vineri, 18 noiembrie 2016

Salem's Lot, Stehpen King

...................................................................................
                                                              9.

                           Stătea întins, cu toate simțurile alertate, urmărind cum limbile luminoase ale ceasului deşteptător îşi croşetau drumul de la unsprezece şi jumătate la douăsprezece. Casa i se părea neobişnuit de tăcută - poate şi pentru că urechile îi erau ciulite încercând să detecteze şi cel mai mic sunet. Casa era veche, solidă iar gemetele lemnului care se aşează pe fundaţie încetaseră în mare parte cu mulţi ani în urmă. Nu se auzea nimic decât ticăitul ceasului şi foşnetul vântului afară. În zilele de lucru nu trecea nici o maşină noaptea târziu pe Taggart Stream Road.
    E nebunie ceea ce gândeşti.
    Însă încetul cu încetul, dovezile îl obligau să creadă. Desigur, pentru că era un ora cultivat, acesta a fost primul lucru care i-a venit în minte în clipa în care Jimmy Cody i-a expus teoria proprie  referitoare la cazul lui Danny Glick.
    Amândoi au râs de ideea lui trăsnită. Poate că aceasta era pedeapsa pentru că a râs.
    Zgârieturi? Semnele acelea nu erau zgârieturi. Erau înţepături.
    Din fragedă pruncie ţi se spunea că nu există asemenea lucruri; că opere ca „Christabel" a lui Coleridge sau basmul macabru al lui Bram Stoker nu sunt decât urzeala fanteziei. Sigur că există monştri; sunt oamenii cu degetele lipite de declanşatoarele armelor nucleare din şase ţări, sunt teroriştii, criminalii, sunt cei care molestează copiii. Însă aşa ceva nu există. E un lucru bine ştiut.
    Semnul diavolului de pe sânul unei femei nu este decît o aluniţă; bărbatul înviat din morţi, care stă în faţa uşii soţiei sale înfăşurat în giulgiul mormântului, nu este decît un biet om care a suferit de ataxie locomotorie; bau-baul care mormăie şi foşgăie în colţul camerei copilului nu este decât un maldăr de pături. Şi există prelaţi care afirmă că pînă şi Dumnezeu, magul alb şi venerabil, a murit.
    Parcă nu mai avea picătură de sânge în el.
    Nu se auzea niciun sunet dinspre camera de oaspeţi. Matt îşi spuse: Doarme buştean. Şi de ce să nu doarmă? De ce l-a invitat pe Mike la el acasă dacă nu pentru un somn bun, neîntrerupt de... de vise urâte?
    Se ridică din pat, aprinse lumina şi se duse la fereastră. De acolo putea zări doar acoperişul Casei lui Marsten, îngheţat în lumina lunii.
    Mi-e frică.
    Ba mai mult decât atât; era speriat de moarte. Mintea îi enumera cu iuţeală vechile metode de apărare împotriva acestei boli al cărei nume nu se putea convinge să îl rostească: usturoi, apă sfinţită, ostie, cruce, trandafir, apă de izvor. Nu avea nici unul din obiectele sfinte. Era metodist nepracticant şi în particular credea că nu există în toată lumea asta un dobitoc mai mare ca John Groggins.
    Singurul obiect religios din casă era...
    Atunci se auziră cuvintele, şoptite, însă clare în tăcerea din casă, rostite cu vocea lui Mike Reyrson, rostite cu accentele fără viaţă ale celui care vorbeşte în somn:
    Da. Intră.
    Matt îşi ţinu răsuflarea, apoi îşi goli plămânii într-un urlet mut. Îi venea să leşine de frică. Parcă întreg abdomenul i se umpluse cu plumb, iar testiculele i se zbârciseră. În numele lui Dumnezeu, cine fusese invitat să intre în casa lui?
    Apoi, în mare taină, zgomotul unui zăvor care se deschide, zăvorul ferestrei din camera de oaspeţi. Apoi scrâşnetul lemnului pe lemn când cineva deschise fereastra.
    Ar fi putut să coboare. Să alerge, să ia Biblia din scrinul din sufragerie. Să alerge înapoi în cameră, să dea ușa de perete, să ridice Biblia: în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, îți poruncesc să pleci....
    Dar cine era înăuntru?
    Cheamă-mă dacă ai nevoie de ceva.
    Dar nu pot, Mike.  Sunt bătrân. Mi-e frică.
    Noaptea îi invadă creierul și îl transformă într-un circ de imagini înspăimântătoare care dansau în penumbră. Chipuri albe, ca de clovni, ochi imenşi, dinţi ascuţiţi, siluete care alunecau din umbre cu mâini albe şi lungi întinse înspre... Înspre...
    Un geamăt îi răscoli sufletul şi îşi acoperi faţa cu mâinile.
    Nu pot. Mi-e frică.
    Nu ar fi fost în stare să se ridice nici dacă ar fi văzut cum se mişcă clanţa de alamă a propriei uşi. Era paralizat de teamă şi îsi dorea din răsputeri să poată da timpul înapoi şi să nu se fi dus la barul lui Dell în seara aceea.
    Mi-e frică.
    Şi în liniştea îngrozitor de grea care copleşise casa, în timp ce stătea neputincios pe pat, ţinându-şi faţa în palme, auzi râsul subţire, dulce şi înfiorător de rău al unui copil...
    ... apoi sunetele care întovărăşeau suptul.

                                                                PARTEA a II-a
                                                  ÎMPĂRATUL ÎNGHEȚATEI

                  Cheamă-l pe cel care răsucește trabucele cele mari,
    Tipul ăla musculos, și cere-i să bată
    Laptele lasciv în căni de bucătărie.
    Lasă târfele să hoinărească în rochiile lor obişnuite
    Şi lasă băieţii să aducă buchete de flori
    Înfăşurate în ziare de luna trecută.
    Fie acesta epilogul aparenţelor.
    Unicul împărat este împăratul îngheţatei.
    Ia din scrinul de brad,
    Cel căruia îi lipsesc trei mânere din sticlă, ia
    Cearşaful pe care ea a brodat odinioară trei porumbei
    Şi întinde-l peste ea, ca să-i acoperi chipul.
    Şi dacă îi ies în afară picioarele-i cu bătături
    Ele doar vor demonstra cât de rece este şi cât de ţeapănă.
    Fie ca lampa să-şi fixeze raza asupra ei.
    Unicul împărat este împăratul îngheţatei.
    WALLACE STEVENS

    Coloana aceasta are
    O spărtură. O vezi
    Pe Regina celor Morți?
    GIORGIOS SEFERIS

                                                                     CAPITOLUL OPT
                                                                            BEN (III)
                                                                                   1.

