Shining, Stephen King

                                                 1-8

                                           Partea I

                             CHESTIUNI PRELIMINARE 

                                       1. Angajarea

                      Jack Torrance gândi: Puţă mică şi afectată.

    Ullman era înalt cam de 1,65 şi atunci când se mişca, o făcea cu preţiozitatea care pare a fi exclusiv domeniul bărbaţilor mici şi dolofani. Cărarea din păr îi era dreaptă, costumul închis la cuibare era sobru, dar plăcut.

    Sunt o persoană care vă poate înţelege problemele - părea a spune costumul clientului. 

    Însă angajatului îi vorbea mai dur: Ai grijă ce scuze găseşti.

    La rever avea prinsă o garoafă roşie, pusă acolo pentru ca astfel nimeni să nu-l poată confunda pe Stuart Ullman cu antreprenorul de pompe funebre.

    Ascultându-l pe Ullman, Jack se gândea că probabil nu i-ar fi putut fi pe plac niciun om aşezat la acest birou  - în condiţiile date.
    Ullman îi pusese o întrebare pe care n-o auzise. Asta nu era bine. Ullman era genul de individ care stoca asemenea scăpări într-un dosar secret al memoriei pentru a le examina mai târziu.
    - Vă rog?
    - V-am întrebat dacă soţia dumneavoastră înţelege pe deplin situaţia cu care vă veţi confrunta aici. Şi mai este, bineînţeles, şi fiul dumneavoastră. Aruncă o privire la cererea din faţă, Daniel. Soţia dumneavoastră nu este puţin neliniştită de toată povestea asta?
    - Wendy este o femeie extraordinară.
    - Şi fiul dumneavoastră este şi el extraordinar, nu?
    Jack îşi declanşă zâmbetul de reclamă, larg, cu toţi dinţii:
    - Aşa ne place să credem. Este destul de precoce pentru un copil de cinci ani.
    Nu primi niciun zâmbet de răspuns din partea lui Ullman. Acesta puse cererea lui Jack înapoi în dosar.
    Dosarul în sertar. Biroul era complet gol, cu excepţia unei sugative, a unui telefon, şi a unei lămpi.
    Ullman se ridică şi se îndreptă spre dulapul din colţ.
    - Fiţi amabil şi veniţi încoace, domnule Torrance. Vreau să ne uităm la planurile hotelului.
    Scoase din dulap cinci planuri mari şi le întinse pe suprafaţa netedă şi lucioasă a biroului din lemn de nuc.
    Jack i se aplecă peste umăr, conştient dintr-o dată de mirosul de colonie pe care-l emana Ullman.
    Toţi iubiţii mei folosesc numai colonie English Leather şi nimic altceva - suna reclama care-i veni în minte absolut fără niciun motiv şi trebui să-şi muşte limba pentru a-şi înăbuşi hohotul de râs. Până  la ei pătrundeau ecourile slabe ale bucătăriei hotelului Overlook, unde prânzul tocmai fusese pregătit.
    - Ultimul etaj - spune Ullman cu vioiciune. Podul. Nu-i absolut nimic acolo decât tot felul de vechituri. De la al doilea război mondial, hotelul şi-a schimbat de câteva ori conducerea şi se pare că fiecare nou director a depozitat în pod tot ce nu-i plăcea sau nu îi trebuia. Vreau să puneţi acolo curse de şobolani şi otravă. Cameristele de la etajul 3 mi-au spus că au auzit nişte zgomote. Nu cred. Nu cred nicio clipă, dar nu trebuie să existe nici măcar o posibilitate de unu la sută ca vreun şobolan să-şi găsească culcuş în Overlook.
    Jack păstră o tăcere aprobatoare deşi, în sinea lui, era ferm convins că nu există hotel pe lumea asta care să nu aibă un şobolan sau doi.
    - Sigur că în niciun caz nu trebuie să-i daţi voie fiului dumneavoastră să se urce în pod.
    - Nu - zise Jack şi declanşă din nou zâmbetul de reclamă.
    Umilitoare situaţie. Chiar credea puţa asta grasă şi afectată că o să-i permită fiului său să se caţere într-un pod înţesat cu curse de şobolani, boarfe vechi şi Dumnezeu ştie ce altceva?
    Ullman luă planul podului şi îl puse sub celelalte.
    - Hotelul Overlook are o sută zece camere pentru oaspeţi, spuse pe un ton didactic. Treizeci dintre acestea, apartamentele, se află, uitaţi, aici, la etajul al treilea. Zece sunt situate în aripa vestică (inclusiv apartamentul prezidenţial), zece în mijloc, şi încă zece în aripa estică. Toate aceste apartamente se bucură de o privelişte superbă.
    Ai putea renunţa măcar la limbajul de agent imobiliar?
    Dar tăcu. Avea nevoie de slujba asta.
    Ullman puse şi planul etajului al treilea sub celelalte, şi acum amândoi se aplecară asupra planului etajului al doilea.
    - Patruzeci de camere - zise Ullman. Treizeci cu câte două paturi şi zece single. Iar la etajul întâi avem câte douăzeci de camere din fiecare. Plus câte trei dulapuri pentru lenjerie la fiecare etaj şi o cămară la extremitatea estică a hotelului la etajul al doilea şi una la extremitatea vestică la primul etaj. Întrebări?
    Jack clătină din cap. Ullman îndepărtă şi planurile etajelor întâi şi al doilea.
    - Aşa. Holul. În mijloc se află recepţia. În spatele ei sunt birourile. Holul se întinde pe câte douăzeci şi cinci de metri de la recepţie în fiecare direcţie. Aici, în aripa vestică, se află sufrageria Hotelului Overlook şi Salonul Colorado. Sala pentru banchete şi baluri se află în aripa estică. Întrebări?
    - Numai despre subsol, spuse Jack. Ăsta este cel mai important nivel pentru un îngrijitor în sezonul de iarnă. Acolo se desfăşoară acţiunea, ca să zic aşa.
    - Watson vă va conduce în subsol şi vă va arăta totul. Planul se află pe un perete în sala cazanelor.
    Sprâncenele i se împreunaseră la baza nasului într-un mod absolut impresionant, tocmai pentru a arăta că, în calitatea sa de director, nu se cobora chiar într-atâta încât să se preocupe de aspecte atât de pământene cum ar fi cazanele şi instalaţia.
    - N-ar fi o idee prea rea dacă aţi pune nişte curse de şobolani şi acolo. O secundă va rog...
    Notă cu repeziciune ceva pe un carneţel pe care îl scosese din buzunarul interior al sacoului (pe fiecare pagină a carneţelului era tipărit în litere negre şi groase:
    Din partea biroului domnului Stuart Ullman, rupse pagina şi o puse în coşul de corespondenţă. Hârtia părea că se simte foarte stingheră în coşul gol.
    Carneţelul dispăru înapoi în buzunarul sacoului lui Ullman, încheind parcă, demonstraţia unui scamator. Acum îl vezi, Jacky - băiatule, acum nu-l mai vezi. Tipul ăsta e într-adevăr tare.
    Îşi reluaseră locurile de la început, Ullman - în spatele biroului şi Jack în faţa lui, cel care angaja şi cel care dorea să fie angajat, cel care imploră şi patronul care se lasă greu. Ullman îşi împreună mânuţele îngrijite pe sugativa de pe birou şi se uită la Jack, un bărbat mărunţel, cu un început de chelie, îmbrăcat într-un costum cum poartă numai bancherii iar la gât, cu o cravată discretă, cenuşie. Efectul produs de floare era contrabalansat de o insignă mică pe celălalt rever. Purta inscripţia PERSONAL, cu litere mici şi aurii.
    - O să fiu absolut sincer cu dumneavoastră, domnule Torrance. Albert Shockley este un om influent care deţine un pachet masiv de acţiuni Overlook. Hotelul nostru a realizat beneficii în acest sezon, pentru prima dată în istoria sa. Domnul Shockley face parte din Consiliul de Administraţie, dar nu se pricepe la hoteluri şi el este primul care recunoaşte asta. Însă a reuşit să-şi impună punctul de vedere în povestea aceasta cu îngrijitorul sezonier pe timp de iarnă. Vrea să vă angajăm. Aşa vom şi face. Dar dacă mi s-ar fi dat mână liberă în această problemă, nu v-aş fi angajat.
    Jack îşi frământa mâinile transpirate: Puţă mică şi afectată, puţă mica şi afectată, puţă....
    - Nu cred că vă pasă prea mult de părerile mele, domnule Torrance. Şi nici nu mă interesează. În mod cert sentimentele dumneavoastră faţă de mine nu au nimic de-a face cu propria mea părere, şi anume că dumneavoastră nu sunteţi omul potrivit pentru acest post. În sezon, adică de la 15 mai la 30 septembrie, Hotelul Overlook are o sută zece angajaţi cu normă întreagă, putem zice că avem câte un angajat pentru fiecare cameră. Sunt convins că majoritatea mă antipatizează, bănuiesc chiar că unii dintre ei mă consideră un ticălos. Au dreptate judecându-mă astfel. Trebuie să fii puţin ticălos ca să conduci un hotel ca acesta, aşa cum merită să fie condus.
    Îl privi pe Jack, aşteptând un comentariu din partea lui, dar Jack declanşă din nou zâmbetul său de reclamă, larg şi cu jignitor de mulţi dinţi.
    Ullman continuă:
    - Hotelul Overlook a fost construit între anii 1907 şi 1909. Cel mai apropiat oraş se află situat la patruzeci de mile spre est. Drumurile care duc acolo sunt închise traficului cam de la sfârşitul lui octombrie până prin aprilie. A fost construit de Robert Townley Watson, bunicul mecanicului nostru. Aici au locuit membri ai familiilor Vanderbilt, Rockefeller, Astor, Du Pont. În apartamentul prezidenţial au stat patru preşedinţi: Wilson, Harding, Roosevelt şi Nixon.
    - Nu m-aş făli atât cu Harding şi Nixon, murmură Jack.
    Ullman se încruntă, dar hotărî să continue fără să ţină seama de intervenţie.
    - Domnul Watson n-a putut face faţă acestei întreprinderi şi a vândut hotelul în 1915. A fost revândut apoi în 1922, în 1929 şi iar în 1936. Nu a fost locuit până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când a fost cumpărat şi renovat complet de Horace Derwent, milionar, inventator, pilot, producător de filme şi antreprenor.
    - Am auzit de el - spuse Jack.
    - Da. Tot ce atingea părea să se transforme în aur... mai puţin Hotelul Overlook. A pompat în el peste un milion de dolari transformându-l dintr-o relicvă prăfuită într-un punct de o deosebită atracţie turistică. Derwent a construit terenul de crichet pe care am văzut că l-aţi admirat când aţi sosit.
    - Crichet?
    - Da, domnule Torrance, crichet. Se spune că Derwent a învăţat acest joc de le Secretara sa şi s-a îndrăgostit de el. Terenul de aici se pare că este cel mai bun din America.
     - Nici nu-mi trece prin gând să vă pun la îndoială spusele - spuse Jack cu gravitate.
     Un teren de crichet, un gard viu ornamental cu figuri de animale şi mai ce? Era din ce în ce mai plictisit, dar observă că domnul Ullman nu terminase încă.
    - Când deja pierduse trei milioane de dolari, Derwent a vândut hotelul unui grup de investitori din California. Dar nici ei nu au avut succes cu Overlook. Pur şi simplu nu se pricepeau. În 1970, domnul Shockley şi un grup de asociaţi de ai lui au cumpărat hotelul şi mi-au încredinţat mie conducerea lui. Pot să spun că au fost câţiva ani când au lucrat în pierdere, dar sunt fericit că încrederea pe care mi-au arătat-o patronii nu s-a clintit. Anul trecut am ieşit fără deficit. Iar anul acesta, în registrele hotelului Overlook au fost trecute beneficii pentru prima oară în aproape şapte decenii.
    Jack şi-a dat seama că mândria acestui omuleţ plin de ifose este perfect justificată, dar, un moment mai târziu antipatia îl copleşi din nou. Spuse:
    - Nu văd nicio legătură între istoria plină de peripeţii, recunosc, a hotelului şi senzaţia dumneavoastră că nu sunt potrivit pentru acest post, domnule Ullman.
    - Unul dintre motivele pentru care hotelul Overlook a pierdut atât de mulţi bani este deprecierea pe care o suferă hotelul în fiecare iarnă. Micşorează câştigul mult mai mult decât vă puteţi închipui, domnule Torrance. Iernile sunt neobişnuit de crude aici. Şi ca să putem face faţă tuturor problemelor care se pot ivi, am inventat postul de îngrijitor de iarnă ca să dea drumul la boiler şi ca să se încălzească diferitele aripi ale hotelului pe baza unui program zilnic. Să repare stricăciunile, dacă acestea apar. Să fie în permanenţă atent la orice se întâmplă. În prima iarnă, am angajat o familie în locul unui singur om. Şi s-a petrecut o tragedie. O tragedie oribilă.
    Ullman îl cântări din ochi cu răceală pe Jack.
    - Am făcut o greşeală. Recunosc. Bărbatul era un beţiv.
    Jack simţi cum un rânjet, un rânjet sfios şi ruşinat, antiteza totală a zâmbetului dinţos de reclamă, i se întipărise pe faţă.
    - Asta e? Mă mir că Al nu v-a spus. M-am lăsat.
    - Da, domnul Shockley mi-a spus că nu mai beţi. Mi-a spus, de asemenea, de ultima dumneavoastră slujbă... să spunem, ultima dumneavoastră muncă de încredere? Predaţi limba engleză într-o şcoală din Vermont. V-aţi pierdut cumpătul, şi nu cred că trebuie să mai adaug şi alte detalii. Dar se întâmplă să cred că tocmai cazul acelui Grady are o semnificaţie şi de aceea am adus în discuţia noastră... problema trecutului dumneavoastră. În iarna 1970-1971, după ce renovasem şi remobilasem hotelul, dar înainte de primul nostru sezon turistic, l-am angajat pe acest... nenorocit, pe nume Delbert Grady. S-a mutat în apartamentul în care veţi locui împreună cu soţia şi fiul dumneavoastră. Şi el avea o soţie şi mai avea două fiice. Am avut rezerve, cele mai importante fiind asprimea iernii şi faptul că familia lui Grady va fi ruptă de lumea din afară timp de 5-6 luni.
    - Dar nu este chiar aşa. Există telefoane şi probabil că există şi un emiţător radio aici. Iar garda de la Rocky Mountain National Park se află în apropiere şi cred că au un elicopter sau două.
    - Nu cunosc acest aspect, spuse Ullman. Hotelul are, într-adevăr un emiţător pe care vi-l va arăta domnul Watson, care vă va da şi o listă cu frecvenţele pe care trebuie să le folosiţi dacă aveţi nevoie de ajutor. Legăturile telefonice cu Sidewinder se află deasupra solului şi cad la un moment dat în timpul iernii, şi poate dura între trei săptămâni şi o lună şi jumătate până le repară. Există şi un snowmobile în magazie.
    - Înseamnă că nu suntem complet rupţi de restul lumii.
    Domnul Ullman păru îndurerat.
    - Să presupunem că soţia sau fiul dumneavoastră ar cădea şi s-ar lovi grav la cap, domnule Torrance. Atunci, aţi crede că sunteţi rupt de restul lumii?
    Jack pricepu ce vrea să spună. Un snowmobile, chiar mergând cu viteză maximă, te-ar putea duce la Sidewinder într-o oră şi jumătate... poate. Un elicopter de la echipa de salvare a parcului naţional te-ar duce acolo în trei ore... În condiţii climaterice optime. Dacă este viscol elicopterul nici n-ar fi în stare să decoleze şi nici nu ai putea avea vreo speranţă să mergi cu snowmobilul la viteza lui maximă, presupunând că ai avea curajul să scoţi o persoană rănită la temperaturi de -15° - nu, chiar -20°C dacă adaugi şi vântul rece.
    - În cazul lui Grady - spuse Ullman - am judecat cam la fel cum se pare că a făcut domnul Shockley în cazul dumneavoastră. Singurătatea poate fi ea singură periculoasă. E mai bine ca omul să-şi aibă familia alături. Şi dacă ar fi avut necazuri, m-am gândit, erau şanse mici să păţească ceva atât de grav ca un cap spart, o explozie sau o criză de epilepsie. Putea fi vorba de o gripă, de o pneumonie, o mână ruptă şi chiar o criză de apendicită. Oricare ar fi fost situaţia, era timp suficient ca să ajungă la spital. Bănuiesc că ce s-a întâmplat a fost provocat de prea mult whisky prost şi ieftin, din care Grady îşi făcuse o rezervă impresionantă, fără ca eu să ştiu. Mai adăugaţi şi starea aceea ciudată pe care bătrânii noştri o numesc "febră de cabină". Cunoaşteţi termenul?
    Ullman catadicsi să zâmbească în mod condescendent, gata să dea explicaţii în momentul în care Jack şi-ar fi recunoscut ignoranţa. Dar Jack a răspuns iute şi pe un ton tranşant:
    - Este un termen argotic care desemnează reacţia claustrofobică pe care o pot avea oamenii care sunt închişi împreună perioade îndelungate de timp. Această senzaţie de claustrare este manifestată prin antipatia pe care o resimţi faţă de oamenii cu care se întâmplă să fii închis. În cazurile extreme, aceasta poate avea ca rezultat halucinaţii şi violenţă - se comit crime din cauze total lipsite de importantă - cum ar fi o mâncare arsă, sau spălatul vaselor.
    Perplexitatea se întipări pe figura lui Ullman şi dintr-o dată Jack se simţi mult mai bine. Se hotărî să meargă puţin mai departe şi, în acelaşi timp, îi promise în gând lui Wendy că nu se va enerva.
    - Bănuiesc că aţi făcut o greşeală atunci. Şi-a molestat Grady în vreun fel familia?
    - I-a omorât, domnule Torrance, şi apoi s-a sinucis. Şi-a ucis fetiţele cu un topor, soţia cu o puşcă, cu care apoi s-a sinucis şi el. Avea piciorul rupt. Fără doar şi poate că a fost atât de beat încât a căzut pe scări.
    Ullman îşi întinse palmele pe birou şi îl privi atotştiutor pe Jack.
    - Absolvise liceul?
    - Nu, spuse Ullman pe un ton înţepat. Mi-am închipuit că un individ cu mai puţină imaginaţie nu ar fi atât de afectat de asprimea condiţiilor de izolare...
    - Asta a fost greşeala dumneavoastră - îl întrerupse Jack. Este mult mai probabil ca o persoană needucată să cadă victimă "febrei de cabină", aşa cum este mult mai probabil ca o astfel de persoană să împuşte pe cineva în timpul unui joc de cărţi sau să comită un jaf nepremeditat. Se plictiseşte. Când vine iarna, nu mai are altceva de făcut decât să se uite la TV sau să-şi dea pasienţe şi să trişeze când nu-i ies toţi aşii. Nu are altceva de făcut decât să se certe cu nevasta, să ţipe la copii şi să bea. Are insomnii. Aşa că bea până adoarme şi se trezeşte mahmur. Devine din ce în ce mai nervos. Şi poate că liniile telefonice cad şi televizorul se strică şi atunci chiar că nu mai are nimic de făcut decât să se gândească şi să trişeze la pasienţă şi să se enerveze tot mai tare. Iar în cele din urmă... poc, poc, poc.
    - În timp ce o persoană mai educată, aşa, ca dumneavoastră?
    - Nouă ne place să citim, şi mie şi soţiei mele. Eu lucrez la o piesă de teatru, poate Al Shockley v-a spus. Danny îşi are jocurile lui, cărţile lui de colorat. Vreau să-l învăţ să citească şi vreau să-l învăţ să patineze. Şi Wendy ar vrea să înveţe să patineze. Cred că avem ce face şi nu vom sări să ne muşcăm de beregată dacă se întâmplă să se strice televizorul. Făcu o pauză. Şi Al a spus adevărul adevărat când v-a informat că nu mai beau. Am băut şi cazul meu devenise destul de grav. Dar în ultimele paisprezece luni nu m-am atins nici măcar de un pahar cu bere. Nu am de gând să aduc băutură aici şi nici nu cred că voi putea să-mi cumpăr de undeva după ce ne vom înzăpezi.
    - Aveţi dreptate - zise Ullman. Dar atâta timp cât sunteţi trei persoane aici, posibilitatea de a apărea probleme este mai mare. I-am împărtăşit această părere a mea domnului Shockley şi mi-a spus că îşi asumă întreaga responsabilitate. Acum şi dumneavoastră îmi cunoaşteţi părerea şi mi se pare că dumneavoastră doriţi să vă asumaţi responsabilitatea...
    - Într-adevăr.
    - Foarte bine. Accept această situaţie, deoarece nu am de ales. Dar totuşi aş fi preferat un student fără familie. Poate veţi reuşi totuşi să faceţi faţă. Acum vă voi da în grija domnului Watson, care o să vă arate subsolul. Asta în cazul în care nu mai aveţi şi alte întrebări.
    - Nu. Nici una.
    Ullman se ridică.
    - Sper că nu aveţi resentimente, domnule Torrance. Nu am nimic personal cu dumneavoastră. Vreau numai binele hotelului Overlook. Este un hotel minunat. Şi vreau să rămână aşa.
    - Nu. Niciun resentiment.
    Şi Jack îşi declanşă din nou zâmbetul de reclamă, bucuros însă că Ullman nu a vrut să-i strângă mâna.
    Pentru că existau resentimente. De toate felurile.

