A înflorit liliacul, Rodica Ojog-Braşoveanu

...............................................................................
                                      5-6

                     Își schimbă glasul maimuţărind-o pe Mândroaia:

    - "Frumoasă, hărnicuţă, zestre!... Îi găsim noi un destin bun, madam Corneasca!" Când o ţineau pe-asta şalele de măritatu' lu' Masinca? Auz? Norocu' n-are uliţă şi număr de bordei, ca să-l cauţi când pofteşti dumneata! Aşa că vâră-ţi minţile în cap!

    - Mămiţă! o întrerupse fata speriată. Taci, c-a venit domnu' Balş!

    Corneasca se repezi spre uşă şuierând:
    - Ai grijă ce şi cum... Nu te prosti... Că eu nu ştiu multe...
    - Hai, mamă...
    Panait Balş pătrunse măreţ, gras, jovial, mirosind a ger şi flori de toamnă, acoperite de zăpadă.
    - Gata suntem, jupâne?
    Cornescu dădu din cap, arătând spre cutia învelită în hârtie groasă. Ieşeanul se dădu instinctiv un pas înapoi.
    - Nu vă fie teamă, surâse Cornescu. Singură nu-i primejdioasă.
    - Dumneata ştii mai bine... Care va să zică, asta-i scula.
    - Asta, domnule Balş.
    - Rămâne să-i facem pruba şi... Se bătu cu palma peste pieptul paltonului: Paralele sunt ale dumitale. Jumătate acum, dacă invenţiunea se dovedeşte vrednică, ceilalţi două mii cinci sute când îmi dai scula comandată. Cinstit târgul, jupâne?
    Afară îi aştepta una dintre săniile prinţului Şuţzu, mai puţin arătoase.
    - Băneasa!, porunci scurt Panait Balş şi se înfundă între blănuri.

                                              6.

                          - Alteța Sa vă așteaptă în seră.
    Feciorul, bătrân, stilat, în livrea prăzulie cu ceaprazuri de argint, îl descotorosi de paltonul greu, căptuşit cu blană de jder. Cunoscător al casei, Panait Balş nu aşteptă să fie condus şi pătrunse într-un coridor lung, care făcea legătura cu cealaltă aripă a palatului. Aici se afla sera, o cuşcă spaţioasă, cu pereţii şi bagdadia de sticlă. Din pricina formei, o cupolă, bucureştenii denumeau palatul circul Şuţzu. Era una dintre cele mai frumoase sere din capitală ,de care se îngrijea însuşi prinţul, mare iubitor de flori şi unul dintre cei mai remarcabili botanişti ai vremii sale; amănunt ignorat, în general, şi însuşi Şuţzu nu făcea caz de vocaţia lui pentru grădinărit.
    Prinţesa Irina afirma râzând că preocupările de jardinier constituie singurul detaliu vulgar din personalitatea lui Şuţzu.
    Avocatul Balş îl găsi ascuns în pădurea de lămâi, portocali şi chitri, aranjând din foarfece un ghiveci cu cinci amarillis splendide.
    - Iar scarchini buruienile celea de omizi? Ci lasă-le, păcatelor, că avem altele mai arzătoare!
    O tresărire nervoasă însufleţi o clipă chipul de lemn al prinţului. Îl contrariau interpelările brutale, jovialitatea trivială a ieşeanului, un ton prea direct îl insulta.
    Balş îşi scoase batista. Ca toţi oamenii graşi, năduşea vârtos şi, în atmosfera supraîncălzită a serei, rarefiată, avea impresia că se sufocă. Dar a-l rupe pe Şuţzu de buruieni era lucru mare, aşa că avocatul recurse la trucul pe care-l ştia infailibil: luleaua. Şi, într-adevăr, doar ce o zări, prinţul lepădă foarfecele, grăbindu-se până a nu scăpăra Balş amnarul.
    - Trecem în cabinet...
    - Bine zici! Aista-i iad. Mai ceva ca la baia turcească.
    În hol se întâlniră cu prinţesa Irina. Îşi trăgea mănuşile, gata să plece. Balş o salută volubil, înclinându-se pe cât îi îngăduia trupul gros:
    - Sărut mânuşiţele, cucoană Irină! Phii! Dar chipeşă mai eşti! Nu-ţi fie de deochi! Din zi în zi, mai însorită, mai înflorită... Parole dacă-l pricep pe Şuţzu! Cu asemenea floare gingaşă în grădină, la ce mai dezmiardă sfrijiturile celea din străchini?
    Irina Şuţzu râse. O amuzau jovialitatea grasă a moldoveanului, gentileţurile de urs. La fel de distinsă ca şi bărbatu-său, avea în plus umor, gusta, în limitele bon ton-ului, desigur, şi nu din partea oricui, apropourile picante, anecdotele decoltate.
    Îi atinse uşor obrazul cu degetul înmănuşat:
    - Tot crai, monsieur Balş. Să ştii că, dacă nu te cuminţeşti, îţi ridic o pâră la cucoana Aretia...
    - Răutăţi de acestea nu faci matale... Inima, precum şi chipul, tot trandafir...
    - Ia seama la spini!, râse Şuţzoaia. Rămâi la cină, monsieur Balş. Contez pe mata... Au revoir, mes amis...
    În cabinet mirosea a tutun fin Gold Cairo şi a cedru. Prinţului îi plăcea aroma, şi slujitorii aveau poruncă să azvârle în foc câte un vreasc, două din lemnul scump.
    - Ei, începu Şuţzu, cum stă cestiunea cu... Cornescu parcă îl cheamă.
    Panait Balş îşi frecă mâinile:
    - Straşnic! Ţi-o spun cinstit, mon cher, nici nu mă aşteptam la o invenţiune atât de teribilă! Când te uiţi la nefericit, nu lepezi două parale. Zici că-i paracliser.
    Prinţul se aşeză picior peste picior. Elasticul trecut pe sub talpa ghetei îi ţinea pantalonul întins perfect pe pulpa subţire. Întrebă pe nas, uşor ironic:
    - În ce constă, mon cher, teribilul acestei invenţiuni? Nu cumva te avânţi?
    - Te-am chemat la experiment, de ce n-ai venit?
    Şuţzu avu o schimă de dezgust:
    - Ştii bine, Balş, că am zgomotul în oroare.
    De fapt, evita orice act care l-ar fi putut compromite. În caz de eşec, ancheta care ar fi reconstituit itinerarul complotului s-ar fi împiedicat de numele Şuţzu - gândea prinţul - doar în mod întâmplător. Implicat ar fi doar din principiu, aşa cum, tot din principiu, vor fi implicaţi Brătienii, Rosetachi, Pano, Ştirbei, Ion Ghica.
    - O născocire satanicească! Desenă cu mâinile: Atâtica-i cutioara, cât să vâri în ea două pălării de damă. A depus-o în mijlocul omătului, o învârtit un şurubel, şi apoi am luat-o amândoi la sănătoasa.
    - V-a văzut cineva?
    - Dumnezeu şi Sfântul Gheorghe, că acela-i cu tunurile! Cine să ne vadă, în câmp, la Băneasa?...Ista, Cornescu, îşi scoate ceasornicul şi începe a socoti. Zice: Încă o minută, musiu Balş. Astupaţi-vă urechile! Zic: Mon cher, la grămăjoara de parale pe care o plătesc, vreau să aud totul...
     Avocatul se ridică şi începu a se zbuciuma prin odaie, după focul istorisirii:
    - Bre! Nu-mi isprăvesc bine vorba, şi o bubuială năprasnică îmi farmă urechile, pământul prinde a se zgâlţâi şi mă trezesc ditai uriaşul cu nasul în omăt. Când m-am dezmeticit, vezitiul opintea să intre sub sanie de spaimă. Cornescu râdea: "V-a plăcut? Acum să vedem pe câtă stricăciune ne putem bizui", şi-o ia înainte. Zic: "Nu mă duc, bădie, dacă mai face o dată?" Să n-o mai lungesc, scula farmă totul în jur. Am numărat cam trei stânjeni de omăt spulberat şi topit ca de focăraie, pământul răscolit parcă arat cu te miri ce plug, iar gropniţa adâncă să-ţi intre un ins, de-a-n picioarelea!
    Şuţzu îl cercetă curios:
    - Chiar aşa?
    - Întreabă-l pe Ilie, vezitiul. Clănţănea toaca din măsăluţe. "Ţi-e frig, bre, de-ţi aud dinţii?" "Ce frig, conaşule? M-o zdruncinat Scaraoţchi, colo, în câmpul Bănesei, şi nu-mi mai vin în fire..." Aşa că, mon cher, succesul e asigurat! Mă gândeam la amărâtul ăla de Cornescu... Cinci mii de franci! Păi neamţul ori franţuzul i-ar plăti pe drăcovenia lui saci de aur!...
    - Lasă-l pe Cornescu... Acuma... Da... Să nu ne pripim!
    Îi arătă spre birou, unde se aflau trei gazete franţuzeşti împăturite corect: Le Constitutionnel, Le Pays şi Le Nord.
    - Le-ai citit?
    Balş ridică din umeri:
    - Aceleaşi fleacuri! Bibescu şi Ştirbei îşi închipuiesc că pe Cuza îl smulg din Scaun cu răvaşe de plăcintă.
    - Egzagerezi ca totdeauna. Niciodată atacurile împotriva Principelui n-au fost atât de vehemente. Găsesc că situaţiunea ne favorizează!
    - Adică?
    - E foarte simplu. Am putea proceda în aşa fel, încât opoziţia de la Paris să fie considerată autoarea complotului. Violenţa acuzaţiunilor şi a langajului sunt inadmisibile... Evident, din punctul de vedere al lui Cuza. Să-ţi cetesc câteva rânduri...
    Deschise Constitutionnel-ul şi căută un pasagiu subliniat cu cerneală roşie.
    - Eşti atent?... Deci, "a sosit ora fericită pentru naţiune când vom dobândi un principe străin, precum au cerut-o divanurile ad-hoc... A sosit ceasul când Cuza silit este să-şi culeagă roada păcatelor, să-şi plece capul sub greutatea lor. Ce a făcut el de la 1859, cum a condus trebile ţării ca să o pună pe calea progresului? Cârmuirea lui a semănat doar anarhie şi dezmăţ. A dezlănţuit patimi murdare, a vârât în capul ţăranului nostru muncitor şi onest ideea că toată cauza răului de care suferă ţara este proprietarul. În loc să caute mai întâi la a înfrăţi spiritele, a lumina pe ambele părţi, a face mai întâi institutele necesare, Cuza, dimpreună cu vătaful său, Kogălniceanu, îndeamnă la nesupunere şi la revoluţiune..."
    - Şi etc., îl opri Panait Balş, plictisit. Aista-i condeiul Bibescului. Nici geambaşul nu mi-i prea drag, aşa că, dacă-i putem pune în spinare o crimă frumuşică, eu unul nu m-oi supăra.
    Şuţzu aruncă jurnalul peste umăr, fără să se uite unde nimereşte.
    - A rămas deci pentru 26?
    - În principiu, 26, dragă prinţe! Iar până atunce nu ne vom mai vide! Legătura o ţinem prin... minavet, spre a nu bate la ochi... A! Nu uita, coane! Pregăteşte-ţi ţinuta şi decoraţiunile adecvate! Funeralii naţionale, după cum se cuvine, nu?
    - Să nu ne pripim, mormăi Şuţzu... Aş fi preferat, dezigur, o soluţiune mai umană...
    - Când ai de-a face cu fiarele, vorba celuia de la gazetă, încarci flinta!
    Prinţul părea îngrijorat, asediat de scrupule:
    - Nu s-ar putea introduce cutia aceea în palat? Am evita numărul mare de victime.
    Balş reteză văzduhul cu un gest hotărât:
    - Exclus! E înconjurat de oamenii lui, care nu pot fi cumpăraţi. N-avem voie să riscăm. Cât am fi noi de boieri veliţi şi răsveliţi, aista ne scurtează de căpăţâni în Piaţa Mare! Dar şi fără aceasta, vremea ne zoreşte! Din informaţiunile mele, popilor le-a şi pus de mămăligă, îi caliceşte încă în ist an...
    - Înseamnă că rămânem la varianta Theatre Bossel...
    - Hotărât! Nu o scapă Cuza pe di Rhona în "Fermecarea şerpilor"! Ai citit anunciul din gazete? "Danţ egiptean cu costum naţional de Harem, executat pentru prima oară înaintea Maiestăţii Sale Sultanului şi Vice Regelui din Egipet." Zăcaş să fie şi vine de-a buşilea ca s-o vază pe artistă despuiată.
    Prinţul oftă:
    - Nu mă împac cu ideea atâtor victime, persoane inocente... Şi în zi sfântă...
    Balş râse nepăsător:
    - Îşi leapădă potcoavele o mână de inşi, dar salvăm o naţiune întreagă. Adăugă rânjind: Vom griji să nu ne aflăm în benoare şi loje nici noi, nici cucoanele noastre. Deşi, adăugă după o clipă de gândire, eu parcă m-aş duce... Să fiu sigur!

