Shining, Stephen King

.......................................................................
                                    5-8

                    Începuse  "Şcoala cea mică" în acelaşi spirit optimist. Dar în timpul din urmă devenise părtinitor. Mai mult decât atât, ajunsese să-şi deteste eroul, Gary Benson. 

    Conceput iniţial ca fiind un băiat mai mult blestemat de avere, decât binecuvântat de ea, un băiat care voia mai mult decât orice să aibă o foaie matricolă bună şi să poată merge la universitate, pentru că luase în mod cinstit examenul de admitere şi nu pentru că tatăl său trăsese nişte sfori, devenise în ochii lui Jack un îngâmfat, un aspirant în faţa altarului cunoaşterii, mai degrabă decât un ucenic sincer, model de virtute pe dinafară, plin de cinism pe dinăuntru, dotat - nu cu inteligenţă adevărată (aşa cum fusese gândit la început) ci numai cu şiretenie de animal. 

    De-a lungul întregii piese i se adresa lui Denker cu "domnule", aşa cum Jack îşi învăţase propriul fiu să se adreseze celor mai în vârstă şi mai competenţi.

    I se părea că Danny folosea cu sinceritate cuvântul aşa cum o făcea şi acel Gary Benson de la început, dar în actul cinci devenea din ce în ce mai limpede că Gary folosea cuvântul cu inflexiuni ironice în voce, în aparenţă sincer, în timp ce acel Gary Benson dinăuntru se strâmba şi se uita chiorâş la Denker. Denker, care nu avusese niciodată parte de lucrurile pe care le avea Gary. Denker, care a trebuit să muncească toată viaţa ca să ajungă directorul unei şcoli nenorocite. Care se confrunta acum cu dezastrul din cauza acestui băiat bogat, frumos şi aparent inocent care copiase la ultimul examen şi apoi ştersese cu viclenie toate urmele. 

    Jack îşi închipuise că Denker-profesorul nu se deosebea prea mult de acei ţanţoşi Cezari micuţi din America de Sud, în regatele lor bananiere, înfruntându-şi dizidenţii oriunde s-ar fi aflat; era un superfanatic, într-o cochilie meschină, om a cărui fiecare poftă devine o adevărată cruciadă. 

    La început voise ca piesa lui să simbolizeze universul la scară mică, pentru a putea spune câte ceva despre abuzul de putere. Acum avea din ce în ce mai mult tendinţa să şi-l închipuie pe Denker drept un fel de domn Chips, iar tragedia nu se mai referea la supliciul intelectual la care era supus Gary Benson, ci la distrugerea unui profesor şi director de şcoală, bătrân şi cumsecade, incapabil să pătrundă tertipurile cinice ale acestui monstru prefăcut în elev.

    Nu a fost în stare să termine piesa.

    Acum se uita la ea, bombănind furios, întrebându-se dacă există vreo cale prin care să salveze situaţia. Nu credea că există. Începuse să scrie o altă piesă care la un moment dat s-a transformat în alta, hocus-pocus! La dracu! Oricum ar fi fost, mai fusese scrisă. Oricum ar fi fost, era un mare rahat. Şi de ce îşi făcea nervi degeaba din cauza ei în seara asta? După câte se întâmplaseră în timpul zilei, nu era de mirare că nu poate gândi limpede.

    - ... să-l ducem jos?

    Ridică privirea, încercând să vadă cu ochii împăienjeniţi:

    - Hm?

    - Am zis cum o să-l ducem jos? Trebuie să-l ducem de aici, Jack.

    O clipă minţile i-au fost atât de împrăştiate încât nici nu a înţeles despre ce este vorba. Apoi îşi dădu seama şi scoase un hohot scurt de râs, scurt ca un lătrat.

    - Vorbeşti de parcă ar fi cel mai simplu lucru din lume.
    - N-am vrut.
    - Nicio problemă, Wendy. Mă duc în cabina telefonică din hol să-mi schimb hainele şi o să-l duc în zbor la Denver. Îmi spuneau Superman Jack Torrance în tinereţe.
    Chipul ei căpătă o expresie jignită.
    - Înţeleg, Jack. Este o problemă. Aparatul de radio e spart. Zăpada... dar trebuie să înţelegi problema lui Danny. Dumnezeule, de ce nu înţelegi? A fost stare catatonică, Jack! Dacă n-ar fi ieşit din ea?
    - Dar a ieşit, zise Jack tăios.
    Şi el se speriase când văzuse ochii fără expresie, chipul cadaveric al lui Danny, sigur că se speriase. La început. Dar cu cât se gândea mai mult la asta cu atât se întreba dacă nu cumva puştiul se prefăcuse ca să scape de pedeapsă. Doar pătrunsese pe teritoriu interzis.
    - Nu contează, spuse ea.
    Se apropie de el şi se aşeză pe marginea patului, lângă birou. Era uimită şi îngrijorată.
    - Jack, dar vânătăile de pe gât?! N-au apărut din senin. Şi vreau să-l luăm de aici!
    - Nu ţipa. Mă doare capul, Wendy. Şi eu sunt tot atât de îngrijorat ca şi tine, aşa că te rog... nu... ţipa.
    - Bine, zise ea coborând vocea. Nu ţip. Dar nu te înţeleg, Jack. Este ceva aici, înăuntru, cu noi. Şi e ceva destul de urât. Trebuie să coborâm în Sidewinder, nu doar Danny, ci toţi trei. Repede. Şi tu... tu stai aici şi-ţi citeşti piesa!
    - "Trebuie să coborâm, trebuie să coborâm", tot repeţi asta. Chiar că-ţi închipui că sunt Superman.
    - Îmi închipui că eşti soţul meu, spuse ea încet, privindu-şi mâinile.
    Atunci explodă. Trânti manuscrisul pe birou, îndoind colţurile paginilor şi mototolindu-le pe cele de la fund.
    - E timpul să-ţi bagi în cap nişte adevăruri neplăcute, Wendy. Nu mi se pare că le-ai fi "interiorizat", aşa cum spun sociologii. Îţi tot joacă în cap, ciocnindu-se una de alta, ca bilele de biliard. Trebuie să le bagi în pungile din colţurile mesei. Trebuie să înţelegi odată pentru totdeauna că suntem înzăpeziţi.
    Pe neaşteptate, Danny începu să se foiască în pat. Dormind încă, se răsucea de pe o parte pe alta. "Aşa cum făcea întotdeauna când noi doi ne certam", gândi Wendy uluită. "Şi ne certăm din nou".
    - Te rog, Jack, nu-l trezi.
    Se uită la Danny şi obrajii i se descongestionară puţin:
    - Bine. Îmi pare rău. Îmi pare rău că ţi s-a părut că sunt supărat, Wendy. Nu e din cauza ta. Eu am spart aparatul de radio. Dacă este cineva vinovat, atunci eu sunt acela. Era legătura noastră cu restul lumii. Alo-Alo-Alo. Vă rugăm, domnule pădurar, luaţi-ne de aici. E târziu şi ne e frică.
    - Opreşte-te, zise ea şi-i puse o mână pe umăr.
    El îşi culcă tâmpla pe ea. Cu cealaltă mână, Wendy îi netezi părul.
    - Cred că ai dreptul să vorbeşti aşa, după câte acuzaţii ţi-am aruncat. Câteodată semăn cu mama. Sunt o ticăloasă. Dar trebuie să înţelegi că mi-e greu să trec peste... anumite lucruri. Trebuie să înţelegi asta.
    - Te referi la braţul lui.
    Buzele i se subţiară.
    - Da, zise ea şi continuă grăbită:
    - Dar nu din cauza ta. Sunt îngrijorată când iese afară să se joace. Sunt îngrijorată că o să-şi dorească o bicicletă la anul, sunt îngrijorată din cauza dinţilor şi ochilor lui şi mai ales din cauza acestui lucru pe care el îl numeşte strălucire. Mi-e teamă. Pentru că e atât de mic şi pare atât de fragil şi pentru că... pentru că e ceva în hotelul ăsta care-l vrea. Şi va trece peste noi ca să-l prindă dacă va fi nevoie. De asta trebuie să-l scoatem de aici, Jack. Ştiu asta! Simt că trebuie! Trebuie să-l scoatem de aici!
    În agitaţia care o cuprinse, mâna i se încleştase cu putere pe umărul lui, dar Jack nu se mişcă. Îi căută sânul prin cămaşă şi începu s-o mângâie.
    - Wendy, spuse el şi se opri.
    Ea îl aşteptă să-şi găsească cuvintele. Mâna puternică pe pieptul ei îi dădea o senzaţie bună, o alina.
    - Poate că pot să cobor pe schiuri cu el până jos. Ar putea să meargă singur o bucată din drum, dar cea mai mare parte a drumului va trebui să-l duc în spate. Asta ar însemna să dormim sub cerul liber, una, două, poate chiar trei nopţi. Asta ar însemna să construiesc o sanie pentru provizii şi sacii de dormit. Mai avem tranzistorul şi putem alege o zi când prognoza meteorologică ne va spune că urmează trei zile frumoase. Dar dacă prognoza se înşeală - încheie el pe un ton blând şi măsurat - cred că s-ar putea să murim.
    Wendy pălise. Faţa îi era lucioasă, ca de stafie. Continuă să-i mângâie sânul, frecând sfârcul uşor cu degetul.
    Ea scoase un sunet slab, ca reacţie la cuvintele lui sau la gesturile sale blânde, nu-şi putea da seama.
    Ridică puţin mâna şi-i deschise nasturele de sus al cămăşii. Wendy îşi schimbă poziţia picioarelor. Dintr-o dată pantalonii i se păreau prea strâmţi, iritând-o uşor, într-un mod destul de plăcut.
    - Ar însemna să te lăsăm singură aici, pentru că habar n-ai să schiezi. Asta ar însemna trei zile în care să nu ştii nimic despre noi. Vrei aşa ceva?
    Mâna îi coborî spre al doilea nasture, îl descheie şi-i dezvălui începutul sânilor.
    - Nu, răspunse ea, cu o voce răguşită.
    Aruncă o privire înspre Danny. Se liniştise. Îşi sugea degetul. Totul era în regulă. Dar Jack omisese un amănunt. Era prea întunecat tabloul descris. Mai era ceva... ce?
    - Dacă stăm cuminţi, spuse Jack, descheind al treilea şi al patrulea nasture cu aceaşi încetineală premeditată, o să vină la un moment dat un pădurar pe aici să vadă ce mai facem. Şi atunci o să-i spunem că vrem să coborâm. Şi el o să aibă grijă de asta.
    Îi expuse sânii prin cămaşa descheiată, îşi plecă capul şi-şi puse buzele în jurul unui sfârc. Era tare şi drept. Îşi plimbă limba peste el încet, înainte şi înapoi, aşa cum ştia că îi place. Wendy gemu şi-şi arcui spatele.
    ("? Ceva ce am uitat?")
    - Iubitule?
    Cu de la sine putere, mâinile ei îi mângâiau ceafa, ţinându-l mai aproape, aşa că atunci când răspunse, vocea îi sună înăbuşit.
    - Cum o să ne scoată pădurarul de aici?
    Îşi ridică o clipă capul să-i răspundă şi apoi îşi puse gura pe celălalt sân.
    - Dacă nu se poate cu elicopterul, bănuiesc că o să fie cu snowmobilul.
    (!!!)
    - Dar avem şi noi un snowmobil! Aşa a zis Ullman.
    Buzele lui îi îngheţară pe sân iar apoi se ridică. Ea era îmbujorată, ochii îi străluceau. Jack însă era calm de parcă ar fi citit o carte destul de plicticoasă şi nu ar fi fost angajat într-un preludiu amoros cu soţia sa.
    - Dacă există un snowmobil, nu mai avem nicio problemă, spuse ea agitată. Putem coborî toţi trei.
    - Wendy, n-am condus un snowmobil în viaţa mea.
    - Nu poate fi prea greu să înveţi. În Vermont le conduc şi copiii de zece ani... deşi nu prea ştiu ce părere au părinţii lor despre chestia asta. Şi aveai motocicletă când ne-am cunoscut.
    Avusese o motocicletă, o Honda. O vânduse la puţin timp după ce el şi Wendy au început să locuiască împreună.
    - Cred că pot să-nvăţ, zise el rar. Dar mă întreb cît de bine a fost întreţinut. Ullman şi Watson... lucrează aici din mai până în octombrie. Sunt oameni de vară. Ştiu că n-o să aibă benzină în rezervor. S-ar putea să nu aibă nici bateria încărcată. Nu vreau să-ţi pui prea multe speranţe în chestia asta, Wendy.
    Dar ea era mult prea tulburată acum. Se aplecase peste el, iar sânii îi ieşiseră din cămaşă. Jack simţi un impuls neaşteptat să apuce unul şi să-l strângă şi să-l răsucească, până când ea ar fi urlat de durere. Poate că aşa s-ar fi învăţat minte să tacă din gură.
    - Benzina nu e o problemă, spunea ea. Volkswagenul şi microbuzul au rezervoarele pline. Şi mai este benzină aici pentru generatorul de avarie. Şi trebuie să fie în magazie şi vreo canistră ca să putem lua nişte benzină în plus.
    - Da, zise, este.
    De fapt erau trei canistre. Două de cinci kilograme şi una de două.
    - Şi pun prinsoare că bujiile şi bateria sunt tot acolo. Nimeni n-ar depozita un snowmobil într-un loc şi bujiile şi bateria în altul, nu?
    - Puţin probabil, da.
    Se ridică şi se îndreptă spre locul unde dormea Danny. O şuviţă de păr ii căzuse pe frunte şi Jack o dădu cu blândeţe la o parte. Danny nu se mişcă.
    - Şi dacă reuşeşti să-l faci să funcţioneze, ne iei de-aici? îl întrebă. În prima zi când o să se anunţe vreme bună?
    O clipă nu răspunse. Privea în jos spre fiul său, iar sentimentele sale confuze se dizolvară într-un val uriaş de iubire. Era exact aşa cum spusese Wendy: vulnerabil, fragil. Semnele de pe gât erau foarte vizibile.
    - Da, zise. O să-l fac să funcţioneze şi o să plecăm de-aici cât de repede putem.
    - Slavă Domnului!
    Se întoarse spre ea. Wendy îşi scosese cămaşa şi se întinse pe pat, pântecul plat, sânii îndreptaţi obraznic spre tavan.
    - Haideţi, domnilor, şopti. E timpul.

                                                       2.

                            Mai târziu, când toate luminile erau stinse, cu excepţia lămpii de noapte pe care Danny şi-o adusese din cameră, Wendy se simţea împăcată şi teribil de liniştită în braţele lui Jack.
    I se părea greu să creadă că împărţeau hotelul cu un pasager clandestin şi criminal:
    - Jack?
    - Hmmrnmm?
    - Cine l-a atacat?
    Nu-i răspunse direct.
    - Are ceva, copilul ăsta. Un talent care nouă celorlalţi ne lipseşte. Scuze: celor mai mulţi dintre noi ne lipseşte. Şi poate că şi Overlook are ceva.
    - Stafii?
    - Nu ştiu. Nu în sensul livresc, asta e sigur. Mai mult cred că e vorba de reziduuri de sentimente şi senzaţii ale oamenilor care au locuit aici. Lucruri bune şi lucruri rele. În sensul acesta, cred că fiecare hotel mare are stafia lui. Mai ales hotelurile vechi.
    - Dar o femeie moartă în cada de la baie... Jack, Danny nu-şi pierde uşor minţile, nu?
    O strânse uşor:
    - Ştiu că intră în... transe, nu avem cum să le numim altfel... din când în când. Ştiu că în acele momente... vede?... lucruri pe care nu le înţelege. Dacă există într-adevăr aceste transe precognitive, înseamnă că ele sunt funcţii ale subconştientului. Freud a spus că subconştientul nu ne vorbeşte niciodată în cuvinte. Numai în simboluri. Dacă visezi că eşti într-o brutărie unde nu vorbeşte nimeni engleza înseamnă că eşti îngrijorat de capacitatea ta de a-ţi întreţine familia. Sau poate că e vorba de faptul că nimeni nu te înţelege. Am citit că visele sunt un fel de supape pentru sentimentele de nesiguranţă. Jocuri. Conştient de-o parte a fileului, subconştient de partea cealaltă, servind nişte imagini fantastice în loc de mingi. La fel şi cu bolile de nervi, cu presentimentele, cu toate chestiile astea. De ce să fie altfel în cazul cunoaşterii anticipate? Poate că Danny chiar a văzut sânge pe pereţii din Apartamentul Prezidenţial. Pentru un copil de vârsta lui imaginea sângelui şi ideea de moarte sunt aproape identice. Dar oricum, pentru copii imaginea este mult mai accesibilă decât conceptul. William Carlos, Williams ştia asta, era pediatru. Când creştem, devine mai uşor să înţelegem conceptele şi lăsăm imaginile pe mâna poeţilor... şi eu bat câmpii.
    - Îmi place să te ascult cum baţi câmpii.
    - Ea a spus-o, oameni buni! Ea a spus-o! Aţi auzit cu toţii!
    - Semnele de pe gât, Jack. Sunt adevărate.
    - Da.
    Mult timp nu se mai auzi nimic. Începuse să creadă că probabil a adormit şi moţăia şi ea acum, când îl auzi:
    - Cred că pot fi două explicaţii. Şi niciuna nu implică prezenţa unui al patrulea în hotel.
    - Cum?
    Se ridică într-un cot.
     - Poate e vorba de stigmate, spuse el.
    - Stigmate? Ca atunci când oamenii sângerează în Vinerea Mare sau cam aşa ceva?
    - Da. Uneori, oamenii care cred puternic în natura divină a lui Cristos prezintă semne sângerânde la mâini şi picioare în cursul Săptămânii Patimilor. Era ceva mult mai obişnuit în Evul Mediu decât acum. Pe atunci asemenea oameni erau consideraţi a fi binecuvântaţi de Dumnezeu. Nu cred că Biserica Catolică a proclamat vreuna din aceste întâmplări drept un miracol desăvârşit, chestie care a fost foarte isteaţă din partea lor. Stigmatele nu sunt prea diferite de unele lucruri pe care le pot face yoghinii. Acum sunt mai bine înţelese fenomenele astea, atâta tot. Oamenii care înţeleg interacţiunea dintre minte şi trup, o studiază, adică, pentru că nimeni n-o poate înţelege, sunt de părere că ne controlăm mult mai mult activităţile involuntare decât se credea înainte. Îţi poţi încetini ritmul inimii dacă te concentrezi destul. Îţi poţi accelera metabolismul. Te poţi face să transpiri mai mult. Sau să sângerezi.
    - Crezi că Danny s-a concentrat şi şi-a făcut vânătăile alea pe gât? Jack, nu pot să cred aşa ceva.
    - Eu cred că este posibil, deşi şi mie mi se pare puţin probabil. E mai probabil să şi le fi făcut pur şi simplu.
    - El singur?
    - A mai intrat în "transe" din astea şi şi-a făcut rău singur şi în trecut. Mai ţii minte seara aia la masă? Acum vreo doi ani. Eram certaţi rău. Nu vorbeam aproape deloc. Şi atunci, dintr-o dată, şi-a dat ochii peste cap şi a căzut cu capul în farfurie. Apoi s-a rostogolit pe jos. Ţi-aminteşti?
    - Da, zise Wendy. Sigur că-mi amintesc. Am crezut că are o criză.
    - Altădată eram în parc, continuă Jack. Doar Danny şi cu mine. Sâmbătă după masă. Se dădea în leagăn. S-a prăbuşit. Ca împuşcat. Am fugit la el, l-am luat în braţe şi şi-a revenit brusc. A clipit de mai multe ori şi a zis: "M-am lovit la burtă. Să-i spui lui Mami să închidă geamurile de la dormitor dacă plouă". Şi în noaptea aia a plouat al naibii de tare.
    - Da, dar...
    - Şi mereu vine acasă zgâriat şi cu pielea jupuită de pe coate. Picioarele îi sunt ca un câmp de luptă după o bătălie pierdută. Şi când îl întrebi de unde le are, zice pur şi simplu: "A, m-am jucat", şi cu asta basta.
    - Jack, dar toţi copiii se lovesc şi-şi fac vânătăi. Mai ales băieţii, de când învaţă se meargă, până la doisprezece, treisprezece ani.
    - Sunt convins că Danny nu este altfel, răspunse Jack. E un copil foarte vioi. Dar îmi aduc aminte de seara aia la masă şi de ziua aia în parc. Şi mă întreb dacă nu cumva unele din vânătăile şi zgârieturile copilului nostru provin doar din căzăturile încasate. Pentru numele lui Dumnezeu, doctorul ăla, Edmonds, a zis că Danny a făcut-o chiar în cabinetul lui!
    - Ai dreptate. Dar vânătăile alea sunt urme de degete. Jur ca aşa e. Nu le-a căpătat căzând.
    - Intră în transă, spuse Jack. Poate că vede ceva ce s-a petrecut în camera aceea. O ceartă. Poate o sinucidere. Emoţii violente. Nu e ca şi când ar vedea un film; e într-o stare extrem de impresionabilă. E chiar în locul ăla blestemat. Subconştientul lui poate că vizualizează ce s-a întâmplat acolo într-un mod simbolic... sub formă de femeie moartă care a înviat, monstru, sculat din morţi, vampir, spune-i cum vrei.
    - Mi se face pielea de găină, zise ea cu o voce înfundată.
    - Şi mie. Nu sunt psihiatru, dar mi se pare că se potriveşte. Femeia moartă care se ridică şi umblă simbolizează emoţiile moarte, vieţile moarte care nu vor să renunţe şi să plece... dar pentru că ea este o imagine a subconştientului, ea este în acelaşi timp şi el. În stare de transă, Danny cel conştient este dat la o parte. Imaginea subconştientului trage sforile, ea dictează. Aşa că Danny îşi pune mîinile în jurul gâtului şi...
    - Încetează, spuse Wendy. Înţeleg. Şi cred că e şi mai îngrozitor decât dacă ar fi ceva străin care să se furişeze pe coridoare, Jack. Te poţi depărta de un străin. Poţi scăpa de el. Nu poţi scăpa de tine însuţi. Ce vrei tu să-mi explici se cheamă schizofrenie.
    - De un tip foarte limitat, spuse el puţin neliniştit. Şi de o natură foarte specială. Pentru că într-adevăr pare a fi în stare să citească gândurile şi într-adevăr pare să aibă sclipiri precognitive din când în când. Nu cred că este vorba de vreo boală de nervi, oricât m-aş strădui să gândesc altfel. Toţi avem ceva tendinţe schizoide în noi. Şi cred că atunci când o să mai crească, o să poată să şi le stăpânească.
    - Dacă ai dreptate, atunci cu atât mai mult trebuie să-l ducem de-aici. Indiferent ce are, hotelul ăsta îi înrăutăţeşte starea.
    - N-aş spune asta, obiectă el. Dacă ar fi ascultat ce i s-a spus, n-ar fi intrat în camera aia în primul rând. Şi nu s-ar fi întâmplat niciodată ce s-a întâmplat.
    - Dumnezeule, Jack! Vrei să spui că faptul că a fost pe jumătate sugrumat a fost... o pedeapsă cuvenită pentru că a fost neascultător?
    - Nu... nu. Sigur că nu. Dar...
    - Fără nici un "dar", spuse ea, clătinând violent capul. Adevărul este că facem tot felul de presupuneri. Habar nu avem când poate da colţul şi poate intra într-unul din... golurile astea de aer... filmele astea de groază, ce dracu' sunt. Trebuie să-l scoatem de aici.
    Scoase un hohot mic de râs în întuneric.
    - O să ajungem să avem şi noi vedenii.
    - Nu spune tâmpenii, zise el.
    Şi în întunericul din cameră, văzu leii din tufe, bulucindu-se în jurul potecii pe care nu o mai străjuiau, ci o păzeau. Lei de noiembrie, înfometaţi. O sudoare rece îi acoperi fruntea.
    - N-ai văzut nimic, nu-i aşa? îl întrebă ea. Adică atunci când te-ai dus în camera aia. Ai văzut ceva?
    Leii dispăruseră. Acum vedea o perdea roz din plastic cu o formă întunecată în spatele ei. Uşa închisă.
    Plescăiturile înăbuşite, grăbite şi sunetele care puteau fi paşi care aleargă. Bătăile oribile, neregulate ale propriei sale inimi când se lupta cu şperaclul.
    - Nimic, spuse el.
    Şi era adevărat.
    Fusese prea încordat, nu-şi dăduse seama ce se întâmplase. Nu avusese ocazia să-şi analizeze gândurile în căutarea unei explicaţii logice pentru vânătăile de pe gâtul fiului său. Fusese şi el, la rândul său, destul de influenţabil. Halucinaţiile pot fi molipsitoare, uneori.
    - Şi nu te-ai răzgândit? În legătură cu snowmobilul?
    Pumnii i se încleştară strâns
    ("Nu mă mai bate la cap!")
    în întuneric.
    - Am spus că o s-o facem, nu? Acum culcă-te. A fost o zi lungă şi grea.
    - Şi încă cum, spuse ea.
    Se auzi foşnetul aşternuturilor când se întoarse spre el şi îl sărută pe umăr:
    - Te iubesc, Jack.
    - Şi eu te iubesc, zise el.
    Dar rostise cuvintele doar din vârful buzelor. Ţinea încă pumnii strânşi. Erau ca nişte pietre la capătul braţelor! Vena i se zbătea vizibil în mijlocul frunţii. Wendy nu spusese nici o vorbă despre ce urma să li se întâmple după ce ajungeau jos. Când petrecerea se va fi terminat. Nicio vorbă. Fusese Danny în sus şi Danny în jos şi Jack sunt atât de speriată. O, da, era speriată de bau-baul din dulap şi de umbrele care se mişcă pe perete, speriată rău. Dar nu ducea lipsă nici de motive reale de spaimă. Când vor ajunge la Sidewinder, vor avea numai şaizeci de dolari în buzunar şi hainele de pe ei. Nici măcar o maşină. Chiar dacă ar fi existat o casă de amanet în Sidewinder, ceea ce nu era cazul, n-ar fi avut nimic de amanetat în afară de inelul de logodnă cu diamant al lui Wendy, care costase nouăzeci de dolari, şi tranzistorul Sony. Cămătarul le-ar fi putut oferi douăzeci de dolari. Un cămătar amabil.
    Nu o să aibă de lucru - nici măcar cu jumătate de normă sau sezonier; poate doar să dea zăpada, pentru trei dolari strada. Şi-l imagina pe Jack Torrance, în vârstă de treizeci de ani, care publicase pe vremuri o nuvelă în revista "Esquire" şi care nutrise vise - în niciun caz vise neîntemeiate, era părerea lui - de a deveni un mare scriitor american în următorul deceniu, Jack Torrance cu o lopată închiriată de la Sidewinder Western Auto pe umăr, sunând la toate uşile... şi această imagine deveni mult mai clară decât leii din tufe şi îşi strânse şi mai tare pumnii, simţind unghiile pătrunzându-i în palme şi însângerându-le în răni mici, mistice, în formă de semilună. Jack Torrance, la coadă ca să-şi schimbe cei şaizeci de dolari pe cartele de alimente; Jack Torrance, din nou la coadă în faţa Bisericii Metodiste din Sidewinde ca să primească ajutoare şi priviri urâte din partea localnicilor. Jack Torrance explicându-i lui Al că pur şi simplu a trebuit să plece, a trebuit să oprească cazanul, a trebuit să părăsească hotelul Overlook şi tot ceea ce conţinea el pe mâna vandalilor sau a pungaşilor dotaţi cu sănii, pentru că Al, "attendez-vous", Al sunt stafii, acolo sus şi i-au pus gând rău băiatului meu. La revedere, Al. Gânduri din Capitolul Patru, Vine primăvara şi pentru Jack Torrance.
    Şi atunci? Ce va mai fi atunci? Puteau ajunge pe coasta de vest cu Volkswagenul, credea. Dacă-i va pune un filtru nou de benzină, poate că vor reuşi. După cincizeci de mile la vest, şoseaua începea să coboare şi puteai chiar să scoţi gărgăriţa din viteză şi să ajungi în Utah. În drum spre însorita Californie - tărâm al portocalelor şi al tuturor posibilităţilor. Un om ca el, cu un dosar atât de serios de alcoolic, bătăuş de studenţi şi vânător de stafii, va fi fără îndoială în stare să se învârtă acolo. Poţi să alegi ce vrei.
    Inginer şef - să scoţi din mlaştini autobuzele Greyhound. Industria automobilelor - să speli maşini, îmbrăcat într-un costum de cauciuc. Arta culinară, poate - să speli vase într-o speluncă. O slujbă ca aceasta i-ar susţine intelectul în nevoia sa de permanentă schimbare şi de cărţi de credit. "Pot să-ţi ofer douăzeci şi cinci de ore pe săptămână cu salariu minim". Acestea erau melodii sinistre într-un an când pâinea costa şaizeci de cenţi bucata.
    Începu să-i curgă sânge din palme. Ca stigmatele, o, da. Strânse şi mai tare pumnii, desfătându-se cu durerea pe care şi-o provoca. Soţia lui dormea alături - de ce nu? Nu mai era nicio problemă. Fusese de acord să-i ducă pe ea şi pe Danny departe de bau-baul cel mare şi rău şi nu mai era nici o problemă. "Aşa că vezi, Al, m-am gîndit şi cel mai bun lucru ar fi fost să..."
    ("o omor".)
    Gândul veni de nicăieri, despuiat şi fără ornamente. Impulsul de a o rostogoli din pat, goală, uimită, pe jumătate trezită; de a se năpusti asupra ei, de a-i apuca gâtul, ca o mlădiţă verde de plop, şi de a o sugruma, cu degetele mari apăsându-i traheea, celelalte degete pe capătul coloanei vertebrale, smucindu-i capul şi lovindu-l apoi de duşumea, întruna, pocnind, bătând, sfărâmând, zdrobind. Nervi şi năbădăi, păpuşico. Scutură, zguduie şi doboară. O s-o facă să-şi ia doctoria. Până la ultima picătură. Până la ultima picătură amară.
     Auzi ca prin vis un zgomot înăbuşit undeva în afara lumii sale interioare înfierbântate şi agitate.
    Privi spre capătul celălalt al camerei şi-l văzu pe Danny care se zvârcolea din nou, răsucindu-se în aşternut, mototolind cearşafurile. Băiatul scotea nişte gemete adânci, din gât, nişte sunete mici, captive. Ce coşmar mai avea? O femeie vânătă, moartă demult, se împleticea în urma lui prin coridoare labirintice de hotel? Ceva îi spunea că nu era vorba despre asta. Altceva îl urmărea pe Danny în vis. Ceva mult mai rău.
    Zăvorul amar al emoţiilor sale fusese sfărâmat. Se ridică din pat şi se îndreptă spre băiat, simţindu-se ruşinat şi scârbit de sine însuşi. La Danny trebuia să se gândească, nu la Wendy, nici la el. Numai la Danny. Şi nu conta ce fel de explicaţii forţate ar fi găsit el faptelor. Ştia, în adâncul sufletului, că Danny trebuia să fie luat de acolo. Îndreptă păturile băiatului şi-l mai acoperi cu o cuvertură. Danny se liniştise din nou. Jack îi atinse fruntea adormită
    (ce monştri zburdă în spatele acestor oase?)
    şi i se păru că este caldă, dar nu chiar fierbinte. Şi dormea din nou liniştit acum. Straniu.
    Se întoarse în pat şi încercă să adoarmă. Dar somnul nu voia să vină.
    Era atât de nedrept ca lucrurile să ia întorsătura asta - erau urmăriţi de ghinion. Nu reuşiseră să scape de el venind aici sus. Mâine după-amiază, când vor ajunge în Sindewinder, această ocazie de aur se va fi evaporat.
    Ce s-ar întâmpla însă dacă nu ar coborî, dacă ar rămâne cumva aici? Piesa va fi terminată. Într-un fel sau altul, o să-i agaţe un sfârşit. Propria sa nesiguranţă cu privire la personaje putea adăuga o idee de ambiguitate finalului gândit iniţial. Poate chiar o să-i aducă ceva bani, nu era deloc imposibil.
    Chiar şi fără asta, poate că Al va reuşi să-i convingă pe cei de la Stovington să-l reangajeze. Desigur că va începe o perioadă de probă, poate chiar trei ani, dar dacă va reuşi să se abţină de la băutură şi să continue să scrie, s-ar putea să nici nu aibă nevoie să stea trei ani la Stovington. Sigur că mai înainte nu-i păsase prea mult de Stovington, se simţise sufocat, îngropat de viu, însă aceasta era o reacţie imatură. În plus, cum putea un om să se bucure de meseria sa de profesor când la fiecare două-trei zile preda primele trei cursuri cu o mahmureală îngrozitoare? Nu s-ar mai întâmpla la fel acum. Va fi capabil să-şi manevreze responsabilităţile mult mai bine.
    Era sigur.
    Undeva, în mijlocul acestui gând, imaginile începură să se fragmenteze şi alunecă în somn. Ultimul gând îl urmă în adâncuri ca un ecou de clopot:
    "Se părea că mi-aş putea găsi liniştea aici. În sfârşit. Numai dacă m-ar lăsa".
    Când se trezi, era în baia Camerei 217.
    (mers în somn din nou - de ce? - aici nu sunt aparate de radio pe care să le sparg).
    Lumina era aprinsă în baie, camera era în întuneric. Perdeaua era trasă în jurul căzii lungi, aşezată pe picioare cu gheare. Preşul de pe jos era încreţit şi ud.
    I se făcu frică, dar tocmai calitatea de vis a fricii sale îi spunea că aceste lucruri nu se petrec cu adevărat. Şi nu pot conţine teama. Atât de multe lucruri de la Overlook păreau a fi vise.
    Se îndreptă spre cadă, fără să vrea, dar incapabil să se întoarcă.
    Cu o mişcare bruscă trase perdeaua.
    Întins în cadă, gol, plutind aproape fără greutate în apă, stătea George Hatfield, cu un cuţit înfipt în piept. Apa din jur era trandafirie. Ochii lui George erau închişi. Penisul flasc îi plutea ca iarba de mare.
    - George... se auzi spunând.
    Atunci ochii lui George se deschiseră. Erau argintii, deloc omeneşti. Mâinile lui George, albe şi spongioase, găsiră marginile căzii. Se ridică. Cuţitul îi stătea înfipt în piept, la distanţă egală de cele două mameloane. Rana nu avea margini.
    - Ai dat cronometrul înainte, îi spuse George cel cu ochi de argint.
    - Nu, George, nu l-am dat. Eu...
    - Nu mă bâlbâi.
    Acum George era în picioare, fixându-l încă mânios cu privirea aceea argintie, inumană, dar colţurile gurii îi erau curbate într-un rânjet încremenit. Trecu un picior peste marginea de porţelan a căzii. Un picior alb şi zbârcit coborî pe preşul de baie.
    - Mai întâi ai încercat să mă calci cu maşina când mergeam pe bicicletă, şi după aia ai dat cronometrul înainte şi după aia m-ai înjunghiat, dar tot nu mă bâlbâi.
    George venea ameninţător înspre el, cu mâinile întinse, degetele uşor curbate. Mirosea a umezeală şi a mucegai, ca frunzele după ploaie.
    - Era spre binele tău, spuse Jack dându-se un pas înapoi. Am dat cronometrul înainte pentru binele tău. Mai mult: întâmplător ştiu că ai copiat la ultimlu examen.
    - Nu copiez... şi nu mă bâlbâi.
    Mîinile lui George îi atinseră gâtul.
    Jack se întoarse şi o luă la fugă, alergând cu acea încetineală lipsită de gravitaţie care este atât de obişnuită în vis.
    - Ba da! Ai copiat! ţipă Jack înfricoşat şi mânios traversând dormitorul/cameră de zi în întuneric. O să ţi-o dovedesc!
    Din nou mâinile lui George pe gâtul lui. Inima lui Jack umflându-se de atâta groază, încât era pe punctul să plesnească. Şi apoi, în sfârşit, mâna îi atinse clanţa, o răsuci şi dădu uşa de perete. Se năpusti afară, dar nu în holul de la etajul al doilea, ci în subsol, în spatele arcadei. Becul năclăit de pânze de păianjen era aprins.
    Scaunul de campanie, gol, era aşezat dedesubt. Şi de jur împrejur lăzi şi teancuri de facturi şi registre şi Dumnezeu ştie ce altceva. Simţi cum îl inundă un val de uşurare.
    - O să-l găsesc! se auzi strigând.
    Apucă o cutie de carton umedă şi mucegăită; i se rupse în mâini, revărsând o cascadă de petice îngălbenite de hârtie.
    - E pe-aici pe undeva! O să-l găsesc!
    Îşi vârî adânc mâinile în maldărul de hârtii şi scoase cu o mână un cuib de viespi, iar cu mâna cealaltă un cronometru. Cronometrul ticăia. De el era ataşat o bucată de cablu electric, iar la capătul celălalt al cablului, era o legătură de dinamită.
    - Uite! urlă. Uite, ia-o!
    Uşurarea se transformă în triumf. Realizase mai mult decât să scape de George; învinsese. Având aceste talismane în mâini, George n-ar fi îndrăznit să-l mai atingă vreodată. George va fugi îngrozit.
    Începu să se răsucească, astfel încât să-l poată privi pe George, şi atunci mâinile lui George i-au cuprins gâtul, strângându-l, oprindu-i respiraţia, zăgăzuindu-i-o complet după o ultimă suflare şuierată.
    - Nu mă bâlbâi, şopti George din spatele lui.
    Scăpă din mâini cuibul de viespi, iar viespile se năpustiră afară într-un val înfuriat, gălbui-maroniu.
    Plămânii îi luaseră foc. Privirea împăienjenită i se opri asupra cronometrului şi senzaţia de triumf îi reveni, împreună cu un talaz înspumat de mânie îndreptăţită. În loc să lege cronometrul de dinamită, cablul era prins de măciulia aurie a unui baston negru şi solid, ca acela pe care îl folosise tatăl său după accidentul cu camionul de la lăptărie.
    Îl înşfăcă şi cablul se desprinse. Bastonul greu părea a fi la locul lui în mâinile sale. Îl repezi peste umăr.
    Ridicându-l, lovi sârma de care era atârnat becul şi acesta începu să se balanseze, făcând umbrele tainice ale camerei să se legene monstruos pe podea şi pe pereţi. Coborând, bastonul lovi ceva mult mai dur. George ţipă.
    Slăbi încleştarea pe gâtul lui Jack.
    Se smulse din mâiniie lui George şi se răsuci spre el. George căzuse în genunchi, cu capul aplecat, încercând să şi-l protejeze cu mâinile. Sângele îi tişnea printre degete.
    - Vă rog, şopti umil George. Opriţi-vă, domnule Torrance.
    - Acum o să-ţi iei doctoria, grohăi Jack. Pe Dumnezeul meu, acum o s-o iei. Puiule. Javră nenorocită. Chiar acum. Până la ultima picătură. Până la ultima picătură blestemată.
    Şi în timp ce lumina se legăna deasupra lui, iar umbrele dansau pe pereţi, roti bastonul coborându-l iar şi iar, mişcând braţul în sus şi în jos ca un automat. Degetele însângerate ale lui George îi căzură de pe cap şi Jack îl lovi o dată, de două ori, de o sută de ori şi peste gât, peste umeri, şi peste spate şi peste mâini.
    Numai că bastonul nu era chiar un baston; părea a fi un ciocan de crichet cu mâner ornamentat. Un ciocan cu un capăt mai dur şi celălalt mai moale. Capătul activ era plin de sânge şi fire de par. Iar sunetul plat, de ciocan plesnit în carne, fusese înlocuit de un bubuit cavernos, cu ecou şi reverberaţii. Propria lui voce căpătase aceeaşi calitate, devenise un muget dezarticulat. Şi totuşi, paradoxal, era mai slab, nedesluşit, iritat... de parcă ar fi fost beat.
    Silueta prăbuşită în genunchi îşi ridică încet capul, într-o implorare mută. Chipul nu se mai distingea sub masca însîngerată. Îşi pregăti ciocanul pentru lovitura de graţie şi începuse deja mişcarea asasină când văzu că figura din faţa lui nu era a lui George, ci a lui Danny. Era chipul fiului său.
    - Tăticule...
    Şi atunci ciocanul lovi, izbindu-l pe Danny chiar între ochi, închizându-i pentru totdeauna. Şi de undeva se auziră hohote de râs...
    (! "Nu!")