                                                Probabil că bătăile în uşă se auzeau mai demult, căci păreau a răsuna pe aleile somnului în timp ce se lupta să se trezească.
    Afară era întuneric, iar când se întoarse să ia ceasul şi să-l privească, îl răsturnă pe jos. Se simţea dezorientat şi speriat.
    - Cine e? strigă.
    - Eva, domnule Mears. Vă caută cineva la telefon.
    Se sculă, îşi trase pantalonii şi deschise uşa. Eva Miller era îmbrăcată într-un halat alb din prosop iar pe chipul ei se putea desluşi vulnerabilitatea greoaie a unei persoane care este încă două cincimi adormită.
    Se priviră în ochi şi el gândi: Cine e bolnav? Cine a murit?
    - Interurban?
    - Nu. Matthew Burke.
    Vestea aceasta nu a avut însă darul să-l liniştească.
    - Cât e ceasul?
    - Patru. Domnul Burke pare foarte tulburat.
    Ben coborî şi ridică receptorul.
    - Matt, Ben la telefon.
    Matt respira sacadat în receptor, gâfâielile sale se auzeau ca niște gemete aspre.
    - Poți să vii la mine, Ben? Chiar acum?
    - Da, sigur? Ce s-a întâmplat? Ți-e rău?
    - Nu pot vorbi la telefon. Vino.
    - În zece minute.
    - Ben?
    - Da.
    - Ai o cruciuliţă? Un medalion cu Sfântul Christopher? Ceva asemănător?
    - Drace, n-am nimic. Sunt... am fost... baptist.
    - Nu-i nimic. Vino repede.
    Ben închise şi se grăbi înapoi în cameră. Eva îl aştepta cu mâna pe balustrada scării, cu chipul plin de îngrijorare şi nehotărâre... pe de-o parte voia să ştie, pe de altă parte nu voia să se amestece în problemele chiriaşului său.
    - Domnul Burke este bolnav, domnule Mears?
    - Spune că nu e. Mi-a cerut doar... nu cumva sunteţi catolică?
    - Soţul meu era.
    - Aveţi vreo cruciuliţă sau un şirag de mătănii sau vreun medalion cu chipul Sfântului Christopher?
    - Păi... am în dormitor cruciuliţa soţului meu... aş putea...
    - Da, vreţi?
    Se îndepărtă pe hol, târşâindu-şi papucii din blană pe mocheta decolorată.
    Ben intră în cameră, îşi puse cămaşa purtată cu o zi înainte şi se încălţă cu o pereche de pantofi sport.
    Când ieşi, Eva îl aştepta la uşă, ţinând crucifixul în mână. Lumina se reflecta pe el în reflexe palide de argint.
    - Mulţumesc, spuse.
    - V-a cerut domnul Burke aşa ceva?
    - Da.
    Se încruntă, mai trează dintr-odată.
    - Dar nu este catolic. Nici nu cred că se duce la biserică.
    - Nu mi-a explicat.
    - Ah.
    Dădu din cap încercând să dezlege şarada şi îi întinse crucifixul.
    - Vă rog să aveţi grijă de el. Are o mare valoare pentru mine.
    - Înţeleg. Sigur că voi avea grijă.
    - Sper că domnul Burke este sănătos. Este un om minunat.
    Coborî şi ieşi pe terasă. Nu putea să ţină crucifixul în mână şi în acelaşi timp să-şi caute cheile de la maşină, aşa că, în loc şă îl treacă din mâna dreaptă în cea stângă, şi-l puse la gât.
    Când se urcă în maşină nici nu-şi dădu seama că se simte mai liniştit.

                                                                          2.

                                                  La parterul casei lui Matt erau luminate toate ferestrele şi când farurile maşinii lui Ben scăldară faţada casei, Matt deschise usa şi îl aşteptă.
    Urcă aleea pregătit să înfrunte aproape orice, dar cu toate acestea, chipul lui Matt îl şoca. Avea o paloare cadaverică, şi gura îi tremura. Ochii uriaşi păreau a fi uitat să clipească.
    - Să mergem în bucătărie, spuse.
    Ben intră iar lumina din hol străluci pe crucea pe care o purta pe piept.
    - Ai adus una.
    - Este a Evei Miller. Ce s-a întâmplat?
    Matt repetă:
    - În bucătărie.
    Când trecură pe lângă scara care ducea la etaj, îşi ridică privirea şi, în acelaşi timp, păru să se înfioare.
    Masa din bucătărie, la care mâncaseră spaghete era goală acum, cu excepţia a trei obiecte, dintre care două erau extrem de ciudate: o ceaşcă cu cafea, o Biblie legată într-o manieră demodată şi un revolver calibru 38.
    - Hei, ce se întâmplă, Matt? Arăţi groaznic.
    - Poate că am visat toată povestea, dar slavă Domnului că eşti aici.
    Luase revolverul în mână şi îl răsucea pe o parte şi pe alta cu mişcări neliniştite.
    - Povesteste-mi. Şi nu te mai juca cu chestia aia. E încărcat?
    Matt puse pistolul jos şi îşi trecu o mână prin păr.
    - Da, e încărcat. Deşi nu cred că mi-ar putea fi de vreun folos... decât dacă îl folosesc asupra mea.
    Râsul său era strident şi nesănătos, ca cioburile de sticlă.
    - Încetează.
    Duritatea tonului alungă privirea ciudată, fixă din ochii săi. Scutură capul, nu ca cineva care îşi exprimă dezacordul, ci ca un animal care iese din apă rece.
    - Sus este un om mort, spuse.
    - Cine?
    - Mike Ryerson. Lucrător la municipalitate. Îngrijitor de cimitire.
    - Ești convins că e mort?
    - Sunt sigur în sinea mea, deși nu m-am dus să-l văd. Nu am îndrăznit. Pentru că, pe de altă parte, s-ar putea să nu fie deloc mort.
    - Matt, ce spui nu are niciun sens.
    - Nu crezi că ştiu asta? Spun prostii şi gândurile mele sunt de-a dreptul nebuneşti. Dar nu aveam pe cine altcineva să chem în afară de tine. În tot oraşul tu eşti singura persoană care ar putea... ar putea...
    Clătină capul şi începu din nou.
    - Am vorbit despre Danny Glick.
    - Da.
    - Şi despre cum s-ar fi putut ca el să moară de anemie galopantă... şi cum bunicii noştri ar fi spus că „se stinge văzând cu ochii"...
    - Da.
    - Mike l-a îngropat. Şi Mike e cel care a găsit câinele lui Win Purinton tras în ţeapă în porţile cimitirului de pe Harmony Hill. L-am întâlnit pe Mike Ryerson aseară la barul lui Dell şi.....