                                                      2. Boulder

                                  Se uită pe fereastra bucătăriei și îl văzu aşezat pe trotuar. Pur şi simplu stătea acolo, nu se juca cu maşinuţele, nici cu camionul şi nici măcar cu avionul din plută de care fusese atât de bucuros când Jack i-l adusese, săptămâna trecută. Şedea pur şi simplu acolo, privind în lungul străzii după rabla lor de Volkswagen, cu coatele pe genunchi, cu bărbia în palme. Un puşti de cinci ani care-şi aştepta tatăl.
    Dintr-o dată Wendy se simţi rău, aproape că-i venea să plângă de rău ce se simţea.
    Atârnă cârpa de vase lângă chiuvetă şi coborî, încheindu-şi cei doi nasturi de la gât ai rochiei de casă. Jack şi mândria lui.
    Doamne fereşte, Al, n-am nevoie de nici un avans. Mă descurc deocamdată.
    Pereţii erau zgâriaţi şi mâzgăliţi cu creioane şi vopsea. Treptele erau abrupte şi lemnul începuse să crape. Toată clădirea avea mirosul acru de vechi; şi apoi, ce fel de casă era asta pentru Danny, după căsuţa lor curată şi luminoasă din Stovington?
    Cei care locuiau la etajul trei, deasupra lor, nu erau căsătoriţi şi, deşi starea lor civilă n-o deranja câtuşi de puţin, o necăjeau cumplit scandalurile lor permanente şi îngrozitor de zgomotoase. O speriau. Tipul se numea Tom şi după ce barurile se închideau şi ei se întorceau acasă, scandalurile începeau cu o vigoare uimitoare - restul săptămânii fiind calm, în comparaţie cu acestea.
    Scandalurile de Vineri seara le zicea Jack, dar nu era de râs.
    Femeia - o chema Elaine - începea în cele din urmă să plângă şi repeta mereu:
    - Nu, Tom. Te rog, nu. Te rog, nu.
    Şi el urla. O dată chiar l-au trezit pe Danny. Şi Danny dormea buştean.
    În dimineaţa următoare Jack l-a prins pe Tom tocmai când ieşea şi au stat de vorbă în faţa casei. Tom a început să ţipe şi atunci Jack i-a spus ceva, prea încet ca Wendy să poată auzi. Tom a scuturat supărat din cap şi a plecat. Asta se întâmplase cu o săptămână în urmă şi câteva zile a fost linişte dar a venit weekendul şi lucrurile au reintrat în normal - scuzaţi, anormal. Nu era o atmosferă bună pentru băiat.
    Durerea o copleşi din nou dar o înăbuşi. Îşi aranjă rochia şi se aşeză pe trotuar lângă el.
    - Ce-i amice?
    Se uită la ea şi zâmbi. Dar zâmbetul îi era formal:
    - Bună, mămico.
    Avionul îl ţinea între picioarele încălţate în pantofi de sport. Una din aripi se crăpase.
    - Vrei să vedem dacă-l putem repara, iubitule?
    Danny privea din nou în lungul străzii:
    - Nu. Tata o să-l repare.
    - Tata s-ar putea să nu se întoarcă până la cină, amice. E drum lung până în munţi.
    - Crezi că gărgăriţa de maşină o să aibă vreo pană?
    - Nu, nu cred.
    Dar începuse deja să se îngrijoreze la acest gând.
    Mulţumesc, Danny: Chiar aveam nevoie de asta.
    - Tata a zis că s-ar putea să aibă o pană, zise Danny pe un ton neutru, aproape plictisit, A zis că pompa e căcată.
    - Nu spune asta, Danny.
    - Pompă? o întrebă, sincer mirat.
    Wendy oftă:
    - Nu căcată. Nu vorbi aşa.
    - De ce?
    - E vulgar.
    - Ce-i aia vulgar, mami?
    - Vulgar e atunci când te scobeşti în nas la masă, sau faci pipi cu uşa de la baie deschisă. Sau atunci când spui căcată. Căcat este un cuvânt vulgar. Oamenii drăguţi nu-l folosesc.
    - Tata aşa zice. Când s-a uitat la motorul gărgăriţei a zis: "Isuse, pompa asta e toată căcată." Tata, nu-i drăguţ?
    Cum de reuşeşti să intri în încurcături din astea, Winnifred? Exersezi mult?
    - E drăguţ, dar este şi om mare. Şi are mereu grijă să nu spună chestii din astea în faţa oamenilor care nu l-ar înţelege.
    - Vrei să zici oameni ca nenea Al?
    - Da.
    - Eu o să am voie să vorbesc aşa când o să fiu mare?
    - Cred că aşa o să vorbeşti, fie că-mi place, fie că nu.
    - Cât de mare?
    - Ce părere ai de douăzeci de ani, amice?
    - Am de aşteptat cam mult timp.
    - Asta cam aşa e, dar măcar o să încerci?
    - Biiine.
    Îşi reluă poziţia de observaţie asupra străzii. Se încordă puţin, pregătindu-se parcă să se ridice. Dar maşina care se apropia era mult mai nouă şi de un roşu strălucitor. Se relaxă din nou. Wendy se întrebă cât de tare îl afectase mutarea în Colorado. El nu vorbea niciodată despre asta, dar o deranja să-l vadă atâta timp jucându-se singur. În Vermont trei din colegii lui Jack aveau copii cam de vârsta lui Danny - şi mai era şi grădiniţa - dar aici, unde s-au mutat, nu era niciun copil cu care Danny să se poată juca. Majoritatea apartamentelor erau ocupate de studenţi şi din puţinele cupluri care locuiau pe strada Arapahoe, numai câteva aveau copii.
    Descoperise vreo doisprezece adolescenţi, trei bebeluşi şi cam atât.
    - Mămico, de ce şi-a pierdut tata serviciul?
    Wendy tresări, smulsă brusc din gânduri, şi bâjbâi după un răspuns. Analizase cu Jack modalităţile în care să facă faţă unei asemenea întrebări pusă de Danny, modalităţi care variau de la evitarea răspunsului până la adevărul gol-goluţ. Dar Danny nu pusese niciodată această întrebare. Niciodată până acum, când ea se simţea deprimată şi deloc pregătită pentru un răspuns. Se gândi că motivele şi acţiunile adulţilor trebuie să pară copiilor la fel de uriaşe şi de ameninţătoare ca animalele sălbatice ascunse în umbra pădurilor. Copiii erau smuciţi de colo colo fără să aibă cea mai mică idee de ceea ce se întâmplă. Gândul o aduse din nou periculos de aproape de lacrimi şi, în timp ce se străduia să le împiedice să se reverse, se aplecă, ridică avionul stricat şi îl răsuci în mâini.
    - Tatăl tău avea un cerc de dezbateri literare, Danny. Îţi aduci aminte?
    - Sigur - zise. Nişte certuri în glumă.
    - Aşa.
    Răsuci avionul în mâini, privi marca (SPEEDOGLIDE) şi stelele albastre lipite pe aripi şi se pomeni că-i spune fiului ei adevărul.
    - Era un băiat pe nume George Hatfield pe care tata a trebuit să-l dea afară din cerc. Asta înseamnă că nu era tot atât de bun ca ceilalţi. George a spus că tăticul tău l-a dat afară pentru că nu-l plăcea şi nu pentru că nu ar fi fost destul de bun. Apoi George a făcut un lucru rău. Cred că ştii despre ce e vorba.
    - El a desumflat roţile de la gărgăriţa noastră?
    - Da, el. Se terminaseră orele şi tata l-a prins când ne găurea roţile.
    Ezită acum din nou, dar nu mai putea fi vorba de a evita răspunsul; avea numai de ales dacă să spună adevărul sau să mintă.
    - Tăticul tău - face uneori nişte lucruri de care îi pare rău mai târziu. Uneori nu judecă aşa cum ar trebui. Asta nu se întâmplă foarte des; numai cîteodată.
    - L-a bătut pe George Hatfield, ca pe mine atunci când i-am murdărit hârtiile?
    - Uneori...
    (Danny cu braţul în ghips)
    - ....face nişte lucruri de care îi pare rău mai târziu.
    Wendy clipi cu sălbăticie, împiedicând lacrimile să curgă.
    - Cam aşa ceva, iubitule. Tăticul tău l-a lovit pe George, ca să-l oprească să ne taie toate cauciucurile, şi George a căzut şi s-a lovit la cap. După asta, cei care conduc şcoală au spus că George nu mai are voie să meargă acolo şi tăticul tău nu mai are voie să fie profesor acolo.
    Se opri, aşteptând îngrozită potopul de întrebări.
    - Aha, spuse Danny şi se uită din nou în lungul străzii.
    Aparent, subiectul era închis. Dacă ar fi putut şi ea să-l închidă, la fel de uşor... Se ridică.
    - Intru în casă. Vreau să beau o ceaşcă de ceai, amice. Vrei nişte prăjiturele şi un pahar cu lapte?
    - Cred că rămân aici să-l aştept pe tata.
    - Nu cred să vină înainte de cinci.
    - Poate o să vină mai devreme.
    - Poate - trebui ea să admită - poate o să vină mai devreme.
    Era la mijlocul aleii când îl auzi:
   - Mămico?
    - Da, Danny.
    - Vrei să mergi şi să locuieşti în hotelul ăla toată iarna?
    Ei şi acum, pe care din cele cinci mii de răspunsuri să-l dea? Să-i spună cum s-a simţit ieri sau azi noapte sau în dimineaţa asta? Niciun răspuns nu semăna cu celălalt şi culoarea lor varia de la trandafiriu la negru funerar.
    Spuse:
    - Dacă asta vrea tatăl tău, atunci asta vreau şi eu.
    Făcu o pauză:
    - Tu ce zici?
    - Cred că şi eu vreau - zise Danny în cele din urmă. Nu prea am cu cine să mă joc pe-aici.
    - Ţi-e dor de prietenii tăi, nu-i aşa?
    - Cîteodată mi-e dor de Scott şi de Andy. Cam atât.
    Se întoarse şi îl sărută, îi ciufuli părul deschis la culoare, care încet-încet îşi pierdea calitatea aceea mătăsoasă pe care numai părul de bebeluş o are. Era un copil atât de serios şi uneori Wendy chiar se întreba cum va supravieţui având nişte părinţi ca Jack şi ca ea.
    Marile speranţe cu care începuseră s-au tot risipit până când au ajuns în acest apartament sordid, într-un oraş pe care nu-l cunoşteau.
    Pentru o clipă avu din nou în faţa ochilor imaginea lui Danny cu braţul în ghips. Cineva din Serviciul Divin de Plasamente făcuse o greşeală, greşeală care, se temea ea, uneori nu va putea fi îndreptată niciodată şi pentru care cel mai inocent va trebui să plătească.
    - Să nu te duci pe stradă, amice, spuse ea, şi-l strânse tare în braţe.
    - Nici vorbă, mămico.
    Urcă în apartament şi intră în bucătărie. Puse ceainicul pe foc şi scoase câteva prăjiturele pe o farfurie pentru Danny, în caz că se hotăra în cele din urmă să vină în casă în timp ce ea statea întinsă.
    Aşezată la masă, cu cana din ceramică în faţă, privi din nou pe fereastră şi-l văzu cum stătea încă pe trotuar, un puşti în blugi şi un tricou verde închis, prea mare pentru el. Avionul zăcea acum pe jos, la picioarele lui.
    Lacrimile, care o ameninţaseră toată ziua, izbucniră acum năvalnic şi Wendy se aplecă asupra aburului parfumat al ceaiului şi plânse. Cu durere şi disperare pentru trecut, cu spaimă pentru viitor.

