A înflorit liliacul, Rodica Ojog-Braşoveanu

..........................................................................
                                        3-6

                   Doamna își încleștă degetele în catifeaua jilțului:
    - Sunt la vârsta și în situația în care-mi pot hotărî singură prieteniile.
    - Vârsta! Ţi-a încolţit părul alb, dar mintea abia-ţi gângureşte. Şi situaţia! O batjocoreşti şi te lepezi de ea singură. Ce caţi la Ruginoasa? Ce l-ai lăsat pe-acela de capul lui?
    - Simt nevoia să fiu singură. Să mă odihnesc. Să poată şi Alecu să chibzuiască liniştit, departe de mine.
    Chipul bătrânei se învineţi de mânie:
    - La cine să chibzuiască? La Obrenovicioaie? La halotca ceea fără ruşine şi obraz? Te pomeni că le-oi fi aşternut şi patul cu mâna ta.
    - E la Ems.
    - Acolo să-i rămână oasele!
    - Mamă, te rog, lasă-mă.
    - Ba nu te las deloc! Eşti muierea lui Cuza şi - urlă - Doamna Principatelor Româneşti! Locul tău e acolo, în scaunul ţării, şi nu în bordeiul ăsta poleit! Maică Precistă, cui te-i fi izbit aşa de mototoală şi fără ambiţiune? Parc-ai fi neam de slugă şi nu sânge de Sturdzeşti şi Rosetteşti, carele nici ei n-au dormit în staul, pe aşternut de balegă!
    - Domnul Cristos tot într-un staul s-a născut. Nu gândeşti şi nu vorbeşti creştineşte, rosti Doamna, socotind că a găsit cuvânt fără întoarcere.
    - Trăncăneală popească. Domnul Cristos! Ai fost tu acolo? N-ai strop de vână, n-ai dignitate, n-ai mândrie nici cât un câine ciomăgit!
    Doamna Elena îşi ascunse faţa în palme şi izbucni în plâns:
    - Ce vrei să fac, mamă? Pentru numele lui Dumnezeu, ce vrei să fac?
    Bătrâna dădu cu pumnul în masă, sfărâmând o figurină de porţelan:
     - Să lupţi pentru dreptul şi onorul tău! Doamne! Să fi fost eu în locu-ţi!
    Elena Cuza îşi ridică faţa plină de lacrimi. Nu se mai putea stăpâni şi strigă:
    - Ce ai fi făcut? Ce? Ce?!!
    Cucoana Catinca îşi răsuci arătătorul ridicat prin aer:
    - Uite aşa ţi-l învârteam eu pe kir Alecu, în jurul degetului. Cadril şi sârbă mi-ar fi dănţuit, trezit în buricul nopţii... Cât despre Obrenovicioaie! Ehei, fata mea! De mult m-aş fi descotorosit de ea...
    - Cum?
    Bătrâna dădu din mână a lehămeţeală faţă de atâta netoţie:
    - Că s-o fi isprăvit şoricioaica din Bogdania şi Vălahia. Spiţerii şi crâşme, iaca unele de care nu ducem sărăcie...
    Spaima secă dintr-o dată lacrimile Doamnei:
    - Mamă! Ce tot vorbeşti! Ia seama...
    - Mamă! Mamă! Atâta ştii! Decât să te stingi tu de inimă ră, mai bine să muşte ea ţărâna pentru ticăloşie! Îţi strică bordeiul, îţi fură cununa şi tu stai cu mâinile în poale şi ochii beliţi la icoane. Dumnezeu dă, fato, dar nu pune în traistă!
    - Crimă?! Mă îndemni să fac moarte de om? Să săvârşesc cea mai cumplită fărădelege?!
    Cucoana Catinca căută după tabacheră şi luă între degete cât să-şi îndestuleze nara.
    - Spune-i cum vrei! Atâta ştiu. Când cearcă fiara să mă răpună, o dobor eu, înainte.
    Elena Doamna începu să se plimbe agitată prin cămară, frângându-şi mâinile, fără grai.
    - Ci stai locului şi nu bobletici ca un bondar! Amu, dacă stau să chibzuiesc, lucrul se brodeşte de minune, împrejurarea-i cu prilej.
    - Care lucru?! Care împrejurare?!
    - Aceasta, că teleleica-i dusă la băi. Tocmim om de credinţă şi... Mai cu folos şi în afară de prepuieli, dacă moare acolo, printre streini.
    Elena Cuza, fără răsuflare, îşi duse mâinile la grumaz:
    - Mamă, nu vreau să mai aud o vorbă!
    - Că eu îţi cer ţie îngăduinţă a grăi!
    Elena se opri în faţa mamă-sii. Glasul îi tremura de o hotărâre nouă, neîncercată până atunci:
    - Dacă i se întâmplă ceva Mariei Obrenovici...
    - Ce ai să faci? o întrerupse răcnind bătrâna. Ha?
    - Sunt totuşi Doamna ţării!
    - Dar mai întâi şi întâi fata mea! Ai s-o osândeşti pe mamă-ta? Ai să mă vâri la ocnă?
    - Da! Să ştii că îi scriu lui Alecu.
    - Scrie-i! O să-i placă! Tot se socoate el bărbatul unic, iscat să izbăvească suflarea românească. Împărat cu soacră la galere nu s-a mai pomenit în toată istoria noroadelor! Da' poate că dumnealui îi convine...
    Doamna înghiţi uscat. O ştia pe mamă-sa în stare de orice, mai ales când era zădărâtă. Intra şi cu capul în zid, numai să fie după pofta dumneaei. O idee îi străfulgeră mintea. Rosti cu un glas blând:
    - Mămucă, cearcă să gândeşti o clipă. Alecu, mi-o spun iscoadele, se află în primejdie...
    - De când îl cunosc, tot astfel se află. O caută cu dinadinsul şi cu felinar aprins chiar şi în miezul zilei. Şi-a ridicat în cap toată boierimea, ba şi pe târgoveţii procopsiţi. Ce pofteşte? Ţară de mişei, stăpânită de iacobini? De sans-culottes!
    - Se află în primejdie, şi aceasta-i însemnat acum. Inimicii urzesc să-i ia nu doar scaunul, îi vor şi capul!
    Bătrâna îşi smulse mânioasă un fir tare şi negru din bărbia ascuţită, de ţap:
    - Şi ce-i cu asta? Ce legătură are cu ibovnica?
    - Are! Maria Obrenovici e puternică şi vicleană, omul ei de încredere, Librecht...
    - Un tâlhar!
    - Da! Dar cel mai iscusit dintre toţi tâlharii. Şi toată curtea ei e doldora de asemenea personagii.
    - Dacă răpui căpetenia, se împrăştie şi cetaşii, ajungi la vorba mea: Deux coups d'une pierre. Prilej să descotoroseşti bârsana de toţi păduchii.
    Elena dădu din cap, "cum de nu înţelegi?"
    - Pricepe, mamă, că ţelul nostru imediat e să-l salvăm pe Alecu. Maria Obrenovici are aceeaşi dorinţă. Luptând pentru acelaşi ţel din două părţi, suntem mai puternice, avem mai mulţi sorţi de izbândă.
    - Prostii!, respinse bătrâna. Dacă mă asculţi, poţi izbândi şi singură, iar recunoştinţa lui Cuza îţi va rămâne nevătămată. Altfel, strânge ibovnica tot caimacul, şi după cum ştie să-l îmbrobodească, al ei va fi tot meritul şi tot ei îi va săruta papucii... Da' ian ascultă! Tu dacă-l ştii pe Cuza cu o ciubotă în groapă, ce cauţi prin coclaurile aistea? Trebuia să rămâi stâlp lângă el!
    Doamna întoarse capul. De fapt, nu ştia nimic anume, iscoadele erau ale lui Vodă şi nu ei veneau să i se mărturisească. Că încerca spaimă nedesluşită, mai ales după ce-şi lăsase palma citită de Simina, asta era o suferinţă a dumneaei, de care doar Zoe ştia.
    Nopţile îi erau bobotaie de vise rele, zilele doar inimă înnodată, cârceii din gâtlej n-o lăsau să răsufle. Pentru a întoarce însă gândurile de uciganie ale mamă-sii, se prefăcea a cunoaşte mai multe şi neîndoielnic.
    - Nu mă mai mustra şi dumneata, mamă.
    - Ba te mustru şi te poftesc să te întorci îndărăt, la Bucureşti, fără zăbavă! Nu ştiu ce bâzdăgănii ţi-or fi înşirând iscoadele, dar ştiu că tartorul cel mare pe care-l ţine ginere-meu în dreapta îi ticălosul de Mihalache Kogălniceanu. Totdeauna a fost pătimaş de putere, ţinteşte la domnie, caută şi câştigă sprijinitori...
    Elena Cuza surâse amar:
    - Cum poţi, mamă, să ponegreşti pe cel mai cinstit om din Principate? Pe cel mai credincios dregător al domniei noastre? Prieten cu Alecu din pruncie, au şcolit dimpreună şi, tot dimpreună, au străbătut drumul anevoios al împlinirilor de azi... 1848, exilul...
    - Şi aşa mai departe!, rânji Rosetteasca. Feri-mă, Doamne, de prieteni, că la vrăjmaşi iau singur seama! Tine minte ce profeţesc eu, Elenă! Dacă cineva i-o smulge lui Cuza sceptrul şi cuca, acela va fi prietinul vostru, Mihalache!
    Elena Cuza oftă sleită de puteri:
    - Bine, mamă, cum zici dumneata. Vreau să mă odihnesc, mi-s oasele fărâmate de oboseală.
    Bătrâna, parcă amintindu-şi de somn, căscă lat, astupându-şi gura ştirbă cu degetele pline de inele.
    - Da, da, odihneşte-te, că mâine te porneşti la drum.
    - Nu! făcu hotărâtă Doamna.
    Bătrâna se întrerupse uluită din căscat, gata să se înece. Nu era deprinsă cu împotrivirile Elenei. Se ridică din jilţ, cu ochi scăpărând de mânie.
    - Ba da!
    - Nu, mamă, făcu liniştită Doamna.
    Rosetteasca simţea că se înăbuşă:
    - Cutezi să mă înfrunţi? Tu, carele fără de mine, împleteai şuviţe albe? Carele te-am înălţat acolo unde nici nu visai? Tu, nătângo, mi te pui de-a curmezişul?
    Elena Cuza păli sub povara ocării. Cearcănele deveniră şi mai întunecate, păreau zugrăvite cu cărbune.
    - N-ai dreptul să-mi vorbeşti aşa... Îţi lipseşte orice simţământ creştinesc.
    Vorbele se năpusteau la gura cucoanei Catinca. Le opri năvala slujnica, Ioana. Se opri în prag, prăvălind căutătură plină de teamă. Bătrâna urlă:
    - Cum intri aşa, netrebnico? Te trezeşti în târla tătâne-tău?!
    Ioana, pierdută de spaimă, izbuti să îngaime:
    - O venit un cela... corier... O carte pentru Doamna.
    Elena Cuza îi smulse plicul şi-l deschise cu degete neîndemânatice, tremurând de nerăbdare. Cucoana Catinca n-o scăpa din ochi. Rosti ciudoasă:
    - O fi vreun răvăşel de amoare... Răpus de dor, te pofteşte cu lăutari la Bucureşti.
    Doamna răspunse cu glas stins:
    - Dimpotrivă. Îmi spune să aştept aici, la Ruginoasa.
    - Aha! exclamă cu răutate bătrâna. Care va să zică, surghiun!
    Elena Cuza nu răspunse. O lacrimă strălucea singură pe obrazul străveziu.

                                                 CAPITOLUL VI
                                                           1.

