaah".
    Mark apucă braţele lui Richie, având grijă să-l prindă deasupra manşetei, ca să nu-i alunece din mână din cauza transpiraţiei şi i-l răsuci la spate. Richie urlă de durere.
    - Spune „pardon", îi zise Mark.
    Răspunsul lui Richie ar fi făcut nespusă plăcere unui bătrîn lup de mare.
........................................................................................