Shining, Stephen King

..............................................................................
                                   2-8


                   În spatele terenului de joacă era un gard de siguranţă, după el se afla aleea pietruită care ducea la hotel, iar după acesta, mai departe, valea care se pierdea în pâcla albăstrie a înserării.

    Danny nu cunoştea cuvântul "izolare", dar dacă i l-ar fi explicat cineva, ar fi înţeles că asta simte. Şi mai departe, întins în soarele care apunea, ca un şarpe lung şi negru care s-a hotărât să aţipească puţin, era şoseaua care ducea înapoi la Boulder, prin Trecătoarea Sidewinder. Drumul ăla o să fie închis toată iarna. La gândul ăsta a simţit că se sufocă şi tresări puternic când tatăl său îi puse mâna pe umăr.

    - O să-ţi aduc imediat un pahar cu apă, amice. E cam prea mare agitaţie acum pe-aici.

    - Sigur, Tăticule.

    Doamna Brant ieşi din birou şi întreaga ei înfăţişare părea a spune că fusese răzbunată. Câteva clipe mai târziu, doi băieţi de serviciu care se cocoşaseră literalmente sub povara celor opt valize, o urmară în drumul ei triumfător spre uşa principală. Danny văzu prin fereastră cum un bărbat în uniformă gri şi cu un fel de şapcă de căpitan îi aduse maşina argintie. Coborî din maşină, o salută şi se repezi să deschidă portbagajul.

    Şi, într-una din sclipirile pe care le avea uneori, prinse un gând întreg al ei, unul care se desluşea foarte bine acum, faţă de amalgamul confuz de emoţii şi culori pe care-l recepţiona de obicei în locurile aglomerate.

    ("aş vrea să ajung în pantalonii lui")

    Fruntea lui Danny se încreţi în timp ce-i urmărea pe hamali punându-i cuferele în portbagaj. Doamna îl privea cu atenţie pe bărbatul în uniformă gri, care-i supraveghea pe băieţi. De ce să vrea să ajungă în pantalonii lui? Îi era atât de frig cu haina aia lungă de blană pe ea? Şi dacă îi era frig, de ce nu-şi pusese pantalonii ei?

    Mămica lui purta pantaloni totdeauna iarna.

    Bărbatul în uniformă gri închise portbagajul şi se întoarse s-o ajute să urce în maşină. Danny se încordă, atent să vadă dacă ea o să-i zică ceva despre pantaloni, dar doamna zâmbi numai şi-i dădu o bancnotă de 1 dolar bacşiş. O clipă mai târziu ea şi maşina ei uriaşă şi argintie se îndepărtau.
    S-a gândit să-şi întrebe mama de ce doamna Brant ar fi vrut pantalonii omului acela, dar se hotărî că e mai bine să-şi ţină gura. Uneori, întrebări de felul ăsta te pot băga în bucluc. I se mai întâmplase aşa ceva.
    Se ghemui între părinţii lui pe canapea şi privi la oamenii de la recepţie. Se bucura că tăticul şi mămica lui erau fericiţi, dar nu se putea abţine să nu fie puţin îngrijorat. Pur şi simplu nu avea încotro.

                                                     10. Hallorann

                                 Bucătarul nu se potrivea absolut deloc imaginii pe care şi-o făcuse Wendy despre şeful bucătăriei unui mare hotel.
    Mai întâi, un asemenea personaj era numit Bucătar-şef, nu pur şi simplu bucătar - bucătăreasă era ea acasă când arunca într-o cratiţă toate resturile de mâncare de cu o seară înainte şi mai adăuga tăiţei. Apoi, vrăjitorul gastronomic al unui loc cum era Overlook, ar fi trebuit să fie scund, plinuţ, cu faţa albă; ar fi trebuit să aibă o mustaţă neagră şi subţire ca un actor din filmele muzicale ale anilor '40, ochi negri, accent franţuzesc şi o fire detestabilă.
    Hallorann avea ochi negri şi atât. Era un negru înalt, uşor încărunţit. Vorbea cu accentul dulce din sud şi râdea mult, descoperind nişte dinţi mult prea albi şi prea regulaţi ca să nu fie o proteză din colecţia 1950 a firmei "Sears and Roebuck".
    Tatăl ei avusese o proteză din asta, "Roebuckers" o numea el, şi, din când în când, în timpul mesei o împingea cu limba şi se strâmba la ea... Întotdeauna, îşi amintea Wendy acum, când mama ei era la bucătărie sau vorbea la telefon şi nu-l putea vedea.
    Danny se holbase cu uimire la uriaşul acesta negru, îmbrăcat în serj albastru şi apoi zâmbise când Hallorann l-a luat în braţe şi i-a spus:
    - Doar n-o să stai aici toată iarna.
    - Ba da - răspunse Danny cu timiditate.
    - Nu, o să vii la St. Pete cu mine şi o să înveţi să faci mâncare şi o să mergi pe plajă în fiecare seară şi o să cauţi crabi. Da?
    Danny se hlizi încântat şi clătină din cap. Nu. Hallorann îl puse jos.
    - Dacă ai intenţia să te răzgândeşti, spuse grav Hallorann, aplecându-se spre el, grăbeşte-te. Peste o jumătate de oră voi fi în maşină. Peste două ore şi jumătate voi fi la Aeroportul Stapleton International, Poarta 32, Concourse B, în oraşul Denver, Colorado. După trei ore, voi închiria o maşină la Aeroportul Miami şi voi fi în drum spre însoritul St. Pete, de-abia aşteptând să-mi pun slipul de baie şi să râd în sinea mea de fraierii care se înzăpezesc. Te prinzi, puştiule?
    - Da, domnule, zâmbi Danny.
    Hallorann se întoarse spre Jack şi Wendy:
    - Aveţi un copil minunat.
    - Aşa credem şi noi, zise Jack şi-i întinse mâna. Eu sunt Jack Torrance. Soţia mea Winnifred. Pe Danny l-aţi cunoscut deja.
    - Şi a fost o adevărată plăcere. Doamnă, vi se spune Winnie sau Freddie?
    - Wendy, surâse ea.
    - OK. E chiar mai frumos. Vă rog urmaţi-mă. Pe aici. Domnul Ullman vrea să vizitaţi tot. Şi asta vom şi face.
    Scutură din cap şi zise printre dinţi:
    - Şi ce fericit voi fi când voi scăpa de el.
    Hallorann a început turul cu cea mai imensă bucătărie pe care Wendy o văzuse vreodată. Strălucea de curăţenie. Toate suprafeţele erau atât de frecate încât te orbeau. Era mai mult decât mare; pur şi simplu te intimida. Mergea înainte alături de Hallorann, în timp ce Jack, care nu era deloc în elementul său, rămase puţin în urmă cu Danny. Pe perete, lângă o chiuvetă uriaşă cu patru compartimente, era atârnată o placă cu instrumente de bucătărie - de la cuţite de tranşat carnea până la toporişti. Mai era o planşetă pentru frământat pâinea, la fel de mare ca masa lor din bucătăria din Boulder. Un alai uluitor de oale şi cratiţe din oţel inoxidabil atârnau din tavan până în podea, acoperind un perete întreg.
    - Cred că o să fiu nevoită să-mi însemn drumul de fiecare dată ca să nu mă rătăcesc, zise Wendy.
    - Nu trebuie să vă simţiţi copleşită, o linişti Hallorann. E mare, dar nu este decât o bucătărie. Nici n-o să fie nevoie să folosiţi mare parte din chestiile astea. Ai grijă de curăţenie. E tot ce-ţi cer. Uite şi maşina de gătit pe care aş folosi-o dacă aş fi în locul tău. Sunt trei maşini aici, dar asta e cea mai mică.
    "Cea mai mică", gândi ea descurajată, privind-o.
    Avea douăsprezece arzătoare, două cuptoare obişnuite şi un grătar deasupra căruia era un bazin încălzit în care puteai fierbe cârnaţi sau fasole; mai avea un alt grătar şi un dispozitiv de încălzit mâncarea - plus un milion de cadrane şi termometre.
    - E alimentat numai cu gaz, zise Hallorann. Ai mai gătit cu gaz, Wendy?
    - Da...
    - Îmi place gazul, spuse el şi aprinse unul din ochiuri.
    O flacără albastră prinse viaţă. O reglă cu o mişcare delicată, până când deveni doar un cerc luminos.
    - Îmi place să văd flacăra la care gătesc. Vezi unde sunt butoanele pentru arzătoare?
    - Da.
    - Şi cadranele cuptoarelor sunt marcate. Cuptorul meu preferat este cel din mijloc, pentru că pare a se încălzi cel mai uniform, dar poţi să-l foloseşti pe oricare. Sau chiar pe toate trei.
    - Parcă aş fi într-o reclamă, zise Wendy cu un râs tremurat.
    Hallorann râse însă mult mai tare.
    - Vino, te rog. Am lăsat lângă chiuvetă o listă cu toate alimentele. O vezi?
    - Uite-o, mămico!
    Danny îi aduse două foi de hârtie scrise mărunt pe ambele părţi.
    - Bun băiat, zise Hallorann, ciufulindu-i părul. Ești sigur că nu vrei să vii în Florida cu mine? Să înveţi să găteşti cei mai dulci creveţi creole din lume?
    Danny îşi acoperi gura cu mâinile şi chicoti, apoi se retrase lângă tatăl sau.
    - Voi trei aveţi aici suficientă mâncare pentru un an, zise Hallorann. Avem o cămară, o cameră frigorifică, lăzi cu tot felul de legume şi două frigidere. Haideţi să vă arăt.
    În următoarele zece minute Hallorann deschise lăzi şi uşi, descoperind alimente în cantităţi atât de mari, cum Wendy nu mai văzuse niciodată. Rezervele au uimit-o, dar nu au reuşit s-o liniştească pe cât ar fi crezut - îi tot venea în minte grupul lui Donner, fără a se mai gândi la canibalism acum, (căci mâncarea era mai mult decât suficientă), ci fiind din ce în ce mai convinsă că intraseră într-o poveste foarte serioasă: când va veni iarna, nu vor mai putea pleca de-aici.
    Vor rămâne în hotelul acesta grandios, părăsit de toată lumea, mâncând mâncarea care le-a fost lăsată, aidoma unor personaje dintr-un basm şi ascultând vântul care se înverşunează la streşinile lor înzăpezite.
    În Vermont, când Danny şi-a rupt braţul (când Jack i-a rupt braţul lui Danny) a chemat salvarea formând numărul de telefon care era înscris pe o plăcuţă lângă aparat. Salvarea a venit în zece minute.
    Mai erau şi alte numere de telefon scrise pe plăcuţă.
    Patrula de poliţie putea ajunge în cinci minute, iar pompierii chiar mai repede, pentru că sediul lor se afla la trei străzi distanţă de casa lor. Puteai chema un electrician dacă rămâneai fără lumină, un instalator, dacă ţi se defecta duşul, un alt meşter dacă ţi se strica televizorul. Dar ce se putea întâmpla aici sus, dacă Danny ar leşina şi şi-ar înghiţi limba?
    ("Dumnezeule, ce gând!")
    Sau dacă s-ar produce un incendiu? Sau dacă Jack ar cădea în puţul liftului şi şi-ar sparge capul? Sau dacă...?
    ("Sau dacă o să ne simţim minunat cu toţii? Opreşte-te, Winnifred!")
    Hallorann i-a dus întâi în camera frigorifică, unde aburii respiraţiei păreau nişte balonaşe nostime. Aici parcă venise deja iarna.
    Hamburgeri în saci mari de plastic, de câte zece livre fiecare, doisprezece saci, patruzeci de găini întregi agăţate de cârligele din pereţii îmbrăcaţi în lemn. Cutii mari cu şuncă conservată, aşezate ca jetoanele de poker, o duzină. Sub găini, zece bucăţi mari de friptură de vită, zece bucăţi de friptură de porc şi o pulpă uriaşă de miel.
    - Îţi place mielul, amice? îl întrebă Hallorann cu un zâmbet larg.
    - La nebunie - răspunse Danny prompt.
    Nu mâncase miel niciodată.
    - Ştiam că-ţi place. Nu-i nimic mai bun într-o noapte friguroasă decât două felii de friptură de miel acoperite cu puţin jeleu de mentă. Aveţi şi jeleu de mentă aici. Mielul uşurează stomacul. Este o carne uşoară, fără toxine.
    Din spatele lor, Jack întrebă cu mare curiozitate:
    - De unde ai ştiut că îi spunem "amice"?
    Hallorann se întoarse spre el:
    - Poftim?
    - Danny. Îi zicem "amice" uneori.
    - Pare un puşti prietenos, un amic, nu?
    Îşi încreţi nasul către Danny şi plescăi din buze:
    - Ei, cum merge treaba, amice?
    Danny se hlizi şi atunci Hallorann i-a mai spus ceva
    ("Eşti sigur că nu vrei să mergi în Florida, amice?")
    foarte desluşit. A auzit fiecare cuvânt. Îl privi uimit şi puţin speriat pe Hallorann. Acesta îi făcu solemn cu ochiul şi se întoarse să vorbească despre alimente.
    Wendy îşi privi fiul peste umerii largi, îmbrăcaţi în serj albastru, ai bucătarului. Avea sentimentul straniu că ceva se petrecuse între ei, ceva ce ea nu putea înţelege.
    - Aveţi douăsprezece pachete cu cârnaţi, douăsprezece pachete cu slănină, spunea acum Hallorann. Cam atât despre carnea de porc. În sertarul acesta aveţi douăzeci de livre de unt.
    - Unt adevărat? întrebă Jack.
    - Cel mai bun.
    - Nu cred că am mai mâncat unt adevărat de când eram copil, în oraşul Berlin, New Hampshire.
    - O să mănânci aici atâta unt, că o să ţi se facă dor de margarină, zise Hallorann şi râse. În lada asta e pâinea, treizeci de pâini albe, douăzeci negre. Încercăm să menţinem un echilibru între rase, aici la Overlook. Ştiu că cincizeci de pâini n-or să vă ajungă, dar aveţi tot ce vă trebuie ca să faceţi pâine şi eu zic că pâinea proaspătă e mult mai bună decât cea congelată.
    - Aici, jos, e peştele. Hrană pentru creier, nu-i aşa, amice?
    - Aşa e, mami?
    - Dacă spune domnul Hallorann, iubitule, Wendy zâmbi.
    Danny strâmbă din nas:
    - Nu-mi place peştele.
    - Aici greşeşti amarnic, zise Hallorann. Pur şi simplu nu ai întâlnit niciodată niciun peşte care să te placă el pe tine. Peştele de aici o să te placă mult, cinci livre de păstrăv curcubeu, zece livre de somn, cincisprezece conserve de ton...
    - Da, îmi place tonul.
    - Şi cinci livre din cel mai dulce calcan care a înotat vreodată în mare. Băiete, la primăvară, o să-i mulţumeşti bătrânului... Pocni din degete de parcă ar fi uitat ceva. Cum mă cheamă? Cred că am uitat.
    - Domnul Hallorann, zise Danny rânjind. Pentru prieteni, Dick.
    - Aşa e! Şi pentru că tu eşti un prieten, să-mi zici Dick.
    Lăsându-se conduşi într-un colţ al camerei, Jack şi Wendy se priviră nedumeriţi, amândoi încercând să-şi amintească daca Hallorann le spusese care este prenumele său.
    - Ăsta l-am pus aici special pentru voi. Sper că vă face plăcere.
    - O, n-ar fi trebuit, zise Wendy emoţionată.
    Era un curcan de douăzeci de livre înfăşurat într-o panglică roşie, cu fundă.
    - Trebuie să mâncaţi curcan de Ziua Recunoştinţei, Wendy, zise Hallorann pe un ton grav. Cred că pe undeva pe acolo este şi un clapon pentru Crăciun. Fără îndoială că o să daţi de el. Şi acum hai să ieşim de-aici, până nu facem pneumonie. Aşa-i, amice?
    - Aşa-i!
    Mai erau şi alte minuni care-i aşteptau în cămară. O sută de cutii cu lapte praf (Hallorann a sfătuit-o cu seriozitate să cumpere lapte proaspăt din Sidewinder pentru copil, cât timp acest lucru mai era posibil), cinci saci de câte douăzeci livre cu zahăr, cereale, borcane cu orez, macaroane, spaghete, conserve cu fructe şi salate de fructe, un coş mare plin cu mere proaspete, care umpleau camera cu aroma toamnei, stafide, prune şi caise uscate ("Trebuie să mănânci de toate dacă vrei să fii fericit"  hohotul de râs al lui Hallorann se ridică spre tavan, de unde, spânzurată de un lanţ de fier, atârna o lampă demodată); o ladă mare plină cu cartofi şi lăzi mai mici cu roşii, ceapă, napi, dovlecei şi varză.
    - După părerea mea... zise Wendy când au ieşit.
    Dar văzând toate alimentele acelea, după ce ea cheltuia numai treizeci dolari pe săptămână pe mâncare, a fost atât de uimită, atât de impresionată, încât nu a mai fost în stare să spună care îi era părerea.
    - Sunt puţin în întârziere, zise Hallorann uitându-se la ceas, aşa că o să vă las să inspectaţi singuri dulapurile şi frigiderele mai târziu, după ce vă instalaţi. Mai sunt brânzeturi, lapte condensat îndulcit, drojdie, praf de copt, un sac cu foi de plăcintă, banane încă necoapte...
    - Opreşte-te, spuse ea râzând şi ridicând o mână. N-o să ţin minte niciodată toate astea. Este extraordinar. Şi îţi promit să păstrez curăţenia.
    - Asta e tot ce-ţi cer. Se întoarce spre Jack. Bănuiesc că domnul Ullman şi-a făcut numărul povestindu-ţi despre şobolanii de aici?
    Jack rânji:
    - A zis că se poate să fie câţiva în pod şi domnul Watson mi-a spus că poate mai sunt câţiva şi în subsol. Trebuie că sunt tone de hârtii acolo, dar nu am văzut să fie roase.
    - Watson ăla, zise Hallorann, clătinând din cap cu un fel de tristeţe batjocoritoare. N-are gura cea mai spurcată din câţi oameni ai cunoscut?
    - E o figură, în felul său, consimţi Jack.
    Pentru că omul cu gura cea mai spurcată dintre câţi cunoscuse, fusese propriul său tată.
    - E păcat, continuă Hallorann, conducându-i înapoi spre uşile batante care dădeau în sala de mese a hotelului. Familia lui a avut bani. Asta s-a întâmplat demult. Bunicul sau străbunicul lui Watson - nu mai ţin bine minte care a construit locul ăsta.
    - Mi s-a spus.
    - Şi ce s-a întâmplat? întrebă Wendy.
    - N-au reuşit. Watson v-ar spune povestea de două ori pe zi dacă i-aţi da voie. Bătrânul avea o idee fixă. Cred că a decăzut tocmai din cauza locului ăstuia. A avut doi băieţi şi unul din ei a murit într-un accident de călărie pe-aici pe undeva, când hotelul tocmai se construia. Asta trebuie să se fi întâmplat prin 1908 sau 1909. Nevasta bătrânului a făcut o gripă şi a murit şi n-au mai rămas decât bătrânul şi băiatul cel mic. Au sfârşit prin a fi îngrijitori în acelaşi hotel pe care ei îl construiseră.
    - Păcat, zise Wendy.
    - Ce s-a întâmplat cu el? Cu bătrânul? întrebă Jack.
    - Şi-a băgat din greşeală un deget în priză şi s-a terminat cu el. Cândva, la începutul anilor '30, înainte ca hotelul să se închidă pentru zece ani din cauza crizei.
    - În orice caz, Jack, ţi-aş fi foarte recunoscător dacă v-aţi uita şi prin bucătărie după şobolani. Dacă vedeţi vreunul... puneţi curse, nu otravă.
    Jack clipi:
    - Sigur că da. Cui i-ar trece prin cap să pună otravă în bucătărie?
    Hallorann râse batjocoritor:
    - Cui? Domnului Ullman. Asta a fost ideea lui strălucită toamna trecută. Şi i-am zis: "Ce-ar fi să ne reîntâlnim, domnule Ullman, cu toţii la primăvară şi eu să pregătesc cina noastră tradiţională pentru noaptea de deschidere - care se întâmplă să fie somon cu un sos delicios - şi toată lumea se îmbolnăveşte şi doctorul vine şi vă zice: Ullman, ce dracu' ai făcut? Optzeci din cei mai bogaţi oameni din America s-au intoxicat cu otravă de şobolani!"
    Jack izbucni într-un râs zgomotos:
    - Şi Ullman ce-a zis?
    Hallorann îşi plimbă limba prin gura, de parcă ar fi avut nişte resturi de mâncare rămase printre dinţi.
    - A spus: "Pune curse, Hallorann".
    Acum râseră cu toţii, chiar şi Danny, deşi nu-şi dădea prea bine seama care e poanta, decât că era vorba despre domnul Ullman, care uite că totuşi nu le ştia pe toate.
    Au traversat apoi sufrageria, acum părăsită şi tăcută, cu ferestrele ei imense prin care se vedeau piscurile acoperite cu zăpadă. Feţele albe de masă fuseseră acoperite cu câte o folie din plastic dur, transparent. Covorul, rulat acum, fusese ridicat într-un colţ, unde stătea ca o santinelă de gardă.
    În faţa acestei camere uriaşe se afla o pereche de uşi duble, ca nişte aripi de liliac, deasupra cărora scria cu litere aurite, demodate: Salonul Colorado.
    Urmărindu-i privirea, Hallorann îi spuse lui Jack:
    - Dacă eşti băutor, sper că ţi-ai adus propriile provizii. Locul ăla e gol ca-n palmă. Ştii, a fost petrecerea personalului azi-noapte. Şi acum fiecare cameristă şi hamal, inclusiv eu, umblăm de colo-colo cu capul cât o baniţă.
    - Nu beau, zise tăios Jack.
    Se întoarseră în hol.
    Plecaseră foarte mulţi în jumătatea de oră pe care o petrecuseră în bucătărie. Holul începuse să capete înfăţişarea părăsită cu care Jack bănuia că se vor familiariza destul de curând. Scaunele cu spătar înalt erau goale. Plecaseră şi călugăriţele de lângă şemineu şi chiar focul se stinsese, lăsând numai cărbunii încinşi. Wendy aruncă o privire înspre parcare şi văzu că rămăseseră numai câteva maşini.
    Şi s-a pomenit că-şi doreşte să se urce în Volkswagen şi să se întoarcă la Boulder... sau oriunde altundeva.
    Jack îl căută din priviri pe Ullman, dar acesta nu era în hol.
    O cameristă tânără, cu părul blond-cenuşiu strâns într-un coc la ceafă, se apropie de ei.
    - Dick, bagajul tău e pe terasă.
    - Mulţumesc, Sally.
    - O sărută pe frunte: îţi doresc o iarnă bună. Am auzit că te măriţi.
    Când ea se îndepărtă, mişcând obraznic din şolduri, Hallorann se întoarse spre familia Torrance:
    - Trebuie să mă grăbesc dacă vreau să prind avionul. Vă doresc toate cele bune. Ştiu că o să vă simţiţi bine.
    - Mulţumim, zise Jack. Ai fost foarte amabil.
    - O să am mare grijă de bucătărie, promise Wendy din nou. Distracţie plăcută în Florida.
    - Mă distrez întotdeauna.
    Hallorann îşi puse mâinile pe genunchi şi se aplecă spre Danny:
    - Ultima şansă, puştiule. Vrei să vii în Florida?
    - Cred că nu, zâmbi Danny.
    - Bine. Vrei să mă ajuţi să-mi duc valizele la maşină?
    - Dacă îmi dă voie mămica.
    - Poţi să te duci, zise Wendy, dar mai întâi trebuie să-ţi închei nasturii de la haină.
    Se aplecă spre el, dar Hallorann fu mai iute, degetele sale mari şi maronii mişcându-se cu o dexteritate uimitoare.
    - Îl trimit înapoi imediat.
    - Bine, răspunse Wendy, şi-i conduse la uşă.
    Jack încă îl mai căuta pe Ullman. Ultimul oaspete al hotelului Overlook se afla la recepție.