                                                              7.

                                       Vasilena Cantuniari, în rochie de tafta şoricie şi cu un şorţuleţ de dantelă, în picioare dinaintea şevaletului, picta violete pe un evantai de mătase. La tot a doua pensulă, se dădea un pas înapoi şi îşi culca alene căpşorul blond-lunar pe un umăr, cântărind efectele de culoare. Nimerise un violet-cardinal, de care se simţea încântată, şi-i trecu prin minte - năstruşnicie - ca, la spectacolul cu di Rhona, să-şi picteze pe decolteu una ori două floricele aidoma.
    - Lenuş! porunci slujnicei. Ridică mai mult portierele, căci prea îi beznă.
    Lucra doar la lumină de zi, iar dimineaţa de iarnă era posomorâtă, cu cer căzut, tuflind acoperişurile oraşului. O ninsoare bogată umpluse uliţele de copii. Zburau prin aer bulgări de zăpadă, săniuţele se împiedicau în ciubotele trecătorilor, pe la colţuri şi în ogrăzi apăruseră moşii de zăpadă, aromea văzduhul a cârnaţii Ignatului, a vanilie, a castane coapte.
    Vasilena îl auzi pe Barbu coborând şi râse încetişor. Zburda pe scări, sărind câte trei trepte şi fluiera şansoneta la modă L'oiseau vert.
    Într-un fel, rămăsese băieţaşul de zece ani care se dădea în vânt după zahăr candel şi o temea pe Baba Hârca. În asemenea clipe, îl simţea cel mai aproape de inima ei şi ochii, panseluţe brumate, căpătau luciri de rouă.
    - Sărutăm dreapta, măicuţă! Arăţi ca o subretă de operă italiană! Dar ce matinală eşti!
    Vasilena îi întinse obrazul, fără a-şi desprinde ochii de evantai.
    - M-a trezit ninsoarea... Il neige a gros flocons. Ca în pozele din Switzera...
    - Te-a trezit ninsoarea! râse Barbu. Ce fantezie ai tu, maman! Nu hărmălaia din uliţă, nu zăvozii, nu zurgălăii! Fulgii de zăpadă!
    - Mă pot trezi şi cei din păpădie...
    - Dacă ţi-i suflă în obraz o răsuflare aromată Fin Tabac Cairo, te cred...
    - Ţţ! E prea cazon.
    - Pauvre general! suspină Cantuniari. Chiar nu-i dai nicio şansă?
    - Te obrăzniceşti, surâse Vasilena. A propos, vii acasă la dejun?
    Barbu o privi mirat. Maică-sa nu punea întrebări, viaţă independentă şi fără obligaţiuni fusese contractul şi înţelegerea imediat după întoarcerea lui de la Paris, nu depindeau unul de celălalt.
    - De ce mă întrebi? Trebuie să vin?
    Vasilena îşi trecu după urechi o buclă scăpată din ace.
    - Eu aşa cred. S-a anunţat conu Mihalache...
    Barbu căscă ochii de mirare:
    - Cine?! Marele capelmaistru?!
    - Eu nu cunosc expresiile voastre, se strâmbă uşor Vasilena. Dejunează la noi Mihalache Kogălniceanu.
    - Ia te uită! Ţi-a pomenit ceva de mine?
    Vasilena îl privi în faţă râzând:
    - Poţi pune rămăşag pe ultima centimă că nu persoana mea îl interesează.
    - O, maman! Eşti o mică ingrată! Toată lumea mă asigură că rămâi cea mai încântătoare femeie din Principatele Unite.
    Vasilena îi mâzgăli cu pensula vârful nasului.
    - Dar nu şi cea mai inteligentă. Câţi ţi-au dat asigurări în privinţa asta?
    - Cum poţi vorbi aşa?
    Vasilena Cantuniari râse:
    - Esenţialul, mon ami, este să te simţi bine cu tine însuţi. Sau cum zice Marghioala, notre cuisiniere: "să-ţi fie ghini în şiubotele tali..." Nu vine aici Mihalache Kogălniceanu, prezidentul Consiliului de Miniştri al lui Vodă Cuza, ca să facă politică cu cucoana Vasilena a Talianului.
    Spre deosebire de Cuza, strălucitorul societate, sufletul sindrofiilor, de o galanterie seducătoare, adorat de femei, Kogălniceanu, totdeauna serios, important, caustic şi de o francheţe brutală, le speria. Sperie în general preocupările majore, împovărătoare, covârşitoare, care nu mai lasă timp şi loc râsului, flirtului, amuzantelor frivolităţi.
    Pe cucoana Vasilena însă, eternizată şi fericită într-o lume a ei, n-o speria. Îl primi cu mult natural, fără ostentaţie, graţios absentă. Aşa cum era ea de obicei, aşa cum se comporta cu toată lumea. Într-un fel, "nimic nu-i important, în schimb, totu-i încântător". Şi, într-adevăr, Vasilena găsea în orice prilej de încântare: "Ce frumos ninge!... Ce soare radios!... E minunat să te plimbi prin ploaie, să simţi stropii pe obraji!..." În schimb, fugea iepureşte de chipuri ofilite de suferinţă, îşi astupa urechile să n-audă vaiete, închidea ochii când hâdul îşi arăta doar umbra.
    "Nu vă îmbolnăviţi", le spunea prietenelor, "căci nu vin să vă văd zăcaşe, nu muriţi, nu frecventez ţinţirimele..."
    Kogălniceanu, pentru care muierile nu însemnau alta decât gospodărie şi copii, avea o curtoazie greoaie, iar mondenităţile îl plictiseau. Se înţelegea de minune cu nevastă-sa, Catinca Jora, "o plăvană cu nas plângăreţ, înfipt într-o lună plină", după spusele Irinei Şuţzu.
    "Pe cât de scânteietor la tribună", îşi zicea Vasilena, "pe atât de assomant într-un salon. Dacă nu-i vorba de naţiune şi ideal, bun înţeles..."
    Conversaţia prinse culoare, când primul ministru îl pomeni cu căldură sinceră pe răposatul conu Iordache Talianu, "bărbat vrednic, însufleţit de nobile sentimente şi mare amoare pentru patrie, şi bag de seamă că şi fecioru-său îi calcă alăturea, cu cinste".
    Ştiindu-l gurmand, cucoana Vasilena poruncise dejun îngrijit şi îmbelşugat. Conu Mihalache mânca vârtos, asudând asemenea. O făcea însă cu eleganţă şi atât de savant, încât nu se băgau de seamă cantităţile uriaşe pe care le înghiţea. La sfârşit, tamponându-şi faţa asudată, mulţămi pe puncte:
    - Sărut mâna, cucoană Vasilena, eşti eminentă gospodină! De, moldovencele noastre... O masă ca aceasta merită o decoraţie!
    Barbu îşi stăpâni zâmbetul - mamă-sa nu ştia cum arată bucătăria, nu păşise nici cu gândul pe acolo - dar Vasilena râse deschis:
    - Decoraţia i se cuvine Marghioalei şi are să fie bucuroasă de asemenea cinstire.
    - Ciorba excelentă, pateul magnific, fileul de somn perfect, muşchiul ireproşabil, şarlota un cap de operă!... Bravissimo!
    Vasilena se ridică:
    - Lichiorurile şi cafeluţa vă aşteaptă în cabinetul lui Barbu...
    Fiu-său se interesă zâmbind:
    - Ne punem smokingurile, maman?
    - Nu-s atât de sensibilă ca Todiriţă... De altfel, îmi place aroma de tabac.
    Conu Mihalache se uită la amândoi nedumerit.
    - Zăvoianu cel tânăr, desluşi Cantuniari, a introdus în casele dumnealui obiceiul din Englitera...
    - A! se dumiri conu Mihalache. Zănaticul cela! S-a izbit tătâne-său! Doar că boier Grigore sărea casa, aista opinteşte asupra plopului... Despre care obicei vorbeai?
    - La isprăvit de masă - dejun ori cină - spre a nu afuma cucoanele, făpturi gingaşe, nesuferitoare de mirosuri proaste, domnii trec în cabinet ori bibliotecă. Aici îşi schimbă straiele - adică pun smoking - şi fumează după poftă. Când au stins lulelele, leapădă smokingul, se îmbracă la loc cu veşmintele neafumate, iar damele n-au a suferi aromă de tiutun...
    Kogălniceanu îşi roti ochii prin cabinet. Se opri dinaintea cărţilor înşiruite de-a lungul pereţilor, îngână de câteva ori "Interesant, interesant... O bibliotecă de cărturar... De, feciorul lui conu Iordache...", apoi se opri brusc în poziţiunea lui caracteristică: în mijlocul încăperii, bine înfipt pe picioarele răşchirate, cu mâinile la spate şi bărbia repezită înainte, precum un zimbru, ori, ar fi zis Zăvoianu, un buldog.
     - Cantuniari, am venit aici pentru a purta o discuţiune cu dumneata, feciorul prietenului meu Talianu, slujbaş merituos al Siguranţei, om de încredere al Domniei.
    Barbu surâse uşor:
    - Mama a ghicit-o înaintea mea...
    Kogălniceanu îi azvârli o privire surprinsă. Nu-i plăcea să fie întrerupt.
    - Da... desigur... După informaţiunile mele - intru direct în temă, n-avem vreme de conversaţiuni, menuet de gentileţuri - Vodă urmează a fi victima unui complot. S-a mai complotat şi altcândva, dar se pare că, de astă dată, briganzii sunt mai hotărâţi, mai organizaţi, mai desperaţi în a-şi atinge ţelul infam. Şi iar din surse subterane, aflu că vampirii gândesc să acţioneze cât de curând. Ce măsuri aţi luat pentru ocrotirea Principelui? Pentru a asigura securitatea vieţii Măriei Sale?
    Barbu încercă să se eschiveze:
    - Paza palatului a fost întărită. Cincizeci de oameni ai Siguranţei veghează în punctele cele mai importante ale oraşului, garda lui Vodă...
    - Parbleu! îl întrerupse primul ministru. Ce ştiţi concret? Pe cine suspectaţi? În ce fază se află canaliile?
    Ochii mari, întunecaţi, străluceau ca doi cărbuni aprinşi.
    Barbu îşi coborî pleoapele. Spuse încet, dar răspicat:
    - Iertaţi-mă, excelenţă, dar despre acestea nu mi-e îngăduit a vorbi.
    Kogălniceanu încleştă pumnii. Declară vânăt de mânie:
    - Cantuniari, înainte de orice sunt ministrul de Interne al acestei ţări, iar dumitale, amploiat în departamentul meu, şef suprem.
    - La ordine, excelenţă. Opreliştea vine din partea Măriei Sale. Vodă e cel care mi-a poruncit totală discreţiune şi rapoarte strict personale.
    Măselele Kogălniceanului scrâşniră:
    - Ştiam...
     - Dacă v-a spus-o şi Alteţa Sa...
    - Nu, mârâi Kogălniceanu. Alteţa Sa nu mi-a spus nimic. Îl cunosc însă pe colonelul Cuza, iar pe acesta trebuie să-l apărăm împotriva lui însuşi. Bănuiam că aceasta îi va fi porunca. Şi de aceea am venit în salonul coanei Vasilena şi nu te-am chemat în biroul meu.
    Sprâncenele lui Barbu se ridicară a mirare.
    - Spre a apela la simţămintele dumitale de persoană privată. Cetăţean cinstit, doritor de bine... Crede-mă, Cantuniari...
    Deveni patetic, confidenţial - nimic nu impresionează mai mult auditoriul şi nu-l cucereşte decât confidenţa individului socotit inaccesibil - cald, convingător.
    - ...Crede-mă că de o lună de zile sunt fără somn, fără prânz, numai ca să pot face ceva. Opozanţii sunt puternici, au fonduri şi reazăm strein, au nume şi trecut, de unde nu lipsesc coroanele, vrăjmaşii cearcă a mă scoborî în ochii lui Vodă, camarila e trează, pândeşte, corupe, conspiră!!! Iar Măria Sa... Râse trist: Măria Sa e îndărătnic. Se socoate stăpân pe destinul său. Socoate că are îndeajunsă vlagă pentru a se apăra! Singur! Pentru că nu se simte singur. Ştie că poporul îi stă alături...
    - Poporul îl iubeşte, excelenţă, şopti Barbu.
    Kogălniceanu râse scurt:
    - Îl iubeşte! Te cred! Când colonelul Cuza a fost ales Domn de Adunarea de la Ieşi din ianuar 1859, am avut cinstea să fiu purtător de cuvânt al unei naţii oropsite. Eram doar glasul care i se închina: "Tu, Măria Ta, fii bun, fii blând, mai ales pentru aceia pentru cari toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi..."
    Aducerea aminte aduse lacrimi în ochii ministrului. Era un pătimaş şi, nu o dată, în timpul discursurilor, cuprins de înflăcărare şi de sincere sentimente, i se întâmplase să se simtă răpus de emoţiune. Vorbi cu spatele întors:
    - Este bun, este blând, blajin cu durerea necăjiţilor. A luptat şi luptă cu îndârjire pentru a putea "ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiunei noastre când Alexandru cel Bun zicea imperatorilor din Bizanţ că «ţara noastră nu are decât sabia sa!»"
    - Da, excelenţă, îngână Barbu, neştiind ce să spună...
    Kogălniceanu se răsuci pe călcâie. Se uită lung la Cantuniari şi începu să râdă încetişor:
    - Şi acum te întrebi ce poftesc de la domnia ta. Sau că m-am lăsat mânat de mania discursurilor.
    - Ordonaţi, excelenţă!
    Conu Mihalache îi împunse pieptul cu arătătorul:
    - Cu Vodă Cuza răpus, pier nădejdile întregii noastre naţiuni. Pentru decenii, pentru secole, pentru vecie - exageră voit - aceasta doar viitoria o va şti. Avem obligaţiunea de a-l ocroti! De a ne jertfi pentru el. Căci şi el prea conştiincios naţiunii române e gata a-şi sacrifica tronul, persoana sa, numai să-şi apere ţara de orice pericol!
    Barbu îl privi în ochi:
    - Ce trebuie să fac, excelenţă?
    - Ce nu trebuie să faci! Mistere cu mine!
    Ridică mâna oprindu-l să vorbească şi începu să se plimbe prin în căpere cuprins de agitaţie.
    - Da, da, Cantuniari... Ştiu! Poruncă! Porunca lui Vodă! Firesc! Nu-ţi cer decât o mică indiscreţiune! Să mă ţii la curent cu măsurile şi iniţiativele sale. Vodă este un cutezător din familia marilor oşteni! Dar aceştia sunt şi nechibzuiţi. Istoria le spune după aceea eroi! Dacă au izbândit! Dacă Fortuna însă nu le-a surâs... Pe omul cu adevărat mare nu-l interesează soclul şi nici colonelul Cuza nu se doreşte dăltuit în marmură. Îl doreşte însă naţiunea! Căci el, Vodă Cuza, îi va întregi crezul şi nădejdile. Pentru ea, pentru naţiune, Vodă Cuza trebuie să izbândească! Să fie ocrotit! Chiar împotriva lui însuși!

