Salem's Lot, Stephen King

................................................................................................
                                                                    11.

                                    Pe buze îi apăru un zâmbet imposibil de descris în speranța lui smintită.
    Se așeză pe scaunul de bucătărie, lăsându-și mușchii să se relaxeze.
    Acum totul era în regulă. Acum își dădea seama că ea încă îl mai iubește și va înceta farsa asta plină de cruzime.
    - Bună? murmură ea. Cioco bună, Randy? Vrei să râzi la mami. Fii băiețel bun și râzi la mami.
    Întinse degetele tremurânde și ridică colțurile gurii lui Randy.
    Ciocolata căzu pe tavă - pleosc.
    Începu să urle.

                                                         3.

                                  Tony Glick se trezi sâmbătă dimineața când soția lui, Marjorie, se prăbuși în camera de zi.
    - Margie? o strigă el așezându-se pe marginea patului. Margie?
    După o pauză lungă, mult prea lungă, îi răspunse:
    - N-am pățit nimic, Tony.
    Privi în gol. Nu purta decât pantalonii de pijama, iar şliţul îi atârna deschis între picioare. Părul i se ridicase în creştet într-o creastă de cocoş. Păr bogat şi negru, moştenit de amândoi băieţii lui. Oamenii credeau că e evreu, însă tocmai părul acesta creţ ar fi trebuit să-i trădeze originea italiană, se gândea deseori.
    Bunicul său se numise Gliccucchi. Şi atunci când cineva i-a spus că este mult mai uşor să te descurci în America dacă ai nume american, un nume scurt şi sonor, tata-mare s-a dus la tribunal şi şi-a schimbat numele in Glick, fără să-şi dea seama că tocmai vânduse adevărul unei minorităţi in schimbul aparenţei alteia.
    Trupul lui Tony Glick era masiv, cu pielea întunecată la culoare, cu muşchi bine întreţinuţi. Pe chipul său se întipărise expresia unuia care tocmai a primit un pumn în nas la ieşirea dintr-un bar.
    Se învoise de la serviciu şi dormise foarte mult în săptămâna care trecuse. Când dormeai nu te mai durea. Somnul lui era fără vise. Se culca la şapte şi jumătate şi se trezea la zece dimineaţa următoare. Mai aţipea şi după-amiaza între două şi trei. Timpul scurs între scena pe care o făcuse la înmormântarea lui Danny şi dimineaţa aceasta însorită de sâmbătă i se părea învăluit în ceţuri şi ireal.
    Oamenii tot veneau şi le aduceau mâncare. Mâncăruri gătite, conserve, cozonaci, plăcinte.
    Margie spunea că habar nu are ce să facă cu toate astea.
    Nu le era foame deloc. Miercuri seara a încercat să facă dragoste cu soţia lui şi amândoi au izbucnit în plâns.
    Margie nu se simţea bine. Metoda prin care ea încerca să facă faţă situaţiei era să facă curăţenie în toată casa şi mătura şi aspira şi ştergea praful şi spăla duşumelele cu o patimă furioasă care înlătura orice gând.
    Zilele răsunau de zdrăngănitul găleţilor cu apă şi de zumzăitul aspiratorului, iar aerul era plin de aromele înţepătoare de amoniac şi detergent.
    Strânsese toate hainele şi jucăriile copiilor, le împachetase cu grijă în cutii mari de carton şi le dusese la Armata Salvării şi la magazinul Bunăvoinţei. Joi dimineaţa, când a ieşit din dormitor, Tony a descoperit toate cutiile etichetate şi aliniate frumos în faţa uşii de la intrare. Niciodată în viaţa lui nu a mai văzut ceva atât de oribil ca acele cutii mute.
    Margie a mai scos şi toate covoarele în curtea din spate, le-a atârnat pe sârme şi le-a bătut cu cruzime. Şi oricât de împăienjenită i-ar fi fost privirea în starea lui de semiconştienţă, Tony tot a observat cât de palidă devenise soţia sa începând de marţi sau miercuri; până şi buzele ei păreau a-şi fi pierdut culoarea naturală. Cearcănele adânci, negricioase i se strecuraseră pe nesimţite sub ochi.
    Gândurile acestea îi trecură prin minte în mai puţin timp decât ar fi durat să le pună în cuvinte şi era pe punctul de a adormi din nou când ea căzu iarăşi, însă, de această dată, nu îi mai răspunse când o strigă.
    Se ridică şi se târî pe scări până în camera de zi şi o văzu lungită pe jos, respirând sacadat şi privind fix tavanul cu ochi buimăciţi. Tocmai schimba aranjamentul camerei şi toate mobilele erau trase de la locul lor, dând încăperii un aspect ciudat, de mecanism dezmembrat.
    Boala de care suferea avansase în timpul nopţii şi înfăţişarea ei pătrunse ca o lamă de cuţit prin ceaţa care îi învăluia mintea. Purta încă un halat care i se rupsese până aproape de coapsă. Picioarele ei aveau culoarea marmurei; bronzul căpătat în timpul vacanţei de vară dispăruse aproape complet. Mâinile i se mişcau ca nişte năluci. Gura îi era deschisă, de parcă nu avea suficient aer şi observă şi ciudata lungime a dinţilor, însă nu se opri să analizeze motivul. S-ar fi putut să fie vorba doar de un joc al luminii.
    - Margie? Iubito?
    Ea încercă să-i răspundă, nu reuşi, şi atunci îl cuprinse frica adevărată. Se duse să cheme un doctor.
    - Nu... nu.
    Cuvintele erau repetate printre răsuflări sacadate. Izbutise cu greu să se ridice în şezut şi întreaga casă tăcută era plină doar de respiraţia ei şuierătoare.
    - Ridică-mă.., ajută-mă... soarele arde atât de tare...
    Se duse la ea şi o luă în braţe, uluit de cât de uşoară era. Părea a nu cântări mai mult decât o bocceluţă cu vreascuri.
    - ...canapea...
    O aşeză acolo, cu capul sprijinit de braţul canapelei. Acum, când se afla în afara razelor de soare care treceau prin fereastră şi formau un lac de lumină pe covor, respiraţia ei părea a se fi liniştit într-o oarecare măsură. Închise ochii câteva clipe şi el fu iarăşi impresionat de strălucirea netedă a dinţilor ei în contrast cu buzele. Simţi nevoia să o sărute.
    - Lasă-mă să chem un doctor, spuse.
    - Nu. Mă simt mai bine. Soarele mă... mă ardea. Îmi venea să leşin. Mi-e mai bine acum.
    Obrajii i se coloraseră uşor.
    - Eşti sigură?
    - Da. Mi-e bine.
    - Te-ai obosit prea tare, iubito.
    - Da, răspunse ea pe un ton răbdător, însă ochii i se mișcau neliniștiți.
    El își trecu o mână prin păr, trăgând de șuvițele rebele.
    - Trebuie să ieșim din starea asta, Margie. Trebuie. Arăți....
    Se întrerupse, nedorind să o rănească.
    - Arăt groaznic, spuse ea. Știu. M-am uitat în oglinda de la baie înainte de culcare aseară şi parcă nici nu eram acolo. O clipă mi s-a părut...
    Umbra unui surâs îi şterse buzele.
    - Mi s-a părut că văd cada din spate. De parcă nu mai rămăsese decât foarte puţin din mine şi ce rămăsese era... ah, atât de... şters...
    - Vreau să te consulte doctorul Reardon.
    Însă ea nu-i dădu atenţie. Părea că nu l-a auzit.
    - Am avut cel mai frumos vis în ultimele trei sau patru nopţi, Tony. Şi era atât de real. În vis, Danny vine la mine. Zice: „Mămico, mămico, sunt aşa de fericit că am venit acasă." Şi mai zice... mai zice...
    - Ce mai zice? o întrebă cu blândeţe.
    - Zice... că e bebeluşul meu din nou. Copilul meu la sânul meu iarăşi. Şi îi dau să sugă şi... şi atunci mă cuprinde un sentiment atât de dulce şi puţin amar, atât de asemănător cu cel pe care l-am simţit când era într-adevăr micuţ, înainte să îl înţarc, însă după ce-i ieşiseră dinţişorii şi mă muşca - oh, trebuie să ţi se pară îngrozitor. Ca poveştile alea pe care le aud psihiatrii.
    - Nu, spuse el. Nu.
    Se aşeză în genunchi lângă ea şi ea îl cuprinse cu braţele de după gât şi începu să plângă încet. Braţele ei erau reci.
    - Fără doctor, te rog, Tony. O să mă odihnesc astăzi.
    - Bine.
    Faptul că cedase în faţa rugăminţilor ei îl făcu să se simtă cumva neliniştit.
    - E un vis atât de frumos, Tony, spuse, cu buzele aproape lipite de gâtul lui.
    Mişcarea gurii, duritatea atenuată a dinţilor în spatele buzelor erau uluitor de senzuale. Îşi dădu seama ca are o erecţie.
    - Aş vrea să-l visez din nou la noapte.
    - Poate că ai să-l visezi, zise el mângâindu-i părul. Poate că ai să-l visezi.