                                                        11. Strălucirea

                             Erau patru valize  chiar în faţa uşii. Trei uriaşe, tare vechi, acoperite cu imitaţie de crocodil. A patra era un sac cu fermoar, supradimensionat, dintr-un material decolorat, în carouri.
    - Cred că poţi să-l ridici pe ăla, nu? îl întrebă Hallorann. Săltă cu o mână două valize, iar pe cealaltă şi-o puse sub braţ.
    - Sigur, zise Danny.
    Îl apucă bine cu ambele mâini şi-l urmă pe bucătar pe treptele terasei, încercând cu bărbăţie să nu geamă şi astfel să se dea de gol cât de greu îi era.
    Începuse deja să bată un vânt de toamnă, aspru şi pătrunzător; şuiera prin parcare, făcându-l pe Danny să închidă ochii în timp ce căra sacul lovindu-se cu el peste genunchi. Câteva frunze rătăcite alergau în cercuri pe asfaltul aproape pustiu acum, iar Danny se gândi pentru o clipă la noaptea aceea, cu o săptămână în urmă, când s-a trezit din coşmar şi l-a auzit - sau, măcar, i s-a părut că-l aude - pe Tony spunându-i să nu vină aici.
    Hallorann îşi puse valizele lângă portbagajul unei maşini Plymouth Fury - de culoare bej.
    - Nu e o maşină prea grozavă, i se confesă lui Danny. Închiriată, Bessie a mea e dincolo, unde plec eu acum. E o maşină adevărată, un Cadillac 1950. O ţin în Florida, pentru că e prea bătrână să mai urce munţii. Ai nevoie să te ajut?
    - Nu, domnule, răspunse Danny.
    Reuşise să care sacul fără să geamă şi acum îl puse jos cu un oftat adânc de uşurare.
    - Bravo, zise Hallorann.
    Scoase un inel cu chei din buzunarul sacoului său din serj albastru şi descuie portbagajul. În timp ce punea valizele înăuntru, Danny fu surprins să-l audă spunând:
    - Străluceşti, băiete. Mai tare decât oricare altul pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Şi împlinesc şaizeci de ani în ianuarie.
    - Hî?
    - Ai un talent. Hallorann se întoarse spre el. Întotdeauna am numit talentul ăsta "strălucire". Aşa îi spunea bunica mea. Şi ea îl avea. Când eram copil, nu mai mare ca tine, stăteam cu ea în bucătărie şi vorbeam mult fără să deschidem gura.
    - Pe bune?
    Hallorann zâmbi văzându-l pe Danny cu gura căscată, având întipărită pe chip o expresie de curiozitate aproape flămândă:
    - Hai să stăm puţin în maşină. Vreau să-ţi spun ceva. Trânti capacul portbagajului.
    Din holul hotelului, Wendy Torrance îşi văzu fiul urcând în maşina lui Hallorann, în timp ce uriaşul bucătar negru se strecură la volan. Un junghi ascuţit de teamă o străpunse şi deschise gura să-i spună lui Jack ca Hallorann nu glumise când a spus că vrea să-l ia pe Danny în Florida - se punea la cale o răpire. Însă ei numai stăteau în maşină. De-abia putea distinge capul mic al fiului ei, întors atent spre capul mare al lui Hallorann.
    Chiar de la această distanţă recunoştea poziţia lui Danny - aşa stătea când la televizor era ceva care-l fascina, sau când juca Popa-prostu' cu tatăl său. Jack, care încă îl mai căuta pe Ullman, nu observase nimic.
    Wendy, urmărind însă cu nervozitate maşina lui Hallorann, întrebându-se despre ce ar putea oare sta ei de vorbă, ce ar fi putut oare să-l intereseze atât de mult pe Danny.
    În maşină, Hallorann spunea:
    - Nu te simţi puţin singur când te gândeşti că nu mai e nimeni ca tine?
    Danny, care se simţise şi înfricoşat şi singur uneori, dădu din cap:
    - Numai pe mine m-ai cunoscut? îl întrebă pe Hallorann.
    Hallorann râse:
    - Nu, copile. Dar tu străluceşti cel mai tare.
    - Sunt mulţi din ăştia ca mine?
    - Nu chiar mulţi. Dar se întâmplă să dai peste ei. Sunt o grămadă de oameni care au un pic de strălucire. Habar nu au. Dar, ca prin minune cumpără flori când soţiile lor sunt indispuse, reuşesc la examene pentru care nu au învăţat, îşi dau seama cum se simt oamenii pe care-i întâlnesc. Am cunoscut vreo cincizeci, şaizeci din ăştia. Dar numai vreo zece, inclusiv bunică-mea, ştiau că strălucesc.
    - Maamă! zise Danny şi căzu pe gânduri.
    Apoi:
    - O ştii pe doamna Brant?
    - Pe aia? întrebă ironic Hallorann. Nu străluceşte, doar îşi trimite mâncarea înapoi de două-trei ori pe seară.
    - Ştiu că nu străluceşte, recunoscu Danny cu sinceritate. Dar îl ştii şi pe omul cu uniformă gri care aduce maşinile?
    - Pe Mike? Sigur, îl ştiu pe Mike. Ce-i cu el?
    - Domnule Hallorann, de ce o fi vrut să intre în pantalonii lui?
    - Ce spui, băiete? Despre ce vorbeşti?
    - Păi, când îl privea, ea s-a gândit că ar vrea foarte mult să ajungă în pantalonii lui şi eu m-am tot întrebat de ce...
    Dar nu mai continuă. Hallorann îşi dăduse capul pe spate şi din pieptul lui izbucnise un râs bogat, ale cărui hohote se rostogoleau în maşină ca o rafală de mitralieră. Maşina întreagă se zguduia de forţa lui.
    Danny surâse nedumerit, şi în cele din urmă, furtuna se domoli în sughiţuri. Hallorann scoase din buzunarul de la piept o batistă mare de mătase ca un steag alb de pace şi-şi şterse ochii umezi.
    - Băiete, zise el, râzând încă, o să ştii tot ce e de ştiut despre specia umană înainte să împlineşti zece ani. Nu ştiu dacă să te invidiez pentru asta.
    - Dar doamna Brant...
    - Dă-o-ncolo, zise, şi să n-o întrebi nici pe mama ta. O să reuşeşti numai s-o superi. Pricepi ce zic?
    - Da, domnule.
    Pricepea foarte bine. O supărase în felul acesta pe mama lui şi altă dată.
    - Doamna aia Brant e doar o bătrână murdară care are mâncărimi. Atât trebuie să ştii.
    Îl cântări din ochi:
    - Cât de departe ajungi, amice?
    - Hî?
     - Dă-mi un exemplu. Gândeşte către mine. Vreau să ştiu dacă ai cât de mult cred eu că ai.
    - Ce vrei să gândesc?
    - Orice. Numai gândeşte tare.
    - Bine, zise Danny.
    Făcu o pauză, apoi îşi adună toată puterea de concentrare şi o aruncă înspre Hallorann. Nu mai făcuse niciodată aşa ceva şi în ultima clipă instinctul se ridică şi înmuie parte din forţa brută a gândului - nu voia să-i facă rău domnului Hallorann. Şi totuşi, gândul ţâşni din el ca săgeata, cu o forţă pe care nu şi-ar fi închipuit-o. S-a dus ca o minge aruncată în finala de baseball profesionist, ba chiar mai tare.
    (Oh, sper să nu-l doară)
    Iar gândul era: (!!! BUNĂ, DICK !!!)
    Hallorann tresări şi se izbi de spătarul scaunului. Maxilarele i se loviră unul de altul cu un zgomot puternic, iar din buza de jos începu să-i curgă sânge, Mâinile i se ridicară fără voie la nivelul pieptului şi apoi căzură la loc în poală. O clipă pleoapele i se zbătură parcă fără control şi Danny se sperie.
    - Domnule Hallorann? Dick? Nu ţi-e bine?
    - Nu ştiu, zise Hallorann şi râse tremurat. Sincer nu ştiu. Dumnezeule, băiete, eşti ca un pistol.
    - Îmi pare rău, zise Danny şi mai alarmat. Să-l aduc pe tata? Fug să-l aduc.
    - Nu, mi-am revenit. E în regulă, Danny. Stai cuminte aici.. Mă simt un pic zguduit, atâta tot.
    - Nu m-am gândit cât de tare pot, mărturisi Danny. Mi-a fost frică în ultima clipă.
    - Slavă Domnului, altfel poate că mi-ar fi ieşit creierii prin urechi.
    Observă panica de pe chipul lui Danny şi zâmbi:
    - Nu s-a întâmplat nimic rău. Tu ce ai simţit?
    - Parcă eram un jucător bun de baseball, foarte bun, cel mai bun, şi aruncam o minge, răspunse prompt.
    - Îti place baseball-ul, nu?
    Hallorann îşi masa uşor tâmplele.
    - Lui tati şi mie ne place echipa "Angels", zise Danny. Echipa "Red Sox" în liga de est şi "Angels" în liga de vest. Am fost la un meci între "Red Sox" şi "Cincinnati" în cupa mondială. Eram mult mai mic atunci. Şi tata era..., chipul lui Danny se întunecă şi se tulbură.
    - Era cum, Dan?
    - Am uitat, zise Danny.
    Vru să-şi bage degetul în gură, ca să-l sugă, dar asta era o şmecherie de bebeluş. Îşi puse mâna la loc pe genunchi.
    - Îţi dai seama ce gândesc mămica şi tăticul tău?
    Hallorann îl urmărea cu atenţie.
    - Aproape întotdeauna, dacă vreau. Dar de obicei nu încerc.
    - De ce?
    - Păi... se opri încurcat. Ar fi ca şi cînd aş trage cu ochiul la ei în dormitor când fac chestia aia din care ies copii. Ştii chestia?
    - Am întâlnit-o de câteva ori în viaţă, răspunse Hallorann pe un ton serios.
    - Nu le-ar conveni. Şi nu le-ar plăcea că trag cu ochiul la gândurile lor. Ar fi ceva murdar.
    - Înţeleg.
    - Dar ştiu ce simt, continuă Danny. N-am ce face. Şi ştiu şi cum te simţi şi tu acum. Te doare. Îmi pare rău.
    - Mă doare doar capul puţin. Se poate şi mai rău după o beţie cruntă. Poţi să citeşti gândurile altor oameni, Danny?
    - Nu ştiu încă să citesc, decât câteva cuvinte. Dar tata a zis că o să ma înveţe iarna asta. Tata îi învăţa pe copii să scrie şi să citească într-o şcoală mare. Îi învăţa mai mult să scrie, dar el ştie şi să citească.
    - Vreau să zic, poţi să-ţi dai seama ce gândeşte cineva?
    Danny medită o clipă:
    - Pot, dacă gândeşte tare, spuse în cele din urmă. Aşa a fost cu doamna Brant şi cu pantalonii. Sau cum a fost odată când eram cu mămica într-un magazin mare şi era acolo un băiat care se uita la aparatele de radio şi se gândea să ia unul fără să-l plătească. După aia s-a gândit: şi dacă mă prind? Şi după aia s-a gândit: Dar chiar că-l vreau. Şi după aia s-a gândit iar că or să-l prindă. Înnebunea tot gândind aşa şi mă înnebunea şi pe mine. Mami vorbea cu omul care vinde pantofi, aşa că m-am dus la el şi i-am zis: "Băiete, nu lua radioul ăla. Pleacă". Şi atunci s-a speriat tare. A fugit.
    Hallorann se hlizea cu un rânjet larg:
    - Cred şi eu. Poţi să mai faci şi altceva, Danny? Prinzi numai gândurile şi sentimentele sau mai e ceva?
    Prudent:
    - La tine mai e ceva?
    - Câteodată, zise Hallorann. Nu prea des. Câteodată... câteodată am nişte vise. Tu visezi, Danny?
    - Câteodată, zise Danny, visez când sunt treaz. După ce vine Tony.
    Degetul său vru din nou să intre în gură. Nu spusese decât părinţilor săi despre Tony. Îşi retrase mâna de la gură.
    - Cine e Tony?
    Şi dintr-o dată Danny avu una din sclipirile acelea de înţelegere care-l speriau cel mai tare; era ca şi când ai fi întrezărit brusc o maşinărie de neînţeles care ar fi putut fi inofensivă, sau ucigătoare. Era prea mic să ştie. Era prea mic să înţeleagă.
    - Ce se întâmplă? strigă el. Mă întrebi toate astea pentru că eşti îngrijorat, nu-i aşa? De ce eşti îngrijorat din cauza mea? De ce eşti îngrijorat din cauza noastră?
    Hallorann îi apucă umerii mici între mâinile sale uriaşe şi întunecate.
    - Opreşte-te. Poate că nu-i nimic. Dar dacă totuşi este ceva... atunci... ai ceva uluitor în cap, Danny. Trebuie să mai creşti mult încă până când o să reuşeşti să înţelegi. Deocamdată trebuie să fii curajos.
    - Dar nu înţeleg lucrurile, izbucni Danny. Le înţeleg, dar nu le înţeleg. Oamenii... sunt lucruri şi le simt şi eu, dar nu ştiu ce sunt!.
    Privi necăjit în jos:
    - Aş vrea să ştiu să citesc. Uneori Tony îmi arată nişte semne şi nu pot să citesc aproape niciunul.
    - Cine-i Tony? întrebă din nou Hallorann.
    - Mămica şi tăticui îl numesc "tovarăşul meu invizibil de joacă", spuse Danny, rostind cuvintele cu foarte mare grijă. Dar el e adevărat-adevărat. Cel puţin, eu cred că este. Câteodată, când mă forţez foarte tare să înţeleg nişte lucruri, atunci vine. Şi zice: "Danny, vreau să-ţi arăt ceva". Şi e ca şi când aş leşina. Numai că... visez, aşa cum ai spus.
    Privi spre Hallorann şi înghiţi greu.
    - Erau frumoase. Dar acum... nu-mi amintesc cum se cheamă visele care te sperie şi te fac să plângi.
    - Coşmaruri? întrebă Hallorann.
    - Da. Aşa. Coşmaruri.
    - Despre locul ăsta? Despre hotelul Overlook?
    Danny privi din nou la mâna cu degetul pe care ar fi vrut să-l ţină în gură.
    - Da, şopti.
    Apoi continuă pe un ton piţigăiat:
    - Dar nu pot să-i zic lu' tati şi nici tu nu poţi! Trebuie să aibă serviciul ăsta pentru că unchiul Al nu i-a putut face rost de altul şi trebuie să-şi termine piesa sau, altfel, s-ar putea să înceapă să facă iarăşi Lucrul Rău şi ştiu ce e aia, e atunci când te îmbeţi, asta e, e ca atunci când el era beat tot timpul şi ăsta era un Lucru Rău!
    Se opri, plângând aproape.
    - Sssst!
    Hallorann îl trase spre el şi Danny îşi lipi obrazul de sacoul din serj aspru. Avea un iz de naftalină.
    - E în regulă, fiule. Şi dacă degetului tău îi place în gură, lasă-l să se ducă acolo unde îi place.
    Dar chipul uriaşului bucătar era tulburat. Spuse:
    - Ce ai tu, fiule, eu numesc "strălucire", Biblia îi spune "viziuni", iar oamenii de ştiinţă îi spun "cunoaştere anticipată". Am citit despre fenomenul ăsta. L-am studiat. Indiferent cum l-ai numi, înseamnă a fi în stare să vezi viitorul. Înţelegi?
    Danny dădu afirmativ din cap, cu chipul încă lipit de pieptul lui Hallorann.
    - Mi-amintesc cea mai puternică strălucire pe care am avut-o vreodată... Nici c-aş putea s-o uit. S-a întâmplat în 1955. Eram încă în armată, în Europa, în Germania de Vest. Mai era o oră până la cină şi stăteam lângă chiuvetă, înjurând un trupete că tăia coaja prea groasă la cartofi. I-am zis: "Stai să-ţi arăt cum tre' să faci". Mi-a întins cartoful şi cuţitul şi atunci a dispărut întreaga bucătărie. Bang! Pur şi simplu a dispărut. Zici că-l vezi pe tipul ăsta, Tony, înainte... înainte să începi să visezi?
    Danny dădu din cap.
    Hallorann îl cuprinse de umeri:
    - Eu simt miros de portocale. Toată după-amiaza aia simţisem mirosul şi nu m-am gândit că ar fi ceva necurat, pentru că era în meniul din seara aia, aveam treizeci de lădiţe cu portocale. Mirosul ne intrase în nări tuturor. O clipă am crezut că leşin. Şi apoi am auzit o explozie şi am văzut flăcări. Oamenii ţipau. Se auzeau sirene. Şi am mai auzit şi un şuierat care nu putea fi decât de la abur. Apoi mi s-a părut că m-am apropiat puţin de ce se întâmpla acolo şi am văzut un vagon de tren care deraiase şi era răsturnat şi pe el scria Căile ferate Georgia şi Carolina de Sud şi am ştiut pe loc că fratele meu Carl fusese în trenul ăla care a deraiat şi Carl murise. Pur şi simplu. Apoi dispar toate şi în faţa mea e iar trupetele speriat şi cu o figură cretină, întinzându-mi cartoful şi cuţitul. Zice: "Ţi-e rău don' sergent?". Şi eu zic: "Nu. Fratele meu tocmai a murit în Georgia". Când am reuşit în cele din urmă să dau de mama, mi-a spus cum se întâmplase. Numai că vezi tu, băiete, ştiam deja cum se întâmplase.
    Clătină uşurel capul, de parcă ar fi vrut să alunge amintirea şi-l privi pe băieţelul care se uita la el cu ochii mari.
    - Dar tu trebuie să ţii minte atât: Lucrurile astea nu se adeveresc întotdeauna. Mi-amintesc că acum patru ani eram bucătar într-o tabără de copii lângă Long Lake, în Maine. Şi tocmai aşteptam să mă urc în avion, la Aeroportul Logan din Boston, când am început să simt miros de portocale. Prima oară în cinci ani. Aşa că-mi zic: "Doamne, Dumnezeule, ce se mai întâmplă acum?" şi m-am dus la toaletă şi am intrat într-o cabină ca să pot să fiu singur. N-am leşinat, dar am început să am sentimentul, din ce în ce mai puternic acum, că avionul meu o să se prăbuşească. După aia au dispărut şi senzaţia şi mirosul de portocale şi am ştiut că s-a terminat. M-am întors în aeroport şi mi-am schimbat biletul pentru un avion care decola cu trei ore mai târziu. Şi ştii ce s-a întâmplat?
    - Ce? şopti Danny.
    - Nimic! spuse Hallorann şi râse.
    Se simţi uşurat să-l vadă şi pe băieţel cum zâmbeşte.
    - Absolut nimic. Amărâta aia de rablă a aterizat la timp fără să păţească nimic. Aşa că, vezi... câteodată senzaţiile astea nu înseamnă nimic.
    - Aha!
    - Sau la curse, de exemplu. Mă duc deseori la curse de cai, şi pariez, şi-mi merge destul de bine. Stau lângă bară când se pregătesc să meargă la linia de start şi uneori simt puţină "strălucire" faţă de un cal sau altul. De obicei senzaţiile astea mă ajută să-mi meargă bine. Întotdeauna îmi spun că o să vină ziua când o să câştig atât de mult dintr-o cursă că n-o să mai trebuiască să muncesc. Dar ziua aia n-a venit încă. Dar de mai multe ori m-am întors pe jos de la hipodrom acasă, şi amărât rău, decât în taxi, cu portofelul plesnindu-mi de atâtea bancnote. Nimeni nu "străluceşte" tot timpul, decât poate numai Dumnezeu din ceruri.
    - Da, domnule, spuse Danny, gândindu-se la clipa când, aproape cu un an în urmă, Tony îi arătase un frăţior mic de tot în pătuţul din casa lor din Stovington. Se bucurase foarte tare şi aşteptase răbdător, ştiind că o să dureze, numai că bebeluşul cel nou n-a apărut niciodată.
    - Acum ascultă-mă cu atenţie, zise Hallorann, şi îi luă mâinile în ale sale. Am avut nişte vise urâte cât am stat aici şi am avut şi nişte senzaţii neplăcute. Am lucrat aici două sezoane şi cred că de vreo zece-cincisprezece ori am avut... am avut coşmaruri. Şi poate de vreo şase ori mi s-a părut că am văzut ceva. Nu, n-o să-ţi spun ce-am văzut. Nu sunt pentru un băieţel ca tine. Sunt lucruri reale. Odată era vorba de animalele alea afurisite din gardul viu. Altă dată, a fost o cameristă, Dolores Vickery o chema, şi strălucea şi ea un pic, dar nu cred că ea ştia asta. Domnul Ullman a dat-o afară... ştii ce înseamnă asta, amice?
    - Da, domnule, spuse Danny cu candoare. Tăticul meu a fost dat afară de acolo de unde era profesor şi cred că din cauza asta suntem acum în Colorado.
    - Ei, Ullman a dat-o afară pentru că ea a spus că a văzut ceva într-una din camerele unde... unde se întâmplase ceva. E vorba de camera 217 şi vreau să-mi promiţi că nu o să intri acolo, Danny. Deloc. Toată iarna. Fereşte-te de camera aia.
    - Bine, zise Danny. Te-a rugat doamna, camerista, te-a rugat să te duci acolo şi să te uiţi?
    - Da, m-a rugat. Şi era un lucru tare rău acolo. Dar... nu cred că lucrul ăla putea face rău cuiva, Danny, asta încerc să-ţi spun. Oamenii care strălucesc văd uneori lucruri care se vor întâmpla şi cred că există împrejurări când văd lucruri care s-au întâmplat. Dar lucrurile astea sunt ca pozele dintr-o carte. Ai văzut vreodată vreo poză într-o carte care să te sperie tare?
    - Da, răspunse, gândindu-se la povestea lui Barbă albastră şi la poza care o înfăţişează pe noua soţie a lui Barbă-albastră deschizând uşa şi văzând capetele tăiate ale celorlate soţii.
    - Dar ştiai că nu-ţi poate face rău, nu-i aşa?
    - Daaa... zise Danny, destul de nehotărât.
    - Ei, aşa este şi în hotelul acesta. Nu ştiu de ce, dar se pare că din toate nenorocirile care s-au întâmplat vreodată aici, mai există mici rămăşiţe pe ici pe colo, ca unghiile tăiate pe care le-ai ascuns sub covor. Nu ştiu de ce se întâmplă aşa aici, pentru că nenorociri sunt în toate hotelurile din lume şi am lucrat mult timp în alte locuri şi n-am păţit nimic. Numai aici. Dar, Danny, îţi repet, nu cred că lucrurile astea pot face rău cuiva.
    Accentuă fiecare cuvânt din ultima propoziţie, scuturându-l uşor pe Danny.
    - Aşa că dacă vezi ceva pe coridor, sau în vreo cameră, sau afară lângă gardul viu... uită-te în direcţie opusă şi când vei privi înapoi, lucrul rău nu va mai fi acolo. Pricepi ce-ţi spun?
    - Da, zise Danny.
    Se simţea mult mai bine, alinat cumva. Se ridică un pic, îl sărută pe Hallorann pe obraz şi-l strânse tare în braţe. Hallorann îl îmbrăţişă şi el. Apoi îl întrebă:
    - Nu-i aşa că părinţii tăi nu strălucesc?
    - Nu, nu cred.
    - I-am pus la încercare, aşa cum am făcut şi cu tine, zise Hallorann. Mămica ta a tresărit un pic, foarte puţin. Cred că toate mamele strălucesc niţel, înţelegi, cel puţin când copiii lor cresc şi-şi pot purta singuri de grijă. Tatăl tău...
    Hallorann făcu o pauză. Îl testase şi pe Jack Torrance şi pur şi simplu nu-şi dădea seama. Nu era dintre cei care să aibă strălucire dar nici nu putea să fie sigur că nu o are. Când a încercat să-l desluşească pe tatăl lui Danny a fost ceva... ciudat... de parcă Jack ascundea ceva.
    Şi acel ceva ascuns era atât de adânc scufundat în fiinţa lui încât era imposibil de ajuns acolo.
    - Nu cred că străluceşte deloc, încheie Hallorann. Aşa că nu-ţi face griji din cauza lor. Ai grijă de tine. Nu cred că-i ceva aici care să-ţi poată face vreun rău. Trebuie doar să-ţi păstrezi firea. OK?
    - OK.
    - Danny, hei, amice!
    Danny privi în jur:
    - Asta-i mama. Vrea să mă întorc. Trebuie să mă duc.
    - Ştiu că trebuie, zise Hallorann. Distrează-te aici, Danny. Cât de bine poţi, oricum.
    - O să încerc. Mulţumesc, domnule Hallorann. Mă simt mult mai bine.
    Gândul zâmbitor îi pătrunse în minte:
    ("Dick, pentru prietenii mei")
    ("Da, Dick, OK")
    Se priviră şi Dick Hallorann îi făcu cu ochiul.
    Danny deschise uşa. În timp ce se dădea jos din maşină, Hallorann îl strigă:
    - Danny?
    - Poftim?
    - Dacă totuşi ai necazuri... dă un ţipăt. Un ţipăt tare ca ăla de acum câteva minute. S-ar putea să te aud chiar din Florida. Şi dacă te aud, vin într-o goană.
    - Bine, zise Danny.
    Şi zâmbi.
    - Ai grijă, băiat mare ce eşti.
    - O să am grijă.
    Danny trânti portiera şi traversă în fugă parcarea spre terasa unde Wendy stătea înfrigurată în bătaia vântului rece. Hallorann îi urmări cu privirea şi zâmbetul i se şterse încet de pe buze.
    Nu cred că există aici ceva care să-ţi facă rău. Nu cred.
    Dar dacă se înşela? A ştiut că acesta este ultimul său sezon la Overlook de când văzuse lucrul acela în baia camerei 217. A fost mai îngrozitor decât orice poză din oricare carte, şi de aici, din locul ăsta, băieţelul care alerga spre mama lui părea atât de mic...
    Nu cred...
    Privirea îi alunecă spre animalele din grădina englezească.
    Porni brusc maşina - prea brusc - şi plecă încercând să nu privească înapoi. Dar bineînţeles că se uită şi bineînţeles că nu mai era nimeni pe terasă. Intraseră. De parcă Hotelul Overlook îi înghiţise.