                                                       CAPITOLUL X
                                                                 1.

                               Slova elegantă a Kogălniceanului, subţire, uşor aplecată şi clară, îi juca dinaintea ochilor. Doamna îşi duse batista la ochii împăienjeniţi. Zoe Manta o privea neputincioasă. Nici ea nu se afla într-o zi prea bună. Îl visase pe Anton, pelerin rătăcitor, bătându-i la uşa iatacului."De-acuma m-am întors. Ce? Credeai altfel?" O bucurie uriaşă îi năpădise făptura, sugrumând-o. Se trezise înainte de a-i cădea în braţe.
    Zoe ştia că-i vis. Şi că visele arareori se împlinesc aidoma pozelor zugrăvite de somn. Dar simţea cu toată fiinţa ei că trebuie să plece... I-o şopteau glasuri rătăcite în toate ungherele, zeci de braţe nevăzute se întindeau spre ea, cu rugăciune, inima bătea doar una: Du-te! Du-te!
    Niciodată vreo aşezare nu-i fusese mai urâtă ca Ruginoasa în aceste zile de iarnă.
    Viforniţă, urlete de lup, în urechi mereu huietul pustiului, vaiete nedesluşite în noapte.
    Cine le slobozea oare în încăperile goale ale castelului? Aseară, după ce suflase în lumânare, simţise atingerea unor degete de gheaţă pe frunte... Groaza îi zăticnise urletul... După aceea, visase... Să fi murit Anton? Mâna aceea rece pe chipul ei, o ultimă dezmierdare? Rămasul lui bun?
    Suspinul o cutremură:
    - Urmează, Elenuţă.
    - "...îmi iau îngăduinţa de a apela la Măria Voastră, în virtutea unei vechi prietenii ce o port colonelului Cuza încă din pruncie. Apelez la Măria Voastră, «Doamnă a ţării şi sfântă mumă a Românilor», la înţelepciunea şi simţămintele Voastre nobile pe care nu o dată le-aţi dovedit în momente de răscruce! Apelez la domnia Voastră, soţia lui Alexandru Ioan Cuza, bizuindu-mă pe buna influenţă ce aţi avut-o totdeauna asupră-i. Situaţia de fact îi gravă, efervescenţa coteriilor, atmosfera încărcată, primejdioasă patimilor dezlănţuite, reclamă toată bunăvoitoarea şi dreapta atenţie a Măriei Voastre şi în primul rând prezenţa Voastră la Bucureşti, unde vom putea lucra în cea mai strânsă împreună înţelegere. Există situaţiuni în viaţa noastră când interese majore ne impun a le uita pe cele de persoană privată. Doar spiritele cu adevărat superioare cunosc şi îndeplinesc porunca. Măria Voastră, Doamnă, ne-aţi arătat cu discreţiune şi eleganţă - doar două din nestematele care vă luminează cununa - că faceţi parte dintre aleşi. Vă îndrept, dară, umilă şi fierbinte rugăciune: reveniţi degrabă, fericiţi-ne cu prezenţa voastră blândă şi senină, nu ne lipsiţi de judecată cumpănită şi povaţă înţeleaptă. Capitala, palatul vă aşteaptă, nicio persoană displăcută nu va întuneca bucuria revederii. Facă-se ca sfintele sărbători ale Naşterii Mântuitorului să le călătorim dimpreună. Cu aceste simţăminte, am onoarea de a rămâne, Doamnă, al Măriei Voastre, prea umilul, prea supusul, prea devotatul Vostru servitor, M. Kogălniceanu."
    Elena Cuza lăsă să-i cadă scrisoarea pe covor. Privea aţintit flăcările din cămin.
    Învăpăiate, mătăniile de sidef, pe care le dezmierda neîncetat, cu degete nervoase, păreau rubine.
    - De ce taci, Zoe? Tu ce spui?
    Zoe Manta îşi muşcă buza inferioară.
    "Fără tact, ca de obicei! Ăsta-i Kogălniceanu. Brutal când ţinteşte neapărat şi la ceva anume..."
    - Ştiu ce te supără, continuă Doamna cu un zâmbet trist. Aluziunile dezagreabile la neînţelegerea dintre mine şi Alecu...
    Doamna Manta dădu din mână:
    - Cât despre acestea!... Nici nu trebuie să te gândeşti...
    - Atunci?
    - Dac-ar fi după mine, ne-am face cuferele şi am lua de îndată calea Bucureştilor. Cu toată instrucţiunea lui, Kogălniceanu e necioplit cu damele... Dar de bunele sale intenţiuni nu se îndoieşte nimeni. Îl iubeşte pe Vodă, iar pentru tine are extraordinar respect.
    - Ştiu... ştiu... dar...
    - Ce, dar?
    Doamna o privi cu îndoială:
    - Înseamnă să trec peste voinţa lui Alecu. El îmi scrie să rămân la Ruginoasa.
    - Spre a te cruţa, nu pentru că nu te doreşte. Îi mai liniştit să te ştie departe în momentele acestea de învrăjbire. Socot însă de datoria ta să-i fii alături. Kogălniceanu spune desluşit că la Bucureşti îi fierbere mare.
    - Ce pot face eu?
    - De vreme ce te cheamă şi, din câte ştiu, e cea dintâi oară când cutează a-ţi scrie fără ştiinţa lui Vodă, înseamnă că se aşteaptă la evenimente de la care nu trebuie să lipseşti. Aşa văd eu situaţiunea. Tu?
    Doamna suspină şi tăcu vreme îndelungată. În încăpere se auzeau doar scrâşnetul butucilor din cămin, foarfeca pendulei ciopârţind timpul, clopoţitul cald al mărgelelor de fildeş. Vorbi într-un târziu, când Zoe Manta nu se mai aştepta la niciun răspuns:
    - Ştii, Zoică, la ce mă gândeam? Anevoie să fii în acelaşi timp Doamnă şi femeie... Râse a neputinţă: De mult trebuia să-mi smulg inima din piept.
    Zoe Manta avu un gest de nerăbdare:
    - Ce-ai hotărât? Plecăm?
    Elena Doamna nu răspunse. Continua să privească focul dând încetişor din cap. Poate nu auzise.