                                                         3. Watson

                               V-ați pierdut cumpătul, îi spusese Ullman.
    - OK, iată caloriferul - spuse Watson, aprinzând lumina în camera întunecată, cu miros de mucegai.
    Era un individ cărnos, cu păr vâlvoi, de culoarea floricelelor de porumb, îmbrăcat în cămaşă albă şi pantaloni bufanţi, verzi. Deschise un grătar mic din burta caloriferului şi se uită înăuntru, împreună cu Jack.
    - Uite, aici este flacăra de control.
    Un jet continuu, albăstrui, şuiera neîntrerupt cu o forţă canalizată şi distructivă, dar Jack se gândi că în acest caz, cuvântul cheie era distructivă şi nu canalizată: dacă îţi băgai mâna înăuntru, obţineai friptura în mai puţin de trei secunde.
    V-aţi pierdut cumpătul
    (Danny, te simţi bine?)
    Caloriferul ocupa întreaga încăpere, care era cea mai mare şi cea mai veche pe care o văzuse Jack vreodată.
    - Flacăra de control e prevăzută şi cu un sistem de siguranţă - îi spuse Watson. Acolo înăuntru e un senzor mic care măsoară temperatura. Dacă temperatura scade sub un anumit punct, declanşează o sonerie în apartamentul dumneavoastră. Boilerul se află de partea cealaltă a peretelui. O să vă duc să-l vedeţi.
    Trânti grătarul la loc şi îl conduse pe Jack prin spatele colosului din metal, către o altă uşă. Metalul iradia o căldură letargică şi Jack se gândi la o pisică uriaşă care moţăie. Watson îşi zdrăngăni cheile şi începu să fluiere.
    V-aţi pierdut...
    (Când s-a întors în birou şi l-a văzut pe Danny acolo, zâmbind satisfăcut, îmbrăcat doar în pantalonii de trening, un nor de furie mare şi stacojiu i-a întunecat mintea. Deplasarea norului în capul său i s-a părut foarte lentă lui Jack, dar totul s-a întâmplat în mai puţin de un minut. A părut lentă aşa cum mişcarea în unele vise este lentă, uneori. În coşmaruri. Toate sertarele din birou păreau a fi fost percheziţionate în mod brutal cât timp lipsise. Dulapurile, biblioteca. Fiecare sertar al mesei de lucru fusese răsturnat. Manuscrisul său, piesa în trei acte bazată pe o nuvelă pe care o scrisese cu şapte ani în urmă, înainte de absolvire, era împrăştiat pe podea. Bea o bere şi făcea corectările la actul II când Wendy îi spusese că îl caută cineva la telefon, iar Danny, în lipsa lui, turnase berea pe manuscris. Probabil ca să vadă dacă face spumă.
    Să vadă dacă face spumă, dacă face spumă... cuvintele îi sunau mereu şi mereu în minte, aşa cum sună o coardă bolnavă a unui pian dezacordat, completând circuitul furiei sale. S-a îndreptat hotărât spre băieţelul de trei ani care îl privea cu zâmbetul a cela satisfăcut, izvorât din bucuria pe care i-a dat-o munca înfăptuită atât de bine şi cu atât de mult succes în biroul tăticului;
    Danny a deschis gura să spună ceva şi, în acel moment l-a apucat de mână şi i-a îndoit-o ca să-i facă să dea drumul gumei şi creionului mecanic pe care le ţinea încleştate în pumn, Danny a ţipat puţin... nu... nu... spune adevărul... a urlat. Toate astea erau atât de greu de amintit prin ceaţa deasă a mâniei, zgomotul acela dezgustător, prea tare. Undeva, Wendy, întrebând ce se întâmplă. Vocea ei suna ca de departe, înăbuşită de ceaţa lăuntrică.
    Asta era o problemă pe care ei doi trebuiau s-o rezolve. L-a răsucit pe Danny ca să-l bată la fund, degetele sale uriaşe de adult înfipte în puţina carne de pe antebraţul băiatului, formând un pumn închis în jurul lui, şi apoi, zgomotul sec al osului care s-a frânt nu a fost puternic, nu puternic, ci a fost foarte puternic, URIAŞ, dar nu puternic. A fost un sunet care a reuşit să pătrundă ca o săgeată prin ceaţa roşie, dar în loc să lase să intre lumina soarelui, sunetul acela a adus cu sine norii negri ai ruşinii şi remuşcării, a adus teroarea, a adus convulsiile chinuitoare ale sufletului. Un sunet net, clar, purtând trecutul la un capăt al său şi tot viitorul la celălalt, un sunet de mină de creion care se rupe sau de surcică pe care o frângi pe genunchi.
    Cu un moment de linişte deplină la celălalt capăt, în semn de respect, poate, pentru începutul unui viitor, pentru toată viaţa lui de atunci înainte.
    Văzând faţa lui Danny cum se goleşte de sânge până când devine albă ca brânza, văzându-i ochii, întotdeauna mari, mărindu-se parcă şi mai mult şi devenind sticloşi, Jack a fost sigur că băiatul va cădea leşinat în băltoaca de bere şi hârtii; propria lui voce, slabă şi beată, pronunţând cuvinte nedesluşite, încercând să repare, să găsească un drum pe lângă sunetul acela nu prea puternic de os frânt, înapoi în trecut - există vreun status quo în casă? - spunând:
    - Danny, ai păţit ceva?
    Ţipătul de răspuns al lui Danny, apoi exclamaţia şocată a lui Wendy când s-a apropiat de ei şi a văzut unghiul ciudat pe care îl făceau antebraţul şi cotul lui Danny; nu există braţ care să atârne în felul ăsta într-o lume populată cu familii normale.
    Ţipătul ei când l-a ridicat pe Danny în braţe şi bâlbâiala lipsită de sens. O, Doamne Dumnezeule, Danny, o, Doamne, o, braţul tău scump; şi Jack stătea în mijlocul încăperii, buimăcit şi prostit, încercând să înţeleagă cum de s-a putut întâmpla aşa ceva.
    Stătea acolo şi privirea sa a întâlnit-o pe a lui Wendy şi a înţeles că soţia lui îl urăşte.
    Nu a realizat atunci ce ar fi putut să însemne această ură în termeni practici; doar mai târziu şi-a dat seama că ea ar fi putut să-l părăsească chiar în seara aceea, să se fi dus la vreun motel, să angajeze un avocat pentru divorţ dimineaţa; sau ar fi putut să cheme poliţia.
    El a văzut numai că soţia lui îl urăşte şi asta l-a zdruncinat. S-a simţit îngrozitor. Probabil că aşa trebuie să te simţi când eşti pe moarte. Apoi ea s-a repezit la telefon şi a format numărul spitalului, ţinând strâns în braţe copilul care încă mai ţipa şi Jack nu s-a dus după ea ci a rămas în biroul său răvăşit, simţind mirosul de bere şi gândind...)
    V-aţi pierdut cumpătul.
    Îşi frecă buzele cu palma şi-l urmă pe Watson în sala cazanelor. Era umed acolo, însă nu doar umezeala provocase transpiraţia lipicioasă şi greţoasă care-i acoperise fruntea, burta şi picioarele. Amintirea făcuse asta.
    Noaptea aceea din urmă cu doi ani părea că s-a întâmplat numai cu câteva ore înainte. Nicio întârziere. Nicio estompare. A adus înapoi ruşinea şi repulsia, sentimentul că e un nenorocit, că nu valorează nici cât o ceapă degerată, iar sentimentul acesta îl făcea întotdeauna să dorească cu disperare să bea şi această dorinţă aducea cu ea o disperare şi mai neagră - va exista vreodată o oră, fiţi atenţi, nu o săptămână sau chiar o zi, ci numai o oră când pofta de o băutură n-o să-l copleşească astfel?
    - Cazanul - anunţă Watson.
    Îşi scoase din buzunarul de la spate o batistă mare cu buline roşii şi albastre, îşi suflă nasul cu un zgomot zdravăn şi o îndesă înapoi, după ce aruncă o privire în ea să vadă dacă era ceva interesant acolo.
    Cazanul era montat pe patru blocuri de ciment, un rezervor cilindric şi înalt din metal, îmbrăcat în cupru şi peticit în multe locuri. Era instalat sub un labirint încâlcit de ţevi şi conducte care urcau în zig-zag sgre tavanul înalt, festonat cu pânze de păianjen, al subsolului. În dreapta lui Jack, două ţevi uriaşe de încălzire veneau prin perete, de la caloriferul din camera alăturată.
    - Manometrul este aici, îi arătă Watson. Livre pe inci pătrat, psi. Cred că ştii ce înseamnă. L-am încălzit acum până la o sută şi camerele se cam răcesc noaptea. Unii din oaspeţi se plâng, ce dracu'. Oricum, ăştia nu-s întregi la minte să vină aici în septembrie. Şi în afară de asta, cazanul e cam bătrâior. Are mai multe petice decât o salopetă dată de pomană.
    Scoase batista. Claxonul. Privirea. Înapoi.
    - Am răcit, în pizda mă-sii - spuse Watson pe un ton familiar. Răcesc în fiecare septembrie. Ba stau aici şi cârpesc curva asta bătrână, ba ies afară, să tai iarba şi să aranjez terenu' ăla de crichet. Curentul şi răceala, zicea bătrâna mea mamă. Dumnezeu s-o aibă în pază, a murit acum şase ani. Cancerul a dat-o gata. Cum te prinde cancerul, e bine să-ţi faci testamentul.
    - Trebuie să ţii presiunea la cel mult 59 - poate 60. Domnul Ullman zice că să încălzeşti într-o zi aripa de vest, a doua zi, centrul, iar a treia zi, aripa de est. Nu că-i nebun? Îl urăsc pe ticălosul ăla. Bla-bla-bla, toată ziulica; e exact ca un căţel, din ăia mici, care te muşcă de gleznă şi după aia fuge şi se pişe pe tot covorul. E atât de dobitoc, că mă mir că poate să-şi sufle nasul. E păcat că vezi atâtea porcării în lume când n-ai puşca la tine.
    - Uite aici. Deschizi şi închizi supapele trăgând de inelele astea. Le-am marcat pentru tine. Alea cu semn albastru sunt pentru camerele din aripa de est. Roşu în mijloc. Galben, în aripa de vest. Când ajungi să încălzeşti aripa de vest, trebuie să ţii minte că este cea mai expusă la vremea de afară. Când se nasoleşte vremea, camerele de acolo sunt reci ca o femeie frigidă cu un cub de gheaţă între picioare. Poţi să urci presiunea până la 80 când încălzeşti aripa de vest. Aşa aş face eu.
    - Termostatul de sus... începu Jack.
    Watson clătină din cap cu vehemenţă, iar părul i se zburli şi mai tare.
    - Nu sunt conectate. Sunt doar de paradă. Unii din tipii ăştia veniţi din California nu sunt mulţumiţi până când în afurisitele lor de camere nu e atât de cald încât să poată creşte palmieri în ele. Şi toată căldura vine de aici, de jos. Totuşi trebuie să urmăreşti presiunea. O vezi cum oscilează?
    Bătu cu degetul în cadranul principal, al cărui indicator alunecase de la 100 la 102 în timp ce Watson monologase.
    Dintr-o dată Jack simţi un fior pe şira spinării şi gândi: O gâscă tocmai mi-a umblat pe mormânt.
    Apoi Watson răsuci maneta pentru presiune şi deschise supapa cazanului. Se auzi un şuierat puternic şi indicatorul coborî la 91. Watson închise supapa şi şuieratul se stinse. Cu părere de rău, parcă.
    - Oscilează, zise Watson. Să-ndrăzneşti numai să-i spui asta ciocănitoarei ăleia grase de Ullman că-şi şi scoate registrele şi-ţi explică timp de trei ore că nu-şi poate permite să cumpere un cazan nou până în 1982. Fii atent la ce-ţi zic: toată hardughia asta o să se transforme într-o rachetă care o să se înalţe la ceruri şi singura mea speranţă este că ordinaru' ăsta gras o să o piloteze. O, Doamne, aş dori să am un suflet tot atât de milos cum îl avea mama. Putea să vadă binele din orice om. Eu sunt ca un şarpe cu clopoţei. Ce dracu', n-ai ce face, dacă aşa ţi-e firea. Trebuie să ţii minte să cobori aici de două ori pe zi şi o dată noaptea înainte de culcare. Trebuie să controlezi presiunea. Dacă uiţi, o să tot crească, o să tot crească până când tu şi familia ta o să vă treziţi într-o bună dimineaţă pe lună. Dă drumu' la presiune câte puţin şi n-o să ai probleme.
    - Care e limita maxima?
    - Ar trebui să fie 250, dar acum ar sări în aer cu mult înainte. Pentru nimic în lume n-aş sta lângă cazan când indicatorul arată 180.
    - Nu există vreun dispozitiv automat de închidere?
    - Nici vorbă. Cazanul ăsta a fost construit cu mult înainte ca să se ceară asemenea chestii. Acum guvernul federal îşi bagă nasul în toate. Păi nu? F.B.I.-ul îţi deschide scrisorile, CIA îţi ascultă telefoanele... şi uite ce a păţit amărâtu' ăla de Nixon... Dar dacă o să controlezi presiunea totul o să fie bine. Şi ţine minte să încălzeşti camerele cum vrea şefu'. Poţi însă să-ţi faci câtă căldura vrei în apartament.
    - Unde e instalaţia?
    - Ajungem şi acolo. Pe aici, prin arcada asta.
    Intrară într-o cameră lungă, rectangulară, care părea să se întindă mile întregi. Watson trase de un cordon şi aprinse un bec de 75 waţi, care aruncă asupra lor o lumină bolnăvicioasă. Chiar în faţă se afla fundul cuştii liftului, cabluri unse din belşug care coborau pe scripeţi cu diametrul de 6 m şi un motor uriaş îmbâcsit de atâta unsoare. Peste tot erau ziare: teancuri, legate în cutii. Pe alte cutii scria: Registre sau Facturi sau Chitanţe - DE PĂSTRAT!
    Mirosea galben, a mucegai. Unele din cutii se rupseseră, împrăştiind pe jos hârtii decolorate ce puteau fi vechi de douăzeci de ani. Jack privi fascinat în jur. Întreaga istorie a hotelului Overlook se afla aici, îngropată în cutiile astea care putrezeau.
    - Liftul ăla ne face multe necazuri - zise Watson, arătându-i cu degetul. Ştiu sigur că Ullman i-a dat şpagă inspectorului ca să nu trimită oameni să-l repare. Uite aici centrul instalaţiei.
    În faţa lor, cinci ţevi mari, fiecare din ele izolată şi strânsă cu benzi de oţel, se ridicau spre tavanul înalt.
    Watson indică un raft plin cu pânze de păianjen pe care se aflau câteva cârpe năclăite de unsoare şi o broşură cu foile dezlipite.
    - Asta-i schema instalaţiei - zise. Nu cred că o să ai probleme cu vreo spărtură - n-am avut cazuri din astea - numai că, uneori, ţevile îngheaţă. Singura metodă ca să eviţi chestia asta este să învârţi puţin robinetul noaptea, dar sunt mai mult de patru sute de robinete în palatul ăsta nenorocit. Pederastul ăla grăsan de sus o să urle de o să se audă până la Denver când o să vadă nota de plată. N-am dreptate?
    - Aş spune că aceasta este o analiză extrem de pertinentă.
    Watson îl privi cu admiraţie:
    - Ia spune, pe bune că eşti un tip educat, nu? Vorbeşti ca din carte. Îmi plac tipii ăştia, atâta timp cât nu sunt poponari. Mulţi sunt. Ştii cine a provocat toate scandalurile din facultăţi, de mai acum câţiva ani? Homosexualii. Se simt frustraţi şi trebuie să se manifeste cumva. Isuse, nu ştiu unde o să ajungem.
    - Aşa, dacă îngheaţă, o să îngheţe aici, în puţul ăsta. Nu-i încălzit, înţelegi? Dacă se întâmplă, foloseşte asta.
    Băgă mâna într-o ladă spartă, portocalie şi scoase un mic arzător cu gaz.
    - Când găseşti locul unde s-a format gheaţă, desfaci izolaţia şi pui flacăra chiar acolo. Te-ai prins?
    - Da, dar dacă ţevile îngheaţă în altă parte, unde nu pot ajunge?
    - Asta n-o să se întâmple dacă-ţi vezi de treabă şi încălzeşti aşa cum trebuie. Oricum nu poţi ajunge la celelalte ţevi. Nu-ţi face griji. N-o să ai probleme. Al naibii loc e ăsta! Plin cu păianjeni. Pe bune că mă face să visez urât.
    - Ullman mi-a spus că primul îngrijitor de iarnă şi-a omorât familia şi apoi s-a sinucis.
    - Mda - tipul ăla, Grady. Era un nenorocit. Mi-am dat seama de asta în clipa când l-am văzut. Rânjea mereu ca un pechinez. Dar toată povestea asta s-a întâmplat la început, când s-a redat hotelul în funcţiune, şi dobitocul ăla gras de Ullman l-ar fi angajat şi pe Strangulatorul din Boston dacă ăla ar fi fost de acord să lucreze pentru un salariu de mizerie. I-a descoperit un pădurar de la Parcul National; telefonul nu funcţiona. Toţi erau în aripa de vest, la etajul trei îngheţaţi sloi. Păcat de fetiţe. Aveau opt şi şase ani. Drăguţe foc. Da, domnule, a fost un tărăboi al dracului. În extrasezon, Ullman ăsta ţine şi un fel de speluncă în Florida şi a venit de-acolo cu avionul până la Denver, şi după aia a închiriat o sanie ca să ajungă aici de la Sidewinder, pentru că drumurile erau închise... o sanie, poţi să crezi? Aproape că i-a pleznit pipota încercând să ţină toată tărăşenia departe de ziarişti. Şi, tre' să recunosc, a reuşit destul de bine. A fost un articol în ziarul "Post" din Denver şi, bineînţeles, ştirea din foaia aia pişecioasă pe care o scot aici, în Estes Park, dar asta a fost tot. Binişor, dacă stai să te gândeşti la reputaţia pe care o are locul ăsta. Mă aşteptam să apară vreun reporter care să facă săpături şi să-l folosească pe Grady drept pretext ca să scoată iar la iveală toate scandalurile.
    - Ce scandaluri?
    Watson ridică din umeri:
    - Orice hotel mare îşi are scandalurile lui. Aşa cum orice hotel mare are câte o stafie. De ce? Drace, oamenii vin şi pleacă. Uneori câte unul o mierleşte în camera de hotel, infarct sau comoţie sau cam aşa ceva. Hotelurile sunt locuri pline de superstiţii. N-au etajul 13 şi nici camera 13, nu există oglinzi pe spatele uşilor, chestii din astea. Păi uite, o cucoană a murit aici în iulie trecut. Ullman a trebuit să aibă grijă şi să aranjeze totul şi iar a făcut treabă bună. D-aia îl plătesc cu douăjdouă de mii de dolari pe sezon şi tre' să recunosc, oricât de mult nu pot să-l sufăr, îi merită. E ca şi când aici ar veni oameni numai ca să vomite şi şefii îl angajează pe unu' ca Ullman ca să şteargă mizeria. Deci, mândra asta de care-ţi zic, tre' să fi avut vreo şaizeci de anişori - cam ca mine! - şi avea părul vopsit roşu, aşa cum e felinarul de la bordel, ţâţele îi atârnau pân' la buric că nu purta ţâţar, varice, puzderie, de parcă avea hărţi rutiere desenate pe picioare, bijuteriile-i atârnau de gât, din urechi, de mâini. Şi avea un amărât de puşti cu ea, nu mai mare de sapteşpe ani, cu părul lung până la noadă şi cu pantalonii aşa de bombaţi în dreptul organului de parcă-l avea umflat cu pompa. Stătea la noi de o săptămână, poate zece zile şi în fiecare noapte, aceeaşi poveste. Jos, în Salonul Colorado, de la cinci la şapte, ea sugând cocktailuri Singapore cu atâta patimă de zici că mâine au de gând să le interzică, şi el sugând dintr-o sticlă de bere, amărât, tot trăgând de ea să nu se termine. Şi ea face glumiţe spirituale şi de fiecare dată tipu rânjeşte ca un maimuţoi, de zici că are colţurile gurii pe elastic. Da' după câteva zile bagi de seamă că-i e tot mai greu să rânjească şi dracu' ştie la ce se gândeşte când se screme să-şi aducă organu' în stare de funcţionare când vine clipa. După aia se duc la masă, el mergând drept şi ea de-abia ţinându-se pe picioare, beată cui, ştii, şi el ciupeşte chelneriţele şi le face cu ochiu' când ea nu-l observă. Omule, ajunsesem chiar să facem pariuri cât o să reziste nenorocitu' ăla.
    Ridică din umeri:
    - Pe urmă, într-o seară, pe la zece, tipu' coboară şi zice că "soţia" lui e "indispusă" - chestie care însemna că nici nu se mai putea mişca de beată ce era, ca în fiecare seară de altfel - şi că el o să-i ducă nişte medicamente pentru stomac. Aşa că îşi ia valea în Porscheul micuţ, cu care veniseră, şi pa! A doua zi dimineaţă, gagica apare şi încearcă să joace teatru, că nu s-ar fi întâmplat nimic, pricepi? Da' se face din ce în ce mai palidă şi atunci domnul Ullman o întrebă, aşa, diplomatic, cum ştie el, dacă să nu anunţe poliţia, că poate individul o fi avut vreun accident sau cam aşa ceva. Da' mândra se repede la el ca o pisică sălbatică. Nu, nu, nu, e şofer bun, nu-i îngrijorată, toată situaţia este sub control, el o să se întoarcă la timp pentru cină. În după-masa aia, tipa intră în Salonul Colorado cam pe la trei şi n-a mai apucat să mănânce. S-a urcat la ea în cameră cam pe la zece jumătate şi atunci am văzut-o ultima oară în viaţă.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Procurorul districtual zice că a înghiţit vreo treizeci de somnifere, după toată băutura aia pe care o băgase în ea. Bărbatu-său a apărut a doua zi, soţul adevărat de data asta, un avocat barosan din New York. I-a prezentat lui Ullman patru versiuni diferite ale iadului. O să te dau în judecată pentru asta şi o să te dau în judecată pentru aia şi când o să termin cu tine, n-o să mai fii în stare nici măcar să-ţi găseşti o pereche curată de izmene, chestii din astea. Da' Ullman e bun, al dracu' domne. Ullman l-a potolit pe nebun. Probabil că l-a întrebat pe avocat ce părere ar avea dacă ar găsi povestea cu nevastă-sa în toate ziarele din New York: Soţia unui Celebru Avocat bla-bla-bla găsită moartă cu burta plină de somnifere. După ce s-a jucat de-a "ascunde cârnatul" cu un june suficient de tânăr ca să-i poată fi nepot. Poliţia a găsit maşina parcată în spatele unui bufet non-stop din Lyons şi Ullman a tras nişte sfori ca avocatu' ăla să şi-o ia înapoi. Pe urmă amândoi au dat buzna peste bătrânu' Archer Houghton, procurorul districtual şi l-au făcut să schimbe verdictul în moarte accidentală. Infarct. Acum bătrânu' Archer are un Chrysler, nu-l invidiez, omu' e dator să primească ce i se oferă, mai ales când de-abia se descurcă.
    Scoase batista. Claxon. Privire. La loc în buzunar.
    - Ei, ce se mai întâmplă? Cam la o săptămână, pizda aia proastă de cameristă, Delores Vickery o cheamă, o apucă ţipatu' când face curat în camera unde au stat ăia doi şi pică leşinată. Când îşi revine, zice că a văzut-o pe femeia moartă în baie, zăcând goală puşcă în cadă. "Avea faţa umflată şi roşie şi rânjea la mine" - zice. Aşa că Ullman îi dă salariul pe două săptămâni şi-i zice să spele putina. Eu cred că au murit vreo patruzeci, cincizeci de oameni în hotelul ăsta de când l-a deschis bunicu' în 1910.
    Privirea îi licări:
    - Ştii cum o mierlesc marea majoritate? Infarct sau comoţie, în timp ce-i fac felul cucoanei cu care au venit. Cam asta întâlneşti peste tot în staţiuni: tipi cu un picior în groapă, care mai vor chestia aia pentru ultima oară în viaţă. Vin aici la munte, şi încearcă să-şi închipuie că au iar douăj' de ani. Uneori respiră câte ceva, că nu toţi directorii care au condus hotelu' au fost la fel de buni ca Ullman şi nu toţi au reuşit să împiedice publicarea istoriilor ăstora. Ei şi? Overlook are reputaţie. Pun pariu că reputaţie are şi hotelul Billmore din New York City, şi poţi s-o afli dacă întrebi pe cine trebuie.
    - Dar nu sunt stafii?
    - Domnule Torrance, am muncit aici toată viaţa. M-am jucat aici când eram cam cât puştiul tău în fotografiile alea pe care mi le-ai arătat. Şi încă n-am văzut nicio stafie. Dacă vrei să vii cu mine o să-ţi arăt magazia cu scule.
    - Sigur.
    Când Watson se întindea să stingă becul, Jack zise:
    - O grămadă de hârtii aveţi aici.
    - Nu te-nşeli. Parcă hotelul ăsta ar fi vechi de o mie de ani. Ziare şi facturi vechi şi chitanţe de încărcare şi Dumnezeu ştie mai ce. Bătrânu' meu le făcea faţă pe vremea când mai aveam cuptorul cu lemne, dar acum le-am pierdut socoteala. Odată şi odată o să angajez pe cineva să le ducă jos la Sidewinder şi să le ardă. Asta dacă Ullman o să vrea să plătească. Şi cred că o să vrea dacă reuşesc să-l conving că sunt şobolani aici.
    - Deci sunt şobolani?
    - Păi da, cred că sunt câţiva. Am să-ţi dau cursele şi otrava pe care Ullman vrea să le pui în pod şi aici. Ai grijă de ăla mic, dacă nu vrei să păţească ceva.
    - Nu, nu vreau să păţească nimic.
    Venit din partea lui Watson, sfatul nu-l mai deranjă.
    Se îndreptară spre scări, unde se opriră o clipă, atât cât îi trebui lui Watson ca să-şi sufle din nou nasul:
    - O să găseşti în magazie tot ce-ţi trebuie şi ce nu-ţi trebuie. Şi tot acolo găseşti şi şindrila. Ţi-a spus Ullman?
    - Da, vrea să schimb şindrila de pe o parte din acoperişul aripii de vest.
    - Uite, vezi, puţa aia grasă te pune să faci munca asta pe gratis, ca pe urmă, la primăvară să se vaite că n-ai făcut treabă ca lumea. I-am spus o dată în faţă. Zic...
    ...Cuvintele lui Watson se pierdură într-un zumzăit monoton în timp ce urcau scările. Jack Torrance privi în urmă, peste umăr, în întunericul inpenetrabil, cu miros de mucegai, şi se gândi că dacă a existat vreodată vreun loc bântuit de stafii, atunci acesta era. Se gândi la Grady, înconjurat din toate părţile de zăpada moale, neîndurătoare, înnebunind treptat, în linişte, şi înfăptuind atrocităţile acelea. Au ţipat, oare? se întrebă. Bietul Grady, simţindu-se din ce în ce mai încolţit, cu fiecare zi ce trece, şi dându-şi în cele din urmă seama că pentru el primăvara nu va mai veni niciodată. N-ar fi trebuit să se afle aici. Şi n-ar fi trebuit să-şi piardă cumpătul.
    Urmându-l pe Watson spre uşă, vorbele îşi trimiseră ecoul înapoi spre el ca o prevestire funestă, însoţit de un pocnet ascuţit - ca o mină de creion care se rupe. Doamne, Dumnezeule, ce bine i-ar face un pahar. Sau o mie de pahare.

                                                      4. Ținutul umbrelor
                                                                1.