                                                                           3.

                               - ...... și nu am putut să intru, termină el. Nu am putut. Am stat în pat aproape patru ore. Apoi m-am furișat ca un hoț la parter și ți-am dat telefon. Ce crezi?
    Ben își scoase crucifixul de la gât; împinse gânditor lanțul strălucitor, lucrat cu artă. Era aproape ora cinci acum, iar orizontul se îmbujorase înspre răsărit. Tubul de neon din bucătărie își pierduse puterea.
    - Cred că ar fi bine să urcăm în cameră și să vedem ce-i acolo. Cred că doar atât putem face pentru moment.
    - Totul mi se pare că seamănă cu coșmarul unui nebun, acum că lumina zilei îmi intră pe fereastră.
    Scoase un hohot tremurător de râs.
    - Sper că așa și este. Sper că Mike doarme ca un prunc.
    - Ei bine, haide să vedem.
    Cu un efort vizibil, Matt își forță buzele să se închidă.
    - Bine.
    Își coborî privirea pe masă, apoi se uită întrebător la Ben.
    - Sigur, spuse Ben și îi puse crucifixul la gât.
    - Chiar că mă face să mă simt mai bine, râse Matt stingherit. Crezi că o să mă lase să-l port şi când o să mă ducă la casa de nebuni din Augusta?
    Ben zise:
    - Ai nevoie şi de armă?
    - Nu, cred că nu. Mi-aş pune-o la cureaua pantalonilor şi m-aş împuşca în coaie.
    Urcară, Ben deschizând drumul. La etaj era un holişor mic, cu uşi pe ambele laturi. La un capăt, uşa spre dormitorul lui Matt era deschisă şi prin ea se revărsa pe covorul portocaliu un mănunchi palid de lumină.
    - La celălalt capăt, spuse Matt.
    Ben traversă holul şi se opri în faţa uşii camerei de oaspeţi. Nu credea monstruozitatea la care făceau aluzie spusele lui Matt, totuşi se pomeni înghiţit într-un val uriaş de groază neagră, cum nu mai simţise niciodată.
    Deschizi uşa şi el atârnă spânzurat de grindă, chipul îi este umflat şi înnegrit, şi atunci ochii i se deschid şi par a-i ieşi din orbite, însă te VĂD şi se bucură că ai venit...
    Amintirea se revărsa asupra lui prin toate simţurile şi în clipa aceea de teroare totală, fu aproape paralizat. Putea chiar simţi mirosul de moloz şi izul sălbatic al animalelor din spatele zidurilor.
    I se părea că uşa simplă, din lemn lăcuit din casa lui Matt Burke stătea între el şi secretele iadului.
    Apoi apăsă clanţa şi împinse uşa. Matt se afla lângă el, ţinînd strâns crucifixul Evei.
    Fereastra camerei de oaspeţi dădea spre răsărit, şi arcul soarelui începuse să se contureze deasupra orizontului. Primele sale raze străvezii intrau prin fereastră, îmbrăcând în aur câteva firişoare de praf, în timp ce săgeţile lor cădeau direct pe cearşaful alb din pânză cu care era acoperit Mike Ryerson.
    Ben îl privi pe Matt şi dădu din cap.
    - Nu are nimic, şopti. Doarme.
    Matt rosti fără nicio intonaţie:
    - Fereastra e deschisă. Era închisă şi încuiată. Eu însumi am verificat-o.
    Ochii lui Ben se opriră pe marginea de sus a cearşafului imaculat cu care era acoperit Mike. Acolo era o singură picătură mică de sânge, care, acum se uscase şi căpătase o tentă maronie.
    - Cred că nu respiră, spuse Matt.
    Ben înainta doi paşi şi apoi se opri.
    - Mike? Mike Ryerson. Trezeşte-te, Mike!
    Niciun răspuns. Genele lui Mike i se odihneau pe obraji. Părul îi era uşor răvăşit şi îi căzuse pe frunte şi Ben se gândi că, în prima lumină delicată a zilei, tânărul părea mai mult decât chipeş; era frumos ca o statuie grecească. Obrajii îi erau îmbujoraţi iar trupul nu avea deloc paloarea cadaverică de care amintise mai devreme Matt - pielea lut părea foarte sănătoasă.
    - Sigur că respiră, spuse pe un ton puţin nerăbdător. Doarme foarte adânc, atâta tot. Mike...
    Întinse o mînă şi îl scutură uşor pe Ryerson. Braţul stâng al lui Mike, aşezat pe piept, căzu moale peste marginea patului, iar degetele loviră podeaua cu un sunet ca o bătaie în ușă.
    Matt se apropie și ridică brațul fără vlagă.
    - Nu se simte pulsul.
    Vru să-i dea drumul, însă, amintindu-şi zgomotul înspăimântător pe care îl făcuseră mai devreme degetele, îl potrivi peste pieptul lui Ryerson. Alunecă din nou; îl puse mai bine la loc, strâmbându-se.
    Lui Ben nu-i venea să creadă. Dormea, asta trebuia să fie. Culoarea sănătoasă, supleţea evidentă a muşchilor, buzele întredeschise, de parcă ar fi respirat... irealitatea îl învălui. Îsi puse mâna pe umărul lui Ryerson şi îi simţi pielea rece.
    Își umezi degetul şi îl ţinu in faţa buzelor întredeschise. Nimic. Nici o adiere.
    El şi Mart se priviră lung.
    - Semnele de pe gât? întrebă Matt.
    Ben întoarse uşor falca lui Ryerson, până când obrazul îi atinse perna. Mişcarea aceasta făcu iarăşi ca braţul lui Mike să cadă şi degetele-i loviră din nou podeaua.
    Pe gâtul lui Mike Ryerson nu era niciun semn.

                                                                 4.