                                                                              4.

                                      - Dumnezeule, ce bine arăți, spuse Ben.
    În lumea spitalului de un alb compact și verde anemic, Susan Norton arăta, într-adevăr, foarte bine. Purta o bluză de un galben strălucitor, cu dungi negre, verticale, și o fustă scurtă albăastră din material de doc.
    - Și tu arăți bine, răspunse ea şi se îndreptă spre patul lui.
    O sărută adânc, iar cu mâna îi cuprinse şoldul şi o mângâie.
    - Hei, zise Susan, întrerupând sărutul. Te dau afară pentru chestia asta.
    - Nu pe mine.
    - Sigur că nu. De mine era vorba.
    Se priviră.
    - Te iubesc, Ben.
    - Şi eu te iubesc.
    - Dacă m-aş putea urca în pat lângă tine acum...
    - Stai puţin, doar să trag cuvertura.
    - Cum aş putea să explic asta zaharisiţilor de aici?
    - Spune-le că îmi dai plosca.
    Zâmbind, clătină din cap şi îşi trase un scaun.
    - S-au întâmplat multe în oraş, Ben.
    Deveni serios:
    - Ce anume?
    Ea şovăi:
    - Nici nu prea ştiu cum să-ti spun sau ce părere am eu despre toate astea. În cel mai fericit caz, aş putea spune că mă simt foarte derutată.
    - Păi, spune-mi tot şi am să încerc eu să găsesc explicaţii.
    - Cum te simţi, Ben?
    - Mă refac. Nu-i nimic serios. Doctorul lui Matt, unul, Cody...
    - Nu. Mă refer la mintea ta. Cât crezi din toată povestea asta cu Contele Dracula?
    - Oh. Asta. Matt ţi-a spus totul?
    - Matt e chiar aici, în spital. Un etaj mai sus. La Reanimare.
    - Ce?
    Se ridică în coate.
    - Ce-a păţit?
    - Infarct.
    - Infarct!
    - Doctorul Cody zice că starea lui s-a stabilizat . A fost internat de urgență, considerat caz grav, însă asta este procedura pentru primele patruzeci și opt de ore. Eram cu el când s-a întâmplat.
    - Susan, spune-mi tot ce-ți amintești.
    Bucuria revederii îi dispăruse de pe chip. Trăsăturile lui delicate căpătaseră o expresie atentă, concentrată. Pierdut în camera albă, printre aşternuturile albe şi în pijamaua albă de spital, arăta iarăşi ca un om care de-abia îşi menţine echilibrul pe o sfoară întinsă la mare înălţime, sfoară care poate a început să se destrame.
    - Nu mi-ai răspuns la întrebare, Ben.
    - Adică ce părere am despre istoria lui Matt?
    - Da.
    - Îţi voi răspunde spunându-ţi ce anume crezi tu. Crezi că m-a înnebunit atât de tare Casa aia a lui Marsten, încât mi-a sărit o doagă. Am dreptate?
    - Da, cam aşa ceva. Însă niciodată nu m-am gândit la situaţia asta în... În termeni atât de duri.
    - Ştiu, Susan. Am să încerc acum să-ti explic raţionamentul meu. Ar fi chiar bine să-mi fac ordine în gânduri. Şi îmi dau seama după faţa ta că s-a întâmplat ceva care te-a făcut să nu mai fii chiar atât de sigură pe tine. Aşa este?
    - Da... dar nu cred, nu pot...
    - Taci puţin. Cuvintele astea nu pot, blochează orice altceva. Aşa m-am împotmolit şi eu. Cuvintele astea absolute, imperative, nenorocite. Nu pot. Nu l-am crezut pe Matt, Susan, pentru că asemenea lucruri nu pot fi adevărate. Însă indiferent din ce unghi îi consideram povestea, nu puteam să-i descopăr nici o inexactitate. Singura concluzie logică era că a luat-o razna, aşa este?
    - Da.
    - Ţi s-a părut nebun?
    - Nu. Nu, însă...
    - Opreşte-te. Ai în minte gânduri care încep cu nu pot, nu-i aşa?
    - Cred că da, spuse fata.
    - Nici mie nu mi s-a părut nebun sau cu minţile aiurea. Şi amândoi ştim că fanteziile paranoice sau complexele de persecuţie nu apar peste noapte. Se dezvoltă în timp. Au nevoie să fie udate, hrănite şi îngrijite. Ai auzit vreodată pe cineva în oraş zicând că lui Matt i-ar lipsi o doagă? L-ai auzit vreodată pe Matt văitându-se din cauza unui presupus duşman care se ţine după el ca să-l omoare? A fost el vreodată implicat în afaceri dubioase - societatea „tumorile la creier sînt cauzate de iradierea cu fluor", sau Fiii Patrioţilor Americani sau Frontul de Eliberare Naţională? Şi-a manifestat el vreodată vreun interes exagerat în chestii cum ar fi şedinţele de spiritism, sau proiecţiile astrale, sau teoria reîncarnării? Ştii că ar fi fost vreodată arestat?
    - Nu, spuse ea. Nu, la toate întrebările tale. Însă, Ben... mă doare să spun aşa ceva despre Matt, chiar să presupun asta, dar există cazuri când oamenii înnebunesc într-un mod foarte liniştit. Înnebunesc pe dinăuntru.
    - Nu cred, şopti el. Există semne. Uneori nu le poţi desluşi dinainte, însă poţi după aceea. Dacă ai face parte dintr-un juriu, ai crede mărturia lui Matt despre un accident de maşină?
    - Da...
    - L-ai crede dacă ţi-ar spune că a văzut un hoţ care l-a omorât pe Mike Ryerson?
    - Da, cred că da.
    - Dar nu aşa ceva.
    - Ben, pur şi simplu nu pot....
    - Uite, ai spus din nou cuvintele astea.
    Îşi dădu seama că avea de gând să protesteze şi ridică o mână, oprindu-i cuvintele.
    - Nu discut acest caz, Susan. Încerc doar să-ţi explic cum am raţionat. Bine?
    - Bine. Continuă.
    - Al doilea gând care mi-a trecut prin minte a fost că cineva i-a întins o cursă. Cineva care nu este întreg la minte, sau cineva care îi poartă o ranchiună teribilă.
    - Aşa m-am gândit şi eu.
    - Matt zice că nu are duşmani. Îl cred.
    - Toţi avem duşmani.
    - Există duşmani şi duşmani. Nu uita lucrul cel mai important - în toată povestea asta e şi un cadavru. Dacă cineva avea intenţia să-i plătească o poliţă lui Matt, atunci acest cineva a trebuit să-l omoare pe Mike Ryerson ca s-o facă.
    - De ce?
    - Pentru că toată tărăşenia asta nu prea are sens fără un cadavru. Şi totuşi, după spusele lui Matt, l-a întâlnit pe Mike din pură întâmplare. Nimeni nu l-a ademenit la barul lui Dell joi seara. Nu a primit niciun telefon anonim, niciun bilet, nimic. Coincidenţa acestei întâlniri este ea însăşi suficientă pentru a scoate din calcul un plan prestabilit.
    - Şi atunci ce explicaţii logice mai rămân?