                               Slove abia  aplecate, ascuţite, fără înfloriturile administrate în pensionatele de fete, aşternute de o mână sigură şi ambiţioasă cu cerneală neagră pe hârtie rozalbă.
    Astfel arătau toate scrisorile Mariei, fiica fostului ministru Catargi, văduva prinţului sârb Obrenovici, favorita Principelui Alexandru Ioan I.
    "...Mon Dieu, qu'il est incommode d'aimer un prince aussi charmant que vous... N-ai un moment de odihnă, temi mii de lucruri care s-ar putea întâmpla... Recitesc, Alteţă, aici, în singurătatea mea, înconjurată de umbre, frig - frigul depărtării - şi rele presentimente, corespondenţa dintre Louis XIV şi M-lle de la Valliere.
    Pasagiul pe care vi l-am copiat m-a impresionat cu osebire. Câtă asemănare cu simţămintele pe care vi le închin eu dumneavoastră, cu temerile care mă asediază.
    Un prince aussi charmant!
    Eu completez: Şi atât de cutezător, de generos, de devotat naţiunii sale şi celor mai înalte idealuri... Aleşii pe care Dumnezeu i-a hărăzit perfecţiunii rareori au o fericită şi lungă soartă. Vrăjmaşii, căci admiraţiunea, în afară de ode şi osanale, dă naştere pizmei şi urii, nu le-o îngăduie. Oamenii sunt mici, sufletele lor meschine nu îndură superioritatea categorică a vreunui semen, se simt striviţi. Şi atunci încearcă ei să strivească.
    De aceea mi-e teamă... Şi mi-e teamă, mai presus de orice, pentru viaţa Alteţei Voastre. Trăiţi înconjurat de duşmani, cu atât mai periculoşi cu cât, în candoarea onestităţii dumneavoastră, le faceţi deplină încredinţare, lor şi cuvintelor frumoase sub care ştiu să-şi ascundă, cu bună oratorie, corupţiunea şi ţelurile josnice. Oameni falşi, vorbe false...
    Mi se ştiriceşte aici, la schimnicia unde mă aflu ţintuită de boală, de un complot pus la cale..."
    Intrarea unuia dintre aghiotanţi îi întrerupse lectura, şi Domnul ridică privirea iritat:
    - Excelenţa sa, domnul preşedinte al Consiliului de miniştri...
    - Introdu-l peste cinci minute.
    "...toţi prietenii, toţi devotaţii alteţei voastre sunt de acord că M.K., pe care-l preţuiţi ca pe cel mai de seamă sfetnic al ţării, are o rea influenţă asupra voastră, împingându-vă cu perfidie să săvârşiţi cele mai nesăbuite acte. În numele unor principii care v-au călăuzit toată viaţa, vă face să păşiţi pe drumul pierzaniei. Opozanţii sunt puternici, şi ei reprezintă tot ce a însemnat forţă şi tradiţie în ţările noastre timp de veacuri. Alteţa Voastră îi condamnă pentru gândire îngustă, înapoiată, care ţine seama doar de interesele lor de mari latifundiari, împotrivindu-se progresului firesc al omenirii. Dar amintiţi-vă, Alteţă, că bătrânii au înţelepciunea lor, care nu poate fi înlocuită nici de ideal, nici de o credinţă sinceră, nici de nobleţea bunelor intenţiuni. Vi se reproşează că vreţi să «nivelaţi societatea». Poate că, într-adevăr, e prea devreme să adoptaţi asemenea legiuri. Pregătiţi întâi naţiunea, pe cei mari şi pe cei de jos, pentru a primi în linişte, fără dezlănţuiri furtunoase, marile reforme pe care intenţionaţi să le înfăptuiţi. Este de-ajuns a renunţa pentru moment, desigur, la promulgarea legii rurale şi de cens, cele mai aţâţătoare şi odioase protipendului nostru, pentru ca spiritele să se liniştească şi să alungaţi cu desăvârşire primejdia care vă pândeşte la orice colţ de stradă, în spatele fiecărei uşi pe care o deschideţi.
    Vă conjur, chibzuiţi cu toată seriozitatea impusă de gravitatea momentului, desprindeţi-vă din mrejele fatalului personaj care vă ţese din umbră un fine fatal.
    Vă conjur în numele naţiunii căreia i-aţi închinat toată viaţa voastră, în numele pruncilor noştri, Alexandru şi Dimitrie.
    Iertaţi-mi, Alteţă, toate necazurile pe care vi le pricinuiesc: sunt tristă, absentă, bolnavă, poate inoportună. Dar... mă străduiesc din răsputeri pentru a vă dovedi că-mi sunteţi cu mult mai scump, de mii şi mii de ori mai scump decât orice pe lumea aceasta.
    Je vous quitte a regret... Adieu."
    Preşedintele Consiliului de miniştri îşi îndreptă cu gestul său caracteristic pince-nez-ul, mormăind un hm! imperceptibil. Recunoscuse hârtia scrisorilor Mariei Obrenovici.
    Cuza, cu o mişcare uşoară, vârî plicul în mapa de marochin roşu cu documente private. Părea nervos, plictisit, trăsăturile plăcute erau boţite, adunate, obrajii parcă împuţinaţi.
    "Mda... Marie... Mereu nepreţuita Marie... Cu nepreţuitul ei dar de a fi prezentă chiar de la celălalt capăt al Europei... de a-l descăli cu nepreţuitele-i poveţe. Şi de a-l asigura, evident, de nepreţuita-i dragoste..."
    Domnul îşi aşeză palmele pe masă şi închise ochii câteva clipe. Kogălniceanu aşteptă în linişte. Cunoştea procedeul, şi metamorfoza, chestiune de secunde, a Principelui nu-l surprinse. Chipul crispat i se destinse ca prin minune, o mână nevăzută, vrăjită, îi netezi colţurile, aduse din nou strălucire în căutătura albastră, şi expresia redobândi lumina obişnuită. Îndreptă o privire scurtă primului său ministru şi, săltându-şi sprâncenele a întrebare, zâmbi:
    - Excelenţă?
    - Alteţă!
    - Cumplită vreme!, continuă să surâdă Cuza, arătând cu o mişcare a capului spre fereastră.
    - Cumplite vremi! corectă apăsând sumbru Kogălniceanu.
    - Da... da... da... Sesisez nuanţa. Dragă Kogălnicene, observ că, de la un timp, bântuie o molimă puţin ciudată. Toţi pe care-i întâlnesc au aerul unor amploiaţi de pompe funebre.
    - Aceia ţi-s prieteni, Alteţă.
    - Dar deloc amuzanţi, te asigur.
    - În aceste zile, chipuri luminoase îţi vor înfăţişa doar inimicii.
    - Eşti într-o dispoziţiune funestă... Ce s-a mai întâmplat?
    Kogălniceanu îşi îndreptă trupul greoi în jilţ. Puternic şi gros, ca un trunchi, pricină pentru care părea scundac, avea capul rotund, cruţat de pleşuvie doar la ceafă şi deasupra urechilor, sugerând tonsura clericilor catolici. "Căpăţână însemnată de Dumnezeu", croncăneau duşmanii. "Şi pe dinafară şi pe dinăuntru, slut şi demonic, precum un popă papistaş..."
    Ochii, însă, îşi spunea Cuza, mari, neguroşi, păstrând intactă flacăra elanurilor din juneţe, scăpărând de inteligenţă, rămăseseră aceiaşi. Aceiaşi, de pe vremea când erau, dimpreună cu prietenii Alecsandri, vărul Docan, Matei Millo, şi câţi alţii, şcolari în pensionatul deschis la Iassy de fostul ofiţer al lui Napoleon, Victor Cuenim Foure.
    Pentru o mie două sute de lei pe an, franţuzul se obliga să-i înveţe "limbile franţuzească, grecească şi nemţească, cu gramaticeşti reguli precum şi cu deosebitele lor stiluri... Copilul urmează a veni la mine la pension în toată dimineaţa, a fi la zacuscă şi la vreme de masă tot la mine împreună cu mine; iar seara, după ce-şi va isprăvi paradosirea la câte trei limbile, precum s-au zis, are să meargă acasă la dumnealui şi să doarmă..."
    Pe vremea aceea, asemănarea lui Mihalache cu mamă-sa, mult frumoasa Catinca Stavilă, era izbitoare: sprâncenat, cu faţa prelungă de heruvim, gură născocită pentru sărutări, subţirel ca o aţă de fum şi o clădăraie de păr întunecat, în contrast puternic cu obraji cu străvezimi de alabastru...
    Rămăseseră prieteni şi tovarăşi de luptă şi ideal, rămăseseră unul pentru celălalt Mihalache şi Alecu. În viaţa privată. Când însă sfatul se ţinea între principe şi primul său dregător, eticheta părea a se burzului singură, titlurile de ighemonicon urcau pe buze de la sine.
    - Alteţă, începu Kogălniceanu cu glasul lui puternic şi răsunător, glasul oratorului încercat, stăpân pe toate tainele meşteşugului, vă vorbesc azi în primul rând în calitatea mea de ministru de Interne.
    Alexandru Ioan I avu un gest de oboseală:
    - Iar istoria aceea cu complotul?! Vă urmăreşte pe toţi aceeaşi gogoriţă ridicolă. J'en ai assez!
    Kogălniceanu respiră adânc:
    - Îngăduiţi-mi, Alteţă, doar câteva cuvinte. Ceea ce înălţimea voastră socoate o gogoriţă ridicolă înseamnă coaliţiunea cea mai abjectă a celor mai abjecţi "din tagma politicienilor lipsiţi de patriotism, oportunişti, oneroşi, inconştienţi funeşti de primejdiile în care aruncă ţara"!
    Cuza încercă să râdă:
    - Îmi ţii un discurs, Kogălnicene! Rezervă-le pentru Cameră.
    Chipul prim-ministrului se aprinse:
    - E inutil să mă adresez unei Adunări unde canaliile orbite de patimi şi obtuzitate vor să vândă ţara pentru a-şi satisface ura împotriva Alteţei Voastre şi, da! Şi a mea! Aceştia nu urmăresc decât a-şi satisface interesele, a-şi încheia afacerile cu rod bogat.
    - Exageraţiuni! respinse moale Domnul. Nu pot fi toţi canalii, după cum nu poţi întâlni niciunde, grămădiţi laolaltă, doar arhangheli.
    - Nu sunt exageraţiuni, Alteţă! tună Kogălniceanu.
    Se ridică şi îndreptă arătătorul cu gestul său de tribună spre Domn:
    - "Toţi cei ce-şi zic pompos apărătorii tronului, sunt primii care îl minează..."
    Cuza zâmbi uşurel, zâmbetul şugubăţ al uitatei copilării.
    - Şi... domnia ta, domnule ministru?
    Kogălniceanu îi strecură o privire tristă:
    - Dacă nu v-aş cunoaşte, Alteţă...
    - Ştiu, ştiu, ştiu... M-ai socoti lipsit de seriozitate. Ţi-aduci aminte de cuvintele lui Napoleon? "Să râzi chiar când plângi... Râsul printre lacrimi, nu cunosc un mai mare act de curaj..."
    N-o spusese niciodată Napoleon, apoftegma îi aparţinea, dar constatase nu o dată valoarea pe care o conferă faptului sau cuvântului prestigiul numelui ori a depărtării; a depărtării celei mari, nemăsurate, necunoscute. Una din micile, inocentele vanităţi, ale nevanitosului Cuza.
    - Alteţă, propun să trecem din domeniul celor filozoficeşti la cel al faptelor. Sunt încredinţat că vedeţi clar situaţia Măriei Voastre şi a ţării. Dar, iertată-mi fie întrebarea: "Veţi avea destulă tărie şi chiar o stare de spirit îndeajuns de bună spre a putea triumfa asupra duşmanilor şi a prietenilor Măriei Voastre?" A acelor prieteni care azi, legaţi la ochi de patimi şi deşarte dorinţi, sunt pe punctul de a neguţători ţara?
    Cuza îi îndreptă o privire blândă. Întrebă pe un ton a cărui căldură glăsuia multe despre o prietenie veche:
    - Mihalache, oare nu te laşi orbit de patimă acum chiar tu însuţi?
    Kogălniceanu scutură violent din cap:
    - Niciodată, când a fost vorba de interesele naţiunii, resentimentele mele, cât de grave, n-au avut a juca vreun rol. Şi sunt gata, de sunt socotit nevrednic ori prea pizmaş, a mă retrage din înalta dregătorie pe care mi-a încredinţat-o Măria Voastră, spre a lăsa loc unui cârmaci mai înţelept...
    Domnul începu să râdă. Luă condeiul de cristal, înfipt într-un degetar de aur, lângă călimară, şi începu a-l răsuci între degete.
    - Demisia! La nici două luni după formarea guvernului! Oare aceasta-i dovadă de seriozitate? În patru ani, trei guverne! Catargiu, Kreţzulescu, Kogălniceanu... Cine urmează? Nu cunosc ţară în Europa, nu care să ne întreacă, dar măcar să ne stea alăturea în această ridicolă competiţiune. Mihalache, noi avem multe a împlini dimpreună. Duşmanii opintesc să ne dezbine...
    - Şi dacă vor izbuti, Măria Ta?
    Glasul ministrului tremura de mânie abia stăpânită. Alexandru Ioan I surâse trist:
    - Nu cred ca Dumnezeu să fie atât de hain cu acest neam urgisit, pentru a continua să-l nedreptăţească. Oamenii îşi au o soartă, popoarele îşi au şi ele soarta lor. Socot că noi avem norocul să trăim cele mai luminoase zile ale istoriei, când soarele a început să răsară şi pentru români.
    - Reacţiunea, mormăi nemulţumit Kogălniceanu, părându-i-se că Vodă ocoleşte răspunsul, nu stă cu ochii pe cer, cercetând căţăratul soarelui.
    - Dar nici nu-i poate zvârli pe chip broboadă neagră. Mihalache, eu unul nu cred că destinul unei naţii poate fi mânuit de un singur om, oricât de blagoslovit cu har ar fi. Acesta poate doar dirigui, îndrepta, înţelege, mai degrabă decât contemporanii săi, binele către care năzuieşte poporul şi potecile ce duc către ăst bine. Aceasta-i menirea noastră azi, acum, Mihalache. O menire sfântă. Şi de nu eram noi, s-ar fi fost iscat alţii. Alţii care, la fel de încredinţaţi de însemnătatea misiunii lor, n-ar fi putut fi dezbinaţi de nici o forţă din lume.
    Kogălniceanu îşi scoase pince-nez-ul şi începu să-i şteargă tacticos sticlele aburite.
    - Dacă înălţimea Voastră îşi cunoaşte menirea sfântă, de ce nu înăbuşă din faşă intenţiuni criminale care l-ar putea împiedica de la marile împliniri?
    Cuza se ridică de la birou. Făcu câţiva paşi prin cabinet, apoi se opri sprijinindu-se în mâini, cu toată greutatea, de spătarul unui scaun.
    - Nu mi-e teamă de complot, pentru că nu mi-e teamă de moarte. Iar scopul meu, neluând măsuri imediate şi oficiale împotriva briganzilor din opoziţiune care-mi vor capul, este să-i compromit definitiv. Aceasta ne va netezi calea pentru adoptarea reformelor care ne interesează.
   - O lovitură de stat ne-ar netezi calea, fără a risca viaţa Înălţimii Voastre. E momentul cel mai potrivit, căci a sosit de mult vremea unui act de mare autoritate faţă de opozanţi.
    - A sosit vremea, Mihalache, dar n-a sunat ceasul. Rezultatele unei lovituri de stat pripite, când momentul n-a fost socotit cu toată atenţiunea, sunt îndoielnice. Ca totdeauna, adăugă zâmbind blând, te dovedeşti nerăbdător ca un bidiviu nărăvaş. Înflăcărat de patimă, devii năprasnic şi chiar necugetat.
    Un val de sânge vopsi chipul ministrului. Înăbuşindu-şi clocotul, respiră adânc înainte de a vorbi:
    - "Unui Domn îi este permis tot afară de insultă, pe simpla raţiune că insultatul nu-i poate răspunde!"
    Vodă începu să râdă cu poftă:
    - Poţi să-mi răspunzi. Ţi-a vorbit acum nu Principele, ci doar vechiul şi bătrânul tovarăş de tinereţe, colonelul Cuza.

                                                       2.