                                                                2.

                                        În casele Zăvoianului cel tânăr era zarvă mare. De câteva zile, tâmplari, dulgheri, meşteri zugravi şi tapiţeri forfecau odăi, programa englisha conului Todiriţă cu ceasuri exacte fusese dată uitării, la cuhnii se robotea doar pentru meşteri şi slugi, stăpânul luându-şi mesele în târg. Casa vuia de ciocane şi ferăstraie, sobele duduiau, spre a grăbi uscatul lucrărilor de zidărie, răsunau cântecele slujnicelor care râneau cu măturoaie lungi molozul şi murdăria cea multă. Viersuiau şi meşterii pe întrecute, şuguiau cu muierile, tot râs şi voie bună.
    Conu Todiriţă li se părea cam sucit, dar avea mână largă, nu se scumpea la câteva parale, butoiaşul cu ţucsuială nu seca şi, fireşte, bărdace care să plângă nu se aflau. Bucuros de hărmălaie şi vesel nespus se afla Stan, feciorul.
    Existenţa english a stăpânului i se părea cam prea ţeapănă şi, neavând altă treabă decât să ducă tipsiile de colo-colo şi să deschidă uşa, la o vreme se simţea cuprins de urât.
    Nefiind trândav din fire, îi lipseau caznele gospodarului, rânitul la vaci, ţesălatul cailor, păsăritul, munca la ţarină. Ceilalţi slujitori râdeau de el că-i ţărănoi şi prostan, dar Stanley nu se supăra, ci se veselea dimpreună cu ei, ba având simbrie mai mare şi fiind becher, îi cinstea în fiece duminică, după slujbă, cu câte o butâlcă de vinars.
    Mai descumpănit fusese conu Todiriţă. Luni ce trecuse, Barbu îl ridicase din aşternut şi, nelăsându-i răgaz nici a-şi îndrepta barba, îl luă fără introducţiuni:
    - Todiriţă, fiule, ca onest cetăţean şi bun patriot, aşa precum te cunoaştem, ai promis a ne pune casele la dispoziţiune pentru puţine zile. Trei ori patru, poate cinci! Dacă nu te-ai răzgândit...
    Zăvoianu ridică mâna ca la jurământ:
    - Onoarea Zăvoienilor nu s-a lăsat vestejită de către vampiri care, nu-i aşa, pentru a-şi mulţămi rancunele personale se pun de-a curmezişul şi - asta e! - combat în patrioţi.
    Barbu Cantuniari surâse. Smintit el, Todiriţă, şi cu mintea sucită, dar îl simţeai sincer până în adâncul sufletului, nimic nu-i era mai străin de fire decât perfidia, iar pentru prieteni şi "scumpa, sfânta naţiune" s-ar fi jertfit în toată clipa, fără umbră de şovăială.
    - Gândeşti frumos, Todiriţă. Cestiunea îi că se cam lasă cu deranj.
    - Ei, bravos! râse Zăvoianu. Ce, dau eu cu târnul? Har Domnului, slugi, cât oaste de brotaci la baltă stătută!
    Cantuniari îl privi dintr-o parte:
    - Da' ziduri dai jos?
    - Aiasta cum devine? se holbă Todiriţă.
    - Devine..., oftă Cantuniari, deşi se simţea sigur de rezultat.
    Todiriţă, în afară de faptul că ar fi jertfit totul pentru interesele domniei lui Cuza, era trăsnit şi se dădea în vânt după boacăne pe care el le socotea originalităţi. Un gentleman îi obligatoriu şi un original.
    - Devine, reluă Barbu, că ai zece ori unşpe cămări la rez-de-chaussee...
    - Ale voastre sunt, fiule!, mugi Todiriţă.
    - Dar noi n-avem nevoie decât de una singură.
    Zăvoianu rămase cu gura căscată.
    - Bre, Barbule, eu nu-s beat, căci doar ce m-am scuturat de fulgii din perină. Nu pricep nimic. Îţi sunt de trebuinţă zece odăi ori una, cui ce-i pasă? Mie, nu!
    - Una singură, dar mare. Pe şleau, Todiriţă. Din întreg rez-de-chaussee-ul tău, trebuie să scoatem o singură sală mare. Ca de teatru.
    - Teatru?! Da' ce chibzuieşti a organiza acolo? Alergare de cai?
    - Nu, Todiriţă. Chiar teatru. Cu scenă, benoare, loje şi foteluri. De staluri ne scutim. Şi om avea şi public...
    Zăvoianu îşi dădu drumul la loc în aşternutul mototolit.
    - Iacă, una ca asta n-am mai auzit!
    Se uită instinctiv în jur, deprins să-l aibă pe Miclescu alături, gata să-i desluşească neghiobiile şi năstruşniciile altora.
    - Un gentleman... Uită dintr-o dată incurile english şi redeveni feciorul lui conu Grigore: Ce-o să zică tataia, Barbule? Boieri şi ne-am apucat a deschide în casele noastre cafe-chantant? Boscărie? Poate ca să ne discrediteze prestigiul.
    - Ăsta să fie beteşugul! râse Cantuniari. Da' Maria Antoaneta n-avea teatru la palatul Trianon? Da' Medicis? Da' Maria Tereza la Schonbrunn? Au ăştia n-au fost obraze subţiri? Ce? Pui preciuri la bilete? Faci act de cultură şi civilizaţiune!
    Dintr-o dată, chipul Zăvoianului se lăţi în zâmbet de fericire:
    - Aşa-i, bre! Act de civilizaţiune! Iaca pildă că cu câţi ani ne-a luat-o înainte Europa! Se ridică din nou şi începu să strige: Civilizaţiunea, domnilor, loveşte cu desconsiderare în opiniunile retrograde, pentru că progresul este o cestiune care nu poate să nu lupte, fiindcă controlul suprem este naţiunea care nu dezarmează... Aux armes, citoyens!
    Dindărătul uşii se auziră ţambalele lui Stan.
    - Ce-i, bre, bobleticule?
    - Ba's eu, Stanli, se hlizi feciorul. Am zis că faceţi discurs! Şi, p-ormă, m-a oprit conu milărd Vasilică pe Pod, că zicea că se duce până mai încolo, la nu ştiu ce daravelă ori o fi vreo cocoană, o cheamă Randa ori poate Manda şi încă Randavu... că am ţinere de minte, dar taman atunci m-o oprit şi Florica, ciuma ceea de găinăriţă, de-mi zise că cuscră-său îi zăcaş de brâncă şi nu poate cloştele să mai ouă de farmece - îşi înghiţi saliva - că i-o zvârlit copită arsă de măgar înţărcat la coteţe şi gardistul zice descurcă-se cum or şti, că de cumetre şi necazuri îi sătul, i-a chicat părul şi i s-or terfegit nădragii, iertaţi, la şezut...
    - Stanley! urlă Todiriţă. Gura! Ce ţi-a zis conu Vasilică?
    - Hă! Hă! Hă! râse feciorul, ducându-şi mâna la gură. Cică vine să vadă iarmarocul nostru, milărd şi coane Todiriţă. Mai reflectă o clipă şi, înclinându-se spre Cantuniari, adăugă: Milărd şi dumneavoastră, coane Barbule!

                                                                   3.