                             La 4.15 lui Danny i se făcu foame. Se duse  să-şi mănânce biscuiţii şi să-şi bea laptele. Mâncă privind pe fereastră apoi se duse să-şi sărute mama care se odihnea, Wendy i-a spus că ar fi mai bine să stea în casă şi să-şi urmărească emisiunea preferată la televizor - timpul trece mai repede aşa - dar el clătină din cap cu hotărâre şi se întoarse la locul său de pe trotuar.
    Acum era ora cinci şi deşi nu avea ceas şi, oricum, nu prea ştia să citească orele, îşi dădea seama de trecerea timpului după felul cum se lungeau umbrele şi după tenta aurie pe care o căpătase lumina după-amiezei.
    Tot învârtind avionul în mâini începu să fredoneze un cântecel pentru copii.
    Îl învăţase la Grădiniţa Jack and Jill din Stovington. Aici nu mai mergea la grădiniţă, pentru că tăticul lui nu mai avea bani. Ştia că mămica şi tăticul îşi fac griji din cauza asta, îşi fac griji că stă prea mult timp singur (şi chiar îşi fac griji că el îi învinovăţeşte din cauza asta) dar Danny chiar că nu mai avea chef să meargă la grădiniţă. Grădiniţa era pentru bebeluşi. Nu era el băiat mare încă, dar nici bebeluş nu mai era. Băieţii mari mergeau la şcoală mare şi acolo primeau şi masa de prânz. Clasa întâi. La anul. Anul acesta era pe undeva între stadiul de bebeluş şi cel de puşti adevărat. Totul era în regulă. Îi era, într-adevăr dor de Scott şi de Andy - mai ales de Scott - dar totul era în regulă. Părea mai potrivit să aştepte singur orice urma să se întâmple.
    Înţelegea acum o mulţime de lucruri despre părinţii lui şi ştia ca de multe ori lor nu le plăcea ce poate el să înţeleagă iar de multe alte ori refuzau să-l creadă. Dar într-o bună zi vor fi obligaţi să creadă. Se mulţumea să aştepte ziua aceea.
    Era totuşi un lucru rău că nu puteau avea mai multă încredere în el, mai ales în momente din acestea.
    Mămica stătea întinsă pe pat în apartamentul lor, plângând aproape, atât de îngrijorată era din cauza tatălui lui.
    Unele din lucrurile pentru care ea îşi făcea griji erau lucruri prea de oameni mari ca să le poată înţelege Danny - lucruri vagi, care aveau de-a face, desigur, cu "imaginea despre sine" a tatălui său, sentimente de vină şi mânie şi teamă de viitor - dar cele două lucruri principale la care se gândea ea acum erau că tati a avut o pană în munţi ("dar, atunci de ce nu dă telefon?") sau că tati s-a dus să facă Lucrul Rău. Danny ştia foarte bine ce înseamnă Lucrul Rău de când i-a explicat Scotty Aaronson, care era cu şase luni mai mare. Scotty ştia, pentru că şi tăticul lui făcea Lucrul Rău, Odată, i-a povestit Scotty, tăticul lui i-a tras un pumn mamei lui chiar în ochi, de-a culcat-o la pământ. Până la urmă, tăticul şi mămica lui Scotty au DIVORŢAT din cauza Lucrului Rău, şi cănd l-a cunoscut Danny, Scotty stătea cu mama lui şi îşi vedea tatăl numai la sfârşit de săptămână.
    Cea mai mare teroare a vieţii lui Danny era DIVORŢUL, cuvânt care apărea întotdeauna în mintea lui ca o firmă pictată cu litere roşii, acoperite cu şerpi veninoşi care şuieră tot timpul. Dacă e DIVORŢ, înseamnă că părinţii tăi nu mai locuiesc împreună. Se luptă pentru tine într-o "curte" (curte de tenis? curte de badminton? Danny nu ştia care din cele două, sau dacă nu cumva era o a treia, însă mămica şi tăticul lui au jucat şi tenis şi badminton la Stovington, aşa că presupunea că putea fi oricare dintre ele) şi tu trebuia să pleci cu unul din ei şi practic nu-l mai vedeai niciodată pe celălalt; şi cel cu care stăteai avea voie să se căsătorească cu cineva necunoscut, dacă avea chef. Cel mai înspăimântător lucru despre DIVORŢ" era că simţea cuvântul - sau noţiunea, sau ce era chestia asta care ise arata atunci când înţelegea ceva - simţea cuvântul ăsta plutind în capetele propriilor săi părinţi, uneori difuz şi destul de îndepărtat, uneori tot atât de gros, întunecat şi înfricoşător ca un nor de furtună. Aşa s-a întâmplat şi după ce tăticul l-a pedepsit pentru că îi murdărise hârtiile din birou şi doctorul a trebuit să-i pună mâna în ghips.
    Amintirea aceasta se estompase deja, dar amintirea gândurilor despre DIVORŢ era limpede şi înspăimântătoare.
    Gândurile au circulat mai mult în jurul mamei, de data aceea şi el era terorizat în permanenţă de ideea că ea o să-şi smulgă cuvântul din creier şi o să-l rostească, făcându-l să devină adevărat. DIVORŢ. Era un subînţeles statornic în gândurile lor, unul din puţinele pe care le putea recunoaşte, aşa cum recunoşti ritmul unei melodii simple. Dar, tot aşa ca un ritm, gândul central forma numai miezul unor gânduri mai complexe, gânduri pe care nici măcar nu putea să le interpreteze. Veneau către el numai sub formă de culori şi stări sufleteşti. Gândurile despre DIVORŢ ale mamei se învârteau în jurul accidentului pe care tăticul îl provocase când i-a pus braţul în ghips şi în jurul celor petrecute la Stovington când tăticul lui şi-a pierdut serviciul.
    Băiatul ăla. George Hatfield ăla, care s-a ofticat atât de rău pe tata încât i-a găurit picioarele gărgăriţei. Gândurile despre DIVORŢ ale tatei erau mai complexe, colorate în violet închis şi acoperite cu dungi negre înfricoşătoare. Părea că se gândeşte că lor le-ar fi mult mai bine dacă el i-ar părăsi. Că nimic nu l-ar mai durea. Tăticul lui avea dureri tot timpul, mai ales din cauza Lucrului Rău. Danny putea aproape să recunoască şi asta: dorinţa copleşitoare şi permanentă a tatei de a se duce într-un loc întunecat şi să facă Lucrul Rău, până când creierul lui o să tacă şi o să-l lase în pace.
    Dar în după-amiaza asta, mama lui nu trebuia să-şi facă griji şi ar fi vrut să se ducă la ea şi să-i spună.
    Gărgăriţa n-a avut nicio pană. Tata nu era undeva făcând Lucrul Rău. Aproape ajunsese acasă acum; era pe autostrada dintre Lyons şi Boulder. Acum tăticul lui nici măcar nu se gândea la Lucrul Rău. Se gândea la... la...
    Danny se uită pe furiş la fereastra bucătăriei. Câteodată, când se concentra foarte tare, i se întâmpla ceva.
    Lucrurile - lucrurile reale - dispăreau şi apoi el vedea lucruri care nu existau acolo. Odată, nu la mult timp după ce-i puseseră braţul în ghips, s-a întâmplat la cină. Părinţii lui nu prea vorbeau unul cu celălalt pe atunci.
    Dar se gândeau. O, da. Gândurile despre DIVORŢ atârnau asupra mesei din bucătărie ca un nor plin cu ploaie neagră, umflat gata să plesnească. Era atât de înfricoşător, că nu a putut să mănânce. Numai gândul că ar putea mânca înconjurat de DIVORŢUL ăla negru îi provoca o stare de vomă. Şi pentru că părea teribil de important, s-a concentrat cât a putut mai tare, s-a concentrat cu disperare şi atunci s-a întâmplat ceva. Când a revenit la lumea reală, zăcea întins pe pardoseală cu mazăre şi pâine de cartofi în poală şi mămica îl ţinea în braţe şi plângea şi tăticu' vorbea cu cineva la telefon.
    S-a speriat atunci şi a încercat să le explice că nu era nimic grav, că asta i se întâmpla uneori când se concentra încercând să înţeleagă mai multe decât în mod normal. A încercat să le explice despre Tony, pe care ei îl numeau "tovarăşul lui de joacă invizibil".
    Şi tatăl lui a spus:
    - Pare să nu aibă nimic, dar oricum vreau să-l vadă doctorul.
    După ce doctorul a plecat, mămica l-a pus să promită că n-o să mai facă asta niciodată, că n-o să-i mai sperie aşa niciodată şi Danny a promis. Şi el era înspăimântat. Pentru că arunci când se concentrase tare-tare şi mintea îi zburase înspre tatăl său, doar o clipă înainte de apariţia lui Tony (în depărtare, ca întotdeauna, strigându-l) şi înainte ca lucruri ciudate să întunece bucătăria şi feliile de friptură de pe farfuria albastră, doar o secundă, propria sa conştiinţă plonjase în întunericul din mintea tatălui său spre un cuvânt de neînţeles, cu mult mai înfricoşător decât DIVORŢUL; şi acel cuvânt era SINUCIDERE. Danny nu-l întâlnise niciodată în mintea părintelui său şi sigur că nu îl căutase în mod special. Nici nu-i păsa dacă nu afla niciodată ce voia să însemne cuvântul ăsta.
    Însă îi plăcea să se concentreze, pentru că uneori aşa venea Tony. Nu întotdeauna. Câteodată lucrurile doar deveneau neclare şi păreau că înoată în faţa ochilor lui - puţin timp - apoi reveneau la normal - de cele mai multe ori. Dar alteori se întâmpla ca Tony să apară chiar la marginea viziunii lui, strigându-l de departe şi făcându-i semne...
    S-a întâmplat de două ori de când se mutaseră în Boulder, şi-şi aducea şi acum aminte cât de bucuros fusese când şi-a dat seama că Tony venise după el. Deci nu-şi părăsise chiar toţi prietenii.
    Prima oară era în curtea din spatele casei şi nu s-a întâmplat mare lucru. Doar Tony care îi făcea semne cu mâna şi apoi întuneric şi după câteva minute a revenit la lucrurile reale, păstrând câteva fragmente de amintire destul de vagi, ca după un vis confuz. A doua oară, cu două săptămâni în urmă, a fost mai interesant: Tony îi făcea semne şi îl striga de peste alte patru curţi:
    - Danny... vino... să... vezi...
    Era ca şi când s-ar fi ridicat şi apoi ar fi căzut într-o gaură adâncă, aşa, ca Alice în Ţara Minunilor. Şi apoi s-a pomenit în subsolul blocului în care locuiau, şi Tony era lângă el, arătându-i cufărul în care tăticul lui îşi ţinea toate hârtiile importante, şi mai ales PIESA.
    - Vezi? îi spusese atunci Tony cu vocea lui melodioasă, care venea parcă de la mari depărtări. Este sub scară. Chiar sub scară. Cei care v-au ajutat la mutat l-au pus chiar... sub... scară.
    Danny a făcut un pas înainte ca să poată privi mai îndeaproape această minune şi atunci a simţit că se prăbuşeşte din nou, de data aceasta din leagănul în care, de fapt, stătuse tot timpul.
    Trei sau patru zile mai târziu, tatăl lui tropăia prin toată casa, spunându-i mamei foarte furios că a cotrobăit prin tot subsolul ăla afurisit, şi cufărul lui nu era acolo, şi că avea de gând să-i dea în judecată pe indivizii ăia afurisiţi care le-au transportat bagajele şi care i-au uitat cufărul atât de preţios undeva, pe drumul dintre Vermont şi Colorado. Cum se putea aştepta cineva că el o să fie în stare să termine PIESA, dacă are parte numai de ghinioane din astea?
    Şi Danny i-a zis:
     - Nu, tati. E sub scară. Oamenii ăia l-au pus chiar sub scară.
    Tăticul i-a aruncat o privire ciudată şi după aia a coborât la subsol. Cufărul era acolo, chiar acolo unde îi arătase Tony. Tăticul lui l-a tras pe Danny deoparte, l-a luat în braţe şi l-a întrebat cine i-a dat voie în pivniţă.
    Tom, de sus? Pivniţa era periculoasă, a zis Tăticul. De-asta proprietarul o ţine încuiată. Dacă cineva a uitat-o descuiată, Tăticul vrea să ştie. S-a bucurat că şi-a găsit hârtiile şi PIESA, dar toate astea n-ar avea nicio valoare, a zis el, dacă Danny ar fi căzut pe scări şi şi-ar fi rupt... piciorul. Danny i-a mărturisit cinstit că nu fusese în pivniţă. Uşa era întotdeauna încuiată cu lacăt. Şi Mămica a zis că aşa e.
    Danny nu se ducea niciodată jos pentru că acolo era umezeală şi întuneric şi puzderie de păianjeni.
    Şi Danny nu minţea.
    - Şi atunci, de unde ai ştiut, amice? îl întrebă Tăticul.
    - Tony mi-a arătat.
    Părinţii au schimbat o privire pe deasupra capului său. Se mai întâmplase asta. Pentru că îi înfricoşa, alungau repede gândul. Dar el ştia că îşi făceau griji din cauza lui Tony. Mai ales Mămica, şi el trebuia să fie atent ca nu care cumva să se gândească în felul acela special şi să-l cheme pe Tony când era prin preajmă. Dar acum se gândi că încă mai stătea întinsă, încă nu începuse să facă treabă prin bucătărie, aşa că începu să se concentreze tare-tare ca să vadă dacă poate să înţeleagă la ce se gândeşte Tata.
    Se încruntă şi strânse pumnii. Nu închise ochii - nu era nevoie - dar îi miji până când semănau cu două crăpături şi-şi imagină vocea Tăticului, vocea lui Jack, vocea lui John Daniel Torrance, adâncă şi fermă, uneori subţiindu-se când se distra, alteori, adâncindu-se şi mai tare din cauza furiei sau doar rămânând fermă pentru că se gândea. Se gândea la. Se gândea cum. Se gândea...
    (se gândea)
    Danny oftă uşurel şi trupul i se prăbuşi pe trotuar, de parcă i-ar fi dispărut toţi muşchii din el.
    Era perfect conştient; vedea strada şi fata şi băiatul care mergeau pe trotuarul celălalt, ţinându-se de mână, pentru că
    (? se iubeau?)
    erau bucuroşi că ziua e frumoasă şi că ei sunt împreună. Vedea frunzele de toamnă mânate de vânt de-a lungul rigolei, roţi galbene, cu forme neregulate. Vedea casa de peste drum şi observă că acoperişul e din
    ("şindrilă.
    Cred că n-o să fie nicio problemă dacă mă ţine bujia da, o să fie bine. Watson ăla, dumnezeule, ce figură, mi-ar plăcea să-l bag în PIESĂ. Până la urmă o să bag în ea toată blestemata asta de specie umană dacă nu-s atent. da. şindrilă, or avea ăştia şi cuie pe-acolo? rahat, am uitat să-l întreb, oricum, sunt uşor de procurat de la fierăria din Sidewinder.
    viespi. Îşi fac cuibul cam pe vremea asta. s-ar putea să vreau să-mi cumpăr un aparat din ăla de omorât insectele în caz că sunt viespi acolo când scot şindrila veche. şindrila nouă").
    Șindrilă. Deci la asta se gândeşte. A primit slujba şi se gândeşte la şindrilă.
    Danny nu ştia cine este Watson, dar toate celelalte păreau destul de clare. Şi poate că o să reuşească şi el să vadă cuibul ăla de viespi. De fapt era sigur. Tot atât de sigur cum numele lui era
    "Danny... Dannii..."
    Ridică privirea şi iată-l pe Tony, departe, pe stradă, lângă un semafor, făcându-i semn cu mâna.
    Ca întotdeauna, Danny simţi un val de plăcere la vederea prietenului său, dar de data aceasta, parcă a simţit şi un ghimpe de spaimă, de parcă Tony adusese cu sine şi un strop de întuneric. Un borcan plin de viespi, care, odată eliberate, ar înţepa foarte tare.
    Dar nici nu se punea problema să nu se ducă.
    Se prăbuşi şi mai tare pe trotuar, mâinile relaxându-i-se şi atârnându-i acum între picioare. Bărbia i se afundă în piept Apoi simţi o smucitură uşoară, nedureroasă când o parte din el se ridică şi fugi după Tony în bezna ca o pâlnie.
    "Danniii..."
    Acum întunericul era brăzdat de vârtejuri albe. Un sunet ca de tuse uscată şi umbre chinuite, îndoite, care noaptea se dizolvau în brazi, împinse fiind de urletul furtunii. Zăpada se învârtea şi dansa. Peste tot era numai zăpadă.
    - Prea adânc - se auzi din întuneric vocea lui Tony şi tristeţea din vocea lui îl îngrozi pe Danny. Prea adânc ca să mai poţi ieşi.
    Altă formă, neclară încă, apărând de nicăieri. Uriaşă şi dreptunghiulară. Un acoperiş înclinat. Albul nedesluşit în furtuna întunecată. Multe ferestre. O clădire înaltă acoperită cu şindrilă. Unele din plăcile de şindrilă sunt mai verzi, mai noi. Tăticul lui le-a pus. Le-a bătut în cuie cumpărate de la fierăria din Sidewinder.
    Acum zăpada acoperă şindrila. Acoperă totul.
    O lumină verde, fermecată răsare în faţa clădirii, ezită, tremură şi se transformă într-un craniu uriaş, cu un rânjet hidos, peste două oase încrucişate.
    - Otravă - pluteşte prin întuneric vocea lui Tony. Otravă.
    Alte semne îi zboară prin faţa ochilor, unele scrise cu litere verzi, altele pe tăbliţe indicatoare înfipte în nămeţii de zăpadă. ÎNOTUL INTERZIS. PERICOL! CABLURI NEIZOLATE. ACEASTĂ PROPRIETATE ESTE BLESTEMATĂ. TENSIUNE ÎNALTĂ. A TREIA TRAVERSĂ. PERICOL DE MOARTE. NU VĂ APROPIAŢI. NU INTRAŢI. TRECEREA INTERZISĂ. CONTRAVENIENŢII VOR FI ÎMPUŞCAŢI. FĂRĂ AVERTISMENT.
    Pe nici una nu reuşeşte s-o înţeleagă complet - nu ştie să citească! - dar cam bănuieşte ce vor să însemne şi o senzaţie ireală de teroare pare să-i umple toată fiinţa.
    Acum se află într-o cameră plină cu mobilă ciudată, o cameră în care e întuneric. Zăpada se izbeşte de ferestre cu un sunet nisipos. Gura îi este uscată, ochii îi ard, inima îi bate ca un ciocan, gata să-i spargă pieptul.
    De afară se aude un zgomot cavernos, asurzitor de parcă o uşă îngrozitoare ar fi fost dată de perete. Zgomot de paşi. În cealaltă parte a camerei este o oglindă şi pe argintul ei este scris cu foc verde un singur cuvânt şi cuvântul acela este AMIRC.
    Camera dispare. Altă cameră. O ştie
    (o va şti)
    pe aceasta. Un scaun răsturnat. O fereastră spartă prin care intră zăpada în vârtejuri; deja a acoperit marginea covorului. Perdelele au fost rupte şi atârnă de galerie - ruptă şi ea. Un dulăpior răsturnat.
    Alte sunete asurzitoare, cavernoase, sacadate, ritmice, oribile. Sticlă care se sparge. Dezastrul care se apropie. O voce răguşită, vocea unui nebun, şi mai îngrozitoare prin familiaritatea ei:
    "Ieşi de-acolo! Ieşi de-acolo, căcăciosule! Ia-ţi doctoria!"
    Bum. Bum. Bum. Lemn care se crapă: Un răcnet sălbatic de furie şi satisfacţie. AMIRC. Care se apropie.
    Pluteşte prin cameră. Fotografii sfâşiate pe pereţi. Un patefon
    (?patefonul Mamei?)
    răsturnat pe podea. Discurile ei, Grieg, Hăndel, Beatles, Art Garfunkel, Bach, Liszt împrăştiate peste tot. Sparte, crestate ca marginile unei plăcinte negre. O rază de lumină care vine din altă cameră, din baie, lumină albă şi nemiloasă şi un cuvânt care se aprinde şi se stinge pe oglinda dulăpiorului cu medicamente, ca un ochi roşu: AMIRC. AMIRC. AMIRC...
    - Nu - şopti - Nu, Tony, te rog...
    Şi, atârnând peste buza albă de porţelan a căzii, o mână. Fără viaţă. O şuviţă de sânge (AMIRC) curge încet de-a lungul unuia dintre degete, mijlociul, picurând pe gresie din vârful unghiei bine îngrijite.
    - Nu, o nu, o nu...
    (te rog, Tony, mă sperii)
    AMIRC AMIRC AMIRC
    (încetează, Tony, încetează)
    Dispare încet.
    În întuneric zgomotele asurzitoare devin tot mai puternice, cu ecou, împrejurul lui, pretutindeni.
    Şi acum stă ghemuit în holul întunecat, ghemuit pe un covor albastru ţesut cu forme negre, întortocheate, ascultând cum se apropie de el, împleticindu-se, mirosind a sânge şi a sfârşit, într-o mână are un topor pe care îl roteşte (AMIRC) în cercuri fioroase, izbindu-l de pereţi, tăind tapetul de mătase şi împrăştiind nori de moloz: "Vino şi ia-ţi doctoria! Fii bărbat şi ia-ţi doctoria!"
    Forma înaintează spre el, uriaşă, emanând un iz dulce-acrişor, capul toporului despicând gerul cu un şuierat înspăimântător, şi apoi tunetul când se izbeşte de perete, împrăştiind tencuiala într-un nor uscat, care te face să strănuţi. Ochi mici şi roşii strălucesc în întuneric. Monstrul se repede asupra lui, l-a descoperit, ghemuit aici, lipit de perete. Iar chepengul din tavan este încuiat.
    Întuneric. Pluteşte.
    - Tony, te rog du-mă înapoi, te rog, te rog....