                               Casele din București ale lui  Todiriţă Zăvoianu se aflau pe Podul Mogoşoaiei, peste drum de Teatrul Bossel şi giuvaiergeria lui Resch, la capătul unei curţi lungi şi înguste, ocrotite de un zăplaz de suliţi înfipte în brâu de piatră.
    Înlăuntru, spre deosebire de conacul din Zăvoieni, Todiriţă încă nu-şi isprăvise opera de anglicizare şi odăile arătau cam anapoda, harababură de lemnărie amestecată.
    Vizitatorii se simţeau zăpăciţi, se închipuiau în dugheana vreunui neguţător de mobile, şi Ionică Miclescu îşi povăţuise prietenul să anine preţuri la cele bodroanţe, spre a nu stârni încurcătură. Sălăşluiau în cămările înalte, într-un laolaltă smintit, sofale şi mescioare turceşti, covoare scumpe de Smirna şi Ispahan, iatagane din Damasc, jilţuri şi console, cu belşug aurite, servicii de ceai din cel mai scump porţelan englezesc, lămpi pântecoase şi sfeşnice grele, candelabre şi pendule din acelaşi Albion.
    Barbu Cantuniari îşi anunţă vizita pentru ceasurile patru ale după-amiezei. Dădu grăbit bineţe gazdei şi nelipsitului Ionică Miclescu şi începu a străbate casa, încăpere cu încăpere.
    Todiriţă îl urma nedumerit, "după ce tot cercetezi, bre creştine?", în vreme ce Miclescu se prăpădea de râs:
    - Todiriţă nu-i hapsân la preţuri, pun şi eu o vorbă bună... Cumperi cu toptanul, Barbule, ori cu de-a măruntul?
    Cantuniari însă îşi vedea de ale lui, deschidea uşi, reteza odăi, le scormonea din ochi, scotocea cămări şi ocniţe. Rosti scurt:
    - Privata!
    Todiriţă râse, închipuindu-şi, în sfârşit, că a priceput:
    - Păi grăieşte omeneşte! Nu trebuia să străbaţi atâtea poşte, ca să mă întrebi de comodităţi.
    Îl trase fericit de-a lungul mai multor odăiţe şi deschise, plin de importanţă, o uşă de lângă iatac, ascunsă de o draperie din brocart albastru, brodată cu papagali. Cămara avea o cadă, o gaură în pardoseala de cărămidă arsă şi o măţăraie de ţevi, spânzurate pe zid, aşa, de-o frumuseţe, pesemne, judecând după hârdaiele mari umplute cu apă, vasul de noapte din porţelan acoperit cu o broderie şi o stropitoare uriaşă.
     - My bathroom, rosti plin de importanţă Todiriţă şi guşa i se revărsă umflată de satisfacţie peste gulerul tare.
    Sala de baie constituia unul din permanentele motive de satisfacţiune ale Zăvoianului cel tânăr, căci, într-adevăr, nu se aflau cinci case în Bucureşti care să dispună de asemenea ciudăţenie. Oamenii, chiar cei înlesniţi, aveau lavabou în iatac, vas de noapte cu scaun tot acolo, dosit în spatele unui paravan, iar vara coborau în grădină. Puţini se spălau pe de-a-ntregul, cei mai mulţi cu jumătatea.
    Barbu Cantuniari ciocăni amuzat cu unghia în ţevi:
    - Şi chiar funcţionează?
    Miclescu râse:
    - Funcţionează Stan cu stropitoarea...
    Todiriţă desluşi:
    - Mai sunt mici defecţiuni, dar neamţul mi-a promis că, în câteva zile, înlătură toate neajunsurile. Căile care duc la civilizaţiune, dragii mei, au şi ele neajunsuri.
    Cantuniari dădu scurt din cap:
    - Îmi convine!
    Todiriţă se holbă:
    - Ce-ţi convine?
    - Las' că-ţi explic.
    - Să-i spun lui Stanley să te aştepte? Casa-i încă vraişte, te descurci anevoie.
    Barbu ridică din umeri râzând şi o luă înainte spre salonul aflat la celălalt capăt al conacului. Ionică Miclescu se aşeză comod pe un divan. Puse picior peste picior şi îşi admiră botina fină de glanţ.
    - Şi acum, mon vieux, să auzim oferta!
    Todiriţă îşi înlesni oleacă legătura care-i sugruma grumazul încins.
    - Dintâi să-i poruncesc feciorului de vutci, şi agită un clopoţel.
    Stan îşi arătă în aceeaşi clipă, de parcă ar fi pândit la uşă, chipul de lună roşcovană, fericit nespus. Ca totdeauna, zâmbetul îi despica obrazul de la o ureche la cealaltă, iar mâinile atârnau grele, tot roşii, din mânecile livrelei cu bumbi de argint.
    - Poruncă, milărd!
    - Ceainicul şi tipsia cu cele cuvenite pentru grog.
    - De care să fie răchia? Din cea şofranie cu zahăr, ori vinarsul lui jupân Leiba din Zăvoieni? Din aceea te-ai ţucsuit mai asară domnia ta, când viersuiai cât te ţinea glasul...
    - Grog am spus, Stanley! urlă Todiriţă.
    Stanley ieşi nedumerit, dar fără să-şi piardă buna dispoziţie.
    Ceilalţi râdeau cu hohote. Miclescu respiră adânc:
    - Ce ai cu bietul Stan, Todiriţă? îl sminteşti de tot.
    Zăvoianu săltă autoritar arătătorul:
    - Johnny! Te rog să nu te amesteci în metodul meu de educaţiune.
    Cantuniari se ridică:
    - Vă arde de pozne! Todiriţă, uite despre ce-i vorba!
    - Toată atenţiunea din parte-mi! zise gros Zăvoianu. Johnny! Te rog să fii serios!
    - Împrumută-mi pentru câteva zile folosinţa acestei case.
    Zăvoianu îşi răsfrânse a mirare buzele pline:
    - Nu sunt sigur că am priceput... Vrei să fii o vreme oaspetele meu? Şi un an, mon cher! Toată viaţa!
    - Mi-ajung câteva zile, zâmbi Barbu. Câteva zile în care să o am complet liberă la dispoziţie.
    Miclescu explică râzând:
    - E limpede. Îţi cere câteva zile în care să lipsiţi cu desăvârşire şi tu, şi slugile! Îi pui cheia în mână şi tragi la otel.
    - Nu chiar aşa. Nu trebuie să tragă la otel.
    - Da..., făcu încurcat Todiriţă, incapabil în genere de refuzuri... Sigur... Casa, după cum vezi, nu s-a fost încă rânduit... Mi se pare ciudat.
    Cantuniari îi puse mâna pe umăr:
    - Tocmai pentru că nu s-a fost rânduit îmi convine de minune, căci scopusul meu presupune şi oleacă de deranj despre care, dacă încuviinţezi, vom vorbi... Todiriţă, raţiuni majore, raţiuni de stat mă silesc să-ţi cer acest serviciu. Şi aceleaşi raţiuni mă împiedică să-ţi desluşesc pricinile. Mă bizui mult pe sentimentele tale, adăugă gâdilindu-l, de bun şi onest cetăţean.
    Zăvoianu ţâşni din jilţ cu o mână în sus, precum oratorii romani:
     - Iluştrii mei amici, raţiunile majore, domnia... Iată un sanctuar sfânt pentru orice fiinţă, suflare românească, iată altarul unde eu cutez... da... să aprind smerite lumânări. Căci civilizaţiunea...
    Din spatele uşii începură ţambalele lui Stan, care asigura fondul muzical.

                                                        3.

                             Cantuniari coborî în grabă, urmat de Ionică Miclescu. Un ger ţeapăn învăluise priveliştea, întreg oraşul în sticlă. Scârţâia sub tălpile ghetelor, se aninase pe cuşme, în bărbile şi mustăţile trecătorilor. Fanarele lui Cuza şi luminile de la Capşa şi Hugues - întunericul zornic îmbrobodise seara de iarnă - străluceau rece, în văzduhul limpede şi îngheţat.
    - Amarnic ger, se cutremură firavul Miclescu, săltându-şi gulerul de vidră.
    - Ce daraveli naţionale te smulg de lângă lord Zăvoianu şi Stanley, al său scutier?
    - Vreau să arunc un ochi pe taraba lui Jupân Manole de la Elitei. Aştepta marfă de soi, din Viena.
    - Ce vrei să-ţi iei? întrebă distrat Cantuniari, cu ochii după o sanie.
    - Un lanţ de ceas şi m-ar interesa o păreche de butoni.
    - Atunci mergem împreună şi te las în Lipscani.
    Găsiră sanie în Piaţa Teatrului. Muscalul, băut bine spre a îndura frigul, urni brusc caii, şi cei doi se prăvăliră unul peste celălalt.
    - Mai uşurel, gaspadin, râse Cantuniari, că ne răstorni în şanţ.
    - Ba în poală de muiere nurlie, conaşule. Îi singurul pocinog la care mă pricep. Unde porunciţi?
    - Ne duci dintâi pe Lipscani... La Bijuteria Elitei.
    Înveliţi în blănuri, respirau anevoie aerul. Îi usturau nările şi gâtlejul. Cantuniari rosti de după şalul gros de caşmir:
    - Ai primit vreun semn de la baroană?
    - Te-aş fi vestit. Mi-e că socoata coanei Vasilena a dat greş de astă-dată. Am îndrăcit doar mândruţa.
    - Nu crez... Şi-apoi, mai bine îndrăcită, decât nepăsătoare. Fie şi numai pentru a te îngenunchea, şi tot caută să dea ochi cu tine.
    - Până una alta, din pricina voastră i-am pierdut pe Cezara Bolta şi pe Comino. Mi-a spus Todiriţă c-au dat o reprezentaţiune extraordinară.
    - Ei, l-ai pierdut tu şi pe Rodriguez...
    Miclescu făcu ochii mari. Avea ambiţiunea de a nu lipsi de la nicio mondenitate mare. Întrebă cu ciudă:
    - Rodriguez?! Aista cine mai e?
    - Nu ştiu, făcu simplu Cantuniari.
    - Eşti neserios.
    - Aşa pretinde şi mama. Iar Cezara, mai dă ea spectacole. Uite că am ajuns!
    Intraseră în Lipscani. Ca totdeauna, uliţa era înţesată de omenire, părea că frigul trudeşte zadarnic asupra deverului, căci dughenele nu duceau lipsă de muşterii.
    Neguţători de castane coapte jucau în ciubote pe lângă grătarele încinse, nu pridideau să umple cornetele din hârtie de jurnal şi coşuleţele slujnicelor trimise de stăpâni să ia câte o "măsură" întreagă.
    În faţă la Sabego, magazin de blănuri, patronul, ovrei şmecher, scosese un băiat de prăvălie care poftea trecătorii "la o ceaşcă de ceai fierbinte, fără alte obligaţiuni".
    Din vitrină îmbia un samovar pântecos, care dădea în undă.
    Miclescu începu a se descotorosi din blănuri.
    - Ionică, mai aştepţi până poimâini, nevăzut şi neauzit.
    - De ce până poimâini?
    - Joia are baroana zi de primire. Te înfiinţezi seara la ea.
     - Nu cutez să mă duc nepoftit. Ţi-am spus că era supărată. Şi nu mi-i de un afront, ci că-ţi strică ţie socotelile.
    - Trimiţi la amiezi un comisioner de la Pohr, buchetierul, cu un coş de camelii. Mă rog, nu trebuie eu să te învăţ cum se impresionează damele, şi o îndupleci să te invite.
    Ionică Miclescu îi îndreptă o căutătură subţire:
    - Ascultă, Barbule, la o urmă de ce m-ai vârât pe mine în urzeala aceasta, mai cu seamă că mă socoţi un fluieră vânt şi bute netot?
    - Aici te înşeli, zâmbi cald Cantuniari. Că o ţineţi tot într-un carnaval şi tu, şi Todiriţă, că alta, în afară de cai, vinuri şi dame, pantaloni pe pita şi bude english n-aveţi în cap, da! Dar netot nu eşti şi nici vină nu porţi că ai parale mai multe decât poţi cheltui.
    Miclescu se strâmbă, smucindu-şi cioculeţul bălan.
    - La o adică, de ce nu faci tu pe trubadurul? Te-am întrebat şi deunăzi, în salonul coanei Vasilena. Făţos eşti, june eşti, mai mintos şi robace decât noi eşti, pari anume alcătuit pentru asemenea slujbă.
    Barbu clătină din cap cu prefăcută amărăciune:
    - Mă întristezi, Ionică... Îmi pusesem toate nădejdile în tine şi-mi răspunzi cu zeflemea.
    Miclescu săltă din umeri:
    - A d'autres!
    Barbu râse:
    - Păi bine, măi mintosule, cum să mă duc eu, carele mă întâlnesc în fiece zi pe sălile ministerului cu Grănişteanu, şi ştie ce hram port, să-i espionez ibovnica?
    Miclescu cârti, numai spre a avea ultimul cuvânt:
    - Socot drept o mişelie toată cestiunea! Aţi ajuns să iscodiţi până şi iatacele oamenilor. Un gentilom adevărat n-ar proceda astfel.
    - Probabil că nu sunt un gentilom adevărat, şi păcatul mişeliei trece-l în răbojul meu.

                                                               4.

                                    Sania  ieşi din Lipscani, traversă strada Colţei şi intră în uliţa Radu Vodă. Aici, într-o clădire cu un singur cat, se afla circumscripţia de Roşu şi unul din birourile lui Cantuniari.
    Barbu strecură o privire printre gratiile sălii unde adăstau arestuiţii din acea zi, pungaşi de uliţă sau "de mână mică", cum le spuneau ipistaţii, podărese cu sulimanul stricat de frig şi aşteptare "la cutiuţă", câţiva beţivani, adormiţi în zăpadă şi culeşi de gardişti să nu le smulgă îngheţul potcoavele, alţii, vagabonţi care se lăsaseră anume prinşi.
    "De ce umblaţi, mă, brambura?", întreba fără rost ipistatul de serviciu.
    "Scuzaţi, dar la Otel Dâmboviţa n-au primenit aşternuturile şi nu ne prieşte", răspundea câte unul mai clonţos. Ipistatul dădea din umeri. Adevărat, la asemenea vreme nu-i dulce somnul sub podurile Dâmboviţei. Înjura însă "pentru căci nu se poate fără un oareşce de autoritate".
    - ...Otelul mă-tii de coate goale! Vara hăimăniţi şi petreceţi, şi iarna umblaţi mofluzi după oţii. La beci!
    În aşteptarea osândei, atâtea şi atâtea zile de mititică, pârliţii jucau stos, pietricica şi barbut, povesteau de-ale lor - câte nu văzuseră şi trăiseră fiecare, Doamne! - se căutau de păduchi sau dormeau. Mai nerăbdătoare "să termine cura la băi" se dovedeau totdeauna halotcele, căci pierdeau întâlnirile aranjate, adică muşteriii cu abonament... Erau mai obraznice ca ceilalţi arestuiţi, se înjurau în parte cu gardienii şi cu ipistaţii, nu le era frică. Aveau parale şi prieteni afară, ştiau unde şi cum să ungă.
    Barbu intră în biroul lui, o încăpere modestă cu o singură mobilă mai acătării, un fotei de piele aflat în spatele mesei de lucru. O sobiţă de tuci împrăştia căldură umedă.
    Îl chemă pe Dumitrescu, şi ipistatul pitic se ivi cu plecăciune "nemţească": ţeapăn, îşi înfigea doar bărbia în piept, cu o mişcare atât de bruscă, încât Cantuniari se aştepta de fiecare dată să-şi frângă ceafa.
    - Am onoarea să vă salut, don' căpitane!
    Pe obraz se mai vedeau urmele unghiilor lui Kio. Barbu le arătă cu vârful condeiului:
    - Ce-a zis coana Lisaveta? A făcut încredinţare adeverinţei?
    - Făcut! S-a executat şi m-a escortat la vacă!
    - La vacă?!
    - Da, să trăiţi. Să mă lingă. Limba de vacă tămăduieşte la exact daunele de fizonomie.
    Cantuniari râse:
    - Bravo vouă! Nu ştiam...
     - Permiteţi să vă dau raportul?
    Nerăbdarea piticului era vădită şi Barbu deveni curios. Îşi ridică sprâncenele, făcându-i semn să vorbească. Ipistatul explodă:
    - Aţi avut dreptate, don' şef, dama e infamă!
    Cantuniari surâse:
    - Asta ar fi concluzia! Ia-o cu începutul, Dumitrescule.
    - Cu începutul, să trăiţi. Persona în cauză a fost luată în observaţiune de către subsemnatul...
    Se întrerupse şi, pentru a-şi da importanţă, scotoci în pantalonii de ţivil, creţi ca ai mahalagiilor şi aşa cum fusese deprins să poarte în târla lui taică-său, măcelarul procopsit, şi scoase un carnet cu învelitoare neagră. Răsfoi notiţele aşternute cu condei bont şi citi cu glas limpede:
    - ...În a cincisprezecea zi a lui dechemvrie, anul curent, ceasurile unsprezece ale dimineţii...
    Închise carnetul, lăsându-şi degetul semn între pagini. Continuă clipind mărunt şi umezindu-şi mereu buzele:
    - ...civila a părăsit domiciliul în sanie tocmită, dimpreună cu franţuşca. Au oprit la Riegler, unde a coborât slujnica. A lăsat vorbă pentru zece indiene şi cincisprezece caracuri patroanei. Şi-au urmat drumul. La Otel Bulevard, au făcutără la dreapta. La Vilacrosse, a coborât dama, singură.
    - A dat drumul săniei?
    - Nu, să trăiţi. A rămas şantanista. Persona în cauză a intrat în pasaj. S-a plimbat o ţâră pe la vitrine şi na, beleaua, i-a făcut cu ochiul bibilurile de la Ţucără.
    Fruntea lui Cantuniari se încreţi:
    - Cine dracu-i ăsta?
    - Un neamţ calic, ţine dugheană chiar lângă Fintex, ăl cu ştofele...
    - Şi Zucker ăsta ce negustoreşte?
    Pe chipul ipistatului se aşternu nedumerirea:
    - Sarsailă să-l pieptene! Boscârţe muiereşti, tinicheluri, pamblici şi alte mofturi... Închise un ochi şi spuse pe un ton conspirativ: Acilea vine un ce, care, nu-i aşa, nu se poate să nu-ţi atragă atenţiunea...
    - Zi, fiule!
    - Dugheana-i pârlită, în vitrină mai mult golătate, ce mai, negustorie de falit! Ce caută dama în asemenea stabiliment?
    - A zăbovit mult?
    - Aşi! Cât a cumpărat niscai sârme, ca nişte spelci. Dar nu erau spelci... Le văzui şi-n vitrină...
    - Mai departe...
    - Când a ieşit din pasaj, tocmai trecea unu' cu flaşneta. I-a tras papagalul un oracolu. L-a citit, a râs şi p-ormă l-a aruncat... Asta e!
    Scoase din carnet planeta, un fluturaş tipărit.
    "Ai speranţă spre o norocire prin împlinirea unui maritagiu strălucit cu un june plin de geniu şi cari va aduce toată satisfacţiunea şi fericirea. Fereşte-te de rubinuri, de călugăriţă în dimineaţa de vineri şi de mâncare cu nuci. Vei trăi 93 de ani, dacă vei şti să te fereşti de boli şi duşmani la 33..."
    - Da, făcu amuzat Barbu. De mirare asemenea naivităţi la baroana de Gunsbourg. Ciudat!
    - Asta-i, don' căpitane!, se pocni peste genunchi ipistatul. Şi persoana a tras încă un oracolu, dar p-ăla nu l-a mai azvârlit.
    - Ştii cine-i flaşnetarul?
    Dumitrescu dădu din umeri:
    - Nu l-am văzut niciodată...
    - Ar fi trebuit să-i iei urma...
    - O ţineam p-a damei, conform exact dispoziţiunilor dumneavoastră. Şi mai e un ce, domnule căpitane, vă spui că civila-i doar perversiune şi s-a 'nodatără cu streinii. Iar cu Ţucără ăsta trebuie că e ceva şi mai subversiv...
    Cantuniari îl ţinea în priviri, cântărindu-i fiecare vorbă. Dumitrescu era un caraghios cu limbajul lui de fantezie, dar deloc nătâng şi cu un ochi pe care te puteai bizui.
    - Azi-dimineaţă, doar că la ceasurile douăsprezece, iar pleacă dama de la domiciliul din Fântâna Roşie şi, ca-ntr-o fatalitate, o trage iar aţa la neamţ. Dau şi eu buzna în dugheană şi prind câteva vorbe...
    - E! Care vorbe? întrebă Barbu aţâţat.
    Ipistatul îşi desfăcu braţele:
    - Cu părere de rău, don' şef, dar nu pricep nemţească decât chiusdihand, că avem un vecin, unul cu pană la pălărie, cam capiu, aşa o gratulează pe nevastă-mea. Zice că-i din Silezia.
    - Zi mai departe!
    - Persona a cumpărat o pereche de mănuşi şi, ca să nu li se pară oareşcum, am luat şi eu nişte cozondraci... Doar că eu unul sunt deprins cu brâu...
    - Trece-i la cheltuieli.
    Dumitrescu respinse ofensat:
    - Se poa', don' şef? Suntem şi noi proprietari, mâncăm din blidele noastre, toate de un fel, nu adunate de pe la parastase... A zis Lisaveta că-şi rânduieşte nişte jartele. Eu, ţâşni în picioare, permiteţi ca să raportez, am isprăvit.
    - N-ai isprăvit, Dumitrescule! Pânda baroanei o iau Garniţă şi Ionescu. Dumneata baţi Bucureştii şi din omăt ori iarbă verde mi-l găseşti pe flaşnetar. Crezi că poţi să-l recunoşti?
    Ipistatul se împieptoşă:
    - Şi flaşnetarul şi insecta, don' căpitane, c-avea beteşug la un picior.
    - Cine? Ăla cu minaretul?
    - Ba, insecta. În loc de patru gheruţe, numărai trei. Îi lipseşte pintenaşul.
    - Eşti dat dracului, Dumitrescule! râse Barbu.
    - Dacă ordonaţi dumneavoastră, să trăiţi, don' căpitane!