                                   - Și zi așa, milord Vasilică, zâmbi Barbu, bezele de rămas-bun, trăistuţa în bastonaş şi... valea!
    Alecsandri, în şubă de vulpi şi cuşmă cu urechi, se aşeză pe canapea.
    - Ci leapădă-te de straie! porunci Zăvoianu. Îi doar cald destul.
    Poetul dădu din cap:
    - Mi-i numai bine! Şi-apoi nu-s pus pe taifet, sunt în zor, ca înainte de ducă.
    - Când pleci?
    - Imediat spre prânz. Cuferele îs gata la otel, aşteaptă doar a fi încărcate.
    Încă una din ciudăţeniile conului Vasile! Avea sumedenie de prieteni la Bucureşti, toate casele îi erau deschise cu zâmbet şi flori bardului Mirceştilor, dar dumnealui, deprins din juneţe cu confort şi programă fără obligaţiuni, trăgea totdeauna la Otel Hugues, unde aprecia curăţenia, saltelele şi plăpumile de puf, merindea aleasă.
    Cantuniari zâmbi:
    - Te lasă inima să pleci fără că cunoşti sfârşitul... piesei? Taman tu, autore de teatru?
    Poetul îşi tampona mustaţa din care începuseră a ieşi aburi.
    - Când îmi alcătuiesc piesele, nu le cunosc dinainte finita. M-ar cuprinde plictisul ca pe orice spectator carele ştie dinainte ursita şi fortuna eroilor. Oricum, însă, n-aş fi putut zăbovi. Vodă mă mână la Paris cu mesagiu zornic către Napoleon. Şi-i lesne de gâcit că, în circonstanţele prezente, cu cât ajung mai repede la sprijinitorul cel mai puternic al prinţului, cu atât mai ferice pentru noi.
    Todiriţă Zăvoianu îşi drese glasul:
    - Iată o declaraţiune, frate Alecsandri, carele-ţi face cinste! Simţul datoriei este maşina progresului! El stă deasupra celorlalte ambiţiuni, care venalitatea şi corupţiunea opozanţilor ne împiedică să ajungem la civilizaţiune. Aşa că, frate Alecsandri, du-te cu bine!
    - Mulţămesc, surâse ironic conu Vasile.
    - Cale bună şi drum neted ca celuia din poema Bolintineanului... Răcni: "Pe un cal ce muşcă spuma în zăbale / Printre zi şi noapte, el îşi face cale... / Şi în umbra nopţii armasaru-i zboară / Ca o închipuire albă şi uşoară...!"
     - ...între stele luna-i cântă la vioară, râse Alecsandri. Să lăsăm şaga. Barbule, doream să te văd înainte de a mă urni la drum. Deţin o informaţiune de ultimă oră.
    Cantuniari îi îndreptă o privire încordată. Nu întrebă nimic, aşteptându-l să vorbească.
    - O fi gogoriţă ori ba, aceasta urmează s-o desluşeşti tu. Complotiştii vor folosi pentru asasinarea lui Vodă o maşinărie, ceva nou, o invenţiune puternică şi vicleană. Zvonul spune că spulberă şi distruge tot, la ceas dinainte rânduit.
    - Cum vine asta?
    - Mon cher, după cum ştii, eu am fugit de la Şcoala Politechnică! Atâta am priceput că instrumentul e iscusit, merge după ornic. Dacă poftesc uciganie şi prăpăd la ceasurile unsprezece, să zicem, apoi acestea atunci se vor întâmpla după poruncă, fără a fi şi eu de faţă. Las scula la loc potrivit şi aştept trăgând din lulea în celălalt capăt de târg.
    Chipul lui Barbu se întunecă. Ochii păcurii cercetau departe, peste cuşma poetului, încercând parcă să întrevadă dimensiunile prăpădului.
    - Dacă nu-i o născocire din Jules Verne, situaţiunea mi se pare foarte gravă! Mişelia nu poate fi ocolită, ticăloşii nu pot fi împiedicaţi şi dovediţi. Se uită în ochii lui Alecsandri: Ştiu că nu iubeşti indiscreţiunile, dar circonstanţele ne iartă. De unde ai novela? Persoana-i serioasă? Cine-i?
    Poetul răspunse scurt:
    - Victor Place. Mi-a şoptit-o azi-noapte, la supeul Oteteleşenilor.
    Cantuniari rămase pe gânduri: "Place... Consulul lui Napoleon la Ieşi. Franţuzul nu numai că prezintă garanţii de seriozitate, dar îi şi un simpatizant ardent al lui Vodă, susţinător înfocat al tuturor ideaţiunilor noi de progres..."
    - Văd că te-am pus pe gânduri, rosti Alecsandri. O persoană prevenită...
    Cantuniari îşi scutură luleaua în scrumelniţă.
    - Nu ştii... Născocirea... Cel ce a făcut invenţiunea îi român ori strein?
    - Nu cunosc, dragul meu, şi nu văd cum ai putea afla...
    - Ar fi o cale... Ministerul de Război.
    Poetul se ridică şi îşi luă rămas-bun. Todiriţă îl îmbrăţişă călduros; o îmbrăţişare de urs care făcu oasele lui Alecsandri, în ciuda blănii, să pârâie. Încercă să-şi ascundă emoţiunea - Zăvoianu era sentimental - dar avea ochii umezi.
    Pe sală, Stan, feciorul, cu gura până la urechi, îi făcu închinăciune adâncă:
    - Milărd şi coane Vasilică, drum bun! Şi nu uitaţi să luaţi tiutun / că Stanli, feciorul / Vă urează noroc cu ulciorul!
    Se uită la Alecsandri cu ochi strălucitori, roşu la obraji şi mândru nevoie mare.
    Adăugă modest:
    - Acestea eu le-am ticluit...
    Alecsandri râse cu poftă:
    - Bravo, Stane! Bag de seamă că tu şi stăpână-tu vă întreceţi în a face stihuri... Rămâi sănătos şi mulţămesc de urare iscusită.
    Îi strecură un napoleon de aur şi plecă râzând.
    "Bobletici amândoi... mais charmants.”

                                                                  4.

                                       Irina Şuţzu îşi privi mâinile fine pe care străluceau două smaralde magnifice. Deşi în robe de chambre şi cu părul prins doar în câteva ace, era tot maiestuoasă, impozantă, inaccesibilă.
    "Pe prinţesa Şuţzu", o caracterizase Victor Place, fin cunoscător al femeilor prin naţie şi vocaţiune, "nu ţi-o poţi închipui în intimitate. Ai impresia că nu-şi scoate niciodată coroana."
    Şuţzu, îngândurat, pianota pe braţele fotoliului. Era una din rarele clipe când se aflau numai ei singuri într-o încăpere, fără a fi pe punctul de a primi ori de a pleca într-o vizită.
    Pe buzele prinţesei stăruia un surâs maliţios:
    - Printre altele, mon ami, începu, cred că nu eşti prea abil...
    Şuţzu tresări:
    - La ce te referi?
    - La conduita ta faţă de micuţa baroană...
    Prinţul avu un gest de iritare:
    - Iar începem? E o istorie terminată.
    - Din punctul tău de vedere, probabil... Din al ei, te asigur că nu! Tu nu cunoşti femeile... Râse: Nu eşti îndeajuns de suplu pentru aceasta.
    - Te cunosc pe tine, mi-e suficient.
    Prinţesa îşi lăsă capul pe spate şi râse, hohote distincte:
    - Încă o dovadă că nu mă înşel. Dar nu despre mine este vorba... Tu nu ştii de ce este capabilă o femeie blesată. Devine mai atroce, mai teribilă decât o fiară. Iar tu ai rănit-o în tot ce este mai profund: în orgoliul ei. Şi are un orgoliu drăcesc, crede-mă.
    - Irene, discuţiunea mi-e profund dezagreabilă, lipsită de bun-gust.
    - Adevărat... Părinţii noştri nu discutau între ei despre amanţii lor. Încă unul din rezultatele progresului.
    - Te rog... Doar ţi-am explicat...
    - Şi am înţeles.
     - Atunci? Ce-ţi pasă de orgoliul blesat al baroanei?
     - Îmi pasă de interesele tale. Această Lelie va încerca să se răzbune, să te distrugă. Dacă ar putea să te sfâşie, n-ar ezita o singură clipă.
    Sutzu o privi neliniştit:
    - În fond, ce ştii?
    - Tot ce mă interesează să ştiu. Pe o fiinţă ca această tigroaică n-o poţi abandona după capriciu, ca pe-o midinetă ori o slujnicuţă, fără consecinţe. E de-ajuns s-o priveşti. Deci, prietene, important nu e ce ştiu eu, ci ce şi cât ştie ea. Mă refer, bineînţeles, la aventura voastră complotistă.
    Îi privi o clipă chipul descumpănit şi zâmbi:
    - După figura ta, înţeleg că ştie destul.
    Şuţzu dădu excedat din mâini. Se îndreptă nervos spre cămin şi, rezemându-şi gheata de grătar, întrebă cu spatele întors:
    - Ce pot să fac?
    "Aşa, într-un picior, seamănă cu o barză... Sau cu o umbrelă. Amândouă, însă, distinse..." Îi veni să râdă.
    - Ce pot să fac?
    - Îmblânzeşte-o.
    Şuţzu se răsuci:
    - Cum?
    - Promite-i, dă-i... Enfin, nu-i cunosc pretenţiunile. În orice caz, jivina trebuie adormită, acum, cât poate muşca. Până la data conspiraţiunii.
    - Imposibil!, izbucni prinţul. Irene, te rog eu, nu te mai gândi la afacerea asta...
    Prinţesa dădu din cap ca un cal nărăvaş:
    - De ce imposibil?
    - Pentru că are pretenţiuni aberante.
    - Par exemple!
    Şuţzu era prea enervat ca să se mai stăpânească:
    - Vrea s-o ung prinţesă Şuţzu! Doamnă a României! De ajuns?
    - Tiens! surâse... Numai atâta? Micuţa vizează sus! Şi, în fond, mon ami, ce te împiedică să-i făgăduieşti chiar şi coroana Bourbonilor?
    Şuţzu o privi scurt. Irina se amuza în chip vădit şi asta-l enerva.
    "Sapristi! Aş fi preferat o scenă! Dar dacă asta te distrează, n-am decât să merg până la capăt!"
    - Promisiuni! N-o socoti imbecilă. Pretinde drept garanţie o scrisoare compromiţătoare, care să te denigreze şi, în acelaşi timp, să conţină intenţiunile mele ferme de a o lua în căsătorie. Scrisoarea trebuie pecetluită, bineînţeles, cu sigiliul meu.
    - Atât de departe aţi ajuns? Drăguţ! De mine nu ţine deloc seama... Dar nu contează! Are o cutezanţă şi un toupet admirabile! Şi de ce nu-i dai scrisoarea?
    Prinţul se holbă şi rămase cu gura căscată, nu tocmai distins.
    - Tu es folle?!
     - Pas du tout. A la guerre, comme a la guerre.
    - Dar, respinse sufocat prinţul, aventuriera aceasta nu se va sfii să afişeze peste tot scrisoarea! O va publica în toate gazetele, n-o să mai putem scoate capul în lume! O, precis nu-ţi dai seama ce vorbeşti! Sunt lucruri care nu se fac şi nu se iartă în lumea noastră!
    Se plimba agitat, trăia, avea în faţa ochilor scandalul în toată enormitatea sa.
    - Linişteşte-te! Scopul scuză mijloacele. Şi nu-ţi dau o noutate. Dacă ieşi victorios din această aventură, zâmbi sarcastic, şi ajungi Domn... E ridicul să-ţi explic ce poate face Vodă, pentru a astupa gura unei demimondene compromise. Dacă pierzi, oricum ne aşteaptă pribegia. Şi aceasta este o idee cu care trebuie să te obişnuieşti, să fim preparaţi din timp, aşa cum au făcut-o familiile noastre şi altădată. Deci, fă-i compunerea aceea, fără ezitare et sans retard...
    Şuţzu îşi privea soţia, nevenind să-şi creadă urechilor. Parcă acum o descoperea şi, într-un fel, îşi zicea că-i mai periculoasă decât Lelia.
    - Ce mai aştepţi? Ai acordul meu ferm.
    Prinţul şovăia.
    - Nu ştiu cum mă va primi. Simt că nu mai are încredere în mine.
    - Oblig-o să aibă. Oferă-i, de pildă, informaţiuni concrete în legătură cu complotul. False, desigur, dar nu grosier false. Un fals abil. Şi a propos de falsuri... Pretinde ca scrisoarea să fie sigilată?
    - Da.
    - N-ai decât să foloseşti pecetea pe care o folosea bunicul vostru - zâmbi - când îşi lua angajamente nu tocmai onorabile. Se află în casa ta de bani, într-o casetă de marochin verde.
    Şuţzu o privi câteva clipe zăpăcit, apoi începu să râdă. Se apropie şi-i sărută mâna cu efuziune.
    - Eşti nepreţuită, Irene. Cu adevărat demnă de o coroană princiară!
    Prinţesa surâse leneş:
    - Nu deveni sentimental... Nu-ţi vine deloc.