                                       Se aflau  din nou la masa  din bucătărie. Era 5,35 dimineaţa. Se auzeau mugetele vacilor lui Griffen, în timp ce erau duse la păşunea din est, la poalele dealului şi în spatele cortinei de arbuşti şi tufe care se ascundea privirii râul Taggart Stream.
    - Folclorul spune că semnele dispar, zise Matt pe neaşteptate. Când victima moare, semnele dispar.
    - Ştiu, răspunse Ben. Îşi amintea acest amănunt atât din Dracula lui Stoker, cât şi din filmele cu Christopher Lee.
    - Trebuie să-i înfigem un par din lemn de frasin în inimă.
    - Ar fi bine să te mai gândeşti, spuse Ben şi sorbi din cafea. Ar fi al naibii de greu să explici gestul ăsta procurorului. În cel mai fericit caz, te-ar băga la închisoare pentru că ai pângărit un cadavru. Mai probabil însă e că te-ar închide definitiv, la glumeţi.
    - Crezi că sunt nebun? şopti Matt.
    Fără umbră de ezitare, Ben răspunse:
    - Nu.
    - Crezi ce ţi-am spus despre semne?
    - Nu ştiu. Mi se pare că trebuie să te cred. De ce m-ai minţi? Nu văd ce ai câştiga dintr-o asemenea minciună. Cred că ai minţi numai dacă tu l-ai fi omorât.
    - Poate că asta am şi făcut, spuse Matt, observându-l atent.
    - Sunt trei lucruri care te contrazic. În primul rând ce mobil ai fi avut? Iartă-mă, Matt, dar eşti prea bătrân pentru mobilele clasice ca gelozia şi banii. În ai doilea rând, cum ai făcut-o? Dacă ai folosit otravă, s-a stins fără chinuri şi asta nu se poate. Pare destul de liniştit. Şi asta elimină posibilitatea folosirii otrăvurilor obişnuite.
    - Şi al treilea motiv?
    - Niciun criminal cu mintea întreagă nu ar născoci o poveste ca a ta ca să-şi acopere crima. E mult prea fantastică.
    - Revenim mereu la sănătatea mea mentală, spuse Matt. Oftă. Ştiam că aşa o să se întâmple.
    - Eu nu cred că eşti nebun, spuse Ben, accentuând uşor primul cuvânt. Îmi pari suficient de coerent şi raţional.
    - Dar tu nu eşti doctor, nu? întrebă Matt. Iar nebunii sunt uneori uimitor de capabili să se prefacă normali.
    Ben fu obligat să-i dea dreptate.
    - Şi atunci ce facem?
    - Urmăm tradiţia.
    - Nu. Nu ne putem permite aşa ceva, pentru că la etaj este un om mort şi în curând va trebui să dai explicaţii în legătură cu el. Şeriful va vrea să ştie ce s-a întâîmplat şi la fel va dori şi medicul egist şi şeful poliţiei din district. Matt, nu este posibil ca Mike Ryerson să fi fost infectat cu un virus, să fi fost bolnav toată săptămâna şi să se fi întâmplat doar să moară la tine în casă?
    Pentru prima oară de când coborâseră la parter, Matt dădu semne de nelinişte.
    - Ţi-am spus ce mi-a zis, Ben! I-am văzut semnele de pe gât! Şi l-am auzit invitând pe cineva să intre în casă! Apoi am auzit... o, Doamne, am auzit râsul acela!
    Privirea îi deveni din nou goală.
    - În regulă, spuse Ben.
    Se ridică şi se duse la fereastră, încercând să-şi ordoneze gândurile. Nu era bine. Aşa cum îi spusese lui Susan, lucrurile păreau a ieşi de sub control. Privea spre Casa lui Marsten.
    - Matt, ştii ce o să se întâmple dacă sufli o vorbă din ce mi-ai spus mie?
    Matt nu răspunse.
    - Oamenii vor începe să-şi facă semne în spatele tău când treci pe stradă. Copiii îşi vor pune dinţii de vampir pe care îi poartă de Halloween când te vor vedea şi-ţi vor sări înainte şi vor striga Bau când vei trece pe lângă casa lor. Cineva va inventa chiar şi o poezioară ca Unu, doi, trei, îţi sug sângele dacă vrei. Elevii de liceu vor învăţa poezioara şi o vei auzi pe holurile şcolii. Colegii tăi vor începe să-ţi arunce priviri ciudate. S-ar putea să primeşti şi telefoane anonime de la oameni care vor pretinde că sunt Danny Glick sau Mike Ryerson. Viaţa ta se va transforma într-un coșmar. Te vor alunga din oraș în mai puțin de șase luni.
    - Nu vor face așa ceva. Mă cunosc.
    Ben reveni de la fereastră.
    - Ce cunosc ei? Un rățoi bătrân și nostim care locuiește singur pe Taggart Stream Road. Chiar faptul că nu eşti căsătorit îi poate face să creadă că îţi lipseşte o doagă. Şi cum te pot eu susţine? Am văzut cadavrul, nimic mai mult. Şi chiar dacă altfel ar sta lucrurile, eu sunt un intrus aici, aşa vor spune. Vor ajunge chiar să răspândească zvonul că suntem o pereche de homosexuali şi că asta este distracţia noastră preferată.
    Matt îl privea concentrat, groaza punând încet stăpânire pe trăsăturile lui.
    - O singură vorbă, Matt. Atâta doar trebuie ca să isprăveşti cu Salem's Lot.
    - Deci nu putem face nimic.
    - Ba da, putem. Ai o teorie despre cine - sau ce - l-a ucis pe Mike Ryerson. Teoria aceasta este uşor de demonstrat sau de infirmat, aşa cred. Sunt într-o dilemă îngrozitoare. Nu pot crede că eşti nebun, însă nici nu pot crede că Danny Glick a înviat din morţi şi i-a supt sângele lui Mike Ryerson timp de o săptămână până când l-a omorât. Însă am de gând să-ţi încerc teoria. Şi tu trebuie să mă ajuţi.
    - Cum?
    - Cheamă-ţi doctorul, Cody ai zis că se numeşte? Apoi cheamă-l pe Parkins Gillespie. Lasă mecanismul să se pună în mişcare. Povesteşte totul de parcă nu ai fi auzit nimic în timpul nopţii. Ai fost la barul lui Dell şi ai vorbit cu Mike. Ţi-a spus că se simte rău de duminica trecută. L-ai invitat acasă la tine. Ai intrat în camera lui să vezi cum se simte pe la ora trei şi jumătate în dimineaţa asta, nu l-ai putut trezi şi m-ai chemat pe mine.