                                                12. Marele tur

                            - Ce-ați vorbit, iubitule? îl întrebă Wendy când intrară înapoi în hotel.
     - Nu mare lucru.
     - Pentru aşa puţin aţi stat de vorbă destul de mult.
    Dădu din umeri şi Wendy descoperi paternitatea gestului. Cu greu ar fi putut Jack însuşi să facă mai bine această mişcare. Şi-a dat seama că n-o să scoată nimic de la Danny. Simţi o puternică exasperare amestecată cu o dragoste încă şi mai puternică: dragostea era neajutorată, exasperarea venea din sentimentul că era exclusă în mod intenţionat.
    Câteodată, când erau toţi trei împreună, ea se simţea exclusă, ca o figurantă care a nimerit din greşeală pe scenă tocmai când are loc acţiunea principală. Ei bine, nu vor fi în stare s-o excludă şi iarna asta, bărbaţii ei exasperanţi, vor fi prea înghesuiţi aici. Şi brusc, şi-a dat seama că era geloasă pe apropierea dintre soţul şi fiul ei şi se simţi ruşinată. Sentimentul acesta era mult prea asemănător de cel pe care l-ar fi simţit propria sa mamă... mult prea asemănător ca s-o liniştească.
    Acum holul era gol, cu excepţia lui Ullman şi a şefului recepţiei (erau la birou, făceau casa). Mai erau două cameriste care se îmbrăcaseră în pantaloni şi jachete groase şi care stăteau la uşa principală, cu valizele în jurul lor şi mai era Watson, mecanicul. Acesta a surprins-o că-l priveşte şi i-a făcut cu ochiul... era ceva obscen în gestul lui. Wendy privi repede în altă direcţie. Jack stătea la fereastra de lângă restaurant şi admira priveliştea. Părea visător şi adâncit în gânduri.
    Se pare că socoteala a fost corectă, pentru că Ullman închise calculatorul cu un pocnet autoritar, ştampilă banda şi o puse într-o casetă mică. În sinea ei Wendy îl aplaudă pe şeful recepţiei care părea extrem de uşurat.
    Ullman părea genul de om care ar fi scos orice bănuţ lipsă din pielea omului... fără măcar să verse o picătură de sânge. Era ca orice şef pe care ea l-a avut înainte, bărbat sau femeie. Dulce ca zaharină cu clienţii, dar tiran meschin când se afla în culise cu angajaţii.
    Wendy nu dădea doi bani nici pe Ullman, nici pe comportamentul său aferat.
    Dar acum intraseră în vacanţă iar bucuria de a fi în sfârşit liber era evidentă pe chipul recepţionerului. Da, toată lumea era în vacantă, cu excepţia ei, a lui Jack şi a lui Danny.
    Jack se îndreptă spre recepţie, făcându-le semn să-l urmeze.
    Recepţionerul, care intrase în birou, acum ieşise cu pardesiul pe umeri:
    - Vă doresc o iarnă bună, domnule Ullman.
    - Mă îndoiesc că o să am parte de aşa ceva, spuse Ullman pe un ton neprietenos. Ne întâlnim pe 12 mai, Braddock. Nu mai devreme. Nu mai târziu.
    - Da, domnule.
    Braddock ocoli biroul, cu un aer sobru şi demn, în deplină concordanţă cu funcţia pe care o ocupa, însă în clipa în care se află cu spatele la Ullman, rânji ca un şcolar. Spuse ceva celor două fete care încă mai aşteptau lângă uşă şi fu însoţit de hohotul lor înăbuşit de râs.
    De-abia acum Wendy deveni conştientă de tăcerea care se lăsase. Se aşternuse asupra hotelului ca o pătură groasă, înăbuşind totul, mai puţin vântul de afară. De unde stătea, putea vedea biroul, curat ca în palmă acum, cu cele două mese goale şi cele două fişete cenuşii. Putea vedea şi bucătăria imaculată a lui Hallorann, căci uşile batante fuseseră fixate cu pene de cauciuc.
    - Cred că voi mai întârzia câteva minute ca să vă arăt Hotelul, spuse Ullman, şi Wendy se gândi că aproape poţi să distingi majuscula H în tonul lui Ullman. Trebuia s-o distingi.
    - Sunt convins că soţul dumneavoastră va ajunge să cunoască destul de bine toate cotloanele acestui hotel, doamnă Torrance, dar fără îndoială că dumneavoastră şi fiul dumneavoastră veţi rămâne mai mult la parter şi la primul etaj, unde este şi locuinţa dumneavoastră.
    - Fără îndoială, murmură Wendy cu modestie afectată, iar Jack îi aruncă o privire pătrunzătoare.
    - Este un loc minunat, spuse Ullman cu entuziasm. Îmi place extraordinar de mult să-l prezint şi altora.
    "Sunt convinsă de chestia asta", gândi Wendy.
    - Haideţi să urcăm la etajul al treilea şi apoi să coborâm, zise Ullman cu vioiciune în glas.
    - Dacă vă reţinem cumva... începu Jack să spună.
    - Deloc. Am închis prăvălia. Tout fini sezonul acesta, cel puţin. Şi am de gând să rămân peste noapte la Boulder - la hotelul Boulderado, desigur. Singurul hotel decent din partea aceasta a Denverului... cu excepţia Hotelului Overlook, bineînţeles. Pe aici, vă rog.
    Intrară împreună în ascensor. Era ornat cu arabescuri din cupru şi alamă, dar se clătină destul de mult la început, înainte ca Uliman să tragă grilajul, Danny se foi neliniştit, iar Ullman îi aruncă un zâmbet condescendent. Danny încercă să-i zâmbească şi el, dar fără prea mult succes.
    - Nu te teme omuleţule. E sigur ca o casă.
    - Aşa era şi transatlanticul Titanic, zise Jack privind în sus la globul de sticlă din tavanul ascensorului.
    Wendy îşi muşcă limba ca să nu zâmbească.
    Însă Ullman nu găsi amuzantă remarca lui Jack. Închise brusc grilajul cu un zgomot straşnic:
    - Titanicul a făcut o singură călătorie, domnule Torrance. Acest ascensor a făcut mii de călătorii de când a fost instalat, în 1926.
    - Asta mă linişteşte, zise Jack.
    Îi zburli părul lui Danny:
    - Avionul nu o să se prăbuşească, amice.
    Ullman trase de manetă, şi timp de o clipă nu simţiră nimic decât tremurul de sub picioare şi nu auziră decât scâncetul chinuit al motorului de dedesubt. Wendy îşi închipui că sunt toţi patru prinşi între etaje ca muştele într-o sticlă şi că vor fi găsiţi la primăvară... numai bucăţi din ei... aşa cum s-a întâmplat şi cu grupul lui Donner...
    ("Încetează!")
    Ascensorul începu să urce, la început vibrând şi zornăind. Apoi mult mai lin. La etajul al treilea, Ullman îl opri brusc, dădu grilajul la o parte şi deschise uşa. Cabina liftului era încă la vreo douăzeci de centimetri sub nivelul etajului. Danny se uită fix la diferenţa de înălţime între nivelul etajului al treilea şi podeaua ascensorului, de parcă tocmai şi-ar fi dat seama că lumea nu era totuşi atât de normală pe cât i se spusese. Ullman îşi drese vocea şi mai ridică puţin cabina, oprind-o din nou cu o smucitură (tot cu vreo cinci centimetri mai jos) şi toţi urcară treapta aceasta pentru a ajunge la etajul trei. Eliberată de greutatea lor, cabina saltă chiar până la nivelul etajului, fapt care nu a fost deloc de natură s-o liniştească pe Wendy.
    Ea era hotărâtă să folosească numai scările, ori de câte ori va avea nevoie să urce sau să coboare. Şi în nici un caz nu se vor urca toţi trei împreună în drăcia asta şubredă.
    - La ce te uiţi, amice? întreba Jack cu umor. Vezi vreo pată?
    - Sigur că nu, se burzului Ullman. Toate covoarele au fost spălate cu şampon acum două zile.
    Wendy privi şi ea la traversa care acoperea holul. Drăguţă, dar cu siguranţă că ea nu ar alege aşa ceva pentru căminul lor, dacă vor avea vreodată unul. Din lână, de un albastru tare, ţesătura covorului părea a fi o scenă suprarealistă de junglă, plină de liane şi copaci în care se îngrămădeau multe păsări exotice.
    Era destul de greu să-ţi dai seama ce fel de păsări, pentru că desenul era făcut cu fire negre şi nu puteai observa decât siluete.
    - Îţi place covorul? îl întrebă Wendy pe Danny.
    - Da, mami, răspunse el indiferent.
    Holul era destul de lat. Tapetul era din mătase, de un albastru puţin mai deschis decât covorul. Făclii electrice erau aşezate la intervale de patru metri şi la o înălţime de aproape trei metri. Încercau să imite felinarele londoneze cu gaz, becurile fiind ascunse în globuri de sticlă mată, bej, prinse în benzi de fier.
    - Îmi plac foarte mult, zise Wendy.
    Ullman aprobă, satisfăcut:
    - Domnul Derwent a pus să fie instalate în tot hotelul, după război, războiul al doilea, vreau să zic. De fapt aproape întreaga schemă de decorare a etajului al treilea a fost ideea lui. Acesta este numărul 300, Apartamentul Prezidenţial.
    Răsuci cheia în broasca uşilor duble din mahon şi le deschise larg. Priveliştea care putea fi contemplată prin ferestrele dinspre apus ale salonului le tăie respiraţia, ceea ce probabil că şi intenţionase Ullman. Zâmbi:
    - Frumos, nu?
    - Într-adevăr, zise Jack.
    Fereastra ocupa aproape întregul perete al salonului şi prin ea se vedea soarele între două piscuri de munte fierăstruite, aruncând o lumină aurie asupra stâncilor şi asupra vârfurilor pudrate cu zăpadă. Norii din jurul acestei imagini de carte poştală erau şi ei coloraţi în auriu, iar o rază de soare strălucea crepuscular prin brazii întunecaţi.
    Jack şi Wendy erau atât de adânciţi în contemplarea priveliştii, încât nu-l observară pe Danny, care nu privea încremenit fereastra, ci tapetul de mătase cu dungi roşii şi albe de pe peretele din stânga, unde se afla şi uşa înspre dormitor. Iar exclamaţia lui, amestecată cu a părinţilor săi, nu avea nimic de-a face cu frumuseţea.
    Stropi foarte mari de sânge uscat, amestecaţi cu pete mici dintr-un fel de ţesut cenuşiu, acopereau tapetul.
    Lui Danny i se făcu rău. Semăna cu un tablou pictat cu sânge de un artist nebun, o schiţă suprarealistă de portret al unui om îngrozit, schimonosit de durere, cu gura căscată şi cu jumătate din ţeastă pulverizată.
    ("Aşa că dacă vezi ceva... uită-te în partea cealaltă şi când o să te uiţi înapoi, n-o să mai vezi nimic. Pricepi ce-ţi spun?".)
    Se uită intenţionat înspre fereastră, având grijă să-şi şteargă orice expresie de pe chip şi, atunci când mama îl luă de mână, avu grijă să nu o strângă şi nici să nu-i semnalizeze în vreun fel teroarea din suflet.
    Directorul îi spunea tatălui său să aibă grijă să pună obloane la ferestre. Jack încuviinţa din cap.
    Cu grijă, încet, Danny privi din nou spre perete. Dispăruseră petele mari de sânge uscat. Dispăruseră şi stropii mici şi cenuşii.
    După aceea, Ullman îi conduse afară din apartament. Mămica îl întrebă dacă nu credea că munţii sunt drăguţi, Danny a răspuns că da, deşi nu avea nicio părere despre munţi, fie ei drăguţi sau nu.
    În timp ce Ullman se pregătea să închidă uşa, Danny privi înapoi peste umăr. Pata de sânge era din nou acolo, numai că, de data aceasta sângele era proaspăt. Curgea pe perete.
    Ullman, privind direct acolo, povestea în continuare despre celebrităţile care locuiseră în apartament. Danny şi-a dat seama că îşi muşcase buza atât de tare încât acum sângera şi el nici măcar nu simţise. Ajuns pe coridor, rămase puţin în urma celorlalţi şi-şi şterse sângele cu dosul mâinii şi se gândi la
    (sânge)
    (Oare domnul Hallorann a văzut sânge sau ceva şi mai rău?)
    ("Nu cred că lucrurile astea îţi pot face vreun rău".)
    Toată fiinţa lui era umplută până la refuz de un urlet îngrozitor, pe care, însă, îl înăbuşi. Mămica şi tăticul lui nu puteau vedea asemenea lucruri. Nu le-au văzut niciodată. Nu o să zică nimic. Mămica şi tăticul lui se iubeau şi asta era ceva adevărat. Celelalte chestii erau ca pozele dintr-o carte. Unele poze erau în spăimântătoare, dar nu-ţi puteau face rău. "Nu-ţi... puteau... face... rău".
    Domnul Ullman le arătă apoi nişte camere de la etajul al treilea, conducându-i prin coridoare întortocheate care formau un adevărat labirint. Nu erau decât "dulciuri" aici, zicea domnul Ullman, deşi Danny nu vedea nicio bomboană nicăieri. Le-a arătat nişte camere unde a stat odată o doamnă pe care o chema Marilyn Monroe, pe vremea când era măritată cu un domn pe care îl chema Arthur Miller. (Danny înţelese vag că Marilyn şi Arthur au DIVORŢAT la puţin timp după ce au fost la Hotelul Overlook).
    - Mami?
    - Da, iubitule?
    - Dacă erau căsătoriţi, de ce aveau nume diferite? Tu şi tati aveţi acelaşi nume.
    - Da, numai că noi nu suntem celebri, Danny, zise Jack. Femeile celebre îşi păstrează primul nume chiar după ce se căsătoresc, pentru că numele lor sunt sarea şi piperul pentru ele.
    - Sarea şi piperul, zise Danny, complet dezorientat.
    - Tata vrea să spună că oamenilor le plăcea să meargă la cinema şi s-o vadă pe Marilyn Monroe, zise Wendy, dar s-ar fi putut să nu meargă s-o vadă pe Marilyn Miller.
    - De ce? Ar fi aceeaşi doamnă. N-ar şti toţi asta?
    - Da, dar...
    Wendy privi spre Jack neajutorată.
    - Truman Capote a stat odată în camera aceasta, îi întrerupse nerăbdător Ullman. Deschise uşa. Deja lucram aici. Un om teribil de drăguţ. Maniere europene.
    Nu era nimic deosebit în nici o cameră (mai puţin absenţa dulciurilor despre care tot vorbea domnul Ullman), nimic de care Danny să se sperie. De fapt, la etajul trei nu mai era decât un singur lucru care l-a neliniştit puţin pe Danny, deşi nu ar fi putut spune de ce! Lucrul ăsta era extinctorul de pe perete, pe care l-a văzut când s-au întors la ascensorul care avea uşa deschisă şi care îi aştepta ca o gură plină cu dinţi de aur.
    Era un extinctor demodat, un furtun plat împăturit de câteva ori, cu un capăt racordat la o supapă mare şi roşie, iar celălalt capăt terminându-se cu un cioc metalic. Furtunul împăturit era prins cu o bandă roşie din oţel şi agăţat într-un cui. Dacă se întâmpla să fie vreun incendiu, puteai da banda de oţel la o parte cu o izbitură puternică şi furtunul era al tău. Atâta lucru putea şi Danny să priceapă; îşi dădea repede seama cum funcţionează tot felul de lucruri. Pe vremea cînd avea numai doi ani şi jumătate, descuiase grilajul pe care Jack îl instalase în capul scărilor în casa lor din Stovington. Îşi dăduse seama cum funcţionează broasca. Tăticul i-a sp us că asta e ÎNDEMÂNARE. Unii oameni aveau ÎNDEMÂNARE şi alţi oameni nu aveau.
    Extinctorul era ceva mai vechi decât celelalte pe care le văzuse - la creşă, de exemplu - dar nu era nimic neobişnuit în asta. Şi totuşi îl cuprinse un vag sentiment de nelinişte, când l-a văzut acolo, încolăcit pe tapetul bleu, aidoma unui şarpe adormit. Şi se bucură când dădură colţul şi nu l-a mai văzut.
    - Sigur că trebuie să pui obloane la toate ferestrele, spuse domnul Ullman când se urcară din nou în lift. Din nou cabina se scufundă puţin, tremurător, sub picioarele lor.
    - Dar mai ales mă preocupă ferestrele de la Apartamentul Prezidenţial. Ferestrele de acolo au costat patru sute douăzeci de dolari; şi asta s-a întâmplat acum treizeci de ani. Ar costa de opt ori mai mult astăzi dacă ar trebui să le înlocuim.
    - Voi pune obloane, spuse Jack.
    Coborâră la etajul al doilea, unde erau şi mai multe camere, iar coridoarele erau şi mai întortocheate.
    Lumina de afară începuse să scadă repede, acum când soarele coborâse în spatele munţilor. Domnul Ullman le-a arătat vreo două camere şi asta a fost tot. A trecut fără să încetinească pasul măcar pe lângă camera 217, camera despre care îi povestise Dick Hallorann şi asupra căreia îl avertizase. Danny privi plăcuţa obişnuită de pe uşă cu un soi de fascinaţie ciudată, înfiorată.
    Apoi etajul întâi. Domnul Ullman nu le-a arătat nici o cameră aici până când aproape ajunseseră la scara acoperită cu un covor gros, scară care ducea în hol.
    - Aici sunt camerele dumneavoastră, zise. Cred că o să vă placă.
    Intrară. Danny încercă să-şi dea curaj pentru orice ar fi fost înăuntru. Înăuntru nu era nimic.
    Wendy Torrance simţi un mare val de uşurare. Apartamentul Prezidenţial, cu eleganţa sa rece, depersonalizată, o făcuse să se simtă stângace şi nelalocul ei, era foarte interesant să vizitezi o clădire istorică restaurată, care să aibă o plăcuţă pe uşa dormitorului informându-te că acolo au dormit Abraham Lincoln sau Franklin D. Roosevelt, dar era cu totul altceva să te închipui pe tine şi pe bărbatul tău întinşi sub hectare de pânzeturi vechi şi poate chiar făcând dragoste acolo unde cei mai mari bărbaţi ai acestei lumi au dormit pe vremuri (nu cei mai mari, cei mai puternici, se corectă ea). Dar apartamentul acesta era mai simplu, mai cald, aproape primitor. Se gândi că va reuşi să se acomodeze în acest loc timp de un sezon, fără mari probleme.
    - Este foarte plăcut, îi spuse ea lui Ullman, şi în vocea ei se simţea recunoştinţa.
    Ullman o aprobă:
    - Simplu, dar adecvat. În sezon, în acest apartament locuiesc bucătarul şi soţia sa, sau bucătarul şi ajutorul său.
    - Domnul Hallorann a locuit aici? îl întrerupse Danny.
    Domnul Ullman înclină cu condescendenţă capul spre Danny.
    - Într-adevăr. El împreună cu domnul Nevers.
    Se întoarse din nou spre Jack şi Wendy:
    - Aceasta este camera de zi.
    Erau acolo câteva scaune ce păreau confortabile, dar ieftine, o măsuţă care fusese scumpă pe vremuri, dar acum era scrijelită pe o latură, două biblioteci (pline cu Reader's Digest şi trilogii poliţiste din anii '40 - remarcă amuzată Wendy), şi un televizor anonim de hotel care era mult mai puţin elegant decât consolele din lemn galben din celelalte camere.
    - Desigur că aici nu aveţi bucătărie, zise Ullman, dar aveţi un lift ascuns. Apartamentul se află chiar deasupra bucătăriei.
    Dădu la o parte un panou dreptunghiular şi dezvălui o tavă mare. O împinse, şi tava dispăru, trăgând o frânghie după ea.
    - Un tunel secret! îi spuse emoţionat Danny mamei sale, uitând pentru moment toate temerile în faţa secretului tulburător pe care îl ascundea peretele.
    - Exact ca în Abbott şi Costello se întâlnesc cu monştrii!.
    Domnul Ullman se încruntă, dar Wendy zâmbi cu indulgenţă. Danny alergă spre liftul ascuns şi se uită în jos.
    - Pe aici, vă rog.
    Deschise uşa aflată în capătul celălalt al camerei de zi. Dădea într-un dormitor spaţios şi aerisit.
    Erau două paturi. Wendy privi spre soţul ei şi zâmbi ridicând din umeri.
    - Nicio problemă, zise Jack. O să le apropiem.
    Domnul Ullman privi peste umăr, încurcat:
    - Poftim?
    - Paturile, spuse Jack bine dispus. Le putem apropia.
    - Sigur, zise Ullman neînţelegând nimic pentru o clipă.
    Apoi se lumină la faţă şi se împurpură. Până şi gâtul îi era roşu:
    - Cum doriţi.
    Îi conduse înapoi în camera de zi din care o altă uşă dădea în al doilea dormitor, mobilat cu două paturi suprapuse. Un radiator zumzăia vesel într-un colţ, iar covorul era o amestecătură hidoasă de copaci şi cactuşi.
    Wendy observă că Danny deja se îndrăgostise de camera aceasta mică, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu lambriuri din lemn de pin.
    - Crezi că rezişti aici, amice? îl întrebă Jack.
    - Sigur. O să dorm în patul de sus. Bine?
    - Bine, dacă aşa vrei.
    - Îmi place şi covorul. Domnule Ullman, de ce nu sunt toate covoarele ca ăsta?
    Pentru o fracţiune de secundă, domnul Ullman arătă de parcă tocmai muşcase dintr-o lămâie. Apoi zâmbi şi-l mângâie pe cap:
    - Aceasta este locuinţa dumneavoastră, zise. Numai baia nu v-am arătat-o. Se intră acolo prin dormitorul principal. Nu este un apartament mare, dar aveţi întreg hotelul la dispoziţie, desigur. Şemineul din hol funcţionează bine, cel puţin aşa zice Watson, şi dacă aveţi chef, puteţi mânca în restaurant.
    Tonul său exprima marea favoare pe care le-o făcea.
    - În ordine, zise Jack.
    - Putem coborî acum? întrebă domnul Ullman.
    - Sigur, zise Wendy.
    Coborâră cu ascensorul. Holul era în întregime gol acum, cu excepţia lui Watson, care se sprijinea de uşa de la intrare, îmbrăcat cu o jachetă din piele netăbăcită şi cu o scobitoare în colţul gurii.
    - Credeam că ai plecat demult, zise domnul Ullman cu răceală.
    - Am mai rămas niţel să-i amintesc domnului Torrance de cazan, spuse Watson, îndreptându-se de şale. Fii cu ochii-n patru, gagiule, şi n-o să ai probleme. Coboară presiunea de câteva ori pe zi. Ai văzut cum urcă, de-ţi dă fiori.
    "Îţi dă fiori", fu gândul lui Danny, şi cuvintele răsunară de-a lungul unui coridor lung şi tăcut din mintea sa, coridor străjuit de oglinzi în care oamenii se priveau rareori.
    - Aşa voi face, răspunse tatăl său.
    - Totul va fi bine.
    Watson îi strânse mâna, apoi se întoarse spre Wendy şi înclină capul:
    - Doamnă.
    - Mă bucur să vă cunosc, zise Wendy şi a avut senzaţia că totul sună absurd.
    Dar nu era aşa. Ea venise aici din New England, unde îşi petrecuse întreaga viaţă, şi i se părea că acest individ, Watson, cu toată claia lui de păr zburlit, ilustrase sumar, prin cele câteva propoziţii rostite, întreaga ei părere despre vest. Şi acum nu-i mai păsa că îi făcuse cu ochiul mai devreme.
    - Tinere domn Torrance, zise Watson cu gravitate şi-i întinse mâna.
    Danny care ştia să fie politicos de aproape un an, i-o întinse uşor pe a lui şi simţi cum îi este înghiţită de mâna mecanicului:
    - Ai grijă de părinţii tăi, Dan.
    - Da, domnule.
    Watson dădu drumul mâinii lui Danny şi se îndreptă de mijloc. Îl privi pe Ullman.
    - Cred că ne-om vedea la anul, zise şi-i întinse şi lui mâna.
    Ullman de-abia i-o atinse. Lumina electrică din hol sclipi funest pe inelul său cu piatră trandafirie.
    - 12 mai, Watson, zise. Nu mai devreme. Nici mai târziu.
    - Da, domnule, zise Watson iar Jack aproape că fu în stare să citească urmarea din mintea lui Watson: ... "poponar nenorocit".
    - Vă doresc o iarnă plăcută, domnule Ullman.
    - O, mă îndoiesc, zise Ullman distant.
    Watson deschise una din cele două uşi principale; vântul scânci mai tare, iar gulerul jachetei începu să-i fluture.
    - Aveţi grijă de voi, mai spuse.
    Danny fu acela care îi răspunse:
    - Da domnule, o să avem grijă.
    Și Watson, al cărui strămoş, nu chiar atât de îndepărtat, stăpânise odinioară acest loc, se strecură umil pe uşă. Aceasta se închise în urma lui, înăbuşind geamătul vântului. Îl urmăriră cum coboară treptele late ale terasei, tropăind cu cizmele lui scâlciate de cowboy. Frunze de plop fragile şi îngălbenite i se învălmăşiră în jurul tocurilor în timp ce traversa parcarea spre camioneta sa. Se urcă. Porni. Fum albăstrui ţâşni prin ţeava ruginită de eşapament. Tăcură, parcă cuprinşi de o vrajă în timp ce îl urmăreau cum dă înapoi şi pleacă. Camioneta sa rablagită dispăru peste fruntea dealului şi apoi reapăru, mai mică, pe şoseaua principală, îndreptându-se spre vest.
    O clipă, Danny se simţi mai singur ca oricând în toată viaţa lui.

