12.
- Cred că asta e, se auzi suspinând. Asta trebuie să fie. Mâine ies de aici.- Îți dau drumul așa curând?
- N-au ce face, rosti el cuvintele cu un aer absent.
Mintea îi gravita în jurul altui subiect.
- Ai un crucifix?
- Cine; eu? Vocea îi suna uimită și întrucâtva amuzată. Ei comedie, nu.
- Nu glumesc, Susan.
- În viața mea n-am fost mai serios. . Există vreun loc unde să-ti poţi procura unul la ora asta?
- Păi, de la Mărie Boddin. Aş putea să mă duc...
- Nu. Nu ieşi pe stradă. Stai în casă. Fă-ţi singură unul, chiar dacă nu te pricepi decât să lipeşti două beţişoare. Ține-l lângă pat.
- Ben, totuşi nu pot să cred. Poate că e, într-adevăr, un maniac, cineva care îşi închipuie că e vampir, dar...
- Crezi ce vrei, dar fă-ţi crucea.
- Dar...
- Te rog? Chiar dacă nu înseamnă decât că mă faci să mă simt mai bine?
Fără tragere de inimă:
- Bine, Ben.
- Poţi să vii la spital mâine pe la nouă?
- Da.
- În regulă. O să mergem sus şi o să-i povestim lui Matt totul. După aia tu şi cu mine vom sta de vorbă cu doctorul James Cody.
Susan zise:
- O să creadă că eşti nebun Ben, îţi dai seama?
- Cred că da. Însă totul pare mai real după lăsarea întunericului, nu-i aşa?
- Da, şopti ea. Dumnezeule, aşa pare.
Absolut fără niciun motiv, se gîndi la Miranda şi la moartea ei: motocicleta care derapează pe asfaltul ud, sunetul ţipătului ei, propria lui panică iraţională şi latura camionului mai mare şi mai mare în timp ce, neajutoraţi, se îndreaptă înspre ea.
- Susan?
- Da?
- Ai grijă de tine. Te rog.
După ce ea închise, puse receptorul la loc în furcă şi se uită la televizor, aproape fără să vadă comedia cu Doris Day şi Rock Hudson care începuse. Se simţea gol, expus. El nu avea nici o cruce. Ochii îi rătăciră înspre fereastra care nu dezvăluia decât întunericul de afară.
Teama veche, de copil, teama de beznă începu să îl cuprindă şi se uită la televizor unde Doris Day făcea baie unui câine flocos.
Îi era frică.
11.
Morga din Portland ste o încăpere rece şi aseptică, îmbrăcată în întregime în gresie verde. Podeaua şi pereţi erau de un verde mediu, iar verdele tavanului este ceva mai deschis. Pe pereţi sunt aliniate uşi pătrate care seamănă cu nişte dulapuri mai mari pentru bagaje de mână. Peste ele, tuburi lungi, fluorescente, dispuse paralel, aruncă o lumină îngheţată, impersonală. Decorul acesta nu poate fi numit inspirat, însă nu a existat niciun caz în care vreun client să se fi plâns de aceasta.
În acea sâmbătă noaptea, la ora zece fără un sfert, doi sanitari au adus targa cu trupul neînsufleţit şi acoperit cu un cearşaf al unui homosexual tânăr care fusese împuşcat în timpul unei altercaţii într-un bar.
Primul mort pe care îl primiseră în seara aceea; victimele accidentelor de circulaţie aveau să vină mai târziu, între unu şi trei dimineaţa.
Buddy Bascomb tocmai spunea bancul cu francezul şi cu deodorantul vaginal, când se întrerupse în mijlocul propoziţiei şi se holbă la şirul de uşi însemnate cu litere de la M la Z. Două dintre ele erau deschise.
Împreună cu colegul său, Bob Greenberg, îl părăsiră pe noul sosit şi se repeziră într-acolo. Buddy se uită la eticheta de pe prima uşă, în timp ce Bob se duse la a doua.
TFBBITS, FLOYD MARTIN
Sex: M
Admis: 4/10/75
Autops. program. 5/10/75
Semnează: J.M. Cody, M.D.
Trase de mânerul aflat înăuntru şi targa se rostogoli afară pe rotiţele silenţioase.
Goală.
- Hei! strigă la el Greenberg. Căcatul ăsta e gol! Cine are chef de bancuri...
- Am fost la birou tot timpul, spuse Buddy. Nu a intrat nimeni. Jur. Trebuie că s-a întâmplat în schimbul lui Carty. Cum îl cheamă pe ăla?
- McDougall, Randall Fratus. Ce înseamnă prescurtarea inf.?
- Copil, spuse Buddy pe un ton surd. Isuse Cristoase, cred că am dat de belea.
12.
Îl trezise ceva.
Stătea întins, învăluit în mătasea întunericului privind ţintă în tavan.
Un sunet. Un anumit sunet. Însă casa era tăcută.
Se auzi din nou. Ca un scrijelit.
Mark Petrie se întoarse pe o parte şi se uită pe fereastră şi acolo era Danny Glick care îl privea fix, prin sticla geamului, cu pielea palidă de mort, cu ochii roşii şi siniştri. Buzele şi bărbia îi erau mânjite cu ceva închis la culoare; şi când îl văzu pe Mark că se uită la el, zâmbi şi-şi dezveli dinţii oribil de lungi şi ascuţiţi.
- Lasă-mă să intru, şopti vocea şi Mark nu îşi dădu seama dacă vorbele acestea traversaseră aerul întunecat către el sau le auzise numai în mintea lui.
Îşi dădu seama că îi era frică - trupul lui îşi dădu seama de asta înaintea gândului. Nu fusese niciodată atât de înspăimîntat, nici măcar atunci când obosise înotând de la geamandură înspre Popoham Beach şi credea că o să se înece. Mintea lui, încă minte de copil într-o mie de feluri, analiză situaţia în câteva secunde.
Era în pericol de a-şi pierde mai mult decît doar viaţa.
- Lasă-mă să intru, Mark. Vreau să mă joc cu tine.
Entitatea aceea îngrozitoare de la fereastră nu avea de ce să se sprijine; camera lui era la etajul al doilea şi nu avea pervaz. Şi totuşi stătea suspendat în aer... sau poate se ţinea agăţat de şindrila acoperişului, ca o insectă a întunericului.
- Mark... am reuşit să vin. Te rog...
Sigur. Trebuie să-i inviţi înăuntru.
Ştia asta din revistele lui cu povestiri de groază, reviste despre care mama sa se temea că s-ar putea să-i facă rău.
Se ridică din pat şi aproape căzu. De-abia atunci îşi dădu seama că spaima era un cuvânt mult prea blând pentru ceea ce simţea. Nici chiar cuvântul teroare nu era potrivit. Chipul alb din faţa ferestrei încercă să zâmbească, însă petrecuse prea mult timp în întuneric pentru a-şi mai aminti exact cum. Ceea ce îi oferi lui Mark fu o grimasă tremurătoare - o marcă sângerândă a tragediei.
Şi totuşi, nu era chiar atât de rău dacă îi priveai ochii. Dacă îi priveai ochii, nu-ţi mai era atât de frică şi înţelegeai că nu trebuie decât să deschizi fereastra şi să spui: „Intră, Danny" şi apoi nu-ţi va mai fi frică deloc, pentru că vei deveni una cu Danny, vei deveni una cu toţi, vei deveni una cu el. Vei fi...