                                                                     5.

                                        - Trebuie să cred că te-ai speriat?
    Baroana  îl privea sarcastică, jucându-se cu scrisoarea prinţului. O cercetase în treacăt, şi-acum o aruncă neglijent pe o consolă.
    Şuţzu se crispă. Indiferent de intenţiunile ce se ascund sub vorbe, conversaţia trebuie să rămână amabilă, tonul politicos. Felul brutal în care Lelia preciza o chestiune ori alta, totdeauna prea directă, prea în ofensivă, îl enerva, venea în contradicţie cu toate normele de conduită care i se administraseră încă din leagăn.
    Câtă deosebire faţă de Irene, regală, subtilă, desăvârşită, impecabilă până în vârful unghiilor poleite!
    "N-am cunoscut-o pe Irene... C'est le comble! Cred că m-am îndrăgostit de nevastă-mea!"
    Lelia îl primise ascunzându-şi surpriza şi satisfacţia, decisă să-şi joace bine cartea, să nu se lase "rulată". Îi supraveghea orice mişcare, cea mai mică tresărire a feţei, se simţea ea însăşi ca o pisică flămândă, pândind gaura unui şoarece.
    Prinţul se cenzura şi el atent. Încerca să fie natural, degajat şi, cât îi permitea natura, în limitele caracterului Şuţzu, vesel şi amuzant.
    Constatase cu oarecare surpriză că Lelia nu-l aşteptase, ca de obicei, trântită pe canapeaua Madame Recamier din budoar, într-una din savantele ei rochii de casă, sugerând rafinamente de harem. Era într-o toaletă sobră, lăsând să se vadă doar gâtul şi mâinile, deloc astăzi fatală şi cu dinadinsul seducătoare ci, mai degrabă - prinţul încerca să-şi formuleze impresia - da, mai degrabă femeie de afaceri. Se simţea contrariat, dar în acelaşi timp încerca un sentiment de uşurare. Ţinuta, atitudinea Leliei nu invitau la intimităţi. Impulsurile prinţului erau în genere sărace, inspiraţiunea amoroasă fiindu-i condiţionată de un complicat concert de preliminarii.
    - Speram să te găsesc mai bine dispusă.
    - Sunt foarte bine dispusă. Te întreb doar dacă te-ai speriat. Când ne-am văzut ultima oară, păreai un iepuraş încolţit.
    - M-ai luat pe neaşteptate, cheri. Dacă ai fi mai puţin impetuoasă, ai înţelege că unele deciziuni nu se pot lua pe loc, cer un timp în care să te obişnuieşti cu gândul... Să reflectezi.
    Lelia de Gunsbourg zâmbi:
    - Şi ai reflectat?
    - După cum vezi.
    - Deci, mă iubeşti. O dragoste irezistibilă!
    Şuţzu râse stânjenit, arătând spre consolă.
    - Ţi-am dovedit-o, nu?
    Baroana îşi muşcă buza cu dinţii laţi şi albi:
    - Nevastă-ta ştie?
    Prinţul avu impresia că l-a pocnit o cărămidă în ţeastă: "Hotărât, toate femeile sunt nebune!"
    - Eşti veselă! Îţi arde de glume. Păru ofensat: Credeam că te fac fericită. Nu-s modest deloc, dar... aşa-mi închipuiam.
    - Sunt foarte fericită. De ce nu mă săruţi?
    Şuţzu, în general stângaci - era prea ţeapăn, prea protocolar, când "îmbrăţişa" cerea permisiunea înainte, iar după aceea săruta mâna - o luă în braţe solemn. Greaţa provocată de buzele Leliei îl făcu să se clatine.
   - Sunt cam obosit, scumpa mea. Tensiunea, emoţiunile sunt prea puternice, dar curând totul se va fi isprăvit, slavă Domnului!
    Baroana îl privi printre gene:
    - Cât de curând, mon cher!
    Şuţzu îşi reprimă tresărirea de bucurie. Întrebarea Leliei îl ajuta să-şi strecoare în chip firesc informaţiunea. Declară grav:
    - Cheri, eşti zingura perzoană care o află, în afară de cei implicaţi, desigur. Nu mai trebuie să-ţi atrag atenţiunea asupra secretului absolut! Atentatul va avea loc pe 28 curent.
    Baroana păru speriată:
    - Aşa curând? Dar unde? Cum?
    - Pe Podul Mogoşoaiei... O persoană foarte sigură va trage cu pistolul asupra lui Cuza.
    - Cum îl aduceţi pe Vodă acolo?
    Şuţzu râse:
   - Va veni singur. Când vrei miere, te duci la... albină. Râse încântat de propriu-i mot d'esprit: Mai ales când Albina e şi... decolletee....

                                                                    6.

                                  Ipistatul părea și el nedumerit:
    - Ce pot să vă spun, don'căpitane? Ăsta, adică Pandele, nu minte.
    - Eşti încredinţat?
    - Eu sunt. Nu poate ca să mintă! Îi ţinem umbra, de nu pune oamenii geană peste geană. Plimbă flaşneta aia din Colţei până la Fântâna Roşie, îi trage o muzică, mai aşteaptă... Stăpânii-s muţi, nu adie o perdea, porţile ferecate! După înţelegere, omul pricepe că n-are ca să zic poştă şi pleacă în damblaua lui. Îi ţinem umbra şi la alde Şapte Fraţi. Stă singur de vorbă cu sticla, n-are o altă necesitate de conversaţie.
    Barbu îşi trecu palma peste bărbia bine rasă.
    - Ce părere ai, Dumitrescule? Să fi schimbat curierul?
    Ipistatul îşi micşoră ochiul stâng, semn că pricepe unde bate Cantuniari:
    - Adică, scuzaţi de un pardon, să fi mirosit opozanţii vânzarea ăluia? Poate ca să fi mirosit, pen' că iscoadă tocmită la două tabere s-a mai văzutără. Îl ţineţi minte pe Ulcică din uliţa Târgoviştei? Slujea şi la muscal, şi la tiroleji, şi la şalvaragii.
    - Dă-l păcatelor pe Ulcică, altele ne ard acuma!
    - Ordonaţi!
    Barbu râse amar:
    - Aia e că nu ştiu ce să ordon! Certitudini nu avem, ci doar presupuneri. Adevărat, cunoaştem urzitorii, dar nu şi uneltele. Dacă născocirea aceea năprasnică nu-i basm, unde şi cum o dibuim? Bănui că vor încerca să-l răpună pe Vodă la unul din spectacolele Albinei di Rhona.
    - Pardon de indiscreţiune, de ce?
    Barbu îşi ciupi uşor obrazul... "Hm! De ce?"
    - Pentru că se grăbesc. Să nu apuce Vodă să legifereze reformele făgăduite. Din pricina bolii, Vodă nu părăseşte palatul. Iar acolo nu se pot strecura, cel puţin în cestiunea aceasta garantez. La spectacol însă se va duce. S-a anunţat şi-n gazete... Dar în care anume zi vor da lovitura? Iacă ce trebuie să aflăm, "cu necesitate", cum zici dumneata.
    - Şantanista dă doar trei scene, pot ca să vă spun, că-mi vine gazeta acasă, după abonament. Pe 26, 27 şi 28 corent.
    Barbu pocni din degete:
    - Ei, asta e! Când? În care zi din ăste trei?
    - Da' ce, Vodă se duce la toate panaramele?
    - La toate, surâse Cantuniari. În fiecare zi se joacă altă panaramă - un vodevil, o farsă cu danţuri şi o comedie, reprezentaţiune extraordinară, unde-şi dau concursul şi artiştii noştri Magheru, Botez, Gestian, Pratto, în fine... Biletele s-au fost reţinut de o lună.
    - Etete, drăcie! se miră ipistatul fără să se ştie de ce. Don' căpitane, nu face pentru ca să intraţi la griji. Aflăm noi ziua conspiraţiunii.
    - Trag nădejde, Dumitrescule. Pe Pandele nu-l scăpaţi în continuare din ochi. Eu mă duc la Ministerul de Război. Poate dibui acolo persoana inventatorului. Asemenea născocire, chiar dacă a rămas simplă propunere ce s-a fost îngropat într-un dosar de arhivă, nu se poate să nu lase urmă cât de măruntă. Ce mai face coana Lisaveta? întrebă îmbrăcându-şi blana.
    Nae Dumitrescu zâmbi încântat.
    - În fiece dimineaţă vă prezentează complimenturi. Doar că eu, scuzaţi de un pardon, uit să vă ţin la corent... Altfel, vrednică, cinstită, onorabilă.
    Prima persoană pe care o întâlni la Ministerul de Război fu generalul Iorgu Grănişteanu. Era roşu în obraji, bine dispus, ochii îi străluceau după "micul întăritor luat la Hugues, căci, oricât ai fi de oştean, geruiala n-o răpui cu spada..."
    - Ce faci, mon cher? Nu te mai vede omul pe nicăiri!
    Barbu îi strânse mâna întinsă:
    - Vă salut, domnule general. Treburi...
    - Treburi?! se miră Grănişteanu sincer. Ce treburi? Ţara-i liniştită, opoziţia a amuţit, se anunţă un sezon extraordinar, Vodă ne-a promis sărbători feerice, aşa că ce treburi aveţi voi acum, la Siguranţă? Jucaţi ghiulbahar şi... dolce farniente!
    Îl bătu amical pe umăr:
    - Las' că vă ştiu eu pe voi, şmecherilor! Vă văietaţi, ca să vă ascundeţi căscatul de după somn prea îmbelşugat!
    - Aşa e, domnule general, surâse convenţional Barbu.
    Grănişteanu era de fapt un ins nevinovat, naiv, sincer. Nefiind însă prea isteţ, îşi închipuia anevoie că nu toţi oamenii îi seamănă.
    Un destin amabil îl ferise de decepţiuni; până azi, la cincizeci şi cinci de ani, nu cunoscuse încă ipocrizia, trădarea, hainia semenilor. Lelia de Gunsbourg avea să-i mânjească cu dohot imaginea trandafirie asupra existenţei, dar în dimineaţa mohorâtă de iarnă, acolo, pe treptele ministerului, încă n-o ştia. Iar zvonurile despre liniştea şi binele ce domneau într-un Bucureşti paradisiac i le strecurase anume Siguranţa pe diverse căi, pentru a o deruta, la rându-i, pe baroană.
    - Ştiu că nu-i aşa, Taliene, râse generos generalul, Siguranţa îi mereu trează, dar îmi place să şuguiesc. Totuşi mai găseşte-ţi vreme şi de petrecere... Des petits amusements... Asta nu face rău nimănui şi mâini-poimâini te pomeni că ţi-ai prăpădit tinereţea, fără a lua seama, şi nu ştii pe ce uliţă s-o mai caţi. Îi întinse mâna cu aceeaşi cordialitate: Ne vedem desigur la reprezentaţiunile italiencei... Aud că va fi ceva magnific!... Şi sărutăm dreapta cucoanei Vasilena. Îi ducem dorul...
    Barbu coborî în arhivă. Se afla în beciurile ministerului şi, de fiece dată, se rătăcea în labirintul de dulapuri înalte, ticsite de dosare, care brăzdau în şiruri încăperea uriaşă, încercând să dea de Ciolac, şeful serviciului. Degeaba strigai, bătrânul era fudul de urechi, chiar dacă nu de-a binelea. Surzenia însă nu şi-o recunoştea, punând-o pe seama unei concentraţiuni totale, în care-l scufunda truditul la dosare. Până la urmă îl găsi, gălbeior, boţit, cu pince-nez-ul alunecat spre vârful nasului lăcrămos şi mânecuţe negre de serj până la coate.
    Oriunde l-ai fi întâlnit, gândea Barbu amuzat, nu l-ai fi putut lua drept altceva decât era: amploiatul-şoarece de birou, mohorât, modest, truditor, neînsemnat, devotat slujbei până la fanatism. Individul umil despre care nu-ţi puteai deloc închipui la ce visează şi ce face el acasă, în timpul liber.
    - Bun găsit, nene Ciolac!
    Bătrânul îl privi peste ochelari şi zâmbi ştirb:
    - Vă salut, musiu Cantuniari.
    - Ce mai faci?
    - Mulţumesc de politeţ, dar nu pentru daravelile mele aţi venitără dumneavoastră şi cum că ce fac junghiurile madamei Ciolac. Ce poftiţi?
    Barbu râse.
    Ăsta era bătrânelul. Direct, nu-i plăcea vorba lungă şi te lua repede cu timpul măsurat, ca să nu-ţi vorbească despre ale lui. Ziua de lucru i se părea prea scurtă şi dorinţa lui supremă era să apuce, până a ieşi la pensie, să facă ordine deplină în harababura ce-o găsise în minister. Până acum câţiva ani, lucrase la Departamentul Finanţelor.
    - Nene Ciolac, mă interesează autorul unei invenţiuni cam năstruşnice.
    Bătrânul dădu din umeri:
    - Toţi nebunii la noi, musiu Talianu... pardon, Cantuniari, da' eu aşa v-am apucat neamul.
    - Zi cum îţi vine la îndemână, râse Barbu.
    - Cum vă spuneam, ca acilea năzbâtii n-am mai pomenit! Eu zic că n-au inşii ce face, n-au griji! De perpetumobile nu mai vorbesc. E săptămâna şi perpetul! Altu' a născocit viteaza marmită, o strachină pe roţi să hrănească oştenii în marş, adicătelea să nu-şi tragă ăia sufletul nici când îmbucă, altu' a venit cu cortelul antischijă... Într-o mână umbrela, în cealaltă flinta!
    - Ei bine, îl întrerupse Barbu, eu am venit pentru altă drăcovenie. E vorba de o sculă care explodează la ceas anume rânduit, fără a fi stăpână-său de faţă... Cred că...
    Bătrânelul îl opri:
    - Gata, musiu, ştiu despre cine-i vorba! Un amărât, Cornescu, slujbaş la Finanţe. Trudeşte la năzbâtia aia de vreo cinşpe ani... Îi trăsnit rău, altfel om ca toţi oamenii, cuminte, la locul lui, cu frica lui Dumnezeu şi a nevesti-sii... Că ţine pitici sub căciulă, sărmanul nu are vină. Staţi numai să vă scot dosarul...
    În stradă, Barbu opri cea dintâi sanie fără muşterii:
    - Uliţa Şoldani, jupâne!
    - Nu cunoaştem, coconaş, spuse vizitiul peste umăr. Trupul gros îl împiedica să se răsucească.
    - Calea Craiovei, că de-acolo nimerim lesne.
    - Nici Craiovei nu cunoaştem!
    - Calea Craiovei sau Podul Calicilor! Ce naiba, omule, se miră Barbu, ce mai ţii biciul ăla în mână dacă nu cunoşti târgul?!
    - Calicilor cunoaştem....