                                                       13. Terasa

                              Familia Torrance stătea pe terasa lungă a Hotelului Overlook, de parcă pozau pentru un portret de grup: Danny în centru, îmbrăcat în jacheta de anul trecut, care îi era prea mică acum şi începuse să se rărească la coate, Wendy în spate, cu o mână pe umărul lui, iar Jack în partea stângă, cu mâna pusă pe capul fiului său.
    Domnul Ullman se afla pe o treaptă mai jos, într-o haină din mohair maro, încheiată până la ultimul nasture, care părea şi foarte scumpă. Soarele era acum în spatele munţilor, tivindu-i cu foc auriu, alungând umbrele şi dându-le o nuanţă violacee. Cele trei maşini rămase în parcare erau microbuzul hotelului, maşina lui Ullman, un Lincoln Continental, şi Volkswagenul uzat al familiei Torrance.
    - Deci aveţi cheile, îi zise Ullman lui Jack, şi aţi înţeles ce trebuie făcut cu caloriferul şi cu cazanul?
    Jack dădu afirmativ din cap, simţind un val de simpatie adevărată pentru Ullman. Se încheiase sezonul, ghemul fusese foarte bine înfăşurat până la data de 12 mai, nu mai devreme nici mai târziu, şi Ullman, care răspundea de toate acestea şi care se referea la hotel pe un ton vădit emfatic, nu se putea abţine să nu caute tot felul de fleacuri de care să se agaţe.
    - Cred că mă voi descurca, zise Jack.
    - Bine. Vom ţine legătura.
    Dar încă mai întârzie câteva clipe, de parcă ar fi aşteptat ca vântul să-l împingă în maşină. Oftă:
    - În regulă. Vă doresc o iarnă plăcută domnule Torrance, doamnă Torrance. Şi ţie, Danny.
    - Vă mulţumesc, domnule, zise Danny. Şi dumneavoastră la fel.
    - Mă îndoiesc că va fi aşa, răspunse Ullman, şi părea trist. Localul din Florida e o speluncă, dacă e vorba să spunem lucrurilor pe nume. Îmi ocupă timpul. Hotelul Overlook este adevăratul meu loc de muncă. Aveţi grijă de el pentru mine, domnule Torrance.
    - Cred că îl veţi mai găsi aici când vă veţi întoarce la primăvară, zise Jack şi un gând trecu ca o nălucă prin mintea lui Danny
    (dar pe noi o să ne mai găsiţi oare?)
    şi dispăru.
    - Desigur. Sigur că da.
    Ullman privi înspre terenul de joacă, lângă care animalele modelate din tufe se mişcau în bătaia vântului.
    Apoi dădu încă o dată din cap, într-un mod mai oficial.
    - Atunci, la revedere.
    Păşi repede şi băţos spre maşina care era ridicol de mare pentru un omuleţ aşa mic, şi se urcă în ea.
    Motorul prinse viaţă şi începu să toarcă, iar luminile de semnalizare din spate clipiră când ieşi din parcare. În timp ce maşina se îndepărta, Jack citi plăcuţa pe care scria: REZERVAT PENTRU DOMNUL ULLMAN, DIR.
    - Aşa, zise Jack încetişor.
    Priviră până când maşina dispăru definitiv, pe panta care cobora spre est. Apoi se uitară unul la altul o clipă, într-o tăcere aproape înfricoşată. Rămăseseră singuri. Frunzele de toamnă se învârteau şi făceau tumbe fără sens pe gazonul tuns şi îngrijit dar pe care nu-l mai puteau admira ochii nici unui turist. Nu mai era nimeni în afară de ei trei care să urmărească frunzele uscate cum se furişează prin iarbă. Şi asta îi dădu lui Jack un sentiment de împuţinare fizică, de parcă viaţa din el s-ar fi topit cu încetul, până n-ar mai fi rămas decât o scânteie, în timp ce hotelul şi terenul din jur şi-ar fi dublat pe neaşteptate dimensiunile şi ar fi devenit sinistre, strivindu-i cu o forţă sumbră, neînsufleţită.
    Atunci Wendy zise:
    - Ia uită-te, amice. Îţi curge nasul mai ceva ca un furtun de pompieri. Hai să intrăm.
    Şi au intrat, închizând bine uşa după ei, în faţa scâncetului neliniştit al vântului.

                                                 Partea a treia
                                           CUIBUL DE VIESPI
                                             14. Sus pe acoperiș