    - Asta-i tot?
    - Asta e. Când vorbeşti cu Cody, nici măcar să nu-i spui că e mort.
    - Nu e mort...
    - Isuse, dar ştim oare noi că este? explodă Ben. I-ai luat pulsul dar nu l-ai putut găsi; am încercat să văd dacă respiră şi nu am reuşit să aflu. Dacă ar fi să mă bage în mormânt numai pe motivele astea, ar trebui să-mi iau mâncare de acasă. Mai ales dacă par atât de viu ca el.
    - Chestia asta te nelinişteşte la fel de mult ca şi pe mine, nu-i aşa?
    - Da, mă nelinişteşte, recunoscu Ben. Arată ca o figură din muzeul statuilor de ceară, fir-ar să fie.
    - Bine, spuse Matt. Ai dreptate... atâta câtă dreptate poate avea cineva într-o poveste ca asta. Cred că ţi-am părut puţin cam exagerat.
    Ben începu să nege, însă Matt îl făcu să tacă cu un gest al mâinii.
    - Dar dacă... să presupunem doar... că prima mea suspiciune este corectă? Ai dori să existe în străfundurile minţii tale cea mai îndepărtată posibilitate? Posibilitatea ca Mike să... să se întoarcă?
    - Cum ţi-am spus, teoria aceasta este uşor de demonstrat sau de infirmat. Însă nu asta mă frămîntă acum.
    - Dar ce?
    - O clipă. Să le luăm pe rând. Demonstrarea sau infirmarea ei nu trebuie să fie nimic mai mult decât un exerciţiu de logică - eliminăm ipotezele una câte una. Prima ipoteză: Mike a murit din cauza unei boli - un virus sau altceva. Cum confirmi asta, sau cum o elimini? Matt ridică din umeri:
    - Prin examen medical, cred.
    - Exact. Şi aceeaşi metodă se aplică şi dacă vrem să confirmăm sau să infirmăm implicarea unei mâini criminale. Dacă cineva l-a otrăvit sau l-a împuşcat sau i-a dat să mănânce o fondantă cu sârme în ea...
    - Au existat cazuri când crima nu a fost descoperită.
    - Sigur că au existat. Însă eu pariez pe medicul legist.
    - Şi dacă verdictul medicului va fi „cauză necunoscută"?
    - Atunci, spuse Ben cu hotărâre, vom merge la cimitir după ce va fi înmormântat să vedem dacă iese din mormânt. Dacă iese - ceea ce eu nu pot concepe - vom şti. Dacă nu, ne vom confrunta cu problema care mă frământă acum.
    - Problema sănătăţii mele mentale, şopti Matt. Ben, jur pe numele mamei mele că semnele erau acolo, că am auzit cum se deschide fereastra, că...
    - Te cred, spuse Ben încet.
    Matt se opri. Expresia lui era cea a unui om care şi-a adunat tot curajul în faţa unui cataclism care nu s-a mai petrecut.
    - Mă crezi? spuse nesigur.
    - Să reformulez: refuz să cred că eşti nebun sau că ai avut o halucinaţie. Am avut şi eu o experienţă odinioară... o experienţă care are legătură cu casa aia blestemată de pe deal... şi asta mă face să fiu extrem de înţelegător cu oamenii ale căror poveşti par teribil de nebuneşti în lumina gândului raţional. O să-ţi spun într-o zi ce s-a întâmplat.
    - De ce nu-mi spui acum?
    - Nu avem timp. Trebuie să dai telefoanele. Şi eu mai am o întrebare. Gândește-te bine. Ai vreun duşman?
    - Nimeni care să mă urască într-atât.
    - Un fost elev, poate? Unul care îţi poartă pică?
    Matt, care ştia exact în ce măsură reuşea să influenţeze vieţile elevilor săi, râse politicos.
    - Bine, spuse Ben. Te cred pe cuvânt.
    Clătină din cap.
    - Nu-mi place. Mai întâi câinele ăla înfipt în poarta cimitirului. Apoi dispare Ralphie Glick, moare fratele lui, şi Mike Ryerson. Poate că există o legătură între toate astea. Însă ce spui tu... nu pot să cred.
    - Să-l sun pe Cody acasă, zise Matt şi se ridică. Şi Parkins trebuie să fie tot acasă.
    - Sună și la școală și spune că ești bolnav.
    - Bine.
    Râsul lui Matt era lipsit de vigoare.
    - Asta este prima zi când lipsesc în trei ani. O sărbătoare pentru elevi.
    Se duse în salonaș ți începu să dea  telefoane, aşteptând ca sunetul telefonului să-i smulgă pe ceilalţi din somn. Pare-se că soţia lui Cody îl puse să sune la spitalul din Cumberland, căci formă un alt număr, îl ceru pe doctor şi, după câteva clipe de aşteptare, începu să-şi spună povestea.
    Închise şi strigă înspre bucătărie:
    - Jimmy ajunge într-o oră.
    - Bine, spuse Ben. Mă duc sus.
    - Să nu atingi nimic.
    - Nu.
    Când a ajuns la etaj l-a auzit pe Matt stând de vorbă cu Parkins Gillespie, răspunzându-i la întrebări.
    Cuvintele se topiră într-un murmur de fundal în timp ce înainta pe coridor.
    Îl copleşi din nou senzaţia terorii, pe jumătate amintită, pe jumătate închipuită, atunci când privi atent ușa de la camera de oaspeţi. Cu ochii minţii se vedea înaintind, deschizând-o. Camera pare mai mare, văzută din perspectiva unui copil. Cadavrul este în aceeaşi poziţie în care l-au lăsat, cu braţul sting atârnând pe podea, cu obrazul stâng lipit de faţa de pernă pe care se mai desluşesc încă dungile de la călcat. Ochii se deschid brusc şi scapără cu un soi de triumf animalic, inexpresiv. Uşa i se trânteşte în spate. Braţul stâng se ridică, degetele sunt transformate în gheare, iar buzele se strâmbă într-un rânjet şiret, descoperind incisivi uimitor de lungi şi ascuţiţi...
    Înaintă şi împinse uşa cu degetele strînse. Balamalele scârţâiră încetişor.
    Cadavrul era asa cum l-au lăsat, cu braţul stâng căzut, cu obrazul stâng lipit de faţa de pernă...
    - Vine Parkins, spuse Matt în spatele lui şi pe buzele lui Ben se formă un urlet de groază.