    - Că Matt a visat că ar fi auzit cum s-a deschis fereastra, că a visat râsul şi sunetele ca de supt. Că Mike a murit dintr-o cauză naturală, dar necunoscută încă.
    - Numai că tu nu crezi asta.
    - Nu cred că a visat că aude cum se deschide fereastra. Era deschisă. Şi oblonul căzuse jos pe iarbă. L-am văzut şi l-a văzut şi Parkins Gillespie. Şi am mai observat şi altceva. Matt are numai obloane cu zăvor - se încuie pe dinafară, nu şi pe dinăuntru. Nu poţi să le deschizi dinăuntru decât dacă le forţezi cu o şurubelniţă sau cu o daltă. Şi în cazul ăsta ar fi o treabă anevoioasă. Şi ar rămâne urme. N-am văzut nicio urmă. Şi mai e ceva: pământul de sub fereastra aceea este destul de moale. Dacă ai fi vrut să scoţi oblonul de la etaj, ai fi avut nevoie de o scară și scara ar fi lăsat urme pe pământ. Nu era nicio urmă. Asta mă neliniștește cel mai tare. Un oblon de la etaj scos pe dinafară și nicio urmă de scară dedesubt.
    Se priviră gravi.
    - Numai la asta m-am gândit toată dimineața. Și cu cât mă gândeam mai mult cu atât povestea lui Matt mi se părea mai reală. Așa că am riscat. Mi-am scos din minte pentru o vreme gândurile care încep cu nu pot. Acum, spune-mi ce s-a întâmplat azi-noapte la Matt acasă. Nimeni nu va fi mai fericit ca mine dacă se va dovedi că toată povestea asta nu e decât o închipuire de-a noastră.
    - Nu este, spuse ea pe un ton nefericit. . De fapt, situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult. Tocmai terminase să-mi povestească despre Mike Ryerson. A zis că aude pe cineva la etaj. Era speriat, dar s-a dus acolo.
    Își puse mâinile în poală şi şi le strânse cu putere, de parcă i-ar fi fost teamă să fiu zboare.
    - O vreme nu s-a întâmplat nimic... şi apoi Matt a strigat ceva despre faptul că îşi revocă invitaţia. După aceea... nu prea ştiu cum să...
    - Continuă. Nu te mai chinui să-ţi găseşti cuvintele.
    - Cred că cineva - altcineva - a scos un fel de, şuierat. Apoi s-a auzit o bufnitură, de parcă ar fi căzut ceva.
    Privirea ei era sumbră.
    - Şi apoi am auzit o voce care a spus: O să am grijă să dormi somnul de veci, profesore. Cuvânt cu cuvânt, aşa a spus. Şi, mai târziu, când am intrat în cameră să iau o pătură pentru Matt, am găsit asta.
    Scoase inelul din buzunarul bluzei şi îl puse în mâna lui Ben.
    Ben îl răsuci pe toate părţile, apoi îl îndreptă spre fereastră, pentru a descifra iniţialele.
    - M.C.R. Mike Ryerson?
    - Mike Corey Ryerson. L-am scăpat din mână şi doar cu efort foarte mare m-am convins să-l ridic din nou - m-am gândit că poate tu sau Matt o să vreţi să-l vedeţi. Ţine-l tu. Nu-l mai vreau.
    - Te face să te simţi...
    - Rău. Foarte rău.
    Îşi ridică capul sfidătoare:
    - Însă, Ben, orice gând logic se împotriveşte acestei poveşti. Mai degrabă aş crede că Matt l-a ucis într-un fel misterios pe Mike Ryerson şi a inventat apoi istoria asta nebunească cu vampiri din motive numai de el ştiute. A montat în aşa fel oblonul încît să cadă singur. A vorbit pe două voci, ca un ventriloc, în camera de oaspeţi, în timp ce eu eram la parter; a pus inelul lui Mike...
    - Şi şi-a provocat şi un infarct ca să pară mai credibil, spuse aspru Ben. Încă nu mi-am pierdut speranţa într-o explicaţie raţională, Susan. Sper, într-adevăr, să existe una. Aproape că mă rog să existe una. Sunt amuzanţi monştrii din filme, însă ideea că ei stau la pândă în noapte printre noi nu este deloc distractivă. Pot chiar să fiu de acord cu tine că oblonul a fost montat intenţionat în aşa fel încît să cadă - ar fi putut fi ajutat să facă şmecheria asta doar de o frânghie ancorată de acoperiş. Să mergem mai departe. Matt este, în felul lui, un savant. Bănuiesc că există licori, otrăvuri care ar putea determina simptomele pe care le prezenta Mike - poate otrăvuri nedetectabile. Sigur că teoria asta cu otrava e cam greu de crezut, pentru că Mike mânca aşa puţin...
    - Nu te poţi baza decât pe cuvântul lui Matt, interveni ea.
    - N-ar minţi, pentru că ştie că examinarea stomacului victimei este o parte importantă a autopsiei. Şi o seringă ar lăsa semne. Însă, de dragul discuţiei, să zicem că s-ar fi putut întâmpla aşa. Şi un om ca Matt ar fi putut să ia ceva care să-l facă să simuleze un atac de cord. Dar care este motivul?
    Clătină din cap, neajutorată.
    - Chiar dacă ar exista un motiv pe care noi nici nu-l putem bănui, de ce ar inventa o poveste atât de nebunească? Cred că Ellery Queen ar putea să explice, însă viaţa nu este un roman de Ellery Queen.
    - Dar povestea... povestea asta e nebunie curată, Ben.
    - Da, aşa a fost şi Hiroshima.
    - Încetează! izbucni ea dintr-o dată. Nu mai face pe intelectualul neînţeles! Nu-ţi stă bine! Vorbim despre basme, coşmaruri, psihoze, cum vrei să-i spui...
    - Rahat, spuse el. Fă legătura. Lumea se prăbuşeşte în jurul nostru şi tu te împiedici de câţiva vampiri.
    - Salem's Lot este oraşul meu, se încăpăţână ea. Dacă se întâmplă ceva aici, atunci este real. Nu filozofie.
    - Sunt de acord cu tine, zise el şi-şi atinse bandajul de la cap cu un gest mâhnit. Şi fostul tău iubit are o directă de dreapta năprasnică.
    - Îmi pare rău. Asta e o latură a lui Floyd pe care nu am cunoscut-o. Nu pot să înţeleg.
    - Unde e acum?
    - În celula pentru beţivi a puşcăriei. Parkins Gillespie i-a zis mamei mele că ar trebui să-l predea şerifului districtual - Şerifului McCaslin, adică - însă s-a gândit să mai aştepte să vadă dacă vrei să faci vreo plângere.
    - Ai ceva de spus în sensul ăsta?
    - Absolut nimic, spuse fără emoţie. Nu mai există în viaţa mea.
    - Nu depun nicio plângere.
    Îşi ridică sprâncenele.
    - Însă vreau să stau de vorbă cu el.
    - Despre noi?
    - Despre motivul care l-a făcut să vină la mine îmbrăcat în trenci, cu pălărie, ochelari de soare... şi mănuşi de cauciuc.
    - Ce?
    - Ei bine - spuse privind-o atent -, strălucea soarele. Îl lumina direct. Şi nu cred că îi făcea plăcere.
    Se priviră în tăcere. Părea a nu mai fi nimic de spus despre acest subiect.