                       ”Fir-ar mă-ta a dracu' de nenorocită!"
    Jack Torrance strigă aceste cuvinte cu surprindere şi cu durere, lovindu-şi cu mâna dreaptă bluza albastră de lucru cu care era îmbrăcat, gonind viespea uriaşă şi leneşă care îl înţepase.
    Apoi se căţără pe acoperiş cât de repede era în stare, privind înapoi peste umăr ca să vadă dacă nu cumva fraţii şi surorile viespii se ridică la luptă din cuibul pe care îl răsturnase. Dacă ar fi fost aşa, ar fi avut necazuri mari; cuibul se afla între el şi scară, iar chepengul podului era închis pe dinăuntru. Era la o înălţime de douăzeci şi cinci de metri de aleea de ciment dintre hotel şi gazon.
    Aerul limpede de deasupra cuibului era însă nemişcat.
    Jack fluieră dezgustat printre dinţi, se aşeză călare pe vârful acoperişului şi începu să-şi examineze degetul arătător. Deja se umflase şi ar fi trebuit cumva să încerce să se furişeze pe lângă cuib, până la scară, ca să coboare şi să-şi pună o compresă cu gheaţă.
    Era 20 octombrie.
    Wendy şi Danny plecaseră până la Sidewinder cu microbuzul hotelului (un Dodge bătrâior şi obosit dar mult mai de încredere decât Volkswagenul lor, care stănuta serios acum şi părea complet epuizat), ca să cumpere trei bidoane cu lapte şi să facă alte câteva cumpărături pentru Crăciun. Era destul de devreme pentru asta, ce-i drept; însă nu puteai şti când va începe să ningă şi drumul va deveni impracticabil.
    Fulguise deja de câteva ori şi erau locuri pe şosea ascoperite cu petice de gheaţă.
    Până acum toamna fusese aproape neobişnuit de frumoasă. În cele trei săptămâni de când se instalaseră la Overlook, zilele aurii veneau una după alta. Dimineţile limpezi şi reci se topeau în după-amieze calde, cu temperaturi în jur de 20°C, care erau nemaipomenite pentru înlocuitul şindrilei de pe partea vestică a acoperişului. Jack recunoscuse faţă de Wendy că ar fi putut să-şi termine treaba cu patru zile în urmă, dar că nu simţea deloc nevoia să se grăbească. De sus, de aici, priveliştea era magnifică, umbrind-o chiar şi pe cea din Apartamentul Prezidenţial. Şi, mai important încă, munca în sine îi aducea alinare. Sus, pe acoperiş a simţit că se vindecă de pe urma rănilor chinuitoare căpătate în ultimii trei ani. Pe acoperiş se simţea împăcat. Ultimii trei ani începuseră să semene tot mai mult cu un coşmar înfiorător.
    Plăcile de şindrilă erau putrede, unele din ele chiar fuseseră smulse cu totul de furtunile din iarna precedentă.
    Le-a scos pe toate strigând:
    - Cad bombe! când le arunca jos, nevrând ca vreuna să-l lovească pe Danny, în caz că acesta s-ar fi aventurat prin zonă.
    Tocmai încerca să scoată nişte nituri proaste când l-a prins viespea.
    Ironia era că fusese atent de fiecare dată când se urcase pe acoperiş; pentru orice eventualitate avea şi dispozitivul de omorâre a insectelor cu el. Dar în dimineaţa aceasta liniştea era atât de deplină, încât lăsase garda jos.
    Se întorsese în lumea piesei sale şi crea încet, în minte, pregătindu-şi scenele la care urma să lucreze mai târziu, spre seară. Piesa mergea foarte bine şi, deşi Wendy nu-i spusese mare lucra, el ştia că e mulţumită. Se împotmolise la scena de maximă importantă dintre Denker, sadicul director de scoală şi tânărul Gary Benson, eroul său.
    Asta se întâmplase în timpul ultimelor şase luni nefericite petrecute la Stovington când dorinţa de a bea un pahar era atât de puternică, încât de-abia dacă se mai putea concentra asupra lecţiilor din clasă, ca să nu mai vorbim de ambiţiile sale literare din afara programei şcolare.
    Dar în ultimele douăsprezece seri, când a stat aşezat la biroul pe care îl împrumutase de la parter, criza de inspiraţie dispăruse ca prin minune sub degetele sale, aşa cum se topeşte vata de zahăr pe limbă. Aproape fără pic de efort a reuşit să intuiască firea lui Denker, ceea ce nu reuşise până atunci şi, prin urmare, a rescris aproape în întregime actul al doilea, făcându-l să graviteze în jurul noii scene, iar actul al treilea, la care se gândea când îl atacase viespea devenea din ce în ce mai clar. Credea că-l poate schiţa în vreo două săptămâni şi ar fi putut avea o primă variantă a piesei ăsteia blestemate până la Anul Nou.
    Avea un agent la New York, o muiere roşeaţă şi dură, Phyllis Sandler, care fuma ţigări Herbert Tareyton, bea whisky Jim Beam din pahare de hârtie şi credea că dramaturgia începea şi se termina cu Sean O'Casey. Tipa asta îi vânduse trei nuvele, inclusiv bucata publicată în Esquire.
    Îi scrisese despre piesă, care se numea "Şcoala cea mică", descriindu-i conflictul dintre Denker, un student dotat, care însă a devenit directorul brutal, sadic chiar, al unei şcoli din New England, şi studentul Gary Benson, care este imaginea vie a tot ceea ce fusese el în tinereţe. Acţiunea se petrecea la începutul secolului al XX-lea. Phyllis îi răspunsese, spunându-i că piesa lui o interesează, dar sfătuindu-l să-l citească pe O'Casey înainte de a se apuca de lucru. Îi scrisese din nou, mai pe la începutul anului, întrebându-l unde dracu' era piesa? Îi răspunsese, la rândul său, pe un ton acru, că "Şcoala cea mică" a fost întârziată în mod indefinit - şi poate infinit - în redactare "de acel extrem de intresant deşert Gobi intelectual cunoscut sub denumirea de criza de inspiraţie a scriitorului".
    Acum se părea că o să-şi capete piesa promisă. Dacă era bună sau dacă o să fie pusă în scenă, asta era altă poveste. Şi lui nu-i prea păsa de chestiile astea. Simţea că piesa însăşi, lucrul la ea reprezenta piatra de hotar, un simbol colosal al anilor nefericiţi petrecuţi la şcoala din Stovington, al căsătoriei pe care aproape că o distrusese, aşa cum distruge un adolescent ţicnit o rablă de maşină intrând cu ea într-un pom, al atacului monstruos împotriva fiului său, al incidentului petrecut în parcare cu George Hatfield, incident pe care acum nu-l mai putea considera drept o altă izbucnire de mânie necontrolată.
    Acum considera că o parte din problema sa cu băutura izvora din dorinţa neconştientizată de a scăpa din Stovington, iar aceasta îi înăbuşea orice elanuri creatoare. A încetat să mai bea, dar nevoia de a fi liber a rămas la fel de mare. Şi de aici până la povestea cu George Hatfield n-a mai fost decât un pas. Acum n-a mai rămas din acele zile decât piesa de pe birou şi în clipa când va fi gata şi va fi expediată amărâtei aceleia de agenţii a lui Phyllis din New York, se va putea ocupa, în sfârşit, de alte lucruri. Nu de un roman, însă; nu era încă pregătit să se prăvălească într-o asemenea întreprindere mlăştinoasă, care ar fi putut dura alţi trei ani.
    Dar cu siguranţă că va scrie nuvele. Poate chiar un întreg volum de nuvele.
    Mişcându-se prudent, coborî în patru labe înapoi panta acoperişului trecând de linia de demarcaţie unde se terminau plăcile noi şi verzi de şindrilă şi începea porţiunea pe care tocmai o curăţase. Ajunse la margine, în stânga cuibului de viespi pe care îl descoperise, şi se mişcă uşurel înspre el, gata să se retragă şi să sară pe scară, dacă lucrurile ar fi luat o întorsătură nefavorabilă.
    Se aplecă şi privi.
    Cuibul era acolo, îndesat între plăcile vechi şi stratul protector. Era al dracului de mare.
    I se părea că ghemul cenuşiu are diametrul de aproape un metru. Forma nu era perfectă, pentru că spaţiul dintre plăci şi bârnele de lemn era prea îngust, dar Jack era totuşi de părere că insectele făcuseră o treabă destul de bună.
    Suprafaţa cuibului colcăia de viespi. Erau din acelea mari şi rele, viespi de zidărie şi nu viespi galbene, care sunt mai mici şi mai puţin agresive. Temperaturile zilelor de toamnă le amorţise, însă Jack, care încă din copilărie ştia multe lucruri despre viespi, se socoti norocos că nu fusese înţepat decât o dată.
    Şi, se gândi el, dacă Ullman ar fi angajat pe cineva să facă treaba asta în miezul verii, muncitorul care ar fi curăţat acea porţiune a acoperişului ar fi avut o surpriză pe care probabil că n-ar mai fi uitat-o toată viaţa. Da, domnule.
    Cînd vreo duzină de viespi aterizează pe tine, toate deodată, şi încep să-ţi înţepe faţa şi mâinile şi braţele, chiar şi picioarele, băgându-şi acele prin materialul pantalonilor, ar fi foarte posibil să uiţi că eşti la peste douăzeci de metri înălţime. Poţi foarte bine să te arunci în cap de pe acoperiş, încercând să scapi. Să scapi de chestiile astea mici cât filtrul de ţigară.
    Citise el undeva - poate într-un supliment de duminică, poate într-o revistă - că şapte la sută din tragediile rutiere nu au explicaţii. Nu e vorba de vreo defecţiune tehnică, nici de viteză excesivă, şoferul nu e beat, vremea nu e rea. Pur şi simplu maşina se accidentează singură pe un drum pustiu, singurul ocupant al ei moare, şoferul, şi nu mai e în stare să explice ce i s-a întâmplat. În articol era şi un interviu cu un agent de circulaţie care expunea o teorie conform căreia multe din aceste aşa-zise "accidente ciudate" erau provocate de insectele din maşină. Viespi, o albină, poate chiar un păianjen sau o molie. Şoferul intră în panică, încearcă să o omoare sau deschide geamul s-o facă să iasă. Poate insecta îl înţeapă. Poate numai pierde controlul volanului.
    Oricum ar fi, e bun! ... şi gata. Iar insecta, de obicei, complet nevătămată, iese bâzâind voioasă din maşina care încă mai fumegă, căutând un câmp mai verde. Jack îşi amintea că agentul de circulaţie ceruse ca patologii să caute venin de insecte în timp ce fac autopsia victimelor unor astfel de accidente.
    Acum, privind în cuib, i se părea că acesta poate fi atât un simbol a ceea ce pătimise (şi al iadului prin care îşi târâse familia - cei care îi împărţeau norocul) cât şi semnul prevestitor al unui viitor mai bun. Cum altfel ai fi putut explica toate lucrurile care i se întâmplaseră? Pentru că încă mai simţea că toată gama de întâmplări nefericite petrecute la Stovington trebuia să fie privită luându-i în considerare pe Jack Torrance la diateza pasivă.
    El nu a făcut nimic; a fost o victimă. Cunoscuse mulţi oameni la colegiul Stovington, dintre care doi lucrau chiar în secţia de literatură engleză, care erau beţivi. Zack Tunney avea obiceiul să ia o ladă cu bere sâmbăta după-amiaza, să se îmbete criţă noaptea şi apoi, duminica, să-şi omoare aproape toată mahmureala urmărind meciuri de fotbal şi filme vechi.
    Cu toate acestea, în timpul săptămânii, era complet treaz - şi numai din când în când, foarte rar, bea un cocktail slab la prânz.
    El şi Al Shockley fuseseră alcoolici. Se întovărăşiseră ca două deşeuri care mai erau încă destul de umanizate şi sociabile ca să prefere să se înece împreună, decât s-o facă singure. Numai că marea nu era sărată, atâta tot.
    Privind acum viespile, care-şi vedeau mai departe de treburile lor ghidate de instinct, înainte de venirea iernii care urma să le omoare pe toate, mai puţin pe regina lor care hibernează, şi-a dat seama că trebuie să meargă mai departe.
    Încă mai era alcoolic şi va fi întotdeauna. Probabil că a fost alcoolic încă de la balul de absolvirea liceului, când a băut primul pahar. Asta n-avea nimic de-a face cu voinţa, sau cu aspectul moral, sau cu tăria de caracter.
    Pe undeva, înlăuntrul său, se afla un comutator defect sau un circuit care nu funcţiona cum trebuie, iar el vrând-nevrînd fusese împins pe tobogan la vale, mai încet la început, apoi accelerat, pe măsură ce Stovingtonul îşi mărea presiunile asupra lui.
    Alunecarea a fost fulgerătoare.
    Iar la capăt se aflase o bicicletă sfărâmată, fără stăpân, şi un fiu cu un braţ fracturat. Jack Torrance la diateza pasivă. La fel şi temperamentul său. Toată viaţa încercase, însă fără succes, să şi-l controleze. Îşi amintea cum la şapte ani fusese bătut de o vecină pentru că se jucase cu chibriturile. Ieşise apoi din curte şi zvârlise cu o piatră într-o maşină care trecea pe stradă. Tatăl său văzuse scena şi se năpustise mânios asupra micului Jacky. Îi înroşise fundul... şi apoi îi învineţise ochiul. Şi când, în cele din urmă, tatăl său se înapoiase în casă bombănind, să vadă ce era la televizor, Jack se repezise asupra unui câine vagabond pe care l-a izbit cu piciorul, azvârlindu-l în şanţ.
    Se bătuse de vreo douăzeci şi cinci de ori în şcoala elementară şi de mult mai multe ori în liceu, atrăgându-şi două eliminări şi nenumărate reţineri după cursuri, în ciuda notelor sale foarte bune. Fotbalul îi oferise o supapă temporară, deşi îşi amintea şi acum, uimitor de bine, cum aproape tot timpul meciului era îngrozitor de încordat şi nervos, considerând fiecare blocaj sau placare drept un afront personal. Cu toate acestea, fusese un jucător bun şi ştia că pentru aceasta trebuie să fie recunoscător... sau să învinovăţească propriul său temperament năvalnic. Nu-i plăcuse fotbalul. Fiecare meci era un meci al ranchiunei.
    Şi totuşi nu se simţise un ticălos. Nu simţise că ar fi fost rău. Se considerase întotdeauna a fi Jack Torrance, un tip într-adevăr cumsecade, care însă trebuia să înveţe să-şi stăpânească firea înainte ca aceasta să-l bage în bucluc. În acelaşi fel cum trebuia, la un moment dat, să înveţe să-şi stăpânească dorinţa de a bea. Dar fusese şi un alcoolic emoţional, pe lângă faptul de a fi fost unul fizic - cei doi fiind fără îndoială contopiţi pe undeva adânc înlăuntrul său, undeva unde era mai bine sa nu priveşti.
    Nu-i păsa prea mult dacă aceste cauze fundamentale se aflau în interdependenţă sau erau separate, dacă erau de natură socială, psihologică sau fiziologică. Trebuia să se ocupe de rezultate: bătăile încasate de la bătrânul său, exmatriculările, încercările de a explica ce s-a întâmplat cu hainele lui sfâşiate în încăierări pe maidan, iar mai târziu stările de mahmureală, adezivul căsătoriei sale dizolvându-se încet, roata de bicicletă cu spiţele frânte şi îndreptate spre cer, braţul rupt al lui Danny. Şi, desigur, George Hatfield.
    Avu senzaţia că, fără voie, îşi băgase mâna în Marele Cuib de Viespi al Vieţii. Ca metaforă, era mizerabilă. Ca medalion al realităţii i se părea valabil. Îşi băgase mâna într-un foc mare şi mâna aceea şi braţul întreg fuseseră mistuite de văpaia sfântă şi dreaptă, distrugând orice urmă de gând raţional, depăşind conceptul de comportament civilizat.
    I se putea pretinde să se poarte ca o fiinţă înzestrată cu raţiune când mâna îi era străpunsă de ace incandescente?
    I se putea pretinde să-şi iubească semenii, cînd norul maroniu furios se ridica din gaura făcută în ţesătura lucrurilor (ţesătură care părea atât de nevinovată) şi se îndrepta ca o săgeată direct spre el?
    Putea fi el răspunzător pentru acţiunile sale când aleargă ca un nebun pe un acoperiş în pantă la douăzeci şi cinci de metri deasupra solului, fără să ştie încotro se îndreaptă, uitând că picioarele sale cuprinse de panică, împleticindu-se, îl puteau duce spre clipa atât de îngrozitoare cînd s-ar fi prăbuşit, bâjbâind să apuce burlanul de scurgere, împrăştiindu-şi creierii în cele din urmă pe cimentul aflat la douăzeci şi cinci de metri mai dedesubt?