                                                            5.

                       "Mon adorable ami, toutes les fois que vous m'écrivez, je m'imagine que vous n'avez pas lu mes lettres. Oare am pierdut cu totul consideraţiunea ta? Mă dispreţuiesti într-atâta încât să-ţi aprinzi ţigaretele cu scrisorile mele, înainte de a le citi măcar?
    Nu-ţi bănuiam rafinamente de goujat, cu maniere de crai de mahala. Căci ce altă concluziune pot trage? Te avertizez că se petrec lucruri grave, le general îmi spune cu certitudine că lovitura de stat este un fapt hotărât, chestiune de zile, et tu fais sourde oreille.
    O altă certitudine: complotul vostru a fost mirosit, iar asupra membrilor coteriei nu există îndoială. Dacă ţie nu-ţi pasă şi ai abandonat această cursă, ai cel puţin obligaţiunea să mă pui în gardă. Indignarea mă sufocă! Mi-am sacrificat toate principiile de dragul ambiţiunilor tale, sunt cel mai devotat soldat al tău, dar pe toate le primeşti cu inconştientă indiferenţă. Deşi ţi-am atras atenţiunea că au fost puşi agenţi pe urmele mele, sunt espionată şi în propria mea casă, nu ai luat nici un fel de măsuri, nu mi-ai dat un singur sfat util.
    Mi-ai promis o coroană - oh, la, la, nu-s prea departe acele zile! - dar văd că, înainte de a mi-o dărui, nu faci decât să mă compromiţi.
    Dacă aceasta se numeşte dragoste, mă lipsesc! Ultimul bărbat, nu mai vorbesc dacă se pretinde a fi un gentilom, apără, la nevoie jertfindu-şi propria-i viaţă, reputaţia femeii iubite. Ce pot să cred atunci despre cel care o maculează cu bună ştiinţă?
    Deviază a-mi răspunde, căci nu ştiu ce să mai cred, mă torturează tot felul de idei. Nu pot lupta pentru o cauză pe care o presimţesc pierdută. Iar pentru mine e pierdută, indiferent că în scaun rămâne C. ori vine un «esvu», un «eanu», ori vreun obscur «von», de vreme ce am pierdut dragostea ta.
    Şi totuşi...
    Soyez persuade que, malgre ma reputation et le soin de mon bonheur, je ne cesserai jamais de m'interesser a vous. Ta L.”
    Constantin Şuţzu alungă cu muchia palmei scrisoarea. Hârtia azurie zbură, şovăi o clipă în aer şi căzu pe covorul gros din faţa biroului.
    Iritarea crispa trăsăturile căzute ale lui Şuţzu, adâncea ridurile pornite de la aripile nasului, îi scotea în evidenţă gura proeminentă, încăpăţânată.
    - O, cheri! Iar te văd cu bot de lup! E un hazard sau îţi premeditezi indispoziţiile?
    Şuţzu se ridică în picioare:
    - O migrenă obişnuită.
    - Şi, tot ca de obicei, când am lume...
    Pe chipul Irinei Şuţzu, distins şi destins, stăruia un surâs ironic. Surâsul se accentuă la vederea scrisorii căzute pe covor:
    - Un lettre d'amour!
    În locul persoanei, m-aş simţi grozav de ofensată dacă scrisorile mele ar fi tratate cu atâta neglijenţă. Crede-mă, c'est pas du tout poli...
    O ridică înaintea lui şi, fără a-i arunca o singură privire, o azvârli neglijent pe birou.
    Prinţul roşi. Încercă unul din rarele lui zâmbete.
    - Fleacuri...
    - Sunt convinsă... Totuşi, fii atent... Eşti la vârsta marilor prostii. Şi nu mai zâmbi... Ţi-am atras de atâtea ori atenţia că nu te avantajează. Semeni cu un cămătar care suferă de colici la stomah...
    Era înaltă, mlădioasă, şi rochia de moar - un model copiat după o toaletă a împărătesei Eugenia, marea frumuseţe a Europei şi arbiter elegantiae între aceleaşi hotare - îi sublinia splendid zvelteţea. Colierul greu de smaralde părea un soi de rapel subtil, un souviens-toi, un remember cochet al prinţesei care avea ochi imenşi, verzi, cu adevărat de neuitat.
    Şuţzu îşi măsură soţia cu o privire de proprietar mulţumit. Irina era decorativă, plină de tact şi, deşi cu indiferenţă, îi slujea bine interesele. Recepţiile ei erau frecventate de tout Bucarest şi de personajele marcante din lumea diplomatică. Victor Place, de exemplu, consulul Franţei la Iaşi, deşi susţinător al lui Cuza, era unul din oaspeţii asidui ai palatului Şuţzu. Se puteau deci înnoda relaţiuni şi amiciţii interesante, culege ştiri, sesiza pulsul politic al momentului. Femeile, în general, sunt însă nebune!
    Cum îşi putea închipui Lelia, această condotieră cu oarecare stil, desigur, dar tot aventurieră, frunză în bătaia vântului, stăpânită de evenimente şi nu stăpânindu-le, că va lua vreodată locul Irinei? Lelia, prinţesă Şuţzu! Ridicol! Lelia, pruncul de aventură al Saftei Mavrocordat, Doamnă a ţării! "O zecundă, să-mi trag sufletul de râs!"
    Doar că Şuţzu nu râdea niciodată.
    Totuşi, relaţiunea se cerea menajată, baroana era utilă, aducea bune servicii, părea anume croită pentru slujba încredinţată. Oamenii, chiar dacă sunt nişte gogomani ca Grănişteanu, nu-şi răsuflă secretele în orice aşternut, nu toate sărutările sunt bună cheie tainiţelor ce se cer bine păzite.
    Luă scrisoarea Leliei ca pe o hârtie oarecare şi o aruncă în cămin.
    - O! se sperie prinţesa. Ce grozăvie! Din impoliteţe în impoliteţe! E ceva care nu merge, prietene?...
    Noroc că Irina nu era geloasă...
    Într-adevăr, prinţesa, soiul de femeie care se simte excepţional în propria-i piele, nu-şi temuse niciodată soţul. Chiar în cei dintâi ani de căsătorie, când încă se mai simţea îndrăgostită de Şuţzu. Stăpână pe ea, conştientă de propria-i valoare, trecea cu indiferenţă suverană pe lângă toate neplăcerile. Ce-i drept, o soartă generoasă i le mătura de pe covorul de roze pe care păşea cu graţie.
    Inteligentă şi cu mult bun-simţ, îşi rezema soţul în tot ce întreprindea, doar de dragul urzelii. Combinaţiunile politice constituiau un joc mult mai captivant decât mausul, whistul, lancelotul. În fond, considera cu indulgentă ironie fumurile crăieşti ale prinţului şi, din când în când, temându-se că se compromite prin ridicul, se amuza să-i reteze din elanuri, aducându-l la realitate.
    - Mon ami, mi-e teamă că politica nu-ţi prieşte. Eşti galben, nervos şi cu siguranţă ţi-e atacat ficatul. Mă întreb ce se va alege de tine ajuns împărat?
    - Când mi-oi pune coroana, o să fiu rose, comme les roses.
    - A, nu te văd deloc. Pas du tout! Nici pe mine, de altfel. Mi-ar deranja coafura.
    Din stradă, străbătând ferestrele şi grosimea perdelelor, se auzi o flaşnetă. Şuţzu îşi aţinti urechea. Da, Aria Floriei... Irina îl privi zâmbind:
    - Presupun că nu zăboveşti mult. Lumea începe să sosească.
    - Numai câteva minute, prinţesă. Câteva minute.
    Irina Şuţzu râse şi-i întoarse spatele. Faldurile de moar unduiră, rochia părea alcătuită din valuri de apă dezmierdate de adierile serii.
    - Ce relaţiuni, mon Dieu! Te ancanaiezi, prietene.

                                                       CAPITOLUL VII
                                                                 1.