                                                        2.

                                  Și era înapoi, așezat pe trotuarul străzii Arapahoe, cu cămaşa lipicioasă lipită de spinare, lac de transpiraţie. În urechi încă fi mai răsunau acele sunete asurzitoare, uriaşe, polifonice, iar în nări încă mai avea mirosul propriei urine când şi-a dat drumul, în punctul maxim al spaimei. Mai vedea încă mâna aceea fără viaţă, atârnând peste marginea băii cu sângele scurgându-se pe un deget, mijlociul, şi acel cuvânt inexplicabil şi cu atât mai îngrozitor decât toate celelalte: AMIRC.
    Şi acum lumina soarelui. Lucruri reale. Cu excepţia lui Tony aflat la şase străzi distanţă acum, un punct doar lângă colţ, a cărui voce subţire şi dulce de-abia se auzea:
    - Ai grijă, amice...
    Apoi, în clipa imediat următoare, Tony dispăruse, iar rabla roşie a Tatei tocmai dăduse colţul, zdrăgănind din toate încheieturile şi lăsând dâre de fum albastre în spate.
    Danny sări în picioare, făcându-i cu mâna, ţopăind, strigând:
    - Tati! Hei, Tăticule! Bună! Bună!
    Tăticul sau parcă Volkswagenul, opri motorul şi se deschise portiera. Danny alergă spre el dar brusc îngheţă pe loc, cu ochii dilataţi. Inima i se oprise în gât, sloi de gheaţă. Lângă tăticul lui, pe celălalt scaun, se afla un topor cu mâner mic, acoperit cu sânge închegat şi fire de păr.
    Asta era. Apoi toporişca a redevenit o sacoşă din hârtie plină cu alimente.
    - Danny... ţi-e rău, amice?
    - Nu, mi-e bine.
    Se duse spre tatăl său şi-şi îngropă faţa în jacheta lui îmblănită şi îl strânse tare în braţe, tare, tare. Jack îl îmbrăţişă şi el, uimit.
    - Hei, nu trebuie să stai aşa mult la soare, amice. Eşti ud leoarcă.
    - Cred că am adormit niţel. Te iubesc, Tăticule. Te-am aşteptat.
    - Şi eu te iubesc, Dan. Am cumpărat nişte chestii. Crezi că eşti destul de mare ca să le duci în casă?
    - Sigur!
    - Amicul Torrance, cel mai puternic om din lume - spuse Jack, ciufulindu-l. Al cărui hobby este să adoarmă pe trotuare.
    După asta s-au îndreptat spre casă şi Mămica coborâse ca să-i întâmpine şi el s-a oprit pe trepte şi i-a urmărit cum se sărută. Se bucurau să se vadă. Dragostea ţâşnea din ei aşa cum ţâşnise şi din băiatul şi fata care se plimbau mână în mână. Danny era fericit.
    Sacoşa cu mâncare - care era doar o sacoşă cu mâncare - îi foşni în braţe. Totul era în regulă. Tăticul era acasă. Mămica îl iubea. Nu existau lucruri rele. Şi ce-i arăta Tony nu se întâmpla întotdeauna.
    Dar teama îşi făcuse culcuş lângă inima lui, adâncă şi îngrozitoare, lângă inima lui şi în jurul acelui cuvânt indescifrabil pe care-l văzuse în oglinda din viziunea sa.

                                                   5. Cabina telefonică
                                                                1.

                             Jack parcă  Volkswagenul în faţa magazinului Rexall din complexul comercial Table Mesa şi opri motorul.
    Se întrebă din nou dacă nu cumva ar trebui să înlocuiască pompa de benzină şi îşi spuse din nou că nu-şi puteau permite să cheltuiască atâţia bani. Dacă maşinuţa asta mai putea funcţiona până în noiembrie, putea atunci să iasă la pensie cu mari onoruri. În noiembrie zăpada de acolo o să fie mai înaltă decât amărâta asta de gărgăriţă... ba poate o să fie mai înaltă chiar şi decât trei gărgăriţe puse una peste alta.
    - Vreau să stai în maşină, amice. O să-ţi aduc o acadea.
    - De ce să nu vin şi eu?
    - Trebuie să dau un telefon. E ceva personal.
    - D-aia nu l-ai dat de acasă?
    - D-aia.
    Wendy insistase să-şi instaleze un telefon, în ciuda situaţiei lor financiare dezastruoase.
    Îşi argumentase dorinţa spunând că nu puteau să-şi permită să nu aibă telefon, atâta timp cât au un copil mic - mai ales unul ca Danny, care leşina deseori. Aşa că Jack a plătit treizeci de dolari taxă de instalare - chestie destul de neplăcută - şi nouăzeci de dolari pentru asigurare - care l-a usturat într-adevăr. Şi până acum telefonul fusese mut, cu excepţia unor greşeli.
    - Îmi iei o acadea Baby Ruth, Tati?
    - Da. Stai cuminte şi nu te juca cu schimbătorul de viteze, bine?
    - Bine. O să mă uit pe hărţi.
    - Aşa să faci.
    După ce Jack coborî, Danny deschise compartimentul pentru mănuşi al gărgăriţei şi scoase cele cinci hărţi rutiere mototolite: Colorado, Nebraska, Utah, Wyoming, New Mexico. Îi plăceau hărţile rutiere, îi plăcea să urmărească cu degetul drumurile. În ceea ce îl privea, cel mai mare avantaj pe care îl avea mutatul mai la vest îl constituiau hărţile noi.
    Jack ceru o acadea, un ziar şi revista Writer's Digest pe luna octombrie. Îi dădu fetei o bancnotă de cinci şi ceru restul în fise. Cu mărunţişul strâns în pumn se îndreptă spre cabina telefonică şi intră. De aici îl putea vedea pe Danny în gărgăriţă, prin trei rânduri de geamuri. Capul băiatului era atent aplecat asupra hărţilor şi Jack simţi un val aproape disperat de dragoste pentru puşti. Emoţia îi dădu o înfăţişare aspră, ca de chip cioplit în piatră.
    Presupunea că ar fi putut da acest telefon obligatoriu de mulţumiri lui Al şi de acasă; nici nu-i trecea prin minte să spună ceva care ar fi supărat-o pe Wendy. Mândria lui însă s-a împotrivit. Zilele astea asculta aproape întotdeauna ce-i spunea mândria să facă, pentru că, în afară de soţia şi fiul său, 600 de dolari într-un cont şi un Volkswagen obosit, din 1968, numai mândria îi mai rămăsese. Singurul lucru care era numai al lui. Până şi contul la bancă era comun. În urmă cu un an predase engleză la unul din cele mai bune licee din New England.
    Avea prieteni - deşi nu aceiaşi dinainte de a se lăsa de băutură - se distra, erau colegi de-ai lui care-i admirau talentul de predare şi înclinarea spre literatură. Lucrurile încă mai mergeau foarte bine numai cu şase luni în urmă. Dintr-o dată s-au trezit că aveau suficienţi bani rămaşi după fiecare chenzină ca să poată începe să-i depună la banca. Pe vremea când bea, nu-i rămânea niciodată nici un bănuţ, cu toate că Al Shockley plătea de cele mai multe ori. Începuse ssă vorbească cu Wendy despre posibilitatea de a găsi o casă mai mare, pe care s-o plătească în rate într-un an. O fermă la ţară pe care s-o pună pe picioare în șase-opt ani. Ce dracu', erau tineri, aveau tot timpul din lume.
    Şi apoi şi-a pierdut cumpătul.
    George Hatfield.
    Mirosul speranţei s-a preschimbat în miros de piele veche în biroul lui Crommert, toată povestea semănând cu o scenă din propria lui piesă: portretele foştilor directori pe pereţi, gravuri în metal înfăţişând şcoala aşa cum arăta ea în 1879, când a fost construită, apoi în 1895, când cu banii lui Vanderbilt s-a construit vestiarul care mai exista încă şi acum, pe latura vestică a terenului de fotbal, solid, imens, îmbrăcat în iederă. Iedera de aprilie foşnea la fereastra lui Crommert şi radiatorul torcea somnoros. Îşi aminteşte că s-a gândit atunci: Asta nu este decor. Este adevărat. Este viaţa lui. Cum de a reuşit să şi-o dea peste cap în halul ăsta?
    - Este o situaţie gravă, Jack. Deosebit de gravă. Consiliul m-a împuternicit să-ţi transmit hotărârea luată.
    Consiliul cerea demisia lui Jack şi Jack şi-a dat-o. Dacă circumstanţele ar fi fost altele, şi-ar fi putut ţine postul până în iunie.
    Discuţiei din biroul lui Crommert i-a urmat cea mai întunecată, cea mai îngrozitoare noapte din viaţa lui.
    Niciodată n-a vrut, n-a avut nevoie atât de mult să se îmbete. Mâinile îi tremurau. Răsturna toate lucrurile. Şi tot voia să se verse pe Wendy şi pe Danny. Supărarea lui semăna tot mai mult cu un animal sălbatic scăpat din cuşcă. Plecase de acasă speriat că ar fi putut să-i lovească. Se oprise în faţa unui bar şi singurul lucru care l-a împiedicat să intre a fost conştiinţa faptului că, dacă ar fi făcut-o, Wendy l-ar fi părăsit în cele din urmă şi l-ar fi luat şi pe Danny cu ea. Şi el ar fi murit chiar în ziua în care ei ar fi plecat.
    În loc să intre în bar, unde umbre întunecate degustau apele aromate ale uitării, se dusese la Al Shockley acasă. Votul Consiliului fusese de şase la unu. Numai Al votase pentru el.
    Acum formă numărul centralei iar centralista îi spuse că-l costă un dolar şi optzeci şi cinci de cenţi ca să-i facă legătura cu Al, la două mii de mile distanţă, pentru o convorbire de trei minute. Timpul este relativ, drăguţă, gândi el şi băgă banii în aparat. Auzea foarte slab păcăniturile electronice pe care le făcea legătura sa, adulmecându-şi drumul spre est.
    Tatăl lui Al fusese Arthur Longley Shockley, magnatul oţelului. Unicului său fiu, Albert îi lăsase o avere şi o serie nesfârşită de investiţii şi posturi de director şi locuri în diferite consilii. Unul din aceste locuri era în Consiliul de Administraţie al Şcolii Pregătitoare Stovington, opera de caritate preferată a bătrânul ui. Atât Arthur cât şi Albert Shockley absolviseră această şcoală, iar Albert locuia în Basse, destul de aproape ca să se poată ocupa personal de problemele şcolii. Timp de câţiva ani Al fusese chiar antrenor de tenis aici.
    Jack şi Al deveniseră prieteni într-un mod perfect natural şi deloc întâmplător: la numeroasele petreceri, conferinţe şi întruniri pe care le frecventau împreună şi erau întotdeauna cei mai beţi. Shockley era despărţit de soţia sa, iar căsătoria lui Jack se destrăma încet, deşi încă o mai iubea pe Wendy şi promisese sincer (şi foarte des) că o să se îndrepte, pentru binele ei şi al micuţului Danny.
    De la petreceri plecau împreună prin baruri până se închideau şi astea, apoi la un magazin deschis toată noaptea de unde cumpărau o ladă cu bere, pe care o dădeau gata în maşina oprită pe un drum lăturalnic. Erau dimineţi, chiar la mijitul zorilor, când Jack se întorcea clătinându-se în casa lor închiriată şi o găsea pe Wendy dormind cu copilul pe canapeaua din hol - Danny întotdeauna spre perete, cu pumnişorul proptit sub falca ei. Îi privea şi scârba pentru sine îi venea în gât într-un val amar, mai amar şi mai puternic chiar decât gustul berii, al ţigărilor şi al paharelor cu martini - "marţieni" - cum le spunea Al.
    În momente ca acestea gândul i se îndrepta salvator spre pistol, frânghie sau brici.
    Dacă beţia avea loc în cursul săptămânii, dormea trei ore, se scula, se îmbrăca, înghiţea patru Excedrine şi mergea, beat încă, să-şi ţină cursul de la ora nouă despre poeţii americani. Bună dimineaţa, copii, astăzi Minunea cu Ochii Roşii o să vă povestească cum şi-a pierdut Longfellow soţia în marele incendiu.
    Nu crezuse că este alcoolic, se gândi Jack în timp ce telefonul lui Al începu să-i sune în ureche. Cu toate cursurile de la care a lipsit sau la care s-a dus nebărbierit, duhnind încă a "marţienii" de cu o noapte înainte. Nu eu, eu mă pot opri oricând. Cu toate nopţile când el şi Wendy au dormit în paturi separate. "Ascultă, mă simt bine." Cu toate accidentele pe care le-a avut când a îndoit aripile maşinii. "Sigur că sunt în stare să conduc." Cu toate lacrimile pe care ea le vărsa închisă în baie. Cu toate privirile prudente ale colegilor săi, la orice petrecere unde se servea alcool, chiar şi vin. Cu toată conştientizarea lentă a faptului că se vorbeşte despre el pe la colţuri.
    Cu toată conştiinţa că nu mai producea nimic decât ghemotoace de hârtie la coş. Fusese considerat o achiziţie bună pentru Stevington, un virtual mare scriitor american şi, cu siguranţă, un om capabil să predea acel mare mister: creaţia literară. Publicase două duzini de nuvele. Lucra la o piesă şi credea că pe undeva, într-un sertăraş al minţii, dospeşte şi un roman. Dar acum nu mai producea nimic, iar activitatea sa de profesor devenise dezordonată.
    Totul s-a sfârşit într-o noapte, la mai puţin de o lună după ce Jack îi rupsese mâna lui Danny. Accidentul acela, pare-se, pusese capăt căsătoriei sale. Nu mai rămăsese decât Wendy să-şi ia inima în dinţi - şi el ştia că dacă mama ei nu ar fi fost o mare scârbă, Wendy s-ar fi urcat în primul autobuz spre New Hampshire imediat ce Danny s-ar fi simţit destul de bine ca să poată călători. Se terminase.
    Era trecut de miezul nopţii. Jack şi Al se întorceau în Barre pe şoseaua 31, Al la volanul Jaguarului său, luând aiurea curbele, călcând uneori linia galbenă dublă. Amândoi erau foarte beţi; în noaptea aceea aterizaseră mulţi marţieni. Au luat ultima curbă înainte de pod cu şaptezeci de mile pe oră, şi acolo, pe drum era bicicleta aia blestemată, şi au auzit scrâşnetul dureros, ascuţit pe care l-au scos cauciucurile Jaguarului şi Jack mai ţinea încă minte chipul lui Al, aplecat deasupra volanului ca o lună mare şi albă. Apoi sunetul de izbitură când au lovit bicicleta cu patruzeci pe oră şi aceasta s-a înălţat în aer ca o pasăre îndoită, răsucită, iar ghidonul le-a lovit parbrizul şi apoi iar s-a înălţat, lăsând geamul crăpat în faţa ochilor holbaţi ai lui Jack.
    O clipă mai târziu a auzit ultima lovitură, îngrozitoare, când bicicleta a aterizat în spatele lor. Roţile au trecut peste ceva, şi apoi Jaguarul se răsuci pe loc, Al încă trăgând de volan şi Jack şi-a auzit glasul, venit parcă de la mare distanţă:
    - Doamne Dumnezeule, Al. L-am călcat. Am simţit!
    Telefonul continua să-i sune în ureche. "Hai, Al, să terminăm cu asta".
    Al reuşise să oprească maşina într-un nor de fum, la mai puţin de un metru de unul din stâlpii podului.
    Două din roţile Jaguarului erau sparte. Lăsaseră urme în zig-zag de cauciuc ars pe o distanţă de patruzeci de metri. S-au privit o clipă şi apoi au alergat înapoi în întunericul îngheţat.
    Bicicleta era zob. Nu mai avea una din roţi şi, privind peste umăr, Al a văzut-o în mijlocul drumului cu spiţele rupte şi împrăştiate. Al spuse atunci tremurând:
    - Cred că peste roată am trecut, Jacky băiatule.
    - Şi atunci unde e puştiul?
    - Ai văzut vreun puşti?
    Jack s-a încruntat. Totul se întâmplase cu o viteză nebună. Curba. Bicicleta întrezărindu-se în lumina aruncată de farurile Jaguarului. Al care ţipase ceva. Apoi impactul şi deraparea.
    Au mutat bicicleta din drum. Al s-a întors la maşină şi a aprins faza lungă. Următoarele două ore au controlat ambele părţi ale şoselei, folosind o lanternă puternică, cu patru baterii. Nimic. Deşi era târziu, pe lângă Jaguarul oprit şi pe lângă cei doi oameni cu lanternă au mai trecut câteva maşini. Nici una nu a oprit. Jack s-a gândit mai târziu că o providenţă divină, destul de bizară totuşi dispusă să le dea amândorura o ultimă şansă, i-a ţinut departe pe poliţişti şi i-a împiedicat pe trecători să-i cheme.
    La două şi un sfert s-au întors la maşină, treji, dar îngreţoşaţi.
    - Dacă nu era nimeni, atunci ce dracu' căuta în mijlocul drumului? a întrebat Al. Nu era parcată pe margine, era chiar în mijlocul ăla nenorocit al drumului!
    Jack doar a clătinat din cap.

                                                               2.

                                   - Numărul solicitat nu răspunde, spuse centralista. Vreți să mai încerc?
    - Mai lăsați-l să sune de câteva ori, se poate?
    - Sigur, domnule, spuse vocea.
    "Haide, Al!"

                                                        3.

                                Al traversase podul şi se dusese la o cabină telefonică de unde îl chemase pe un prieten al lui, burlac, şi îi spusese că îi va da cincizeci de dolari dacă scoate pneurile de iarnă ale Jaguarului din garaj şi le aduce la podul de pe şoseaua 31 chiar la intrarea în Barre. Prietenul s-a înfiinţat douăzeci de minute mai târziu.
    Purta o pereche de jeans şi bluza de la pijama. A examinat scena.
    - Ai omorât pe cineva? a întrebat el.
    Al tocmai ridica spatele maşinii iar Jack slăbea şuruburile.
    - Din fericire pe nimeni - a spus Al.
    - Cred că eu o să mă întorc acasă acum. Îmi dai banii mâine dimineaţă.
    - Bine.
    Al nu şi-a ridicat privirea.
    Au reuşit să pună cauciucurile fără nicio problemă şi au mers acasă la Al Shockley. Al a băgat maşina în garaj şi a oprit motorul.
    În liniştea întunecată a spus:
    - Am terminat cu băutura, Jacky băiatule. S-a sfârşit. Tocmai am ucis ultimul meu marţian.

                                                       4.