                                                               3.

                                  Își reveni lângă patul lui Danny, cu mâinile goale, iar trupul scăldat în sudoare. Strigătul său final se auzise numai în mintea lui. Îi dădu glas acum, în şoaptă.
    - Nu. Nu, Danny. Niciodată.
    Se întoarse în pat, clătinându-se pe picioare ce păreau a fi făcute din cauciuc. Wendy dormea dusă. Ceasornicul de pe noptieră arăta ora cinci fără un sfert. A stat în pat, fără să reuşească să adoarmă, până la şapte, când Danny începu să se trezească.
    Atunci se sculă şi se îmbrăcă. Era timpul să coboare şi să controleze cazanul.

                                                  33. Snowmobilul

                           La un moment dat, după miezul nopţii, pe când toţi dormeau, ninsoarea se oprise, lăsând în urmă alţi douăzeci de centimetri proaspeţi pe crusta veche. Norii fuseseră împrăştiaţi de vânt, iar acum Jack stătea într-o coloană subţire şi prăfuită de lumină care intra pieziş prin fereastra magaziei.
    Încăperea era lungă cam cât un vagon de marfă şi tot atât de înaltă. Mirosea a unsoare şi a ulei şi a benzină şi - miros vag, nostalgic - a iarbă dulce. Lângă peretele dinspre sud erau patru maşini de tăiat iarba, aliniate ca soldaţii la raport. La stânga lor erau înşirate sape, lopeţi pentru operaţii chirurgicale în gazon, un fierăstrău electric, foarfeca de grădină şi un catarg lung şi subţire din oţel, cu un steag roşu în vârf.
    Caddy, adu-mi bila în mai puţin de zece secunde şi-ţi dau un bănuţ. Da, domnule.
    La peretele dinspre vest, pe care soarele dimineţii arunca raze piezişe, se aflau trei mese de ping-pong sprijinite una de cealaltă, asemenea unui castel şubrezit din cărţi de joc. Fileurile fuseseră scoase şi acum atârnau pe raftul de deasupra. În colţ erau nişte greutăţi şi un set de crichet, porţile legate cu sârmă, bilele vopsite în culori strălucitoare, aşezate într-un fel de carton de ouă (ce găini ciudate aveţi aici, Watson... da, şi-ar mai trebui să vezi şi animalele de pe peluza din faţă, ha-ha) şi ciocanele, două seturi, puse pe raftul lor.
    Se îndreptă spre ele, ocolind o baterie veche (care, fără îndoială că odinioară fusese folosită de microbuzul hotelului) şi un acumulator. Scoase din raft un ciocan cu mânerul scurt şi-l ridică în faţa lui, aidoma unui cavaler care îşi salută regele înainte de a pleca la bătălie.
    Îi reveniră în minte fragmente din vis (din ce în ce mai neclar acum), ceva despre George Hatfield şi bastonul tatălui său, suficiente însă ca să-l neliniştească şi, în mod cu totul absurd, să-l facă să se simtă vinovat pentru că ţine în mână un simplu ciocan vechi de crichet. Crichetul... trebuie să fi fost, pe vremuri, mai ales când era la mare modă, un joc cu totul special. Jack găsise în subsol un regulament pe jumătate putrezit, de la începutul anilor '20 când la Overlook avusese loc Turneul Nord American de Crichet. Un joc cu totul şi cu totul special.
    ("schizo")
    Se încruntă puţin, apoi zâmbi. Da, în acest sens era un joc schizo. Iar ciocanul era mărturia clară a acestui fapt. Un capăt moale şi un capăt tare. Joc de fineţe şi joc de forţă brută, atavică.
    Roti ciocanul prin aer... huuuuup. Schiţă un surâs vag auzind şuieratul vârtos. Apoi îl puse la loc în raft şi se întoarse spre stânga. Ce văzu îl făcu să se încrunte din nou.
    Snowmobilul era acolo, aproape în mijlocul magaziei. Părea destul de nou, fapt care nu-l impresionă câtuşi de puţin. Pe o latură a capotei motorului stătea scris Bombardier Skidoo, cu litere negre, înclinate în aşa fel încât să dea senzaţia de viteză. Tălpile uriaşe erau tot negre. În dreapta şi stânga capotei erau pictate dungi negre ca cele de pe maşinile de curse, dar fondul era un galben sarcastic, ţipător şi asta nu-i plăcea lui Jack. Aşezat acolo, în raftul construit de soarele dimineţii, cu trup galben, dungi negre, tălpi negre şi carlingă deschisă tapiţată în negru, părea o viespe mecanică monstruoasă. Probabil că atunci când funcţiona zbârnâia ca o viespe.
    Scâncind şi bâzâind şi gata să înţepe. Dar de fapt, cu ce să semene? Măcar nu naviga sub pavilion fals. Pentru că, după ce-şi va face treaba, o să-i doară tare rău. Pe toţi. Până la primăvara, familia Torrance o să sufere atât de mult, încât ceea ce-i făcuseră viespile lui Danny ar fi ca nişte dulci sărutări.
    Îşi scoase batista din buzunarul de la spate, îşi şterse gura şi se îndreptă spre Skidoo. Se opri să-l privească, adâncindu-i-se acum cuta dintre sprâncene, şi-şi îndesă batista înapoi în buzunar. O rafală neaşteptată de vânt izbi magazia, făcând-o să ofteze şi să scârţâie din toate încheieturile. Se uită pe fereastră şi văzu cum vântul spulberă un strat de cristale strălucitoare de zăpadă şi le poartă spre nămeţii din spatele hotelului, răsucindu-le mai întâi înspre cerul albastru.
    Vântul se potoli şi privi din nou spre maşină. Era un obiect dezgustător, nici vorbă. Aproape că te aşteptai să vezi un ac lung şi flexibil ieşind din partea lui posterioară. Îi displăcuseră întotdeauna snowmobilurile astea blestemate. Sfărâmă tăcerea de catedrală a iernii într-un milion de fragmente zornăitoare. Sperie animalele sălbatice. Emană nori albaştri uriaşi şi poluanţi de fum, te fac să tuşeşti, să te sufoci, să nu mai poţi respira.
    Poate că sunt ultima jucărie grotească a erei învechite a combustibililor, oferită în dar de Crăciun unui copil de zece ani.
    Îşi aminti de un articol pe care îl citise într-un ziar în Stovington, ceva care se petrecuse pe undeva în statul Maine. Un puşti cu un snowmobil, făcând pe nebunul pe un drum pe care nu mai fusese niciodată, cu mai mult de treizeci de mile pe oră. Noapte. Cu farurile stinse. Şi mai era acolo un lanţ legat de doi stâlpi de-a curmezişul drumului, cu un semn de TRECERE INTERZISĂ atârnat în mijloc. S-a spus că mai mult decât probabil copilul nu l-a văzut. Poate că luna intrase în nori. Şi lanţul l-a decapitat pur şi simplu. Când a citit articolul, Jack s-a simţit aproape bucuros, şi acum, privind la această maşinărie infernală, sentimentul îi reveni.
    (Dacă n-ar fi vorba de Danny, mi-ar face o deosebită plăcere să înşfac unul din ciocanele astea, să deschid carlinga şi să lovesc până când)
    Fără să-şi dea seama îşi ţinuse respiraţia şi acum îi dădu drumul într-un oftat prelung.
    Wendy avea dreptate. Orice s-ar fi întâmplat, Wendy avea dreptate. Dacă ar fi ciomăgit maşina până ar fi crăpat, ar fi fost culmea nebuniei, indiferent cât de plăcută i-ar fi părut nebunia aceasta. Ar fi fost ca şi când şi-ar fi omorât propriul fiu în bătaie.
    - Spărgător împuţit de maşini, spuse el cu glas tare.
    Ocoli maşina şi deşurubă buşonul de la rezervorul de benzină. Găsi o tijă de măsurat pe unul din rafturile care se întindeau de-a lungul pereţilor magaziei la înălţimea pieptului şi îl băgă înăuntru. Mai puţin de o jumătate de centimetru din tijă ieşi udă din rezervor. Nu era prea multă benzină, însă era suficientă ca să-şi dea seama dacă maşinăria aceea blestemată funcţiona. Putea pune mai multă benzină mai târziu din rezervorul Volkswagenului şi al microbuzului.
    Înşurubă buşonul la loc şi deschise capota. Nu avea nici bujii, nici baterie. Se duse din nou la rafturi şi începu să cotrobăie prin ele, dând la o parte şurubelniţe şi chei fixe, un carburator vechi care fusese scos de pe o maşină de tuns iarba, cutii din plastic pline cu şuruburi şi cuie şi nituri de toate mărimile. Raftul era acoperit de un strat gros şi negricios de unsoare, iar praful acumulat de-a lungul anilor părea blana unui animal murdar. Îi era silă să-l atingă.
    Descoperi o cutie mică şi pătată de ulei pe care era scris prescurtat cu creionul Skid.
    O scutură, auzi cum zăngănea ceva înăuntru. Bujii. Ridică una în lumină, încercând să-i aprecieze distanţa, fără să fie nevoie să caute şublerul. Pizda mă-sii, se gândi el cu ciudă şi aruncă bujia la loc în cutie. Dacă distanţa nu e bună, asta e, ghinion. Ghinion turbat.
    În spatele uşii era un taburet. Îl trase, se aşeză şi montă cele patru bujii, apoi potrivi şi cele patru căpăcele de cauciuc deasupra fiecăreia. Apoi îşi plimbă uşor degetele peste inductor. Şi râdeau de mine când am încercat să cânt la pian.
   Înapoi la rafturi. De data aceasta nu a putut să găsească ce căuta: o baterie mică. Una cu trei sau patru elemenţi. Erau acolo chei de toate mărimile, o casetă plină cu burghie, saci cu îngrăşăminte chimice pentru gazon şi flori, dar nici urmă de baterie pentru snowmobil. Numai că asta nu-l deranja câtuşi de puţin. De fapt, era chiar bucuros. Se simţea chiar uşurat Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, căpitane, dar n-am reuşit. Nu-i nimic, fiule.
    Am să cer să ţi se acorde Steaua de Argint şi medalia Snowmobilul Violet. Eşti o mândrie pentru regimentul tău.
    Mulţumesc domnule, să ştiţi că am încercat.
    Începu să fluiere în timp ce încă mai cotrobăia prin rafturi. Melodia, de nerecunoscut - atât de fals cânta - ieşea în aburi mici şi albi. Făcuse o inspecţie completă a rafturilor şi chestia căutată nu era acolo.
    Poate o şterpelise cineva. Poate chiar Watson. Râse. Vechea şmecherie. Câteva agrafe de birou, câteva topuri de hârtie, nimeni nu va simţi lipsa feţei ăsteia de masă... şi ce ziceţi de bateria asta minunată de snowmobil?
    Da, vine tocmai la ţanc. Arunc-o în sac. Delict de funcţionar, păpuşico. Toţi aveau degete lipicioase.
    Se întoarse spre snowmobil şi-l lovi sănătos cu piciorul când trecu pe lângă el. Ei bine, şi cu asta, basta. Va trebui doar să-i spună lui Wendy îmi pare rău, iubito, dar.
    Cutia era în colţ, lângă uşă. Taburetul fusese aşezat chiar deasupra ei. Pe capac scria cu creionul Skid.
    O privi, cu zâmbetul murindu-i pe buze. Dar, domnule, priviţi, a venit cavaleria. Se pare că semnalele dumneavoastră de fum au fost totuşi recepţionate.
    Nu era corect.
    Fir-ar să fie, pur şi simplu nu era corect.
    Ceva - noroc, soartă, providenţă - încercase să-l salveze. Alt noroc, un noroc chior. Şi în ultima clipă a reintrat în scenă vechiul nostru prieten, nenorocul lui Jack Torrance. Jocul ăsta afurisit de cărţi nu se încheiase.
    Indignarea, sub forma unui val uriaş, cenuşiu şi posac, îl făcu să se sufoce. Îşi încleştă din nou pumnii.
    ("Nu-i corect, fir-ar să fie, nu-i corect!")
    De ce nu s-a uitat în altă parte? În oricare altă parte! De ce n-a avut gâtul înţepenit sau de ce nu l-a mâncat nasul sau de ce nu i-a intrat ceva în ochi? O chestie măruntă. N-ar fi văzut niciodată bateria.
    Ei bine, nici nu a văzut-o. Şi atât. Era o halucinaţie, cu nimic diferită de ceea ce se întâmplase ieri în faţa camerei de la etajul al doilea sau cu menajeria aia blestemată de arbuşti. O nălucire de moment, atâta tot. I-auzi, mi s-a părut că am văzut o baterie de snowmobil în colţul ăla. Nu-i nimic acolo. Nevroză de luptă, cred, domnule. Îmi pare rău. Nu te lăsa copleşit, fiule. Ni se întâmplă tuturor, mai devreme sau mai târziu.
    Deschise uşa atât de tare încât aproape că o scoase din balamale şi-şi trase schiurile înăuntru. Erau acoperite cu zăpadă Şi le izbi puternic de podea, stârnind un nor alb în jurul lor. Îşi puse schiul stâng în piciorul stâng... şi se opri.
    Danny era afară, lângă platforma din spatele hotelului. Părea că încearcă să facă un om de zăpadă. Fără prea mult succes. Zăpada era prea îngheţată ca să se lase modelată. Cu toate acestea, încerca în continuare, ca un băiat bun ce era, o mogâldeaţă înfofolită până în vârful nasului, pe zăpada strălucitoare, sub un cer strălucitor.
    Purta căciula cu cozorocul răsucit la spate, ca un renumit jucător de baseball.
    ("Pentru numele lui Dumnezeu, la ce te gândeai?")
    Răspunsul veni instantaneu.
    ("La mine. Mă gândeam la mine")
    Îşi aminti cum stătuse în pat cu o noapte înainte şi cum, pe neaşteptate, începuse să se gândească la asasinarea soţiei sale.
    Şi în clipa aceea, cum sta acolo îngenuncheat, i se limpeziră toate în minte. Hotelul Overlook nu acţiona asupra lui Danny. Acţiona asupra lui. Şi nu Danny era punctul slab, ci el. El era cel vulnerabil, cel care putea fi îndoit şi răsucit până când ceva plesnea.
    (până când nu mă mai opun şi adorm... şi când fac asta dacă fac asta)
    Îşi ridică privirea spre ferestre şi soarele îi răspunse cu o lumină aproape orbitoare, dar el nu-şi coborî ochii. Pentru prima oară observă cât de mult seamănă geamurile cu nişte ochi. Reflectau soarele şi păstrau întunericul. Nu la Danny se uitau. Ci la el.
    În aceste secunde a înţeles tot. Exista un anumit desen în alb şi negru pe care-şi amintea că îl văzuse în copilărie, în timpul orei de catehism. Călugăriţa l-a prezentat pe un şevalet şi l-a numit miracolul lui Dumnezeu.
    Copiii din clasă l-au privit fără interes, văzând doar o amestecătură de alb şi negru, fără sens şi fără vreun model.
    Atunci, un copil din banca a treia a gâfâit: "E Isus!" şi copilul acela a primit un exemplar din Noul Testament, nou-nouţ, şi un calendar, pentru că fusese primul. Ceilalţi s-au holbat şi mai tare. Unul câte unul au dat apoi răspunsuri asemănătoare, au gâfâit, s-au sufocat la fel, o fetiţă, aproape în extaz, a ţipat piţigăiat:
    "Îl văd! Îl văd!"
    Şi ea a primit un Nou Testament drept recompensă. Până la urmă toţi văzuseră chipul lui Isus în nebunia aia de alb şi negru, cu excepţia lui Jack. S-a încordat cât a putut de tare, o parte din el speriată acum, altă parte gândind cu cinism că toţi ceilalţi se prefăcuseră, pur şi simplu pentru a-i face pe plac Sorei Beatrice, altă parte fiind în taină convinsă că el nu-l putea vedea pentru că Dumnezeu decretase că este cel mai rău păcătos din clasă.
    "Nu-l vezi, Jacky?" îl întrebase Sora Beatrice cu vocea ei tristă şi dulce. "Îţi văd ţâţele", se gândise cu o disperare răutăcioasă. Începu să clatine capul, apoi cu o exaltare prefăcută zise "Ba da, Îl văd! Uau! Este Isus!"
    Şi toţi ceilalţi din clasă au râs şi l-au aplaudat şi l-au făcut să se simtă triumfător, ruşinat şi speriat. Mai târziu, când a rămas în urma colegilor săi, care se căţăraseră la lumină, ieşind din subsolul bisericii şi hârjonindu-se pe străzi, a mai privit o dată harababura în alb şi negru fără nici o noimă pe care Sora Beatrice o lăsase pe şevalet.
    O detesta. Toţi se prefăcuseră, întocmai ca şi el, chiar şi călugăriţa însăşi. Era o escrocherie.
    "Căcat - draci - căcat", a suduit el printre dinţi şi, când s-a întors să plece, a văzut cu colţul ochiului chipul lui Isus, trist şi înţelept. S-a întors brusc, cu inima în gât.
    Totul se potrivea, şi el s-a uitat îndelung la desen, cu o uimire înfricoşată, incapabil să înţeleagă cum de nu-l recunoscuse de prima dată. Ochii, zigzagul de umbre de pe fruntea împovărată de griji, nasul drept, expresia blândă şi miloasă a gurii. Îl privea pe Jack Torrance. Ce fusese până atunci numai o mâzgălitură fără sens, se transformase brusc într-o schiţă completă în alb şi negru a chipului lui Cristos, Domnul Nostru. Uimirea înfricoşată deveni teroare. Înjurase în faţa unui tablou al lui Isus. Va fi blestemat. Va fi aruncat în iad laolaltă cu toţi păcătoşii. Chipul lui Cristos fusese acolo tot timpul. Tot timpul.
    Acum, îngenuncheat în lumina soarelui şi urmărindu-şi fiul cum se joacă în umbra hotelului, îşi dădu seama că totul este adevărat. Hotelul îl voia pe Danny, poate că-i voia pe toţi, dar pe Danny sigur.
    Tufele într-adevăr se mişcaseră. Era o femeie moartă în Camera 217, femeie care poate era numai un spirit inofensiv, ca de altfel în majoritatea cazurilor, dar care acum devenise un pericol activ. Ca un fel de jucărie mecanică nefastă fusese învârtită şi pusă în mişcare chiar de mintea stranie a lui Danny... şi de propria lui minte.
    Watson îi spusese că un om a avut un atac pe terenul de crichet şi a murit pe loc? Sau Ullman? N-avea nicio importanţă.
    Se comisese un asasinat la etajul al treilea. Câte certuri, sinucideri, crize şi emoţii vechi? Câte crime? Bântuia oare Grady pe undeva prin aripa de vest cu toporul în mână, aşteptându-l pe Danny să-l pocnească, astfel încât să poată ieşi din lambriurile pereţilor?
    Cercul de vânătăi umflate de pe gâtul lui Danny.
    Licărirea sticlelor întrezărite în salonul părăsit.
    Aparatul de radio.
    Visele.
    Albumul cu tăieturi din ziare pe care-l găsise în pivniţă.
    ("Medoc, eşti aici? Am umblat din nou în somn, dragul meu...")
    Se ridică brusc, aruncând schiurile pe uşă. Tremura tot. Trânti uşa şi ridică cutia cu bateria snowmobilului.
    Îi alunecă printre degetele nesigure
    ("O, doamne, să n-o fi crăpat")
    şi se rostogoli pe o parte. Deschise cutia de carton şi trase bateria afară, fără să se gândească la acidul care ar fi putut să se scurgă prin carcasa bateriei dacă aceasta s-ar fi crăpat. Dar nu se crăpase. Era întreagă. Un mic suspin îi scăpă de pe buze.
    Ţinând bateria strâns la piept, o duse la Skidoo şi o puse la locul ei, în faţa motorului. Găsi o cheie franceză reglabilă pe unul din rafturi şi montă cablurile bateriei repede, fără nicio problemă. Bateria era încărcată; făcuse o scânteie şi scosese un norişor de ozon când Jack a pus ultimul cablu în borna lui. După ce a terminat treaba, s-a dat la o parte, ştergându-şi nervos mâinile de jacheta decolorată. Gata. Ar trebui să funcţioneze. Nu există niciun motiv care s-o împiedice. Absolut niciun motiv, decât că era o parte integrantă a hotelului Overlook, iar Overlook nu voia cu niciun chip să-i lase să plece. În nici un caz.
    Overlook se distra de minune. Avea de terorizat un băieţel, de semănat vrajbă între un bărbat şi femeia lui şi, dacă îşi juca mâna aşa cum trebuie îi va face să ajungă să zburde prin holurile hotelului, ca umbrele solitare şi imateriale din romanele lui Shirley Jackson. Dar nu puteai fi singur la Overlook, o, nu, aveai mulţi tovarăşi aici. Însă nu exista niciun motiv real pentru care snowmobilul să nu pornească. Desigur, cu excepţia
    ("Cu excepţia faptului că el tot nu voia să plece")'
    da, cu această excepţie.
    Se uită la Skidoo, răsuflarea ieşindu-i în norişori albi îngheţaţi. Voia ca lucrurile să rămână la locul lor.
    Când venise aici nu avusese nici cea mai mică îndoială. Ar fi fost o greşeală să coboare, ştiuse asta şi atunci.
    Wendy era pur şi simplu speriată de bau-baul convocat de un puşti isteric. Acum dintr-odată îşi dădu seama ce simte. Era exact aşa cum se întâmplase şi cu piesa lui, cu piesa lui blestemată. Nu-şi mai dădea seama de partea cui este, sau cum trebuie să se aranjeze lucrurile. Odată ce ai văzut chipul unui dumnezeu în harababura de alb şi negru, rămâneai singur, nu te mai puteai preface că nu l-ai văzut. Alţii pot râde şi spune că nu-i nimic, că nu sunt decât nişte pete fără nici un înţeles, vă rog din suflet, arătaţi-mi oricând un tablou pictat de un maestru, numai că tu vei vedea întotdeauna chipul lui Cristos, Domnul Nostru uitându-se la tine.
    L-ai văzut într-o fracţiune de secundă iluminată, conştientul şi subconştientul amestecându-se în acel moment şocant al înţelegerii. Îl vei vedea întotdeauna. Ai fost blestemat să-l vezi întotdeauna.
    ("Am umblat din nou în somn, dragul meu...")
    Totul fusese bine până când l-a văzut pe Danny jucându-se în zăpadă. Era vina lui Danny. Toate câte se întâmplaseră fuseseră din vina lui Danny. El era cel care avea "strălucirea" sau ce era chestia aia.
    Nu era strălucire, era o osândă. Dacă ar fi fost singur aici cu Wendy ar fi trecut iarna într-un mod destul de plăcut. Fără durere, fără nimic care să-i apese creierul.
    ("Nu vreau să plec. ? Nu pot?")
    Overlook nu voia ca el să plece şi nici el nu voia. Nici chiar Danny. Poate că şi el era o parte din Overlook acum. Zici că noul îngrijitor scrie? Foarte bine, angajează-l. A venit vremea să povestim şi varianta noastră. Mai întâi însă, trebuie să scăpăm de femeie şi de mucosul ăla mic. Nimic nu trebuie să-l distragă. Noi nu.
    Stătea acum lângă carlinga snowmobilului. Începuse din nou să-l doară capul. La ce concluzie a ajuns?
    Pleacă sau rămâne. Foarte simplu. Nu trebuie să complicăm inutil lucrurile. Să plecăm sau să rămânem?
    Dacă plecăm, cât timp va trece până vei găsi groapa comună din Sidewinder? îl întrebă o voce lăuntrică.
    Locul acela întunecat cu un televizor păduchios şi cu şomeri nebărbieriti şi cu figuri sinistre care-şi petrec timpul urmărind meciuri? Unde urina de la toaleta bărbaţilor miroase de parcă ar fi veche de două mii de ani şi unde găseşti în permanenţă un chiştoc de Camel în closet? Unde berea costă treizeci de cenţi paharul şi îi pui sare ca să-i dai gust, iar tonomatul cântă numai cântece country vechi?
    Cât timp? O, Doamne, îi era tare teamă că nu va dura mult!
    - Nu pot să câştig, zise el, foarte încet.
    Asta era. Era ca atunci când încerci să-ţi dai o pasienţă doar cu trei aşi.
    Se aplecă brusc peste motorul maşinii şi smulse inductorul. Acesta ieşi dezgustător de uşor. Îl privi o clipa, apoi deschise uşa din spate a magaziei.
    De aici i se înfăţişă toată panorama munţilor, frumoasă ca o carte poştală în strălucirea dimineţii. Un câmp de zăpadă netedă se întindea până la pini, pe distanţă de aproape o milă. Aruncă inductorul cât putu de departe.
    Şi acesta zbură mult mai departe decât ar fi fost normal.
    A împrăştiat un nor de cristale de zăpadă în jur când a căzut. Iar adierea vântului a purtat granulele de zăpadă spre alte locuri de odihnă. Împrăştiaţi-vă, vă zic. Nu mai este nimic de văzut. S-a terminat. Împrăştiaţi-vă.
    Se simţi împăcat.
    Mai rămase câtva timp în pragul uşii, respirând aerul bun de munte, iar apoi o închise cu hotărâre şi se întoarse la cealaltă uşă ca să-i spună lui Wendy că nu mai pleacă. Pe drum se opri şi încinse o bătaie cu bulgări de zăpadă cu Danny.

                                                         34. Tufele

                            Era 29 noiembrie, la trei zile după Sărbătoarea Recunoştinţei. Săptămâna care trecuse fusese o săptămână bună iar masa de Ziua Recunoştinţei, cea mai bună din întreaga lor viaţă împreună. Wendy pregătise minunat curcanul şi toţi trei mâncaseră până aproape să plesnească, fără să dea gata nici măcar o jumătate din excelenta orătanie. Jack gemuse spunând că o să mănânce curcan tot restul iernii - curcan cu smântână, sandviciuri cu friptură de curcan, curcan cu tăiţei, curcan surpriză.
    - Nu, i-a spus Wendy zâmbind. Numai până la Crăciun. Apoi mâncăm clapon.
    Jack şi Danny au gemut la unison.
    Vânătăile de pe gâtul lui Danny mai trecuseră şi se părea că temerile lor trecuseră odată cu ele. În după-amiaza Zilei Recunoştinţei Wendy îl trăsese pe Danny cu sania, în timp ce Jack lucrase la piesă, care era acum aproape gata.
    - Încă îţi mai este frică, amice? îl întrebase, neştiind cum să pună întrebarea mai pe ocolite.
    - Da, răspunse el simplu. Dar acum stau numai în locurile sigure.
    - Tăticul tău zice că mai devreme sau mai târziu pădurarii se vor întreba de ce nu luăm legătura cu ei prin aparatul de radio. Vor veni să vadă dacă s-a întâmplat ceva. Atunci am putea să coborâm. Tu şi cu mine. Şi să-l lăsăm pe tatăl tău să-şi petreacă toată iarna aici. Are motive serioase să-şi dorească să rămână. Într-un fel, amice... ştiu că e greu să înţelegi... suntem puşi la perete.
    - Da, răspunse el evaziv.
    În această după-amiază scânteietoare, ei doi se aflau la etaj şi Danny ştia că făcuseră dragoste. Moţăiau acum. Mai ştia că erau fericiţi. Mamei sale îi mai era puţin teamă, dar atitudinea tatălui său era ciudată. Era sentimentul că făcuse un lucru foarte dificil, şi-l făcuse bine. Dar Danny nu vedea exact ce anume fusese acel lucru. Tatăl său îl păzea cu mare grijă, chiar şi în propria-i minte. Era oare posibil, se întreba Danny, să te bucuri că ai făcut ceva şi totuşi să-ţi fie atât de ruşine de ce ai făcut încât să încerci să nu te gândeşti la asta? Întrebarea îl neliniştea. Nu credea că aşa ceva este cu putinţă... într-o minte normală.
    Când încercase din răsputeri să-şi sondeze tatăl, a obţinut numai imaginea destul de ştearsă a unui obiect asemănător cu o caracatiţă, care se ridică rotindu-se spre cerul albastru şi neîndurător. Şi de ambele dăţi când se concentrase foarte tare ca să obţină această imagine, tăticul începuse să se holbeze la el într-un mod pătrunzător şi înfricoşător, de parcă ar fi ştiut ce făcea Danny.
    Acum era în hol şi se pregătea să se ducă afară. Se juca mult afară, cu sania sau cu schiurile. Se simţea mai bine când ieşea din hotel. Atunci când stătea la soare, se simţea de parcă i-ar fi fost ridicată o greutate de pe umeri.
    Trase un scaun, se urcă pe el, îşi luă canadiana şi pantalonii matlasaţi din dulapul din sala de bal, apoi se aşeză pe scaun ca să se îmbrace. Ghetele erau în cutie iar el şi le trase în picioare, limba furişându-i-se în colţul gurii când se concentră să-şi lege şireturile. Îşi mai trase mânuşile îmblănite şi masca de schi. Gata, acum putea să iasă.
    Tropăi prin bucătărie până la uşa din spate, apoi se opri. Se plictisise să se tot joace în spate, iar în perioada aceasta a zilei umbra hotelului se întindea peste locul lui de joacă. Nu-i plăcea nici măcar să se afle în umbra hotelului. Se hotărî că era mult mai bine să-şi pună schiurile şi să se ducă la terenul de joacă.
    Dick Hallorann îl avertizase să nu se apropie de grădina englezească, însă nu-l deranja prea mult gândul la animalele din tufe. Erau acum îngropate sub nămeţi, şi nu distingea nimic, decât o umflătură vagă, ce putea fi capul iepurelui şi cozile leilor. Aşa cum erau cozile, ieşite din zăpadă, erau mai degrabă absurde decât înfricoşătoare.
    Deschise uşa din spate şi-şi luă schiurile de pe platformă. Cinci minute mai târziu şi le punea în picioare pe terasa din faţă. Tăticul lui îi spusese că el (Danny) avea talent de schior - mişcare leneşă, târşită, flexibilitatea gleznelor care împrăştiau praful fin de zăpadă - îi rămânea numai să-şi dezvolte muşchii coapselor, gambelor şi să-şi întărească gleznele. Danny descoperise că gleznele îi oboseau cel mai repede.
    Schiatul îţi solicita gleznele la fel de mult ca şi patinajul. Cam la cinci minute trebuia să se oprească, cu picioarele depărtate ca să se odihnească.
    Dar n-a trebuit să se odihnească în drum spre terenul de joacă, pentru că acesta era numai în pantă.
    La mai puţin de zece minute după ce se luptase să se caţăre peste movila monstruos de mare de zăpadă care fusese adunată în faţa terasei hotelului, stătea ţinându-se cu mîna înmănuşată de tobogan, fără măcar să gâfâie.
    Terenul de joacă părea mult mai simpatic aşa, acoperit de zăpadă, decât fusese vreodată pe timpul toamnei.
    Semăna cu o sculptură dintr-un tărâm al basmelor. Leagănele îngheţaseră în poziţii ciudate, scaunele de la leagănele pentru copiii mai mari erau îngropate în zăpadă. Numai hornurile de la hotelul în miniatură erau deasupra nămeţilor,
    (mi-aş dori să fie celălalt hotel îngropat aşa, însă nu cu noi înăuntru)
    iar vârfurile tuburilor de ciment ieşeau la suprafaţă în două locuri, ca nişte igluuri de eschimoşi.
    Danny tropăi într-acolo, se aşeză pe vine şi începu să sape. Nu după mult timp, descoperi gura întunecata a unuia din ele şi se strecură în tunelul cel rece. În închipuirea sa, era acum Patrick Mc Goohan, Agentul Secret (reluaseră filmul de două ori pe canalul Burlington, iar tăticul său nu a pierdut niciodată ocazia să-l revadă; mai bine nu se ducea la o petrecere şi stătea acasă şi se uita la Agentul Secret sau la Răzbunătorii iar Danny stătea mereu cu el) urmărit de agenţi KGB în Alpii elveţieni. Fuseseră avalanşe în zonă, iar faimosul agent KGB, Slabbo, îşi omorâse iubita cu o săgeată otrăvită, însă pe undeva, în apropiere, trebuia să se afle maşina rusească antigravitatională. Poate chiar la capătul acestui tunel. Îşi scoase pistolul automat şi merse de-a lungul tunelului din beton, cu ochi mari şi atenţi, cu răsuflarea ieşindu-i în aburi albicioşi.
    Capătul opus al cilindrului din beton era blocat cu zăpadă, încercă să-şi sape drum prin ea şi fu uimit (şi puţin neliniştit) să-şi dea seama cât de tare era, aproape ca gheaţa din cauza frigului şi a greutăţii zăpezii de deasupra.
    Jocul acesta al închipuirii se destrămă şi realiză brusc că se simţea închis şi devenise extrem de nervos în acest cilindru strâmt din beton. Îşi auzea respiraţia; era precipitată, umedă şi cavernoasă. Se afla sub zăpadă şi prin gaura pe care o săpase ca să intre, de-abia dacă pătrundea o rază de lumină. Dintr-o dată îşi dori mai mult decât orice să se afle iar afară la soare, dintr-o dată îşi aminti că tăticul şi mămica lui dorm şi nu ştiu unde se află, că dacă se surpă zăpada peste gaura săpată, va fi prins înăuntru şi că hotelul Overlook nu-l place.
    Cu destulă greutate, Danny reuşi să se întoarcă şi se târî înapoi de-a lungul cilindrului de beton, cu schiurile boncănind în spate, cu palmele zdrobind sub ele frunze uscate de plop din toamna trecută.
    Tocmai ajunsese la capăt şi lumina rece căzu peste el, când zăpada a cedat, puţin numai, dar suficient să-i pudreze chipul şi să astupe deschizătura prin care se strecurase, lăsându-l în întuneric.
    O clipă, creierul îi îngheţă într-o panică imensă şi nu putu să gândească. Apoi, ca de foarte departe, îşi auzi tatăl spunându-i că nu are voie să se joace pe maidanul de la Stovington, unde erau depozitate fiarele vechi, pentru că oameni fără cap îşi aruncau uneori frigiderele stricate acolo, uitând să le scoată uşile şi dacă intrai în vreunul şi se întâmpla ca uşa să se trântească, nu mai puteai să ieşi. Mureai în întuneric.
    (N-ai vrea să păţeşti aşa ceva, nu, amice?)
    (Nu, Tăticule).
    Dar uite că se întâmplase, îi spuse gândul înnebunit de spaimă, se întâmplase, era în întuneric, era închis şi acolo era la fel de frig ca într-un frigider. Şi...
    ("mai este ceva aici înăuntru cu mine").
    I se oprise respiraţia. O groază aproape somnolentă i se strecură în vine. Da. Da. Mai era ceva acolo înăuntru cu el, ceva îngrozitor pe care hotelul Overlook îl păstrase tocmai pentru o ocazie ca aceasta. Poate că era un păianjen uriaş care fusese îngropat sub frunzele moarte, sau un şobolan... sau poate cadavrul unui copil care murise aici, pe terenul de joacă. Se întâmplase oare vreodată aşa ceva? Da, era posibil. Îşi aminti de femeia din cada de baie. De sângele şi creierii împrăştiaţi pe peretele din Apartamentul Prezidenţial. De un copil, cu capul despicat în urma unei căzături din scrânciob, care acum se târăşte după el în întuneric, rânjind, căutându-şi un ultim tovarăş de joacă în lumea lui nesfârşită. Pentru totdeauna. Într-o clipă îl va auzi venind.
    La capătul celălalt al cilindrului de ciment se auzi trosnetul sec de frunze moarte, de parcă ceva se furişa înspre el târâş, în patru albe. Dintr-o clipă în alta va simţi o mînă rece care îi apucă glezna.
    Gândul îl smulse din înlemnire. Acum săpa furios în zăpada căzută care astupase capătul cilindrului de ciment, aruncând înapoi printre picioare, ca un câine care îşi dezgroapă un os. O lumină albastră începu să se întrevadă prin zăpadă şi Danny îşi împinse trupul în sus, înspre ea, ca un scufundător care iese din ape adânci.
    Îşi frecă tot spatele de muchia superioară a cilindrului. Schiurile i se încurcaseră unul de altul.
    Îi intră zăpadă sub masca de ochi şi sub gulerul de la canadiană. Săpă în zăpadă, scurmă în ea. Părea că încearcă să-l ţină prizonier, să-l tragă înăuntru, înapoi în cilindrul de ciment unde se afla lucrul acela nevăzut, care făcea frunzele să trosnească şi să-l ţină acolo. Pentru totdeauna.
    Reuşi să iasă, cu faţa ridicată spre soare, târându-se prin zăpadă, târându-se departe de cilindrul pe jumătate îngropat, respirând sacadat, pudrat de zăpadă, alb ca o mască de circ - o mască a terorii vii. Şchiopătă până la leagăne şi se aşeză să-şi aranjeze schiurile şi să-şi tragă răsuflarea. În timp ce-şi verifica legăturile, nu-şi luă nicio clipă ochii de la gura cilindrului. Aştepta să vadă dacă va ieşi ceva de acolo. Nu a ieşit nimic, şi după trei-patru minute, respiraţia lui Danny începu sa se mai liniştească. Orice ar fi fost, nu suporta lumina soarelui.
    Era închis acolo, poate că era în stare să iasă numai când era întuneric... sau când ambele capete ale acestei închisori tubulare erau astupate cu zăpadă.
    ("dar acum sunt în siguranţă sunt în siguranţă o să mă întorc pentru că acum sunt")
    Un zgomot înăbuşit se auzi în spatele lui. Se întoarse spre hotel şi privi. Dar... Dar chiar înainte de a se uita
    ("Poţi să vezi indienii din desenul acesta?")
    ştia ce urmează să vadă, pentru că ştia ce reprezenta acel sunet moale, înăbuşit. Era un bloc mare de zăpadă care căzuse şi scosese acelaşi zgomot ca atunci când cădea de pe acoperişul hotelului.
    ("Poţi să vezi...?")
    Da. Putea. Zăpada căzuse de pe câinele decupat în tufe. Când venise, mai devreme, fusese numai o masă inofensivă de zăpadă lângă terenul de joacă. Acum se ivise o pată absurdă de verde pe albul orbitor.
    Stătea în două labe ca şi când ar fi cerut o coajă de pâine sau o bucăţică de zahăr.
    Dar de data asta nu va intra în panică, îşi va păstra sângele rece. Pentru că acum nu era prins în cursă într-un loc întunecos. Se afla afară, la soare. Şi nu era vorba decât de un câine. Este destul de cald astăzi, gândi el cu speranţă. Poate că soarele a topit destulă zăpadă de pe câinele ăla şi restul a căzut grămadă. Poate că asta este explicaţia.
    ("Nu te duce acolo... fereşte-te de locul acela")
    Îşi strânse cât putea de bine legăturile schiurilor. Se ridică şi privi înapoi înspre cilindrul de ciment, îngropat aproape în întregime sub zăpadă şi ce văzu la capătul pe unde ieşise îi îngheţă inima. Era o pată circulară întunecată la capăt, o cută de umbra care marca gaura pe care o săpase ca să poată intra.
    Acum, în ciuda strălucirii zăpezii, i se păru că vede ceva acolo. Ceva care se mişca. O mână. O mână care făcea semne. Mâna unui copil nefericit, disperat. O mână care făcea semne, o mână care implora, mâna cuiva care se îneacă.
    ("Salvează-mă O te rog salvează-mă. Dacă nu poţi să mă salvezi cel puţin vino şi joacă-te cu mine... Pentru totdeauna. Şi pentru totdeauna. Şi pentru totdeauna")
    - Nu, şopti răguşit Danny.
    Cuvântul îi căzu uscat şi gol de pe buzele crăpate. Îşi simţea acum mintea şovăind, încercând să se detaşeze, aşa cum se întâmplase atunci când femeia din cameră a... nu, mai bine să nu se gândească la asta.
    Se apucă bine de corzile realităţii şi le ţinu strâns. Trebuia să iasă de aici. Concentrează-te asupra acestui lucru. Păstrează-ţi calmul. Fii ca Agentul Secret. Ar plânge oare Patrick Mc Goohan şi ar face pipi pe el ca un bebeluş?
    Ar face oare tăticul lui aşa ceva?
    Gândurile acestea îl liniştiră întrucâtva.
    Din spate se auzi din nou zgomotul înăbuşit de zăpadă care cade. Se întoarse şi văzu capul uneia  din tufele-lei ieşind acum din zăpadă, arătându-i colţii. Era mai aproape decât ar fi trebuit, aproape lângă portiţa terenului de joacă.
    Groaza începu să-şi facă iar loc şi el o înăbuşi. El era Agentul Secret şi va scăpa.
    Începu să-şi facă drum spre ieşirea din terenul de joacă, ocolind aşa cum făcuse şi tatăl său în ziua primei ninsori. Se concentră asupra schiurilor. Paşi mari, înceţi. Nu-ţi ridica prea mult piciorul, pentru că altfel o să te dezechilibrezi. Mişcă-ţi gleznele şi taie zăpada. Ajunse în colţul terenului de joaca. Nămeţii erau înalţi şi aici şi fu în stare să păşească peste gard.
    Îl trecuse deja jumătate, când căzu pe burtă aproape deoarece schiul de pe piciorul rămas în urmă se încurcase în barele gardului. Se aplecă mult înainte, dând disperat din mâini, amintindu-şi cât de greu este să te ridici dacă ai căzut.
    Din dreapta veni acelaşi sunet înăbuşit, blocuri de zăpadă care cad. Privi în direcţia aceea şi văzu ceilalţi doi lei, scuturaţi de zăpadă până în vârful labelor, unul lângă celălalt, cam la şaizeci de paşi distanţă. Găurile verzi care le ţineau loc de ochi erau fixate asupra lui. Cîinele îşi întoarse capul
    ("Se întâmplă numai când te uiţi")
    - O! Hei...
    Schiurile i se încurcară unul de celălalt şi se prăbuşi în zăpadă, în ciuda eforturilor disperate de a-şi păstra echilibrul. Mai multă zăpadă îi intră în glugă şi pe gât şi în cizme. Se luptă să iasă din zăpadă şi încercă să-şi descurce schiurile cu inima zbătându-i-se nebuneşte în piept acum.
    ("Agentul Secret ţine minte că eşti Agentul Secret")
    Se dezechilibră din nou şi căzu pe spate de data aceasta. O clipă a stat întins, privind cerul şi gândindu-se că ar fi mai simplu să renunţe.
    Apoi se gândi la lucrul acela din tunelul de ciment şi îşi dădu seama că nu poate. Reuşi să se ridice în picioare şi se uită la grădina englezească. Toţi cei trei lei erau strânşi unul lângă altul acum, la mai puţin de doisprezece metri distanţă. Câinele se retrăsese spre stânga lor, de parcă ar fi vrut să blocheze retragerea lui Danny. Nu mai aveau niciun strop de zăpadă pe ei cu excepţia unei pudre albe în jurul gâturilor şi boturilor.
    Toţi îl priveau fix.
    Acum răsuflarea îi era precipitată, iar panica era ca un şobolan înspăimântat în spatele frunţii sale, răsucindu-se şi rozând. Luptă cu panica şi luptă şi cu schiurile.
    ("Vocea tatălui: Nu, nu te lupta cu ele, amice. Mergi pe ele de parcă ar fi propriile tale picioare. Mergi cu ele")
    ("Da, Tati")
    Porni din nou încercând să recapete ritmul degajat pe care-l exersase cu tatăl său. Reuşi, încetul cu încetul, numai că odată cu ritmul descoperi şi cât de obosit era, cât de mult îl extenuase frica. Tendoanele coapselor şi gambelor şi gleznelor îi tremurau şi erau încinse. În faţă vedea hotelul Overlook, batjocoritor de îndepărtat, părând a se holba la el cu ferestrele cele multe, de parcă ar fi urmărit un fel de concurs, care-l interesa însă prea puţin.
    Danny se uită înapoi peste umăr, iar respiraţia lui grăbită se opri o clipă şi apoi îşi acceleră şi mai mult ritmul. Leul cel mai apropiat era numai la vreo şapte metri în urmă, luând în piept zăpada, ca un câine care se bălăceşte într-un lac. Ceilalţi doi îl încadrau din stânga şi din dreapta. Erau ca un pluton în patrulare, cu câinele, încă mai departe în stânga lor, cercetaşul. Leul care era cel mai aproape avea capul aplecat. Umerii i se ridicau puternici deasupra grumazului. Coada o ţinea în sus, de parcă chiar înainte ca el să se întoarcă şi să privească, ar fi şfichiuit cu ea aerul. Se gândi că seamănă cu o pisică uriaşă care se distra jucându-se cumn şoricel înainte să-l omoare
    ("... cad...")
    Nu, ar fi fost mort dacă ar fi căzut. N-o să-l lase în veci să se ridice. Se vor năpusti. Dădu nebuneşte din mîini şi păşi repede înainte, centrul său de echilibru dansându-i prin faţa nasului. Îl prinse şi se grăbi mai departe, aruncând priviri rapide peste umăr. Aerul îi şuiera prin gâtlejul uscat ca nişte cioburi fierbinţi de sticlă.
    Lumea lui se redusese la zăpada orbitoare, tufele verzi şi foşnetul schiurilor. Şi încă ceva. Un sunet slab, înăbuşit, de paşi prin zăpadă. Încercă să se grăbească şi mai tare şi nu reuşi. Acum traversa parcarea acoperită cu zăpadă, un băieţel cu faţa aproape îngropată în umbra pe care o făcea gluga de la canadiană. După-amiaza era liniştită şi luminoasă.
    Când privi din nou în urmă, primul leu se afla numai la doi metri distanţă. Rânjea. Avea gura deschisă şi era încordat ca un arc. În spatele lui şi al celorlalţi se putea vedea iepurele, cu capul ieşind-i acum din zăpadă, verde intens, de parcă şi-ar fi descoperit chipul inexpresiv şi oribil ca să urmărească sfârşitul vânătorii.
    Acum, pe peluza din faţa hotelului Overlook, între parcarea circulară şi terasă, dădu frâu panicii şi începu să alerge cu stângăcie pe schiuri, fără să mai îndrăznească să se uite înapoi, tot avansând cu braţele întinse înainte ca un orb care pipăie eventualele obstacole. Gluga îi căzuse, descoperindu-i chipul, alb ca varul, cu pete de febră în obraji, cu ochii ieşindu-i din orbite de groază. Terasa era acum foarte aproape.
    În spate auzi zgomotul neaşteptat şi dur în momentul când ceva sări.
    Căzu pe treptele terasei, urlând fără să scoată vreun sunet şi se căţără pe ele în patru labe, cu schiurile clămpănind strâmbe.
    Un şuierat despică aerul şi simţi dintr-o dată o durere înfiorătoare în picior. Sunetul de pânză sfâşiată. Şi altceva care ar fi putu să fie - ar fi trebuit să fie - numai în mintea lui.
    Un răget furios.
    Miros de sânge şi de cetină.
    Căzu pe terasă cât era de lung, suspinând răguşit, simţind pe limbă gustul concentrat şi metalic de cupru.
    Inima bătea să-i sară din piept. Din nas îi curgea un firicel de sânge.
    Nu şi-a dat seama cât timp a zăcut întins acolo, până când uşile hotelului s-au deschis şi Jack se năpusti afară, numai în pantaloni şi cu papuci în picioare. Wendy era în spatele lui.
    - Danny! strigă ea.
    - Amice! Danny, pentru numele lui Dumnezeu! Ce s-a întâmplat? Ce?
    Tăticul îl ajută să se ridice. Pantalonii erau sfâşiaţi sub genunchi. Şi ciorapii de lână fuseseră sfâşiaţi iar gamba îi era zgâriată superficial... de parcă ar fi încercat să-şi facă loc printr-un gard viu des şi crengile l-ar fi înţepat.
    Privi peste umăr. Departe, după pajiştea netedă, se vedeau câteva movile acoperite cu zăpadă. Animalele din tufe. Între ei şi terenul de joacă. Între ei şi șosea.
    I se înmuiaseră picioarele. Jack îl prinse. Începu să plângă.

                                                     35. Holul
                                                           1.

                                  Le-a povestit  absolut tot, mai puţin ce se întâmplase când zăpada blocase ieşirea din tunelul de ciment. Nu se putea hotărî să repete. Şi nici nu cunoştea cuvintele potrivite ca să exprime senzaţia letargică de teroare pe care o avusese când a auzit cum frunzele uscate de plop încep să foşnească tainic în întunericul rece. Dar le-a spus despre sunetul înăbuşit al grămezilor de zăpadă care cădeau. Despre leul cu capul mare şi umeri proeminenţi care-şi croia drum prin zăpadă în urmărirea lui. Le-a povestit până şi despre cum îşi întorsese iepurele capul ca să urmărească finalul.
    Se aflau în hol toţi trei. Jack făcuse un foc mare în şemineu. Danny stătea înfofolit într-o pătură pe canapeaua pe care, odinioară, cu un milion de ani în urmă, stătuseră trei călugăriţe, râzând ca nişte fetişcane în timp ce aşteptau să se mai scurgă coada de la recepţie. Sorbea o supă fierbinte cu tăiţei dintr-o ceaşcă. Wendy era aşezată lângă el şi-l mângâia pe păr. Jack şedea pe jos, cu chipul din ce în ce mai împietrit, din ce în ce mai rigid, pe măsură ce Danny îşi spunea povestea. De două ori şi-a scos batista din buzunarul de la spate şi şi-a şters cu ea buzele inflamate.
    - Atunci m-au urmărit, isprăvi el.
    Jack se ridică şi se duse la fereastră, cu spatele la ei.
    Îşi privi mama:
    - M-au urmărit până la terasă.
    Se străduia să-şi păstreze vocea calmă pentru că dacă era calm poate că îl vor crede. Domnul Stenger nu fusese calm. Începuse să plângă şi nu fusese în stare să se oprească, aşa că OAMENII CU HAINE ALBE veniseră să-l ia, pentru că dacă nu te puteai opri din plâns, îmseamnă că-ţi LIPSEŞTE O DOAGĂ - şi când o să te întorci? NU ŞTIE NIMENI. Canadiana şi pantalonii şi schiurile pline cu zăpadă stăteau pe covor, chiar lângă uşile duble.
    ("Nu o să plâng nu o să-mi dau voie să plâng")
    Şi era de părere că poate face asta, numai că nu se putea opri din tremurat. Se uită la foc şi aşteptă ca tăticul lui să spună ceva. Flăcări enorme, galbene, dansau în vatra din piatră negricioasă. Un nod într-o bucată de lemn de pin pocni şi scânteile se înălţară pe horn.
    - Danny, vino aici.
    Jack se întoarse cu faţa la el. Chipul său încă mai avea expresia aceea îngheţată, funestă. Lui Danny nu-i făcea plăcere să-l privească.
    - Jack...
    - Vreau numai să vină puţin băiatul până aici.
    Danny coborî de pe canapea şi se apropie de tăticul lui.
    - Aşa, băiete. Ce vezi tu acum?
    Danny ştiuse ce o să vadă, chiar înainte de a ajunge lângă fereastră. După împânzeala de urme de cizme, de sanie şi de schiuri, care marcau zona lor obişnuită de activitate în aer fiber, câmpul de omăt care acoperea pajiştea hotelului Overlook cobora uşor spre grădina englezeasca şi terenul de joacă de alături. Era mutilat numai de două seturi de urme, unul din ele mergea în linie dreaptă de la terasă la terenul de joacă, celălalt, o linie lungă şi întortocheată pe drumul înapoi.
    - Numai urmele mele, tati, dar...
    - Ce zici de tufe, Danny?
    Buzele lui Danny începură să tremure. O să plângă. Dacă nu mai putea să se oprească, ce se va întâmpla?
    ("n-o să plâng N-O SĂ PLÂNG NU NU NU NU")
    - Acoperite de zăpadă, şopti. Dar, tăticule...
    - Ce zici? Nu te-am auzit!
    - Jack, ce faci, îl interoghezi? Nu vezi că e tulburat, e...
    - Taci din gură! Ei, Danny?
    - M-au zgâriat, tati. Piciorul meu...
    - Trebuie că ţi-ai zgâriat singur piciorul în crusta de zăpadă.
    Şi atunci Wendy se aşeză între ei, palidă şi furioasă.
    - Ce încerci să-l faci să spună? îl întrebă. Să mărturisească că a comis o crimă? Ce s-a întâmplat cu tine?
    Privirea stranie din ochii săi păru să se risipească atunci.
    - Încerc să-l fac să vadă diferenţa dintre ceva real şi o halucinaţie, atâta tot.
    Se lasă pe vine lângă Danny, ca să-l poată privi în ochi, şi apoi îl strânse tare în braţe:
    - Danny, nu s-a întâmplat de fapt nimic. Bine? A fost pur şi simplu una din transele pe care le ai câteodată. Atâta tot.
    - Tăticule?
    - Ce e, Dan?
    - Nu mi-am tăiat piciorul în crustă. Nu e nicio crustă. Zăpada e afânată. Ştii bine că nici bulgări nu poţi să faci. Ţii minte când am vrut să ne batem cu bulgări şi n-am putut?
    Simţi cum tatăl său se încordează:
    - Atunci pe treptele terasei.
    Danny se desprinse din îmbrăţişare. Îşi dăduse brusc seama.
    I se luminase mintea dintr-o dată, aşa cum se întâmpla uneori, aşa cum se întâmplase cu femeia care voia să intre în pantalonii barbarului cu costum gri. Îşi privi tatăl cu ochii mari:
    - Ştii că spun adevărul, şopti şocat.
    - Danny... faţa lui Jack se înăspri.
    - Ştii pentru că ai văzut...
    Sunetul palmei deschise a lui Jack care lovi obrazul lui Danny a fost slab, deloc dramatic. Capul băiatului se clătină, amprenta rămase ca o marcă roşie pe obraz.
    Wendy gemu.
    O clipă rămaseră nemişcaţi, toţi trei, apoi Jack îşi apucă fiul şi zise:
    - Danny, iartă-mă, ai păţit ceva, amice?
    - L-ai lovit, ticălosule, strigă Wendy. Ticălos infect!
    Apucă cealaltă mână a lui Danny şi pentru câteva clipe băiatul fu smuls dintr-o parte în alta.
    - O, vă rog nu mai trageţi de mine! ţipă la ei, cu atâta jale în glas, încât îi dădură drumul amândoi, şi atunci lacrimile n-au mai putut fi stăpânite şi se prăbuşi, plângând între canapea şi fereastră, cu părinţii privindu-l neajutoraţi, aşa cum privesc copiii la o jucărie stricată pentru a hotărî cui aparţine.
    În şemineu explodă un nod dintr-o bucată de lemn, ca o grenadă, făcându-i să tresară.

                                                       2.

                              Wendy îi dăduse o aspirină și Jack îl băgă în pat şi-l înveli. Adormi aproape imediat, ţinându-şi degetul în gură.
    - Nu-mi place, spuse ea. Este o revenire.
    Jack nu răspunse.
    Îl privi blând, fără mânie, dar şi fără surâs.
    - Vrei să-mi cer scuze că te-am făcut ticălos? Bine, îmi cer scuze. Îmi pare rău. Dar nu ar fi trebuit să-l loveşti.
    - Ştiu, mormăi el. Ştiu asta. Nu ştiu ce dracu' m-a apucat.
    - Ai promis că n-o să-l mai loveşti niciodată.
    O privi furios şi apoi toată furia i se topi. Pe neaşteptate, cu milă şi oroare, văzu cum va arăta Jack când va fi bătrân. Nu-l mai văzuse aşa niciodată până atunci.
    (? cum ?)
    Învins, îşi răspunse singură. Pare înfrânt.
    El zise:
    - Întotdeauna am crezut că pot să mă ţin de cuvânt.
    Se apropie de el şi-l apucă de braţ.
    - Gata, s-a terminat. Şi când o să vină pădurarul să vadă ce facem, o să-i spunem că vrem să coborâm cu toţii. Bine?
    - Bine, spuse Jack şi, cel puţin în clipa aceea, era sincer.
    Aşa cum fusese întotdeauna sincer în dimineţile acelea "de după", când îşi vedea chipul palid şi tras în oglinda de la baie: "O să mă opresc, o să încetez, o să termin". Dar dimineaţa trecea în după-amiază iar după-amiezile se simţea puţin mai bine. Şi după-amiaza trecea în noapte. Aşa cum a spus un mare gânditor al secolului nostru, "noaptea trebuie să se lase".
    Descoperi că îşi doreşte ca Wendy să-l întrebe despre tufe, să-l întrebe ce voise Danny să spună când a zis:
    - Ştii pentru că ai văzut...
    Dacă ar face-o, i-ar spune tot. Tot. Despre tufe, despre femeia din cameră, chiar şi despre furtunul care părea să-şi fi schimbat poziţia. Dar oare unde se putea opri mărturisirea? Putea să-i spună că aruncase inductorul şi că acum ar fi putut fi cu toţii în Sidewinder dacă n-ar fi făcut asta?
    În schimb, ea a spus:
    - Vrei o ceaşcă cu ceai?
    - Da. Mi-ar face bine.
    Se duse la uşă şi se opri acolo, masându-şi braţele prin tricou.
    - Sunt la fel de vinovată ca şi tine, spuse. Ce făceam noi când el avea acel... vis sau ce era?
    - Wendy...
    - Dormeam, continuă ea. Dormeam ca o pereche de adolescenţi care îşi potoliseră într-un mod agreabil mâncărimile.
    - Încetează, spuse el. S-a terminat.
    - Nu, răspunse Wendy şi-i aruncă un zâmbet straniu, neliniştit. Nu s-a terminat.
    Plecă să facă ceaiul, lăsându-l să-şi vegheze fiul.

                                                 36. Ascensorul

                              Jack se trezi dintr-un somn superficial şi agitat în care forme uriaşe şi nedesluşite îl urmăreau prin întinderi nesfârşite de zăpadă către ceea ce el a crezut la început că este alt vis: întuneric, şi în el, o harababură neaşteptată de zgomote mecanice: păcănituri şi pocnituri, bâzâituri, zornăituri, plesnituri şi şuierături.
    Atunci Wendy se ridică în capul oaselor şi el îşi dădu seama că nu este vis.
    - Ce-i asta?
    Mâna ei, rece ca marmura, îl apucă de încheietură. Îşi înfrână dorinţa de a o da la o parte, cum dracu' putea să ştie ce e? Ceasul fosforescent de pe noptieră arăta că trecuseră cinci minute de la miezul nopţii.
    Bâzâitul din nou. Tare şi constant, abia dacă schimbându-şi din intensitate. Urmat de un păcănit când încetă. Un fel de zornăit. O buşitură. Apoi bâzâitul începu din nou.
    Era ascensorul.
    Danny se ridicase şi el din pat.
    - Tati? Tati?
    Vocea îi era adormită şi speriată.
    - Sunt aici, amice, spuse Jack. Vino şi bagă-te cu noi în pat. Şi mama s-a trezit.
    Aşternuturile foşniră când Danny se strecură în pat între ei.
    - E ascensorul, şopti el.
    - Aşa e, spuse Jack. Doar ascensorul.
    - Cum adică doar? vru să ştie Wendy.
    Intonaţia era puţin isterică.
    - E miezul nopţii. Cine merge cu el?
    Poc/pac. Deasupra lor acum. Zdrăngănitul grilajului care se deschide, pocnetul uşilor care se deschid şi se închid. Apoi din nou bâzâitul motorului şi al cablurilor.
    Danny începu să scâncească.
    Jack se aşeză pe marginea patului.
    - Probabil că e un scurt circuit. Merg să verific.
    - Să nu îndrăzneşti să ieşi din cameră!
    - Nu fi tâmpită, spuse, punându-şi halatul. Asta e treaba mea.
    O clipă mai târziu se dădu şi ea jos din pat, trăgându-l pe Danny după ea.
    - Mergem şi noi.
    - Wendy...
    - Ce s-a întâmplat? întrebă sumbru Danny. Ce s-a întâmplat, tati?
    În loc să răspundă, se întoarse cu spatele, expresia devenindu-i împietrită şi mânioasă. Îşi legă cordonul de-abia la uşă, o deschise şi păşi în holul întunecat.
    Wendy ezită o clipă şi Danny fu cel care făcu prima mişcare. Îl prinse repede din urmă şi ieşiră împreună.
    Jack nu aprinsese luminile. Ea orbecăi după comutatorul care aprindea cele patru lustre din holul care dădea în coridorul principal. În faţa lor, Jack dădea deja colţul. De data aceasta, Danny găsi comutatorul şi aprinse toate cele trei lămpi. Holul care ducea la scări şi la casa ascensorului se umplu de lumină.
    Jack stătea în faţa ascensorului, care era flancat de bănci şi scrumiere. Nemişcat în faţa uşii închise. În halatul său decolorat şi în papucii din piele maro, cu flecurile tocite, cu părul zburlit din somn, i se părea că seamănă cu un Hamlet ciudat al secolului douăzeci, o figură nehotărâtă, atât de hipnotizată de atacul tragic, încât nu putea să-i schimbe cursul sau să-l modifice în vreun fel.
    ("isuse încetează cu gândurile astea nebuneşti")
    Danny o strânse aproape dureros de tare de mână. O privea concentrat, cu chipul încordat şi neliniştit. Îşi dădu seama că îi prinsese firul gândurilor. Era imposibil să ştie cât de mult sau cât de puţin, dar se înroşi la faţă, simţindu-se cam la fel cum ar fi trebuit să se simtă dacă ar fi prins-o masturbându-se.
    - Haide, spuse şi se îndreptară spre Jack.
    Bâzâiturile şi păcăniturile şi bufniturile erau mai sonore aici, înfricoşătoare într-un mod incoerent şi apatic.
    Jack privea fix, cu o intensitate febrilă, la uşa închisă, Prin fereastra rombică din centrul uşii ascensorului lui Wendy i se păru că vede cablurile care se clatină uşor. Ascensorul se opri cu zgomot sub ei, în holul mare.
    Auziră bufnitura uşilor care se deschid. Şi...
    ("petrecere")
    De ce s-a gândit la petrecere. Fără absolut niciun motiv cuvântul îi apăruse pur şi simplu în minte. Tăcerea din Overlook era deplină, cu excepţia sunetelor stranii care veneau din casa liftului.
    (trebuie că a fost o petrecere reuşită)
    (? ? ? CE PETRECERE ? ? ?)
    Doar o fracţiune de secundă mintea i se umplu cu o imagine atât de reală încât părea a fi o amintire... şi nu orice fel de amintire, ci una pe care o păstrezi cu dragoste, una din acelea pe care le ţii pentru ocazii foarte speciale, şi de care pomeneşti numai rareori. Lumini... sute, poate mii. Lumini şi culori, pocnetul dopurilor de la sticlele de şampanie, o orchestră de patruzeci de instrumentişti cântând "În the Mood" a lui Glenn Miller. Dar Glenn Miller se prăbuşise cu bombardierul său înainte ca ea să se fi născut, aşa că oare cum îşi poate ea aminti de Glenn Miller?
    Îşi coborî privirea spre Danny şi-l văzu că-şi înclinase puţin capul într-o parte, de parcă auzea ceva ce ea nu putea auzi. Era foarte palid.
    Buf.
    Jos se-nchisese uşa ascensorului. Scâncetul metalic al ascensorului care se ridica. Prin fereastra rombică văzu mai întâi motorul aflat deasupra cabinei, apoi chiar interiorul cabinei. Lumină galbenă, caldă din lustra din tavan. Era goală. Cabina era goală. Era goală dar
    (în noaptea petrecerii probabil că s-au înghesuit înăuntru cu zecile, au umplut cabina depăşind cu mult limita de siguranţă, dar, desigur, era nouă pe vremea aceea şi toţi purtau măşti)
    (? ? ? ? CE MĂŞTI ? ? ? ?)
    Cabina se opri deasupra lor, la etajul al treilea. Se uită la Danny. Era numai ochi. Gura i se strânsese într-o despicătură albă, înfricoşată. Deasupra lor grilajul din alamă zdrăngăni din nou. Uşa liftului se deschise cu o bufnitură, se deschise cu o bufnitură pentru că era vremea, venise vremea, era vremea să spună
    ("Noapte bună.... noapte bună... da, a fost minunat... nu, nu pot să stau în niciun caz până la scoaterea măştilor... mă culc devreme, mă scol devreme... o, nu era Sheila!... călugărul?... nu-i nostim, Sheila costumată în călugăr?... da, noapte bună... noapte")
    Buf.
    Comenzile pocniră. Motorul începu să funcţioneze. Cabina coborî scâncind.
    - Jack, şopti ea. Ce este? Ce s-a întâmplat?
    - Scurt circuit, spuse.
    Chipul îi era înlemnit.
    - Ţi-am spus, e un scurt circuit.
    - Aud tot felul de voci în cap! exclamă ea. Ce este? Ce s-a întâmplat? Simt că înnebunesc.
    - Ce voci?
    O privi cu o curtenie macabră.
    Ea se întoarse spre Danny:
    - Şi tu... ?
    Danny dădu încet din cap.
    - Da. Şi muzică. Ca de demult. În cap.
    Cabina liftului se opri din nou. Hotelul tăcea, scârţâia, era pustiu. Afară, vântul scheună în întuneric, pe lângă streşini.
    - Poate că amândoi sunteţi nebuni, spuse Jack pe un ton nepăsător. Eu nu aud absolut nimic decât afurisitul ăsta de lift care are un acces de sughiţuri electrice. Dacă vreţi să faceţi o criză de isterie pe două voci, n-aveţi decât. Nu mă amestec.
    Ascensorul cobora din nou.
    Jack se întoarse spre dreapta, unde se afla o casetă cu geam fixată pe perete la nivelul pieptului. Izbi geamul cu pumnul, făcându-l ţăndări. Cioburi căzură. Sângele începu să-i curgă din două degete tăiate. Băgă mâna înăuntru şi scoase o cheie cu un mâner lung şi neted.
    - Jack, nu. Te rog.
    - Îmi fac treaba. Lasă-mă-n pace, Wendy!
    Încercă să-l apuce de mână. O îmbrânci. Picioarele i se încurcară în poalele halatului şi căzu pe covor cu o bufnitură respingătoare. Danny scoase un ţipăt ascuţit şi căzu în genunchi lângă ea. Jack se întoarse spre ascensor şi introduse cheia în orificiu.
    Cablurile dispărură şi pe fereastra mică se vedea fundul cabinei. O secundă mai târziu Jack răsuci cheia cu putere. Se auzi un scârţâit puternic când cabina ascensorului se opri brusc, încă o clipa motorul deconectat scheună şi mai tare; apoi întrerupătorul de circuit acţionă şi hotelul Overlook fu cuprins de o linişte nepământenă. Acum vântul de afară se auzea foarte tare. Jack privea prosteşte uşa cenuşie din metal a ascensorului. Pe cheie erau trei pete de sânge de la mâna sa tăiată.
    Se întoarse către Wendy şi Danny. Ea şedea pe covor, iar Danny o ţinea de umeri. Îl priveau amândoi, cu multă prudenţă, de parcă ar fi fost un străin pe care nu-l mai văzuseră niciodată până atunci şi putea fi periculos.
    Deschise gura, fără să fie sigur ce avea să rostească.
    - E... Wendy, asta e munca mea...
    Ea articulă clar:
    - Bagă-ţi-o în cur.
    Se întoarse înapoi la ascensor, îşi băgă degetele în crăpătura din partea dreaptă a uşii şi o întredeschise puţin. Apoi putu să se lase cu toată greutatea pe ea şi o deschise larg.
    Cabina se oprise între etaje, podeaua ei era la nivelul pieptului lui Jack. Din ea se revărsa încă lumina cea caldă, contrastând puternic cu întunericul unsuros al puţului de dedesubt.
    Privi înăuntru timp îndelungat.
    - E goală, spuse apoi. Un scurt circuit, aşa cum am spus.
    Îşi introduse degetele în orificiul din spatele uşii şi începu s-o închidă...
    În acel moment îi simţi mâna pe umăr, surprinzător de puternică, dându-l la o parte.
    - Wendy! strigă.
    Dar ea deja apucase marginea de jos a cabinei şi se ridicase atât cât să se poată uita înăuntru. Apoi cu o mişcare convulsivă a muşchilor din abdomen şi din umeri încerca să se caţere în cabina. O clipă şansele de reuşită au fost neclare. Picioarele îi şovăiră deasupra întunericului din puţ şi unul din papucii roz îi căzu din picior şi dispăru.
    - Mami! urlă Danny.
    Reuşi să se urce, cu faţa congestionată de efort, fruntea palidă şi lucioasă ca o lampă de spirt.
    - Ce părere ai de chestia asta, Jack? Aşa arată un scurt circuit?
    Aruncă ceva şi holul se umplu dintr-o dată de o ploaie de confetti, roşii şi albe şi albastre şi galbene.
    - Aşa?
    O serpentină verde, decolorată de vreme.
    - Sau aşa?
    Aruncă obiectul şi el poposi pe covorul cu jungla negru-albastră, o mască neagră din mătase, argintată la tâmple.
    - Aşa arată un scurt circuit pentru tine, Jack? strigă ea.
    Jack se îndreptă uşor, clătinând mecanic din cap. Masca de mătase privea inexpresiv tavanul de pe covorul din hol presărat cu confetti.

                                                  37. Sala de bal

                          Era întâi decembrie.
    Danny  se afla în sala de bal din aripa de est, în picioare pe un scaun cu spătar înalt privind ceasul de sub clopotul de sticlă. Era aşezat în mijlocul poliţei de deasupra căminului înalt, ornamental, flancat de doi elefanţi mari de fildeş. Aproape că se aştepta ca elefanţii să înceapă să se mişte şi să încerce să-l străpungă cu colţii, dar stăteau neclintiţi. Erau "inofensivi".
    Din noaptea când se întâmplase povestea cu ascensorul, ajunsese să împartă toate lucrurile de la Overlook în două categorii. Ascensorul, subsolul, terenul de joacă, Camera 217 şi Apartamentul Prezidenţial, locurile astea "nu erau sigure''. Camerele lor, holul, terasa, erau "inofensive".
    Aparent, aşa era şi sala de bal.
    (În orice caz, elefanţii sunt).
    Nu era prea sigur în ceea ce privea celelalte locuri, aşa că le evita din principiu.
    Privi ceasul de sub clopotul de sticlă. Era pus sub sticlă pentru că avea la vedere toate rotiţele, angrenajele şi arcurile. O bandă din crom sau oţel înconjura aceste piese, şi chiar sub cadranul ceasului se afla un ax mic cu o pereche de rotiţe angrenate la celălalt capăt. Limbile ceasului se opriseră la X şi un sfert şi deşi nu ştia să citească cifrele romane, putea ghici după poziţia limbilor ora la care ceasul se oprise. Ceasul era pus pe un suport de catifea. În faţa lui, puţin deformată de convexitatea clopotului de sticlă, se afla o cheie din argint, frumos gravată.
    Bănuia ca ceasul face parte din acele lucruri pe care nu avea voie să le atingă aşa cum erau şi instrumentele decorative de lângă şemineul din hol sau scrinul pe picioare înalte plin cu porţelanuri din restaurant.
    Un sentiment puternic de nedreptate şi de revoltă mânioasă se ridică în el şi
    ("nu contează ce nu am voie să ating, pur şi simplu nu contează, m-a atins, nu-i aşa? S-a jucat cu mine, nu-i aşa?)
    Aşa fusese. Şi avusese o grijă deosebită să nu-l strice.
    Danny întinse mâinile, apucă clopotul de sticlă, îl ridică şi-l puse alături. Mângâie o secundă piesele, urmărind cu degetul angrenajele, dinţii rotiţelor, rotiţele. Luă cheia de argint. Pentru un adult ar fi fost prea mică, dar se potrivea perfect în mâna lui de copil. O băgă în orificiul din centrul cadranului. Intră hotărât, fără probleme, cu un clinchet mic, mai mult simţit decât auzit. Se învârtea spre dreapta, desigur: în sensul acelor de ceasornic.
    Danny răsuci cheia până la capăt şi o scoase. Ceasul începu să ticăie. Rotiţele începură să se învârte. Un pinion mai mare se legăna de la stânga la dreapta în semicercuri. Limbile se mişcau. Dacă-ţi ţineai capul perfect nemişcat şi ochii larg deschişi, puteai vedea minutarul cum se mişcă milimetru cu milimetru spre întâlnirea de peste 45 de minute cu limba care indică ora. La XII.
    ("Iar Moartea cea Roşie îşi roti coasa deasupra tuturor".)
    Se încruntă iar apoi alungă gîndul. Era un gând care pentru el nu avea niciun sens.
    Întinse din nou degetul arătător şi împinse minutarul până la ora fixă, curios să afle ce se poate întâmpla.
    Evident că nu era un ceas cu cuc, dar panglica aceea de metal trebuie să aibă un rost.
    Se auziră nişte clinchete ca de castaniete şi apoi ceasul începu să cânte valsul "Dunărea Albastră" de Strauss. O rolă de pânză perforată, nu mai lată de cinci centimetri începu să se desfăşoare. Câteva ciocănele micuţe din alamă se puseră în mişcare. Din spatele cadranului ieşiră două figurine care alunecară de-a lungul benzii de oţel, balerini, în stânga o fată cu o fustă înfoiată şi ciorapi albi, în dreapta un băiat într-un costum negru, strâns pe trup şi pantofi de balet. Ţineau mâinile ridicate graţios deasupra capului. Se întâlniră la centru, în faţa cifrei VI.
    Danny observă nişte orificii minuscule chiar la subraţul lor. Axul intră în aceste orificii şi auzi alt clinchet mic. Rotiţele de la capetele axului începură să se învârtească. Dunărea Albastră continua să susure argintiu.
    Dansatorii se luară în braţe. Băiatul ridică fata deasupra capului şi se roti. Acum stăteau întinşi, capul băiatului îngropat sub fusta scurtă de balet a fetei, chipul fetei lipit între picioarele băiatului. Se zvârcoleau cu o frenezie mecanică.
    Danny strâmbă din nas. Se pupau pe acolo pe unde făceau pipi.
    I se făcu greaţă.
    O clipă mai târziu, lucrurile începură să se desfăşoare în direcţie opusă. Băiatul se răsuci înapoi pe ax. Puse fata în picioare. Părură chiar că dau din cap cu subînţeles unul către celălalt în timp ce îşi ridicară din nou graţios mâinile. Se retraseră pe acelaşi drum pe care veniseră, dispărând chiar în clipa când se stinse şi ultimul acord din "Dunărea Albastră". Ceasul începu să bată în tonuri de argint.
    ("Miezul nopţii! A bătut miezul nopţii!")
    ("Uraa pentru măşti!")
    Danny se răsuci pe scaun, aproape pierzându-şi echilibrul. Sala de bal era goală. Prin fereastra uriaşă de catedrală, vedea cum începuse să ningă din nou. Covorul imens (care era strâns atunci când se dansa, bineînţeles), cu o broderie bogată de roşu şi auriu se întindea intact pe podea. În jurul lui se aflau măsuţe mici şi intime pentru câte două persoane, cu scaunele fragile aşezate pe ele cu picioarele în sus.
    Locul era pustiu.
    Numai că nu era într-adevăr pustiu. Deoarece aici, la Overlook, se tot întâmplau ciudăţenii. Aici, la Overlook vremurile se amestecaseră. Era o noapte nesfârşită de august, în 1945, cu cascade de râs şi de băutură şi un grup de câţiva aleşi care urcau şi coborau cu liftul, golind pahare cu şampanie şi aruncându-şi serpentine unul altuia . Încă nu se luminase de ziuă în iunie, cu douăzeci de ani mai târziu, şi ucigaşii plătiţi ai Mafiei au pompat un şir nesfârşit de cartuşe în corpurile sfâşiate şi însângerate ale celor trei bărbaţi a căror agonie nu se sfârşise încă. Într-o cameră la etajul al doilea, zăcea o femeie în cada de baie, aşteptându-şi musafirii.
    În Overlook toate lucrurile erau cumva vii. De parcă locul fusese întors şi pus în funcţiune cu o cheie de argint. Ceasul mergea. Ceasul mergea.
    El era cheia aceea, se gândi Danny cu tristeţe. Tony îl avertizase, dar el lăsase lucrurile pur şi simplu în voia lor.
    ("N-am decât cinci ani!")
    Strigă către o prezenţă între, simţită în încăpere.
    ("N-are niciun fel de importanţă că nu am decât cinci ani?")
    Niciun răspuns.
    Se întoarse fără tragere de inimă spre ceas.
    Tot amânase, sperând că se va întâmpla ceva care să-l ajute să nu-l mai cheme iarăşi pe Tony, că o să vină un pădurar, sau un elicopter, sau o echipă de salvare; veneau întotdeauna la timp în filmele pe care le vedea la televizor, şi oamenii erau salvaţi. La televizor pădurarii şi salvamontiştii şi doctorii reprezentau o forţă albă benefică, ce contracara răul nedesluşit pe care el îl percepea în lume; când oamenii dădeau de necaz, erau ajutaţi să iasă din impas, erau vindecaţi. Nu era nevoie să se zbată singuri.
    ("Te rog?")
    Niciun răspuns.
    Niciun răspuns, dar oare dacă Tony ar veni, ar avea acelaşi coşmar? Bubuiturile, vocea răguşită şi furioasă, covorul cu şerpi negri şi albaştri?
    Amirc? Ce altceva?
    ("Te rog, o te rog".)
    Niciun răspuns.
    Oftând din rărunchi, privi cadranul ceasului. Rotiţele se învârteau şi se angrenau cu alte rotiţe. Rotiţa de echilibru se legăna hipnotic de la stânga la dreapta. Şi dacă-ţi ţineai capul perfect nemişcat, puteai vedea cum minutarul se furişează inexorabil de la XII la V. Dacă-ţi ţineai capul perfect nemişcat, puteai vedea că...
    Cadranul dispăruse. În locul lui se afla o gaură rotundă şi neagră. Era gaura spre veşnicie. Începu să se mărească. Ceasul dispăruse. Şi camera. Danny se clătină şi căzu în întunericul care fusese tot timpul ascuns în spatele cadranului.
    Dintr-o dată băieţelul de pe scaun se prăbuşi într-o poziţie răsucită, nenaturală, cu capul pe spate, cu ochii care fixau fără să vadă tavanul înalt al sălii de bal.
    Jos şi mai jos şi mai jos şi mai jos până la... hol, ghemuit în hol, se rătăcise încercând să ajungă înapoi la scări, se rătăcise şi acum şi ACUM...
    Îşi dădu seama că se află în coridorul înfundat care ducea doar la Apartamentul Prezidenţial şi bubuiturile se apropiau, ciocanul de crichet despicând cu sălbăticie aerul, capătul lui izbindu-se de perete, sfâşiind tapetul de mătase, împrăştiind nori mici de var.
    ("Fir-ai al dracului, ieşi afară! Ia-ţi")
    Dar mai era o siluetă în hol. Sprijinită nonşalant de perete, chiar în spatele său. Ca o fantomă. Nu, nu era o fantomă, dar era îmbrăcată în alb. Îmbrăcată în uniformă albă.
    ("O să te găsesc, pui nenorocit de CURVĂ!")
    Danny se făcu şi mai mic de frică auzind vocea. Acum venea pe holul principal de la etajul al treilea.
    Foarte curând proprietarul acelei voci va da colţul.
    ("Vino-ncoace! Vino-ncoace, căcăciosule!")
    Silueta îmbrăcată în alb se îndreptă puţin, luă ţigara din colţul gurii şi şterse firul de tutun care-i rămăsese pe buza inferioară. Era Hallorann, îşi dădu Danny seama. Îmbrăcat în echipamentul de bucătar, în loc de costumul albastru pe care-l purtase în ziua închiderii.
    - Dacă ai necazuri, spuse Hallorann, strigă-mă. Dă un strigăt puternic. S-ar putea să te aud chiar din Florida. Şi dacă te aud vin într-o goană. Vin într-o goană. Vin într-o...
    ("Vino acum! Vino acum, vino ACUM! O, Dick, am nevoie de tine toţi avem")
    ...fugă. Îmi pare rău, dar trebuie să plec. Îmi pare rău, Danny, bătrâne, amice, dar trebuie să plec. Mi-a părut bine că te-am cunoscut, prietene, dar trebuie să mă grăbesc, trebuie să plec".
    ("Nu!")
    Dar Dick Hallorann se întoarse, îşi puse iar ţigara în colţul gurii şi trecu nonşalant prin perete.
    Lăsându-l singur.
    Şi atunci umbra întunecată dădu colţul, uriaşă în obscuritatea holului, lăsând să se întrezărească numai sclipirea ochilor roşii.
    ("Te-am găsit! Te-am prins, Javră! Te-nvăţ eu minte!")
    Se repezi asupra lui, oribil, înfricoşător, clătinându-se, rotind tare, mai tare şi mai tare ciocanul de crichet.
    Danny se târî înapoi din faţa acestui asalt, urlând disperat şi, dintr-odată, trecu prin perete şi căzu rostogolindu-se prin gaură, prin vizuina iepurelui, spre un tărâm plin de minuni bolnave.
    Tony era ceva mai departe, mai jos, căzând şi el.
    ("nu mai pot să vin, Danny.... el nu-mi dă voie să mă apropii de tine... nici unul din ei nu-mi dau voie să mă apropii de tine... cheamă-l pe Dick... cheamă-l pe Dick")
    - Tony! strigă.

.......................................................................