                                                                           5.

                                         Ben se gândea cât de potrivită era expresia pe care a folosit-o: Lasă mecanismul să se pună în mișcare.
    - Era, într-adevăr, asemănător unui mecanism - unul din dispozitivele acelea nemțești extrem de minuţioase, construite din rotiţe de ceas şi curele de transmisie; figurine care se mişcă într-un dans complicat.
    Primul sosi Parkins Gillespie. Mai avea încă urdori la ochi. Le spuse că îl anunţase pe şeful districtului.
    - N-o să vină personal, ticălosul ăla, spuse Parkins înfigându-şi un Pall Mall în colţul gurii sale ridate, însă o să trimită un ajutor şi pe încă unul care să strângă probele. Aţi atins cadavrul?
    - I-a căzut braţul, spuse Ben. Am încercat să îl punem la loc, însă nu am putut.
    Parkins îl cercetă din cap până în picioare şi nu zise nimic.
    Ben îşi aminti zgomotul înfiorător făcut de degetele lui Mike pe duşumeaua camerei lui Matt şi simţi cum un hohot dezgustător de râs i se adună în abdomen. Înghiţi, încercând să-l păstreze acolo.
    Matt îi conduse la etaj şi Parkins ocoli de câteva ori cadavrul.
    - Auziţi, sunteţi siguri că-i mort? întrebă în cele din urmă. Aţi încercat să-l treziţi?
    James Cody, doctor în medicină, sosi la scurt timp după aceea, proaspăt şi odihnit după ce asistase la o naştere în Cumberland. După ce făcură schimb de amabilităţi (,,'mi pare bine că te văd", spuse Parkins Gillespie şi-şi aprinse o altă ţigară), Matt îi conduse din nou la etaj.
    Dacă am cânta la câte un instrument, gândi Ben, l-am conduce cu pompă pe drumul fără întoarcere pe bietul om. Simţi cum isteria îşi adună iar hohotele de râs în gâtul lui.
    Cody trase cearşaful şi se încruntă o clipă, privind cadavrul. Cu un calm care îl uimi pe Ben, Matt Burke spuse:
    - Mi-a amintit ce mi-ai spus despre Danny Glick, Jimmy.
    - Aceea a fost o conversaţie particulară, domnule Burke, spuse Jimmy cu blândeţe. Dacă află părinţii lui Danny ce aţi spus, mă pot da în judecată.
    - Şi ar câştiga?
    - Nu, probabil că nu, spuse Jimmy şi oftă.
    - Ce chestie e asta cu puștiu' lu’ Glick? se încruntă Parkins.
    - Nimic, se grăbi Jimmy. Nicio legătură.
    Îşi folosi stetoscopul, mormăi ceva, ridică o pleoapă şi lumină cu o lanternă mică ochiul sticlos de dedesubt. Observând cum pupila se contractează, Ben exclamă:
    - Cristoase!
    - Ce spuneţi, interesant reflex, nu? zise Jimmy.
    Lăsă pleoapa să cadă la loc şi aceasta se închise cu încetineală grotescă, de parcă cadavrul le-ar fi făcut cu ochiul.
    - David Prine, de la institutul Johns Hopkins, spune că există cazuri în care pupilele se pot contracta chiar şi nouă ore după moarte.
    - Face pe inteligentul acum, se îmbufna Matt. Şi la orele mele de compuneri nu era în stare să ia mai mult de şase.
    - Asta pentru că nu ne puneai să scriem despre disecţii, bătrân ursuz, rosti Jimmy şi scoase un ciocan mic.
    Drăguţ, se gândi Ben. Îşi ţine firea chiar şi atunci când pacientul este puţin mort. Hohotele întunecate de râs se învălmăşiră din nou înlăuntru-i.
    - Mort? întrebă Parkins şi scutură scrumul într-o vază goală.
    Matt se strâmbă.
    - O, da, e mort, îl lămuri Jimmy.
    Se ridică, trase cearşaful de pe picioarele lui Ryerson şi îl lovi uşor în genunchiul drept. Degetele de la picioare erau inerte.
    Ben observă că Mike Ryerson avea bătături galbene pe tălpi, pe călcâi şi pe căpută. Îi veni în minte poezia lui Wallace Stevens despre femeia moartă: -„Fie acesta epilogul aparenţelor", cită el greşit.  „Unicul împărat este împăratul îngheţatei".
    Matt îi aruncă o privire pătrunzătoare şi o clipă păru pe punctul de a-şi pierde stăpânirea de sine.
    - Ce-i asta? se interesă Parkins.
    - O poezie, răspunse Matt. O poezie despre moarte.
    - Mie mi se pare mai degrabă un banc sec, spuse Parkins şi îsi scutură din nou scrumul în vază.

                                                                               6.

                                            - Ne cunoaștem? întrebă Jimmy uitându-se la Ben.
    - V-am văzut în treacăt,  spuse Matt. Jimmy Cody, vraciul local, ţi-l prezint pe Ben Mears, scribul local. Şi viceversa.
    - Întotdeauna a ştiut să se joace cu vorbele, se amuză Jimmy. Aşa şi-a făcut averea.
    Îşi strînseră mâinile pe deasupra cadavrului.
    - Ajutaţi-mă să-l întorc, domnule Mears.
    Îngreţoşat, Ben îl ajută să întoarcă trupul lui Ryerson pe burtă. Carnea era rece, dar nu foarte flexibilă încă.
    Jimmy privi cu atenţie spatele, apoi trase chiloţii în jos.
    - De ce faci asta? îl întrebă Parkins.
    - Încerc să stabilesc ora morţii după lividitatea pielii, îl lămuri Jimmy. Ca orice lichid, sângele tinde să se lase la fund atunci când inima încetează să-l mai pompeze.
    - Aha, am văzut ceva asemănător în reclame la televizor. Da' asta nu-i treaba medicului legist?
    - Ştii că o să-l trimită pe Norbert, spuse Jimmy. Iar Brent Norbe'rt n-a refuzat niciodată puţin ajutor venit din partea prietenilor.
    - Brent Norbert nu-i în stare să-şi găsească curu' cu ambele mâini plus o lanternă, medita Parkins şi-şi aruncă chiştocul pe fereastra deschisă.
    - Ți-a căzut oblonul de la geamu' ăsta, Matt. L-am văzut pe iarbă jos când am venit.
    - Da?
    Matt îşi controla vocea.
    - Mda.
    Cody îşi scosese termometrul din trusă şi acum îl introducea în anusul lui Ryerson. Îşi puse ceasul pe cearşaful apretat, unde străluci în lumina puternică a soarelui. Era şapte şi un sfert.
    - Mă duc jos, spuse Matt cu voce sugrumată.
    - Puteţi să coborâţi toţi, zise Jimmy. Eu o să mai întârzii puţin. Pui de cafea, domnule Burke?
    - Sigur.
    Coborâră împreună şi Ben închise uşa. Nu va putea uita multă vreme ultima imagine: camera luminoasă, scăldată de razele scoarelui, cearşaful curat dat la o parte, ceasul de aur trimiţând săgeţi strălucitoare de lumină pe tapet şi Cody însuşi, cu ciuful lui de păr roşcat, aşezat lângă cadavru, ca o gravură în argint.
    Matt tocmai pusese cafeaua pe foc când Brenton Norbert, ajutorul medicului legist, sosi într-un Dodge cenuşiu şi hodorogit. Intră în casă întovărăşit de un individ care căra un aparat mare de fotografiat.
    - Unde e? întrebă Norbert.
    Gillespie arătă cu degetul înspre scări:
    - Jim Cody e acolo.
    - Bravo, spuse Norbert. Şi l-aţi lăsat singur? Probabil că a făcut deja în pantaloni de frică.
    Urcă cu fotograful la etaj.
    Parkins Gillespie îşi puse atâta frişcă în cafea că i se revărsă în farfurioară. Încercă temperatura lichidului cu degetul, şi-l şterse apoi de pantaloni, îşi aprinse un alt Pall Mall şi zise:
    - Cum de-ai intrat în încurcătura asta, domnule Mears?
    Şi astfel, Ben şi Matt îşi începură micul spectacol şi nimic din ceea ce povestiră nu era chiar minciună, însă omiseră suficient ca să se simtă legaţi prin lanţul fragil al conspiraţiei şi suficient ca să-l facă pe Ben să se întrebe tulburat dacă nu cumva tocmai devenise complice într-un caz de obstrucţionare inofensivă a justiţiei, sau într-un caz mult mai gras, mult mai tenebros. Îşi aminti cum îi spusese Matt că s-a gândit să îl cheme pe el şi nu pe altcineva, deoarece era singura persoană din Salem's Lot care ar fi fost în stare să asculte o poveste atât de fantastică.
    Indiferent ce probleme de sănătate mentală avea Matt, gândi Ben, se pricepea al naibii de bine să descifreze firea omului.
    Şi gândul acesta îl făcu să se simtă şi mai neliniştit.