                                 Și acum transpirând în cabina asta telefonică, Jack îşi dădu seama că nu s-a îndoit niciodată de capacitatea lui Al de a duce toată povestea la bun sfârşit. În noaptea aceea de pomină el se întorsese acasă cu Volkswagenul, cu radioul deschis şi un grup disco repeta mereu şi mereu, ca un descântec la ivirea zorilor: Fă-o oricum... Vrei s-o faci... fă-o oricum vrei...
    Nu conta cât de tare cântau ei, căci îi acoperea scrâşnetul ascuţit al cauciucurilor, izbitura. Şi când închidea ochii vedea roata aia zdrobită, cu spiţele frânte şi îndreptate spre cer.
    Când a intrat în casă, a găsit-o pe Wendy dormind pe canapea. Danny era în camera lui, în pătuţ, dormind adânc, cu braţul încă în ghips. În lumina filtrată a felinarului din faţa ferestrei, putea vedea liniile negre pe ipsosul alb, acolo unde doctorii şi asistentele se iscăliseră.
    "A fost un accident. A căzut pe scări."
    (mincinos împuţit)
    "A fost un accident. Mi-am pierdut cumpătul."
    (beţiv nenorocit ce eşti, Dumnezeu avea grijă de el şi tu)
    "Stai ascultă, te rog, a fost doar un accident."
    Dar ultima rugăminte a fost înlăturată de imaginea lanternei pe care au folosit-o când căutau prin buruienile uscate de noiembrie, aşteptându-se să găsească un cadavru, care, după toate probabilităţile ar fi trebuit să se afle acolo întins, în aşteptarea poliţiei. Nu conta că Al fusese la volan! Fuseseră alte nopţi când el a condus.
    L-a învelit pe Danny, s-a dus în dormitor, a scos pistolul Spanish Llama, calibrul 38 de pe raftul de sus al dulapului. Era ascuns într-o cutie de pantofi. Şi a stat aşezat pe marginea patului cu el în mână, privind-l aproape o oră fascinat de luciul său ucigător.
    Se crăpase deja de ziuă când l-a pus înapoi în cutie şi a pus cutia înapoi în dulap.
    În dimineaţa aceea l-a chemat la telefon pe Bruckner, şeful departamentului şi l-a rugat să-i amâne cursurile. Avea gripă. Bruckner a consimţit, cu mai puţină bunăvoinţă decât de obicei. Jack Torrance fusese foarte sensibil la gripă în ultimul an.
    Wendy i-a pregătit ouă jumări şi cafea. Au mâncat în tăcere. Singurele zgomote veneau din grădina din spatele casei, unde Danny se juca vesel cu camioanele sale într-o grămadă de nisip, folosindu-şi numai mâna teafără.
    Wendy a spălat vasele. Cu spatele la el, i-a spus:
    - Jack, m-am gândit.
    - Da?
    Şi-a aprins o ţigară cu mâini tremurânde. Destul de ciudat, nu e mahmur în dimineaţa asta.
    Tremură numai. Şi când clipeşte... în întunericul de o fracţiune de secundă, bicicleta zboară, se izbeşte de parbriz şi îl crapă. Cauciucurile ţipă. Lumina lanternei pâlpâie.
    - Vreau să vorbim despre... despre ce este mai bine pentru mine şi pentru Danny. Poate că şi pentru tine, nu ştiu. Cred că ar fi trebuit să vorbim mai demult.
    - Eşti bună să faci ceva pentru mine? a întrebat-o, cu privirea aţintită spre vârful tremurător al ţigării aprinse. Vrei să-mi faci un serviciu?
    - Care? Vocea ei părea neutră, fără culoare.
    A privit-o atunci, şi i-a spus:
    - Hai să vorbim ce vrei tu să vorbim de azi într-o săptămână. Dacă mai vrei încă.
    Acum ea s-a întors spre el cu mâinile pline de clăbuc, cu faţa ei drăgălaşă palidă şi dezamăgită:
    - Jack, promisiunile nu servesc la nimic în cazul tău. Tu tot o să...
    S-a oprit, privindu-l în ochi, fascinată, dintr-o dată nesigură.
    - De azi într-o săptămână. Vocea lui îşi pierduse toată fermitatea şi devenise o şoaptă. Te rog. Nu promit nimic. Dacă vei mai vrea să vorbim atunci, o să vorbim. Despre orice vrei.
    S-au privit mult timp în bucătria însorită şi când, fără să spună o vorbă, ea s-a întors să termine de spălat vasele, el a început să tremure mai tare. Doamne, avea nevoie să bea ceva. Doar ceva care să-l învioreze şi să vadă lucrurile în perspectiva lor reală.
    - Danny zicea că a visat că ai avut un accident de maşină - a spus ea brusc. Are vise ciudate uneori. Mi-a povestit chestia asta azi de dimineaţă, când îl îmbrăcam. Aşa a fost, Jack? Ai avut un accident?
    - Nu.
    Pe la prânz, dorinţa crâncenă de a bea un pahar îl copleşise ca o febră. S-a dus la Al acasă.
    - Eşti uscat? l-a întrebat Al înainte să-l lase să intre.
    Al arăta oribil.
    - Uscat ca un os. Arăţi ca Lon Chaney în Fantoma de la Operă.
    - Intră.
    Toată după amiaza au jucat whist în doi. Nu au băut.
    A trecut o săptămână. El şi Wendy nu şi-au spus prea multe. Dar el ştia că îl urmăreşte, că nu-i vine să creadă. Bea cafea neîndulcită şi cantităţi imense de Coca-Cola. Într-o seară a băut atâta Coca-Cola că a vomitat-o pe toată. Nivelul băuturii în sticlele din dulap nu scădea. După ore se ducea la Al Shockley - Wendy îl ura pe Al Shockley mai mult decât urâse pe cineva vreodată - şi când se întorcea acasă, ea putea să jure că respiraţia îi mirosea a scotch sau gin, dar el vorbea coerent cu ea înainte de cină, bea cafea, se juca cu Danny după cină, bea Coca-Cola cu el, îi citea o poveste la culcare şi apoi stătea şi corecta temele bând cană după cană cu cafea neîndulcită şi ea trebuia să recunoască în sinea ei că se înşelase.
    Au trecut săptămâni în şir, iar cuvântul nerostit s-a retras şi mai mult de pe buzele lor. Jack a simţit această retragere, dar ştia că nu va fi niciodată completă. Lucrurile începuseră să meargă puţin mai bine.
    Şi atunci s-a întâmplat povestea cu George Hatfield. Şi-a pierdut cumpătul din nou, de data asta complet treaz.

                                                                      5.

                                          - Domnule, numărul solicitat de dumneavoastră nu....
    - Alo?
    Vocea lui Al, cu răsuflarea tăiată.
    - Vorbiţi, zise centralista cu asprime.
    - Al, sunt Jack Torrance.
    - Jack - băiatule! (plăcere reală) Ce mai faci?
    - Bine. Te-am sunat ca să-ţi mulţumesc. Am primit postul. E perfect. Dacă n-o să termin piesa acolo, îngropat în zăpadă, n-o s-o mai termin niciodată.
    - O s-o termini.
    - Ce mai faci tu? îl întrebă Jack cu teamă.
    - Uscat - răspunse Al. Şi tu?
    - Ca un os.
    - Îţi lipseşte mult?
    - În fiecare zi.
    Al râse:
    - Ştiu modelul. Dar nu-mi vine să cred că n-ai băut după povestea aia urâtă cu Hatfield, Jack. Asta ar fi fost prea de tot.
    - Mi-am încurcat într-adevăr viaţa, spuse el neutru.
    - Pe dracu'. O să adun iar Consiliul la primăvară. Effinger deja spune că poate s-au cam pripit. Şi  dacă iese ceva din piesa aia...
     - Da. Auzi, Al, băieţelul meu e afară, în maşină. Pare cam neliniştit...
    - Sigur. Înţeleg. Îţi doresc o iarnă bună, acolo sus, Jack. Mă bucur că ţi-am putut fi de folos.
    - Mulţumesc din nou, Al.
    Puse receptorul în furcă, închise ochii în cabina supraîncălzită şi văzu iar bicicleta zdrobită şi lumina tremurătoare a lanternei. A fost o notiţă despre accident în ziarul de a doua zi, dar de numele proprietarului bicicletei nu s-a pomenit nimic. Prezenţa lui acolo noaptea va rămâne un mister pentru ei şi poate că aşa şi trebuie să fie.
    Se întoarse la maşină şi îi dădu lui Danny acadeaua.
    - Tăticule?
    - Ce-i amice?
    Danny ezită, privind chipul preocupat al tatălui său.
    - Când te aşteptam să te întorci de la hotelul ăla am visat urât. Ţi-aduci aminte? Când am adormit pe stradă?
    - Da...
    Dar nu avea nici un rost. Mintea tatălui său era în altă parte, nu era atent la el. Se gândea iar la Lucrul Rău.
    (Am visat că mi-ai făcut rău, Tăticule)
    - Ce-ai visat, amice?
    - Nimic - spuse Danny când ieşiră din parcare. Puse hărţile înapoi în compartimentul pentru mănuşi.
    - Sigur?
    - Da.
    Jack aruncă fiului său o privire tulbure şi apoi gândurile i se întoarseră la piesă.