                                                                             5.

                                                 Când Nolly i-a adus lui Floyd micul dejun de la Excelent Cafe, Floyd dormea buștean.
    Lui Nolly i se părea o ticăloșie să-l trezească doar ca să mănânce două ouă arse şi cinci sau şase bucăţi de slănină unsuroasă pregătite de Pauline Dickens, aşa că Nolly le mâncă el însuşi în birou şi bău şi cafeaua. Un talent tot avea Pauline: făcea cafea bună, măcar atât.
    Însă atunci când i-a adus prânzul şi Floyd dormea încă şi tot în aceeaşi poziţie, Nolly se sperie puţin şi puse tava pe podea şi lovi gratiile celulei cu lingura.
    - Hei! Floyd! Trezeşte-te, ţi-am adus masa.
    Floyd nu se trezi şi Nolly îşi scoase inelul cu chei din buzunar ca să deschidă uşa celulei pentru beţivi. Se opri însă înainte de a introduce cheia în broască.
    Cu o săptămână înainte se întâmplase un mare tămbălău din cauza unui tip care s-a prefăcut bolnav până când a sărit la bătaie. Nolly nu credea că Floyd Tibbits ar fi fost un tip deosebit de dur, însă, pe de altă parte, nu prea putea spune că îi cântase un cântec de leagăn lui Mears.
    Stătea nehotărât, ţinând lingura într-o mână şi inelul cu chei în cealaltă, un individ masiv a cărui cămaşă albă, descheiată la guler, era întotdeauna pătată de transpiraţie la subţioară în zilele calde. Făcea parte din echipa de popice, iar la sfârşit de săptămână colinda barurile.
    În portofel, chiar lângă calendarul de buzunar oferit de biserica luterană, avea o listă cu baruri şi moteluri din Portland în faţa cărora este atârnată o lumină roşie.
    Era un tip prietenos, un păcătos simpatic, cu reacţii încete şi greu de scos din sărite. Cu toate aceste calităţi deloc de neglijat, nu avea o minte prea vioaie şi zăbovi câteva minute bune în faţa celulei, întrebându-se cum să procedeze, lovind în continuare gratiile, strigându-l pe Floyd, dorindu-şi ca acesta să se mişte sau să sforăie sau să facă ceva, orice.
    Tocmai se gândea că poate ar fi fost bine să-l cheme pe Parkins prin radio şi să-i ceară instrucţiuni, când Parkins însuşi spuse din usa biroului:
    - Ce dracu' faci, Nolly? Îţi chemi porcii?
    Nolly se înroşi violent:
    - Floyd nu vrea să se mişte, Park. Mă tem că poate că... i-e rău.
    - Şi crezi că dacă loveşti gratiile cu lingura aia afurisită o să se simtă mai bine?
    Parkins trecu pe lângă el şi deschise celula.
    - Floyd?
    Îl scutură de umăr.
    - Te simţi bi...
    Floyd se prăbuşi de pe prici pe duşumeaua celulei.
    - Drace, spuse Nolly. E mort, nu-i asa?
    Dar Parkins părea a nu-l fi auzit. Privea fix chipul ciudat de liniştit al lui Floyd. Încetul cu încetul în mintea lui Nolly îşi croi drum gândul că Parkins arăta de parcă cineva l-ar fi speriat îngrozitor de tare.
    - Ce, s-a întâmplat, Park?
    - Nimic, zise Parkins! Doar că... hai să ieşim naibii de aici. Şi apoi spuse, de parcă ar fi vorbit cu sine însuşi:
    - Isuse, cum îmi mai doresc să nu-l fi atins.
    Nolly se uită în jos, la cadavrul lui Floyd, cu o groază pe care abia atunci începea să o priceapă.
    - Trezeşte-te, spuse Parkins. Trebuie să aducem doctorul.

                                                                      6.

                                          În aceeași zi, după-amiaza târziu, Franklin Boddin şi Virgil Rathbun au oprit maşina în faţa porţii din scânduri de la capătul bifurcaţiei lui Burns Road, la două mile de cimitirul Harmony Hill.
    Era maşina lui Franklin, o camionetă Chevrolet 1957, vehicul ce avusese culoarea fildeşului corintian în primul an al celui de al doilea mandat al preşedintelui Ike, însă care acum era colorat într-un amestec de maro de baligă şi vopsea roşie de grund. Remorca camionetei era plină cu ceea ce Franklin numea Beţivo-Gunoaie.
    Cam o dată pe lună, el şi cu Virgil încărcau remorca cu Beţivo-Gunoaie şi le duceau la groapa cu gunoi. Mare parte din sus-numitele Beţivo-Gunoaie consta în sticle goale de bere, cutii goale de bere, butoiaşe goale, sticle de vin goale şi sticle goale de vodcă Popov.
    - Închis, spuse Franklin Boddin mijindu-şi ochii ca să citească semnul bătut în cuie pe poartă. Hait, să-mi mănânce curu'.
    Trase o duşcă din sticla cu bere care se odihnea în poziţie confortabilă sprijinită de umflătura din pantalonii lui şi se şterse la gură cu dosul palmei.
     - Azi e sâmbătă, nu?
    - Sigur, răspunse Virgil Rathbun.
    Virgil habar n-avea dacă era sâmbătă sau marţi. Era atât de beat încât nu era nici măcar sigur de luna în care se aflau.
    - Groapa nu-i închisă sâmbătă, nu? întrebă Franklin.
   Pe poartă nu era decât un semn, dar el vedea trei. Îşi miji din nou ochii. Pe toate cele trei semne scria „închis". Vopseaua era roşie şi fără îndoială că provenea din bidonul cu vopsea aflat în coliba de îngrijitor a lui Dud Rogers.
    - N-a fost niciodată închisă sâmbăta, zise Virgil.
    Ridică sticla, nu-şi nimeri gura din prima încercare şi îşi vărsă berea pe umărul stâng.
    - Ce pizda mă-sii.
    - Închis, rosti Franklin cu iritare crescândă. Puiu' ăla de curvă a plecat la femei, asta e. O să mi ţi-l închid eu pe el.
    Trecu camioneta în viteza întâia şi izbi zăvorul. Spuma din sticla de bere dintre picioare i se revărsă pe pantaloni.
    - Fute-o, Franklin! strigă Virgil şi scoase un râgâit puternic când camioneta sfărâmă poarta, răsturnând-o în şanţul drumului, plin cu conserve goale.
    Franklin trecu într-a doua şi ţâşni pe drumeagul plin de urme de roţi şi gropi. Camioneta sălta înnebunită pe arcurile ei uzate. Sticlele cădeau din remorcă şi se spărgeau.
    Pescăruşii ţipau, învârtindu-se în zbor deasupra lor.
    La un sfert de milă după poartă, bifurcaţia lui Burns Road, cunoscută acum sub numele de Dump Road (Drumul Gunoaielor) se înfunda într-un teren defrişat, care era groapa propriu-zisă. Arinii şi arţarii de lângă drum se dădeau la o parte ca să descopere terenul întins, acoperit cu pământ reavăn, care fusese netezit şi amenajat prin folosirea permanentă a buldozerului cel vechi, marca Case, parcat acum lângă coliba lui Dud.
    În spatele acestei arii întinse se afla mina de prund unde se aruncau gunoaiele ce se întindeau în movile gigantice, licărind cu miile de ochi argintii ai sticlelor şi cutiilor din aluminiu.
    - Fir-ar al dracu' de cocoşat împuţit, căcăcios, parcă n-a arat şi n-a ars gunoaiele toată săptămâna, spuse Franklin.
    Apăsă puternic cu ambele picioare pe pedala de frână care se înecă în podeaua maşinii cu un urlet mecanic.
    După un timp, camioneta se opri.
    - Asta e, s-a ascuns undeva cu o ladă cu bere.
    - Nu ştiam că Dud bea mult, spuse Virgil şi-şi aruncă pe fereastră sticla goală. Scoase alta din punga de la picioare. O deschise la clanţa uşii şi berea, zăpăcită din cauza izbiturilor, i se revărsă bolborosind furioasă pe mână.
    - Toţi ăştia, cocoşaţii, beau de sting, zise Franklin atoateştiutor.
    Scuipă pe fereastră, îşi dădu apoi seama că era închisă şi şterse flegma de pe geamul zgâriat şi murdar cu mâneca de la cămaşă.
    - Să mergem să-l căutăm. Poate că ne face cinste.
    Dădu camioneta înapoi într-un cerc uriaş şi nehotărât şi se opri cu spatele deasupra celui mai nou transport de resturi menajere ale oraşului Salem's Lot. Opri motorul şi tăcerea îi învălui brusc.
    Cu excepţia strigătelor pescăruşilor, liniştea era deplină.
    - Hai că-i aşa linişte, mormăi Virgil.
    Coborâră şi se duseră în spatele camionetei. Franklin desfăcu închizătorile remorcii şi încărcătura se prăbuşi cu zgomot. Pescăruşii care se hrăneau la celălalt capăt al gropii se ridicară într-un nor furios, împânzind văzduhul cu ţipetele lor.
    Fără vreun cuvânt, cei doi se urcară în remorcă şi începură să împingă jos Beţivo-Gunoiul. Saci verzi din plastic se învolburau în aerul limpede şi se spărgeau, împrăştiindu-şi conţinutul când atingeau solul. Făceau treaba asta de mulţi ani. Ei constituiau o parte a oraşului pe care puţini turişti o vedeau (sau voiau să o vadă) - în primul rând pentru că oraşul îi ignora printr-un acord tacit şi, în al doilea rând, pentru că îşi construiseră propriul lor sistem de protecţie.
    Dacă te întîlneai pe drum cu camioneta lui Franklin, o uitai chiar în clipa când îţi dispărea din oglinda retrovizoare. Dacă se întâmpla să le vezi coliba, cu coşul ei de tablă de pe acoperiş trimiţând o şuviţă subţire de fum în cerul de noiembrie, nu o luai în seamă. Dacă îl vedeai pe Virgil ieşind din crâșma din Cumberland cu o sticlă de vodcă căpătată de pomană şi învelită în hirtie maron, spuneai salut şi apoi nu-ţi puteai aduce aminte cine era cel pe care l-ai salutat; chipul îţi era cunoscut, însă numele nu-ti venea în minte.
    Fratele lui Franklin era Derek Boddin, tatăf lui Richie (regele de curând detronat al Şcolii Elementare de pe strada Stanley), şi Derek aproape că a uitat că Franklin mai trăieşte încă şi că se află în oraş. Depăşise stadiul de oaie neagră; devenise complet cenuşiu.
    Camioneta era goală acum. Franklin lovi cu piciorul o ultimă cutie de bere - poc! şi îşi sumese pantalonii verzi de lucru.
    - Hai să mergem să-l vedem pe Dud, spuse el.
    Coborâră din remorcă şi Virgil se împiedică într-unul din propriile sale şireturi dezlegate şi căzu în fund.
    - Isuse, nu mai fac lucruri bune ca altădată, mormăi el nedesluşit.
    Se îndreptară spre coşmelia din carton gudronat a lui Dud. Uşa era închisă.
    - Dud! răcni Franklin. Hei, Dud Rogers!
    Lovi o dată în uşă şi întreaga baracă se cutremură. Lacătul mic care încuie uşa pe dinăuntru se desfăcu şi uşa se deschise clătinîndu-se. Baraca era goală, însă în aer persista un miros dulceag, greţos, care îi făcu să se privească lung şi să se strâmbe - şi doar erau veterani ai cârciumilor, obişnuiţi cu aromele de latrină şi vărsături de toate nuanţele şi densităţile.
    Izul acesta îl făcu pe Franklin să se gândească în treacăt la murăturile uitate în butoi ani în şir, până când zeama care curge din ele devine albă.
    - Pui-de căţea, spuse Virgil. Pute mai rău ca o cangrenă.
    Cu toate acestea, baraca era curată ca un dispensar. O cămaşă a lui Dud era atârnată într-un cui deasupra patului, scaunul scorojit de bucătărie era împins sub masă, iar priciul era făcut în stil cazon. În spatele uşii, pe un ziar împăturit, se afla cutia cu vopsea roşie.
    - Borăsc dacă n-o ştergem de-aici, zise Virgil.
    Chipul lui căpătase o tentă verzuie.
    Franklin, care nici el nu se simţea mai bine, se retrase şi închise usa.
    Cercetară groapa cu gunoi, care era însă la fel de.pustie şi stearpă ca şi munţii de pe lună.
    - Nu-i aci, spuse Franklin. Tre' să fie pe undeva prin pădure, beat cui.
    - Frank?
    - Ce-i? îl repezi Franklin. Era deja foarte nervos.
    - Ușa era încuiată pe dinăuntru. Dacă nu-i acolo, cum a ieşit?
    Uimit, Franklin se întoarse şi examină atent baraca.
    Pe fereastră vru să spună, însă se răzgândi. Fereastra nu era altceva decât un pătrat decupat în cartonul gudronat şi acoperit cu o folie din plastic. Şi nici nu era suficient de largă cât să-i permită lui Dud să se strecoare afară, mai ales cu cocoaşa în spate.
    - Nu contează, spuse Franklin morocănos. Dacă nu vrea să bea cu noi, să-l fut. Hai s-o'ntindem d-acilea.
    Se înapoiară la camionetă, şi Franklin simţi cum ceva îşi croieşte drum prin membrana protectoare a beţiei - ceva ce nu va mai fi în stare să-şi amintească mai târziu şi nici nu va dori să încerce să-şi amintească: un fior necunoscut; senzaţia că în acel loc se întâmplase un lucru foarte rău.
    Ca şi cum groapa căpătase o inimă care bate iar bătăile acestea erau rare, însă pline de o vitalitate teribilă.
    Brusc, simţi nevoia să; plece cât mai repede de acolo.
    Pe neaşteptate, Virgil spuse:
    - Nu văd niciun şobolan.
    Şi chiar că nu se vedea nici unul; doar pescăruşii. Franklin încercă să-şi aducă aminte când mai adusese Beţivo-Gunoaiele, la groapă şi nu văzuse aici niciun şobolan. Nu reuşi. Şi nici asta nu-i plăcea.
    - Tre' că a pus otravă, ce zici, Frank?
    - Hai să mergem, spuse Franklin. Hai să plecăm dracu' d-aici.

                                                                              7.

                                             După cină, îl lăsară pe Ben să urce  în salonul lui Matt Burke. A fost o vizită scurtă; Matt dormea.
    Îi luaseră, totuşi cortul de oxigen, iar sora şefă îi spuse lui Ben că, aproape sigur că Matt se va trezi a doua zi dimineaţă şi va fi în stare să primească vizitatori, chiar dacă numai pentru câteva minute.
    Chipul lui Matt era scofîlcit şi îngrozitor de îmbătrânit; pentru prima dată de când îl cunoscuse, lui Ben i se părea că are în faţa ochilor un om în vârstă. Nemişcat, cu pielea ridată a gâtului  revărsându-i-se peste gulerul pijamalei de spital, părea vulnerabil şi lipsit de apărare.
    Dacă tot ce ştim este adevărat, gândi Ben, atunci cei de aici nu-ţi fac niciun serviciu, Matt. Dacă este adevărat, atunci ne aflăm în citadela celor ce nu cred, acolo unde coşmarurile sunt înlăturate cu detergent şi cu bisturie şi cu chimioterapie, şi nu cu pari şi biblii şi cimbrişor de câmp. Ei se mulţumesc cu dispozitivele lor de menţinere a funcţiilor vitale, cu seringile lor, cu clismele lor cu soluţie de bariu pentru spălaturi intestinale. Dacă există vreo spărtură în coloana adevărului, ei nici nu ştiu, nici nu le pasă.
    Se îndreptă spre pat şi, cu mişcări blânde, întoarse capul lui Matt spre el. Nu era niciun semn pe pielea gâtului; carnea era neatinsă.
    Mai şovăi o clipă apoi se duse la dulăpior şi îl deschise, înăuntru se aflau hainele lui Matt şi, agăţat de clanţa interioară a dulapului, crucifixul pe care îl purta când a primit vizita lui Susan. Lanţul lui filigranat strălucea palid în penumbra din salon.
    Ben îl luă şi îl puse în jurul gâtului lui Matt.
    - Ce faceţi acolo?
    O soră intrase cu o cană cu apă şi o ploscă acoperită decent cu un prosop.
    - Îi pun cruciuliţa la gât, spuse Ben.
    - E catolic?
    - Acum este, răspunse Ben sumbru.

                                                                             8.

                                               Se înnoptase deja, când se auzi o bătaie uşoară în uşa de la bucătărie a casei familiei Sawyer, aflată pe Deep Cut Road. Cu un zâmbet şăgalnic pe buze, Bonnie Sawyer se duse să deschidă. Purta un şorţ plisat legat în talie, pantofi cu tocuri înalte, şi nimic altceva.
    Când deschise uşa, Corey Bryant rămase cu gura căscată, iar ochii părură a-i ieşi din orbite.
    - Bon... Bon... Bonnie?
    - Ce e, Corey?
    Femeia se sprijini uşor de canatul uşii, astfel încât sânii dezgoliţi i se ridicară impertinenţi. În acelaşi timp, îşi încrucişa picioarele cu modestie afectată, îmbiindu-l la mii de nebunii.
    - Isuse, Bonnie, dacă era...
    - Omul de la Telefoane? întrebă ea şi chicoti. Îi luă o mână şi i-o puse pe carnea tare a pieptului său.
    - Ați venit să-mi citiţi contorul?
    Cu un geamăt care ascundea şi o nuanţă de disperare (înecatul, cuprins a treia oară în vârtejul apelor, agăţându-se de o glandă mamară, în loc de un pai) o trase înspre el. Îi cuprinse în palme rotunjimea feselor.
    Şorţul apretat foşni între trupurile lor.
    - Mamă, mamă, zise ea, rotindu-şi şoldurile înspre el. Vreţi să fiţi aşa de bun să-mi verificaţi receptorul, domnule de la Telefoane? Am aşteptat toată ziua un telefon important...
    O luă în braţe şi închise uşa cu piciorul. Nu trebuia să îi spună unde este dormitorul. Cunoştea drumul.
    - Eşti sigură că nu vine acasă? o întrebă.
    Ochii ei străluciră în întuneric.
    - Ei, despre cine vorbiți, domnule de la Telefoane? Doar nu despre bărbăţelul meu cel frumuşel... el e în Burlington, Vermont.
    O puse de-a curmezişul pe pat, lăsându-i picioarele să-i atârne pe o parte.
    - Aprinde lumina, toarse ea, ca o pisică, iar vocea îi era încărcată de sensuri ascunse. Vreau să văd ce-mi faci.
    Aprinse veioza de pe noptieră şi o privi. Şortul i se ridicase. Ochii ei erau calzi, pleoapele grele, pupilele dilatate şi strălucitoare.
    - Scoateţi-l, spuse, făcând un gest cu mâna.
    - Scoateţi-l dumneavoastră, răspunse ea. Ştiţi să dezlegaţi noduri, domnule de la Telefoane.
    Se aplecă să dezlege cordonul. Întotdeauna reuşea să-l facă să se simtă ca un puşti cu caş la gură care a ajuns prima oară în preajma unei femei iar mâinile îi tremurau mereu când se apropia de ea, de parcă carnea ei electriza tot aerul din jur. Gândul la ea nu îl părăsea niciodată complet. Stătea în mintea lui, ca o zgârietură pe partea interioară a obrazului, pe care limba nu se poate abţine să nu o atingă. Îi bântuia până şi visele, cu pielea ei aurie, înnebunitor de excitantă. Invenţiile ei nu cunoşteau limite.
    - Nu, în genunchi, spuse ea. Aşază-te în genunchi.
    Cu stângăcie, se lăsă în genunchi în faţa ei şi se târî până ajunse aproape, întinzând mâinile spre cordonul şorţului. Îşi puse picioarele încălţate cu pantofi cu tocuri înalte pe umerii lui. El se aplecă şi sărută pielea coapsei ei.
    Sub buzele sale, carnea era tare şi caldă.
    - Aşa, Corey, aşa e bine, mai sus, mai...
    - Ce drăguţ, nu-i aşa?
    Bonnie Sawyer urlă.
    Corey Bryant îşi ridică privirea şi clipi dezorientat.
    Sprijinit de uşa dormitorului, se afla Reggie Sawyer. În mâini ţinea o carabină, cu ţevile gemene îndreptate spre podea.
    Corey simţi un torent cald în pantaloni când i se revărsă vezica.
    - Deci e adevărat, se minună Reggie.
    Intră în cameră. Zâmbea.
    - Ce zici de chestia asta? Îi datorez o ladă de bere beţivanului ăla de Mickey Sylvester. Fir-ar să fie.
    Bonnie fu prima care să-şi regăsească glasul.
    - Reggie, ascultă-mă. Nu e ce crezi. A spart uşa, parcă era nebun, el, el a...
    - Taci, pizdă.
    Încă mai zâmbea. Un zîmbet blând. Era un bărbat masiv. Purta acelaşi costum de culoarea oţelului cu care fusese îmbrăcat şi când se sărutaseră de rămas-bun, cu doar două ore în urmă.
    - Ascultă-mă, spuse Corey pe un ton leşinat. Gura îi era prea plină cu salivă. Te rog. Te rog, nu mă omorî. Chiar dacă merit asta. Doar nu vrei să te bage la puşcărie. Nu din cauza asta. Bate-mă, dar te rog, nu...
    - Ridică-te în picioare, Perry Mason, spuse Reggie Sawyer, cu acelaşi zâmbet blând pe buze. Eşti descheiat la şliţ.
    - Domnule Sawyer, ascultă-mă...
    - Oh, poţi să-mi spui Reggie, spuse Reggie-cel-care zâmbeşte-blând. Suntem aproape cei mai buni prieteni. Chiar se poate spune că m-am scăldat în sperma ta, nu?
    - Reggie, nu-i ce crezi, m-a violat...
    Reggie se uită la ea, iar zâmbetul lui era blând şi binevoitor:
    - Dacă mai rosteşti un cuvânt, o să-ţi vâr ţeava asta în cur şi o să-ţi expediez o scrisoare pe calea aerului.
    Bonnie începu să geamă. Faţa ei căpătase culoarea iaurtului simplu.
    - Domnule Sawyer... Reggie...
    - Te cheamă Bryant, nu? Taică-tu e Pete Bryant, aşa e?
    Capul lui Corey îl aprobă, bălăngănindu-se înnebunit.
    - Da, aşa e. Exact aşa e. Ascultă...
    - Îi vindeam benzină cînd lucram pentru Jim Webber, spuse Reggie, zâmbind blând amintirii. Asta s-a întâmplat cu vreo patru sau cinci ani înainte s-o cunosc pe curva asta cu ţâţe mari. Tăticu' tău ştie că eşti aici?
    - Nu, domnule, i s-ar frânge inima dacă ar şti. Poţi să mă baţi, merit asta, da' dacă mă omori, tăticu' meu o să afle şi sunt sigur că asta o să-l omoare pe loc şi atunci o să fii răspunzător pentru două...
    - Nu, şi eu zic că nu ştie. Vino o clipă în camera de zi. Trebuie să discutăm, Haide.
    Zâmbi blând către Corey, de parcă ar fî vrut să-i demonstreze că nu vrea să-i facă vreun rău şi apoi aruncă o privire spre Bonnie, care se holba disperată la el.
    - Tu stai aici, fofoloncel, că altfel îţi promit că n-o să afli cum se termină „Secret Storm". Haide, Bryant, spuse, arătându-i drumul cu ţeava puştii.
    Clătinîndu-se uşor, Corey intră în camera de zi înaintea lui Reggie. Picioarele parcă îi erau de plastilină.
    Locul dintre omoplaţi începu să-l mănânce îngrozitor de tare. Acolo o să ţintească, gândi, chiar între omoplaţi. Mă întreb dacă o să mai trăiesc destul cât să văd cum mi se întind maţele pe pereţi...
    - Întoarce-te, spuse Reggie.
    Corey se întoarse.
    Începuse să plângă în hohote. Nu voia să plângă în hohote, dar nu se putea abţine.
    Şi credea că oricum nu avea nicio importanţă dacă plângea în hohote sau nu. Deja îsi udase pantalonii.
    Reggie nu îşi mai ţinea nepăsător puşca sprijinită de braţ. Ţeava dublă era aţintită direct asupra chipului lui Corey. Cele două găuri negre păreau a se căsca în faţa lui până când deveniră nişte puţuri fără fund.
    - Ştii ce-ai făcut? întrebă Reggie.
    Zâmbetul dispăruse. Era foarte grav acum.
    Corey nu răspunse. Era o întrebare idioată. Cu toate acestea, continuă să hohotească.
    - Te-ai culcat cu nevasta altuia, Corey. Aşa te cheamă?
    Corey dădu din cap, în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraji.
    - Apucă țeava puștii, Corey. Ușurel. Are trei cartușe în ea. Închipuiește-ți.... oh, închipuiește-ți că apuci sfârcul nevesti-mi.
    Corey întinse o mână tremurătoare şi apucă ţeava carabinei. Metalul era rece în palma lui înfierbântată. Din gât îi ieşi un geamăt lung, chinuit. Nu mai avea ce să facă. Îşi recunoscuse vina.
    - Ia-o în gură, Corey. Ambele ţevi. Da, aşa. Uşurel! Aşa e bine. Da, ai o gură destul de mare. Ia-o mai mult. Ştii ce înseamnă să iei ceva în gură, nu?
    Fălcile lui Corey se deschiseră larg. Ţevile puştii fură împinse mult înăuntru, până îi atinseră cerul gurii, iar stomacul său îngrozit începuse să icnească. Simţea pe dinţi uleiul cu care fusese unsă ţeava.
    - Închide ochii, Corey.
    Dar Corey se holba la el, cu ochi ameţiţi şi mari ca nişte farfurioare dintr-un serviciu de ceai.
    Pe buzele lui Reggie se aşternu iarăşi zâmbetul cel blând.
    - Închide-ţi ochii albaştri de bebeluş, Corey.
    Corey îi închise.
    Sfincterul i se relaxa. Îşi dădu doar vag seama de asta. Reggie apăsă trăgaciul dublu. Cocoşul căzu pe camera goală încărcătorului cu un sunet sec: poc-poc.
    Corey căzu leşinat la podea.
    Reggie îl privi o clipă, zâmbind cu blândeţe, apoi întoarse puşca cu ţeava în sus. Se îndreptă spre dormitor.
    - Vin acum, Bonnie. Pregăteşte-te.
    Bonnie Sawyer începu să ţipe.