                                 Ulicioara se desprindea  de Podul Calicilor cam pe la mijloc şi se căţăra pe un gorgan, carele aparţinea unui cupeţ, Arionoaiei.
    Strada de mai târziu avea să-i ia numele, dar pe atunci se chema, nu se ştie de ce, Şoldani. Poate de unde toate casele fuseseră ridicate cu şoldul la uliţă, dar pretutindeni, în Bucureşti, ca şi în târgurile mai moţate ale Principatelor, construcţiile tot asemenea se săvârşeau. Cât ar fi fost de făţos conacul, cu marchiză elegantă, scară simandicoasă în evantai, cu lei ori alte dobitoace, îndeobşte zăvozi hidoşi, răi, cu mulţi colţi şi gurile căscate, încremeniţi în dreapta şi stânga, sub ciuperca de lumină a fanarelor arăbeşti de la intrare, nu putea fi zărit decât costiş, dintr-o singură latură.
    Nedumeririi de azi - de ce să camuflezi asemenea măreţie dobândită cu risipă de cheltuială? - vieţuitorii de atunci, de mult călătoriţi, cu lespezi şi statui ori morminte desăvârşit uitate la Belu şi Sfânta Vineri, i-ar fi răspuns cu altă nedumerire. "Cum de nu pricep urmaşii cestiune eminamente simplă? Terenul îi scump, faţa la uliţă se plăteşte, se construieşte în adâncime..."
    Excepţie făceau desigur palatele simandicoşilor, precum Şuţzu, Ghica, Greceanu, Vanicu şi altele, destule.
    Aici, pe strada Şoldani, între curţi năpădite de viţă de vie şi cârciumărese, se afla o coşmelie ceva mai răsărită, cunoscută în mahala drept conacul Corneascăi.
    Corneasca a bătrână închisese de mult ochii, rămânând moştenitor un prunc făcut la vârstă coaptă, Dimitrie.
    Aprigă fusese soarta cu aceşti Corneşti! Dacă te luai după hrisoave, rădăcinile se căţărau departe, până în vremea lui Vodă Mircea, dar cel dintâi cu stea în frunte, desţelenind norocul neamului, fusese Iordache, mare căpitan în oastea lui Mihai Vodă, alături de Buzeşti, Calomfireşti, Floreşti... Apoi, vreme de două veacuri, ursitoarele tot opintiseră la înălţarea neamului. Sub Vodă Matei erau mari vornici, cu moşii întinse în Oltenia, şi nici domnia lui Şerban Cantacuzino nu le fusese nepriincioasă. Dar după cum căpitanul Iordache dăduse cep norocului, peste două sute de ani urmaşul său, tot un Iordache, mare spătar, avea să-l sece, mai repede decât ai stinge o lumânare. Căci adevărată vorba, un an ţi-e de trebuinţă să urci la deal, dar într-o clipă ai venit la vale.
    Căuzaş al agăi Bălăceanu, cel care uneltea când cu nemţii, când cu turcii împotriva Brâncoveanului, Iordache, mare spătar, căzu dimpreună cu hainul, fiind descăpăţânaţi într-aceeaşi zi. Vorba vine, căci fuseseră spânzuraţi amândoi dinaintea conacelor lor. Adică aga, la hudubaia dumnealui, unde mai apoi Vodă Brâncoveanu avea să ridice Hanul Constantin Vodă, Iordache spătarul, tot astfel, în mahalaua Gorgani, unde îşi ridicase cea mai arătoasă casă din trei mahalale.
    Aici se părea că norocul Corneştilor ostenise. Neamul n-a mai izbutit niciodată să se înalţe, însoţirile s-au fost făcut fără hiritiseală de ursitoare bune, paralele îi ocoleau, croindu-şi albii pe alte uliţi, dar parcă şi vlaga secase; ori că muierile nu zămisleau, pântece sterpe, ori pruncii se prăpădeau înainte de a se desprinde de poalele maicăi.
    Tot strângându-se, din Gorgani ajunseseră în Mahalaua Calicilor. Despre slava de odinioară a Corneştilor nu mai zvonea nimeni, afară de pergamentele ferfeniţite aflate în chichiţa lăzii din iatac.
    Mahalagiii ştiau doar că "se ţin boieri, ţapeni, cu băţ proptit în barbă, nu ţi-ar răspunde la un bună ziua ori un oarece..."
    Când muri, Corneasca a bătrână împlinise optzeci de ani, iar sărăcia intrată în neam peste o sută. Se trăgea dintr-o familie mai răsărită - tată-său fusese serdar - şi avea şi oleacă de zestre: câteva dughene în Mahalaua Scaune, o felie de vie şi casele din Şoldani. Se hotărâse să întocmească bordei cu Cornescu, biet calemgiu la Arhivele Statului, golaş ca un şoarece de biserică, înduplecată de teama cosiţei albe împletite în bătătura părintească. Sărise de douăzeci şi cinci de ani, era slutişoară, din gură nu-i curgea miere şi nici nu-i mirosea a flori. Îşi mai legase ochii, cercând să se amăgească singură cu seminţia aleasă a Corneştilor. Fusese o însoţire silnică, dar lină. Muierea era deşteaptă, plină de vlagă, şi-a ţinut toată viaţa bărbatul sub poruncă; calemgiul cuminte, firav, cruţător şi tot cu ochii în ciubote. Şi-a dat sufletul degrabă, tânăr încă, în linişte, după cum şi trăise.
    Din cei patru prunci ai Corneştilor răzbise peste vârsta crudă doar Dimitrie, om acum la vreo cincizeci de ani şi carele nu izbutise să se înalţe peste starea părintelui său. Era amploiat la Vamă, dar, ce folos, nu izbutise să se anine cu dinţii de vatră, căci dacă ar şti toţi să facă parale, le-ai găsi în ţărână şi ar ridica oamenii scară la cer să culeagă stele.
    "N-am minte nici de armean, nici de grec, nici de ovrei!", se gândea conul Dimitrie, în zilele puţine când bea câte un degetar de rachiu. După moartea bătrânei, zestrea se cam risipise. Adevărat că şi de ceasul rău nu te poţi rupe cum nu te poţi rupe de umbră! O dugheană luase foc, o a doua fusese tâlhărită; le rămăseseră prăvălia din Sfântu Gheorghe, casele şi fata de măritat. Din simbria Cornescului, se plângea coana Anthiţa, "abia ne-ajunge să plătim dările şi, ia, aşa, mai rărişor, să tăiem o găină dumineca."
    Cornescu repetă ruşinat: "N-am cap de negustor. Îţi trebuie şi aci, ca în orice meşteşug, oarece însuşiri..."
    "Şi mai vreai concesiunea la sare!", râsese otcupcicul Ocnelor, vechi prieten al familiei şi căruia Dimitrie Cornescu îi ceruse dreptul de trecere al sării peste Dunăre.
    "Cum socoţi să te înfrunţi cu bandiţii ăia? Toţi, de la cel din urmă vameş şi până la comandir, sunt tâlhari puşi pe ruşfeturi şi procopseală, izbutesc a te fura şi cu mâinile legate!..."
    Cucoana Anthiţa, un boţ de femeie măruntă, robace, neliniştită ca un bondar, cu tulpanul verzui alunecându-i veşnic pe-o ureche, îl bombănea întruna. Avea un dar dumneaei de a înnegura toate cele şi de a întunerici soarele că, doar ascultând-o, îngropai omul de viu, vedeai viforniţă pe zi senină, iar până în sară, cu siguranţă necazurile aveau să se bulucească spărgând uşi şi ferestre. Când n-avea cine o asculta - fata ori bărbatul fiind duşi de-acasă - un bun tot avea, nemăcinându-şi nemulţumirile cu vecinii care o credeau supusă, blândă şi răbdurie, bodogănea păreţilor.
    De atâtea ori spusese aceleaşi vorbe, că le îngâna şi în vis, şi în toată clipa, ca pe o rugăciune rostită cu gândul în altă parte.
    "Nu mi-e de mine, tot mi-am trenţuit viaţa! Un săculete de oase, azi-mâini mă duci cu pălăria în mână la ţintirim... Nici de dumneata n-o să fie bine... Citii la gazetă că Stigi de la Finanţe zice că n-avem buget, dar amploiaţi câţi păduchi în coada zăvodului! N-are buget, asta e! Unde o fi bugetul ăla eu una nu ştiu, dar ştiu ce ne-om face fără simbrioară! Un juvăţ se mai găseşte, stejaru-i colea, în fundul curţii... Da' ce te faci cu fata? Aici să-mi răspunzi dumneatale! Frumoasă, nu! Zestre, nu! Relaţiuni s-o ajute, s-o împingă, să-i găsească un destin, iar nu! Să-şi ţină viaţa cu acul? Mai bine o strânge Dumnezeu! Dac-a ajuns până şi Popeasca a vezitiului să-şi cumpere mode din Lipscani şi du pe Macca! Închiz ochii şi o văz pe biata fie-ta! Bătrână, zăcaşă, c-aşa aţi fost în neam, pirpirii şi netrebnici de vlagă, ajunsă la mila bisericii. Tot un bine că n-oi apuca s-o mai trăiesc şi pe asta! Mai vine poimâini şi ăla cu rata la clavir, uite ce vă lipsea, că d-aia nu s-a măritat fata, că n-are ţambal! Nu şi-a schimbat pălăria bună de cinci ani, nu cunoşti ce ţine pe cap, că-i colac de parastas ori o pisică moartă, dar ce-ţi pasă, avem muzici!..."
    Conu Dimitrie încerca s-o îmblânzească. Nu-şi pierdea firea, nu se supăra.
    - Ai şi matale puţină răbdare, Anthiţă. Lucrurile s-or îndrepta şi până atunci nu-i departe. O să ai şi matale mode, şi slujnice, şi echipagii, şi Masinca noastră zestre de prinţesă. Nu te măcina, veninul îţi apasă ficatul...
    Atâta aştepta coana Anthiţa:
    - Răbdare! De douăzeci de ani asta aud! N-am mâncat la dumneata atâta pâine, cât răbdare! La asta ştiu că mă pofteşti, ba şi cu lăutari! De-aia luaşi ţambalul...
    - Rogu-te, nu te mânia!
    - Să nu mă mânii! Să am răbdare, c-o să scoaţă dumnealui cârnaţi de aur şi pumni de diamanticale din drăcăriile şi tinichelăria din şopron! Unde-i comoara? Arată-mi şi mie măcar un bob de mărgăritar şi te-oi crede! Aşa, ţin şi eu sub pat coroana lui Roş-Împărat!
    Cornescu surâdea cu tristeţe:
    - Dumneata pofteşti să-ţi arăt comoara. Ea se află în invenţiunea mea. Aşteaptă doar s-o desăvârşesc, şi nu vei avea mâini destule să culegi mărgăritarele.
    - Mai bine ai inventa parale! Invenţiune! Te cunosc şi portarii de la Război de cât le-ai tocit preşurile. Iacovache ţi-a râs în nas, după cum ţi-a râs şi Florescu.
    - Minţi înguste, Anthiţă.
    - C-a dumitale-i cuprinsă de nu te mai încape căciula!
    - Vezi, Anthiţă, dumneata nu vrei să pricepi că doar o societate care încurajează invenţiunile poate progresa.
    Muierea sări arsă:
    - Ce-mi tolocăneşti mie despre progres? Ce-mi pasă mie ce-o fi în suta de ani când eu, cocoana Anthiţa Corneasca din Uliţa Şoldanilor, nu-mi pot urni fata din bătătură acum şi ne săturăm trei inşi dintr-un ou!
    O fecioară firavă, cam deşirată, cu chip şi glas sălciu, se strecură neauzită în odaie. Se adresă, ca de obicei, cucoanei Anthiţa:
    - Mamiţă, întreabă un domn de tata.
    Cucoana strecură o privire aţă prin perdeluţa uşii ce da spre săliţă şi citi oaspetele dintr-o clipire: "Gras om! Boieros!" Se răsuci spre Masinca:
    - Pofteşte-l în odaia bună.
    - Dar nu-i foc...
    - Las' că-i îmblănărit destul. Vrei să ne vază toate troacele? Bine că avem clavirul. Uite că tot e bun la ceva!... Stai! Zi-i Frusinei să-şi ţesale laţele alea şi să-şi schimbe şorţul! Să ia basmaua mea a veche! Îi în antreiaş, pe ladă...
    Şi lui Panait Balş îi fu de-ajuns tot o singură căutătură, pentru a desluşi strâmtoarea în care trăiau Corneştii.
    "Ăştia-s pârliţi tare! Le cântă crivăţul şi în vatră şi pe plită, se satură cu greieri şi brebenei..."
    În odaia cea bună a Corneştilor se vedea multă trudă la gherghef şi la război, cu acul ori igliţa, cusătură şi scorţuri în tot locul, iar încolo, nevoinţă. O masă rotundă pe un picior, două canapeluţe şi câteva scaune îmbrăcate în cit roşu, o cutie tapetată cu scoici colorate, o sobă mută şi, minunăţie, un clavir.
    Tot dintr-o privire, înghiţi făptura sărmană a amploiatului de la Vamă. Firav, stângaci, cu gâtul nevoiaş iţindu-se prea lung din gulerul de carton, pildă desăvârşită a sărăciei cinstite, trudnice şi fără de noroc.
    Ieşeanul Balş era un bărbat hotărât, direct, îndrăzneţ. Credea despre el şi se spunea că dispune de o mare putere de convingere. Mai era socotit drept un adversar primejdios, căci ataca în forţă, se năpustea cu capul înainte, precum zimbrii. Se apropie cu mâna întinsă, jovial şi familiar:
    - Domnul Cornescu?...
    - Da... Să... Vă rog. Cu cine am onoarea?
    - Mă numesc Panait Balş. Da' nu mă pofteşti să şăd?
    - Cum nu? se fâstâci Cornescu. Vă rog...
    Şi începu să împingă fără noimă toate scaunele.
    - Cu voia matale, zâmbi larg Balş, oi sta pe canapeluţă, căci mi-i mai larg.
    - După vorbă, rosti Cornescu intimidat, păreţi a fi moldovean.
    - Chiar aşa. Moldovean get-beget, din Ieşi.
    Cornescu îşi aminti că-i gazdă:
    - Un filigean?
    - Ci nu mai deranja damele! Om be altdat' cafeluţă, da' mai dinainte om deşerta dimpreună o bardacă, două din tămâioasa me, de la Jiţăni... Doar să se lege toate aşa cum le-am chibzuit eu, şi ştiu că bine ar fi!
    Dimitrie Cornescu, tot mai nedumerit, îngână:
    - Să v-ajute Dumnezeu!
    - Dumnezeu ajută, da' şi omul trebuie să-ţi ţipe necazurile.
    Cornescu dădu sceptic din cap:
    - Ţipă mulţi, domnule Balş, dar nimeni nu le pune în blid.
    - Depinde, depinde... Ia-n ascultă, coane Dimitrie, că veni vorba de nevoi! Câtă simbrie ai matale de la ofticoşii ceia de la Vamă?
    Îşi deschise blana, şi Cornescu rămase cu ochii la lanţul gros de aur care i se lăfăia pe pântece.
    În cap, gândurile se zbuciumau: "Ce-i cu ăsta? De unde mă cunoaşte? De ce-i pasă câtă leafă primesc? De unde pică?" Nu cuteza însă să întrebe nimic, se simţea sfios, ca odinioară dinaintea dascălului de la Şcoliţa Poinărescu, ca astăzi, om bătrân, în faţa comandirului. Celălalt îl lua repede, strângea frâul, băga pinteni, nu-i lăsa vreme să chibzuiască. "Metod sigur şi absolut."
    Cornescu îşi umezi buzele şi râse încurcat:
    - Cincizeci de lei pe lună... La Paşti şi Crăciun, câte o gratificaţie. Asta, când Bugetul are parale... Se mai întâmplă şi altfel... Să răbdăm fără leafă două-trei luni.
    Panait Balş îşi izbi palmele, consternat:
    - Cum se poate, coane Dimitrie? Cum te descurci matale cu cincizeci de firfirici? Iacă încă una din infamiile guvernului, încă unul din rezultatele politicii tiranului! Iată ce-a săvârşit Unirea! Asasinarea naţiunii prin pauperizare.
    Cornescu îngână:
    - Nu ne-a fost moale nici sub Bibescu, nici sub...
    Balş, luat o clipă de patimă, se revizui:
    - Aşa-i, coane Cornescule, multe mai sunt de îndreptat în ţărişoarele aceste... Da' parcă mi-a deschis o demoazelă...
    "Te pomeneşti", gândi Cornescu, "c-a venit să mi-o ceară pe Masinca..." Şi inima începu să-i bată. "Cam gros, cam trecut, da' şi fata a-nceput să se cam treacă. Baremi îşi face şi ea rândul..."
    - E copila noastră, Masinca...
    - Şi de ce n-o măriţi, coane? Acum îi vremea ei, cât îi boboc abia înflorit. Şi-i găsim un băiet bun, colea, şi eu li-s naş!
    Roşu purpură, Cornescu îşi plecă privirea:
    - Ei, domnule Balş, nu se mărită fetele aşa, cu trusău de scaieţi... Vorba din popor: Zestre? Cum să nu? I-am dat toţi iepurii din sat!
     - Ha! Ha! Ha!, râse Balş. Da' mare pehlivan mai eşti, coane Dimitrie! Dacă-i vorba numai pi-atâta, îi facem şi zestre.
    - Cum? Din lâna de la broască? Oi fi eu pehlivan, dar şi domnia voastră vă ţineţi de anecdote.
    - Ba grăiesc serios. Şolticăriile le-oi deşerta o dată cu butâlcile de tămâioasă. Uite, coane Cornescule! Eu îţi număr cinci mii de franci, dacă încheiem târgul. Rostuieşti o zestre frumuşică, ba îţi mai rămâne şi matale şi madamei Corneasca să vă cârpiţi nevoile.
    Cornescu, ameţit, se agăţă de masă şi rămase cu gura căscată. Înghiţi uscat şi rosti anevoie:
    - Ce târg? Care târg?
    - Îmi vinzi un nemţăşug di cela, scornit de matale, şi mi-i arăta cum trebuie mânuit. Bun înţăles, dintâi îi faci dovada. O prubă, îţi dau paralele şi au revoir, nene, cum grăiţi aici, în Muntenia, nu mă cunoşti, nu te cunosc.
    Dintâi, o bucurie sălbatecă cuprinse făptura amploiatului. Deci truda nu-i fusese zadarnică, de vreme ce zvonul ajunsese până la ăi mari, în sfârşit venise şi ziua când cazna i se răsplătea. Avea să vadă şi Anthiţa că tot nătângul le scoate din nevoi, el, prostovanul, cu drăcăriile lui avea să mărite şi fata. Dar parcă într-aceeaşi clipă i se furişă în suflet o spaimă rece.
    - Ei, ce zici?, încercă să profite Balş, văzându-l tulburat din cale-afară. Bem aldămaşul?
    - Domnule Balş... Vedeţi dumneavoastră, aici e vorba despre o invenţiune...
    - Nu-ţi fie teamă, nu gândesc să ţi-o fur. Invenţiunea rămâne a matale. Eu cumpăr o singură piesă.
    - Altceva... E o invenţiune tare primejdioasă. Nu o pot vinde unei persoane private... Înţelegeţi... Cestiune de vieţi omeneşti. Dacă veneaţi din partea Ministerului de Război, nici că mă sinchiseam, ba vă sărutam dreapta cu recunoştinţă, ca unui părinte.
    Balş dădu din umeri dispreţuitor:
    - Cei de la război sunt nişte neghiobi. Şi n-au nici parale. Nu le arde de invenţiuni, când n-au plătit de şase luni o soldă!
    - Cine v-a vorbit despre "pozna" mea?
    Balş îşi răsfrânse buzele pofticioase:
    - Un oarecine din Minister... Îi părea rău de matale, ştie în ce strâmtoare te zbaţi şi cât de obtuzi sunt generalii noştri. A vrut să te servească. Acuma, coane Dimitrie, fă-ţi socoata, sfătuieşte-te şi cu madama Corneasca, dar nu zăbovi, că vremea dă brânci.
    Se ridică şi începu să-şi încheie blana, ca omul care a spus tot ce a avut de spus şi la tocmeală nici nu gândeşte.
    - Staţi puţin... Cum să vă spun?... De unde ştiu eu ce intenţiuni aveţi? Poate puneţi la cale - iertată-mi fie vorba proastă - o... crimă! Nu vreau să fiu părtaş la nicio nelegiuire. Sunt sărac, dar somnul mi-e lin şi netulburat, chiar pe perină tare.
    Balş îi întinse mâna:
    - Nu vei avea nicio pricină de somn rău, dacă îţi vei ţine legământul de tăcere şi discreţiune absolută. Răspunsul mi-l dai în două zile.
    Tonul era tăios şi hotărât. În capul lui Cornescu toate se învălmăşeau.
    - O clipă, musiu Balş... Staţi... Să vedem...
    - N-am ce sta, mon cher, şi nici ce vedea. Mai limpede de atâta nu pot grăi: îmi dai scula, îţi dau cinci mii, nu mi-o dai, ziua bună, nu ne cunoaştem şi scuze pentru deranj. Sărutăm mânuţa madamei Corneasca şi graţioasei demoazele!
    Nu ieşi bine ieşeanul, şi coana Anthiţa, dimpreună cu fata, dădu năvală în salonaş.
    - Phii! Galant om! Filotim om! Bogat om! Îţi pune pe tipsie cinci mii de franci de parcă ar lepăda o arămioară...
    - Vezi, făcu Dimitrie, cu un rest de bucurie, bucurie ştirbă şi ştearsă, şi dumneatale mai râdeai de tinichelurile mele!
    Se simţea tulburat, dar mai presus de toate înspăimântat, cu oasele moi şi inima strivită, legată în patru noduri.
    Cucoana Anthiţa zâmbi cu îngăduinţă:
    - Aşa-i omul! Dacă s-a tot deprins cu ponoase, nu mai crede în foloase!
    - Şi ce de politeţuri! îndrăzni şi Masinca. Se vede cât de colo că-i boier mare!
    Cornescu îndreptă o privire tristă spre fiică-sa. Cât de rar o vedea veselă, cât de rar îi străluceau ochii! Desigur, îi dănţuiau acum dinainte privelişti de sărbătoare, trusoul de prinţesă, oştirea de berbanţi franţuziţi, cu melon cenuşiu şi floare la butonieră, ţinând rând să-i sărute vârful degetelor. În salonaşul cu mobilă nouă, numai de la Lux, din pasajul Macca, ea, în rochie de taftavert-grenouille, căci îi bălană, cântă la clavir, între sfeşnice aprinse. Lumânările sunt din cele scumpe, de ceară albă...
    Şi aşa, cu ochi luminoşi, îmbujorată de emoţie, părea mai drăgălaşă, trupul sărăcuţ dobândise dintr-o dată viaţă.
    Cucoana Anthiţa nu-şi mai găsea locul, zumzăia de colo-colo prin odaie cântărind pereţii şi mobilele, frecându-şi palmele uscate şi muncite:
    - Uite o noapte în care n-o să dorm şi eu de bucurie, căci din cele năpăstuite de necazuri s-au măcinat destule... Dintâi, schimbăm troacele, că destul mi-a crăpat obrazul din pricina boscârţelor... Păstrăm doar scoarţele şi cadrele din Călindarul Albina...
    - Şi văsăraia, mamiţă...
    - Bun înţeles! N-am două farfurii să fie surate... Mâine dimineaţă mergem în târg să vedem cum şi ce fel!
    Observă brusc tăcerea lui Cornescu şi-l cercetă mirată:
    - Da'mneata ce stai mut, de parc-ai fi înghiţit un cartof fierbinte! Îţi pică şi dumitale o dată pleaşcă nevisată, şi-n loc să te bucuri ca tot creştinul, te holbezi de parcă ţi-ai prohodi toate neamurile. Nu zău, Masincă, dac-am pomenit asemenea naţie de om!
    Cornescu clătină din cap cu tristeţe:
    - Nu la asemenea izbândă am visat eu, cucoană Anthiţă!
    - Da' de care? Vreai muzici militare, ca la Vodă?
    - Invenţiunea mea gândeam să slujească naţiei, nu unor persoane private care urzesc gânduri de uciganie.
    Corneasca îşi înfipse mâinile în şolduri. Tremura din tot trupul, şi scufiţa rămăsese spânzurată de conciul din vârful capului.
    - De unde ştii 'neatale cine şi ce gânduri urzeşte? Te pomeni că azi-mâni iei pâinea de la gura Siminei, cărturăreasa din Covaci!
    Bărbatu-său o privi năuc:
    - Cum de unde ştiu? La ce crezi că slujeşte invenţiunea mea? Îi ticluită să ferfeniţeze, jur-împrejur, tot ce-i făptură sau oarece obiect!
    - Atunci să-i ferfeniţeze dracului! Ce-ţi pasă dumitale, de vreme ce ăsta ţi-a fost scopul când ai ticluit-o?
    Blândul Cornescu îşi ieşi din fire:
   - Cum ce-mi pasă, femeie? Adicătelea să nu-mi pese că-s părtaş la moarte de om? Eu am născocit-o pentru la un caz de rezbel, nu ca să-l omor pe un Cutărescu de nu mi-a greşit nica! Şi mai te duci la biserică, şi în toată dimineaţa te sfinţeşti cu anafură. Halal!
    Corneasca, vânătă de mânie, căută în jur un lucruşor mai ieftin - ochi la iuţeală o căprioară de ghips câştigată la o tombolă - şi-l azvârli de podele:
    - Fire-ar al dracului de viaţă, şi de norocul meu, şi de-al cui m-a făcut! Se putea să nu zdruncini dumneatale bucuria omului? Să i-o laşi întreagă? Să am şi eu o zi bună în douăzeci de ani?
    Masinca începu să plângă:
    - Mamiţă... te rog...
    - Ce mă rogi?! Nu te uiţi la tătâne-tău? Îi bun de legat fedeleş şi de pus sub lăcată la Sărindari! Auzi! Face dumnealui moarte de om! Poate că duc dracului scula în turcime... Sau ţi-o fi şi de păgâni!
    Cornescu şopti cu capul între umeri:
    - Şi aceia tot suflete omeneşti!
    - I-auzi! Da' când taie şi spânzură la creştini, şi pun focăraie Bucureştilor, şi jefuie, şi... Ce mai! Să isprăvim discuţiunea, facem clăbuci de pomană!
    - Părintele meu, Stroe Cornescu, îngână bărbatul neaşteptat de îndărătnic, avea o vorbă.
    Cucoana Anthiţa îşi înfipse mâinile în păr şi-l întrerupse:
    - Iar mă iei de la Adam Babadam! Părintele dumitale Stroe Cornescu! Ce mare scofală a făcut şi ăla? Ti-a lăsat un cufăr de pergamenturi, o ladă de păduchi şi un butoi cu vânturi! Dacă nu era mamă-ta mai bătătarnică, aţi fi ajuns să scociorâţi după un dumicat în gunoaiele oamenilor.
    Dimitrie Cornescu îşi îndreptă spinarea. Un firicel firav de demnitate tresări în făptura umilită şi rosti cu glas tremurător:
    - Cucoană Anthiţă, se află un hotar la toate!
    - Taman aşa zic şi eu! E un hotar şi în neghiobie. Târgu-i încheiat, ai să iei paralele! Îs destule de cârpit în bordeiul ăsta!
    Bărbatul îşi ridică ochii înlăcrimaţi:
    - Că iei asupră-ţi păcat de moarte nu gândeşti? N-ai să mai ai zi senină, şi nici somn din pricina mustrărilor.
    - Ba oi dormi pe patru perini! hohoti Corneasca. Mustrări să ai dumneatale, că vrei să-ţi laşi fata pe drumuri, fără crac de nădrag!
    - Mămiţă! scânci speriată fiică-sa.
    - Ce-i, Masinco?
    - S-o îndura Dumnezeu şi de mine...
    - Până la Dumnezeu, nu se îndură tat-to! Cine gândeşti, Cornescule, să ţi-o ia aşa, golătate?!
    Dimitrie Cornescu îşi trecu degetele peste fruntea năpădită de o sudoare rece:
    - S-au mai măritat ele şi fete fără zestre. Uite... chiar Aglăiţa a Ioneascăi.
    - Aha! Una din puzderie, că nu ştiu cum s-a fost născocit lumea cu bărbaţi număraţi, iar noi, muierile, umplem pământul. Aglăiţa! Mersi de parexamplu! Aia-i zână poleită, s-o faci icoană, rară floricică. S-asamănă fie-ta cu ea?
    Masinca sări de pe scaun şi ieşi hototind din odaie. Cornescu se uită trist la nevastă-sa:
    - Acum ce o mai zdruncini şi dumneata? Ce vină are biata?
    - Eu o zdruncin? Dumneatale, cu nourii din căpăţână. Ia numără-i repejor cinci mii de frănculeţi în palmă, şi-ntr-o clipă clămpăne la ţambal, veselă cintezoi.
    Dimitrie Cornescu coborî capul în piept. Avea să-i numere... Frănculeţii. Îşi scoase redingota cu gesturi obosite şi îşi puse dulama groasă cu care lucra în şopron.
    Cucoana Anthiţa îşi îndreptă scufia şi dădu năvală în iatacul fetei.
    - Usucă-ţi ochişorii, Masincă... Tac-to a trecut în şopron... Zic să gătim astă-seară, că mâine dimineaţă suntem în târg... Ci lasă păcatelor de smiorcăială, cobeşti a necaz, nu zău... A rămas nişte carne de ieri... Facem o tocăniţă...
    Fata se ridică din pat şi îşi îndreptă părul la oglindă, cercetându-se cu ochi plânşi.
    Coana Anthiţa rosti generoasă:
    - Lasă, draga mamei, că eşti şi tu frumuşică destul...