    Jack nu credea că se poate. Când, fără să vrei, îţi bagi mâna într-un cuib de viespi, asta nu înseamnă că ai făcut înainte un pact cu diavolul prin care te lepezi de sinele tău civilizat, înzorzonat cu toate ornamentele de dragoste şi respect şi onoare. Pur şi simplu ţi se întâmplă. În mod pasiv, fără să ai dreptul la replică, încetezi a mai fi o creatură acţionată de creier şi devii o creatură acţionată de terminaţiile nervoase; te transformi dintr-un absolvent de colegiu într-o maimuţă smiorcăită, în numai cinci secunde.
    Se gândi la George Hatfield.
    Înalt şi blond, George era un băiat aproape neobrăzat de frumos. Îmbrăcat în blugii săi decoloraţi şi strâmţi, şi tricoul Stovington cu mânecile ridicate până deasupra coatelor, dezgolindu-i braţele bronzate, îi amintea lui Jack de Robert Redford în tinereţe; şi nu se îndoia că George era imbatabil pe terenul de fotbal - aşa cum fusese diavolul acela tânăr, pe nume Jack Torrance, cu vreo zece ani în urmă.
    Cu toată sinceritatea, putea spune că nu era gelos pe George şi nici că-i invidia frumuseţea: de fapt, în mod aproape inconştient, începuse să şi-l închipuie pe George a fi întruparea în carne şi oase a eroului său din piesă, Gary Benson, oglinda perfectă pentru Denker, întunecat, ratat, îmbătrânit, care ajunsese să-l urască atât de mult pe Gary. Dar el, Jack Torrance, nu l-a urât niciodată pe George. Dacă s-ar fi întâmplat aşa şi-ar fi dat seama. Era sigur de asta.
    George trecuse clasele foarte uşor la Stovington. Vedetă de football şi de baseball, programul său şcolar nu-l solicita prea mult. Şi apoi, se mulţumea cu note mediocre, şi din când în când câte o notă mai bună la istorie şi botanică. Era fioros pe teren, dar indiferent şi zgomotos în clasă. Jack era obişnuit cu felul acesta de student, mai mult de pe vremea când el însuşi fusese elev la liceu şi apoi student, decât din experienţa sa pedagogică.
    George Hatfield era un escroc prefăcut. Putea face o figură calmă, lipsită de pretenţii în clasă, dar atunci când i se aplica setul corespunzător de stimuli competitivi (aşa cum se puneau electrozii la tâmplele monstrului lui Frankenstein, gândi Jack strâmbând din nas) devenea o creatură mitologică, mânată de o forţă neînduplecată.
     În ianuarie, George intrase împreună cu alţi douăzeci şi patru de studenţi în cercul de dezbateri. Fusese sincer cu Jack. Tatăl său era avocatul unei mari corporaţii şi dorea ca fiul său să-i urmeze. George, care nu simţea nicio chemare arzătoare să facă altceva, a fost de acord. Nu avea cele mai bune note, dar aceasta nu era altceva decât o şcoală pregătitoare şi mai era timp. Dacă ar fi fost "neapărat nevoie", tatăl său urma să tragă nişte sfori. Chiar talentul atletic al lui George ar fi deschis nişte uşi. Dar Brian Hatfield credea că fiul său trebuie să intre în cercul de dezbateri. Era un exerciţiu bun şi, mai ales, era o probă obligatorie la examenul pentru facultatea de drept. Aşa că George a devenit membru al cercului în ianuarie, iar la sfârşitul lui martie Jack l-a dat afară.
    Dezbaterile dintre echipe de la sfârşitul iernii au învăpăiat spiritul competitiv al lui George Hatfield. A devenit un interlocutor îndârjit, apărându-şi vehement poziţiile pro sau contra. Nu avea importanţă daca tema dezbătută era legalizarea drogurilor, revenirea la pedeapsa cu moartea sau epuizarea resurselor de petrol. George devenise competent şi era suficient de ipocrit ca să nu-i pese de care parte a baricadei se afla - trăsătură rară şi valoroasă chiar şi pentru oratorii iscusiţi - iar Jack îşi dădea seama de aceasta. Sufletul aventurierului nu se deosebeşte prea mult de cel al unui orator adevărat. Ambii sunt pasionaţi vânători de şanse. Până aici, nimic deosebit.
    Numai că George Hatfield se bâlbâia.
    Acesta nu era un handicap prea vizibil în clasă, unde George îşi păstra întotdeauna sângele rece (fie că-şi făcuse temele sau nu) şi în nici un caz pe terenul de sport de la Stovington, unde darul vorbirii nu era o virtute, şi chiar puteai fi eliminat din joc dacă aveai chef de prea multă discuţie.
    George începea să se bâlbâie când se înflăcăra prea tare în timpul vreunei dezbateri. Cu cât devenea mai pătimaş, cu atât se bâlbâia mai tare. Şi mai ales când simţea că şi-a încolţit interlocutorul şi că acesta nu are cum să mai scape, un soi de febră intelectuală părea a-i pune stăpânire pe traseul dintre centrii vorbirii şi gură şi înţepenea pe loc în timp ce timpul pe care-l avea la dispoziţie se epuiza. Era o imagine dureroasă.
    - A sa c-c-ă p-p-păre-re-a mmmea est-este f-f-fap-fap-tele din c-c-azul pe c-c-are îl cit-citează domnul D-D-Dursky sunt d-d-depăşite prin h-h-hotărârile re-recente...
    Şi atunci se auzea soneria, iar George se întorcea şi-l privea furios pe Jack, aflat lângă cronometru. În asemenea momente chipul lui George se congestiona, iar într-o mână mototolea spasmodic paginile cu notiţe.
    Jack îl mai ţinuse pe George încă mult timp după ce-i dăduse afară pe cei nedotaţi, sperând să iasă cumva la liman. Îşi amintea de o după-amiază, cam cu o săptămână înainte de momentul când, cu părere de rău, a trebuit să-l lovească acolo unde îl durea mai tare. Înfuriat, George a rămas în urma celorlalţi şi l-a înfruntat pe Jack:
     - Ai d-dat cronometrul înainte.
    Jack îşi ridică privirea din hârtiile pe care şi le punea înapoi în servieta.
    - Ce vrei să spui, George?
    - N-nu mi-ai d-dat cele cinci m-minute întregi care mi se cuveneau. L-ai dat înainte. Am urmărit pe ceasul meu.
    - Ceasul şi cronometrul pot arăta ore puţin diferite, George, dar nu m-am atins deloc de cronometrul ăla afurisit. Pe cuvânt de Cercetaş.
    - B-ba da!
    Modul războinic în care George se uita la el, părând să zică: "Îmi apăr drepturile", declanşă în Jack scânteia propriului său temperament violent. Stătea pe uscat de două luni, două luni prea lungi, şi era la capătul răbdării. Făcuse atunci un ultim efort să se abţină:
    - Te asigur că nu am făcut aşa ceva, George. E din cauza bâlbâitului tău. Bănuieşti cumva care-i cauza? În clasă nu te bâlbâi.
    - N-nu m-m-mă bâl-bâlbâi!
    - Nu ridica tonul.
    - V-v-vrei s-să m-mă d-d-dai af-afară! N-n-nu m-mă v-v-vrei în echipa t-t-ta n-n-nenorocită!
    - Ţi-am spus să nu ridici tonul. Hai să discutăm raţional.
    - D-d-du-t-te-n pizda mă-tii!
    - George, aş fi fericit să fii în echipa mea, dacă nu te-ai bâlbâi. Eşti foarte bine pregătit la fiecare temă şi ai şi cunoştinţe generale, fapt care înseamnă că numai rareori poţi fi luat prin surprindere. Dar toate astea nu au valoare dacă nu-ţi poţi controla...
    - N-nu m-m-am b-b-bâlbâit n-niciodată! strigă el. E d-din c-cauza t-ta! D-d-dacă echipa ar f-fi c-condusă d-de altcineva, aş p-putea...
    Nervii lui Jack mai făcură un nod.
    - George, n-o să ajungi niciodată avocat la vreo corporaţie sau oriunde altundeva, dacă nu-ţi poţi controla defectul ăsta. Justiţia nu este ca fotbalul. Două ore de exerciţiu pe zi nu te vindecă. Ce o să faci, o să iei cuvântul într-o şedinţă de consiliu şi o să spui: "S-şi acum d-d-domnilor în l-l-legătură c-cu această c-c-clauză?"
    Brusc a simţit cum i se urcă sângele în obraji, nu de mânie ci ruşinat de propria-i cruzime. În faţa lui nu se afla un bărbat în toata firea, ci un adolescent de şaptesprezece ani, care se confrunta cu prima înfrângere importantă din viaţa sa, şi care poate că îl ruga pe Jack, aşa cum era el în stare, să-l ajute să găsească o modalitate prin care să-i poată face faţă.
    George îi mai aruncă o ultimă privire furioasă, buzele schimonosindu-i-se şi tremurându-i, în timp ce cuvintele se îngrămădeau în spatele lor şi se luptau să-şi croiască drum limpede:
    - Ai d-d-dat c-c-cronometrul înainte! M-m-mă urăşti p-p-pentru c-c-că ş-ştîi... p-p-pentru c-că... ş-ştii..."
    Cu un strigăt nearticulat se repezi afară din clasă trântind uşa atât de tare încât geamul armat zdrăngăni în ramă. Iar Jack ramase pe loc, simţind, mai degrabă decât auzind ecoul pe care-l făceau adidaşii lui George pe holul pustiu. Încă pradă propriei furii, şi a ruşinii de a-şi fi bătut joc de defectul lui George, primul său gând fusese un fel de bucurie morbidă: Pentru prima oară în viaţa lui, George Hatfield dorise ceva ce nu putea obţine.
    Pentru prima dată se stricase ceva, iar toţi banii Tăticului nu erau în stare să-l repare. Nu poţi să mituieşti un centru al vorbirii. Nu poţi să oferi limbii cincizeci de dolari în plus pe săptămână şi o primă de Crăciun, ca să consimtă să nu mai salte ca un ac de patefon pe un disc zgâriat. Apoi jubilaţia i-a fost înghiţită de un val mare de ruşine, şi s-a simţit ca atunci când i-a rupt mana lui Danny.
    "Doamne, Dumnezeule, nu sunt un ticălos. Te rog".
    Fericirea aceea dezgustătoare pe care a simtit-o când George a plecat, îl caracteriza mai mult pe personajul Denker din piesă şi mai puţin pe Jack Torrance, dramaturgul.
    "Mă urăşti pentru că ştii..."
    Pentru că ştie ce?
    Ce ar fi putut să ştie despre George Hatfield ca să-l facă să-l urască într-atât? Că avea întreg viitorul în faţă? Că semăna puţin cu Robert Redford şi că fetele se opreau din conversaţie când făcea un salt dublu de la trambulina piscinei? Că jucă footbal şi baseball cu o graţie naturală, înnăscută?
    Ridicol. Absolut absurd. Nu avea niciun motiv pentru care să-l invidieze pe George Hatfield. Dacă este să spunem adevărul, atunci aflaţi că îi părea mult mai rău de bâlbâiala nefericită a lui George, decât îi părea lui George însuşi, pentru că George ar fi putut deveni un orator desăvârşit.
    Şi dacă Jack ar fi dat cronometrul înainte - ceea ce, bineînţeles, nu se întâmplase - ar fi fost pentru că atât el cât şi restul echipei erau stânjeniţi de lupta lui George cu el însuşi, ca sufereau din cauza asta, aşa cum suferi când un actor bun uită replica.
    Dacă ar fi fost să dea cronometrul înainte, ar fi făcut-o numai ca să... ca să curme chinul lui George.
    Dar nu dăduse cronometrul înainte. Era sigur de asta.
    O săptămână mai târziu l-a dat afară din echipă, dar de data asta şi-a păstrat cumpătul. Ţipetele şi ameninţările au venit numai din partea lui George. După altă săptămână s-a dus până în parcare, în timpul dezbaterilor, să ia nişte cărţi pe care le lăsase în portbagajul Volkswagenului şi acolo l-a găsit pe George, în genunchi, cu părul blond căzându-i în ochi, cu un cuţit de vânătoare în mână. Tocmai tăia cauciucul roţii drepte din faţă a maşinii. Roţile din spate erau deja făcute zdrenţe, iar gărgăriţa părea a fi un căţel obosit care tocmai s-a culcat.
    Jack a văzut roşu în faţa ochilor iar acum îşi amintea foarte puţin din scena care a urmat. Îşi amintea un mârâit gros, care părea să iasă chiar din gâtul său:
    - Bine, George. Dacă asta vrei, atunci vino încoace şi ia-ţi doctoria.
    Îşi mai amintea cum George tresărise şi privise temător spre el.
    Spusese doar:
    - Domnule Torrance... de parcă ar fi vrut să-i explice că totul era o eroare, că roţile erau deja dezumflate când venise el, că el doar curăţa noroiul de pe roata din faţă cu vârful cuţitului, pe care se întâmplase să-l aibă la el şi...
    Jack a sărit atunci la el, cu pumnii ridicaţi şi având senzaţia că rânjeşte. Dar nu era prea sigur de asta. Ultimul lucru pe care şi-l amintea era imaginea lui George ridicând cuţitul şi zicând:
    - Ai face mai bine să nu te apropii...
    Şi după aceea se trezi cu domnişoara Strong, profesoara de franceză, care-l apucase de mâini, care plângea şi ţipa:
    - Opreşte-te, Jack! Opreşte-te! O să-l omori!
    A clipit atunci şi a privit prosteşte în jurul său. Pe jos, la doi metri distanţă, pe asfaltul din parcare, sclipea aruncat cuţitul de vânătoare. Alături era şi Volkswagenul său, biata gărgăriţă ramolită, veterană a multor călătorii în nopţi de beţie, cu trei cauciucuri sparte. Avea un nou semn de lovitură, pe farul drept din faţă, vedea el acum, şi în mijlocul semnului era sau vopsea roşie sau sânge. O clipă de confuzie - s-a gândit
    (Isuse Cristoase, Al, l-am lovit)
    la noaptea aceea îngrozitoare. Apoi privirea i se opri asupra lui George care zăcea ameţit pe asfalt. Grupul său de la cercul de dezbateri ieşise afară şi se înghesuiau lângă uşă, holbându-se la George. Avea sânge pe faţă, care-i curgea dintr-o zgârietură pe frunte ce părea lipsită de însemnătate, dar îi sângera şi o ureche, ceea ce probabil că însemna un traumatism mai serios. Când George a încercat să se ridice, Jack se eliberă din mâinile domnişoarei Strong şi se îndreptă spre el. George se feri.
    Jack puse mâinile pe pieptul lui George şi-l împiedică să se ridice.
    - Stai liniştit, zise. Nu încerca sa te mişti.
    Se întoarse spre domnişoara Strong, care-i privea îngrozită pe amândoi.
    - Vă rog să chemaţi doctorul şcolii, domnişoară Strong, îi spuse.
    Aceasta se răsuci pe tocuri şi o luă la fugă spre cabinet. Atunci el privi spre echipa sa de la cercul de dezbateri, îi privi drept în faţă, pentru că avea din nou control asupra situaţiei, redevenise el însuşi - şi când era el însuşi, nu exista în tot statul Vermont altă persoană mai cumsecade. Sigur că-şi dau seama de asta.
    - Puteţi merge acasă acum, le spuse el pe un ton coborât. Ne întâlnim din nou mâine.
    Însă, până la sfârşitul săptămânii, şase tineri abandonaseră deja cursul; dar desigur că nu conta prea mult, fiindcă deja fusese informat că trebuie să abandoneze şi el.
    Şi totuşi, a reuşit cumva să se ţină departe de băutură şi, după părerea lui, asta era ceva.
    Şi, în plus, nu-l urâse pe George Hatfield. Era sigur. Nu acţionase, ci acţiunea îi fusese impusă.
    "Mă urăşti pentru că ştii..."
    Dar nu ştiuse nimic.
    Nimic.
    Putea să jure în, faţa lui Dumnezeu Atotputernic, aşa cum putea să jure că dăduse cronometrul înainte doar cu un minut. Şi nu din ură, ci din milă.
    Două viespi ieşiseră din cuib pe acoperiş.
    Le urmări cu privirea până-şi desfăcură aripile aerodinamice, fragile dar ciudat de eficace, şi îşi luară zborul în lumina blândă de octombrie, sperând să găsească pe altcineva pe care să-l înţepe. Dumnezeu a găsit de cuviinţă să le dea ace şi Jack era de părere că trebuie să le folosească pe cineva.
    Cât timp oare stătuse el aici, privind la gaura din acoperiş şi la surpriza neplăcută pe care aceasta o ascundea, scormonind amintiri vechi? Privi la ceas. Aproape o jumătate de oră.
    Se lăsă să alunece până la marginea acoperişului şi găsi scara. Va coborî până la magazie, unde pusese sprayul insecticid, sus, pe un raft, încât Danny să nu poată ajunge la el. O să-l ia, o să se întoarcă şi atunci ele vor fi cele mirate. Poţi fi înţepat, dar la fel de bine poţi să înţepi şi tu. Credea asta cu sinceritate. Peste două ore, cuibul nu va mai fi altceva decât materie mestecată de fălcile foştilor locatari iar Danny şi-l va putea pune în cameră dacă vrea. Jack avusese un asemenea cuib în cameră pe vremea când era copil. Mirosea vag a benzină şi fum. Îl va putea ţine chiar lângă pat. N-o să-i facă nici un rău.
    - Mi-e mai bine.
    Sunetul propriei sale voci, sigure în liniştea după-amiezii, îl îmbărbăta, chiar dacă nu avusese de gând să vorbească cu glas tare. Într-adevăr îi era mai bine. Era posibil să înaintezi de la pasiv la activ, să consideri că lucrul acela, care aproape că te-a înnebunit odată, prezenta interes pur teoretic şi ocazional. Şi dacă exista vreun loc unde puteai s-o faci, atunci aici era locul acela.
    Coborî scara ca să aducă bomba insecticidă. Vor plăti. Vor plăti pentru că l-au înțepat.