                                                                            7.

                                             Pe la nouă și jumătate se termină totul.
    Camioneta lui Cari Foreman sosise şi îl ridicase pe Mike Ryerson şi acum vestea morţii lui părăsise casa şi devenise proprietatea oraşului.
    Jimmy Cody se înapoiase la cabinetul lui; Norbert şi fotograful plecaseră înapoi la Portland să stea de vorbă cu medicul legist al districtului.
    Cu ţigara atârnându-i între buze, Parkins Gillespie se opri o secundă pe terasa din faţa casei şi urmări cum dricul se rostogolește greoi pe strada în pantă.
    - Pun pariu că niciodată când a condus camionul ăsta Mike nu s-a gândit că o să fie pasager în el așa de curând.
    Se întoarse înspre Ben:
    - Nu pleci însă din Lot, nu? Aș vrea să depui mărturie, dacă vrei.
    - Nu, nu plec.
    Ochii de un albastru spălăcit ai șerifului îl măsurară atenți:
    - Te-am verificat la biroul federal și la poliţia statului Maine din Augusta, zise. N-ai cazier.
    - Mă bucur să aflu asta, răspunse Ben pe un ton neutru.
    - Se zice că umbli cu fata lu’ Bill Norton.
    - Vinovat; spuse Ben.
    - E o fată bună, îl avertiză Parkins fără să mai zâmbească.
    Dricul nu se mai vedea acum; până şi zumzetul motorului se auzea din ce în ce mai îndepărtat până ce se stinse cu totul.
    - Cred că în căzu' ăsta nu se prea mai vede cu Floyd Tibbits.
    - N-ai nici un raport de scris, Park? interveni cu blândeţe Matt.
    Oftă şi aruncă chiştocul:
    - Sigur că am. În două exemplare, în , trei exemplare, ordonate, curate, neşifonate. În ultimele săptămâni slujba asta mi-a dat mai multă bătaie de cap decât o căţea cu păduchi. Poate că vechitura aia de casă a lui Marsten e blestemată.
    Pe feţele lui Ben şi Matt nu se putea citi nimic.
    - Eh, mă duc acum.
    Îşi sumese pantalonii şi se îndreptă spre maşină. Deschise portiera şi se întoarse:
    - Nu-mi ascundeţi nimic, sper?
    - Parkins, spuse Matt, nu avem ce să-ţi ascundem. E mort.
    Îi privi lung o clipă, cu ochii cei spălăciţi deveniţi pătrunzători şi strălucitori sub sprâncenele ridicate şi apoi oftă:
    - Aşa cred. Da' e al dracu' de ciudat. Câinele, puştiul lu’ Glick, apoi ălălalt puşti a lu’ Glick, acu' Mike. Mai multe cazuri decât vezi într-un an într-un oraş pişecios ca ăsta. Bunică-mea zicea că toate chestiile nasoale vin câte trei, nu câte patru.
    Se urcă în maşină, porni motorul şi ieşi din alee. Câteva clipe mai târziu dispărea după coama dealului cu un claxon de rămas bun.
    Matt oftă din rărunchi:
    - S-a sfârşit.
    - Da, îl aprobă Ben. Sunt frânt. Tu nu eşti?
    - Sunt, dar mă simt... aiurea. Cunoşti sensul pe care îl dau copiii cuvântului?
    - Da.
    - Mai au încă unul: picat din lună. De parcă ai veni din alte lumi şi pari nebun dacă te comporţi normal.
    Se frecă la ochi.
    - Dumnezeule, trebuie că te gândeşti că am înnebunit de-a binelea. Toată chestia asta sună ca aiurările unui dement la lumina zilei, nu?
    - Da şi nu, răspunse Ben şi puse mâna pe umărul lui Matt, încercând să-i dea încredere. Ştii, Gillespie are dreptate. Se petrece ceva. Şi sunt tot mai convins că povestea are legătură cu Casa lui Marsten. În afară de mine, cei de acolo sunt singurii nou veniţi în oraş. Şi ştiu că eu nu am făcut nimic. Mai vrei să mergem diseara la ei? Să le urăm bun venit?
    - Dacă vrei.
    - Vreau. Du-te şi încearcă să dormi. O să vorbesc cu Susan şi venim să te luăm mai pe seară.
    - Bine.
    Făcu o pauză.
    - Mai e ceva. Mă tot gândesc la asta de când ai vorbit despre autopsie.
    - Ce este?
    - Râsul pe care l-am auzit - sau mi s-a părut că-l aud - era un râs de copil. Oribil şi neîndurător, şi cu toate acestea aparţinea unui copil. Dacă ne gândim la povestea pe care mi-a spus-o Mike, nu te duce cu gândul la Danny Glick?
    - Sigur că da.
    - Ştii în ce constă procedeul de îmbălsămare?
    - Nu foarte exact. Se scoate sângele dintr-un cadavru şi este înlocuit cu un alt lichid. Pe vremuri se folosea formaldehida, dar sunt sigur că acum există metode mai sofisticate. Şi cadavrul este golit de intestine.
    - Mă întreb dacă aşa au procedat şi cu Danny, spuse Matt, privindu-l cu intensitate.
    - Îl cunoşti suficient de bine pe Carl Foreman ca să ai încredere în el şi să-l întrebi asta?
    - Da, cred că pot s-o fac.
    - Atunci fă-o.
    - Bine.
    Se mai uitară unul la celălalt câteva clipe, iar privirile lor erau prietenoase, însă greu de definit; în cea a lui Matt se simţea sfidarea plină de nelinişte a unui om raţional care a fost obligat să rostească vorbe lipsite de logică; iar ochii lui Ben oglindeau o spaimă nedefinită în faţa unor forte pe care nu le putea înţelege suficient pentru a le explica.