                                                              2.

                                    Cucoana Catinca Rosetteasca părăsi Ruginoasa cu fălcile zdruncinate de mânie şi profeţind Elenei jale, faliment şi pierzanie. Mânia îi era sporită şi de aceea că îi ţinuse piept pentru cea dintâi oară şi cu necunoscută îndărătnicie, împotrivindu-i-se până la capăt.
    Când sania pieri pe porţile parcului, Elena Cuza şi Zoe Manta răsuflară uşurate.
    Zoe, cu îngăduind de prietenă veche, binecuvântă drumeţii, dar tot slobozi obida:
    - Nu, că prea-i din cale-afară de asupritoare şi cucoana Catinca!
    Doamna oftă şi porunci de îndată foc în toate încăperile castelului.
    - Mă desperează ca la mine în casă să nu folosesc toate odăile. Dacă aş putea să mă rezumez doar la patru-cinci cămări, ar însemna că n-am nevoie de celelalte.
    Cât ai clipi, se auzi toporul robotind harnic în curtea din spatele castelului, iar slugile, scăpate de hăţurile coanei Catinca şi cunoscând blândeţea Doamnei, trebăluiau vesele, întrecându-se a-i împlini orice ar fi poftit.
    Cu o broboadă scumpă pe umeri, Elena stătea într-un jilţ, lângă cămin, privind aţintit flăcările care zvârcoleau limbi albastre şi roşii.
    Cercetându-i făptura colţuroasă, nemişcată, Zoe îşi zise că seamănă cu o statuie.
    O statuie a durerii cum văzuse ea în Italia, la Villa Borghese. Aceeaşi încremenire, aceeaşi resemnare născută din neputinţă, dintr-un simţământ de zădărnicie. Destinu-i neclintit, îşi croieşte singur albia, nu-l răsuceşti după voie, după cum nu întorci ziua de ieri.
    - Câte ceasuri să fie?, întrebă Doamna, deşi micul orologiu se afla pe poliţa de marmură a căminului. Parcă i-ar fi fost silnic să-şi ridice privirea.
    - Acuşi bate de şase.
    - Ce repede se întunericeşte iama! Pe o parte îi bine... Ziua trece mai repede.
    Zoe Manta înfipse acul în gherghef şi se aşeză de cealaltă parte a căminului, în faţa Doamnei.
    - Cât gândeşti să veghem în sihăstria aceasta, Elenuţă?
    Doamna îşi ridică privirea adâncă, neguroasă:
    - Ţi-i urât, Zoe... Ai dreptate. Cât sunt de egoistă să te ţin aici, în pustietate, lângă mine.
    - Tu sais bien! Il ne s'agit pas de moi... Şi iartă-mă, dar nu-l înţeleg deloc pe Cuza. Dintâi se împotriveşte, şi pe bună dreptate, să te porneşti la drum, iar acum îţi porunceşte să înduri iarna de la Ruginoasa. N-are nicio noimă, zău aşa!
    Elena Cuza surâse nesigură:
     - Nu-mi porunceşte. Mă îndeamnă doar să chibzuiesc, să cântăresc îndelung şi să hotărăsc. Se va supune întru totul deciziunii mele. Şi aceasta o pot face în deplină linişte şi singurătate, departe de camarilă şi coterii, de influenţe streine. Mai ales acestora din urmă mă roagă să nu mă supun. "Viitorul nostru e în mâinile domniei tale, Elenă."
    Zoe Manta, deşi blândă şi stăpânită, sări în picioare:
    - Atunci, alung-o imediat pe mizerabila ceea de Obrenovici!... De vreme ce-ţi dă mână slobodă, nu văd la ce mai stai pe gânduri!
    Doamna zâmbi:
    - Te prefaci a nu înţelege, Zoică. Sunt liberă să hotărăsc asupra despărţeniei noastre, nu s-o alung pe această femeie, carele, mai norocoasă decât mine, i-a zămislit doi prunci.
    Zoe Manta încercă să nu se dea înfrântă:
    - Norocoasă, dar compromisă! Ses enfants - des pauvres batard, iar ea, vorba slugilor, o ţiitoare!
    - Dar princiară, zâmbi slab Doamna.
    - Tot ţiitoare! Cât despre separaţiune! E prima oară că vii cu asemenea idei! Cred că nu vorbeşti serios.
    Elena Cuza clătină capul:
    - Mă gândesc de mult la această soluţiune. Căsnicia noastră nu este şi n-a fost niciodată ceea ce ar fi trebuit să fie. Merită să corijezi o greşeală, chiar dacă-i oleacă târziu...
    - Eleno, se sperie Zoe, ţi s-au fost tulburat minţile! Ce obţii separându-vă? Însăşi religia noastră creştină se împotriveşte despărţeniei. Nu-i îngăduit omului să desfacă ce a legat pentru vecie Dumnezeu!
    Doamna râse scurt, arătându-şi dinţii mărunţi.
    - De aceea dă Vlădica atâtea dezlegări pentru despărţenii?
    - Vlădica! La o urmă, şi acela-i doar un om şi nu o dată a călcat canoanele. Şi-apoi, gândeşte-te la scandal, Elenă! Ce pildă daţi voi, prima păreche a Principatelor, întregii ţări? Sunt lucruri care nu se fac...
    - Mais si, ca se fait parfaitement! Ce-a făcut mai acum douăzeci de ani Bibescu? S-a lepădat de Brâncoveancă, a despărţit-o pe Mariţica Văcăreasa de Ghica şi s-au cununat cu un fast de-au speriat Bucureştii!
    Zoe Manta avu un gest de silă:
    - Bibescu, geambaşul acela!
    - Era ori nu Domn al Ţării Româneşti? Aşa că, draga mea, dintr-acestea se fac mereu şi se vor mai face.
    - Nu te poţi înjosi într-atâta, Elenuţă. Nu-ţi e îngăduit să intri în gura plebei şi a mişeilor! Să te sfârtece mahalagiii şi precupeţele, să faci din drama ta o distracţiune publică, să înceapă să bată telegraful în toată Europa scandalul de la Curtea domnească a Bucureştilor! Gândeşte-te, Elenă, gândeşte-te bine, te conjur! Doamna oftă adânc:
    - M-am gândit într-atâta, încât am ostenit... L'eclat! Da, e teribil, mă înfior, dar, după o vreme, lumea uită. Se întâmplă alt scandal, şi interesul oamenilor se epuizează pentru cel vechi, foarfecă alte vieţi, alte biete făpturi omeneşti. Şi tu...
    Se întrerupse şi îşi muşcă buzele subţiri, fin desenate, dar reci, fără viaţă.
    - Eu, ce? făcu Zoe. Nu-ţi curma vorba. Te-ai gândit la Manta, nu?
    - Iartă-mă, draga mea prietenă, spuse Doamna aplecându-se şi prinzându-i cu afecţiune mâna. N-am vrut să stârnesc suveniruri care ştiu că te dor.
    Zoe Manta îşi scutură zulufii de pe frunte:
    - Nu mă mai dor, şi ţie ţi-e îngăduit orice. Voiai să spui că şi fuga lui Manta a fost la vremea sa un scandal. Şi că şi acela s-a uitat. Eram însă tânără şi altfel îndură juneţea. Iar de uitat nu s-a uitat. Fii încredinţată, Elenă, că ori de câte ori întorc spatele ori se grăieşte despre mine într-un salon, "titlurile" mă însoţesc ca într-o carte de vizită: "ceea lepădată de bărbat", "fimeia pe care o părăsit-o Manta ca pe o păreche de ciubote netrebnice", "văduvoaia fără răposat" şi alte asemenea. Oameni-s necruţători şi, de dragul unei vorbe de haz, te sfârtecă fără milă. Succesul unui mot d'esprit contează mai mult într-un salon, şi-ţi asigură mai multă consideraţiune decât dacă ai înzestra o duzină de orfane sărace.
    Elena Cuza ridică din umeri a neputinţă:
    - Aceasta-i lumea, Zoică. Şi să ne naştem a doua oară, în altă lume, nu stă în puterea noastră s-o săvârşim. Nu-i sunt de nici un folos lui Alecu şi nu voi să-i fiu piedică. Alt soi de soaţă i-ar fi stat bine alături, cu alte însuşiri. Soarta m-a voit Doamnă, dar nu m-a şi croit astfel.
    - Dacă soarta te-a hotărât principesă, supune-te!
    Elena Cuza zâmbi stins:
    - Poate că acum s-a răzgândit.
    Afară se auzeau lupii urlând. Doamna şopti cu gândul aiurea:
    - Se lasă iar cu viscol...