                                                                   7.

                                      ”...Acest testament olograf scris în întregul său, datat și subscris de mine, s-a făcut astăzi, în București, la 20 în luna Decembrie 1863 calendarul nou sau 7 Decembrie calendarul vechiu, în patru exemplare asemenea, din care unul îl voiu încredinţa preaiubitei mele soţii Elena Doamna, unul Preasfinţiei Sale Arhiepiscopul Calinic Miclescu, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, unul căpitanului Efrem Ghermani şi unul se va găsi în portofelul meu roşu care se deschide cu numerele 5 5 5 5.
    Orice dispoziţiune şi testament anterior acestuia sunt şi rămân desfiinţate. A.I. Cuza."
    Vodă vârî exemplarele într-o mapă pe care o ascunse într-un sertăraş secret al biroului, încuie şi răsuflă uşurat, cu sentimentul că s-a lepădat de grea povară.
    Deşi slăbit de boală, suflând greu din pricina astmei, clătinându-se pe picioarele nesigure, Alexandu Ioan nu se gândea la moarte.
    "Dar măsuri de precauţiune sunt totdeauna necesare. Viaţa omului", filosofă în gând târându-se spre pat, "ca oul în mâna copilului, flacără în bătaia vântului. Iar dacă ţi-a fost drag cineva şi ceva, apăi dragul acesta nu osteneşte nici după ce ţi-ai dat ultima suflare. Şi parcă altfel pleci la drumul cela neştiut, drumul ce nu duce nicăieri, ştiind că pe toate le-ai orânduit şi lăsat în urmă cu înţelepciune şi inimă dreaptă."
    Şi dacă Dumnezeu i-a hotărât sorocul, ochii îi închidea liniştit. Avusese grijă să-i asigure zile tihnite Elenei Doamna, viitorul nevârstnicilor Alexandru şi Dimitrie, dar mai presus de toate îi poruncise Kogălniceanului cu limbă de moarte cum avea să opintească pentru binele naţiei. El era cel sortit să continue opera lor abia începută, să desţelenească mai departe drumul spre culmile visate încă din juneţea lor. Nu-i încredinţa nici un exemplar din testament, temând spaima şi durerea lui Mihalache, să nu-i dea încă o pricină de a se împotrivi deciziunii sale de a înfrunta cu fruntea sus, dinaintea întregii ţări, complotul opoziţiei. Vodă râse încetişor. Ca mulţi oameni superiori şi mari bărbaţi de stat, Mihalache era superstiţios, dădea crezare semnelor pe care le răstălmăcea în păcuriu.
    Când auzea de moartea vreunui apropiat, se trăgea cu discreţiune de marginea de sus a urechii - cum îl învăţase mumă-sa când era mititel, adică să crească mare, deci să trăiască - la cuvântul testament bătea în lemn, marţea nu ţi se urnea la drum nici mânat cu biciul, toate zilele de 13 erau rupte din calendar; pe zi de 13 nu-şi părăsea locuinţa, nu lua nici o deciziune însemnată şi, deşi hulpav, mânca de post...
    Cuza îşi strânse halatul de brocart căptuşit cu blană în jurul trupului şi se aşeză în jilţul de lângă cămin. Închise ochii. Trebuia să se destindă, să alunge pe cât îi sta cu putinţă orice urmă de suferinţă şi mai ales de slăbiciune. Apelă la vechiul său sistem de concentrare şi, peste câteva minute, chipul, deşi încă tras, deveni limpede, neted, ochii îşi recăpătară însufleţirea plină de scânteie şi viaţă care îi fermeca pe ceilalţi.
    Acum putea să-l primească pe feciorul Talianului.
    Barbu cerceta făptura lui Vodă cu inima strânsă de durere. Îl neliniştea desigur figura stoarsă de bolişte, dar, mai cu seamă, îl impresionau mâinile Domnului. Fine, prelungi, cu venele bulbucate, atârnau de o parte şi de alta a jilţului, stoarse de vlagă; mâini din care viaţa se alunga cu picurişul.
    Una din rarele bucurii de care are parte un principe este dragostea nefăţărită a supuşilor săi. Istoria cunoaşte puţini dintre aceştia, căci cel ce stăpâneşte într-o mână ţine sceptrul, în cealaltă cnutul. Iar omul nu-i câine să lingă ciubota stăpânului, după ce i-au fost fărâmate oasele. Oameni blajini în scaune crăieşti s-au fost întâmplat arareori.
    Puterea - spre a o dobândi şi apoi a o păstra - presupune tărie de vârtute, iar aceasta e însoţită mai totdeauna de brutalitate, nemilă, lipsă de scrupuluri, crez fanatic într-o idee, dar cel mai repede în sine însuşi, Ursitul, alesul între aleşi. Cine nu împărtăşeşte crezul e înlăturat din drum fără cruţare.
    Alexandru Ioan Cuza făcea parte dintre cei puţini. Nu o dată avusese ocaziunea să constate dragostea pe care i-o dăruia poporul său: plugari, târgoveţi, o parte din boierimea ţării - luminaţii - îi închinau cele mai nobile simţăminte, Alexandru Ioan era steaua lor, norocul unui popor urgisit, depozitar de idealuri şi nădejdi, părinte şi cârmuitor blând. Cuza nu urcase treptele tronului retezând capete, nu-l păstra cu flinta, barca lui nu plutise niciodată pe o mare de sânge şi lacrimi. De aceea nici nu simţea teama. Teama - visul rău al tuturor tiranilor autocraţi, stăpâni nemiloşi al căror ideal şi obsesiune, cum spunea Mihalache Kogălniceanu, este preamărirea numelui şi persoanei lor, nu fericirea naţiei... Şi bieţii nu-s de pizmuit! Trăiesc la rându-le tirania spaimei de o dreaptă răzbunare. Teroarea ei.
    Vodă Cuza se preumbla nestingherit pe uliţele Bucureştilor, în strai de colonel, însoţit doar de un aghiotant ori de franţuzul Baligot de Beyne, şeful său de cabinet, intra în prăvălii şi locante, stătea de vorbă cu oamenii, le asculta păsurile, şuguia cu ei, primea cu plăcere cafeluţa oferită de vreun târgoveţ mai îndrăzneţ în modesta sa gospodărie.
    Neuitată avea să rămână în mintea bucureştenilor şi a lui Cuza primirea entuziastă pe care i-o făcuse poporul cu patru ani în urmă, când sosise în Capitală ca Domn al Principatelor Române. Tocmai dincolo de Otopeni, călăreţi cu leute tricolore îl întâmpinaseră cu buchete magnifice de flori, de se minunase însuşi Vodă de asemenea codru înflorit în miezul lui Făurar, iar de la pădurea Băneasa aşteptau pe amândouă părţile şoselei zeci de mii de oameni. Arcuri de triumf erau presărate pretutindeni, iar cel mai mare fusese înălţat la intrarea în oraş.
    Scria gazeta Naţionalul din 24 februarie:
    "Mai este trebuinţă a vorbi despre marele entuziasm ce fu duminică?... Pana... nu poate descrie acel entuziasm. Numai aceia ce au văzut acele zecimi de mii de oameni ce împlea strada Mogoşoaia de la barieră până la Mitropolie şi mai multe poşte înainte de Bucureşti, acele ferestre şi acoperişuri de case garnisite de lume, acele stindarde şi decoraţii care împodobeau toate ca sele, acele strigări nebune de entuziasm şi veselie, acele buchete ce curgeau pe Prinţ, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distanţă în distanţă, în fine, acea iluminaţie splendidă şi generală, precum nu a mai văzut Capitala noastră, trebuie, zic, să se fi văzut toate acestea pentru ca să poată cineva simţi bine toată mărimea acestei sărbători."
    Amestecat în mulţime, Barbu avea obrajii plini de lacrămi. Nu era singurul. De bucurie plângeau peste o sută de mii de oameni ieşiţi să-l întâmpine pe Cuza Vodă, care împlinea un vis străvechi al românilor. Se afla pe Podul Mogoşoaiei, înţesat de lume. Ferestrele şi acoperişurile erau ticsite, fâlfâiau steaguri, cântecele şi clopotele celor o sută treizeci de biserici ale Capitalei umpleau de sărbătoare văzduhul. În faţa teatrului fuseseră ridicate piramide de brazi verzi cu lumini colorate, un mare portret al lui Cuza străjuit de zeiţe - Justiţia, Abundenţa, Gloria - domina piaţa, şaluri scumpe, ghirlande de flori şi desene mitologice aluzive la unirea ţărilor şi gloria domnitorului fuseseră atârnate de ferestre şi balcoane. Domnul, în uniformă azurie cu ceaprazuri de aur, vestă sângerie şi cizme înalte de glanţ, zvelt, chipeş, zâmbitor, le păru tuturor arhanghel pogorât din ceruri.
    Impresionat peste măsură, copleşit de aceeaşi stare de beatitudine care cuprinsese mulţimea, Barbu îi jură în gând "arhanghelului" credinţă vecinică... Nutrea un singur vis: să-l poată sluji, serv umil gata la orice jertfă...
    - Doar n-oi fi plângând, Taliene!
    Vodă îl cerceta sincer înveselit:
    - După cum te arată chipul, mi-ai şi pus grâul la fiert.
    Barbu scutură din cap, ruşinat de a fi fost surprins, de a nu-şi fi putut stăpâni emoţia.
    - Alteţă! V-am spus-o şi rândul trecut. Vă asumaţi un risc prea mare... Nu-mi permit să dau poveţe Înălţimii Voastre...
    - Dar? râse Cuza. Acum urmează necesarmente un dar! Nu te sfii!
    - Cutezanţa nemăsurată, preanobilă însuşire, nu-i totdeauna leac şi nici soluţiune. Mari generali...
    Cuza îl întrerupse:
    - Ai luat meteahna Kogălniceanului. Acela ţine discursuri şi în iatac.
    - Măria ta! Putem dovedi complotul şi pe autorii lui fără să vă primejduiţi viaţa.
    Vodă dădu hotărât din cap:
    - Nu, Cantuniari. Hotărârea mea e de neîntors. Conspiratorii trebuie dovediţi nu mie, primului-ministru, poliţiei, ci întregii ţări. Voi fi acolo, printre oameni, arătând că nu mi-e teamă, pentru că nu mă ştiu singur, pentru că trebuie să fiu alături de poporul meu în toată clipa, dar dintâi şi dintâi la primejdie. Căci ei nu pe Principele Cuza vor a-l asasina, ci idealurile şi viitorul naţiei. Da! Trădarea trebuie dovedită, dar fără a ne face însă iluziuni că-i pe veci răpusă. Vom câştiga însă un răgaz pentru împlinirea marilor nădejdi...
    Rămase tăcut o clipă, apoi începu să râdă:
    - Te mustram de discursuri şi iacă am început şi eu a ţine cuvântări! Rămânem înţăleşi, dară...
    - Voia Măriei Voastre, se înclină oftând Barbu.
    - Cât despre cele destăinuite Kogălniceanului...
    Îl privi lung.
    Barbu îşi simţi obrajii năpădiţi de ocară şi ruşine şi plecă ochii.
    - ...pentru indiscreţiune şi poruncă nesocotită, de-amu, te-om certa altă dată... În zile mai bucuroase....

                                                    CAPITOLUL XI
                                                                 1.

                                 Păcatul cel mai mare al  prinţului Şuţzu, socotea Irina, nevastă-sa, era opacitatea, o anume îngustime pe care o dovedea în relaţiile sale cu oamenii. Spre deosebire de străbunii săi, Draco, originari din Egipt, poposiţi la Constantinopole în veacul al XVII-lea, oameni cu o inteligenţă suplă, adaptaţi vremii lor, cu un minunat simţ al orientării şi al contactului uman, strănepotul Constantin era obtuz, încorsetat de principii, total rătăcit în păienjenişul relaţiilor sociale.
    Prea mare boier - os de domn! - dispreţuia sângeros orice fiinţă de stirpe mai puţin nobilă, încredinţat că rangul şi calităţile spirituale sunt pe aceeaşi măsură, se însoţesc în chip necesar. În înfruntările sale politice dovedea aceeaşi rigiditate de idei, pricină pentru care îşi desconsidera apriori adversarii.
    "Nu-i crede pe alţii mai proşti decât tine", îl avertiza mereu prinţesa Irina. "Dacă-l cheamă Popescu, nu înseamnă că-i neapărat un neghiob."
    Şuţzu ridica din umerii ţepeni, osoşi, parcă sculptaţi în lemn, declarând arogant, pe nas:
    - Un Popescu! Un Ciomârtan! Un Paraschiv! Plebe, ma chere. Plebe şi pleavă! Inteligenţa este productul rafinat al unui şir de generaţii care au gândit şi au ţinut condeiul în mână. Mintea are şi ea tradiţiunile ei...
    Prinţesa Irina îşi ascundea zâmbetul, reflectând la tradiţiunile şi rafinamentul lui jupân Diamantaki, înaintaşul Şuţzeştilor, "un lăptar norocos", carele cu două veacuri în urmă izbutise să facă parale.
    Deşi născută dintr-o prinţesă Mavrocordat, pe Lelia de Gunsbourg Şuţzu o considera tot ţoapă. Dintâi că mamă-sa fusese o aventurieră - şi în aventură prinţul nu vedea cutezanţă, agerime, spirit mlădios, ci doar "sminteală şi lipsă de zeriozitate" - iar tatăl Leliei, de a cărui nobleţe nu era deloc sigur, fusese un paladin ceva mai subţire, căci oricum altceva era să fii un malotru din Francia şi alta de pe malurile Dâmboviţei.
    Şi o ţoapă - lex! - nu se putea măsura cu un descendent al faraonilor. Trăia intens această convingere - nu doar faţă de Lelia, bineînţeles - dar, distins până în vârful unghiilor şi dincolo de ele, nu o articula în cuvinte decât faţă de nevastă-sa sau persoane foarte intime, desigur, tot de sânge albastru.
    Pe Lelia, deci, o nesocotea de pe poziţii patriciene, fapt la care mai adăuga o eroare: dispreţuia în general femeile; nu le cunoştea, după cum observase prinţesa Irina, şi, mai ales, nu o cunoştea pe Lelia.
    În schimb, baroana cunoştea oamenii, având intuiţia aceea rară, înnăscută, a naturii umane şi care face uneori ca ochiul unui copil de zece ani să fie mai pătrunzător decât al unui sexagenar; pe Şuţzu îl citise până în străfundurile fiinţei sale. De altfel, prinţul avea o personalitate rectilinie, lipsită de sinuozităţi, rigidă ca şi înfăţişarea sa.
    Dacă individualitatea ar fi avut culori, Şuţzu ar fi fost doar negru, sau alb, sau verde, fără niciun fel de nuanţă. Pe scurt, baroana îi precizase încă de la începutul relaţiei lor coordonatele principale ale caracterului: egoism sălbatic, inteligenţă mărginită, nemăsurată îngâmfare, ambiţie mistuitoare.
    Nu-l ştiuse însă şi escroc. Scrisoarea compromiţătoare îi stârnise de la început îndoială. Un asemenea act nu făcea parte din "aparatul" de viaţă a lui Şuţzu şi fusese convinsă că, înfruntând orice risc, prinţul nu va accepta să ofere o garanţie care în lumea sa echivala cu o sinucidere pe plan social. Şi atitudinea lui în timpul vizitei trăda o nesiguranţă, ceva louche, o intenţie subterană.
    Fără să stea pe gânduri, în aceeaşi zi, verifică autenticitatea pecetei.
    "Caraghiosul!", râsese baroana înveninată. "Îşi închipuie că are de-a face cu un copil mic!"
    Îi arătase epistola lui Rech, giuvaiergiul de pe Podul Mogoşoaiei, furnizorul Casei domnitoare şi al întregului protipend. Baroana era una din clientele bune, şi neamţul o servise cu toată solicitudinea. Pecetea nu era valabilă, lipsindu-i din cel de-al treilea câmp gheara de leu...
    Lelia părăsise prăvălia cu un zâmbet rău: En garde, monseigneur!

                                                        2.

                                Nu putea pretinde că e frig în odaie. Dimpotrivă, aerul din iatacul Leliei i se părea mai înăbuşitor ca într-un harem. Harem! Figură de stil, bun înţeles, căci niciun picior de ghiaur nu pătrunsese vreodată în lăcaşurile de desfătare ale sultanilor şi nici măcar de credincios, dacă nu fusese descotorosit de anume detalii fizice.
    Două sobe de porţelan duduiau, arome felurite - flori, hârtie de Armenia, lemn de tec, tămâie, esenţă de tuberoze - îmbălsămau puternic încăperea, până la migrenă.
    Ionică Miclescu, într-un halat bogat de caşmir (al cui o fi? Îl schimbă la fiece ibovnic?), puse pe umerii Leliei un şal spaniol care o învăluia în întregime. Baroana îl privi surprinsă. Îşi ştia trupul fără cusur, iar efectul de somptuoasă mantie al părului despletit era desăvârşit şi sigur. Despuiată şi despletită - era un privilegiu pe care toţi amanţii ştiuseră să-l aprecieze şi să-l onoreze.
    - Nu-ţi place?
    Ionică Miclescu îşi coborî genele frizate. Îmbujorat ca după somn, bălan şi cârlionţat, părea un copil.
    - O! exclamă înduioşată Lelia. Băieţelul meu e pudic! Mon Dieu! Vous autres, moldovalaques! Atâta candoare la cel mai vestit Don Juan al Principatelor! Nu mă aşteptam...

..............................................................................