                                                  6. Gânduri nocturne

                             Făcuseră  dragoste, iar acum bărbatul ei dormea alături.
    "Bărbatul ei".
    Zâmbi întunericului, simţindu-i sămânţa curgând caldă încă, dintre coapsele ei uşor desfăcute, iar zâmbetul ei era mâhnit şi în acelaşi timp bucuros, pentru că vorbele "omul ei" aduceau cu sine o sută de sentimente diferite. Fiecare sentiment luat în parte îi provoca o uimire neaşteptată. Iar împreună, în întunericul acesta, când ea era pe jumătate adormită, erau ca melodia unui blues, melancolic dar plăcut, ascultat într-un club de noapte aproape gol.
    Să fi fost al lui Billie Holiday? Sau al altcuiva, mai prozaic, cum ar fi Peggy Lee? Nu conta. Era un cântec trist, de dragoste şi suna dulce în liniştea din capul ei, ca dintr-o cutie muzicală veche.
    Acum, detaşându-se de propria-i conştiinţă, se întrebă în câte paturi dormise cu bărbatul acesta lângă ea.
    Se cunoscuseră în colegiu şi făcuseră dragoste prima dată în apartamentul lui... asta se întâmplase la mai puţin de trei luni după ce mama ei o alungase de acasă şi îi spusese să nu se mai întoarcă niciodată, şi că dacă voia să se ducă undeva, atunci să se ducă la taică-su, din moment ce ea fusese cauza divorţului. Asta se întâmplase în 1970. Atât de demult? După un semestru se mutaseră împreună, găsiseră câte ceva de lucru pe timpul verii şi îşi păstraseră în continuare apartamentul, când a început ultimul an. Îşi amintea cel mai bine patul acela, un pat dublu, mare, care se lăsa în mijloc. Când făceau dragoste, arcurile ruginite ale somierei băteau ritmul. În toamna aceea a reuşit în cele din urmă să o rupă cu mama sa.
    Jack a ajutat-o.
    Vrea să te tot piseze, să te ţină sub papuc, spusese Jack. Cu cât îi telefonezi mai des, cu cât te târăşti înapoi, implorând-o să te ierte, cu atât mai mult o să te piseze din cauza tatălui tău. Asta îi face bine, Wendy, pentru că astfel ea poate continua să creadă că a fost vina ta. Dar asta e groaznic pentru tine. Anul acela, în acel pat, au tot discutat, întorcând problema aceasta pe toate părţile.
    (Jack şezând, sprijinit de perne, cu cearşaful strâns în jurul mijlocului, cu o ţigară arzându-i între degete, privind-o în ochi - pe jumătate amuzat, pe jumătate supărat - şi spunându-i: "Ţi-a zis să nu te mai întorci niciodată, corect? Să nu-i mai calci pragul niciodată, aşa-i? Atunci de ce nu închide telefonul când îşi dă seama că tu eşti? De ce-ţi spune că nu vine pe la tine atâta tîmp cât sunt şi eu aici? Pentru că se teme că s-ar putea să-i şifonez niţel stilul. Vrea să continue să te culpabilizeze, iubito! Şi eşti tâmpită dacă o laşi. Ţi-a zis să nu te mai întorci niciodată şi atunci de ce n-o crezi pe cuvânt? Las-o în pace." Şi în cele din urmă a început şi ea să gândească la fel).
    Fusese ideea lui Jack să se despartă un timp - să-şi dea seama ce înseamnă pentru fiecare această relaţie, zicea el.
    Ei îi fusese teamă că el se va îndrăgosti de altcineva. Mai târziu şi-a dat seama că temerile ei erau nejustificate. În primăvară au început să trăiască iar împreună şi el a întrebat-o dacă fusese să-şi vadă tatăl. Ea a tresărit de parcă ar fi lovit-o cu un bici.
    "Cum de ai ştiut?"
    "Umbra ştie'"
    "M-ai spionat?"
    Şi râsul său nerăbdător, care o făcea întotdeauna să se simtă atât de stângace - de parcă ar fi avut doar opt ani şi el era în stare să-i identifice motivaţiile mult mai bine decât putea ea s-o facă.
    "Aveai nevoie de timp, Wendy."
    "Pentru ce?"
    "Cred că... să vezi care din noi vrea să se căsătorească."
    "Ce spui, Jack?"
    "Cred că te cer de soţie."
    Nunta. Tatăl ei venise. Mama ei, nu. Şi ea a descoperit că nu se moare din asta, mai ales dacă îl avea pe Jack alături. Apoi a venit Danny, minunatul ei fiu.
    A fost cel mai bun an, cel mai bun pat. După ce s-a născut Danny, Jack i-a găsit o slujbă de dactilografă pentru vreo şase profesori de engleză - teste, subiecte de examen, notiţe, liste bibliografice. Până la urmă a ajuns să bată la maşină un roman al unuia din profesori, roman care nu a fost publicat niciodată... spre bucuria foarte personală şi extrem de ireverenţioasă a lui Jack. Slujba asta i-a adus patruzeci dolari pe săptămână şi a  urcat ameţitor până la şaizeci în timpul celor două luni cât a lucrat la romanul fără succes.
    Şi-au cumpărat prima maşină, un Buick vechi de cinci ani, cu scăunel de copil în mijloc. Minunat, promiţător pentru nişte tineri căsătoriţi. Datorită lui Danny s-a împăcat cu mama ei, împăcare în permanenţă tensionată şi niciodată fericită, dar totuşi o împăcare.
    Întotdeauna când îl ducea pe Danny în vizită mergea fără Jack. Şi nu-i spunea niciodată lui Jack că mama ei îl reînfăşa pe Danny, se încrunta văzând cum îi pusese Jack scutecele, detecta acuzator primele semne de erupţie pe funduleţul copilului. Mama ei nu spunea niciodată nimic deschis, dar în orice caz mesajul era transmis: preţul pe care începuse să-l plătească pentru împăcare, (şi pe care probabil că îl va plăti întotdeauna) era sentimentul că nu este o mamă bună. Era felul în care mama sa o culpabiliza în continuare.
    În timpul zilei Wendy stătea acasă şi făcea gospodărie, îl hrănea pe Danny în bucătăria scăldată în soare a apartamentului lor cu patru camere, îşi asculta discurile pe picupul vechi pe care îl avea din liceu. Jack venea acasă pe la trei (sau la două, dacă nu ţinea ultimul curs) şi, în timp ce Danny dormea, o ducea în dormitor şi acolo se ştergeau orice temeri.
    Noaptea, când ea bătea la maşină, el scria sau îşi pregătea cursurile. Uneori, când ieşea din dormitor, unde era maşina de scris, îi găsea pe amândoi adormiţi pe canapeaua din birou, Jack doar în chiloţi iar Danny întins confortabil pe pieptul soţului ei, ţinându-şi degetul mare în gură. Îl punea pe Danny în pătuţ şi apoi citea ce scrisese Jack înainte de a-l trezi ca să meargă în dormitor să se culce.
    Cel mai bun pat, cel mai bun an.
    "Într-o zi soarele o să strălucească şi în curtea mea..."
    Pe atunci, Jack nu bea atât de mult. Sâmbăta seara obişnuiau să vină unii din colegii săi studenţi, cu care încingea discuţii pe diferite teme, cu o ladă de bere alături. Ea lua rareori parte la aceste dezbateri, pentru că specialitatea ei era sociologia, iar a lui engleza. Şi ei discutau dacă jurnalele lui Pepys erau istorie sau literatură, analizau poezia lui Charles Olson; uneori citeau ce scriseseră fiecare. Astea erau subiectele. Plus încă o sută. Nu, o mie. Nu simţea nici o dorinţă să participe; îi era suficient să stea în balansoar lângă Jack, care şedea pe jos cu picioarele încrucişate, cu o bere într-o mână, iar cu mâna cealaltă mângâindu-i gamba sau glezna.
    Concurenţa de la UNH era cumplită şi asta îl copleşea pe Jack. Scria o oră în plus în fiecare seară.
    Aşa îşi făcuse programul. Întrunirile de sâmbăta constituiau o terapie necesară. Îl eliberau de tensiunea care, altfel, s-ar fi tot acumulat în el, până când ar fi explodat.
    După ce şi-a susţinut lucrarea de diplomă a obţinut postul de la Stovington, mai mult datorită nuvelelor sale - patru dintre ele fuseseră publicate până atunci - una chiar în revista Esquire.
    Îşi amintea destul de bine ziua aceea: i-ar fi trebuit mai mult de trei ani ca s-o uite. Aproape că aruncase plicul crezând că e o ofertă publicitară. Deschizându-l însă, a aflat că în el era o scrisoare în care se spunea că revista Esquire ar dori să publice nuvela lui Jack: "În legătură cu găurile negre" la începutul anului următor. Urmau să plătească nouă sute de dolari, nu pe publicare, ci pe acceptarea ofertei. Banii ăştia reprezentau aproape jumătate de an de bătut la maşină şi se repezise la telefon, lăsându-l pe Danny în scăunelul lui înalt, să se holbeze după ea, cu faţa mânjită de cremă de mazăre şi piure.
    Jack a venit acasă de la universitate după numai trei sferturi de oră, cu maşina încărcată cu şapte prieteni şi un butoiaş cu bere. După un toast formal (şi Wendy a băut un pahar, deşi, în mod obişnuit nu-i plăcea berea), Jack a semnat scrisoarea de acceptare, a pus-o în plic şi a ieşit s-o pună la cutie. Când s-a întors, s-a oprit în prag şi a spus pe un ton serios: "Veni, vidi, vici". Urale şi aplauze. La 11 noaptea, când butoiaşul se golise, Jack şi doi prieteni care se mai puteau ţine pe picioare, au plecat să dea o raită prin baruri.
    L-a luat deoparte în vestibulul de la parter. Ceilalţi doi se aflau deja în maşină lălăind un vechi cântec de luptă din New Hampshire. Jack stătea în genunchi, încercând să-şi lege şireturile de la mocasini.
    - Jack - a spus ea - n-ar trebui. Nu poţi nici măcar să-ţi legi şireturile, darmite să conduci.
    Atunci el s-a ridicat şi i-a pus calm mâinile pe umeri:
    - În noaptea asta aş putea să zbor şi în lună dacă aş vrea.
    - Nu. Nu, pentru toate nuvelele din lume, nu.
    - Mă întorc devreme.
    Dar s-a întors la 4 dimineaţa, mormăind şi împleticindu-se pe scări, trezindu-l pe Danny. A încercat să liniştească copilul şi l-a scăpat pe jos. Wendy s-a repezit în cameră, gândindu-se înainte de orice altceva ce ar fi crezut mama ei dacă ar fi văzut vânătaia - Dumnezeu să-i ajute pe amândoi - şi l-a ridicat pe Danny, s-a aşezat în balansoar cu el în braţe, mângâindu-l, liniştindu-l. Se tot gândise la mama ei toate cele cinci ore cât Jack lipsise, se gândise la ce a prezis mama ei când a spus că Jack nu e bun de nimic.
    Idei măreţe - spusese mama ei.
    Sigur. Cozile de la centrele de asistenţă socială sunt formate numai din tâmpiţi cu educaţie şi idei măreţe.
    Nuvela din Esquire îi dădea sau nu dreptate mamei ei?
    Winnifred, nu ţii bine copilul. Dă-mi-l mie.
    Oare nu-şi ţinea bine nici bărbatul? Din ce alt motiv şi-ar fi sărbătorit el bucuria în afara casei? Un fel de teroare disperată îşi făcuse loc în sufletul ei, şi nu s-a gândit niciodată că el ieşise în oraş din motive care n-aveau deloc de-a face cu ea.
     - Felicitări, a spus, legănându-l pe Danny care aproape adormise din nou. Poate i-ai provocat un traumatism.
    - E doar o vânătaie.
    Era îmbufnat acum, voia să se căiască, aşa, ca un băieţel.
    Pentru o clipă a simţit că-l urăşte.
    - Poate - a spus ea printre dinţi. Poate nu.
    O auzise de atâtea ori pe mama ei folosind acelaşi ton cu tatăl ei, că i s-a făcut deodată frică şi greaţă.
    - Cum mai seamănă fiica cu mama! a mormăit Jack.
    - Du-te la culcare! a ţipat ea atunci-un strigăt de teamă amestecată cu mânie. Du-te la culcare, eşti beat!
    - Nu-mi spune ce să fac.
    - Jack... te rog, n-ar trebui... să...
    Nu mai avea cuvinte.
    - Nu-mi spune ce să fac - a repetat el morocănos şi s-a dus în dormitor.
    Ea a rămas singură în balansoar, cu Danny adormit în braţe. Cinci minute mai târziu, sforăitul lui Jack plutea până în sufragerie. Atunci a dormit prima oară Wendy pe canapea.
    Acum se răsuci în pat, aţipită deja. Mintea ei, eliberată de orice ordine coerentă în apropierea somnului, pluti peste primul an petrecut la Stovington, peste înrăutăţirea constantă a situaţiei, care a cunoscut punctul culminant în ziua când soţul ei i-a rupt braţul lui Danny, până ajunse la acea dimineaţă foarte specială, la micul dejun.
    Danny era afară, se juca în nisip cu camioanele lui, cu mâna încă în ghips.
    Jack, la masă, palid şi ursuz, cu o ţigară tremurându-i între degete. Ea se hotărâse să-i spună că vrea să divorţeze. Reflectase la această chestiune de şase luni, de fapt, dinainte de incidentul cu braţul lui Danny; luase în consideraţie toate consecinţele posibile. Îşi tot spunea că s-ar fi hotărât mai demult, dacă nu ar fi fost copilul la mijloc, dar nu era adevărat. Visa în nopţile lungi, când Jack nu era acasă, şi în vise îi apărea întotdeauna mama ei şi propria-i nuntă.
    ("Cine o încredinţează pe femeia aceasta?" Tatăl ei, în picioare, în costumul lui cel mai bun, care nu era chiar aşa de bun - era comis voiajor pentru o fabrică de conserve care chiar atunci era în pragul falimentului - şi chipul său obosit, cât de bătrân părea, cât de palid: "Eu").
    Chiar şi după acest accident - dacă îi puteai spune accident - ea nu fusese în stare să rostească cuvântul, să recunoască în sfârşit că toată căsătoria ei nu era decât un eşec. Aşteptase, sperând în mod stupid că se va întâmpla o minune, nu doar cu el ci şi cu ea. Dar nu avusese loc o confruntare făţişă. Un pahar înainte de a pleca la Academie. Două sau trei beri în timpul prânzului de la Stovington House. Trei sau patru pahare cu martini înainte de cină. Alte cinci sau şase pahare în timp ce corecta lucrările. Sfârşitul de săptămână era şi mai rău.
    Nopţile petrecute în oraş cu Al Shockley erau şi mai rele. Nu-şi închipuise niciodată că putea exista atâta durere într-o viaţă de om sănătos. Îi era rău tot timpul. Cât era vina ei? întrebarea o tot obseda. Se simţea aşa cum trebuie să se fi simţit şi mama ei. Aşa cum trebuie să se fi simţit şi tatăl ei. Uneori, când se simţea ea însăşi, se întreba cum se va simţi Danny şi se temea de ziua când el va fi îndeajuns de mare ca să-şi dea seama a cui e vina. Şi se întreba unde să se ducă. Nu se îndoia nici o clipă că mama ei o s-o primească şi nu se îndoia nicio clipă că după numai şase luni de refăcut scutecele, de regătit şi/sau reprogramat mesele lui Danny, de descoperit hainele lui Danny schimbate, sau părul tăiat, sau cărţile care mamei ei i s-ar fi părut nepotrivite, aruncate în vreun ungher al podului... după numai şase luni de întâmplări din astea, ar fi făcut o criză de nervi în toată regula.
    Şi mama ei ar fi bătut-o condescendent pe mână şi i-ar fi spus pe un ton care s-ar fi voit alintător: "Deşi nu este vina ta, numai tu eşti de vină. N-ai fost niciodată pregătită. Ţi-ai dat arama pe faţă când te-ai băgat între mine şi tatăl tău."
    "Tatăl meu, tatăl lui Danny. Al meu, al lui"
    ("Cine o încredinţează pe femeia aceasta? Eu". Mort de inimă după şase luni).
    În noaptea dinainte de dimineaţa aceea memorabilă a stat trează până când a venit el acasă, gândindu-se, ajungând la această hotărâre.
    Divorţul era necesar, îşi spunea. Mama şi tatăl ei n-aveau nici o legătură cu asta. Aşa cum nici o legătură nu aveau nici sentimentele ei de vinovăţie pentru căsnicia lor ratată şi nici sentimentul de nepotrivire în propria ei căsnicie. Era necesar pentru binele fiului ei şi pentru ea însăşi, dacă ar fi fost să salveze ceva din tinereţea ei care nu se sfârşise încă. Ce scriau pustii pe ziduri era crud, dar adevărat. Soţul ei era un beţiv.
    Avea o fire urâtă pe care nu şi-o mai putea controla atât de bine acum, când bea atât de mult şi nici nu mai putea să scrie.
    Accident sau nu, i-a rupt mâna lui Danny. Urma să-şi piardă şi slujba, dacă nu anul acesta, atunci anul următor.
    Deja observase câteva priviri compătimitoare din partea soţiilor unor colegi de-ai lui Jack. Îşi spunea că a rezistat cât a putut acestei căsătorii nenorocite. Acum trebuie să renunţe la ea. Jack o să aibă dreptul să-i viziteze şi ea o să-i ceară sprijin material numai până când o să-şi găsească ceva de lucru şi o să stea pe propriile-i picioare - şi asta trebuie să se întâmple foarte repede, pentru că nu ştie cât timp va mai fi în stare Jack să le plătească pensia, s-o facă cu cât mai puţină amărăciune. Dar trebuie să se sfârşească.
    Tot gândind aşa, Wendy a căzut într-un somn superficial, neliniştit, bântuit de chipurile părinţilor ei: "Nu ştii să faci altceva decât să strici familiile" - îi spunea mama ei. "Cine o încredinţează pe femeia aceasta?" - întreabă preotul. "Eu" - răspunse tatăl ei. Dar în soarele strălucitor al dimineţii următoare a simţit acelaşi lucru.
    Cu spatele la el, cu mâinile cufundate până la încheieturi în apă călduţă, a început să vorbească:
    - Vreau să-ţi vorbesc despre ce este mai bine pentru Danny şi pentru mine. Poate şi pentru tine. Cred că trebuia să stăm de vorbă mai demult.
    Şi atunci el a spus ceva ciudat. Se aşteptase să-i descopere mânia, să-i provoace amărăciunea, să-l audă învinuind-o. Se aşteptase să-l vadă repezindu-se ca un nebun spre bar. Dar nu era pregătită la acest răspuns blând, aproape fără intonaţie, care nu-i semăna deloc. Era de parcă acel Jack cu care trăise vreme de şase ani nu se mai întorsese acasă cu o noapte înainte - şi fusese înlocuit de un personaj nepământean pe care ea nu-l cunoştea.
    - Vrei să faci ceva pentru mine? Un serviciu?
    - Care? (a trebuit să-şi controleze vocea şi să nu-i tremure).
    - Să vorbim de azi într-o săptămână. Dacă o să mai vrei.
    Şi ea a consimţit. Cuvântul a rămas nerostit, plutind între ei. În toată acea săptămână s-a întâlnit cu Al Shockley mai mult ca oricând, dar se întorcea devreme acasă şi nu mirosea a băutură. Ea îşi închipuia că simte mirosul, dar nu era adevărat. A urmat o altă săptămână. Şi apoi alta.
    Comitetul nu a votat în favoarea divorţului.
    Oare ce se întâmplase? Se mai întreba încă şi nu avea nici cea mai mică idee. Subiectul era tabu. Jack era ca un om care privise după colţ şi văzuse acolo un monstru la pândă, ghemuit printre oasele uscate ale victimelor sale. Băutura a rămas în bar, nu s-a mai atins de ea. Wendy s-a gândit de mai multe ori să arunce sticlele, dar până la urmă a renunţat, de parcă acest gest ar fi destrămat o vrajă necunoscută.
    Şi mai era şi Danny.
    Dacă simţea că nu-şi cunoaşte soţul, atunci avea o teamă aproape respectuoasă faţă de copilul ei: un fel de frică superstiţioasă care nu putea fi definită.
    În pragul somnului acum, îşi aminti clipa în care Danny s-a născut. Era întinsă pe masa de naşteri, scăldată în sudoare, părul lipit de cap, picioarele desfăcute pe suporturile mesei (şi era puţin ameţită din cauza gazului din care tot îi dădeau să inhaleze; la un moment dat mormăise chiar că se simte ca o reclamă pentru violul în grup, iar asistenta, o femeie în vârstă, care probabil că asistase la naşterea atâtor copii cât ar fi fost suficienţi să populeze un liceu, a râs până n-a mai putut) cu doctorul între picioarele ei, iar sora într-un colţ aranjând instrumentele şi fredonând ceva. Durerile ascuţite, ca cioburile, erau din ce în ce mai dese şi de câteva ori chiar a ţipat, cu toată ruşinea pe care o simţea.
    Apoi doctorul i-a spus pe un ton sever că trebuie să ÎMPINGĂ, şi aşa a şi făcut, şi atunci a simţit că i se ia ceva. Era un sentiment clar şi distinct, un sentiment pe care nu-l va uita niciodată - ceva care "i s-a luat". După aceea doctorul a ţinut copilul cu capul în jos şi ea i-a văzut sexul micuţ şi şi-a dat imediat seama că este băiat - şi, în timp ce doctorul bâjbâia după masca de oxigen, a văzut şi altceva, ceva atât de îngrozitor încât a găsit putere să ţipe din nou, deşi crezuse că nu mai poate.
    "Nu are faţă!"
    Bineînţeles că avea faţă, faţa dulce a lui Danny, iar căiţa care i-o acoperise la naştere se afla acum într-un borcan. Nu credea în superstiţiile astea vechi, dar totuşi a păstrat-o. Nu credea deloc, dar băieţelul ei fusese neobişnuit de la bun început. Nu credea în premoniţii, dar...
    "A avut Tati un accident? Am visat că Tati a avut un accident".
    "Ceva" îl schimbase.
    Şi nu-şi dădea seama că dorinţa ei de a divorţa făcuse asta. Ceva se întâmplase înainte de dimineaţa aceea. Ceva se întâmplase în timpul somnului ei agitat. Al Shockley i-a spus că nu se întâmplase nimic, absolut nimic, dar şi-a ferit privirea când i-a răspuns, şi, dacă era să dea crezare bârfelor de la facultate, şi Al pusese băutura în cui.
    "A avut Tati un accident?"
    Poate a avut parte de o ciocnire întâmplătoare cu destinul, şi nimic altceva, mai concret. A citit ziarul din ziua aceea şi cel din ziua următoare mult mai atent decât de obicei, dar nu a găsit nimic care să poată avea vreo legătură cu Jack. Dumnezeu s-o ajute, dar căutase un accident cu fuga de la locul faptei sau un scandal într-un bar sau... cine ştie? Cine voia să ştie? Dar n-a venit nici un poliţist să pună întrebări sau cu un mandat în buzunar care îl împuternicea să ia mostre pentru analize din vopseaua Volkswagenului lor. Nimic. Numai schimbarea de o sută optzeci de grade a soţului său şi întrebarea somnoroasă a lui Danny:
    "A avut Tati un accident? Am visat..."
    A rămas cu Jack din cauza lui Danny; mult mai mult decât ar fi vrut să recunoască atunci când era trează, dar acum, aproape adormită, putea să admită faţă de ea însăşi că Danny îi aparţinea lui Jack, aproape de la început. Aşa cum şi ea fusese a tatălui ei, aproape de la început. Nu-şi amintea ca Danny să-şi fi vomitat mâncarea pe cămaşa lui Jack.
    Jack îl putea convinge să mănânce după ce ea renunţa, dezgustată, chiar atunci când lui Danny îi apăreau dinţii şi era clar că îl dor gingiile când mestecă. Când pe Danny îl durea stomacul trebuia să-l legene aproape o oră până când să se liniştească; Jack îl ridica numai în braţe, înconjura de vreo două ori camera cu el şi Danny adormea pe umărul lui, ţinându-şi degetul în gură.
    Nu-l deranja să-i schimbe scutecele, nici măcar pe acelea pe care el le numea "livrări speciale". Ore în şir putea să-l salte pe Danny pe genunchi, să-i facă umbre chinezeşti pe perete, să se strâmbe la el, până când pe bebeluş îl apuca sughiţul de atâtea chicoteli. Prepara diferite reţete şi i le administra fără greş, şi-l bătea apoi pe spate, până când Danny termina de râgâit.
    Îl lua pe Danny în maşină, încă de când era mititel, şi mergea cu el să cumpere ziare sau o sticlă cu lapte sau cuie de la fierărie. Îl dusese pe Danny la meciul de fotbal Stovington-Keene când Danny avea numai şase luni şi Danny a stat nemişcat pe genunchii lui tot timpul meciului, înfăşurat într-o pătură, cu un fanion Stovington strâns în pumnul mic şi dolofan.
    Îşi iubea mama, dar era fiul tatălui său.
    Şi n-a simţit ea oare, în permanenţă, împotrivirea mută a lui Danny la toată povestea asta cu divorţul? Se gândea la toate astea în bucătărie, răsucindu-le pe toate părţile, aşa cum răsucea cartofii în mână când îi curăţa pentru cină. Şi se întorcea şi-l vedea stând pe un taburet, privind-o cu ochi care păreau şi înfricoşaţi şi acuzatori.
    Când se plimba cu el prin parc se oprea uneori, o apuca de mâini şi o întreba - o interoga aproape: "Mă iubeşti? Îl iubeşti pe Tati?" Şi, derutată, ea dădea din cap sau spunea: "Sigur că da, dragule". Atunci el alerga spre eleşteul cu raţe, făcându-le să măcăie speriate şi să bată din aripi, înnebunite în faţa atacului său, lăsând-o să se holbeze uimită după el.
    Au fost chiar momente când i s-a părut că hotărârea ei de a discuta măcar problema cu Jack se topea, nu din cauza proprie-i slăbiciuni, ci în faţa voinţei fiului său.
    "Nu cred în chestii din astea".
    Dar în somn le credea şi în timpul somnului, când sămânţa soţului ei i se usca pe coapse, simţea că ei trei fuseseră sudaţi unul de celălalt pentru totdeauna - şi că dacă treimea lor ar fi să fie distrusă, aceasta ar fi putut surveni numai din exterior.
    Multe din părerile ei se hrăneau din dragostea ei pentru Jack. Nu încetase niciodată să-l iubească, decât poate numai în perioada aceea întunecată care a urmat "accidentului" lui Danny. Şi îşi iubea fiul. Mai mult decât orice îi iubea când erau împreună, când se plimbau sau se jucau sau stăteau pur şi simplu. Capul mare al lui Jack, şi cel mic al lui Danny, aplecate atent asupra revistelor cu benzi desenate, în timp ce împarto sticlă de Coca-Cola. Era fericită când erau toţi împreună şi spera din tot sufletul ca acest post de îngrijitor de hotel de care îi făcuse Al rost lui Jack va însemna pentru ei începutul unei vieţi noi.
    "Şi vântul se va înteţi, iubitule,
    Şi-mi va spulbera tristeţea..."
    Blând şi dulce şi melancolic, cântecul îi reveni în minte şi stărui, însoţind-o într-un somn mai adânc, unde orice gând înceta, iar chipurile întâlnite în vis nu mai erau ţinute minte.

                                                        7. În alt dormitor

                               Danny se trezi speriat cu bubuitul încă răsunându-i urechi, împreună cu vocea aceea sălbatică, mânioasă, de om beat care striga răguşit:
    - Ieşi şi ia-ţi doctoria! O să te găsesc! O să te găsesc!
    Numai că acum bubuitul nu era decât ritmul nebunesc al inimii sale, iar singura voce din noapte nu era decât sunetul îndepărtat al unei sirene de poliţie.
    Stătea nemişcat în pat, urmărind pe tavan umbrele frunzelor mişcate de vânt. Se împleteau, dând naştere unor forme asemănătoare cu iedera şi lianele din junglă, asemănătoare cu modelul ţesut în covoarele persane.
    Era îmbrăcat în pijama, dar între pijama şi piele îi apăruse o flanelă lipicioasă de transpiraţie.
    - Tony? şopti. Eşti aici?
    Niciun răspuns.
    Se dădu jos din pat, se duse în picioarele goale, uşor, fără zgomot, la fereastră şi privi afară, spre strada care acum era tăcută şi nemişcată. Era ora două dimineaţă.
    Nu era nimic acolo, decât trotuare pe care zburdau frunzele gonite de vânt, maşini parcate şi felinarul cu gâtul lung din colţ vizavi de benzinăria lui Cliff Brice. Nemişcat, cu gluga pe cap, felinarul arăta ca un monstru dintr-un spectacol cu extratereştri.
    Se uită de-a lungul străzii, încordându-şi privirea ca să-l descopere pe Tony, dar nu era nimeni acolo.
    Vântul oftă prin copaci, iar frunzele căzute se îngrămădiră la rigolă şi în jurul maşinilor parcate. Sunetul era slab şi trist iar băiatul se gândi că s-ar putea să fie singura fiinţă din Boulder suficient de trează ca să-l audă.
    Singura fiinţă omenească, cel puţin. Nu avea cum să ştie ce altceva mai putea fi acolo, în noapte, furişându-se înfometat prin umbră, stând la pândă şi adulmecând aerul.
    "O să te găsesc! O să te găsesc!"
    - Tony? şopti el din nou, dar fără mare speranţă.
    Numai vântul îi răspunse, de data aceasta cu o rafală mai puternică, împrăştiind frunzele pe acoperişul înclinat de sub fereastra sa. Unele din ele poposeau în streaşină şi rămâneau să se odihnească acolo, ca nişte balerini obosiţi.
    "Danny... Danniii..."
    Tresări la sunetul vocii atât de cunoscute şi se aplecă peste fereastră, sprijinindu-se cu mâinile de pervaz.
    Se pare că, odată cu vocea lui Tony, într-un chip cu totul şi cu totul misterios întreaga noapte prinsese viaţă, şoptind chiar şi atunci când vântul tăcea, frunzele erau nemişcate, iar umbrele încremenite.
    I se păru că vede o umbră întunecată lângă staţia de autobuz, dar era greu de spus dacă era adevărată sau numai o festă pe care i-o jucau ochii.
    "Nu te duce, Danny..."
    Atunci vântul începu din nou să bată, făcându-l să clipească, iar când deschise ochii, umbra din staţie dispăruse... dacă fusese într-adevăr acolo. A mai stat la fereastră
    (un minut? o oră?)
    încă un timp, dar n-a mai văzut nimic. În cele din urmă se întoarse în pat, se ghemui sub pături şi urmări cum umbrele aruncate de felinarul extraterestru se transformă într-o junglă încâlcită de plante carnivore care nu voiau altceva decât să se strângă în jurul lui, să-i sugă viaţa şi să-l târască în întuneric, acolo unde numai sclipea un singur cuvânt stacojiu:
    AMIRC

                                                      Partea a doua
                                                  ZIUA ÎNCHIDERII
                                      8. Panorama hotelului Overlook

                       Mămica era îngrijorată.
    Nu credea că gărgăriţa o să reuşească să facă drumul prin munţi şi se temea că vor fi forţaţi să se oprească la marginea şoselei, unde ar fi putut fi loviţi de o altă maşină. Danny era însă mai optimist: dacă tăticul lui crede că gărgăriţa o să facă acest ultim drum, atunci probabil că aşa va fi.
    - Aproape am ajuns - spuse Jack.
    Wendy îşi împinse spre spate părul de la tâmple:
    - Slavă domnului.
    Stătea pe scaunul din dreapta, cu un roman de Victoria Hoit în poală, dar întors cu faţa în jos. Era îmbrăcată cu rochia albastră care lui Danny i se părea cea mai drăguţă. Avea guler marinăresc şi o făcea să pară foarte tânără, ca o adolescentă în pragul absolvirii liceului. Tăticul îşi tot punea mâna pe piciorul ei, iar ea râdea şi i-o dădea la o parte, spunând: Şterge-o!
    Pe Danny îl impresionau munţii. Odată Tăticul i-a dus să vadă munţii de lângă Boulder, numiţi Flatirons, dar aceştia erau mult mai mari, iar pe cel mai înalt dintre ei se putea vedea un strat subţire de zăpadă despre care tăticul le-a explicat că nu se topeşte aproape niciodată.
    Şi acum erau practic în munţi, nu se mai învârteau în jurul lor. Stânci abrupte se ridicau în jur, atât de înalte că de-abia le puteai vedea vârful, când îţi scoteai capul pe fereastra maşinii. Când plecaseră din Boulder, temperatura era peste 25 de grade.
    Acum, la amiază, aerul de aici era tare şi rece, ca în Vermont în noiembrie, şi Tăticul dăduse drumul la radiator... nu că ar fi funcţionat cine ştie ce. Au trecut pe lângă câteva semne pe care stătea scris: CAD STÂNCI - (Mămica i le citise pe toate) şi deşi Danny aşteptase cu nerăbdare să vadă stânci căzând, n-a căzut niciuna!
    Nu încă.
    Cu o jumătate de oră în urmă trecuseră pe lângă un alt semn despre care Tăticul a spus că era foarte important: INTRARE ÎN TRECĂTOAREA SIDEWINDER şi Tăticul a spus că numai până la semnul acesta ajungeau iarna plugurile de zăpadă. Mai încolo drumul este prea abrupt. Iarna se închidea şoseaua, de la orăşelul Sidewinder, prin care tocmai trecuseră, până în Buckland, statul Utah.
    Acum treceau pe lângă alt semn.
    - Ce zice, Mami?
    - Zice: VEHICULELE CARE MERG CU VITEZĂ REDUSĂ SĂ FOLOSEASCĂ BANDA DREAPTĂ. Adică noi.
     - Gărgărița o să reușească, zise Danny.
    - Te rog, Doamne, spuse Mămica şi-şi încrucişă degetele.
    Danny privi în jos la sandalele ei şi văzu că-şi încrucişase şi degetele de la picioare. Chicoti. Ea îi zâmbi, dar el ştia că încă mai era îngrijorată.
    Drumul urca şerpuind în curbe sinuoase, iar Jack schimbă viteza de la a patra la a treia iar apoi la a doua.
    Gărgăriţa strănută şi protestă. Wendy îşi fixă privirea pe acul indicator al vitezometrului care coborî de la patruzeci la treizeci, la douăzeci, unde rămase tremurând, cu părere de rău parcă.
    - Pompa... începu ea cu timiditate.
    - Pompa o să mai funcţioneze vreo trei mile, se răsti Jack.
    Peretele de stâncă din partea dreaptă dispăruse, dezvăluind o vale care părea a coborî până în inima pământului, tivită cu molizi şi pini de un verde închis. Pinii se contopeau cu stâncile cenuşii, care coborau abrupt sute de metri. Wendy văzu o cascadă rostogolindu-se peste stânci, soarele de amiază sclipind în apă, ca un peştişor de aur prins într-o plasă albastră. Munţii erau foarte frumoşi, dar erau şi foarte duri. Nu credea că aceşti munţi iartă prea multe greşeli. Un presentiment aducător de nenorociri îi înţepă inima, ca un junghi. Mai departe la vest, în Sierra Nevada, grupul lui Donner s-a înzăpezit şi, ca să nu moară, s-au dedat la acte de canibalism.
    Da. Munţii nu iartă prea multe greşeli.
    Cu o smucitură, Jack schimbă viteza de la a doua la întâia şi ei continuară să urce cu mare greutate, motorul gărgăriţei bătând voiniceşte.
    - Ştii, spuse Wendy, nu cred că am văzut mai mult de cinci maşini de când am ieşit din Sidewinder. Şi una din ele era limuzina hotelului.
    Jack dădu aprobator din cap:
    - Se ducea direct la aeroportul Stapleton din Denver. Deja sunt nişte petice de gheaţă în spatele hotelului. Aşa zice Watson şi pentru mâine se prevăd ninsori aici, sus. Oricine călătoreşte acum prin munţi ar dori să rămână pe o şosea principală, ca să fie sigur că nu se înzăpezeşte. Ar fi bine ca afurisitul ăla de Ullman să mai fie la hotel. Cred că mai e.
    - Eşti sigur că au aprovizionat bine cămara? întrebă ea, gândindu-se încă la grupul lui Donner.
    - Aşa mi-a spus. A zis că Hallorann o să ţi-o arate. Hallorann e bucătarul.
    - Aha, murmură ea, uitându-se la vitezometru. Indicatorul coborâse de la 15 la 10 mile pe oră.
    - Uite, acolo e vârful. Jack arată la câteva zeci de metri în faţa lor. E o bifurcaţie şi puteţi vedea hotelul de acolo. O să trag pe dreapta ca să las şi gărgăriţa să se odihnească puţin.
    Se uită peste umăr la Danny, care stătea pe un maldăr de pături:
    - Ce zici, amice? S-ar putea să vedem şi nişte căprioare. Sau nişte caribu.
    - Sigur, Tati.
    Volkswagenul se chinui mai sus şi mai sus. Vitezometrul coborî până la limita de 5 mile pe oră şi motorul începuse deja să se înece, când Jack trase pe dreapta
    ("Ce e semnul ăla mămico?" "BIFURCAŢIE", citi ea conştiincioasă).
    şi apăsă frâna de siguranţă.
    - Haideţi, spuse şi coborî din maşină.
    Se îndreptară spre parapet.
    - Ăla e.
    Pentru Wendy, a însemnat descoperirea adevărului într-un clişeu; i s-a oprit respiraţia. O clipă nu a fost în stare să respire din nou, priveliştea o lăsase cu gura căscată. Stăteau în apropierea unuia dintre piscuri. În faţa lor - cine ştie cât de departe? - un munte încă şi mai mare se înălţa la ceruri, cu vârful crestat şi de-abia întrezărit, acum aureolat de soarele care începuse să coboare spre apus. Întreaga vale se întindea sub ei, curbele ameţitor de abrupte pe care le urcaseră, chinuind biata gărgăriţă, şi şi-a dat seama că dacă o să se mai uite în jos, o să i se facă greaţă şi până la urmă o să verse. Imaginaţia se învioră în aerul clar, neluând în seamă frâiele raţiunii, şi a privi în jos însemna a te vedea, neajutorată, cum cazi şi cazi şi cazi, cerul şi pantele făcând schimb de locuri, ţipătul scăpându-ţi de pe buze ca un balon care pluteşte leneş, în timp ce părul şi rochia ţi se ridică în vânt...
    Îşi smulse privirea din contemplarea abisului şi privi în direcţia în care arăta Jack. Văzu şoseaua agăţându-se de piscul ca o turlă de catedrală, îndreptându-se spre nord-vest, dar într-o pantă mai domoală. Mai sus, părând înfipţi chiar în peretele de stâncă, pinii severi făceau loc unei pajişti întinse, şi chiar în mijlocul acesteia se afla hotelul, dominând peisajul.
    Hotelul Overlook.
    Privindu-l, îşi regăsi respiraţia şi vocea:
    - O, Jack, este superb!
    - Aşa este, Ullman crede că aceasta este cea mai frumoasă privelişte din America. Nu-mi prea pasă mie de părerile lui, dar cred că aici s-ar putea... Danny, Danny, ce s-a întâmplat?
    Wendy îl caută cu privirea şi teama ei neaşteptată de a nu i se fi întâmplat ceva rău şterse orice altceva, minunat sau nu. Se repezi înspre el. Se ţinea strâns de parapet şi privea înspre hotel, cu chipul cenuşiu, desfigurat. Ochii aveau privirea aceea pierdută, premergătoare leşinului.
    Îngenunche lângă el şi încercă să-l liniştească punându-i mâinile pe umeri.
    - Danny, ce...?
    Jack apăru lângă ea:
    - Cum te simţi, amice? Îl scutură puţin şi ochii lui Danny se limpeziră.
    - Mi-e bine, Tăticule, n-am nimic.
    - Ce s-a întâmplat, Danny, întrebă ea. Te-a luat ameţeala, iubitule?
    - Nu. Mă... gândeam doar. Îmi pare rău. N-am vrut să vă sperii.
    Privi la părinţii săi, îngenunchiaţi în jurul lui şi le oferi un zâmbet mic, nedumerit:
    - Poate că din cauza soarelui. Soarele mi-a intrat în ochi.
    - O să ajungem la hotel şi o să bei un pahar cu apă, zise tatăl.
    - Bine.
    Înapoi în gărgăriţă, care-şi continua travaliul, pe o pantă mai blândă acum, Danny continuă să se uite printre capetele părinţilor lui la sporadicele apariţii ale hotelului Overlook, cu ferestrele sale orientate spre apus, care reflectau soarele.
    Acesta era locul pe care îl văzuse prin perdeaua de ninsoare viscolită, locul întunecat şi plin de zgomote ameninţătoare, în care o siluetă hidoasă, dar familiară, îl căuta de-a lungul coridoarelor lungi. Locul despre care îi povestise Tony. Îl avertizase. Aici era. Indiferent ce reprezenta AMIRC, aici era.

                                                      9. Plecarea

                           Ullman i aştepta chiar în spatele uşilor mari, demodate. Dădu mâna cu Jack şi înclină doar capul, foarte rezervat, către Wendy, poate fiindcă observase cum oaspeţii întorceau capetele după ea când intrase cu părul ei auriu revărsându-i-se peste umerii rochiei aceleia simple, marinăreşti. Rochia se oprea, modest, la trei centimetri deasupra genunchilor, dar nu aveai nevoie să vezi mai mult ca să-ţi dai seama că sunt niste picioare frumoase.
    De fapt, Ullman se purtă frumos numai cu Danny, dar Wendy mai văzuse asta. Danny părea a fi un copil care îi atrăgea şi pe cei cărora, în mod obişnuit, nu le plăceau deloc copiii.
    Se aplecă puţin din mijloc şi-i întinse mâna lui Danny. Danny dădu mâna cu el, într-un mod foarte oficial, fără să zâmbească.
    - Fiul meu, Danny, zise Jack. Şi soţia mea, Winnifred.
    - Mă bucur să vă cunosc. Câţi ani ai, Danny?
    - Cinci, domnule.
    - Aşa mic şi ştie deja să zică "domnule". Ullman zâmbi şi se uită la Jack. E bine crescut.
    - Sigur că e bine crescut, zise Jack.
    - Şi doamna Torrance.
    Făcu aceeaşi mică plecăciune şi, timp de o clipă de uimire absolută, Wendy a fost convinsă că are de gând să-i sărute mâna. Aproape că i-a întins-o şi el i-a luat-o, dar i-a strâns-o numai o fracţiune de secundă în mâinile sale, mici şi uscate şi netede. Şi ea a fost convinsă că şi le pudrează.
    În hol era mare foială. Aproape fiecare din scaunele demodate, cu spătar înalt, era ocupat. Băieţi de serviciu intrau şi ieşeau cu valize, la recepţie era coadă.
    La dreapta lor, spre o uşă dublă, se afla un şemineu demodat, în care ardeau acum buşteni de mesteacăn.
    Pe o sofa, trasă aproape de vatra căminului, se aflau aşezate trei călugăriţe. Vorbeau şi zâmbeau, ţinându-şi bagajele în poală, aşteptând să se micşoreze coada de la recepţie. În timp ce Wendy le urmărea, izbucniră într-un hohot tineresc de râs. Simţi cum şi buzele ei sunt atinse de un zâmbet timid; nici una din ele nu putea să aibă mai puţin de şaizeci de ani.
    Zgomotul de fond îl alcătuiau zumzăitul constant al discuţiilor, sunetul stins al clopoţelului argintat de lângă ghişeul casieriei, când era atins de unul din cei doi recepţioneri de serviciu, strigătul uşor neliniştit:
    - Următorul, vă rog!
    Toate acestea îi aminteau de luna de miere petrecută cu Jack la New York, la Beekman Tower. Pentru prima oară şi-a permis să creadă că, într-adevăr, poate de asta aveau nevoie: o perioadă mai lungă petrecută împreună, rupţi de lume, un fel de lună de miere petrecută în familie. Îi zâmbi cu tandreţe lui Danny, care se holba sincer la toate cele din jurul său.
    Altă limuzină, gri ca o vestă de bancher, tocmai plecase din faţa hotelului.
   - Ultima zi a sezonului - spuse Ullman. Închiderea. E întotdeauna agitată, o adevărată nebunie. V-am aşteptat să veniţi pe la ora trei, domnule Torrance.
    - Am lăsat maşina să se odihnească înainte de a se hotărî să facă o criză de nervi, zise Jack. I-a trecut până la urmă.
    - Ce noroc pe capul dumnevoastră. Aş vrea să vă arăt hotelul, puţin mai târziu, şi, desigur că Dick Hallorann îi va arăta doamnei Torrance bucătăria. Dar mă tem că...
    Unul din recepţioneri se apropie, atât de furios încât părea că vrea să-şi smulgă părul din cap.
    - Scuzaţi-mă, domnule Ullman...
    - Da, ce este?
    - Doamna Brant, spuse stingherit funcţionarul. Nu vrea să-şi plătească nota decât cu cărţile ei de credit American Express. I-am explicat că nu mai acceptăm American Express de anul trecut, dar dânsa nu vrea...
    Ochii funcţionarului se opriră asupra familiei Torrance, apoi înapoi la Ullman. Dădu din umeri.
    - Mă ocup eu de asta.
    - Mulţumesc, domnule Ullman.
    Funcţionarul se întoarse la biroul său, unde un cuirasat de femeie înfofolită într-o haină lungă de blană şi având la gât un fel de şarpe boa din pene negre, protesta vehement:
    - Vin la Overlook din 1955, îi spunea ea recepţionerului zâmbitor, care tot ridica din umeri. Am continuat să vin chiar după ce al doilea soţ al meu a murit de inimă pe terenul ăla imposibil de crichet - îi spusesem că era prea mult soare în ziua aceea - şi niciodată..., repet, niciodată, nu am plătit cu altceva decât cu cărţile mele de credit American Express. Chemaţi şi poliţia dacă vreţi! Arestaţi-mă! Şi atunci chiar voi refuza să plătesc cu altceva decât cu cărţile de credit American Express. Repet...
    - Scuzaţi-mă, zise domnul Ullman.
    Îl priviră cum traversează holul, atinge respectuos cotul doamnei Brant, şi apoi îşi întinde mâinile şi dă din cap aprobator când ea îşi îndreptă tirul asupra lui. Ascultă înţelegător, aprobă din nou şi spuse ceva. Pe chipul doamnei Brant apăru un zâmbet triumfător, se întoarse spre nefericitul recepţioner şi spuse, suficient de tare încât s-o audă toată lumea:
    - Slavă Domnului că există măcar un funcţionar în hotelul ăsta care n-a devenit un ticălos desăvârşit.
    Îi îngădui lui Ullman, care abia îi venea până la umăr, s-o ia de braţ şi s-o conducă în biroul său.
    - Mamă, mamă, zâmbi Wendy. Uite un filfizon care-şi merită salariul.
    - Dar nu-i place de doamna aia, interveni Danny. Numai se preface că o place.
    Jack surâse:
    - Sunt convins că aşa e, amice. Dar cu linguşeala se ung roţile lumii.
    - Ce-i aia linguşeală?
    - Linguşeală - zise Wendy - este atunci când tăticul spune că-i plac noii mei pantaloni galbeni când, de fapt, lui nu-i plac, sau atunci când spune că nu-i nevoie să slăbesc vreo cinci kilograme.
    - Aha, adică să minţim doar aşa, ca să ne distrăm.
    - Cam aşa ceva.
    O privea atent acum şi zise:
    - Eşti drăguţă, mămico.
    Se încruntă nedumerit când părinţii săi schimbară o privire deasupra capului său şi izbucniră în râs.
    - Ce-i drept, Ullman nu a făcut risipă de linguşeală cu mine, zise Jack. Hai la fereastră. Am senzaţia că toţi se uită la noi cum stăm în mijlocul holului. Nu mi-am închipuit că o să fie atâta lume aici în ziua închiderii. M-am înşelat.
    - Eşti tare frumuşel, spuse ea şi au râs din nou, Wendy acoperindu-şi gura cu o mână.
    Danny nu înţelegea, dar totul era în regulă. Părinţii săi se iubeau. Danny se gândi că hotelul acesta îi aminteşte mamei sale de alt loc, unde ea fusese fericită. Ar fi dorit să-i placă şi lui la fel de mult, şi îşi tot repeta că nu toate lucrurile pe care i le arăta Tony se adevereau. O să aibă grijă. O să fie atent în caz că apare ceva care se cheamă Amirc. Dar nu va spune nimic decât dacă va fi neapărat nevoie. Pentru că ei erau fericiţi, râdeau, şi gândurile lor nu erau rele.
    - Ce privelişte! spuse Jack.
    - A! Minunat! Danny, uită-te!
    Dar lui Danny nu i se părea că priveliştea era minunată. Nu-i plăceau înălţimile; îl ameţeau.
    În faţa terasei care acoperea întreaga lungime a hotelului, se întindea o peluză îngrijită (în partea dreaptă era o pajişte netedă) care cobora spre o piscină uriaşă. O plăcuţă pe care scria ÎNCHIS era aşezată la un capăt al piscinei; "Închis" era un semn pe care-l putea citi singur, aşa cum putea citi Stop, Ieşire, Pizza şi alte câteva.
    După piscină, o alee pietruită şerpuia printre pui de pin, molizi şi plopi de munte. Acolo era un semn pe care nu-l ştia: CRICHET. Şi sub el era o săgeată.
    - Ce-i aia CR-I-CHE-T, Tati?
    - Un joc. Se joacă într-o curte acoperită cu pietriş, nu cu iarbă. E un joc foarte vechi, Danny. Uneori se ţin campionate aici.
    - Cu ce se joacă?
    - Cu un fel de ciocan cu mânerul scurt, iar capul are două părţi. Una e din cauciuc tare, iar cealaltă e din lemn.
    ("Ieşi afară, căcăciosule!")
    - O să te învăţ să joci, dacă vrei.
    - O să vedem, zise Danny pe un ton ciudat, plat, care-i făcu pe părinţii săi să se privească uimiţi. S-ar putea să nu-mi placă.
    - Dacă nu-ţi place, amice, nu-i nevoie să joci. În regulă?
    - Da.
    - Îţi plac animalele? îl întrebă Wendy. Asta e o grădină englezească.
    Dincolo de aleea care ducea la terenul de crichet erau garduri vii, tunse în formă de diferite animale.
    Danny, care avea ochi buni, desluşi un iepure, un câine, un cal, o vacă şi un trio mai mare, ce păreau a fi nişte lei care se jucau.
    - Din cauza animalelor ăstora s-a gândit unchiul Al că mi s-ar potrivi slujba, îi spuse Jack. Ştie că pe vremea când eram student am lucrat pentru o firmă de design peisagist. Adică aveau grijă de peluzele, tufele şi gardurile vii ale clienţilor. Am îngrijit grădina englezească a unei doamne.
    Wendy îşi puse o mână la gură şi chicoti. Privind-o, Jack zise:
    - Da, îi îngrijeam grădina englezească cel puţin o dată pe săptămână.
    - Hai, şterge-o.
    Wendy chicoti din nou.
    - Era drăguţ gardul ei viu, Tati? întrebă Danny, şi la această întrebare amândoi încercară să-şi înăbuşe hohotele de râs.
    Wendy râdea cu atâta poftă, încât i-au dat lacrimile şi a trebuit să-şi scoată batista din geantă.
    - Nu erau în formă de animale, Danny, răspunse Jack când se linişti. Erau cărţi de joc. Pici şi trefle, carouri şi cupe. Dar gardurile vii cresc şi...
    ("Creşte" - spusese Watson... "nu, nu gardul viu, ci presiunea din cazan. Trebuie s-o urmăreşti tot timpul, dacă nu vrei să te trezeşti cu familia taman pe lună")
    Se uitară la el nedumeriţi. Zâmbetul îi pierise de pe buze.
    - Tată?
    Clipi, de parca revenea de foarte departe.
    - Cresc, Danny şi îşi pierd forma. Aşa că trebuia să le tund o dată sau de două ori pe săptămână, până când se făcea frig şi nu mai creşteau.
    - Uite şi un teren de joacă, zise Wendy. Ce băieţel norocos eşti.
    Terenul de joacă era în spatele grădinii englezeşti. Două tobogane, un scrânciob uriaş cu vreo şase leagăne fixate la diferite înălţimi, un tunel făcut din segmente tubulare de ciment, o groapă cu nisip şi o casă de jucărie care era chiar copia în miniatură a hotelului Overlook.
    - Îţi place, Danny? îl întrebă ea.
    - Sigur că da, zise Danny, sperând să pară mai entuziasmat decât se simţea.
    - E mişto.

...................................................