                                                                          8.

                                           Când ajunse acasă o găsi pe Eva Miller călcând și urmărind un concurs la televizor. Miza era de obicei de 45 de dolari şi prezentatorul alegea numere de telefon dintr-un vas uriaş de sticlă.
    - Am aflat, spuse ea când Ben deschise frigiderul şi scoase o sticlă de Coca. Îngrozitor. Bietul Mike.
    - Da, e păcat.
    Scoase crucifixul din buzunarul de la piept.
    - Ştiu ce s-a...
    - Încă nu, spuse Ben. Sunt foarte obosit, doamnă Miller. Cred că o să mă culc puţin.
    - Sigur că asta trebuie să faceţi. E prea cald în camerele de sus la prânz chiar şi în anotimpul ăsta. Mergeţi într-una din camerele de la parter, dacă doriţi. Am schimbat aşternuturile.
    - Nu, e în regulă. M-am obişnuit cu felul în care scârţâie patul meu.
    - Da, aşa se întâmplă, spuse ea indiferentă. Care a fost motivul pentru care a vrut domaul Burke să-i duceţi crucifixul lui Ralph?
    Pus în încurcătură, Ben se opri pe drumul spre casă.
    - Cred că s-a gândit că Mike Ryerson era catolic.
    Eva puse o cămaşă nouă pe scândura de călcat.
    - Ar fi trebuit să ştie că nu-i aşa. Doar i-a fost profesor lui Mike. Toţi ai lui erau luterani.
    Ben nu ştiu ce să răspundă. Urcă în cameră, îşi scoase hainele şi se întinse în pat. Căzu imediat într-un somn adânc. Nu visă nimic.

                                                                                 9.

                                                  Când se trezi era  patru şi un sfert. Trupul îi era scăldat în sudoare şi se dezvelise în timpul somnului. Dar îşi simţea capul limpede.
    Evenimentele de dimineaţă păreau acum îndepărtate şi neclare iar închipuirile lui Matt Burke îşi pierduseră caracterul imperativ. În seara aceasta trebuia numai să i le scoată din cap, dacă putea.

                                                                                 10.

                                                   Se hotărî să o sune pe Susan  de la cofetăria lui Spencer şi sa o cheme acolo. Apoi se putea duce în parc, unde el îi va istorisi totul de la un capăt la celălalt.
    Va afla ce gândeşte ea când se vor duce la Matt, unde va asculta şi versiunea acestuia şi îşi va putea contura concluziile. Apoi vor porni toţi trei spre Casa lui Marsten.
    Gândul îi stârni valuri de teamă în abdomen.
    Atât de adâncit în gânduri era, încât nu observă că era cineva în maşina lui, până când nu deschise portiera şi silueta înaltă dinăuntru se arcui înspre el:
    Preţ de o clipă a fost mult prea uluit ca să dea comenzile necesare trupului; mintea-i era preocupată să recunoască personajul pe care îl confundase în prima clipă cu o sperietoare de ciori însufleţită. Soarele ce cobora înspre apus lumina fiecare trăsătură a neaşteptatului musafir cu o precizie nemiloasă: pălăria veche din pâslă trasă peste urechi; ochelari opaci de soare; trenciul obosit cu gulerul ridicat; mănuşile grosolane de muncă din cauciuc verde din mâini.
    - Cine... fu tot ce apucă Ben să spună.
    Silueta se repezi. Pumnii izbiră. Un miros galben şi vechi, pe care Ben îl recunoscu a fi cel de naftalină, plutea în jurul ei. Îi auzea respiraţia sacadată şi şuierătoare.
    - Tu eşti ticălosul care mi-a furat iubita, spuse Floyd Tibbits cu o voce care împrumutase dulceaţa pietrelor de moară. O să te omor.
    Şi, în timp ce Ben încerca să introducă datele în computerul minţii, Floyd Tibbits se aruncă asupra lui.

                                                                      CAPITOLUL NOUĂ
                                                                               SUSAN (II)   
                                                                                      1.

                                                 Puțin după ora trei în după-amiaza acelei zile, Susan ajunse acasă de la Portland cu trei sacoşe foşnitoare de hârtie de la magazinul universal. Îşi vânduse două tablouri pentru suma frumuşică de optzeci de dolari şi îşi permisese o mică nebunie. Două fuste şi un sacou.
    - Suze? strigă mama ei. Tu eşti?
    - Am venit. Mi-am luat...
    - Vino încoace, Susan. Vreau să stau de vorbă cu tine. Recunoscu imediat tonul, deşi nu îl mai auzise folosit cu gradul acesta de intensitate din vremea când era elevă, când discuţiile în contradictoriu despre băieţi şi lungimea fustelor îi făceau amare toate zilele.
    Lăsă sacoşele jos şi intră în camera de zi. Mama ei devenise din ce în ce mai reticentă în privinţa subiectului Ben Mears şi Susan bănuia că acum îi va aduce la cunoştinţă Hotărârea Finală.
    Mama ei tricota în balansoar lângă fereastra boltită. Televizorul era închis. Semnele acestea combinate erau de rău augur.
    - Cred că ai auzit ultima veste, spuse doamna Norton.
.................................................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu