A înflorit liliacul, Rodica Ojog-Braşoveanu

...............................................................
                               6.

                     Ionică bombăni alintat:

    - Nu-i vorbă de candoare... Mă tulburi... Şi nu te lua după tăti legendele.

    Ionică nu era desigur cel Casanova, frânge-inimi, pe care-l zugrăvise Alecsandri baroanei, dar nici neînţărcat nu rămăsese. Nu-i plăcea însă "dragostea de pehlivancă" a Leliei, scamatoriile în amor, sataniceasca ştiinţă a dezmierdărilor, care-i purtau gândul la anume case din Paris, unde, pentru atâţia şi atâţia franci, îţi cumpărai mângâierile cu ceasul.

    "Deosebirea-i că nu cumpăr - ba-s cumpărat! Şi nu-i cu ceasul, ci cu noaptea; cât despre lux, marile curtezane, ca Dridri Pompon ori Louise Marckaud, n-o întrec..."

    Lelia se apropie de samovarul rusesc, o piesă uriaşă de argint masiv. Turnă ceaiul în ceştile fragile, un porţelan străveziu cu păuni de aur. Lichidul verde avea adâncimea smaraldelor.

    - Indian? întrebă Miclescu spre a răsuci vorba.
    - Da. Îl iubesc mai mult decât pe cel chinezesc.
    - Cu aista o doftoriceşti pe Kio?
    - Kio! râse baroana. Ce idee!
    - Spuneai că-i guturănită.
    - Kio, rosti Lelia cu glas alintat, îi o fiinţă gingaşă, deprinsă cu meleagul însorit, se înfruptă doar cu poame rare, ca şi stăpână-sa.
    - Fireşte, făcu Ionică neştiind ce să spună.
    - Când te gândeşti, ei îi datorăm fericirea noastră. Îi strecură printre gene o privire subţire: Ştii, m-am gândit mult la istoria aceea...
    Miclescu ridică sprâncenele:
    - ...şi am rămas cu o îndoială, urmă baroana. Întâmplarea parcă a fost iscată anume...
    Ionică simţi că îngheaţă, dar se strădui să surâdă.
    - Sigur că a fost o situaţiune premeditată. Tâlharii urmăreau recompensa. Şi au obţinut-o.
    - Aşa socoţi? întrebă Lelia.
    Vorbea în doi peri, dar şi Ionică făcea pe cela naivul, căruia nici prin gând nu-i trece idee de şarlatanie.
    - Cum altfel? Câte parale o cerut şatrariul, atâta o primit.
    - Şi recompensa ta?
    Ionică îşi aminti de o scenă galantă surprinsă într-un salon din Paris. Luă ceaşca din mâna Leliei şi-i sărută delicat vârful degetelor.
    - Iată recompensa mea. Sunt cele mai frumoase mâini din Bucureşti.
    - Mincinosule! surâse Lelia. Dar eşti drăguţ...
    - Iar matale magnifică.
    Lelia îşi înfăşură şalul mai strâns în jurul trupului. Sub pleoapele mult coborâte se zărea doar o aţă, strălucitoare.
    - A quoi pense-tu?
    Baroana îşi ridică privirea. Luciul era atât de puternic, încât Ionică Miclescu avu impresia pentru o clipă că ard: ochi de Lucifer.
    - La recompensa ta...
    - Mais c'est ridicule, chere amie, păru indignat Miclescu. Argaţii umblă după recompense!
    - Dacă te gândeşti bine, surâse Lelia, toţi argăţim pe undeva.
    - Ba, pardon! Eu pe nimeni şi niciunde! Har Domnului, a avut grijă babaca să nu-mi plângă chimirul. Iar cine are parale şi minte destulă ca să se bucure de ele, nu face sluj nici la Vodă.
    Baroana râse:
    - Chiar la Vodă mă gândeam... E un bărbat şarmant, iar eu am o slăbiciune pentru acest soi de oameni...
    - I-ai pus gând rău? Ce te faci cu madame Obrenovici?
    - Eu vorbesc serios acum... Mi-e simpatic Cuza, iar pe tine te iubesc...
    - Afurisit să fiu dacă înţeleg...
    Lelia urmă visătoare, fără să-l privească:
    - Mi-ai spus mai deunăzi că ţi-e prieten. Iar les amis de mes amis... Sunt în măsură să-l ajut... Un mic-mare serviciu...
    Miclescu o cercetă cu ironie vădită:
    - Femeile frumoase îs în genere mai darnice cu dandanalele.
    - Eşti prea tânăr pentru apoftegme, dragul meu. Mai ales că nu totdeauna sunt şi înţelepte. De la persoane de mare încredere am aflat că, la sfârşitul acestei luni, se va atenta la viaţa lui Vodă.
    Ionică dădu din mână a lehamite şi începu să râdă:
    - Comploturile împotriva lui Vodă au ajuns basmul cu cocoşul roşu! În fiece săptămână auzi de un altul.
    Baroana se încruntă:
    - Nu-ţi cer să mă crezi, ci doar să-l informezi pe Cuza. Pe el şi nu pe altcineva, şi cu toată discreţiunea cuvenită. Crima au de gând s-o înfăptuiască la una din reprezentaţiile Albinei di Rhona. Mai mult ca sigur, pe 26.
    Şuţzu îi spusese 28. Putea fi deci încredinţată că atentatul va avea loc la oricare alt spectacol al italiencei, în afară de cel de marţi 28 dechemvrie. În total, Albina avea trei spectacole, pe 26, 27, 28.
    - Cine-i autorul? Ori poate-s mai mulţi...
    Părea că o ia în glumă, încordarea i se citea însă în vibraţiunea nărilor şi nervozitatea cu care îşi masa maşinal grumazul.
    O flacără neagră reteză privirea baroanei.
    - Prinţul Constantin Şuţzu. Nu-i singur... Trebuie să-ţi dau detalii.
    Zăboviră până târziu. Zorile băteau cu degete albastre la fereşti, smulgând petalele florilor de gheață...

                                                      3.

                           Înainte de a-l aborda pe  Dimitrie Cornescu, Barbu dăduse târcoale coşmeliei din uliţa Şoldani. Casa fusese cândva arătoasă: avea zid de piatră, odăi multe, curte mare, acareturi. Vremea însă şi sărăcia o măcinaseră. Câte nu se cereau drese? Acoperişul ştirb - olanele parcă anume fuseseră smulse - zidurile leproase, mâncate de igrasie şi cu tencuiala sărită, treptele ciobite, îngeraşii de ipsos ciungi de o aripă ori de amândouă.
    Cucoanele Cornescu nu-i făcură o impresie mai prosperă. În făptura madamei Anthiţa, uscăţivă, iutacă, şuie, aducând cu o salcă plângătoare, Barbu desluşi toată drama unei existenţe acrite de lipsuri, trăind zi de zi aceeaşi obsesiune: păstrarea hramului de cocoană în mahala, cu preţul unor sângeroase economii. Câtă trudă şi fantezie, gândea Barbu Cantuniari, cheltuite la lumina lămpii cu gaz, pentru ca pălăria de acum cinci ani ori rochia cea neagră de canavăţ din trusoul fostei demoazele Anthiţa - ehei, unde mai găseşti ştofele de altădată? - să pară, dacă nu noi, măcar mai altcum decât trenţele ponosite care spânzurau pe ea şi pe fie-sa. O panglică de satin colea, un nod de catifea dincolo, un guleraş de horbotă, o centură nouă, păreau să le mai împrospăteze şi, oricum, aveai cu ce ieşi la biserică. Mode nu puteau să-şi facă, asta o ştia şi Masinca, fata, care de trei ani, de când îşi ridicase coadele în vârful capului, purta aceeaşi pălăriuţă de pai florentin. În fiece primăvară schimba doar florile.
    Anul trecut fuseseră roze, în celălalt cicoare şi maci, acum chibzuia la bucheţel de violete.
    Era urâtă, biata, ştearsă şi, deşi încă foarte tânără, îi citeai de pe acum în ochi spaima celibatului, foamea după un bărbat, oricum o fi el, strâmb, bătrân, dar să-şi facă şi ea rândul, acolo...
    Şi, totuşi, Corneştii, îşi zise Barbu, dăduseră peste ceva parale. Cucoanele fuseseră zărite în câteva rânduri încărcate de târguieli, iar mai alaltăieri, spuneau vecinii galbeni de pizmă, ditamai chervanul lui Feller - negustorul de pe Podul Târgului de afară - le umpluse ograda de mobilă: salon nou plin de bronzuri, două crivate cu tăbliile pictate cu Ochiul Domnului, sofale, şifoniere şi câte altele...
    " Şi era ea cucoana Anthiţa ţâfnoasă şi fudulă - pe găurile de la zdrenţe, vezi bine, pe ce alt? - dar acum umblă cu nasul pe sus, grozăvenie, zici că i-a înfipt cineva ciomag sub bărbie şi cercetează doar după cuiburi de barză..."
    "Astea sunt flămânde rău şi, după post de o viaţă, nu lasă pe nimeni să le smulgă blidul de la gură", gândi Barbu şi decise să-l caute pe Cornescu la Vamă, unde se afla impiegat.
    Pe bietul Cornescu îl încercau toate deodată: era surprins, speriat, mândru, circumspect.
    - Ciudat, rosti pipăindu-şi mustaţa rară, asudată de emoţie, că v-aţi amintit de invenţiunea mea. Sunt ani de zile de când bat scările ministerului... Încă de sub domnia lui Vodă Sturdza. Urechi surde, chicoteală, batjocură... Iată interesul de care vorbeaţi dumneavoastră dovedit de cârmuire pentru sciinţă şi inventatori. Ehei! Să fi trăit eu în Francia ori în Switzera, nu mai zic în Englitera...
    Barbu, care îi dădea dreptate în sinea lui - cunoştea nepăsarea şi neîncrederea dregătorilor pentru tot ce-i product şi născocire românească, în afară de merinde şi udătură - căuta justificări:
    - Domnule Cornescu, nu încape comparaţiune. Mai mereu ne-am aflat între marile imperii şi poftele lor.
    Cornescu dădu din umeri. Ţinea capul în piept, slab, jerpelit, neajutorat. Semăna cu un cocostârc trist, cu penele ciugulite de molii.
    - Aşa o fi, cum ziceţi dumneavoastră, spuse mecanic. Eu ce treabă am?
    Expresia chipului era limpede: "De ce nu mă lăsaţi în pace? Ce vreţi de la mine, că eu nu mai vreau nimic de la voi..."
    Barbu îl privi lung câteva clipe. Tuşi dregându-şi glasul:
    - Musiu Cornescu, te invit să discutăm ca între bărbaţi. Onest, deschis! Înţeleg că ai trăit rău, în sărăcie şi deziluzie, deşi ţi se cuveneau lauri şi belşug. Dacă poţi, iartă.
    Cornescu clipi mărunt. Ochii lăcrămoşi păreau căptuşiţi cu mătase purpurie:
    - Şi dacă nu pot?
    - Aceasta mi-o vei spune la urmă.
    - Ce doriţi de la mine?
    - Să deschizi ochii! Să vezi dintâi limpede cum stau lucrurile, şi apoi să chibzuieşti şi să hotărăşti. Ştim că ţi-ai vândut invenţiunea. Dreptul dumitale, mai ales că atâta amar de vreme ai fost nesocotit şi dispreţuit. Noi doar atâta avem a te informa: cine a cumpărat-o şi în ce scop! Sau poate le cunoşti şi pe acestea?
    Cornescu îşi ridică în sfârşit capul. Buzele îi tremurau.
    - Nu ştiu nimic...
    Cantuniari râse satisfăcut.
    - Aşa precum am bănuit. Scula ţi-au plătit-o opozanţii, adică inimicii lui Vodă. Ţelul... Îi lesne de ghicit.
    - Vor să-l...
    - Exact, domnule Cornescu. Du-ţi ideea până la capăt. Opoziţia intenţionează o lovitură de stat şi, în primul rând, să-l asasineze pe Vodă Cuza.
    Cornescu se bâlbâi:
    - Pe Vodă? Chiar pe Vodă? Nu se poate!
    În mintea lui Cornescu prinseră toate a se vălmăşi, poze de calendar grecesc: Vodă într-un lac de sânge, hecatombă, ziduri fărâmate, focăraie... Chipul Masincăi... Ciripitul din ultimele zile... Modele noi încercate în faţa oglinzii de la şifonieră... Cucona Anthiţa cu ace de gămălie între dinţi prinzând colea un tiv, o funtă... Aroma de lemnărie nouă din casă... Aromă de sânge...
    - Nu se poate..., îngână din nou.
    - De ce? N-ar fi primul "regicid" din istorie. Nu mai eşti un om tânăr, domnule Cornescu, ai trăit nişte domnii şi chiar dacă sub Vodă Alexandru-Ioan I sărăcia nu ţi-a fugit din casă, căci nu se pot împlini toate între două răsărituri de soare, poţi face unele comparaţiuni. Şi trebuie oare să-ţi desluşesc ce ar însemna pentru întreaga naţie întoarcerea reacţiunii? Las conştiinţa dumitale să decidă...

                                                                  4.

                                       În odaia sa de la Otel Englitera, avocatul Panait Balş citea gazeta Naţionalul, adusă o dată cu micul dejun.
    Îi plăcea să mănânce bine de dimineaţă şi cuprinse cu o privire mulţumită, de găman, conţinutul tipsiei: salam de Sibiu, tobă de limbă, şuncă afumată şi coaptă în cocă, hribi de Rusia, caş de Groyer, pâiniţe fierbinţi din făină de secară. Balş săltă capacul teierei, şi aroma ceaiului îi dezmierdă nările. Turnă o măsură bună de rom englezesc şi sorbi fericit din ceaşcă. Începu să mănânce, parcurgând distrat gazeta rezemată de sticlă.
    Ochii i se opriră asupra "anunciului foarte important" încadrat în chenar zigzagat, spre a atrage atenţia:
    "Teatrul Bossel anunţă cu regret că, din cauza stricăciunilor produse de viscol la acoperiş şi hornuri, nu poate găzdui, până nu se vor fi făcutu reparaţiunile necesare, reprezentaţiunile extraordinare ale Domnişoarei Albina di Rhona. Anunţăm pe cititorii noştri că ele vor avea loc în casele domnului Tudor Zăvoianu din strada Mogoşoaiei la nr. 30, carele a avutu graţioasa generozitate de a pune scena sa privată la dispoziţiunea domnilor şi doamnelor artiste, precum şi onor publicului. Mai anunţăm că rezervaţiunile pentru locuri se fac la Grand Hotel Broft, fără preciuri.
    Absolută gratuitate! Onor publicul e invitat de dl Zăvoianu..."
    Avocatul simţi că se îneacă. Cu ochi bulbucaţi, citi a doua oară anunţul. Mototoli nervos gazeta şi se repezi la uşă:
    - Garcon! Pentru bărbierit. Răpidi!
    Era a doua oară în viaţa lui - împlinise cincizeci şi cinci de ani - când renunţa la o masă, când se ridica de la o masă, lăsând în urmă-i blidele pline şi neatinse. Cea dintâi oară fusese acum patru ani, la Ieşi, când în 5 ianuarie - blestemată fie cea zi şi afurisenie pe capul celor ce-au iscat-o şi fericit-o! - aflase de alegerea lui Cuza ca Domn al Moldovei...
    N-avu răbdare să aştepte bărbierul şi se rase singur, sub ochii garsonului care privea desperat lăcăraia din jurul lavaboului. Din cauza grabei, avocatul se tăie la bărbie şi încă în vreo două locuri, având, har Domnului, obraji încăpători. Şterse briciul de ştergarul pluşat şi-l zvârli în capul garsonului:
    - Treci pe la restaurant, că eu n-am vreme, şi porunceşte pentru prânz... Ai ţinere de minte?
    - Am, îngână băiatul.
    - Să te văd! Borş rusăsc cu cap de miel, ciulama de hribi şi langustine milaneze - ştie cela despre ce-i vorba - şi-n rest, ce-o mai fi pe carta stabilimentului!
    Îşi lipi foiţă de ţigară pe obraji spre a curma sângele şi aşternu în grabă câteva rânduri pe o planetă albă. Flaşnetarul avea s-o poarte, într-aceeaşi dimineaţă, la palatul Şuţzu.
    Panait Balş se strâmbă. Nu punea el mare preţ pe judecata şi politichia prinţului, dar se aflau în aceeaşi partidă, angajaţi în acelaşi joc, pe viaţă şi pe moarte, împotriva uzurpatorului. Încolo...
    Avocatul pături oracolul pufnind cu dispreţ: "Minte puţină, cât o lăsat magariul pe unde o păscut, fumuri, buruieni la gavanos şi... dreptu-i, cocoană nostimă s-o sorbi în cupă de argint. Uite cine vrea să împărăţească România! Dar s-ajungem până acolo!"
    Panait Balş nu mai porunci sanie. Avea de retezat doar podul, de-a curmezişul, şi nimerea de-a dreptul la locuinţa Zăvoianului.
    - Suciţi oameni şi noi, moldovenii, bre Todiriţă! Care va să zică, ieşeni, vecini de moşie - aice Zăvoienii domniilor voastre, în coastă, Poienii mei - prieteni vechi, dar prilej de întâmpinare găsim la Bucureşti. Ce face conu Grigore, cum o duci mătăluţă?
    Îl cerceta cu drag, să-l mănânce dintr-o căutătură, cât era Todiriţă de nămilos, râdea numai soare, om hâtru, cumsecade şi "moldovan de-ai noştri, din cotul ista de Siret, ori Trotuş".
    Zăvoianu cel tânăr cerca a-şi ascunde surpriza: vecini, treacă, deşi îi despărţeau Vidrele, moşioara Paulienilor, dar prieteni vechi... "Poate cu tataia", gândi Todiriţă, deşi nu-l auzise pe conu Grigore pomenind de cine ştie ce prieteşug cu vreo rămurică a neamului Balş.
    - Nu l-am văzut de multă vreme, urmă ieşeanul curgându-i de pe buze lapte şi miere. Acela bărbat cu care Moldova noastră se mândreşte! Falnic, vrednic, bun gospodar. Dar aud că veacul şi-l petrece mai mult pe la Bucureşti.
    Todiriţă îl asculta fermecat:
    - Matale pesemne nu ştii, dar tataia s-o mutat di tăt la Bucureşti. O lichidat la Ieşi...
    Panait Balş clătină capul cu amărăciune:
    - Uite aşa, de patru ani, se scurge biata Moldovă! Tot ce o fost mai de soi o trecut Milcovul. Praful se-alege de Ieşii noştri. Aceasta a izbutit Unirea...
    Todiriţă, deşi avea bună creştere - la Eton înghiţise mai multă papară decât alivenci, şi nici tată-său nu-i dezmierdase spinarea cu flori - şi cunoştea că nu se cuvine a te pune de-a curmezişul vârstnicilor şi nici să le tai vorba, de data aceasta nu mai îndură:
    - Coane Panaite, pricep că matale ai rămas în partida separatiştilor, dar poţi pentru ca să-mi dai voie să nu fiu de acord. Unirea este, ca să spun, cea mai însemnată înfăptuire de progres şi care, mă înţelegi, a deschis calea noastră spre civilizaţiune.
    Fără să-şi dea seama, se ridicase, iar glasul creştea mereu. Avocatul dintâi se uită chiorâş, "ce vrea zăludul ista?", apoi chipul prinse o expresie de nemărginită admiraţie.
    După chip, îşi zugrăvi şi vorba:
   - Ce spui, băiete? Nu ştiam că în feciorul lui conu Grigore zace asemenea politician! Phii! Păi mătăluţă la tribună eşti o comoară! Chichero! Demostene! Un spadasin al retoricii. Să vii la noi să ti formăm... Parole, vorbesc fără şagă...
    Kogălniceanu, "privighetoarea Moldovei!" Aşi! Moft! Anecdotă! Costa-Foru! Caraghios! Nicolae Fleva! Un maimuţoi! Un Vasilachi! Vorbesc serios, te luăm la noi, până nu te înhaţă caracudele!
    Încurajat, Todiriţă mugi una din frazele dumnealui balon:
    - Căci o naţie fără civilizaţiune nu poate ca să existe! Şi dacă nu poate ca să existe, va să zică înseamnă că poate să moară!
    Dincolo de uşă răsunară ţambalele lui Stan. Balş, necunoscând deprinderile casei, se holbă:
    - Aiasta ce-a mai fost?
    Todiriţă explică ceva nedesluşit cu mâna. Stan intră după obicei: bucuros nevoie mare, cu mâinile roşii, atârnând grele din mânecile livrelei:
    - Milărd coane Todiriţă, cela cu linţoliile vă pofteşte la şcenă...
    - Cine, bre?
    Stan înghiţi în sec. Îşi rostogoli ochii, încercând să se facă înţeles:
    - Cela... Şpiţerul... da' nu-i şpiţer...
    - A! se lumină Todiriţă. Tapiţerul...
    Stan dădu din cap fericit:
    - Îhî!
    - A isprăvit de drapat păreţii?
    - O isprăvit. O aninat linţolii în toată hudubaia... Amu, trudeşte la oghial... Mămuţă! Ce mai oghial! Io zic că are la vreo sută de coţi. Să'nzăstrezi trii sate!
    Todiriţă îl mustră:
    - Aceea-i cortină, nărodule!
    - Hă! Hă! Cum vrei matale milărd, făcu Stan concesiv.
    Zăvoianu cel tânăr redeveni gentlemanul important şi autoritar.
    - Poţi să pleci, Stanley. Spune-i tapiţerului să-şi urmeze treaba! Vin eu mai târziu.
    Lui Panait Balş îi licăreau ochii de râs.
    - Prostovanul ista sigur îi di pi la noi... Da' ce-am auzit? Că ţi-ai făcut teatru la domiţiliu! Bravo! Straşnică idee!
    - De, coane Panaite, dacă noi, clasul superior, nu suntem în pas cu progresul, cum putem ca să luminăm poporul? Civilizaţiunea e un ce, fără de care nu se poate ca să fii nici onorabil, nici onest, nici ce mai! Civilizat!
    Avocatul bătu din palme încântat:
    - Brava! Eminent!
    Todiriţă îi zâmbi: "Ce om fin! Ce om nobil! Opiniunile politice nu-l împiedică să fie precum este: un bărbat de elită!"
    - Că veni vorba de teatru, îi întrerupse gândurile Balş... Am cetit anunciul din Naţionalul... Ce-a păţit Bossel, bădie?
    - Natura, coane Panaite! Nu poţi ca să lupţi cu stihiile.
    - Chiar aşa furtună aţi avut? La Ieşi o fost vreme miloasă. Geruială, nămeţi, dar nu prăpăd... Îi făcu cu ochiul: Şmechere! Te-ai şi grăbit să-ntinzi nadă italiencii... Bine faci, că o dată-i omu' tânăr... Iar dameza, nimic de zis, îi şanticler...
    Zăvoianu cel tânăr roşi făclie:
    - Pardon, coane Panaite, nu-i ce crezi matale... Eu, pentru artă, nu-i aşa... arta şi civilizaţiunea... Da, apropo, mata nu-ţi rezervezi un loc-două?
    Balş păru să se codească, de, ca omul jenat de prea multă amabilitate:
    - Ştiu că ai cerere mare şi multe obligaţiuni... Nu voi să te împovărez.
    - Adevărat, amatori sunt destui - cine nu vrea s-o vază pe Albina di Rhona în natural? - iar sala-i mititică, dar pentru matale nici nu poate ca să încapă alte preferinţe.
    Panait Bals îl bătu familiar pe umăr.
    - Eşti feciorul lui conu Grigore, leit poleit! Eh! Moldova noastră, săraca! Zici că-mi dai atunci vreo două beleturi...
    - Îmi pare rău, cucoane... O vorbă avem.
    - Şi dacă m-oi obrăznici...
    - Eşti şarmant, coane Panaite, râse Todiriţă. Obrăzniceşte-te!
    - Te-oi întreba, atunci, dacă-mi dai ausweiss, cum zice neamţul, pentru tăti reprezentaţiile şanticlerei ori doar pentru una singură?
    - Pentru tătitri, bădie, că tot vorba neamţului: alle gute Dinge sind drei.
    Se despărţiră cu făgăduieli entuziaste şi încântaţi unul de celălalt.
    "Un adevărat gentleman moldovean!", gândea Todiriţă.
    "Mare bovină!", îşi zise Panait Balş, îndreptându-se spre otel. "Numai că nu rage..."
    "Moţat boier!", se hlizi Stan, cercând între dinţi paraua de aur lepădată de Balş. "Dar şi milărd conu Todiriţă al nostru îi tare falnic! Şi mai cu seamă amu avem şi şcenă...”

                                                        5.

                                - Am venit ca să livrez marfa, don' căpitane!
    Ipistatul ţeapăn, în poziţie de drepţi, se uita la Cantuniari cu ochi strălucind de mulţumire. Ciubotele lăsau lăcovişte pe covorul din cabinetul lui Barbu.
    Nerăbdător, zorit să-şi vadă şeful, nu se scuturase îndeajuns.
    - Găinarul, adică ăsta, Pandele, a venit pentru ca să se prezinte acum un ceas, cu oracolu' de faţă, adresant domnu' advocat Balş cu domiţiliu la Otel Hugues. Destinaţiunea, cunoaştem...
    Barbu deschise planeta albă. Câteva rânduri aşternute cu slove de tiparniţă:
    "Schimbat loc reprezentaţiune în Casa Zăvoianu de pe Pod. Tiranul e foarte bolnav... Rămâne pentru 26. Leapădă-te de scrupuluri. Aminteşte-ţi de cruciaţi şi de Inchiziţiune. Iar 26 nu-i tocmai ziua naşterii Mântuitorului..."
    Barbu rămase pe gânduri, frecând uşor între degete oracolul. 26 decembrie...
    Lelia de Gunsbourg dăduse ca dată certă tot 26 decembrie, iar Miclescu era încredinţat că baroana, din pricini pe care nu le cunoştea, nu umblă cu vicleşuguri. Mai mult, Ionică declarase cu modestie:
    "Mon cher, dacă aş fi oleacă mai păun de felul meu, aş zice că-i toată o flacără, torţă arzândă şi numai amoare."
    "Vezi să n-ajungi tu scrum şi cenuşă."
    "Ei, o griji el băietul să nu i se întâmple una ca aceasta. Nefiind fudul dară, nu pretind că trădează conspiraţiunea de dragul meu. Sigur sunt însă, ca de sfântul soare, că plăteşte poliţă grasă lui Şuţzu. Nu-ţi pot descrie ura voluptuoasă care-i cuprinsese întreaga făptură când i-o vândut numele..."
    Cantuniari strânse la loc planeta, grijind să păstreze urmele primului păturit.
    - Unde-i Pandele?
    - Aşteaptă ordine, la Roşu. Poartă oracolu' la destinaţiune ori nu-l poartă?
    Barbu şovăi o singură clipă, apoi îi întinse planeta:
    - S-o ducă. Şi chiar repede, să nu simtă Şuţzu vreo maşinaţiune. Atrage-i încă o dată atenţia să ne transmită, fără zăbavă, orice informaţiune deţine.
    - L-am dăscălit eu destul, pentru ca să dea bici cailor.
    Cantuniari îl privi zâmbind:
    - Şaua-i pusă pentru toţi, Dumitrescule!
    - Am înţeles, don' căpitane. Dau zor!
    Barbu pufăi din lulea, frământat de gânduri.
    "Balş ăsta e un vulpoi iscusit. Ştie că Vodă-i bolnav - nu-i un secret, de o săptămână nu l-au zărit nici uliţa, nici obişnuiţii palatului - şi că probabil nu va asista la toate reprezentaţiunile italiencei... Dar măcar la una singură tot va veni, şi-atunci... Bineînţeles va veni la cea dintâi, îndeobşte fastuoasă, mai ales că-i şi zi de mare sărbătoare. Şi, consacraţie, principii participă la primul spectacol al unui mare artist. Cu prudenţă, însă, Balş face rezervaţiune la Todiriţă pentru câteşitrei..."
    Două aspecte îl încurcau pe Barbu, făcându-l să se simtă ca un cal împiedicat: dorinţa, de fapt poruncă a lui Vodă, ca demascarea uneltirii şi a autorilor să se petreacă în public, datul în vileag să fie evident, scandalos şi neîndoielnic. Apoi... nesiguranţa pe care o încerca faţă de Cornescu. Ce conduită avea să aleagă? Era oare om de nădejde?
    Îl simţea slab, sfâşiat de simţăminte contradictorii, nu lipsit de conştiinţă, dar victima neajutorată a celor două Corneşti, madama şi demoazela; două mahalagioaice cu minte de cloţă, urâţite şi sătule de sărăcie.
    Barbu îi oferise bani, spre a-l despăgubi cumva - fireşte că opozanţii îi plătiseră o sumă frumuşică - a astâmpăra lăcomia muierilor şi gâlceava din casă. Cornescu refuzase, nu făgăduise nimic, şi lui Barbu i se păruse că nu-i în toate minţile.
    Nu auzi uşa capitonată a cabinetului deschizându-se, dar simţi parfumul inconfundabil al maică-sii: Mille nuits, mille fleurs.
    Vasilena intră suplă, în caţaveică de catifea brumărie căptuşită cu vulpi albastre. Obrajii împrospătaţi de ger păreau de porţelan. Îi aruncă o privire fugară:
    - Ai necazuri, mon petit?
    Barbu clătină din cap zâmbind:
    - Plictiseli obişnuite.
    - Nu vreau să adaug nimic la ele, spuse Vasilena scoţându-şi mănuşile din piele de Suedia. Am trecut pe la Pohr să comand răsadurile acelea de camelii.
    - Interesant, făcu Barbu fără chef.
    - Nu trebuie să-ţi baţi joc de mine. M-am întâlnit cu Irene Şuţzu...
    Barbu întoarse iute capul. Vasilena râse:
    - Mi-a spus în treacăt că vor veni la spectacolul Albinei di Rhona de pe 26, m-am gândit că asta ar putea să te intereseze. Au revoir, mon ami, şi încearcă să ghiceşti mai bine intenţiunile oamenilor.
    - Stai, maman, o opri Cantuniari. Un moment! De ce ţi-a precizat ziua când va merge la teatru?
    Vasilena ridică din umeri:
    - Mi-a spus-o en passant, te asigur. A venit firesc vorba... Di Rhona e evenimentul sezonului.
    Barbu se întunecă la faţă. Nu mai înţelegea nimic. Dacă Şuţzeştii vor să vadă italianca pe 26, înseamnă că atentatul nu va avea loc în niciun caz atunci. Nu-s nebuni doar să rişte a sări în aer dimpreună cu celelalte victime. Desigur, mai există şi o socoată perversă:
    "Tocmai pentru că ignoram orice idee despre vreo conspiraţiune criminală, nebănuind că viaţa noastră se află în primejdie, am intenţionat să venim la teatru. Din nefericire, prinţesa a fost indispozată..."
    Barbu îşi luă capul în mâini. Bolborosi singur, îndelung, până îşi dădu seama că e într-o sâmbătă cu tic-tac-ul pendulului de bronz:
    - 26?... 27... 28?... Şi iar: 27?... Poate totuşi 26... Sau?

                                                              6.

                                 Zoe Manta se despărţi de Elena Doamna pe strada Ştirbei Vodă, unde opri o sanie de piaţă. Era sleită de frig şi nesomn, după drum anevoios de două zile. Avea în ochi, în întreaga făptură, o înfrigurare căreia nu i se putea împotrivi.
    Chipurile, avea la Bucureşti daraveli însemnate, ce nu îndurau amânare. La Ruginoasa, desluşea, nu pomenise nimic, nevrând a o necăji pe Elena, dar de vreme ce tot s-au întors, amânarea nu-şi mai avea rostul.
    Elena Cuza zâmbise trist, prefăcându-se a o crede. Cunoştea bine daravelile şi drumurile Zoicăi. Visul cela blestemat cu Anton, hâţânându-i uşile, nu-i mai dădea pace. De-acum, avea să străbată Bucureştii în lung şi-n lat, cerând veşti despre Manta pe la toţi prietenii. Dacă pe ea n-o găsise - şi amarnic se mai mustra că-şi desfăcuse gospodăria încropită cu bărbatu-său în strada Ulierului - de bună seamă Anton avea să colinde după ştiri pe la neamuri cât de depărtate şi cunoscuţi.
    "Dragostea, bun lucru, rău lucru", gândea Elena Doamna în urmă-i. Cât era de cumpănită şi înţeleaptă Zoe în toate zilele, când era vorba de Manta, i se aprindea sminteala ca amnarul. Îşi rătăcea bunul simţ, logica, şi ea, roaba etichetei, uita de orice convenienţă.
    Ajunse la palat pe seară sinilie. Opri garda de la onoruri şi dădu porunci pentru calabalâcul dumneaei şi al Zoicăi. Zăbovi în iatac cât să-şi lepede voalul de călătorie, să-şi frecţioneze tâmplele cu oţet şi apă de roze, să-şi dezgheţe oleacă mâinile.
    Slujitorii palatului, luaţi pe neaşteptate, o cercetau năuci. Împotriva oricărui ighemonicon, Doamna nu-şi vestise sosirea, ba interzisese aghiotantului domnesc de serviciu, Dumşa, să-l informeze pe Vodă.
    - Nu e nevoie să mă anunţi, rosti liniştită, îndreptându-se spre apartamentele Principelui.
    Dumşa căscă ochii perplex:
    - Ordinul înălţimii sale... ăăă... eticheta...
    - Nu de la dumneata am a deprinde rânduielile domneşti!
    Deşi mereu stăpânită, vorbind ca totdeauna aproape în şoaptă, era în fiinţa Doamnei o hotărâre, o siguranţă nouă, o fermitate care îngheţa.
    Rămase în prag, statuie drapată în negru, încercănată, cu părul ce începuse a încărunţi acoperit de un fanşon care-i cădea pe umeri. Vodă întoarse capul şi tresări:
    - Elena!
    - Eu.
    Doamna îi cântărise dintr-o privire făptura trudită de suferinţă.
    - De ce nu mi-ai dat de veste că eşti bolnav?
    - Bolnav! Metehnele mele cele vechi, şi nu-i pentru prima oară. Iar doftorii şi leacurile nu lipsesc. Zăcaşi să dea Dumnezeu.
    Încerca să ia lucrurile în glumă, pentru a-şi ascunde iritarea.
    - Te-am rugat să rămâi la Ruginoasa.
    - Rugăciune ori poruncă?
    Vodă o privi surprins. N-o recunoştea pe Elena cea blândă, parcă ar fi avut-o dinainte pe soacră-sa, Catinca. "A început să-i samene", observă cu neplăcere.
    - Delicateţea ne obligă a-i spune rugăminte.
    - A, la pilule doree...
    - Atunci, poruncă, dacă-ţi place mai bine. Elena Cuza, palidă ca o moartă, ridică fruntea:
    - Doamna Ţării nu primeşte porunci!
    - Nici de la Vodă?
    - Nici de la Vodă, dacă ele sunt slobozite împotriva binelui său.
    Surprins, Cuza o privi câteva clipe şi începu să râdă, sincer înveselit:
    - Mon ange gardien! Ce idei ţi-au mai trecut prin minte? Revenise la tonul obişnuit, îngăduitor şi amabil, dintr-o dată iar blând. Doamna abia îşi stăpânea lacrimile.
    - Am socotit de datoria mea să-ţi fiu alături în clipe de răscruce. De te-aş fi ştiut scăldându-te în bine, rămâneam la Ruginoasa, după cum plănuisem. Dar când aflu că securea îţi stă la nici o palmă deasupra capului...
    Îşi duse batista la gură, pentru a-şi înăbuşi hohotul de plâns. Impresionat, Vodă o prinse de mână.
    - Vasăzică istoria complotului a ajuns până la Ruginoasa. Cine ţi-a dat informaţiunea?
    - Ce importanţă are, de vreme ce primejdia există? Cât de nemernică să fiu şi nesimţitoare, pentru a trece cu indiferenţă pe lângă asemenea ştiri teribile?
    Cuza n-o asculta, căutând cu gândul:
    - Pentru a trece peste dorinţa mea, socoti, cucoana Catinca a opintit, desigur, dar de convins a te întoarce... Da! Asta-i desigur Mihalache! Hm! Tribunul nostru a început a se amesteca oleacă prea mult în trebile mele! Azi mă tutelează, mâine mă pune sub interdicţiune! Poimâini, ce mi-o mai face?
    Elena Doamna dădu din cap:
    - Nu fi nedrept faţă de cel mai credincios prieten al nostru. Ştiu că mulţi încearcă să-l scadă în ochii tăi, dar numai pentru a vă dezbina. El ţi-i slujitor loial şi devotat, şi nici Dumnezeu, iertată să fiu, nu l-ar putea sili să-şi întoarcă faţa de la tine.
    - Bine, bine, zâmbi Cuza, n-am de gând să-l descăpăţânez, dar cât de bune i-ar fi intenţiunile, n-are voie să-mi nesocotească vrerile.
    - Ba da! Spre norocul tău!
    - Curioasă logica femeilor!
    - Noi judecăm şi cu inima...
    Cuza o privi trist:
    - Inima nu-i bună povăţuitoare. Bine că Dumnezeu nu v-a hărăzit a sta la cârma noroadelor...
    Elena Doamna îşi şterse obrajii:
    - Şi Victoria a Engliterei?
    - Albionul cunoaşte tradiţiunea reginelor. Dar în afară de Mary Stuart... Zâmbi poznaş: Ce, Victoria-i muiere?
    Se ridică din jilţ şi îşi luă narghileaua de pe consolă. Elena Doamna găsi că slăbise mult, dar, după vioiciunea mişcărilor şi sclipirea ochilor, îşi dădu seama că, şi de astă dată, criza trecuse. Doar că de fiece oară rămânea mai şubred, mai vlăguit.
    - Iadul e pavat cu bune intenţiuni, spune Dante parcă... N-am dorit să pleci la Ruginoasa, dar de vreme ce ajunseseşi acolo, am socotit bine să rămâi. Am vrut să te menajez, să te ştiu departe de griji şi necazuri. Cine-i legat la ochi nu vede, cine nu cunoaşte, nu oftează. Te-aş fi întors, zâmbi, chiar cu sila şi cu oştirea - manu militari - îndată ce tulburarea s-ar fi mistuit...
    Inima Elenei Doamna bătea de emoţie: "Te-aş fi întors..."
    - Am crezut că doreşti separaţiunea... Mi-am închipuit... Am venit în întâmpinarea dorinţei tale... E odios să te impozezi în viaţa cuiva.
    Vodă o privi stors de milă. Îşi simţea ochii umezi, căci niciodată nu putuse trece nesimţitor pe lângă durerea cuiva. Iar Elena, sufletul acesta atât de nobil şi de generos, merita cel mai puţin să sufere. Rosti cu duioşie:
    - Nimeni nu mi te-a impus, Elenă! Eu te-am statornicit în viaţa mea şi acolo vreau să rămâi până la urmă.
    Lacrimi limpezi scăldară obrajii sălcii ai Doamnei. Îngână cu glasul sugrumat de plâns şi fericire:
    - Dacă minţi, Alecule... E cea mai frumoasă minciună din viaţa ta.
    Spectrul Mariei Obrenovici, poposit din depărtări, stărui o clipă în încăpere, apoi pieri singur.

                                                          CAPITOLUL XII
                                                                     1.

                                  Niciodată, de când îşi aminteau moşnegii că trăiseră ori auziseră la rându-le de la bătrânii lor, nu pomenise Bucureştiul asemenea Ajun! Dar parcă se şi orânduiseră toate ca să izbutească frumoase ca într-un vis de pruncie.
    Dintâi, vremea era minunată. De pe la prânz se pornise o ninsoare molcomă, învăluind într-o mantie mirifică tot oraşul. La zece ceasuri începuseră a răsuna uliţele de cântecele şi strigătele colindătorilor, la tot pasul te întâmpinau stele şi vicleimuri, clopoţei de argint.
    Lumini colorate risipeau împărăteşte în nămeţi rubine şi smaralde, safire, nestemate de toate culorile, în faţa Palatului domnesc ardeau piramide de brazi, după obiceiul străbun.
    Cinci sute de oaspeţi primiră Vodă Alexandru Ioan şi Elena Doamna la Palatul domnesc. Toţi membrii corpului diplomaticesc aflaţi în ţară, chiar şi excelenţa sa Ali Paşa, ministrul de Externe turc, în trecere prin Principate; spre veselia generală, dreptcredinciosul, uitând poruncile Coranului, se înfruptă mai abitir ca ghiaurii din cârnaţii şi caltaboşii de porc, cât despre udăturică, vârî mulţi viteji sub masă.
    Mai fuseseră poftiţi, desigur, toţi marii dregători, miniştrii, prefecţii de judeţe, ispravnicii, directori de ministere, apoi numele răsunătoare ale boierimii româneşti, unii urmaşi ai fostelor familii domnitoare.
    Dorinţă a lui Vodă, spre a arăta că nu amestecă domnia cu cele creştineşti datine şi că în Principatele Unite opiniunile politice sunt slobode, fuseseră poftiţi şi opozanţi notorii precum Brăiloiu, Lenş Nicolescu, un Bibescu, prinţul Şuţzu.
    Deşi surprinşi şi circumspecţi - "te pomeni", râsese verde unul din Ştirbei, "că ne pregăteşte un ospăţ precum Alexandru Lăpuşneanul!" - totuşi veniseră, căci invitaţiile crăieşti nu pot fi nesocotite decât dacă te afli pe năsălie sau cu o ciubotă în groapă.
    Prinţul Şuţzu se eschivase totuşi. Nu din fudulie, de astă dată, dar păstra unele canoane de boierie, iar ipocrizia - dacă ar fi acceptat invitaţia - i se părea deja inadmisibilă, monstruoasă: "Te invită persoana, ciocneşti cupe de şampanie şi, în acelaşi timp, ascuţi securea care-l va răpune. Oribil!"
    Când fură aprinse focurile bengale, iar pe cer izbucniră jerbe de artificii, perechea domnească împărţi daruri delicate tuturor oaspeţilor. Niciodată nu păruseră amândoi mai plini de strălucire. Vodă era desăvârşit ca prestanţă şi eleganţă virilă, adevărat principe european. Elena Doamna, în mare toaletă de moire alb, o crinolină magnifică cu panglici de atlas purpuriu, stropită cu perle rozalbe, era impunătoare, chiar graţioasă, şi pe obrajii smeazi stăruia tot timpul o lumină nouă.
    "Şi tot niciodată", comentase consulul Victor Place, "cuplul princiar nu mi s-a părut mai unit..."
    Kogălniceanu, surprins - gândea acelaşi lucru şi aproape cu aceleaşi cuvinte - dădu din cap: "Da, semne bune anul are..."
    După ospăţul rafinat şi pantagruelic, Vodă dimpreună cu Doamna deschiseră balul. Orchestrul era vienez, dar nu lipseau nici lăutarii vestiţi ai Bucureştilor: Angheluş, celebrul muscalagiu, Pădureanu Surdul, de la berăria Strobel, Ochi Albi, Ionică Dinicu, cel al cărui nume avea să fie dus cu cinste mai departe, peste ani, de către fecioru-său, Grigoraş.
    Astfel găsi prilej Lelia de Gunsbourg să se apropie de Vodă. Generalul Grănişteanu îi procurase invitaţia, dar, păzit cu străşnicie de cucoana Anastasia, se mulţumea doar să-şi roadă mustaţa privind danţul de artistă al baroanei, piruetele involte, vioiciunea şi graţia mişcărilor. De altfel, era regina serbării, într-o toaletă de tafta-grenouille, cu dantele de aur pe poale şi stropită toată de diamanticale.
    Vodă o privea cu admiraţie:
    - Sunteţi o dansatoare desăvârşită, îi spuse în timpul unui vals, cred că n-aveţi pereche nici printre artistele Operei din Paris... Mă întreb, adăugă măgulitor, ce ne va arăta în plus di Rhona...
    Lelia surâse modestă, plecându-şi pleoapele ca sub povara genelor bogate şi lungi.
    - Sunteţi prea bun, Alteţă... vă mulţumesc. Vă mulţumesc şi pentru delicatul dar al maiestăţilor voastre. Nu m-am bucurat atât de mult la un Ajun de Crăciun, din vremea copilăriei mele...
    - Mă bucur, făcu Vodă încurcat de atâta efuziune.
    Valsul se terminase. Vodă se înclinase elegant, dând să se retragă.
    - Mi-am permis să vă fac şi eu un dar, suflă repede baroana. Nu... Nu spuneţi nu!... L-am încredinţat, spre a fi în deplină siguranţă, apăsă, şefului dumneavoastră de cabinet, monsieur Baligot de Beyne...
    Dispăru uşoară, lăsând ridicată una din sprâncenele lui Vodă.
    Balul se isprăvi abia în zori. Clipe frumoase, strălucitoare, rămase pe veci tipărite în amintirea multora, noaptea trecuse ca o părere. Apoi şi cea dintâi zi...

                                                           2.

                                  În zorii zilei de 26 decembrie, Stan, feciorul Zăvoianului, ieşind în curte dimpreună cu mai mulţi argaţi - care cu lopeţi, care cu târnăcoape - cercetă cerul şi se hlizi:
    - Hă! Hă! Moşu Ningău a ostenit! De-amu, râniţi la omăt, c-o poruncit cuconu Todiriţă potecuţă netedă ca-n palmă!
    El însuşi luă o lopăţică şi o cârpă şi curăţă caseta de sticlă năpădită de zăpadă, care se afla aninată de gardul de fier. Înaltă cam de trei coţi, înăuntru se afla un afiş pe măsură, să vadă şi să cetească oricine:
    Albina di Rhona
    Marţi 26 Decemvrie 1863
    Mare reprezentaţiune brilliantă de gală.
    Executată pentru prima oară înaintea M.S. Principele Alexandru Ioan I şi a M.S. Doamna Elena.
    Domnişoara di Rhona va escela mai cu osebire prin incredibilele sale producţiuni mimice şi de danţ din Eghipet şi Japonia.
    Domnul Comino se va distinge prin miraculoasele sale imitaţiuni.
    Cu concursul domnilor artişti de la Teatrulu Naţionalu...

    Începuse zarva în casa lui Todiriţă Zăvoianu. Zarvă fusese ea, har Domnului, de aproape două săptămâni, dar acum, în ziua reprezentaţiunii, fierbinţeala îi cuprinsese pe toţi, simţeau că îşi pierd capul. Însuşi cuconu Todiriţă, îndeobşte calm şi măsurat, căci învăţase a-şi struni emoţiunile acolo, pe unde şcolise, se simţea înfrigurat peste cât îi e îngăduit unui gentleman.
    Casa vuia de preparaţiuni, n-aveai timp de un căscat, că te chema clopotul de la poartă. Tapiţerul şi ucenicii dumnealui băteau ultimele cuie şi grijeau de eleganţa faldurilor, îndreptând ici, ridicând colo, meşterii zugravi mai trăgeau câte o pensulă de aur pentru a ascunde de ochi fugar vreun neajuns, un anume Bohl, cu prăvălie pe Lipscani, grijea de iluminaţie. Şi iar se auzea clopotul! În toată clipa soseau comisionari cărând pachete fel şi fel şi, mai către amiază, cel din urmă veni şi Pohr cu două sănii de flori.
    Stan, feciorul, care era prea fericit de vânzoleală, dar îi plăcea să se vaite ca gospodinele cele bune şi gureşe din Moldova când frământă aluatul în Vinerea Mare, "Măiculiţă, Doamne! Câte am făcut şi câte mai am de dres!", la vederea florarului, rămăsese cu gura căscată:
    "Sfinte Pahomie şi tu, Prea Cuvioasă Paraschivă! Mi-a fost dat s-o văd şi p-aiasta în lună de gerar! Grădina lui Maica Domnului!"
    Veni, mai către chindie, şi bufetul de la Capşa, la care Todiriţă chibzuia să poftească oaspeţii în antract. Era orgie de bucate, curcani fripţi şi tot soiul de zacuşti, galantine şi pateuri, prepeliţe, sosuri şi brânzeturi, maldăre de cofeturi, vinuri dulci, şampanii, dar şi udăturică ţeapănă.
    Lui jupân Grigore Capşa, ajutat de trei bucătari şi de vreo patru băieţi la toate, îi trebuiră cinci ceasuri numărate pentru rânduiala cu chichirez şi fasoane a muntelui de bucate pe tipsii, în platouri, coşuleţe, cupe, tot blide cheltuielnice - îţi lua ochii atâta argintărie şi cleştar - şi al căror rost Stan nu-l desluşea "nici chicat cu ceară. Că-i de lemn blidul ori di porţolan, nu mă ţine junghiul. Plin să fie şi să-ncapă destul..."
    Zăpăceala era sporită de slujnice. De două zile, nu mai lepădau din mâini măturile şi târnul, se încurcau printre picioarele meşterilor ocărând negrija, slinul şi îngălăciunea, întinatul cu dinadinsul. Numai ce isprăviseră ungherul cela şi răpănoşii iar îl gunoiseră.
    Cel mai zăpăcit dintre toţi se afla însă Todiriţă. Simţea furtună în căpăţână, de parcă venise Siretul mare, şi tot slobozea porunci pe care le răzgândea după zece minuturi. Se sculase cu noaptea în cap, adică la ceasurile unsprezece ale dimineţii. De obicei, nu intra în papuci înainte de prânzul cel bun, căci primul lucru pe care îl lepădase, o dată cu straiul de şcolar, fusese trezitul la cinci dimineaţa. Din programa spartană de la Eton, rămăsese credincios doar exerciţiunilor gimnastice şi spălatului cu apă rece. Când Stan spărgea pojghiţa de gheaţă din hârdaie, îl asemăna pe stăpânu-său cu Sfântul Ioan Botezătorul.
    Todiriţă nu-şi vedea capul de trebi, dar oaspeţii tot nu-i dădeau pace. Cel mai mânios era pe Johnny. Miclescu, îndrăgind liniştea, confortul, iatacul bine rânduit - aici era frate bun cu poetul Alecsandri - se speriase de harababură şi trăsese la casele dumnealui. Pe Todiriţă îl vizita de două-trei ori în zi, dar nu zăbovea mai mult de un ceas. Pentru cea dintâi oară se răstise marele şi blândul Todiriţă la suavul, gingaşul Ionică pe care-l socotise, de când se ştia, frăţiorul şoltic şi dezmierdat al domniei sale:
    - Ce faci? Vii în inspecţiune? Ci leapădă-mă păcatelor! Gândeam să mă ajuţi, dar, în loc, pui omătul la fiert! Parole, Ionică, nu mă aşteptam la atâta lipsă de... de...
    - Civilizaţiune!, îi suflă Miclescu şi, tuflindu-şi cuşma, îşi văzu de treburi.
    "L-am dezmierdat prea din cale afară!", suspină Todiriţă, dar vreme de filosofat n-avea, sosind mereu alţi gură-cască.
    Barem Barbu Cantuniari venise numai până acum de trei ori, vârându-şi nasul peste tot. Mai cu seamă da târcoale lojei princiare. Nimic de zis, pentru răgazul scurt pe care-l avusese la dispoziţie, Todiriţă, neprecupeţindu-şi paralele şi credincios apoftegmei că un meşter bun te costă mai puţin decât unul nătâng, izbutise lucru mare.
    Loja, căţărată pe o estradă, era elegant înveşmântată cu pluş sângeriu şi brocart de aur.
    Pe pântecul balconaşului se lăfăia o acvilă şi zimbrul, iar înlăuntru, Zăvoianu rânduise patru jilţuri Louis XIV pentru Domnul, Doamna şi cei doi aghiotanţi.
    Nu se simţea improvizaţiunea decât la privire înadinsă, ceea ce era mai mult decât s-ar fi putut nădăjdui. De fapt, pentru tărăboiul iscat în casele lui Zăvoianu, Barbu avusese mai mult de luptat cu Vodă decât cu Todiriţă. Cuza, delicat ca totdeauna, nu voise a inoportuna cu tevatură şi cheltuială. Barem, dacă Zăvoianu ar fi acceptat să fie despăgubit... Nu, boier Zăvoianu nu voia, era darul lui către Vodă. Iar argumentele lui Barbu învinseseră. Sala Bossel, ca şi Teatrul Naţional, nu prezentau garanţie de securitate. Prea multe intrări, ieşiri, păienjeniş de culoare şi atenanse ce nu puteau fi supravegheate. Riscul lui Vodă era oricum mare... Prea mare. Nu mai trebuia îndesat sacul cu genunchele.
    Cuza zâmbise:
    - Să-ţi dai duhul la o reprezentaţiune de teatru n-ar fi lucrul cel mai rău... Pleci dincolo cu zâmbetul pe buze...
    - Nu cred că-i o satisfacţiune, cuteză Barbu, ştiind că în urmă laşi jale şi amare lacrimi.
    Zăvoianu îl surprinse scotocind pe sub scaune, pipăind pereţii subţiri sub straiul de catifea.
    "Altul", îşi zise, "de-mi face inspecţiune!"
    Se opri la poalele lojei, urmărind manevrele lui Cantuniari care se afla în genunchi, cu spatele întors. Todiriţă îşi drese vocea şi întrebă cu glas bubuitor:
    - Ce faci, bre? O cauţi de păduchi?
    Barbu râse, urmându-şi cercetările.
    - Ai ghicit!
    Tot pe la prânz, se ivi aşa, ca într-o preumblare şi de n-am ce face, avocatul Panait Balş.
    Ca de obicei, îi trase un orchestra de măguleli, "ci să-ţi spun, bădie, tăt târgul zvoneşte numai di soareaua matale, îi chişcă nerăbdarea ca cei ţânţari", apoi, "ca de o curiozitate", intră să vadă teatrul. Avu şi aici prilejul să se minuneze cu exclamaţiuni de soprană: "Phii! Straşnică trebuşoară, bădie! Zici că te afli pe puţin la Odeon ori Gymnasium din Paris..."
    Scotoci şi dumnealui prin lojă "să pot spune celor nepoţi c-am păşit şi eu o dată în benoară crăiască", se interesă de exituri căci, ferească Sfânta de focăraie, la atâta stup de luminări şi candelabre...
    - Avem luminăţie cu gaz aerian, coane Panaite. Lumânările le-o pus Bohl de o frumuseţe, va să zică, şi un natural.
    - Ehei, bădie! De ajuns o singură chibritelniţă la o pădure întreagă. Dădu Dumnezeu şi plecă şi aista. La ceasurile cinci, cu ore trei înainte de reprezentaţiune, poposiră şi artiştii. Altă nebuneală! Instrumenturi muzicale, trâmbiţi, dible, scripci, mandoline şi piculine - avea ce pizmui Feder, negustorul de muzici de pe Pod - un clavir, şi iar o scripcă înaltă şi lată cât un urs. Apoi, cufere, cufăraşe, cutii, lădiţe şi legături, un iarmaroc întreg!
    Albina di Rhona, însoţită de două cameriste, umpluse o sanie de calabalâc. Era o iuşcă de muiere, cât o fătucă mai răsărită, s-o vâri sub capacul de la ceasornic. Din blana bogată i se zărea doar născiorul poznaş, stropit de câţiva pistrui, şi ochii neastâmpăraţi, cu gene lungi şi răsucite. Puse de îndată stăpânire pe odaia pregătită anume pentru dânsa de Todiriţă şi începu a ploua cu porunci: încă două oglinzi, mereu hârdaie de apă clocot, samovare proaspete, tăciuni pentru fierul de călcat, jăratic pentru drot şi ştergare, de golise scrinul de albituri al Zăvoianului.
    - Du-i, bre, făcu Todiriţă sleit, şi, la o adică, dai o fugă până în Lipscani şi mai iei vreo zece duzini. O fi având muierea parastas.
    Stan - i se zărea doar nasul borcănat din maldărul de pânzărie - râse fericit:
    - Aferim, milărd şi coane Todiriţă! Măcar de-am avea o şcenă în fiecare zi.
    Îşi ciuli urechile. Din odaia italiencei străbătea muzică. Albina îşi exercita glasul: "Visi d'arte, visi d'amore...”

                                                             3.

                               Sănii și echipagii,  care de care mai falnice, stăteau ciotcă în curţile Zăvoianului, iar Podul Mogoşoaiei, sugrumat din două părţi - dinspre Sărindari şi Piaţa Teatrului Naţional - abia mai răsufla. Ipistaţii şi vardiştii se străduiau să ţină oleacă de rânduială şi să păstreze slobodă măcar o potecă, cât să se poată strecura doi călăreţi mergând alăturea.
    Reprezentaţiunea fusese anunţată pentru ceasurile opt ale serii, dar de bon ton, în Capitala Principatelor ca şi la Paris, era să întârzii cam jumătate de oră.
    Protipendul cel mai ales umpluse sala Zăvoianului. Di Rhona şi artiştii care priveau prin "spionul" cortinei erau uimiţi de bogăţia straielor, de oştirea de muieri chipeşe în cele mai şic toalete pariziene, de strălucirea uniformelor bogat înfiretate, de ocalele de diamanticale.
    În aşteptarea Domnului şi a Doamnei, se făcea conversaţie, schimb de vizite în loje, cucoanele se devizajau prin lornioane, se râdea, se vorbea cu glas tare într-o atmosferă de bucurie, agitaţie, surescitare. Fireşte, la ordinea zilei era succesul dimineţii al guvernului Kogălniceanu. Secularizarea se afla pe buzele tuturor. Un grup în fracuri - după pântecele impozante, chelii şi glasurile răsunătoare, antrenate, ghiceai politicienii - comenta înfierbântat legea. Nimeni nu argumenta, se auzeau doar sentinţe:
    - Turcii nu vor tolera... Ierarhii greci sunt tari, dom'le! Îi reazămă ruşii!...
    - Anglia se opune. Buwler a luat poziţie!
    - Cine-i ăsta, nene, să ne dicteze nouă?
    - Parcă el? Stăpână-sa, Victoria Rex...
    - Nu se poate trece peste opiniunea unei naţiuni întregi! Legea a fost votată cu nouăzeci şi trei de voturi contra trei...
    - Napoleon îl sprijină pe Vodă...
    Se aflau de faţă Beldiman, prefectul poliţiei, Valentineanu de la Siguranţă, ministrul Rosetti Bălănescu de la Externe, poetul Bolintineanu de la Instrucţie publică şi alţii... Întreg cabinetul Kogălniceanu.
    Primul-ministru însă stătea retras în loja dumnealui, dimpreună cu nevasta - cocoana Catinca - şi câţiva avocaţi, glorii ale colegiului bucureştean: Bosianu, jurisconsultul cu cea mai mare autoritate din ţară, Costa-Foru, Boerescu, Take Giani şi Cantili, profesor de drept penal la Facultatea de Drept. Se discuta însă cu glas scăzut, Kogălniceanu vorbind cel mai puţin. Discursurile îi plăceau doar la tribuna Camerei.
    Tot în rezervă stăteau opozanţii şi simpatizanţii acestora din familiile Ştirbei, Golescu, Ghica, Sturdza, Nicoleanu.
    Avocatul Panait Balş făcea conversaţie inofensivă şi politeţuri la celălalt capăt de sală unor cucoane în vârstă. Spre deosebire de Şuţzu, ţinuse să fie de faţă la "moartea tiranului". Prinţul, prudent, rămăsese acasă. Şi tot din prudenţă, o sanie încărcată doar cu odoare, aur şi hăinărie strict necesară, aştepta înhămată în curte, gata de ducă... În caz de eşec, va lua singur drumul pribegiei, urmând să se găsească mai târziu cu prinţesa la Roma ori Florenţa.
    Tot făcând complimenturi, Balş nu-l slăbea din ochi pe Dimitrie Cornescu. Părea ciudată prezenţa omuleţului mititel, în redingotă neagră, modestă, clipind mărunt, ca o pasăre în spatele ochelarilor cu rame de fier, în mijlocul acestei grandori... "Ca un cioroi văduv în turmă de păuni", îşi zise Balş, "dar noroc că nu-l bagă nimeni în samă..."
    După cum nimeni nu lua aminte la pachetul frumos învălit pe care-l ţinea pe genunchi. Vreun dar pentru di Rhona... La spectacole, artista primea cele mai năstruşnice cadouri: flori, codri de flori, cofeturi, giuvaieruri, bibelouri...
    Scula trebuia rânduită cu cincisprezece minute înainte de exploziune. Momentul avea să-l aleagă Balş...
    Tot spre Cornescu erau aţintite şi privirile lui Barbu Cantuniari. Emoţiunile îi dădeau crampe şi, fără să-şi dea seama, scrâşnea mereu din măsele.
    Mamă-sa, Vasilena, îl bătu uşor pe mână şi-i şopti:
    - Mon petit, începe lumea să se uite la tine.
    Tulburat, dar din alte pricini, era şi generalul Grănişteanu. Se uita mereu spre fotelul rezervat Leliei de Gunsbourg, care continua să rămână neocupat. "Să se fi întors junghiul porumbiţei...? Face mereu imprudenţe, uită cât îi de gingaşă..."
    Ţinut însă în lanţ - cucoana Anastasia nu-l lăsa slobod - nu putea să se intereseze, să trimită, la o adică, un comisioner, să facă întrebare în Fântâna Roşie. Şi-i venea s-o strângă de gât pe nevastă-sa, să-şi înfigă degetele în grumajii de grăsime, în mormântul acesta de osânză al visurilor lui...
    Nemulţumit, iar acum de-a dreptul îngrijorat, era şi Todiriţă Zăvoianu. Ionică nu venise. Şi era de neconceput ca Ionică să lipsească de la o mondenitate rară, unică, nu-i aşa... de mare civili-zaţiune. Ar fi trimis şi el slugă să vadă ce şi cum se întâmplă acasă la Miclescu, dar, la atâta lumeţ, toţi oamenii îi erau de trebuinţă.
    Şi, dintr-o dată, încetă larma, şoaptele începură a clocoti în largul sălii.
    "A venit Vodă!"

                                                              4.

                                      De pe chipul lui Vodă Alexandru Ioan I se alungase orice urmă de slăbiciune. Triumful obţinut de dimineaţă la Adunarea Naţională nu însemna doar restituirea către ţară a unui imens patrimoniu, ci şi începutul împlinirilor visate de români; garanţia pentru un popor veşnic înşelat în aşteptările sale, că idealurile spre care năzuia pot trece hotarul discursurilor, al vorbelor frumoase iscate de oratori dibaci, steaguri făgăduite fluturând mereu pe meterezele generaţiilor viitoare; încrederea în depozitarii unor nădejdi pe care vremea nu le veştejise...
    Ovaţiile ce-l întâmpinaseră îi aduseseră spor de bucurie. Uralele purtau pecetea dragostei sincere faţă de Domn, a acordului total dăruit cârmuitorului.
    Când orchestrul începu imnul, cortina se ridică încet. Pe scena goală se afla doar Albina di Rhona. Drapată în alb, ca o statuie greacă, ţinea steagul tricolor în mână.
    Glasul neasemuit însoţi orchestra cu vorbe româneşti. Era surpriza italiencei... Sala, zguduită, se ridică în picioare. Pe obrajii tuturor curgeau lacrimi. Elena Doamna îşi zise că trăieşte una din clipele cele mai înălţătoare dintr-o viaţă ce nu-i fusese totdeauna crâng de roze. Avea în schimb fericirea ca omul căruia îi dăruise întreaga ei existenţă şi simţire să fie Alexandru Ioan. Poate nu totdeauna drept cu ea - desăvârşiţi sunt doar sfinţii, iar aceia nu sunt oameni - dar mare, drept şi adânc cinstit faţă de poporul lui, unui asemenea om i se cuvenea orice jertfă...
    Şi Elena Doamna, şi Vodă Alexandru Ioan I aveau ochii umezi.

                                                             5.

                                        Panait Balș socoti că momentul cel mai potrivit pentru asasinarea Principelui va fi la începutul celei de-a doua părţi a reprezentaţiunii. Antractul dura jumătate de ceas, timp în care lumea avea să fie la bufet. Mai socotea că înfierbântarea, beţia entuziasmului, starea de euforie la care se vor adăuga vutcile şi şampaniile Zăvoianului vor slăbi considerabil luarea-aminte.
    În câteva minute sala se goli şi lumea dădu năvală, în urma lui Vodă şi a Doamnei, în salonul bufet al Zăvoianului. Veselia şi fericirea - "da", îşi zicea Kogălniceanu, "se poate vorbi, cel puţin în ăste clipe, de fericire, fericire adevărată", erau de nedescris. Emoţiunile zilei, măreţia familiei domnitoare plină de graţie şi blândeţe, surpriza inspirată a Albinei di Rhona, carele evoluase după aceea într-un spectacol de mare sobrietate, cuvenit unor prezenţe crăieşti, împinseseră entuziasmul pe culmi neatinse încă.
    Avocatul Balş zăbovi cam vreun sfert de ceas ciocnind cu câţiva cunoscuţi, apoi se retrase neobservat. Dimitrie Cornescu îl aştepta în fumoarul improvizat de Todiriţă într-unul din saloanele mai mici. În faţă se afla culoarul care dădea spre sală. Oleacă mai la stânga, intrarea perdeluită a lojei princiare.
    Părea pustiu. Slugile, o parte la cuhnii, alţii la bufet, aveau cărare anume spre atenanse.
    "Câtă nesăbuinţă", îşi zise Balş. "Că tiranu-i inconştient şi nepăsător cu viaţa, de parcă ar avea şapte ori nouă, nu-i novelă! Dar ce păzeşte Siguranţa lui musiu Valentineanu? Lasă meleagul nepăzit, drum slobod pentru orice tâlhar!"
    Făcu semn lui Cornescu să-l urmeze. Amploiatul de la Vamă păşea ca în vis, tremura din toate mădularele.
    - Bagă de seamă, să n-o poticneşti! suflă Balş, privindu-i mâinile nesigure.
    Îşi strecură încă o dată privirea în sala goală, cercetă în lungul coridorului şi, cu un "Doamne ajută!" spus în gând, îl trase pe Cornescu şi-l trecu dincolo de perdelele lojei. Inima îi bătea cu putere, aştepta, cu urechea atentă la paşi streini, "ronţăitul" sculei pe care o potrivea, ascuns de draperii, "prăpăditul cela".
    "Dacă Satana nu-şi vâră coada", chibzui rânjind nervos, "apăi, într-un sfert de ceas, şantanista, în loc de odă, i-o cânta prohodul!"
    Şi, dintr-o dată, nu-şi mai dădu seama ce se petrece. Fără de veste, se simţi înconjurat, cu trupu-i gros prins în căngi, imobilizat.
    "De unde naiba au răsărit?!", se întrebă buimac, smucindu-se şi opintind să farme cleştele. Încercă să braveze, indignându-se arogant, cu "glas de bară":
    - Domnilor! Cum vă permiteţi...? Îmi datoraţi explicaţiuni.
    Din cei zece ori mai mulţi din câţi îl înconjurau recunoscu, cu privirea tulburată de spaimă, pe Cantuniari, feciorul Talianului, pe Beldiman, avocaţii Costa-Foru şi Take Giani, pe Boerescu de la Curtea de Apel, socotit îndeobşte drept şi imparţial şi nefrecventând nici un fel de politică, pe Victor Place, consulul Franciei, pe Fuad Septar, consulul Porţii, pe Novikov, însărcinatul cu afaceri al Rusiei la Constantinopol; mai în spate, ca prin ceaţă, câţiva opozanţi: Ghica, Mitică Ştirbei... "Ticăloşii!", scrâşni cu ultimă fărâmă de luciditate Balş. "Au ştiut să-şi aleagă bine martorii!"
    Avu sentimentul dezastrului şi totul i se întunecă dinaintea ochilor.
    Cantuniari ridică perdeaua lojei princiare. Înghesuit într-un ungher, cu scula despachetată pe unul din foteluri, inventatorul din uliţa Şoldani zâmbea nesigur.
    - Rămâneţi acolo, domnule Cornescu. Câteva minute doar.
    Se auzi dintr-o dată glasul bubuitor, inconfundabil, al preşedintelui Consiliului de Miniştri, acoperind vacarmul:
    - Să poftească Măria Sa Vodă Cuza! Să poftească toată lumea spre dovadă istoriei şi viitoriei. Veniţi martori spre dovadă celor tăgadnici, despre cea mai mârşavă şi odioasă tentativă a reacţiunii de a înăbuşi năzuinţele şi idealul românilor! Astăzi, aici, dinaintea domniilor voastre, Alexandru Ioan I, alesul întregii naţiuni, purtătorul de nădejde al nădejdilor voastre, urma să fie smuls vieţii!
    Se auziră strigăte, oamenii nu ştiau ce s-a întâmplat, panica molimă cuprinse dintr-o dată întreaga adunare, se buluciră spre uşi şi fereşti.
    - Nu vă speriaţi! tună Kogălniceanu. Nu-i pârjol, nu-s turcii, urmă uitând pentru moment de prezenţa lui Fuad Septar şi de uzanţele diplomaticeşti, nu-s oştile lui Belzebuth! Îi doar fiara reacţiunii! arătă spre Balş. Cercetaţi-i una din dihănii şi înspăimântaţi-vă!
    Cei de faţă, înmărmuriţi, priveau buimac, mulţi încă nu pricepeau. Doar Vodă privea liniştit, gânditor, făptura prăbuşită a avocatului. O clipă îi întâlni privirea. Îl ştia bine pe Balş, îi fusese dintotdeauna vrăjmaş înverşunat, separatist convins; nu se împăcase niciodată cu ideea Unirii. "Şi poate nu-i vina lui", judecă, mereu blajin şi tolerant, Domnul. "Nu toţi pot înţelege mersul vremii lor."
    Panait Balş se scutură dintr-o dată din amorţeală. Complotul eşuase, dar el, el, Panait Balş, îşi va păstra până la urmă dârzenia crezului şi a urii. Se descotorosi de braţele care-l cetluiau cu o mişcare sălbatică a trupului şi rosti, aţintind ochii albaştri, luminoşi, ai lui Vodă, peste care se aşternuse o boare de tristeţe:
    - Nu mi-e teamă de tine, colonele Cuza! Şi nici de plebea oarbă care se lasă mânată în prăpastie. Da! Ţi-am dorit pieirea. Acum mă piei tu pe mine! Pe a ta ţi-o profeţesc. Osândeşte-mă!
    Îşi încrucişă braţele pe pântece şi săltă capul cu înfricoşătoare răutate. Toţi ochii se îndreptară spre Vodă. Lângă umărul lui, Elena Doamna părea încremenită în marmură. Cuza rosti cu oboseală în glas:
    - Nu eu te voi osândi, Balş! Poate Domnul Dumnezeu, poate poporul căruia îi eşti vrăjmaş. Sigur, istoria!
    Se răsuci, dar îl întoarse glasul mereu bubuitor al Kogălniceanului:
    - Măria Ta, rămâi! Şi voi, domniile voastre!... Domnule Cornescu, acum dovedeşte-ne spre orice cinstită mărturisire a celor de faţă, către ei şi către alţii, intenţia şi unealta criminală a conspi-raţiunii.
    Dimitrie Cornescu şopti ceva la urechea lui Cantuniari. Se făcuse şi mai mititel.
    Se simţea zdrobit de emoţii şi îi fusese mereu teamă ca nu cumva combinaţiunea pusă la cale de Barbu să nu izbutească; acum, cu ochii tuturora aţintiţi asupră-i, el, şoricelul deprins să treacă neobservat de-a lungul zidurilor şi mereu în umbră, cerca o sfârşeală, nu ştia pe unde păşeşte, povara atâtor sute de priviri îi năbuşeau bucuria: nu făcuse moarte de om, ba îl salvase pe Vodă.
    Barbu Cantuniari îşi ridică glasul:
    - Doamnelor şi domnilor! Rugăminte vă îndreptăm a binevoi să coborâţi pentru puţine minute în curte!
    Cu blănurile pe umeri, fără cuşme şi şaluri, în pantofi cu glanţ şi conduri de atlas, lumea se grămădi în ograda Zăvoianului. "Ce zi, Doamne! Ce de emoţiuni!... Balş... Nu-i de mirare!... Ba, cine ar fi zis?... Vodă, prea iertător."
    Todiriţă prinse o clipă mâneca lui Barbu:
    - Ce-i, bre, iarmarocul ista? Nu mai pricep nimic.
    - Ai să pricepi mai încolo.
    Stan, feciorul, îşi cercetă stăpânul cu ochi de câine:
    - Nu mai avem şcenă, milărd şi coane Todiriţă?
    Printre fracuri, uniforme, decolteuri şi umeri goi acoperiţi la întâmplare cu blănuri, etole şi şaluri vieneze, uitând oamenii de geruială şi de teama junghiului, printre exclamaţiuni şi resuflări retezate de emoţie şi frig, Barbu Cantuniari deschise potecă lui Dimitrie Cornescu.
    Omul se opri la capătul cel mai depărtat al curţii. Depuse scula pe un trunchi retezat şi-i făcu semn lui Barbu să se depărteze. Cercetă pe îndelete jur-împrejurul, apoi ticăit, stăpânindu-şi anevoie tremurul mâinii, începu a răsuci şurubelul sculei.
    Oamenii aşteptau cu sufletul la gură. Cuza şopti la urechea Kogălniceanului:
   - Mai sunt oare de trebuinţă aceste demonstraţiuni?
    Preşedintele răspunse răsunător:
   - Da, Înălţimea Voastră. Să se încredinţeze toţi, şi cu tot dinadinsul, de crima fără egal a unor neoameni.
    În ochii Domnului se aprinse un licăr maliţios. Ştia fără greş că avea să-şi contrarieze primul-ministru:
    - Mi-e că stricăm de tot reprezentaţiunea 'taliencii... Păcat de bieţii artişti, de atâta străduinţă...
    Kogălniceanu respiră adânc şi îşi înghiţi buzele să nu sloboadă ce-i stătea pe limbă:
    "Ăsta-i colonelul Cuza şi pace bună! Gata să-şi jertfească viaţa şi apoi tot el să râdă cel dintâi...”

                                                              6.

                                Prințul Șuțzu dădu buzna în iatacul Irinei.
    Falnică, magnifică, într-o somptuoasă rochie de casă, cu picioarele rezemate de grătarul căminului, spre a simţi mai îndeaproape căldura, prinţesa citea versuri de Ronsard.
    Şuţzu nu mai avu vreme să se mire, "Femeia aceasta oare e de bronz? N-are niciun fel de simţire?", şi exclamă patetic:
    - Am venit să-ţi spun adio! Suntem trădaţi!
    Şuţzoaia îşi ridică sprâncenele:
    - Te aşteptai la altceva? Te-am avertizat, nu?
    - Irene, nu-i vreme de filosofat. Trebuie să plec fără clipă de zăbavă. Complotul a eşuat, Balş s-a dat prins.
    - De unde ştii?
    Prinţul simţi că-şi pierde cumpătul:
    - Mă crezi chiar imbecil? Natural că am avut acolo un espion. Acum două minute mi-a adus vestea. Fierbinte! Adio, draga mea...
    Prinţesa se ridică.
    - Adio... Dar cred că greşeşti... Fugind, abia îţi dovedeşti vinovăţia... În locul tău, eu aş înfrunta aici, pe loc, situaţiunea... M-aş apăra! Aş dezminţi!
    Şuţzu râse din gât:
    - Tu es folle, ma chere! Ce să dezmint? Însăşi evidenţa?
    O luă în braţe, privind-o în adâncul ochilor verzi, imenşi.
    - A bientot, cheri... Negreşit. În Italia... Am încredere în tine... Suntem... ne aparţinem... Da?
    Irina râse amuzată:
    - Tu deviens jaloux? Nu fi ridicol! În Italia... Da... da... da... Bonne chanse!
    Prinţesa îi simţi buzele de lemn pe obraz.
    În mai puţin de un minut - "vraiment, are viteza fulgerului!", îşi zise Irina de la fereastra palatului - sania prinţului ieşi din curte.
    - Drept înainte!, porunci vizitiului. Să ajungem în Târgovişte.
    Trebuia să iasă cât mai repede din Bucureşti. După aceea, se va ascunde la Lăcusteni, moşia Băicoienilor, prieteni de pe Valea Prahovei. Ajuns la Braşov... Ha! Ha! Au revoir et merci!
    Şi se înfundă în blănuri, închizând ochii. O smucitură neasteptată îi reteză gândurile:
    - Ce-i, Gheorghe?
    Surugiul, ridicat pe capră, cercetă împrejurimile. Rosti resemnat:
    - Cucoane, cred că până ici ne-o fost!
    Strada Academiei, ciotcă de sănii şi trăsuri, nu lăsa nicio dezlegare. Parcă anume ridicase barieră. Şuţzu, negru de mânie, răcni:
    - Înapoi!
    Un glas cunoscut parcă, limpede ca gheaţa, îi despică urechile.
    - Zadarnic! Pentru Alteţa Voastră nu mai există nici înainte, nici înapoi!
    Glasul ridică o făclie spre a i se desluşi chipul.
    Baroana Lelia de Gunsbourg, cu furtuna pletelor revărsate pe o blană de urs alb, se afla în prima sanie. Pe chipul neclintit, ochii aveau o strălucire sălbatică:
    - Totul se plăteşte, Alteţă!
    Ionică Miclescu, tovarăş la urzeala baroanei, simţi săgeată de spaimă înfigându-i-se în inimă: "Dumnezeule, ce muiere! De-amu, cum m-oi dezbăra de năprasnică sălbăticiune? Să te văd, Barbule, şi pe matale, cucoană Vasilenă, carele mi-aţi dat învăţătură cum să dau cu iscusit meşteşug de belea şi bucluc!...”

                                                                7.