                                                           3.

                                  Baroana Lelia de Gunsbourg primea lume în fiece joi, după terminarea spectacolului - era o mare iubitoare de teatru şi operă italiană - oferind oaspeţilor, ale căror echipagii umpleau curtea caselor din Fântâna Roşie, un supeu rafinat.
    La aceste sindrofii invitaţii se împrăştiau prin saloanele mari, grupându-se după vicii şi preferinţe. Jucătorii de cărţi - patimă adusă în Principate la începutul veacului de ofiţerii lui Kiseleff şi devenită molimă - ocupau două încăperi. În salonul cel mare, conduri de atlas şi botine cu glanţ zugrăveau în arabescuri de o clipă polca, cotillonul sau cadrilul; vârstnicii, oameni serioşi - pântece, ceafă, pleşuvie şi gută - comentau ultimul discurs al Kogălniceanului, pamfletele din Românul şi Steaua Dunării, şi alte daraveli politiceşti.
    Favoriţilor, baroana le acorda câte un sfert de ceas de tête-à-tête într-un salonaş mai retras, cu privelişte spre sala de bal.
    Poetul Vasile Alecsandri îşi plimba ochii prin încăpere, apreciind-o ca un cunoscător. Om al epocii sale, boierul din Mirceşti gusta luxuriantul decoraţiunii, risipa de ţesături scumpe, caşmiruri, damascuri şi brocarturi, şalurile indiene şi de Damasc azvârlite şi pretutindeni aninate, abundenţa de mobilă grea, plouată cu intarsuri şi ciorchini grei de aurărie.
    Se aflau singuri în salonaş, fiind miercuri. Poetul urma să plece la Paris, şi Lelia de Gunsbourg îi acordase favorul unui rămas-bun intim.
    Într-o rochie de catifea grea, cenuşie, cu horbota bogată de Valenciennes şi claia de bucle ruginii strânse în spelci à la Mademoiselle de Fontanges, ibovnica lui Ludovic la XIV-lea, amândoi de mult statorniciţi în lumea umbrelor, baroana îi semăna poetului cu o floare învăpăiată.
    Îi sărută mâna galant şi i-o spuse în stihuri, aţintind-o cu privirea strălucitoare:
    - "Eşti frumoasă, doamna mea, dulce-ncântătoare / Ca o floare vie, căzută din soare. / Lumea-namorată şi de doruri plină / Te slăveşte în taină ca pe o regină."
    Lelia îşi dădu capul pe spate şi râse gâdilată:
    - Fermecător! Poete, eşti o adevărată primejdie! Entre nous... Ţi-a rezistat vreo cucoană până acum?
    Alecsandri continuă să zâmbească:
    - Iacă socoteli pe care nu le-am făcut. Ştiu doar că, la urechile zânei răutăcioase din carele aş fi dorit să-mi fac pe veci stăpână, suspinele mele n-au ajuns.
    Baroana râse cochet:
    - Cum?! Un poet ca dumneata n-a ştiut să-şi tălmăcească simţămintele?
    - Marile simţăminte ucid inspiraţiunea.
    - Tiens! Eu ştiam că dimpotrivă, şi aşa crede toată lumea.
    - Cei care nu fac stihuri, poate...
    Lelia începu să se joace cu ciucurii de aur ai cingătorii. Îi îndreptă o privire vicleană:
    - Şi, în consecinţă, suferi? N-ai deloc figură de înamorat înfrânt. Chagrin d'amour... Nu-ţi seamănă deloc.
    Alecsandri se lăsă pe spatele jilţului şi oftă adânc:
    - Aceasta-i marea mea nefericire, scumpă baroană. Nimeni nu-mi dă crezare, mă confundă cu gâzele de aur, cu veselii clopoţei de argint şi fluturii jucăuşi din stihurile mele...
    - Chiar şi eu?
    Poetul surâse: amabil, gentil, râzându-şi parcă de el şi de toate:
    - În primul rând, domnia ta.
    Cascadă de râs zgudui făptura baroanei.
    - Te pomeneşti că eu sunt zâna cea răutăcioasă! Oh! Menteur! Dar ce importanţă are, de vreme ce minţi fermecător...
    Poetul schiţă din jilţ o reverenţă:
    - V-am spus, scumpă baroană, că nimeni nu-mi aude vaietul inimii. Mi-a rămas resignaţiunea.
    - Şi... te-ai resignat?
    - Perseverare diabolicum, spuneau străbunii noştri romani. Eu socot, totuşi, că în viaţă există şi porţi inexpugnabile... De aceea, plec!
    Baroana râse:
    - Mă iei drept o codană, poete? Pleci pentru că te trimite Vodă în misiune la Paris, nu pentru că tânjeşti în Bucureşti oftând de inimă albastră.
    Alecsandri îşi ridică ochii în tavan:
    - Din păcate, e prea adevărat!
    Izbucniră amândoi în râs şi conu Vasile îi sărută din nou mâna. Lelia de Gunsbourg deveni visătoare:
    - Cât te invidiez! Riviera, Nisa, Mediterana...
    Ochii poetului sclipiră:
    - Mediterana! Vechea mea dragoste! "Nimic nu e mai frumos, mai atrăgător, nimic nu absoarbe gândurile cu o mai deplină încântare ca privirea acelei întinse albăstrimi a Mediteranei..."
    - Ce minunat ai exprimat simţământul meu! Când sunt pe Riviera, încerc exact aceleaşi emoţiuni.
    Alecsandri îşi căută locul în jilţ:
    - Lăsând şaga, baroană, ce te împiedică să faci un voiaj, a la recherche du soleil!
    - Nu mă încumet pe asemenea vreme să călătoresc. Şi, dacă totuşi m-aş încumeta, interesele mă cheamă la Paris.
    - Paris! Îmi pare sincer rău pentru dumneavoastră, baroană. Eu unul nu am încotro, silindu-mă slujba, dar Parisul la astă vreme e terifiant. Mi-a rămas mai cu seamă tipărită în minte o seară urâtă, o seară rea, o seară neagră ca păcatul greu...
    Ochii poetului cercetau amintirea:
    - Locuiam la un otel englezesc pe malul Senei... Stabilimentele ţinute de englezi sunt mai confortabile decât cele pariziene, iar de curăţenie... Începu să râdă. Cred că francezii au un singur vrăjmaş: săpunul...
    - Aşa e, râse baroana. Croitoreasa mea, M-lle Legrand - cunoşti la maison de haute couture din Rue de la Paix - îmi istoriceşte de fiecare dată că, spre ruşinea ei, trebuie să admită că, dintre toate clientele, francezele au dessous-urile cele mai neîngrijite şi subsuorile cele mai rău mirositoare...
    Sensibilul Alecsandri, rafinat şi imaginativ, avu o schimă de silă şi îşi duse batista parfumată la nas.
    - O, iartă-mă! Sunt amănunte oribile, dar în focul discuţiei... Te rog, urmează-ţi povestirea!
    Poetul dădu din mână:
    - Nu-i mare lucru de spus... Simple impresiuni, vedenii de coşmar. "De la ferestrele mele nu zăream decât un ocean de aburi sub care zăcea Parisul înfundat şi înecat, căci fanarele nu dădeau decât o lumină palidă ce mărea grozăvia întunecimii... Treceau umbre de trăsuri, umbre de oameni, umbre de călăreţi care apăreau şi dispăreau producând o fantasmagorie dintre cele mai curioase. Copacii desfrunziţi se înşirau ca nişte scheleturi negre cu braţele ridicate spre cer şi implorând o rază de soare..." Deodată!...
    Baroana se aplecă şi-i prinse mâna, cu sufletul la gură:
    - Ce?! Ce s-a fost întâmplat?
    Alecsandri, chip sumbru, glas sumbru, ridică braţul cu gestul cunoscut al vestitului comediant Comino:
    - Deodată, un strigăt năprasnic înjunghie noaptea!
    Lelia scoase şi ea un ţipăt uşurel şi îşi duse mâinile la gât.
    - Mon Dieu! O crimă!
    - Apoi... s-a auzit un al doilea răcnet... Şi mai teribil!
    - Pentru Dumnezeu, încetează! Am palpitaţiuni. Deci, ai asistat la o crimă!
    - Dimpotrivă! Măgăriţa cumetrei Michon, din vecini, fătase, iar monsieur l'ane se bucura.
    - Cum?
    - Simplu. Răgea.
    Lelia îşi dădu ochii peste cap, iar degetele gingaşe pianotară pe dantela de la piept:
    - Afurisitule! Văd bine că ştii să produci emoţiuni... Când ai de gând să te porneşti la drum?
    Poetul îşi mângâie mustaţa groasă. Rămăsese subţirel, în ciuda vârstei, căci la patruzeci şi doi de ani nu se mai putea numi tânăr, talia avea graţie, poziţia, cu cotul rezemat leneş de braţul jilţului, era plină de eleganţă, piciorul se desluşea fin în gheata din piele de Rusia. Alecsandri făcea figură bună în cele mai pretenţioase saloane ale Europei. De altfel, gândi baroana, nu putea fi decât seducător un bărbat primit de cele mai proeminente personaje ale vremii sale: împăratul Napoleon al III-lea la Paris, Victor Emanuel la Torino, Cavour... Tot la Paris, întreţinea relaţiuni cu protipendada artistică, literaţii Canini, Angelo de Gubernatis, Veggezzi-Ruscalla, Domenico Muti...
    Suspină fără a lua seama:
    - Dommage qu'il est chauve...
    - Oftaţi, baroană?
    Lelia zâmbi şi spuse altceva:
    - Da... Mă gândeam că toată lumea interesantă pleacă... Arnăutu la Roma, junele Ghica e în Schwitzera... Acum dumneata...
    - Exageraţiuni, zâmbi măgulit poetul... Farmecul Bucureştilor nu stă în trei personaje... Mai sunt atâţia alţii...
    Baroana făcu botişor:
    - Cine? Dă-mi un singur exemplu!
    - Nenumărate. Începu să caute: Să zicem Iorgu Pătraşcu...
    - Parvenitul acela! Merci! Credeam că merit mai mult!
    - Manolache Ghica, un bărbat cu mult spirit...
    - Gros ca o balenă. Mă indispune!
    - Atunci Vic Sturdza... Are chic şi e un rezistent dansator.
    - Paiaţă!
    - Sunteţi nedreaptă, râse Alecsandri. Lui Ionică Miclescu ce cusur îi mai găsiţi?
    Continua să zâmbească, pe chipul perfect ras nu se citea nimic altceva decât jovialitate, expresia de salon unde se poartă conversaţiuni graţioase, uşurele, flirt de amabilităţi. În spatele măştii, însă, îi pândea reacţiile, atent la cea mai sensibilă tresărire a căutăturii.
    Lelia păru o clipă descumpănită. Îl privi dintr-o parte, clipind doar mai des:
    - Monsieur Miclescu... Îi sunt recunoscătoare, mi-a adus-o pe Kio, dar pe Dumnezeu, alt merit nu-i găsesc. Un poupon cu fizionomie de îngeraş.
    Alecsandri îşi desenă pe chip cea mai izbutită expresie de nedumerire, apoi izbucni în râs:
    - Miclescu un poupon! Cea mai extraordinară anecdotă pe care am auzit-o!
    Baroana încruntă sprâncenele fine:
    - Ce e de râs?
    - O, continuă Alecsandri pe acelaşi ton, am să i-o istorisesc şi lui. O să-i placă! Miclescu, Don Juanul temut de toţi bărbaţii cu neveste tinere şi arătoase din Principate... Da, da, chere madame, chiar din Principate! Căci Ionică îi pogorât din Moldova doar de puţini ani... Miclescu-Casanova, căruia cocoanele noastre cu fete de măritat nu-i deschid salonul, ferind inimioarele şi cinstea odraslelor! Miclescu, de dragul căruia două dame s-au sinucis, iar altele, nu mai ştiu câte, şi-au părăsit căminele! Miclescu, zic dară, un poupon! Un îngeraş! Vraiment ca c'est plus fort que tout!
    O grimasă aproape insesizabilă strâmbă într-un colţ gura Leliei. În ochi i se citea atenţie încordată, fără să-şi dea seama degetele mâinii stângi cântau la clavir pe braţul canapelei.
    - Este desigur una din glumele dumitale obişnuite, Alecsandri! Râse: Nu cred nimic din ce mi-ai înşirat!
    Poetul avu un gest incert: "cum vrei!"
    - Eu sunt cel mai surprins... În Bucureşti, acest curriculum vitae sentimental - ridică arătătorul subliniind - doar resume, a devenit un fel de secret al lui Polichinelle... Este folclor, isprăvile lui, puse în romanţuri de lăutari, storc lacrămi în toate mahalalele!
    Lelia de Gunsbourg îl privea aţintit, de parcă ar fi încercat să cântărească: Glume? Născociri? Care-i scopusul?
    Poetul se întrebă, la rându-i, vag îngrijorat, dacă nu manevrase nedibaci, prea înălţându-l pe Miclescu în Olimp, megieş cu Apollo şi Paris, un Hercule al alcovurilor îndantelate...
    - În definitiv, ce urmăreşte Casanova ăsta al dumitale, de care - mă faci să mă ruşinez - n-am auzit?
    Alecsandri râse:
    - Nu el urmăreşte, scumpă baroană. E urmărit...
    - Aha! făcu baroana aţâţată. Iar el rămâne nepăsător dinaintea atâtor inimi răpuse?
     - Nepăsător! C'est une facon de parler. Nu poţi trece pe lângă o floare frumoasă fără să încerci tentaţiunea de a o culege. Iar la celălalt colţ de uliţă surâde şi îmbie alta şi mai frumoasă.
    Lelia de Gunsbourg redeveni dintr-o dată vioaie şi zâmbi cochet. Poetul o urmărea cu ochi plini de căldură şi sinceritate, zicându-şi că baroana cârmeşte brusc, schimbându-şi politichia.
     - M-ai făcut curioasă... Da, da... Chiar foarte curioasă.
    Alecsandri îi îndreptă privire lungă:
    - De mi-e îngăduită întrebarea, aveţi de gând să-l seduceţi?
    Baroana îl privi sfidătoare:
    - Pour quoi pas? Tot mă plictisisem în Bucureştii aceştia mohorâţi... De ce taci? Nu mă crezi în stare să cuceresc un mic dâmboviţean cu succese de duzină?
     Poetul surâse îngăduitor:
     - N-aş numi succes de duzină o prinţesă a casei de Bavaria, o contesă italiană sau o fiică a Romanovilor, printre altele...
    Abia se stăpâni să nu-şi muşte buzele. Prea îl umflase pe bietul Miclescu, trecându-i la răboj odraslă din târla ţarilor."Dacă mai vâr şi Bizanţul, îmi rămân doar Fenicia şi Carthagina!" O cunoştea însă prea bine pe baroană, îi plăceau numele zornăitoare, îi zvâcnea întreaga făptură doar adulmecând aromă de steme şi coroane.
     - Nu mă tem de legende! râse baroana, şi ochii îi sclipiră, întunecând solitarii din urechi. Şi mai gândesc că, în ochii domniei tale, n-am prea mare preţ.
    Alecsandri se grăbi să-i sărute mâna:
    - Ce nedreptate îmi faceţi, scumpă baroană! Pentru mine sunteţi la donna assoluta, mai frumoasă ca luna care vă luminează, magnifică.
    Lelia i-o reteză aproape mânioasă:
    - Opreşte orchestral de complimenturi! Ce-ai vrut să-mi spui?
    - Să vă pun doar în gardă, scumpă prietenă. Amicul Miclescu este inexpugnabil, deoarece inima lui, întreaga sa fiinţă sunt dăruite pe vecie altei femei, iar cheia de la alcovul acestei alte femei n-o va avea niciodată. Iată pricina pentru care n-o poate uita.
    Violenţa ambiţiunii, orgoliul, curiozitatea lacomă transformară chipul diafan al Leliei într-o torţă arzândă:
    - Cine-i femeia?
    Alecsandri păru încurcat:
    - O ştim doar câţiva amici intimi.
    - O voi şti şi eu!
    Poetul avu un gest de neputinţă:
     - Mă dau înfrânt, domniei voastre nu-i poate rezista nimeni.
     - Aceasta vom vedea! Cine-i?
    Boierul din Mirceşti rosti răspicat, după clipă cântărită cu socoteală:
    - Înseşi prima damă a Europei, Eugenie Maria de Montijo de Guzman, contesă de Teba, soţia celui de-al III-lea Napoleon, împărăteasa tuturor franţujilor...
     - Şi aşa mai departe! ridică din umeri baroana.
    Era impresionată, dar ştia să se stăpânească.
    Alecsandri, cu coatele rezemate în braţele jilţului, îşi împleti degetele cu aerul celuia care, la toate cele spuse, socoate că nu mai e nimic de adăugat.
    - Ciudate gusturi au bărbaţii, vorbi ca pentru ea singură Lelia. Nu zic, Eugenia nu-i slută. Dar umerii aceia prăbuşiţi până în dreptul sânilor... În loc de o pereche, par două... Enfin! Am clevetit destul despre acest monsieur Miclescu. Să-i dăm pace în adoraţiunea lui depusă la picioruşe împărăteşti... A propos, am auzit că are o pointure de grenadir voinic... 41? 42?
    - Sunteţi scânteietoare, râse Alecsandri... Dar mi-e teamă că v-am răpit prea multă vreme de la graţioasele dumneavoastră îndeletniciri.
    Baroana se ridică zvârlugă, fulg de păpădie. Strălucea din nou, zâna încântătoare, vioaie, delicios de spontană, pe care o admira tot Bucureştiul.
    - Mi-ai făgăduit ceva pentru album!
    Vasile Alecsandri se înclină adânc:
    - Onoarea e a servului.
    Fără a aştepta inspiraţiune, aşternu pe pagina cu muchii aurite din condei zornic:
    "Adio, rămâi ferice! / Şterge din inima ta / Pe cel ce adio-ţi zice / Deşi-n veci nu te-a uita. / Te-am iubit cu dor fierbinte / Ş-astfel te iubesc, că vreu / Să văd stins din a ta minte / întreg suvenirul meu!....”

                                                    CAPITOLUL VIII
                                                              1.

                               Nae Dumitrescu, ipistatul de la Roşu, dezmierdat de nevastă-sa, coana Lisaveta, Piculeţ - "atâta măsoară dumnealui, Dumitrescu, doi coţi şi un pic" - se trezi de dimineaţă cu socotelile făcute.
    "Mi-l scoţi pe flaşnetar din pământ, din iarbă verde, de unde îi şti..."
    "E simplu, don' căpitane! Dacă cetăţeanu-i din breaslă, adicătelea silit să plimbe minavetul ca să scoaţă de o pâine, îl dibui lesne la Grădina cu cai! Acolo ţin vad toţi milogii - floricele, castane coapte, bragă, acadele, bigi-bigi - de-şi zic micul comerţ.
    Sâmbăta morţilor nu-i, că mergeam la Moşi, nici vară, ca să-l cercetez în Cişmigiu. Una la mână! A doua la mâna ailantă, dăm cu un presupus că insu-i iscoadă şi face conspiratiune. Atunci flaşneta şi insecta trebuie ca să ne inducă în eroare, cum ar fi o costumaţiune de bal masche! Şi iarăşi atunci ăsta, vreau să zic delinventul, îi doar corier, nici că-i pasă de vânzare, deverul lui e, mă înţelegi... Cestiunea-i că degeaba bat uliţele, ăla se prezentează la ceas şi loc de pe cum au luatără, cum să zic, înţelegere..."
    - Ce faci, nene, vorbeşti singur? Nu eşti sănătos la ceafă!
    Coana Lisaveta puse tipsia pe masă şi se cruci de Doamne fereşte! Ipistatul răscoli blidele cu privire lacomă. Castronul cu ciorbă aromea îmbietor, în tigaie mai sfârâiau încă jumările şi cârnaţii. Mânca ţeapăn de dimineaţă, căci "omul ştie când pleacă, dar întorsul doar Dumnezeu îl hotărăşte, iar pe stomahul gol funcţiunile, cum să zic, nu funcţionează..."
    Muierea se rezemă de sobă cu mâinile încrucişate sub şorţul de nanchin. Îl mânca din ochi, dar nu se arăta: "Bărbatului să nu-i cauţi în coarne, că după aia umblă el după măciucă la altă catrinţă..."
    Întrebă morocănoasă:
    - Mai vreai, bre?
    Ipistatul îşi umplu o bărdăcuţă cu ţuică galbenă, uleioasă, şi o răsturnă pe gât cu o mişcare bruscă.
    - De-un combustibil, mă-nţelegi! A revedere să dea Dumnezeu şi sărut mâinile, coană Lisavetă.
    - Zăboveşti mult?
    Nae Dumitrescu îşi încheie bunda cu un aer preocupat.
    - Vezi dumneatale, ăsta-i un ce la care nu poa' să răspunză nimenea!
    - Atunci umblă sănătos...
    Pe drum - dimineaţa încă mai trudea să spele văzduhul de negurile nopţii - Dumitrescu îşi cumpără tutun şi foiţă de ţigară.
    "Deci", recapitulă el, "degeaba bat uliţele, mă duc de-a dreptul la soluţiune. Adicătelea, la tiparniţă, don' căpitane", i se adresa în gând lui Cantuniari care, probabil, la ceasul acela se mai afla cu nasul în plapumă. "De ce tiparniţă? Iar e simplu! Delinventul îşi rostuieşte de undeva oracolurile... Am planeta lepădată de cucoană?... Am! Cestiunea-i rezolvată!"
    Cele mai însemnate tipografii din Bucureşti, inventarie Dumitrescu, erau cele ale lui Ispirescu, Conduratu şi Gobl. "Dar ăştia-s firme serioase, mă-nţelegi, nu se ţin de fleacuri... Cercetez dintâi la ăi mai sărmani, ca alde Weiss ori Cucu..."
    La slova gintei latine, o magherniţă pe uliţa Gabroveni, îl întâmpină însuşi patronul, jupân Weiss, un omuleţ roşcovan, cu chipul plouat de pistrui. La vederea ipistatului, se îndoi în nenumărate temenele, iar de atâta zâmbet, faţa i se umplu de creţuri.
    "Ai zice că ăsta moare de fericire", îşi zise ipistatul, "parcă l-ar fi găsit pe fra-su!"
    - Să trăiţi, domnu' comisar, ce onoare! Se adresă unui ucenic, un clăpăug de vreo doisprezece-treisprezece ani. Măi băiete, şterge scaunu' lu' don' Dumitrescu...
    "Hm! Ovreiu-i iscusit, îmi cântă la dairea", zâmbi ipistatul totuşi gâdilat...
    - Ei, cum merge afacerea, domnu' Weiss?
    Tipograful bătu superstiţios în lemn:
    - Mai mult stă decât merge, concurenţă mare, dar se poate şi mai rău.
    - Că vorbişi de concurenţă... Trecui înainte pe la Cucu. Ţine închis, ce-i cu el?
    Jupân Weiss îşi prinse capul în mâini, parcă îngrozit:
    - Don' comisar, Cucu ăsta-i aşa un fel de om, că eu n-am văzut aşa noroc! Când îl cauţi, e în sărbători! Aşa un Dumnezeu mi-ar place şi mie... Şase duminici pe săptămână şi pe urmă intră în Crăciun ori Paşti, ori joi verde, albastră sau galbenă...
    - Ce spui, dom'le?! se miră Dumitrescu. Chiar aşa?
    - Paroldoner! Eu i-am zis, domn' Cucu şi nene Ilie... Eu nu mai pot de muşteriii matale! Bună ziua, ori seară bună, toţi la mine, la uşă, că unde-i Cucu? Când deschide, un' s-a dus, când se întoarce? Unde-i marfa? I-am zis, domnu' Cucu, pune un aviz, să ştie clientul cum şi ce fel...
    - Ei, şi?
    - "Bine, jupâne", zice, "pui aviz..."
    Tipograful se opri privindu-l drept în ochi pe ipistat.
    - Parcă nu văzui aviz... îşi aminti Dumitrescu.
    Ovreiul izbucni:
     - Păi cum să-l vezi? Ştii matale ce-a făcut banditu'?! L-a agăţat aşa de sus, că acum vin muşteriii să-mi ceară o scară, ca să-l citească.
    Nae Dumitrescu râse cu poftă:
    - Ei, lasă că le mai arănjezi şi dumneatale! Şi, la o urmă, ce-ţi pasă? Doarme Cucu, saltă deverul lui Weiss.
    Tipograful dădu scârbit din mână:
    - Aşa dever cât îmi pică mie de la Cucu, duşmanii mei să aibă! De bogăţie îmi iese părul prin căciulă...
    - Asta-i negustoria... conchise Dumitrescu filosofic. Ascultă, domnu' Weiss, am venit să mă înconversez cu dumneata într-o cestie gravă. Te ştiu om serios.
    - Serios, domnu' comisar, d-aia nu-s mai procopsit.
    Ipistatul păru mulţumit de răspuns. Îşi deschise carnetul cu coperţi negre şi scoase cu două degete oracolul aruncat sau poate pierdut de Lelia de Gunsbourg.
    - Ăsta-i din prăvălia dumitale?
    Tipograful apucă planeta şi o îndepărtă mult de ochii încreţiţi de efort:
    - Bătrâneţea, domnu' comisar... Uite, nu-mi mai ajunge mâna...
    - Domnu' Weiss, nu încerca să câştigi timp... Mai acum o lună ceteai prea bine şi te-am văzut lucrând fără ochelari... Da ori ba!
    Patronul rosti atins:
    - Don' comisar, dar aşa, de un secret profesional, mata ai auzit?
    Nae Dumitrescu zâmbi larg:
    - Ştii că eşti crohmolit, jupâne?! Mă luaşi ca la Universitate, secreturi profesionale. Da' de o tipografie închisă pentru caz de materiale conspirative, care bat în guvern şi domnie, nu-i aşa, mata ai auzitără?
    - Am auzitără de la musiu Kogălniceanu de libertatea presei, răspunse Weiss, colţos şi important.
    Ipistatul se prăpădea de râs:
    - Te ţii de mucalitlâcuri? Ce jornal serios scoţi dumneata? Ce gazetă naţională? Mă şi întreb la ce mai ţii dugheana asta!
    Jupân Weiss se roşi, jignit până în adâncul inimii:
    - Şi dacă eu vreau s-o ţin asa, de o frumuseţe, ai mata ceva contra?
    - Nu te aprinde, jupâne, vorbesc în enteresul dumneatale. Planeta s-a fost tras aici, în tiparniţa Weiss.
    - Ei, şi?
    - Persona e sub acuzaţiune de conspiraţie. Dumneata dacă-l acoperi, eşti, pardon, care va să zică complice şi care va să zică trădător. Şi, la caz de trădare, trebonalul nu se uită la ruşfeturile dumitale, nu te scoate din putină nici musiu Costa-Foru, ăl mai advocat, şi te văz - cum mă vezi şi cum te văz - tăind sare la ocnă, cu drept de vizită o dată în an, de nu te lasă madama Weiss pentru minte şi chimir mai procopsite. Cine-i persona?
    Weiss căscă ochii mari:
    - Care personă?

.........................................................................