                                                 15. În curtea din față

                     Cu două săptămâni în urmă, în spatele magaziei, Jack găsise un scaun de răchită uriaş, vopsit în alb, şi îl târâse până pe terasă, în ciuda obiecţiilor lui Wendy care spunea că este de departe cel mai urât lucru pe care îl văzuse vreodată. Acum stătea în el, distrându-se cu o carte a lui E.L. Doctorow, Bun venit în ţinutul timpurilor grele, când Wendy şi fiul lor apărură în microbuzul hotelului.
    Wendy îl parcă la curbă, se jucă cu motorul apoi îl opri. Singura lumină de spate a microbuzului se stinse.
    Motorul se bâlbâi de câteva ori morocănos, apoi tăcu. Jack se ridică din scaun şi le ieşi grăbit în întâmpinare.
    - Bună, Tati! strigă Danny şi urcă panta în fugă.
    Ţinea o cutie într-o mână:
    - Uite ce mi-a cumpărat Mami!
    Jack îşi ridică fiul în braţe, îl învârti de două ori şi-l sărută din toată inima.
    - Jack Torrance, Eugen O'Neill al generaţiei sale, Shakespeare-ul american, zise Wendy surâzând. Ce întâmplare să vă întâlnim aici, la o altitudine atât de mare.
    - Am început să nu mai suport gloata, stimată doamnă, spuse el şi o îmbrăţişă.
    Se sărutară.
    - Cum a fost drumul?
    - Foarte bun. Danny s-a tot văitat că l-am ţinut numai într-o hurducătură dar motorul n-a calat nici măcar o dată şi... o, Jack, l-ai terminat!
    Se uita la acoperiş iar Danny i-a urmărit privirea. Se încruntă uşor când văzu porţiunea de şindrilă nouă pe aripa vestică a hotelului, de un verde ceva mai deschis decât restul acoperişului. Apoi se uită din nou la cutia pe care o ţinea în mâini şi chipul i se limpezi. În timpul nopţii, imaginile pe care i le arătase Tony se întorceau să-l chinuie, atât de clare încât păreau adevărate, dar la lumina zilei era mai uşor să nu le iei în seamă.
    - Uite, Tati, uite!
    Jack luă cutia. Era o machetă de maşinuţă faţă de care Danny îşi exprimase de atâtea ori admiraţia în trecut. Acest model era un "Volkswagen de un Violet Violent" iar în poza de pe cutie era un Volkswagen uriaş şi purpuriu, cu faruri model Cadillac Coupé de Ville '59, luminând o pistă de pământ. Era decapotabilă şi, cu ghearele încleştate pe volan, în ea şedea un monstru uriaş şi hidos, cu ochi roşii holbaţi, un rânjet de nebun furios şi o şapcă englezească de curse întoarsă cu cozorocul la spate.
    Wendy zâmbea şi Jack îi făcu cu ochiul:
    - Asta îmi place la tine, amice, zise, înapoindu-i cutia. Ai gusturi domoale, serioase, introspective. Precis eşti copilul născut din seva mea.
    - Mămica a zis că o să mă ajuţi s-o asamblez după ce o să fiu în stare să citesc prima pagină din cartea cu Dick şi Jane.
    - Asta înseamnă cam pe la sfârşitul săptămânii. Şi ce mai aveţi în maşina aceea încântătoare, stimată doamnă?
    Îl apucă de braţ şi-l trase înapoi.
    - Nu, nu! Nu te las să vezi. Sunt şi nişte chestii pentru tine. Danny şi cu mine o să le ducem înăuntru. Tu poţi să cari laptele. E pus în spate, jos.
    - Asta reprezint eu pentru tine! strigă Jack, ducând mâna la frunte. Un cal de povară. Un animal obişnuit. Cară aici, cară acolo, cără peste tot.
    - Cară doar laptele la bucătărie, domnu'.
    - E prea mult! strigă din nou şi se aruncă la pământ, în timp ce Danny i se urcă pe spate chicotind.
    - Scoală-te, bivole, zise Wendy şi-l împinse cu vârful pantofului.
    - Vezi? Jack i se adresă lui Danny: Mi-a zis că-s bivol. Eşti martor.
    - Martor, martor! fu de acord Danny cu bucurie şi-i sări în cârcă.
    Jack se aşeză:
    - Bine că mi-am adus aminte, prietene. Am şi eu ceva pentru tine. Pe terasă, lângă scrumieră.
    - Ce este?
    - Am uitat. Du-te şi te uită.
    Jack se ridică în picioare şi, împreună cu Wendy, îl urmări cum aleargă pe gazon şi apoi cum urcă, două câte două, treptele terasei. Îi cuprinse mijlocul cu braţul:
    - Fericită, iubito?
    Ea îl privi cu seriozitate:
    - Aceasta e cea mai fericită perioadă de când ne-am căsătorit.
    - Adevărat?
    - Jur pe Dumnezeu.
    O strânse în braţe:
    - Te iubesc!
    Răspunse la îmbrăţişare, emoţionată. Jack Torrance nu rostea foarte des aceste cuvinte; putea să numere pe degete de câte ori l-a auzit spunându-i-le, atât înainte cât şi după ce s-au căsătorit.
    - Şi eu te iubesc!
    - Mami! Mami!
    Acum Danny se afla pe terasă, ţopăind agitat:
    - Vino să vezi! Mamă, ce mişto e!
    - Ce este? întrebă Wendy în timp ce se îndreptau spre el, mână în mână.
    - Am uitat, zise Jack.
    - O, o s-o iei pe coajă, îl înghionti ea. Pe bune.
    - Speram că o s-o iau la noapte, observă el, şi Wendy râse.
    O clipă mai târziu o întrebă:
    - Crezi că şi Danny e fericit?
    - Tu eşti mai în măsură să ştii asta. Tu discuţi cu el în fiecare seară înainte de culcare.
    - Vorbim de obicei despre ce vrea să se facă atunci când va fi mare şi dacă Moş Crăciun e într-adevăr adevărat. Asta îl frământă rău. Cred că prietenul lui, Scott i-a zis nişte chestii şi acum are îndoieli. Nu, nu mi-a zis nimic despre Overlook.
    - Nici mie, spuse ea. Acum urcau treptele terasei. Dar e foarte tăcut de multe ori. Şi mi se pare că a slăbit, Jack, zău.
    - Creşte.
    Danny era cu spatele la ei. Examina ceva care se afla pe masă, lângă scaunul lui Jack, dar Wendy nu-şi putea da seama despre ce era vorba.
    - Nici nu mănâncă bine. Mai ţii minte, anul trecut era ca un buldozer.
    - Aşa se întâmplă când copiii cresc, răspunse el evaziv. Cred ca am citit asta undeva. O să mănânce iar cu două furculiţe când o să facă şapte ani.
    Se opriseră pe ultima treaptă.
    - Face şi eforturi foarte mari cu abecedarul, zise Wendy. Știu că vrea să înveţe să citească, ca să ne facă plăcere... ca să-ţi facă plăcere... adăugă ea fără tragere de inimă.
    - Ca să-şi facă lui însuşi plăcere, mai întâi, zise Jack. Nu l-am obligat deloc. De fapt, doresc tare mult să nu se mai obosească atât.
    - Crezi că am făcut o prostie că vreau să-i iau oră la doctor pentru un control general? E un medic în Sidewinder şi cineva de la piaţă mi-a spus că e tânăr şi...
    - Eşti puţin neliniştită la gândul că vine zăpada, nu?
    Ridică din umeri:
    - Cam aşa ceva. Dacă tu crezi că e o prostie...
    - Nu cred. Mai bine ar fi chiar să iei oră pentru toţi trei. O să aflăm că suntem sănătoşi şi o să dormim mai liniştiţi.
    - O să vorbesc cu doctorul chiar acum, zise ea.
    - Mama! Uite, mami!
    Veni alergând spre ea cu ceva mare şi cenuşiu în mâini, şi timp de o clipă, o clipă de groază comică, Wendy avu senzaţia că e vorba de un creier. Apoi şi-a dat seama ce era şi, instinctiv, făcu un pas înapoi.
    Jack o cuprinse de umeri:
    - E-n regulă. Chiriaşii care nu au zburat au fost îndepărtaţi. Am folosit bomba insecticidă.
    Privi la cuibul uriaş de viespi pe care-l ţinea fiul ei, dar nu vru să-l atingă:
    - Eşti sigur că nu mai e niciun pericol?
    - Sigur. Am avut şi eu unul în cameră când eram mic. Mi-l dăduse tata. Vrei să ţi-l pun în cameră, Danny?
    - Da, da, da! Chiar acum!
    Se întoarse şi intră în goană, izbind de perete uşile duble ale hotelului. Îl auzeam alergând pe scară.
    - Au fost viespi înăuntru, zise ea. Te-au înţepat?
    - Unde e sufletul tău caritabil? o întrebă, şi-i arătă degetul.
    Umflătura începuse deja să dea înapoi, dar Wendy suflă asupra ei şi o sărută uşor.
    - Ai scos acul?
    - Viespile nu-şi lasă acele înăuntru. Numai albinele. Au ace zimţate. Acele viespilor sunt drepte şi netede. Şi de asta sunt atât de periculoase. Pot înţepa de mai multe ori.
    - Jack, eşti sigur că e în ordine dacă-i pui cuibul în cameră?
    - Am făcut ce scrie în instrucţiunile sprayului. E garantat să omoare absolut toate insectele în două ore şi nu lasă nicio urmă toxică.
    - Le urăsc, zise ea.
    - Ce... viespile?
    - Orice înţeapă, zise ea, şi-şi cuprinse coatele în palme, încrucişându-şi braţele peste piept.
    - Şi eu, spuse Jack, şi o îmbrăţişă.