                                 În ograda Zăvoianului, lumetul aştepta cu sufletul la gură. De atâta nerăbdare şi curiozitate aţâţată, oaspeţii nu simţeau gerul arzându-le tălpile prin încălţările fandosite, din glanţ, satin şi brocart, nici puiul de viscol iscat dintr-o dată şi care spulbera nămeţii, scotocind cu degete de gheaţă pe sub clopotele crinolinelor.
    Dimitrie Cornescu numără cam treizeci de paşi şi se opri aproape de capătul curţii. La lumina făcliilor - conu Todiriţă îşi rânduise slugile pe două şiruri, spre escelentă vedere; nu pricepuse exact despre ce-i vorba, îşi închipuia pesemne că urmează tot un soi de reprezentaţiune - silueta firavă a Cornescului, cu hainele smulse de vânt şi învăluit în trombe de zăpadă, semăna a nălucă.
    Barbu Cantuniari îi urmărea crispat fiece mişcare.
    I se părea că prea-i ticăit, că prea zăboveşte, şi nu fără primejdie.
    - Ci întoarce-te odată, domnule Cornescu!
    Glasul lui Cuza se asocie:
    - Da! Întoarce-te. Mormăi cu nemulţumire către cei din jur: Cui îi fac trebuinţă asemenea exhibiţiuni?
    Stan, feciorul, o luă înainte. Păşea crăcănat, cu mâinile bălăngănindu-se din cale-afară. "Dacă tot n-are nevoie de ele", îi trecu stupid prin minte lui Barbu, "de ce dracu' nu le azvârle odată?!"
    - Hei, zăludule! Încotro?
    Stan se hlizi:
    - Să-l aduc pe don' Cornescu...
    - Stai pe loc! porunci Cantuniari.
    Dimitrie Cornescu îşi şterse ochelarii de zăpadă, se mai uită o dată la scula aşezată pe o capră de lemn şi se întoarse spre lume. Mergea încet, cu plumb parcă în ciubote.
    Se îndepărtase câţiva paşi, şi Barbu respiră uşurat.
    Dintr-o dată, bubuială cumplită zdruncină văzduhul, şi pământul păru să se despice sub picioarele celor de faţă. O flacără sălbatică, limbă uriaşă de foc, opintea să străpungă cerul.
    Curtea, uliţele dinprejur, întregul Pod fură cuprinse de spaimă. Oamenii ţipau, se buluceau pe porţile ogrăzii, luând-o înnebuniţi care încotro, câinii lătrau cuprinşi şi ei de frică şi turbăciune. Intervenţia pompierilor, năimiţi din vreme de Barbu, spori parcă panica.
    - Liniştiţi-vă!, striga zadarnic Cantuniari. A trecut primejdia!
    Nu-l auzea nimeni. Toţi aveau un singur dor: să se sloboadă din curţile Zăvoianului, să se vadă departe. Dezbrăcaţi, fără cuşme, împleticindu-se în jupoane, se împrăştiaseră pe Pod cu figuri bezmetice, vârând în toate spaimele trecătorii.
    Balcoanele se umpluseră de creştini, mulţi treziţi din primul somn, cei care benchetuiau în restaurantele de la Capşa, Otel Hugues, Otel de France, ieşiseră şi ei în uliţă. În câteva clipe, începură a se încrucişa zvonurile cele mai teribile, după fantezia unora şi altora. "Cutremur!... Au pus tunurile asupra Bucureştilor!... Mânia lui Dumnezeu..."
    Vodă se adresă Kogălniceanului pe un ton mânios:
    - Îţi place, coane Mihalache, ce iarmaroc aţi izbutit? Ai temut răzbel civil şi ai dat în răzmeriţă!
    - Măria Ta...
    Alexandru Ioan I îi curmă scurt vorba:
    - Nimeni nu are dreptul să terifieze un oraş întreg, să zdruncine liniştea unei ţări căci, n-avea teamă, mâine la Fălticeni şi Craiova, Tecuci ori Calafat, pretutindeni se vor fi auzit cele mai grozave, bezmetice novele despre catastrofa de la Bucureşti.
    - Iertare, Doamne, dar mai bine să ne speriem azi, decât să ne vă iertăm mâine.
    Infamia reacţiunii, în toate proporţiile ei, a fost dovedită.
    La câţiva metri de sataniceasca-i născocire, zăcea leşul ciopârţit al lui Dimitrie Cornescu. Excesiv de zelos, de teamă să nu-i izbutească experimentul, zăbovise prea mult lângă sculă. Câteva secunde.
    Îl depuseră într-o cămară a Zăvoianului şi trimiseră sol de veste neagră în uliţa Şoldani, din mahalaua Calicilor.

                                                               8.

                                 În primăvara lui 1865, Barbu Cantuniari se întoarse în ţară după terminarea unei misiuni efectuate în ţările centrale ale Europei. Lipsise doi ani...
    Era nerăbdător să se vadă acasă. De la Paris, Londra sau Roma, urmărise cu sufletul la gură evenimentele istorice petrecute în Principate, cu extraordinar răsunet în toate cercurile politice ale străinătăţii. Jurnalele Le Constitutionnel, Le Nord, Times-ul Vox Populi, Zeitung-urile comentaseră pe larg, favorabil ori nu, după cum se situau pe poziţiile magnaţilor sau ale plebei, epocalele reforme ale domniei Cuza. După evenimentele din mai 1864, urmase promulgarea celor două legi mult aşteptate: censul şi legea rurală...
    Cantuniari, citind despre entuziasmul de la Bucureşti, se gândea cu un sentiment de satisfacţie că, în umil rol secund, contribuise şi dânsul la netezirea drumului către marile împliniri ale domniei lui Cuza.
    Altfel, Bucureştii i se păreau neschimbaţi, cuprinşi de fiorii unei primăveri radioase, la fel şi oamenii. Echipagii strălucitoare străbăteau Podul spre Kiseleff, terasele cafenelelor debordau de musii eleganţi cu canotiere albe şi jiletci viu colorate - modă perroquet lansată de veşnic libertinul, veşnic încântătorul Paris.
   Tot Parisul alungase crinolinele damelor şi uriaşele florentine ori pleureuse, înlocuindu-le cu rochiile trase bine pe pântecele încorsetat şi grămădite la spate, într-un uriaş panier; pe conciurile de zulufi adunaţi în vârful capului se ţineau, ca într-o minune de echilibru, pălăriuţe nostime nu prea virtuoase, fleacuri delicioase în frivolitatea lor, încărcate de flori, panglici şi fructe.
    Soarelele şi balurile se ţineau lanţ. Dansau boierii, dar şi "plebea". Sala Bossel se umplea joia şi duminica de măscuţe elegante, în cele mai fine toalete. Midinetele Bucureştilor, în rochiţe modeste de chembrică, organdină şi imitaţiune de Voile-Georgette, sau în costumaţiuni închiriate - mai ales colombine, dominouri, şalvari şi tunici harăpeşti pentru "turcoaice" sau fuste gitane pentru "spaniole" - umpleau Sălile Franzelaru, Ziepser, Pomul Verde, Jigniţa. La balurile de la Hârdău, măsculiţele veneau desculţe, cu pantofii şi ciorapii în mână. Se spălau într-un hârdău anume, apoi se încălţau. Proprietarul sălii nu le îngăduia să intre în sală cu ciubotele murdare de glodul şi zăpada uliţelor...
    Pe Vasilena, mamă-sa, o găsi cu adevărat neschimbată. Anii ocoleau chipul neted de crin, nu împovăraseră nici cu o câtime de oca silueta mlădioasă. Mereu visătoare, mereu lină, continua să trăiască între versurile Marcelinei Desbordes-Valmore, evantaie pictate şi aforismele proprii, aşternute cu slove elegante în nenumărate albumuri de catifea.
    Îl întâmpină pe Barbu cu aceeaşi bucurie calmă şi cu acelaşi firesc care nu înceta să-l uimească pe fecioru-său, de parcă s-ar fi despărţit alaltăieri. Constatase doar câteva fire argintuite la tâmplele lui Barbu, "dar, te asigur, te prind de minune..."
    Într-o dimineaţă, se întâlni pe strada Academiei cu bătrânul Zăvoianu, conu Grigore. Arăta întinerit, lepădase straiele greoaie, nădragii largi şi caftanul scump, îşi retezase pletele. Cercetându-i costumul tăiat la Chez Nicou, croitorul franţuzesc al juneţii elegante, mustaţa bârligată cu drotul şi bastonelul cu ţăcălie de fildeş.
    Barbu începu a râde. Sminteala lui Todiriţă trecuse şi la tată-său.
    - Ce te miri, bre, Taliene? La vremi noi - oameni noi, la oameni noi - strai nou! Păşim pe calea propăşirii şi...
    - ...Şi a civilizaţiunii! Cunosc, cunosc, coane Grigore. Da' ce veşti de la Todiriţă? Văz casele închise.
    Zăvoianu ăl bătrân se întoarse după o damă plinuţă cu talia jucăuşă. Îşi răsuci mustaţa şi-i făcu şmechereşte cu ochiul:
    - Nostimă cocoană! Şi-ai văzut picioruşul?
    Barbu râse de-a binelea:
    - Te ţii de berbantlâcuri, coane Griguţă. Poate te trece un gând de însurătoare!
    - Mai chibzuim, fătul meu, avem vreme... Întrebai de Todiriţă? Îi plecat din toamnă la inglişii lui. Mă mir că n-ai aflat... L-o întâlnit Alecsandri la Londra.
    - Da' ce păcatele caută pe-acolo?
    - Cine, fecioru-meu?... Rosti cu nepăsare, ca în treacăt: O descoperit, în sfârşit, nobleţea cea veche a Zăvoienilor şi pofteşte să ridice un castel la Băneasa... Spun drept, nu m-aşteptam la atâta simţire la băietul ista. Îl socoteam cam zălud, fără... l'esprit de famille...
    Barbu se amuza nespus:
    - Să vă ajute Dumnezeu să-l ridicaţi sănătoşi, coane Grigore, cu metereze multe, turnuri falnice şi pont-levis.
    - Mulţămesc, fiule. Eşti un băiet bun ca şi tată-tău... La bună vedere...
    Despre Ionică Miclescu avu veşti prin mamă-sa. După spusele Vasilenei - colportări culese prin saloane - baroana Lelia de Gunsbourg îi pusese ham de aur şi acum îl mâna, bidiviu domesticit, prin cele străinătăţi. Un zvon proaspăt spunea că se căsătoriseră, nu de mult, prin Switzera.
    Nici Şuţzeştii nu se mai aflau în ţară. Bun şi milostiv, după cum îl ştia o lume, Vodă îl iertase de osânda grea a juzilor, confirmată de Curtea de Apel. Şuţzu, înfrânt, şi neputând înfrunta dispreţul şi dezaprobarea târgului, preferase pribegia.
    Panait Balş, pălit de dambla, târa vieţişoară de vierme la o moşie din Moldova.
    Într-o dimineaţă, paşii îl purtară pe uliţa Şoldani. Înflorise liliacul în tufe cochete şi aromate, stânjeneii zâmbeau în grădini gingaş albăstrui, primele roze ispiteau primele gâze de aur.
    Rămase câteva minute cu ochii la casa Cornescului. Era arătoasă, procopsită, grădina năpădită de flori; nici urmă de paragina şi tristeţea de acum doi ani. O cabrioletă elegantă, la care erau înhămaţi doi roibi bine ţesălaţi, aştepta, pesemne, să scoată stăpânii la plimbare.
    Barbu îşi văzu de drum, cuprins de melancolie. Nu era greu să şi le închipuie pe cele două Corneşti, înavuţite acum, în toalete de la Chic de France de pe Lipscani, pline de pretenţiuni şi ţâfnă, înnobilate peste noapte de paralele târziu dobândite de modestul amploiat de la Vamă. Vodă Cuza, luând orfana şi văduva sub înaltă ocrotire, le hotărâse o despăgubire importantă şi griji de o pensie care să le lipsească de orice nevoi...
    Copleşit de tristeţe, Barbu se gândi la destinul bietului Cornescu. Nu apucase - ori prea puţin - să se bucure de dreapta izbândă a unor ani lungi de trudă şi umilinţi.
    Iar secretul invenţiunii îl luase cu el în mormânt. Nu aceasta îi fusese dorinţa.
    Peste mai mult de o jumătate de veac, undeva, în Europa, un neamţ isca aceeaşi născocire. Doar că acela avea să aibă mai mult noroc.
    Barbu însă n-avea de unde s-o ştie pe-atunci.
    Masinca, fata Cornescului, zămisli prunci mulţi, se bucură de nepoţi şi strănepoţi. Urmaşii ei trăiesc şi astăzi la cel, ori alt capăt de uliţă, printre Corneştii zilelor noastre.

                                                        SFÂRȘIT