Nu! Aşa te prinde!
Îi trebui toată voinţa pe care o avea ca să-şi forţeze ochii să privească în altă parte.
- Mark, lasă-mă să intru! Îţi ordon! El îţi ordonă!
Mark porni din nou către fereastră. Nu se putea opri. Nu exista nicio cale prin care să refuze acea voce.
Când se apropie de geam, chipul plin de răutate al băieţelului din cealaltă parte începu să tremure de nerăbdare şi să se strâmbe victorios. Unghiile, înnegrite de pământ, zgâriară sticla.
Gândeşte-te la altceva. Repede! Repede!
- Soarele, şopti răguşit, soarele răsare la est. Apa fierbe la o sută de grade. Capra sare piatra, piatra crapă-n patru. Crăpa-i-ar capul caprei cum a crăpat piatra-n patru.
Danny Glick şuiera la el.
- Mark! Deschide fereastra!
- Iepuraşul meu iubit, cin' te-ntrece la fugit...
- Fereastra, Mark, el îţi porunceşte...
- ... ai lăbuţe mititele, ochişori ca două mărgele, mustăcioară la guriţă şi un petic de codiţă.
Voinţa îi slăbea. Vocea şoptită îi descoperise punctele slabe ale baricadei şi acum porunca era şi mai autoritară.
Privirea lui Mark se opri pe biroul lui, acoperit cu figurinele în formă de monştri, atât de inexpresivi şi stupizi acum...
Ochii îi rămaseră fixaţi pe un colţ al biroului şi se măriră uşor.
Vârcolacul din plastic se plimba printr-un cimitir din plastic şi unul din monumentele funerare era în formă de cruce.
Fără să se oprească să se gândească mai bine (aşa ar fi procedat un altul - tatăl lui, de exemplu - şi asta l-ar fi pierdut) Mark smulse crucea, o ascunse în pumnul strâns şi spuse tare:
- Bine, intră.
Chipul păru inundat de un soi de triumf viclean, dezgustător. Fereastra se ridică şi Danny pătrunse înăuntru şi făcu doi paşi în odaie.
Răsuflarea care îi ieşea din gură era atât de urât mirositoare, încât nu existau cuvinte potrivite pentru a o descrie: un iz ca de mormânt părăsit.
Mâini reci, albe şi lipicioase ca doi peşti coborâră pe umerii lui Mark. Capul se aplecă într-o parte, buza superioară dezveli caninii strălucitori.
Cu o mişcare bruscă, violentă şi plină de ură, Mark lipi crucea din plastic de obrazul lui Danny Glick.
Urletul lui a fost oribil, neomenesc... şi mult. Reverbera numai în coridoarele mintii şi în încăperile sufletului său.
Rânjetul de triumf de pe gura obiectului-Glick deveni o grimasă uriaşă de agonie. Fum ţâşni din carnea lui şi o clipă numai înainte ca acea creatură să se retragă şi să se arunce pe jumătate, pe jumătate să se prăbuşească pe fereastră, Mark simţi cum carnea se preface în fum.
Şi apoi se termină totul, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Însă crucea străluci o secundă, cu o lumină orbitoare, de parcă fusese aprins un cablu dinăuntrul ei. Apoi se stinse încet, lăsându-i în faţa ochilor numai o umbră albastră.
Prin grătarul din duşumea, auzi cum părinţii aprind veioza din dormitor şi apoi, vocea tatălui său:
- Ce dracu a fost asta?
13.
Două minute mai târziu, şa de la dormitorul lui se deschise; însă avusese timp suficient să reaşeze lucrurile la locul lor.
- Fiule? şopti Henry Petrie. Eşti treaz?
- Așa cred, răspunse Mark pe un ton somnoros.
- Ai visat urât?
- Aşa... cred. Nu-mi aduc aminte.
- Ai strigat în somn.
- Îmi pare rău.
- Nu, nu trebuie să-ţi pară rău.
Ezită o clipă, apoi cuvintele ţâşniră din amintirile vechi despre fiul său, un copilaş în pijama albastră, care le dăduse suficientă bătaie de cap, însă într-un mod mult mai explicabil:
- Vrei un pahar cu apă?
- Nu, tată, mulţumesc.
Henry Petrie aruncă o privire fugară prin cameră, incapabil să înţeleagă senzaţia de teroare pe care o simţise când se trezise şi care încă îi mai strângea în cleşti de fier încins sufletul - sentimentul că în ultima clipă fusese evitat un dezastru. Da, totul părea a fi în regulă. Fereastra era închisă. Niciun obiect din cameră nu era răsturnat.
- S-a întâmplat ceva, Mark?
- Nu, tată.
- Bine... atunci, noapte bună.
- Noapte bună.
Uşa se închise încet şi picioarele încălţate în papuci ale tatălui său începură să coboare treptele.
Mark se relaxă, simţindu-se uşurat şi în acelaşi timp cutremurat de reacţia întârziată. Într-o asemenea situaţie un adult ar fi făcut o criză de isterie, şi la fel s-ar fi întâmplat şi cu un copil mai mic sau mai mare. Însă Mark simţi cum teroarea se îndepărtează de el cu paşi mărunţi, senzaţia aceasta amintindu-i de vântul care te zvântă încet după ce ai înotat într-o zi răcoroasă. Şi, pe măsură ce teroarea se îndepărta, somnul îi luă locul.
Înainte de a adormi de tot, gândul îi zbură - şi nu pentru prima dată - la ciudăţenia adulţilor.
Luau laxative, sau somnifere, sau beau ca să-şi alunge monştrii şi să poată adormi, iar monştrii lor erau atât de blânzi şi domesticiţi: slujba, banii, ce va zice învăţătoarea dacă nu-i voi putea cumpăra lui Jennie haine noi, mă mai iubeşte încă nevasta, cine îmi este prieten.
Erau insipizi în comparaţie cu groaza care sta obraz lângă obraz cu copilul în patul lui învăluit în întuneric, copil care nu are pe nimeni altcineva căruia să i destăinuie, sperând că va fi deplin înţeles, decât un alt copil. Nu există terapie de grup sau servicii psihiatrice sau de asistenţă socială pentru copilul care trebuie să se confrunte în fiecare noapte cu lucrul acela ascuns sub pat sau în pivniţă, lucrul acela care aruncă priviri lacome şi face tumbe şi te ameninţă de acolo unde ochii adulţilor nu pot ajunge. Noapte de noapte trebuie să porţi aceeaşi bătălie solitară şi unicul tratament împotriva ei este osificarea imaginaţiei. Şi această stare se numeşte maturitate.
Aceste gânduri îi trecură prin cap scrijelite într-un soi de stenografie mentală.
Noaptea trecută Matt Burke fusese nevoit să se confrunte cu acelaşi lucru din tărâmul întunericului şi suferise un atac de cord din cauza fricii; acum Mark Petrie avusese parte de aceeaşi experienţă şi, numai zece minute mai târziu, stătea cuminte în poala somnului, strângând uşor în mâna dreaptă crucea din plastic, aşa cum un bebeluş strânge o jucărie.
Aceasta este diferenţa dintre bărbaţi şi băieţi.
CAPITOLUL UNSPRECEZE
BEN (IV)
1.
Era ora nouă și zece, duminică dimineaţă - o dimineaţă de duminică strălucitoare, scăldată de razele soarelui - şi Ben tocmai începuse să se îngrijoreze din cauza lui Susan, când sună telefonul de pe noptieră.
Smuci receptorul.
- Unde eşti?
- Linişteşte-te. Sunt sus cu domnul Burke, care solicită plăcerea de a te vedea.
- De ce nu ai venit...
- Am trecut pe la tine mai devreme. Dormeai ca un mieluşel.
- Astia de aici îţi dau sedative puternice noaptea ca să-ţi poată fura organele pentru misterioşii lor pacienţi miliardari, spuse el. Ce face Matt?
- Urcă şi vei vedea, zise, şi chiar înainte să închidă, Ben îşi şi pusese halatul pe el.
2.
Matt arăta mult mai bine, aproape întinerit.
Susan, îmbrăcată într-o rochie de un albastru strălucitor, stătea lângă pat; şi Matt ridică o mână în semn de salut cînd Ben intră în salon.
- Trage-ţi o piatră şi stai jos.
Ben luă unul din scaunele oribile şi incomode de spital şi se aşeză.
- Cum te simţi?
- Mult mai bine. Slăbit, dar mai bine. Azi noapte mi-au scos perfuziile din braţ şi azi dimineaţă mi-au dat să mănânc un ou ochi, fiert în apă. Bâh! Ca filmele publicitare pentru azilurile de bătrâni.
Ben o sărută pe Susan şi stăpânirea ei de sine i se păru forţată, de parcă toţi nervii i-ar fi fost ţinuţi laolaltă cu o sârmă foarte subţire.
- S-a mai întâmplat ceva de când m-ai sunat aseară?
- N-am auzit nimic. Însă am plecat de acasă pe la şapte şi oraşul se trezeşte puţin mai târziu în zilele de duminică.
Ben îl privi pe Matt:
- Eşti în stare să discuţi chestia asta?
- Da, aşa cred, spuse el şi se mişcă uşor în pat.
Crucea de aur pe care Ben i-o pusese la gât străluci puternic.
- Chiar, îţi mulţumesc că mi-ai pus-o la gât. Mă face să mă simt mult mai bine chiar dacă ştiu că am cumpărat-o din stocul de solduri de la Woolworth vineri după-amiază.
- Cum spun doctorii că e starea ta?
- „Stabilizată" este denumirea scârboasă pe care a folosit-o tânărul doctor Cody când m-a examinat aseară. Electrocardiograma spune că nu a fost decât un atac minor de cord... şi că nu s-au format cheaguri.
Îşi drese glasul.
Şi pentru binele bietului doctor şi eu vreau să sper că nu sunt cheaguri. Toată chestia asta s-a întâmplat doar la o săptămână după controlul pe care mi l-a făcut şi aş fi nevoit să-l dau în judecată de să-l usture fundul pentru că nu şi-a respectat promisiunea.
Se opri şi îl privi calm pe Ben:
- Mi-a mai zis că a văzut cazuri asemănătoare declanşate de şocuri puternice. N-am suflat o vorbă. Am făcut bine?
- Foarte bine. Însă evenimentele au evoluat şi se precipită. Am de gând să mă duc cu Susan la Cody şi să-i spunem totul. Dacă nu-mi semnează astăzi chiar externarea, o să-l trimitem la tine.
- O să-i povestesc de n-o să-şi mai dorească să mă audă vreodată, spuse Matt posomorât. Doctor mucos, ticălos afurisit, nici măcar nu-mi dă voie să trag din pipă.
- Ţi-a povestit Susan ce s-a întâmplat în Jerusalem's Lot de vineri până acum?
- Nu. A zis că e mai bine să aşteptăm până vii şi tu.
- Înainte să înceapă, vrei să-mi spui exact ce s-a întâmplat la tine acasă?
Chipul lui Matt se întunecă şi, o clipă, masca convalescentei păru că vrea să se destrame.
Ben surprinse o frântură din trăsăturile bătrânului pe care îl văzuse dormind cu o seară înainte.
- Dacă nu te simţi în stare...
- Nu, sigur că mă simt în stare. Trebuie, dacă e adevărat măcar jumătate din ceea ce bănuiesc.
Surâse cu amărăciune.
- Întotdeauna m-am considerat un pic liber cugetător, greu de şocat. Însă e uluitor cât de mult încearcă mintea să blocheze lucrurile care nu îi plac sau pe care le consideră ameninţătoare. Ca tăbliţele vrăjite cu care ne jucam când eram mici. Dacă nu-ti plăcea ce ai tras, trebuia numai să tragi hârtia de deasupra şi dispărea.
- Însă punctele negre rămâneau mereu dedesubt, spuse Susan.
- Da, îi zâmbi el. Minunată metaforă pentru explicarea interacţiunii dintre conştient şi subconştient. Ce păcat că Freud nu s-a gândit la altă imagine decât aceea a cepei. Însă am început să divaghez.
Îl privi pe Ben.
- Ţi-a povestit Susan?
- Da, însă...
- Vreau doar să ştiu dacă mai e nevoie să-ţi spun toată istoria de la început.
Cu o voce plată, aproape fără urmă de intonaţie, relată întreaga întâmplare, întrerupându-se doar atunci când în salon intră o soră cu paşi uşori ca şoapta, ca să-l întrebe dacă nu doreşte un pahar cu apă tonică.
Matt îi răspunse că ar fi fost minunat să bea o apă tonică şi trase din când în când din pai până când isprăvi de povestit.
Ben observă cum cuburile de gheată din paharul ţinut de Matt se ciocniră uşor unul de altul când acesta tocmai ajunsese la scena în care Mike cădea de pe fereastră cu spatele; fără îndoială că folosea şi în timpul orelor la şcoală acelaşi ton egal, cu foarte puţine inflexiuni. Şi nu pentru prima oară, Ben se gândi că acest om era demn de toată admiraţia.
Când termină, urmă o scurtă pauză căreia Matt însuşi îi puse capăt.
- Aşa, zise el. Tu, care nu ai văzut nimic din toate astea cu ochii tăi, ce părere ai?
- Am discutat despre asta destul de mult ieri, răspunse Susan. Îl las pe Ben să-ţi spună.
Cu puţină sfială, Ben avansa fiecare explicaţie logică pe care apoi o demola cu contraargumente. Când menţiona oblonul care se prindea pe dinafară, pământul moale, lipsa urmelor unei scări, Matt îl aplaudă.
- Bravo! Adevărat detectiv!
O privi apoi pe Susan:
- Şi tu, domnişoară Norton, care aveai obiceiul să scrii teme atât de bine structurate, cu paragrafe ca plăcile de beton şi propoziţii în loc de mortar? Ce părere ai tu?
Ea își privi mâinile așezate cuminți în poală și apoi își ridică ochii spre el:
- Ieri Ben mi-a ținut o întreagă teorie despre semantica expresiei nu pot, aşa că nu o voi folosi. Însă, domnule Burke, mi-este foarte greu să cred că vampirii au invadat Salem's Lot.
- Dacă se poate aranja astfel încât să nu afle nimeni, sunt de acord să mi se facă testul cu detectorul de minciuni, şopti el.
Susan se îmbujoră uşor:
- Nu, nu... te rog să nu mă înţelegi greşit. Sunt convinsă că se întâmplă ceva în oraş. Ceva... oribil. Însă... asta...
Îi acoperi mâna cu a lui.
- Te înţeleg, Susan. Dar vrei să faci ceva pentru mine?
- Dacă pot.
- Haideţi...toţi trei...să pornim de la premiza că toate astea sunt adevărate. Şi să păstrăm această premiză ca fapt până când - şi numai până când - poate fi infirmată. Metoda ştiinţifică. Înţelegi? Am discutat cu Ben felurite modalităţi de a testa această premiză. Şi nimeni nu speră mai mult ca mine să fie infirmată.
- Dar nu crezi că va fi, nu-i aşa?
- Nu, spuse el încet. După o îndelungată discuţie cu mine însumi, am ajuns la următoarea concluzie: cred ceea ce am văzut. Haideţi să uităm o clipă de ceea ce e de crezut şi de necrezut, spuse Ben.
- De acord, zise Matt. Ce crezi că trebuie să facem mai departe?
- Ei bine, spuse Ben, aş vrea să te numesc Cercetător General. Cu pregătirea ta eşti unicul potrivit pentru aceasta. Şi nici nu te poţi mişca.
Ochii lui Matt străluciră ca atunci când a pomenit de perfidia doctorului Cody care îi interzisese pipa.
- O să o sun pe Loretta Starcher de îndată ce deschide biblioteca. O s-o rog să-mi trimită o roabă plină cu cărţi de specialitate.
- E duminică, îi aminti Susan. Biblioteca este închisă.
- O va deschide pentru mine, spuse Matt. Şi dacă nu o găsesc, îmi va fi uşor să înţeleg motivul.
- Cere-i orice are o legătură cât de mică cu problema noastră, spuse Ben. Cărţi de psihologie, cărţi de patologie, cărţi de legende şi mituri. Înţelegi? Orice.
- Voi începe să iau notiţe, spuse Matt răguşit. În faţa lui Dumnezeu, mă jur că aşa voi face!
Îi privi pe ceilalţi doi:
- Este pentru prima oară de când m-au adus aici, când mă simt iarăşi om întreg. Ce veţi face voi?
- Mai întâi, doctorul Cody. I-a examinat şi pe Ryerson şi pe Floyd Tibbits. Poate reuşim să-l convingem să-l exhumeze pe Danny Glick.
- Ar face aşa ceva? îl întrebă Susan pe Matt.
Matt mai luă o gură de apă tonică înainte să răspundă.
- Acel Jimmy Cody care mi-a fost elev ar face-o cât ai clipi din ochi. Era un băiat plin de imaginaţie, fără prejudecăţi, extrem de potrivnic ipocriziei de orice fel. Nu ştiu însă cât de empirist a devenit după colegiu şi facultatea de medicină.
- Mi se pare prea complicat totul, spuse Susan. Mai ales ideea de a-i povesti doctorului Cody, riscând un refuz direct. De ce să nu mă duc cu Ben la Casa lui Marsten şi să terminăm odată pentru totdeauna? Chiar asta aveam de gând să facem săptămâna trecută.
- Îţi spun eu de ce, zise Ben. Pentru că pornim de la premiza că totul este adevărat. Eşti chiar atât de nerăbdătoare să-ţi vâri capul singură în gura leului?
- Credeam că vampirii dorm în timpul zilei.
- Indiferent ce e Straker, nu este vampir, spuse Ben, doar dacă nu cumva legendele vechi greşesc. Toată lumea îl poate vedea în timpul zilei. În cel mai fericit caz, am putea fi alungaţi pentru încălcare de proprietate, fără să aflăm nimic. În cel mai rău caz, ne poate lega fedeleş şi ne poate ţine acolo până după lăsarea întunericului. O gustărică pentru cînd se trezeşte Contele din benzile desenate.
- Barlow? întrebă Susan.
Ben ridică din umeri:
- De ce nu? Povestea aia cu călătoria de afaceri la New York e prea frumoasă ca să fie adevărată.
Expresia din ochi îi era încăpăţânată, însă Susan nu mai spuse nimic.
- Şi ce o să faceţi în cazul în care Cody o să râdă de voi? întrebă Matt. Asta dacă nu cheamă infirmierii să vă lege pe loc.
- Mergem la cimitir când apune soarele, spuse Ben. Ca să veghem mormântul lui Danny Glick. Să zicem că încercăm să facem primul test.
Matt se ridică pe jumătate de pe pernele pe care se sprijinea.
- Promite-mi că o să fiţi prudenţi. Ben, promite-mi!
- Vom fi, îl linişti Susan. Vom zornăi din câte cruciuliţe o să avem la noi.
- Nu glumi cu asta, mormăi Matt. Dacă ai fi văzut ce am văzut eu...
Întoarse capul şi privi pe fereastră la frunzele de arţar, înroşite de soarele toamnei şi la cerul de un albastru limpede.
- Eu nu glumesc, spuse Ben. O să avem grijă.
- Mergeţi la Părintele Callahan, zise Matt. Cereţi să vă dea nişte apă sfinţită... şi, dacă se poate, şi nişte hostie.
- Ce fel de om este? întrebă Ben.
Matt ridică din umeri:
- Puțin cam ciudat. Bețiv, se pare. Dar dacă este, atunci este un bețiv politicos și cultivat. Poate puţin cam revoltat sub jugul Papalităţii luminate.
Ochii lui Susan se măriră uimiţi:
- Eşti sigur că Părintele Callahan e... că obişnuieşte să bea?
- Nu sunt absolut sigur, răspunse Matt. Însă un fost elev de al meu, Brad Champion, lucrează în magazinul de băuturi Yarmouth şi zice că Părintele este client permanent. Cumpără numai Jim Beam. Are gusturi rafinate.
- Se poate sta de vorbă cu el? întrebă Ben.
- Nu ştiu. Dar cred că trebuie să încercaţi.
- Înseamnă că nu îl cunoşti deloc?
- Nu, nu prea bine... Scrie o istorie a Bisericii Catolice în New England şi cunoaşte o mulţime de lucruri despre poeţii aşa-zisei epoci de aur - Whittier, Longfellow, Russel, Holmes şi ceilalţi. La sfârşitul anului trecut l-am rugat să vorbească elevilor mei din grupul de literatură americană. Are o minte vioaie, replici acide - elevii l-au plăcut foarte mult.
- O să mă duc să-l văd, spuse Ben şi o să-mi ascult intuiţia. O soră deschise uşa salonului, dădu din cap şi, o clipă mai târziu intră Jimmy Cody, cu un stetoscop atârnat în jurul gâtului.
- Îmi deranjaţi pacientul? întrebă pe un ton amical.
- Nici pe jumătate cât îl deranjezi tu, răspunse Matt. Vreau să-mi dai pipa înapoi.
- Nu se poate, răspunse Cody cu un ton absent, căci doctorul citea fişa lui Matt.
- Vraci afurisit, bombăni Matt.
Cody puse fişa înapoi şi trase draperia verde în jurul patului.
- Mă tem că trebuie să vă rog să mă lăsaţi singur cu el câteva clipe. Ce vă mai face capul, domnule Mears?
- Se pare că nu s-a scurs nimic dinăuntru.
- Aţi auzit ce s-a întâmplat cu Floyd Tibbits?
- Mi-a spus Susan. După ce vă faceţi vizita, aş dori să stăm puţin de vorbă, dacă aveţi timp.