                                                         16. Danny

                               Wendy auzea cum maşina de scris, adusă de Jack de la parter în domitorul lor, vociferează treizeci de secunde, tace un minut sau două, iar apoi declanşează din nou un tir scurt. Parcă asculta o rafală de mitralieră.
    Însă zgomotul acesta îi părea o muzică dumnezeiască. Jack nu mai arătase atâta constanţă în scris din al doilea an al căsătoriei lor, când scrisese nuvela pe care o cumpărase revista Esquire.
    Credea că piesa va fi gata spre sfârşitul anului, orice s-ar întâmpla şi că o să se apuce de ceva nou. Zicea că nu-i pasă dacă "Scoala cea mică" va stârni vreun interes în momentul când Phyllis o va arăta impresarilor, nu-i pasă dacă se va scufunda fără urmă. Şi Wendy îl credea că este sincer. Numai faptul că scria o umplea de speranţă şi fericire, nu pentru că ar fi aşteptat mare lucru de la această piesă, ci pentru că i se părea că soţul ei închide încet uşa unei camere pline cu monştri.
    Împingea uşor cu umărul de mult timp, dar de-abia acum a reuşit s-o mişte.
    Fiecare tastă a maşinii pe care o apăsa, mai închidea uşa cu un milimetru.
    - Priveşte, Dick, priveşte.
    Danny era ghemuit asupra primului din cele cinci abecedare zdrenţuite pe care Jack le găsise răscolind fără milă prin nenumăratele anticariate din Boulder.
    Abecedarele şi cărţile de citire îl vor duce pe Danny până la nivelul clasei a doua, program care lui Wendy i se părea mult prea ambiţios. Fiul lor era inteligent, şi ei ştiau asta, însă ar fi fost o greşeală să-l îmboldească să ajungă prea departe, prea repede. Jack a fost de acord. N-o să-l zorească. Dar, dacă puştiul prindea repede, ei vor fi pregătiţi. Şi acum se întreba dacă nu cumva Jack avusese dreptate şi în această privinţă.
    Danny, pregătit de cei trei-patru ani în care urmărise fascinat la televizor emisiunile "Sesame Streat" şi "Electric Company", învăţa cu o rapiditate aproape înspăimântătoare. Şi asta o neliniştea. Stătea aplecat peste cărticelele nevinovate, (radioul cu galenă şi avionul din plută puse pe etajeră deasupra lui) atât de înverşunat de parcă ar fi fost vorba de o chestiune de viaţă şi de moarte. Chipul îi era mai tensionat şi mai palid decât ar fi fost normal în lumina intimă pe care o împrăştia lampa de birou pe care i-o puseseră în cameră. Lua totul foarte în serios, atât abecedarele, cât şi paginile cu exerciţii pe care i le făcea Jack în fiecare după-amiază. Un măr şi o piersică desenate. Cuvântul "măr" scris dedesubt în caligrafia mare şi clară a lui Jack.
    Înconjuraţi, vă rog, desenul corect, cel care se potriveşte cu cuvântul scris. Iar fiul lor privea cuvântul scris şi apoi, desenele, cu buzele mişcându-i-se, formând cuvântul, transpirând parcă atunci când îl rostea. Acum putea deja să scrie singur vreo treizeci de cuvinte cu creionul roşu uriaş, strâns în pumnul său mic şi dolofan.
    Urmărea încet cu degetul cuvintele din abecedar. Deasupra lor era o poză pe care Wendy şi-o amintea din şcoala primară, cu aproape nouăsprezece ani în urmă. Un băiat cu păr negru şi creţ şi care râde. O fată cu fustă scurtă, cu bucle blonde, cu o coardă într-o mână. Un căţel care aleargă după o minge de cauciuc, mare şi roşie.
    Treimea din clasa întâi. Dick, Jane şi Jip.
    - Uite cum fuge Jip, citi rar Danny. Fugi, Jip, fugi. Fugi, fugi, fugi.
    Făcu o pauză, coborând degetul pe rândul următor:
    - Uite... se aplecă mai tare, atingând aproape acum pagina cu nasul. Uite...
    - Nu atât de aproape, amice, zise Wendy încetişor. O să-ţi strici ochii. Este...
    - Nu-mi spune! strigă Danny, ridicându-se brusc.
    Era panică în vocea lui:
    - Nu-mi spune, mami! Pot singur!
    - Bine, iubitule, zise ea. Dar nu e un capăt de ţară. Zău că nu este.
    Fără să ţină cont de ea, Danny se aplecă din nou asupra cărţii. Expresia de pe faţa lui îţi amintea de studenţii aflaţi în pragul examenelor extrem de dificile. Lui Wendy, povestea aceasta începuse să-i placă din ce în ce mai puţin.
    - Uite mi... ea. Ea. Ea. Uite mi-gea? Uite migea. Mingea!
    Triumfător. Fioros. Furia din vocea lui o sperie:
    - Uite mingea!
    - Corect, zise ea. Iubitule, cred că este suficient pentru seara asta.
    - Încă două pagini, mami. Te rog?
    - Nu, amice. Închise cu hotărâre cartea legată în coperţi roşii. E timpul să te culci.
    - Te rog!
    - Nu mă bate la cap, Danny. Mămica e obosită.
    - Bine, dar privea cu jind la abecedar.
    - Du-te, pupă-l pe tata şi apoi spală-te. Nu uita să te speli şi pe dinţi.
    - Biiine.
    Ieşi din cameră amărât, târşiindu-şi picioarele. Un băieţel îmbrăcat în pantaloni de pijama şi într-un tricou gros şi larg, cu o minge desenată pe piept şi cu inscripţia NEW ENGLAND PATRIOTS pe spate.
    Maşina de scris a lui Jack îşi opri tirul şi Wendy auzi ţopăitul lui Danny.
    - Noapte bună, Tati!
    - Noapte bună, amice. Cum merge?
    - Cred că bine. Mami mi-a zis să mă opresc.
    - Mămica are dreptate. E trecut de opt şi jumătate. Te duci la baie?
    - Mda.
    - Bine faci. Văd că-ţi cresc cartofi în urechi. Şi ceapă, şi morcovi, şi arpagic, şi...
    Auzi apoi chicotitul lui Danny, din ce în ce mai stins şi întrerupt de zgomotul uşii de la baie. O închise bine: Nu-i plăcea deloc să fie surprins când era în baie, în vreme ce nici ea nici Jack nu se prea jenau. Alt semn - şi semnele se înmulţeau cu repeziciune - că mai era şi o altă fiinţa omenească în casă, nu doar o copie la indigo a vreunuia dintre ei sau o combinaţie a amândorura. O întrista un pic. Într-o zi, propriul său copil îi va deveni străin şi ea îi va fi străină... dar nu chiar atât de străină cât era mama ei pentru ea. Doamne, te rog, fă să nu fie chiar aşa. Fă-l să-şi mai iubească mama şi după ce a crescut.
    Maşina de scris a lui Jack îşi reluă rafalele intermitente.
    Aşezată încă pe scaunul de lângă biroul lui Danny, Wendy îşi plimbă privirea, prin camera fiului său.
    Aripa avionului fusese reparată. Pe birou erau împrăştiate cărţi cu poze, cărţi de colorat, cărţi vechi cu Spiderman, ale căror coperţi erau rupte, creioane, carioca şi cuburi. Volkswagenul era pus cu grijă peste ele, nedesfăcut încă din ambalajul de celofan. Îl vor asambla împreună, el şi tatăl lui, mâine sau poimâine seară, dacă Danny continua să înveţe ca şi până acum. Nu vor mai aştepta sfârşitul săptămânii. Pozele cu Pooh şi Eyore şi Christopher Robin erau lipite frumos pe perete, urmând a fi înlocuite destul de curând cu fotografii ale unor cântăreţi de rock cu figuri drogate. Aşa credea. Inocenţa care lasă loc experienţei. Firea omeneasca, drăguţă.
    Cu toate acestea, se simţea tristă. La anul va merge la şcoală şi ea va pierde cel puţin jumătate din el, poate mai mult, în favoarea noilor lui prieteni. Au încercat să mai aibă un copil, pe vremea când lucrurile păreau să meargă bine la Stovington, dar acum lua din nou anticoncepţionale. Prea multă nesiguranţă. Numai Dumnezeu ştie unde vor fi peste nouă luni.
    Ochii i se opriră asupra cuibului de viespi.
    Deţinea locul cel mai important în camera lui Danny, pe o tavă mare de plastic aşezată pe măsuţa de lângă pat. Nu-i plăcea, chiar dacă era gol. Se întreba dacă nu cumva are microbi, se gândi să-i spună lui Jack, dar îşi dădu seama că o să râdă de ea. O să-l întrebe totuşi mâine pe doctor, dacă va reuşi să-l prindă între patru ochi.
    Nu-i plăcea deloc ideea ca lucrul acela, construit din saliva şi materia mestecată de fălcile atâtor creaturi ciudate, să stea la mai puţin de o jumătate de metru de capul fiului său.
    Apa mai curgea încă în baie, aşa că Wendy se duse în dormitorul cel mare ca să vadă dacă totul e în ordine.
    Jack nici măcar nu-şi ridică ochii; era pierdut în lumea pe care o crea, privind fix la pagina din maşina de scris, cu o ţigară atârnându-i în colţul buzelor.
    Bătu încetişor la uşa de la baie.
    - S-a întâmplat ceva, amice? Ai adormit?
    Niciun răspuns.
    - Danny?
    Niciun răspuns. Încercă uşa. Era încuiată.
    - Danny?
    Acum era îngrijorată cu adevărat. O neliniştea lipsa oricărui alt sunet în afară de apa care curgea.
    - Danny? Deschide uşa, iubitule.
    Niciun răspuns.
    - Danny!
    - Isuse, Wendy, ai de gând să loveşti cu pumnii în uşă toată noaptea?
    - Danny s-a încuiat în baie şi nu-mi răspunde!
    Jack ocoli biroul şi se apropie. Părea scos din sărite. Lovi tare în uşă, o singură dată.
    - Deschide, Danny. S-a terminat cu joaca.
    Niciun răspuns.
    Jack bătu mai tare:
    - Nu mai face pe nebunu' amice. E vremea de culcare. Te bat dacă nu deschizi.
    "Îşi pierde cumpătul", gândi Wendy şi dintr-o dată i se făcu şi mai teamă. Nu-l mai atinsese pe Danny la mânie din seara aceea, în urmă cu doi ani. Numai că acum, părea destul de supărat ca s-o facă din nou.
    - Danny, iubitule, începu ea.
    Niciun răspuns. Numai apa care curgea.
    - Danny, dacă mă faci să sparg uşa, îţi dau cuvântul că o să dormi pe burtă la noapte, îl avertiză Jack.
    Nimic.
    - Sparge-o, spuse Wendy şi, brusc, i se păru tare greu să articuleze cuvintele. Repede.
    Îşi ridică piciorul şi lovi clanţa cu putere. Uşa cedă imediat şi se deschise, izbindu-se tare de peretele băii.
    - Danny! ţipă ea.
    Apa curgea cu presiune mare în chiuvetă. Pe marginea ei, un tub cu pastă de dinţi fără capac. Danny şedea pe marginea căzii de baie, cu periuţa atârnându-i în mâna stângă, cu spumă în jurul gurii. Privea fix, parcă în transă, în oglinda de pe dulăpiorul de medicamente de deasupra chiuvetei. Expresia care i se întipărise pe chip era una de groază nesfârşită, iar primul ei gând a fost că avusese un fel de criză de epilepsie, că poate chiar îşi înghiţise limba.
    - Danny!
    Danny nu răspunse. Din gât îi ieşeau sunete guturale.
    Apoi a fost împinsă la o parte atât de tare, încât se prăbuşi în grătarul de prosoape, iar Jack intră şi îngenunche în faţa copilului.
    - Danny, zise. Danny, Danny! Pocni din degete în faţa ochilor pustii ai lui Danny.
    - Ahaa, sigur, zise Danny. Turneu. Lovitură... Ăăă...
    - Danny...
    - Crichet! zise Danny, a cărui voce devenise brusc mai profundă, căpătase un timbru aproape bărbătesc. Crichet. Lovitură. Ciocanul de crichet... are două capete. Caa...
    - Jack, Dumnezeule, ce s-a întâmplat cu el?
    Jack îl apucă de umeri şi-l scutură tare. Capul lui Danny căzu pe spate parcă fără viaţă, şi apoi reveni ca un balon agăţat de un băţ.
    - Crichet. Lovitură. Amirc.
    Jack îl scutură din nou şi privirea lui Danny se limpezi. Periuţa îi căzu din mână pe pardoseaua de gresie, cu un pocnet.
    - Ce? întrebă el, privind în jur.
    Îşi văzu tatăl aşezat în genunchi în faţa lui şi pe Wendy lipită de perete.
    - Ce? întrebă Danny din nou. C-c-ce s-s-s-a...
    - Nu te bâlbâi! ţipă la el Jack.
    Danny scoase o exclamaţie speriată, încordându-se, încercând să se îndepărteze de tatăl său, apoi izbucni în lacrimi. Şocat, Jack îl luă în braţe:
    - Ah, iubitule, îmi pare rău. Îmi pare rău, amice. Te rog. Nu plânge. Îmi pare rău. Totul e-n regulă.
    Apa continua să curgă în chiuvetă, iar lui Wendy i se păru că trăieşte un coşmar îngrozitor, în care timpul s-a întors înapoi la momentul când soţul ei alcoolic i-a rupt braţul fiului său şi apoi a căzut în faţa lui, ruşinat, îndurerat, scâncind aproape aceleaşi cuvinte.
    ("Ah, iubitule. Îmi pare rău. Îmi pare rău, amice. Te rog. Atât de rău îmi pare".)
    Se repezi la ei, îl smulse pe Danny din braţele lui Jack (văzu reproşul mânios de pe chipul acestuia, dar îl amână pentru o examinare ulterioară) şi-l ridică. Îl duse în domitorul cel mic, simţind cum mâinile lui Danny o ţin strâns după gât. Jack venea în urma lor.
    Se aşeză pe patul lui Danny şi-l legănă, alinându-l cu cuvinte fără noimă, repetate în neştire. Îşi întoarse ochii spre Jack, dar acum pe chipul lui se citea numai îngrijorare. Îşi ridică întrebător sprâncenele. Ea clătină uşor din cap.
    - Danny, spuse. Danny, Danny, Danny. E-n ordine, amice. E bine.
    În cele din urmă, Danny tăcu, tremurându-i numai uşor în braţe. Şi totuşi, lui Jack i se adresă primul; Jack, care acum stătea pe pat lîngă el, şi ea simţi acelaşi junghi vechi
    (El e primul, întotdeauna el a fost primul)
    de gelozie. Jack ţipase la el, ea îl mângâiase, şi totuşi tatălui său îi vorbea Danny acum:
    - Îmi pare rău dacă n-am fost cuminte.
    - N-ai de ce să-ţi pară rău, amice. Jack îi zburli părul: Ce dracu' s-a întâmplat în baie?
    Danny îşi clătină uşor capul, ameţit parcă:
    - Nu... nu ştiu. Tati, de ce mi-ai spus să nu mă mai bâlbâi? Eu nu mă bâlbâi.
    - Sigur că nu, zise Jack cu convingere, însă Wendy simţi cum un deget de gheaţă îi atinge inima.
    Dintr-o dată Jack păru speriat, de parcă tocmai ar fi văzut o stafie.
    - Ceva despre cronometru... mormăi Danny.
    - Ce?
    Jack se aplecă spre el, iar Danny tresări.
    - Jack, îl sperii! spuse ea, iar tonul era acuzator.
    Îşi dădu seama că toţi trei erau speriaţi. Speriaţi de ce anume?
    - Nu ştiu, nu ştiu, îi spuse Danny lui Jack. Ce... ce am spus, tati?
    - Nimic, mormăi Jack.
    Îşi scoase batista şi se şterse la gură. Wendy avu din nou senzaţia dezgustătoare de întoarcere în timp. Îşi amintea bine gestul acesta al lui Jack de pe vremea când era beat mai tot timpul.
    - De ce ai încuiat uşa Danny, îl întrebă ea cu prudentă. Cine ţi-a spus să faci aşa?
    - Tony, răspunse Danny. Tony mi-a zis s-o încui.
    Schimbară o privire pe deasupra capului său.
    - Ţi-a zis Tony şi de ce trebuia s-o încui? îl întrebă Jack cu blândeţe.
    - Mă spălam pe dinţi şi mă gândeam la abecedarele mele, zise Danny. Mă gândeam tare. Şi... şi l-am văzut pe Tony, departe, în oglindă. Şi el mi-a zis ca trebuie să-mi arate iar.
    - Vrei să zici că era în spatele tău? îl întrebă Wendy.
    - Nu. Era în oglindă, accentuă Danny. Departe în oglindă. Şi atunci am intrat şi eu în oglindă. Şi îmi amintesc numai cum mă zgâlţâia tati şi m-am gândit că iar n-am fost cuminte.
    Jack tresări de parcă îl lovise cineva.
    - Nu, amice, zise el încet.
    - Tony ţi-a spus să încui uşa? întrebă Wendy mângâindu-i părul.
    - Da.
    - Şi ce a vrut să-ţi arate?
    Danny se încordă în braţele ei, de parcă muşchii i s-ar fi transformat în corzi de pian.
    - Nu-mi aduc aminte, spuse el răvăşit. Nu-mi aduc aminte. Nu mă întreba. Nu... Nu-mi aduc aminte nimic!
    - Ssst, spuse Wendy alarmată. Începu să-l legene din nou: Nu-i nimic dacă nu-ţi aduci aminte, iubitule. Nu-i nimic.
    În cele din urmă, Danny se relaxă iar.
    - Vrei să mai stau puţin? Să-ţi citesc o poveste?
    - Nu. Aprinde-mi doar lampa.
    Privi cu sfială spre tatăl său.
    - Stai tu, Tati? Puţin?
    - Sigur, amice.
    Wendy oftă:
    - Te aştept în camera de zi, Jack.
    - Bine.
    Se ridică şi-l privi pe Danny cum se bagă în pat. Părea tare mic.
    - Sigur totul e în regulă, Danny?
    - Sigur. Pune-l pe Snoopy în priză, mamă.
    - Da, da.
    Băgă în priză lampadarul, al cărei abajur îl înfăţişa pe Snoopy dormind dus pe acoperişul cuştii sale. Nu avusese niciodată nevoie de un lampadar până când se mutaseră la Overlook.
    Atunci a cerut cu vehemenţă să-i cumpere una. Aprinse lampa şi privi din nou la ei, la cercul mic şi alb al feţei lui Danny şi la chipul lui Jack deasupra lui. Ezită o secundă,
    ("şi atunci am intrat în oglindă")
    şi apoi ieşi încetişor din cameră.
    - Ţi-e somn? întrebă Jack, dându-i părul la o parte de pe frunte.
    - Mda...
    - Vrei un pahar cu apă?
    - Nu...
    Cinci minute liniştea fu deplină. Ţinea încă mâna pe Danny. Crezând că băiatul a adormit, tocmai se pregătea să se ridice şi să iasă uşor, când îl auzi pe Danny şoptind somnoros:
    - Crichet.
    Jack se întoarse brusc, înfiorat până în măduva oaselor.
    - Danny?
    - N-o să-i faci niciodată vreun rău lui mami, nu-i aşa, tata?
    - Nu.
    - Şi nici mie?
    - Nu.
    Din nou tăcere, învăluind camera.
    - Tati?
    - Poftim?
    - Tony a venit şi mi-a zis despre crichet.
    - Aşa? Ce ţi-a spus?
    - Nu ţin minte multe. Decât că a zis că se joacă cu serviciu. Ca baseballul. Nu-i aşa că-i ciudat?
    - Ba da.
    Inima lui Jack i se zbătea nebuneşte în piept. Cum de era posibil ca puştiul să ştie una ca asta? Crichetul se juca cu serviciu, nu ca baseballul, ci ca tenisul.
    - Tati...? (era aproape adormit acum).
    - Da?
    - Ce-i aia "amirc"?
    - "Amirc"? Sună ca un fel de plantă medicinală.
    Tăcere.
    - Hei, amice?
    Dar Danny adormise şi respira încet şi regulat. Jack îl privi câteva clipe şi un val de dragoste îl copleşi. De ce a ţipat la copil? Era un lucru perfect normal să se bâlbâie puţin, tocmai ce îşi revenise din ameţeală sau dintr-o stare inexplicabilă de transă şi, în condiţiile acestea, era perfect normal să se bâlbâie. Perfect normal. Şi nu zisese deloc cronometru.
    Zisese altceva, lipsit de sens, nedesluşit.
    Cum de ştia că la crichet se serveşte? Îi spusese cineva? Ullman? Hallorann?
    Îşi privi mâinile. Ţinea pumnii strâns încleştaţi, încordaţi,
    (dumnezeule cum aş mai bea ceva")
    iar unghiile erau înfipte în palme.
     Încet, îşi forţă pumnii să se deschidă.
    - Te iubesc, Danny, şopti. Numai Dumnezeu ştie cât de mult te iubesc.
    Ieşi. Îşi pierduse cumpătul din nou, foarte puţin, dar suficient să-l facă să se simtă speriat şi dezgustat. Un pahar ar îndepărta sentimentul ăsta. O, da, l-ar îndepărta
    (Ceva în legătură cu cronometrul)
    şi ar îndepărta şi orice altceva. Nu se înşelase asupra cuvintelor rostite. Nu se înşelase deloc. Fiecare cuvânt fusese clar ca sunetul unui clopoţel. Se opri în hol, privi înapoi şi, automat, îşi şterse buzele cu batista.
    În lumina aruncată de lampadar, corpurile lor se distingeau numai ca două siluete întunecate. Wendy, numai în chiloţi, se duse şi-l înveli din nou; se dezvelise în timpul somnului. Jack stătea în prag, urmărind-o cum îi pune palma pe frunte.
    - Are febră?
    - Nu.
    Îl sărută pe obraz.
    - Slavă Domnului că ai luat oră la doctor, zise Jack când ea se întoarse la uşă. Crezi că tipul ştie ceva meserie?
    - Mi s-a spus că e foarte bun. Asta e tot ce ştiu.
    - Dacă se întâmplă ceva, am de gând să vă trimit pe amândoi să staţi la maică-ta, Wendy.
    - Nu.
    - Ştiu ce simţi, spuse luând-o de umeri.
    - Ba nu ştii deloc ce simt faţă de ea.
    - Wendy, nu există alt loc unde să vă pot trimite. Ştii asta.
    - Dacă ai...
    - Fără slujba asta am fi fost terminaţi, zise el simplu. Ştii asta.
    Silueta ei dădu uşor din cap. Ştia.
    - Când am discutat cu Ullman, m-am gândit că face pe nebunul. Acum nu mai sunt atât de sigur. Poate că n-ar fi trebuit să vă aduc şi pe voi doi. La patruzeci de mile distanţă de nicăieri.
    - Te iubesc, spuse ea. Şi Danny te iubeşte încă şi mai mult, dacă se poate aşa ceva. I-ai fi frânt inima, Jack. I-ai frânge inima şi acum dacă ne-ai trimite de aici.
    - Nu vorbi aşa.
    - Dacă doctorul spune că e ceva în neregulă, o să-mi caut un serviciu în Sidewinder, zise. Dacă nu găsesc, o să plec cu Danny la Boulder. Dar, Jack, nu pot să mă duc la mama. Nu în condiţiile astea. Nu-mi cere să fac aşa ceva. Pur... pur şi simplu nu pot.
    - Da, ştiu. Hai, lasă. Poate nu-i nimic.
    - Poate.
    - Avem oră la două?
    - Da.
    - Să lăsăm uşa de la dormitor deschisă.
    - Şi eu m-am gândit. Dar cred că doarme dus acum.
    Însă nu era aşa.
    "Bum... bum!., bumbum BUMBUM..."
    Fugea de bubuiturile acelea îngrozitoare, care răsunau de jur împrejurul său, prin coridoare întortocheate ca într-un labirint, călcând cu picioarele goale un covor gros pe care o junglă era desenată în negru şi albastru.
    Voia să ţipe, de fiecare dată când ciocanul de crichet se izbea de perete undeva în spatele lui. Dar nu trebuie. Nu trebuie. Dacă ţipă, se dă de gol şi apoi
    (apoi AMIRC)
    ("Ieşi afară şi ia-ţi doctoria, loază afurisită!")
    Îh! şi-l auzea pe posesorul acelei voci cum vine, vine după el, repezindu-se pe hol ca un tigru într-o junglă străină, neagră şi albastră. Un canibal.
    ("Vino aici, ticălos mic ce eşti!")
    Dacă ar putea numai să ajungă la scări, dacă ar putea coborî de la etajul al treilea, poate că n-o să păţească nimic. Chiar şi cu liftul. Numai dacă şi-ar putea aminti ce fusese uitat. Dar era întuneric şi în teroarea care-l cuprinsese se rătăcise. Trecuse de un coridor, apoi de altul, cu inima zbătându-i-se în gât ca o bucată mare şi fierbinte de gheaţă. Îngrozit la gândul că după oricare colţ se putea să-i apară în faţă tigrul cu chip omenesc.
    Bubuiturile se auzeau acum chiar în spatele lui: şi zbieretele răguşite şi îngrozitoare.
    Vâjâitul pe care-l făcea prin aer capul ciocanului
    ("crichet... lovitură... crichet... lovitură... AMIRC")
    înainte de a se izbi de perete. Şoapta uşoară a picioarelor lui desculţe pe jungla desenată a covorului.
    Panica umplându-i gura cu un suc amar.
    ("Îti vei aminti ce s-a uitat"... dar o să-şi amintească oare? Ce era?)
    Dădu colţul şi văzu cu o groază teribilă că acel coridor se înfundă. Uşi încuiate se încruntau la el din trei laturi. Aripa vestică. Era în aripa vestică şi auzea ţipetele furtunii de afară, părând a se îneca cu gâtlejul ei negru plin de zăpadă.
    Se lipi cu spatele de perete, plângând înspăimântat, inima bătându-i ca inima unui iepuraş prins în cursă.
    Când spatele îi atinse peretele tapetat în albastru deschis, cu model vălurit, nu se mai putu ţine pe picioare şi se prăbuşi pe covor, cu mâinile întinse pe hăţişul de liane ţesute în covor, cu respiraţia şuierată.
    Mai tare. Mai tare.
    În hol era un tigru, şi acum tigrul era chiar după colţ, ţipându-şi încă ascuţit furia nebună şi nerăbdătoare, izbind cu ciocanul de crichet, pentru că tigrul acesta avea două picioare şi era...
    Se trezi cu un geamăt înăbuşit, ridicat din pat, cu ochii mari care priveau fix în întuneric, cu mâinile încrucişate în faţă.
    Ceva pe o mână. Ceva care se târa.
    Viespi. Trei viespi.
    Şi atunci îl înţepară, parcă toate odată, şi atunci toate imaginile se descompuseră şi se prăbuşiră asupra lui ca un torent negru şi el începu să strige în întuneric, cu viespile pe mâna stângă, împungându-l mereu.
    Luminile se aprinseră şi Tăticul stătea lângă el, în şort, cu ochi severi. Mămica era în spatele lui, somnoroasă şi speriată.
    - Luaţi-le de pe mine! ţipă Danny.
    - O, Doamne, zise Jack.
    Văzuse.
    - Jack, ce s-a întâmplat cu el? Ce s-a întâmplat?
    Nu-i răspunse. Se repezi la pat, luă perna lui Danny şi-l lovi peste mâna care se zbătea înnebunită.
    Din nou. Din nou. Wendy văzu ceva care semăna a insecte, cum se ridică în aer şi încep să bâzâie.
    - Ia o revistă! îi strigă Jack peste umăr. Omoară-le!
    - Viespi? zise Wendy, şi o clipă se strânse înlăuntrul ei însăşi, detaşată parcă în această descoperire. Apoi mintea i se revoltă şi realizarea i se conectă la emoţie.
    - Viespi, Dumnezeule, Jack, tu ai spus...
    - Taci în mă-ta şi omoară-le! tună el. Fă ce-ţi spun!
    Una din ele aterizase pe biroul lui Danny. Wendy luă o carte de colorat şi o izbi peste viespe. Lăsă o parte maronie, vâscoasă.
    - Mai e una pe perdea, zise el şi ieşi din cameră cu Danny în brațe.

..............................................................................