                                                                           9.

                                             Corey Bryant se împleticea pe Deep Cut Road înspre locul unde îşi parcase camioneta.
    Puțea.
    Ochii îi erau injectaţi şi privirea sticloasă.
    Avea un cucui mare la spate, unde îşi lovise capul când leşinase. Îşi târa cu greu picioarele pe pământul moale.
    Încercă să se gândească numai ia târşâitul cizmelor şi la nimic altceva, mai cu seamă la neaşteptata şi deplina distrugere a vieţii sale. Era opt şi un sfert.
    Reggie Sawyer încă mai zîmbea cu blândeţe când i-a făcut vânt pe uşa din spate. Din dormitor se auzeau suspinele necontenite, zguduitoare ale lui Bonnie, punctându-i vorbele:
    - Acum pleacă, ca un băieţel cuminte ce eşti. Ia-ţi camioneta şi du-te înapoi în oraş. La zece fără un sfert vine un autobuz din Lewiston în direcţia Boston. Din Boston poţi să iei un autobuz spre oricare altă direcţie. Autobuzul ăsta opreşte în faţa magazinului lui Spencer. Să te urci în el. Pentru că, dacă te mai văd vreodată, te omor. Ea nu are nimic. E doar puţin zguduită. O să fie nevoită să poarte pantaloni şi cămăşi cu mâneci lungi vreo două săptămîni de acum înainte. Nu i-am lăsat semne pe faţă. Dacă ţii la tine, pleacă dinSalem's Lot încă înainte să te speli şi să te simţi iarăşi om.
    Şi iată-l acum, îndreptându-se spre camionetă, pregătit să facă ce îi spusese Reggie. Din Boston ar fi putut să se ducă în sud... undeva. Avea peste o mie de dolari economisiţi în cont. Întotdeauna mama lui obişnuia să spună că este o fire econoamă. Ar putea să telegrafieze ca să-i trimită banii şi să trăiască din ei până când îşi va găsi un serviciu şi apoi să se angajeze în îndelungatul proces de a uita noaptea aceasta -gustul ţevii de puşcă, mirosul propriilor fecale uscate în pantaloni.
    - Bună seara, domnule Bryant.
    Corey scoase un ţipăt înăbuşit şi privi zăpăcit înjur, fără să vadă nimic la început. Vântul se strecura printre ramurile copacilor, făcând umbrele să ţopăie şi să danseze pe asfalt.
    Brusc, ochii săi desluşiră şi o umbră mai consistentă lângă zidul din piatră dintre drum şi pajiştea lui Cari Smith. Umbra avea forma unui om, însă mai era ceva... ceva...
    - Cine eşti?
    - Un prieten care vede multe, domnule Bryant.
    Silueta îşi schimbă poziţia şi ieşi din umbre. În lumina slabă, Corey văzu că era un domn de vârstă mijlocie, cu mustaţă neagră şi ochi strălucitori, adânciţi în orbite.
    - Aţi fost maltratat, domnule Bryant.
    - De unde ştii ce mi s-a întâmplat?
    - Ştiu multe lucruri. Aceasta este meseria mea. Fumaţi?
    - Mulţumesc.
    Recunoscător, luă ţigara oferită. O puse în gură.
    Străinul aprinse un chibrit de lemn şi în licărirea lui, Corey observă că pomeţii necunoscutului erau proeminenţi şi înalţi, de tip slav, fruntea îi era palidă şi osoasă, părul negru şi lins pieptănat pe spate. Apoi chibritul se stinse şi Corey trase cu nesaţ fumul în plămâni. Era o ţigară italienească, dar orice fel de ţigară era binevenită acum începu să-şi recapete stăpânirea de sine.
    - Cine eşti? întrebă din nou.
    Străinul izbucni în râs, hohotele sale uluitor de bogate şi groase plutind în briza uşoară ca fumul ţigării lui Corey.
    - Nume! spuse el. Oh, fixaţia americană asupra numelor! Cumpără o maşină de la mine pentru că sunt Bill Smith. Mănâncă asta! Uită-te la programul ăsta la televizor! Mă numesc Barlow, dacă asta te face să te simţi mai bine.
    Şi începu din nou să râdă, în timp ce ochii săi luminoşi aruncau licăriri ciudate.
    Corey simţi cum propriile-i buze se destind într-un zâmbet şi aproape că nu-i veni să creadă. Necazurile sale îi păreau acum îndepărtate, lipsite de importanţă, în comparaţie cu ironia şi umorul din acei ochi întunecaţi.
    - Ești străin, nu-i așa? întrebă Corey.
    - Vin de departe; însă această ţară... acest oraş... mi se par pline de străini. Înţelegi? Ei? Ei?
    Izbucni din nou în hohote de râs, pline, sonore, şi de această dată i se alătură şi Corey, spre marea lui uimire.
    Râsul îi ieşi din gât ca o explozie, căpătând tonuri cam înalte, din cauza reacţiei isterice întârziate.
    - Străini, da, continuă necunoscutul, însă străini frumoşi, seducători, plini de vitalitate, plini de sânge sănătos, plini de viaţă. Îţi dai seama, domnule Bryant, ce frumoşi sunt oamenii din țara şi oraşul dumitale?
    Corey chicoti numai, puţin jenat. Cu toate acestea, nu-şi lua privirea de la chipul necunoscutului. Îl fascina.
    - Oamenii acestei ţări nu au cunoscut foamea sau nevoia Au trecut două generaţii de când s-au apropiat de aşa ceva, dar şi atunci nenorocirea s-a auzit ca o voce într-o cameră îndepărtată. Ei cred că au cunoscut tristeţea, însă tristeţea lor se aseamănă cu cea a unui copil care şi-a scăpat îngheţata pe iarbă la petrecerea dată în cinstea zilei sale de naştere. Nu există... cum se spune în engleză?... niciun fel de domolire a simţurilor lor. Își varsă sângele unul altuia cu multă energie. Crezi asta? Vezi?
    - Da, spuse Corey. În ochii străinului vedea o mulţime de lucruri şi toate minunate.
    - Ţara aceasta este un paradox imens. În alte ţinuturi, când un om mănâncă în fiecare zi până nu mai poate, se îngraşă... mişcările îi sunt mai leneşe... e tot mai indolent. Însă în ţara aceasta.. se pare că, cu cât ai mai multe, cu atât devii mai agresiv. Înţelegi? Ca domnul Sawyer. Are atât de multe, şi totuşi îţi poartă pică pentru firimiturile de la masa lui pe care le-ai luat. Tot ca un copil care îl împinge pe altul de lângă masă, deşi el însuşi nu mai poate mânca. Nu este aşa?
    - Ba da, spuse Corey.
    Ochii lui Barlow erau atât de mari şi atât de înţelegători.
    - Este o problemă de...
    - Este doar o problemă de perspectivă, nu-i aşa?
    - Da! exclamă Corey.
    Necunoscutul pusese degetul pe rană, rostind singurul cuvânt care se potrivea. Neobservată, ţigara îi scăpă dintre degete şi continuă să ardă mocnit pe asfalt.
    - S-ar fi putut să ocolesc o asemenea comunicare rustică, reflectă străinul. Aş fi putut să mă duc într-una din marile metropole, furnicar de oameni ale acestei ţări. Ptiu!
    Trupul i se încordă şi ochii îi aruncară flăcări.
    - Dar ce ştiu eu despre metropole? Aş putea fi călcat de o birjă în timp ce încerc să traversez strada! M-aş putea sufoca respirând aerul stricat! Aş putea intra în contact cu diletanţi proşti şi făţarnici ale căror interese să,fie... cum spuneţi voi? potrivnice?... da, potrivnice mie. Cum să se descurce un om de la ţară, ca mine, în superficialitatea acestor metropole sofisticate... chiar dacă este vorba de o metropolă americană? Nu! Şi nu şi nu! Scuip pe metropolele voastre!
    - O, da, şopti Corey.
    - Aşa că am venit aici, într-un oraş despre care mi-a vorbit un om excepţional de inteligent, fost membru şi el al acestei comunităţi, din păcate decedat acum. Oamenii de aici sunt zdraveni, au sângele sănătos; sunt oameni plini de agresivitatea şi întunericul atât de necesare pentru... nu există cuvântul acesta în limba engleză. Pokol; vurderlak; eyalik. Mă urmăreşti?
    - Da, şopti Corey.
    - Oamenii de aici nu au întrerupt fluxul de viaţă care vine de la mama lor, pământul, cu o carapace de beton şi ciment. Mâinile şi le ţin vârâte chiar în apele vieţii. Au smuls inima pământului, inima lui întreagă, pulsând! Adevărat?
    - Da!
    Necunoscutul râse cu blândeţe şi puse o mână pe umărul lui Corey.
    - Eşti un băiat bun. Un băiat bun şi puternic. Nu cred că vrei să părăseşti oraşul acesta atât de perfect, nu?
    - Nu... şopti Corey, însă deveni dintr-o dată bănuitor. Teama îl copleşi din nou. Însă cu siguranţă că nu mai era importantă acum. Omul acesta nu va permite să i se facă niciun rău.
    - Şi nici nu-l vei părăsi. Niciodată.
    Corey începu să tremure, pironit pe loc, când capul lui Barlow se înclină înspre el.
    - Şi îţi vei vedea răzbunarea împlinită împotriva celor ce se îmbuibă, în timp ce alţii flămânzesc.
    Corey Bryant se cufundă în râul adânc al uitării, şi râul acela era timpul, iar apele lui erau roşii.

                                                                              10.

                                            Când telefonul de pe noptiera lui Ben începu să sune, era ora nouă şi la televizorul din salonul spitalului începuse filmul de sâmbătă seara. Era Susan, care de-abia îşi mai putea controla vocea.
    - Ben, a murit Floyd Tibbits. A murit noaptea trecută în celula lui. Doctorul Cody spune că a avut anemie acută, dar eu am fost prietena lui Floyd! Avea tensiune prea mare. Din cauza asta nu l-au primit în armată!
    - Ia-mă încet, zise Ben şi se ridică în capul oaselor.
    - Şi asta nu e totul. E o familie în mahalaua Bend. McDougall. Copilul lor de zece luni a murit. Au reţinut-o pe doamna McDougall.
    - Ai aflat de ce a murit copilul?
    - Mama zice că doamna Evans a venit când a auzit-o pe Sandra McDougall ţipând şi doamna Evans l-a chemat pe doctorul Plowman. Un doctor bătrân. Plowman n-a spus nimic, dar doamna Evans i-a zis mamei mele că ea nu "a văzut nimic care să nu fi fost în regulă cu copilul... decât că era mort”.
    - Şi tocmai s-a întâmplat ca Matt şi cu mine, nebunii, să nu fim în oraş şi chiar să fim imobilizaţi la pat, spuse Ben, mai mult pentru sine decât pentru Susan. De parcă totul a fost planificat dinainte.
    - Mai e ceva.
    - Ce?
    - A dispărut Carl Foreman. Și a dispărut și cadavrul lui Mike Ryerson. 
.................................................................................................