- Pot să vă las la urmă, dacă vreţi. Pe la unsprezece.
- Foarte bine.
Cody trase din nou de draperie.
- Acum o să vă rog să ne scuzaţi.
- Uitaţi, prieteni, cum mă bagă la izolare, exclamă Matt. Draperia se lăsă între Susan şi Ben şi pat.
Din partea cealaltă auziră vocea lui Cody:
- Data viitoare când o să mai fii anesteziat, cred că o să-ţi tai limba şi jumătate din lobul prefrontal.
Îşi surâseră unul celuilalt, aşa cum îşi surâd tinerii când afară este soare şi nu au nicio problemă serioasă, însă zâmbetul lor se stinse imediat. O clipă se întrebară amândoi dacă nu cumva au înnebunit.
3.
Când Jimmy Cody intră în cele din urmă în salonul lui Ben, ra ora unsprezece şi douăzeci. Ben începu să vorbească:
- Ce voiam să vă spun...
- Întâi capul, apoi stăm de vorbă.
Cu blândeţe, dădu la o parte părul lui Ben, se uită la ceva şi zise:
- O să doară.
Trase leucoplastul şi Ben tresări puternic.
- Ce mai cucui, spuse Cody pe un ton nonşalant şi acoperi rana cu un pansament mai mic.
Cu o lanternă micuţă se uită în ochii lui Ben, apoi îi încercă reflexele cu un ciocan din cauciuc. Un gând morbid îşi făcu pe neaşteptate loc în mintea lui Ben. Se întrebă dacă era acelaşi ciocan pe care l-a folosit şi cu Mike Ryerson.
- Totul pare a fi în regulă, spuse doctorul punându-şi instrumentele deoparte. Care e numele de domnişoară al mamei dumneavoastră?
- Ashford, răspunse Ben. Îi puseseră aceleaşi întrebări şi când îşi revenise din leşin.
- Învăţătoarea din clasa întâi?
- Doamna Perkins. Îşi vopsea părul.
- Al doilea nume al tatălui?
- Merton.
- Ameţeli sau greţuri?
- Nu.
- Nu.
- Vi se pare că simţiţi mirosuri stranii, că vedeţi culori ciudate, sau că...
- Nu, nu şi nu. Mă simt bine.
- Eu sunt cel care hotărăşte asta, spuse Cody cu îngâmfare. Vi se întâmplă să vedeţi dublu?
- Deloc de când am cumpărat un butoiaş cu bere.
- Bine, zise Cody. Vă declar însănătoşit datorită miracolelor ştiinţei moderne şi capului dumneavoastră tare. Acum, ia să vedem, ce aveaţi să-mi spuneţi? Voiaţi, cred, să mă întrebaţi despre Tibbits şi copilul familiei McDougall. Nu vă pot spune altceva în plus faţă de ce i-am spus Şerifului Gillespie. Unu: mă bucur că ştirea nu a ajuns în ziare; un scandal la fiecare secol este foarte suficent pentru un oraș mic ca al nostru. Doi: să fiu al dracu` dacă ştiu ce s-a petrecut la morgă. Nu se poate să fi fost un localnic. Avem şi noi partea noatră de ţăcăniţi, dar....
Se întrerupse, observând stupoarea de pe chipurile lor.
- Nu ştiţi? N-aţi auzit?
- Ce să auzim? întrebă Ben.
- E ca un film cu Boris Karloff. Noaptea trecută, cineva a şterpelit cadavrele de la Morga districtului Cumberland din Portland.
- Isuse Cristoase, exclamă Susan. Cuvintele îi ieşiră anevoios printre buzele înţepenite.
- Ce s-a întâmplat, întrebă Cody, brusc interesat. Ştiţi ceva despre toată povestea asta?
- Încep să cred că ştim într-adevăr, spuse Ben.
4.
Era douăsprezece şi zece când terminară să-i spună totul. O soră îi adusese prânzul lui Ben, dar stătea neatins pe o tavă lângă pat.
Ultima silabă se pierdu în aer şi acum, prin uşa întredeschisă, nu se auzea decât clinchetul tacâmurilor celorlalţi pacienţi de pe etaj, mai înfometaţi.
- Vampirii, spuse Jimmy Cody. Şi apoi: Tocmai Matt Burke. În cazul ăsta mi-e foarte greu sa cred că e vorba de o glumă proastă.
Ben şi Susan nu rostiră nici un cuvânt.
- Şi vreţi să-l exhumez pe puştiul Glick, reflectă el. Doamne, Dumnezeule.
Cody scoase o sticluţă din geantă şi o aruncă înspre Ben, care o prinse.
- Aspirină, zise. Ai folosit-o vreodată?
- O mulţime.
- Tata obişnuia să spună că e cea mai bună asistentă a doctorului capabil. Ştii cum acţionează?
- Nu, răspunse Ben.
Răsuci încei în mâini sticluţa cu aspirine, uitându-se la ea. Nu îl cunoştea suficient de bine pe Cody ca să ştie ce lăsa să se vadă sau ce ascundea în mod obişnuit. Însă era sigur că foarte puţini pacienţi îl văzuseră în această ipostază vreodată - cu trăsăturile pline de naivitate deformate de gânduri profunde şi introspecţie. Nu dorea să îl scoată pe Cody din starea aceasta.
- Nici eu nu ştiu. Nimeni nu ştie. Însă e bună pentru migrene şi artrită şi reumatism. Nu ştim nici ce sunt bolile astea. De ce să te doară capul? Nu există nervi în creier. Ştim că compoziţia chimică a aspirinei este foarte apropiată de cea a LSD-ului, însă de ce una vindecă durerea de cap, în timp ce celălalt îţi umple capul de păsărele? Unul din motivele pentru care nu înţelegem asta este că nu ştim exact ce este creierul. Cel mai bun doctor din lume se află pe o insulă mică în mijlocul unui ocean al ignoranţei. Agităm baghetele noastre magice şi omorâm pui de găină şi citim destinul în sângele lor. Magie alba. Profesorii mei de la facultate şi-ar smulge părul din cap dacă m-ar auzi vorbind aşa. Unii chiar şi l-au smuls când le-am zis că vreau să practic medicina generală în zona rurală a statului Maine.
Unul din ei mi-a spus că Marcus Welby obişnuia să deschidă cu bisturiul furunculele de pe fundul pacienţilor neidentificati. Însă nu mi-am dorit niciodată să fiu Marcus Welby.
Surâse:
- S-ar tăvăli de groază dacă ar afla că am de gând să cer un ordin de exhumare pentru băiatul familiei Glick.
- Chiar o s-o faci? întrebă uimită Susan.
- Ce rău poate să facă? Dacă e mort, atunci e mort. Dacă nu e, atunci voi avea cu ce să-i uluiesc pe cei de la convenţia anuală a asociaţiei medicilor. O să-l anunţ pe medicul legist că vreau să caut urme de encefalită infecţioasă. Este unica explicaţie logică la care mă pot gândi acum.
- S-ar putea să fie asta? vocea lui Susan era plină de speranţă.
- Mai mult ca sigur nu.
- Cât de repede crezi că poţi s-o faci? îl întrebă Ben.
- Mâine, cel mai devreme. Dacă trebuie să mă agit mai mult, atunci marţi sau miercuri.
- Cum trebuie să arate? întrebă Ben. Adică...
- Da, ştiu ce vrei să spui. Familia Glick nu au vrut să-l îmbălsămeze, nu-i aşa?
- Nu.
- A trecut o săptămână?
- Da.
- Când se deschide sicriul, din el iese lin gaz puternic şi un miros destul de respingător. Cadavrul s-ar putea să se fi umflat. Părul i-a crescut foarte mult - şi va continua să mai crească încă o perioadă bună de vreme - şi unghiile vor fi destul de lungi. Mai mult ca sigur că ochii au intrat în orbite.
Susan încercase să păstreze o expresie de imparţialitate ştiinţifică, însă nu reuşise prea bine. Ben se bucură în secret că nu-şi mâncase prânzul.
- Cadavrul încă nu prezintă semne serioase de cangrenare, continuă Cody, pe un ton solemn, de parcă ar fi recitat o poezie, însă mai reţine suficient lichid ca să permită creşterea unei substanţe pe obrajii şi mâinile expuse, o substanţă asemănătoare cu muşchiul, numită... se întrerupse. Iertaţi-mă, nu mi-am dat seama că vă scârbesc.
- Unele lucruri sunt mai rele decât descompunerea, observă Ben, încercând să-i imprime tonului un caracter neutru. Şi dacă nu găseşti nici unul din semnele astea?Şi dacă acum cadavrul arată la fel de bine ca în ziua în care a fost îngropat? Ce vom face atunci? Îi batem un ţăruş în inimă?
- Nu prea cred, răspunse Cody. În primul rând, vor fi de faţă fie medicul legist, fie asistentul lui. Şi cred că nici măcar Brent Norbert nu va fi de părere că atitudinea mea ar fi extrem de profesională dacă aş scoate un ţăruş din geantă şi m-aş apuca să-l bat în cadavrul unui copil.
- Şi ce vei face? insistă Ben.
- Ei bine, cu tot respectul pe care i-l datorez domnului Burke, eu personal nu cred că vom descoperi aşa ceva. Dar dacă totuşi cadavrul va fi descoperit într-o stare ciudată, va fi dus, fără doar şi poate, la Spitalul Central al statului Maine, pentru cercetări. Odată ajuns acolo, îmi voi tărăgăna treburile până la lăsarea nopţii... şi voi observa ce se va întâmpla atunci.
- Şi dacă se ridică?
- Ca şi tine, nu pot să concep aşa ceva.
- Mi se pare din ce în ce mai uşor să cred asta, spuse Ben mohorât. Pot să stau şi eu cu tine când se întâmplă asta... dacă se întâmplă?
- Se poate aranja.
- Bine, spuse Ben. Coborî din pat şi se duse la dulapul unde îşi avea hainele.
- Am să...
Susan chicoti şi Ben se întoarse spre ei:
- Ce e?
- Pijamalele de spital au tendinţa să se descheie şi în partea posterioară, domnule Mears, rânji Cody.
- Pe dracu', exclamă Ben şi duse mâna la spate ca să-şi strângă pantalonii de pijama. Spune-mi Ben.
- Acum, zise Cody ridicându-se, Susan şi cu mine te vom lăsă singur. Când vei avea o ţinută decentă, ne vei găsi la parter, în cafenea. Avem treabă după-amiază.
- Da?
- Da. Trebuie să spunem familiei Glick povestea cu encefalita. Dacă vrei, pot să te prezint ca fiind colegul meu. Nu trebuie să spui nimic. Mângâie-ţi doar bărbia şi capătă o privire inteligentă.
- N-o să le placă, nu?
- Ţie ţi-ar plăcea?
- Nu, spuse Ben. Nu mi-ar plăcea.
- Ai nevoie de acceptul lor ca să scoţi un ordin de exhumare? întrebă Susan.
- Nu, din punct de vedere tehnic. Dar probabil că da, dacă stăm să gândim realist. Singura experienţă pe care am avut-o în problema exhumării a fost în anul doi de facultate. Însă mai cred că, dacă familia Glick se va împotrivi din toate puterile, ne-ar putea obliga să apărem în faţa unei comisii. Şi asta ne-ar putea face să pierdem de la două săptămâni până la o lună; şi odată ajunşi în faţa-comisiei, mă îndoiesc că teoria mea cu encefalita ar ţine.
Făcu o pauză şi îi privi pe ceilalţi doi.
- Fapt care mă duce la ceea ce mă nelinişteşte cel mai mult, în afară de povestea domnului Burke. Danny Glick este singurul cadavru pe care îl mai avem. Toate celelalte s-au topit pur şi simplu în neant.
5.
Pe la ora unu și jumătate, Ben și Jimmy Cody au ajuns acasă la familia Glick.
Mașina lui Tony Glick era parcată în față, însă casa era tăcută.
Când nimeni nu a răspuns la ușă, după ce bătuseră de trei ori, au traversat strada, îndreptându-se spre o căsuţă construită în stil de fermă de ţară prin anii '50 - un refugiu trist, din prefabricate, susţinută într-un capăt de o pereche de bârne ruginite. Numele de pe cutia poştală era Dickens.
Lângă alee era aşezată o statuetă de grădină reprezentând un flamingo roz, iar un căţeluş cocker auriu începu să dea voios din coadă când cei doi bărbaţi se apropiară de uşa de la intrare.
Pauline Dickens, chelneriţă şi copatroană a cafenelei Excellent deschise uşa la o secundă sau două după ce Cody sunase. Purta uniforma de serviciu.
- Bună, Pauline, spuse Jimmy. Ştii cumva unde sunt domnul şi doamna Glick?
- Vrei să zici că nu ştii?
- Ce să ştiu?
- Doamna Glick a murit azi dimineaţă. L-au dus şi pe Tony Glick la spital. E în stare de şoc.
Ben îl privi pe Cody. Acesta arăta ca un om care primise un pumn zdravăn în stomac.
Iute, Ben luă frâiele discuţiei:
- Pe ea unde au dus-o?
Pauline îşi netezi uniforma pe şolduri.
- Acum un ceas, am vorbit cu Mabel Werts la telefon şi ea mi-a zis că Parkins Gillespie avea de gând s-o ducă la morga evreului ăla din Cumberland. Asta pentru că nimeni nu ştie unde este Cari Foreman.
- Mulţumesc, şopti Cody.
- Îngrozitoare treabă, spuse Pauline şi ochii îi rătăciră înspre casa pustie de peste drum.
Maşina lui Tony Glick era ca un câine uriaş şi răpciugos legat cu un lanţ şi apoi abandonat.
- Mi-ar fi frică, dacă aş fi superstiţioasă.
- Frică de ce, Pauline? o întrebă Cody.
- O... de diverse chestii.
Surâsul îi era şters când atinse cu degete tremurătoare lanţul care îi atârna în jurul gâtului.
Un medalion cu Sfântul Christopher.
6.
Erau iasăși în mașină. Fără să rostească vreun cuvânt, o urmăriseră pe Pauline plecând la lucru.
- Şi acum? întrebă Ben în cele din urmă.
- Trebuie să continuăm, spuse Cody. Evreul este Maury Green. Cred că ar fi bine să mergem în Cumberland. Acum nouă ani, băiatul lui Maury aproape că s-a înecat în lacul Sebago. S-a întâmplat că eram pe acolo cu o prietenă şi i-am făcut copilului respiraţie artificială. L-am salvat. Poate că acum a venit clipa când să-i cer să-mi facă şi el un serviciu.
- Şi la ce ne-ar folosi? Medicul legist i-a luat deja cadavrul ca să-i facă autopsie sau ce-i fac ei acolo.
- Mă îndoiesc de asta. E duminică, ai uitat? Medicul legist trebuie că e pe undeva prin pădure cu un târnăcop în mână - e geolog amator. Norbert - ţi-l aminteşti pe Norbert?
Ben aprobă cu o înclinare a capului.
- Norbert ar trebui să fie de serviciu, însă e un personaj excentric, ca să nu spun altfel. Probabil că a scos telefonul din priză ca să poată urmări în linişte meciul la televizor. Dacă mergem acum la morga lui Maury Green, cred că avem toate şansele să găsim cadavrul acolo şi să nu-l ceară nimeni până la lăsarea nopţii.
- Bine, spuse Ben. Hai să mergem.
Îşi aminti că trebuia să se ducă şi la Părintele Callahan, însă treaba asta mai putea să aştepte. Lucrurile se precipitau acum. Şi asta nu-i prea convenea.
Fantezia şi realitatea se contopiseră.
7.
Până la intrarea pe autostradă nici unul nu rosti vreun cuvânt, fiecare era adâncit în propriile-i gânduri.
Ben se gândea la ce îi spusese Cody la spital. La faptul că Foreman dispăruse. La faptul că trupurile lui Floyd Tibbits şi ale copilului McDougall nu mai erau de găsit - dispăruseră chiar de sub nasul celor doi sanitari de la morgă. Şi Mike Ryerson dispăruse şi numai Dumnezeu ştia câţi alţii încă. Oare câţi oameni din Salem's Lot se, puteau face nevăzuţi şi nu le observa nimeni lipsa o săptămână... două săptămâni... o lună? Două sute? Trei? Gândul acesta făcea să-i transpire palmele.
- Toată chestia asta seamănă tot mai mult cu visul unui paranoic, spuse Jimmy Cody, sau cu un film de desene animate macabru. Din punct de vedere pur intelectual, cel mai înspăimântător aspect îl reprezintă relativa uşurinţă cu care poate fi întemeiată o colonie de vampiri - unul este suficient pentru a pune restul în mişcare. Oraşul acesta este minuscul în comparaţie cu Portland sau Lewiston sau Gates Falls. Nu există fabrici aici, unde ar putea fi observată lipsa muncitorilor. Şcolile deservesc trei oraşe şi dacă copiii lipsesc în număr mai mare, cine să bage de seama? Mulţi se duc la slujbă la biserica din Cumberland şi mai mulţi încă nu se duc deloc. Şi televiziunea a pus capăt vizitelor între vecini, cu excepţia neghiobilor care îşi pierd vremea la magazinul lui Milt. Totul se poate desfăşura extrem de eficient în spatele scenei.
- Mda, mormăi Ben. Danny Glick îl infectează pe Mike. Mike îl infectează pe... oh, nu ştiu pe cine. Poate pe Floyd. Copilul McDougall îşi infectează... tatăl? Mama? Cum se simt? A verificat cineva?
- Nu sunt pacienţii mei. Presupun că doctorul Plowman i-a vizitat în dimineaţa asta şi i-a informat despre dispariţia copilului lor. Dar nu am cum să ştiu dacă chiar s-a dus la ei sau a luat în alt fel legătura cu ei.
- Ar trebui să vedem ce fac, spuse Ben.
Începuse să se simtă din ce în ce mai agitat.
- Vezi ce uşor ajungem să ne învârtim în jurul cozii? Un străin ar putea să treacă prin oraş şi să nu-şi dea deloc seama că ceva nu e în regulă. E doar un alt orăşel de provincie unde magazinele se deschid la ora nouă. Însă cine poate şti ce se petrece în spatele jaluzelelor? Poate că oamenii zac în pat... sau sprijiniţi de peretele cămării ca nişte mături... în pivniţă... asteptând să apună soarele. Şi la fiecare nou răsărit de soare, tot mai puţini oameni pe străzi. Mai puţini cu fiecare zi ce trece.
Gâtul i se uscase şi înghiţi greu nodul spaimei care îşi făcuse culcuş acolo.
- Nu te ambala, îi spuse Jimmy. N-am dovedit nimic încă.
- Dovezile se adună în noiane, îl repezi Ben. Dacă am fi avut de-a face cu un cadru acceptat de referinţă - să zicem cu o eventuală epidemie de febră tifoidă sau de gripă A2 - întregul oraş ar fi fost deja în carantină.
- Mă îndoiesc. Nu trebuie să uiţi că, de fapt, o singură persoană a văzut ceva.
- Dar nu poţi spune despre el că e beţivanul oraşului.
- Ar fi crucificat dacă s-ar împrăştia povestea, spuse Jimmy.
- De cine? Cu siguranţă că nu de Pauline Dickens. E pe punctul de a-şi lipi semne magice pe uşă.
- În epoca afacerii Watergate şi a crizei de petrol, ea constituie o excepţie, răspunse Jimmy.
Continuară călătoria fară să mai vorbească. Morga lui Green se afla în partea de nord a oraşului în spatele clădirii, între intrarea de serviciu a capelei neconfesionale şi un gard înalt din scânduri, se aflau parcate două dricuri.
Jimmy opri motorul şi se uită la Ben:
- Eşti gata?
- Aşa cred.
Coborâră din maşină.
8.
Revolta se acumulase în ea toată după-amiaza şi explodă în jurul orei două. Atitudinea lor era prostească, o luau pe ocolite ca să încerce să dovedească ceva- ce era (îmi cer scuze, domnule Burke) oricum un mare rahat.
Susan se hotărî să se ducă la Casa lui Marsten acum, în după-amiaza asta.
Coborî la parter şi îşi lua agenda. Ann Norton făcea prăjituri, iar în camera de zi, tatălei se uita la meciul transmis la televizor.
- Unde te duci? întrebă doamna Norton.
- Să mă plimb.
- Mâncăm la şase. Vezi să te întorci la timp.
- Sunt înapoi la cinci, cel târziu.
Ieşi din casă şi se urcă în maşina de care era atât de mândră -nu pentru că ar fi fost prima maşină pe care o stăpânea (deşi aşa era), ci pentru că o plătise singură (aproape o plătise, se corectă; mai avea încă şase rate) din munca ei, din talentul ei. Era o Vega decapotabilă, veche de doi ani acum.
O scoase cu spateledin garaj şi ridică mâna spre mama ei, care o urmărea pe fereastra bucătăriei. Înstrăinarea încă mai persista între ele, deşi nu vorbeau despre asta. Rana nu se vindecase încă. Celelalte certuri, indiferent cât de dureroase, s-au şters cu timpul întotdeauna; viaţa mergea înainte, iar rănile erau acoperite în bandajul gros al zilelor care trec, bandaj care este smuls de la locul lui doar la cearta următoare, când vechile reproşuri şi nemulţumiri vor fi scoase la lumină şi enumerate ca levatele într-un joc de cărţi.
Însă de data aceasta înstrăinarea părea definitivă; fusese un război total. Rănile nu mai puteau fi bandajate. Singurul tratament era amputarea. Îşi strânsese aproape toate lucrurile şi se simţea bine. De mult timp trebuia să facă pasul acesta.
Coborî Strada Brock, simţind, pe măsură ce se îndepărta tot mai mult de casă, cum în ea creşte un sentiment de plăcere şi de importanţă (cu un strat deloc neplăcut de absurditate). Avea intenţia să acţioneze pozitiv, iar gândul acesta o tonifia. Era o fată cu picioarele pe pământ, iar evenimentele de la sfârşitul săptămînii o uluiseră, o făcuseră să navigheze în derivă. Acum va trece ea la cârmă!
Opri maşina pe panta domoală de la marginea oraşului şi traversă pe jos păşunea lui Cari Smith înspre locul unde un gard vopsit în roşu aştepta iarna. Sentimentul că toată povestea era absurdă se intensificase acum şi nu îsi putu reţine zâmbetul când începu să îndoaie un ţăruş înainte şi înapoi până când sârma care îl ţinea legat se rupse.
Ţăruşul avea cam un metru lungime şi era ascuţit la un capăt.
Îl duse înapoi la maşină şi îl puse pe bancheta din spate, ştiind la ce anume putea fi folosit (văzuse suficiente filme de groază la cinematograful în aer liber ca să ştie că trebuie să împlânţi un astfel de ţăruş în inima unui vampir), însă fără să se gândească dacă ar fi în stare să îl înfigă în inima unui om, dacă circumstanţele i-ar cere s-o facă.
Îşi continuă drumul, ieşi din oraş şi se îndreptă spre Cumberland. Pe stânga drumului era un magazin deschis duminicile, de unde tatăl ei îşi cumpăra ziarul Times.
Susan îşi aminti că văzuse acolo pe tejghea o casetă cu mărunţişuri.
Cumpără ziarul şi apoi îşi alese o cruciuliţă mică din aur. Plăti patru dolari şi jumătate unui vânzător gras, care abia dacă-şi întorsese capul de la ecranul televizorului, unde Jim Plunkett pierdea la scor.
O luă înspre nord pe County Road, drum care fusese de curând reasfaltat şi lărgit la două benzi. În după-amiaza însorită totul părea proaspăt şi înviorător şi viu, şi viaţa părea foarte scumpă. De la asta, gândurile îi săriră la Ben. Exista o legătură.
Soarele ieşi de după un nor mare care se mişca greoi pe cer, revărsându-se printre crengile copacilor de pe margine şi inundând drumul cu pete de lumină şi umbră. Într-o zi ca asta, gândi ea, este posibil să crezi că există numai finaluri fericite.
După cinci mile, întoarse maşina pe Brocks Road, care era nepavat odată ce intrai în Salem's Lot. Drumul urca şi cobora şi şerpuia prin zona împădurită de la nord-vest de oraş şi razele soarelui erau acum împiedicate să mai ajungă până la ea. Aici nu erau nici case, nici rulote. Terenul era deţinut în mare parte de o companie producătoare de hârtie, renumită pentru faptul că le cerea clienţilor săi să nu strângă prea tare hârtia igienică.
La fiecare treizeci de metri, marginea drumului era presărată cu semne care interziceau vânătoarea, sau care indicau faptul că te afli pe o proprietate particulară.
Când trecu de intersecţia cu drumul care ducea înspre groapa de gunoi, simţi cum o cuprinde un val de nelinişte. Pe drumeagul acesta mohorât, posibilităţile nebuloase păreau mult mai reale. Se întrebă - şi nu pentru prima oară - de ce un om normal ar cumpăra dărăpănătura de casă a unui sinucigaş şi de ce ar ţine obloanele lăsate în timpul zilei.
Drumul coborî abrupt şi apoi urcă iarăşi pe panta vestică a - dealului Marsten. Acum putea să desluşească vârful acoperişului Casei lui Marsten printre ramurile copacilor.
Parcă la capătul unui drum forestier părăsit, la începutul pantei şi coborî din maşină. După o clipă de şovăială, luă ţăruşul şi îşi puse cruciuliţa la gât.
Încă se mai simţea ridicolă, însă nici pe jumătate atât de ridicolă cum s-ar fi simţit dacă s-ar fi întâmplat ca cineva care o cunoaşte să treacă pe acolo şi să o vadă urcând dealul cu un ţăruş smuls dintr-un gard în mână.
Bună, Suze, unde te duci?
Oh, mă reped, până la Casa aia veche a lui Marsten să omor un vampir. Însă trebuie să mă grăbesc, pentru că ai mei iau masa la ora şase.
Se hotărî să scurteze drumul prin pădure.
Păşi cu atenţie peste un zid de piatră părăginit de la marginea şanţului de lângă drum şi se bucură că avusese ideea să-şi pună pantaloni. Aceasta era haute couture pentru neînfricaţii ucigaşi de vampiri. Mai avea de înfruntat tot felul de tufe cu spini şi denivelări de teren până când să ajungă în pădure.
La umbra pinilor era cel puţin cu zece grade mai răcoare şi era şi mai mult întuneric. Pe pământ se întindea un covor cu ace de pini şi molizi, iar vîntul şuiera printre ramuri. Un animal micuţ îşi făcu loc undeva prin tufe.
Dintr-o dată îşi dădu seama că, dacă ar fi luat-o la stânga, după mai puţin de o jumătate de milă, ar fi ajuns la Cimitirul Harmony Hill; şi ar fi putut să şi intre în el, dacă ar fi fost destul de sprintenă şi ar fi escaladat zidul din spate.
Își croi drum înainte, încercând, pe cât era posibil, să nu facă niciun zgomot.
Când se apropie de culmea dealului, începu să întrevadă prin ecranul tot mai subţire de ramuri - ochii orbi ai casei care priveau fără să vadă oraşul de dedesubt. Şi începu să-i fie frică. Nu putea să explice exact motivul şi, prin aceasta, se asemăna cu frica pe care o simţise (dar pe care o uitase aproape de tot) acasă la Matt Burke.
Era destul de sigură că nu o putea auzi nimeni şi era ziua în amiaza mare - însă teama era acolo, ca o greutate care o sufoca. Părea că se revarsă în conştiinţa ei dintr-o parte a creierului care era în mod obişnuit tăcut, şi poate tot la fel de demodat şi inutil ca şi apendicele. Dispăru toată bucuria pe care o simţise în faţa zilei însorite. Dispăru şi sentimentul că juca un joc. Dispăru şi hotărîrea.
Îşi aminti de filmele de groază văzute la cinematograf, în care eroina se aventurează pe o scară îngustă în pod ca să afle ce a speriat-o atât de tare pe biata şi bătrâna doamnă Cobham, sau într-o pivniţă întunecată şi plină cu pânze de păianjen, unde pereţii sunt din piatră şi sunt umezi - ca un uter simbolic - şi ea, ghemuită confortabil în îmbrăţişarea prietenului ei, gândea:
Ce idioată...Eu n-aş face niciodată aşa ceva!
Şi iată că acum o făcea; şi începu să realizeze cât de mare devenise prăpastia dintre creierul mare şi cel mijlociu; cum creierul mare poate să te forţeze să faci ceva, în ciuda semnalelor de avertizare emise de zona aceea instinctivă, atât de asemănătoare fizic cu creierul unui aligator.
Creierul mare te poate obliga să mergi mai departe, până când uşa podului se deschide brusc şi în pragul ei apare o oroare care rânjeşte la tine, sau până când priveşti în nişa de cărămizi a pivniţei şi vezi...
ÎNCETEAZĂ!
...........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu