A înflorit liliacul, Rodica Ojog-Braşoveanu

.................................................................................
                                        4-6

                        Ipisatul se ridică oţărât:

    - Domnu' Weiss, eu te-am tratat, nu-i aşa, indelicat şi cu pardon, dar văz că dumneata nu cunoşti la manieră, şi-mi treci cu ibişirul pe sub nas. Cum care personă? Flaşnetarul cu planetele trase de dumneata...

    Weiss, muiat, bombăni ceva despre oamenii care nu vorbesc de-a dreptul şi răspicat şi începu să răsfoiască un registru ferfeniţit.

    - Are un papagal scurtat de un deşt, îl ajută Nae Dumitrescu.

    Lui Weiss îi sări muştarul:

    - Da' ce crezi matale, că eu stau să număr deştele de la toate dobitoacele de pe uliţă? !... Asta-i!

    - Care?

    - Unu' Tase Pandele.

    - Domiţiliu! Adică, nu-i aşa, unde-şi are casa?

    - Am auzit şi noi de domiţiliu... Pă Uliţa Franţeză, la optişpte bis.

    - Alta mai ştii?

    Weiss se uită capiu la ipistat, apoi se hlizi:

    - Da! Îi place marinata de stacoji şi izmana prăzulie. Iu nu fac poliţie cu muşteriii, don' Dumitrescu. Asta-i slujba dumitale... Ce are Dumnezeu cu mine eu nu ştiu! Parcă pot să ştiu? Clienţi, gologani nu-mi trimite, dar mă plouă, în schimb, cu persone şi întrebări fine! Aşa de fine, că nu înţeleg nimic. Şi tu, se adresă clăpăugului, nu te uita la mine, ca să înveţi cum se prăpădeşte bunătate de timp şi se pierd parale! Ci mai stai? Sta-ţi-ar norocul!

                                                 2.

                        Casa de pe Ulița Franţeză la 18 bis era făţoasă, arătând oarece dare de mână. Avea zid de piatră, acoperiş cu ţiglă roşie, o curticică îngrijită, iar la fereşti, perdele bogate trudite cu igliţa.
    Chiar peste drum se afla Cafeul chantant al lui Paţac. Stabilimentul avea artiste - patru cântăreţe germane în fustuliţe tiroleze de două palme - şi era mult frecventat de chefliii Bucureştilor. Aici, de pildă, petrecea în fiecare seară dimpreună cu câţiva prieteni Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica, un bine cunoscut al boemei bucureştene, mare iubitor de bere, crenvurşti cu hrean şi cuplete cântate în nemţească.
    Şi tot aici se înfiinţă spre orele prânzului Barbu Cantuniari, gândind să se familiarizeze cu meleagul - mişcările casei cu numărul 18 bis, obiceiuri, locatari şi vizitatori - din spatele ferestrelor late ale cafenelei.
    În local - puţini muşterii, deverul lui Paţac începând o dată cu înserarea. Altfel, casa părea liniştită, cu obiceiuri bine statornicite şi o slujnică, femeie trecută de prima tinereţe, dar - i se păru lui Barbu - straşnic de robace. Într-un singur ceas, o văzuse întorcându-se de la piaţă încărcată catâr, apoi rânind zăpada din curte şi spărgând lemne şi, în sfârşit, dereticând cu nădejde în odăile din faţă.
    Stăpâna se lăsase zărită doar câteva clipe în camizol şi scufă de noapte cu bogăţie de panglici şi horbotă. Din informaţiunile culese de ipistat, ştia că se numeşte Eleonora Ionescu, văduvă de comersant - răposatul lucrase în marochinărie şi galanterii - rentieră; ca să nu moară de urât în cogeamitea hudubaie, închiria două odăiţe. Toate acestea le aflase ipistatul de la vardist şi din vecini. Pe persoană n-o contactase însă, respectând dispoziţiile lui Barbu. De domnul Tase nu se ştia mare lucru, deoarece coana Eleonora îi închiriase de curând. De mirare însă că un ififliu din ăsta de bătea uliţele cu papagalul avea parale pentru casă cu lux, fiind bine ştiut că Ioneasca era lacomă la chirie mare, dar dacă e să vorbim cu dreptate, are şi pă ce să pretinză: odăi călduroase, procopsite, te 'năbuşi de scorţuri şi perini, atenanse bune...
    Alteia i-ar fi şi frică să-şi vâre în casă un coate goale - feri-ne, Doamne!, îi mai vâră într-o noapte mâna în gât s-o scuture de parale şi ce icusari şi mahmudele o fi ţinând în ladă... E femeie de coraj, îi plac covrigii calzi şi ghiudemul la o halbă fără guler... De măritiş să n-auză, e păcat că n-o să tot aibă treij'd-ani, dar nici aşa să bagi femeia cu sila în biserică, ca să ai dup-aia ce umbla pe la dicasterie după despărţenie. Şi, la un adică, de ce să nu pretinză, e persoană evghenisită, se poartă în corset, are trei ani la pensionul lui Manalotti, colea, lângă Curtea de Apel. Nu face pentru orice calic...
    Când Barbu Cantuniari se hotărî să-i bată la poartă, se pornise înserarea. Slujnica vârî cu precauţiune un nas prin crăpătura uşii, zăticnită într-un lanţ.
    Barbu desluşi că o caută pe stăpână-sa. Un glas ţâşni dinlăuntru. Simţeai urechea şi ochiul mereu atente la mişcările casei:
    - Cine-i musiu, Savetă?
    Slujnica răspunse morocănoasă:
    - După dumneatale cercetează, cocoană, zice că-i de la catarafie...
    Eleonora Ionescu se ivi într-o clipită, abia izbutind să-şi îmbumbe capoda de neglije. O simţeai mânioasă Bistriţă:
    - Iar aţi venitără? Numai ce plătii rupta, alte dări nu am pentru ca să plătesc... Am vorbit şi cu musiu Cristache, sameşul. Ruptaşul e învoit de biruri... Păţii întocmai şi-n anul celălalt, şi-am primit îndreptare...
    Barbu Cantuniari arboră un zâmbet de nespusă admiraţie. O cerceta uluit, parcă pocnit cu leuca, cucerit dintr-o privire.
    - N-am venit pentru dări, ci pentru alt soi de desluşiri.
    Muierea îl cântări din ciubote până în creştet,"nobil la fizic", şi se muie dintr-o dată:
    - Atunci pofteşte înlăuntru şi scuzaţi de un pardon... Setiun eror. Am zis că sunteţi de la percepţie... Toţi bandiţii s-a grămăditără la Finanţe!
    - Eu tot la Finanţe am slujbă, surâse Barbu.
    Muierea îi râse în nas:
    - Cenuşer, mai ştii! N-ai dumneatale obraz de amploiat carele să umble cu harţaloagele din uşă în uşă, că nici eu. Se umflă în guşă: Vezi, Doamne, am trei ani la Manalotti, iar răposatul, har Domnului, nu m-a ţinut cu nasu-n vatră, m-a tot scos în lume...
    - Avea cu cine se făli, aprecie galant Barbu.
    Eleonora Ionescu râse. Era durdulie, cârnă, toată numai gropiţe, ochii jucăuşi îi sclipeau de şiretenie.
    - Eşti dumneatale cavaler şi pus pe... Zii d-a direptul, ce daraveli te mânară la alde Ioneasca?
    - D-a direptul să fie, surâse Barbu. V-am desluşit că sunt de la catagrafie... Dumneavoastră daţi odăi cu chirie.
    Eleonora Ionescu săltă din umeri:
   - Ce, sunt singura? Trebuie să cer învoire? Îs casele mele de zestre, musiu, că răposatul mi-a mai lăsat două rânduri în Vergului, a fost filotim la viaţa lui şi norocul l-a avut tot filotim, dar scurt de mosorel, n-a avut zile... fincă asta e, odăile mele. Cui ce-i pasă ce fac cu ele?
    - Dar, bineînţeles, madame Ionescu... Pe noi ne interesează doar să cunoaştem rostul cetăţenilor, domiciliul, hramul fiecăruia, unde să-l cauţi, unde-l găseşti. Suntem o naţiune civilizată - îşi aminti cu un zâmbet de obsesiunea lui Zăvoianu - nu trăim în pădure.
    Eleonora Ionescu îl privirea cu buzele ţuguiate de neîncredere:
    - Şi ce poftiţi de la mine?
    - Câte odăi daţi cu chirie?
    - Acum doar una, că muieri nu primesc.
    - De ce? întrebă amuzat Cantuniari.
    - Care n-are nici măcar o cocioabă a ei, e calică rău, îţi umple casa de păduchi şi nici nu plăteşte la exact. Başca se vâră în oale, fură din blide, ponoase cât sărăcia!
    Barbu zâmbi, copleşit de ocale de înţelepciune.
    - Câtă dreptate aveţi...
    - Acu', urmă, îl am p-ăsta cu flaşneta, Pandele...
    Cantuniari îşi plimbă ochii prin încăpere cu prefăcută mirare. Casă de mahalagii, dar cuprinsă, mobilă bună, de nuc, solidă să-ngroape trei generaţii, puzderie de bulendre.
    - Un flaşnetar? La dumneavoastră? În asemenea casă ortomană?
    - Na, beleaua! L-am luat de chiriaş, nu de bărbat! Om cumsecade, curat, liniştit, a plătitără pe trei luni înainte, ce-mi pasă de unde rostuieşte paraua? Atâta am pus pentru o condiţiune, să nu-mi zuruie minavetu-n casă, că mă doare capul, şi nici în brânci cu vecinii nu vreau s-a jung!
    - Înţeleg...
    - Nu ştiu pentru cât înţelegi dumneata, însă am priceput că musiu Pandele a fost el un cineva, dar că pesemne a scăpătat... Cunoaşte manieră şi are relaţiuni care poartă lux... Şi p-ormă se citeşte că-i deprins la traiul bun. Să te uiţi la el în odaie, fiece lucruşor la locul lui, ţine curat, nu-i pogorât din fân şi balegă...
    - Tî, tî, tî! se miră Barbu. M-aţi făcut curios.
    Văduva îi arătă o uşă.
    - Pofteşte de vezi... Că nici aşa, să dai cu paru-n om doar că i-a cotit norocul pe altă uliţă.
    Barbu abia luă în seamă lucrurile aflate în orice cameră cu chirie pentru pungi mai chivernisite: patul cu tăblii pictate, învălit în macat, şifoniera cu oglindă şi trei uşi, etajerele ticsite cu nimicuri, lavaboul de porţelan, masa cu acoperitoare de pluş şi ciucuri lungi, măturând scoarţa, scaune, un paravan dinapoia căruia se afla scaunul de noapte, un calendar de perete cu poze, scos de gazeta Steaua Dunării.
    Ochii îi căzură de îndată pe gheridonul dintre fereşti, pe care se afla un sipet deschis. Înlăuntru, pe cinci rânduri şi pe culori - rozalbe, pentru codane, azurii pentru cavaleri, şofraniu ca portocala pentru vădane şi cireşii pentru militari - se afla marfa lui musiu Pandele, planetele. La margine, în al cincilea rând, oracoluri albe.
    Cantuniari râse şi luă unul.
    - Oracoluri albe... Din acestea n-am văzut.. Te pomeneşti că s-or fi născocit şi pentru călugăriţe...
    - Ei!, făcu Ioneasca dând din umeri şi îndreptând fără de trebuinţă, ca muierile cu mâini neastâmpărate, câte un lucruşor din odaie. Boscării de-ale lor.
    Oracolul avea zimţuri aurite, dar era netipărit, şi Barbu băgă de seamă că tot asemenea era întreg şirul de planete albe. Celelalte, colorate, cuprindeau obişnuitele profeţii de iarmaroc. Fără a fi luat în seamă de Eleonora Ionescu şi cedând unei porniri nedesluşite, strecură în buzunar câteva planete albe. Cine ştie?!
    - Ei!, exclamă muierea. Avui ori nu dreptate? Nu spun că are şi abonament la jurnal, face Lisaveta focul cu ele, ce mai, soro, ăsta nu-i fasole-n post şi postu-i cât anul!
    - Aşa-i, madame Ionescu, încuviinţă Barbu. Frumoasă odaie! Parcă aş trage şi eu în gazdă la dumneavoastră.
    Ioneasca îl cântări iar cu privire de geambaş:
    - Nu spui nu... Mai socoteşte-te şi dumneata şi dacă ne-om înţelege...
    - Eu aşa trag nădejde.... Să nu uit, când daţi ochi cu chiriaşul, ziceţi-i să treacă pe la ocârmuire să-i vedem conturile de comersant ambulant şi să-i hotărâm darea... Da' să nu zăbovească...
    "Dacă i-aş fi cerut discreţiune, ar fi bătut darabana înainte de a apuca Pandele să păşească în curte... Aşa, s-ar putea să nu intre la idei."
    Barbu îşi luă rămas-bun, sărutând cu mare reverenţă mâna grăsuţă cu mai multe inele în formă de floricică. Ioneasca, săltând poignet-ul aşa cum învăţase la pension, mulţumi graţios:
    - Mersi de onoare, musiu, faceţi de un cavaler....

                                                      3.

                             "...Depuis que je Vous connais, je n'ai rien dit, rien pense, rien fait, rien voulu qui ne fut pas une preuve devouement pour Vous. Au trecut peste douăzeci de ani şi nu m-am schimbat.
    De aceea azi, după îndelungată chibzuinţă, socot că fapta trebuie să-mi fie la fel de sinceră ca inima şi judecata. N-am dreptul să Vă stau în cale, trebuie cu discreţiune şi dignitate să plec din viaţa Voastră.
    Am decis separaţiunea şi despre aceasta i-am informat pe mama şi pe fratele Theodor... Să ne lepădăm de suveniruri împovorătoare şi să privim cu cutezanţă înainte. Nu trebuie a Vă mai aminti că, de Vă veţi afla - Cerul să Vă ocrotească! - în clipă de restrişte, Vă puteţi bizui pe simţămintele mele, puteţi dispune de întreagă fiinţa mea..."
    Scria Elena Doamna din Ruginoasa.
    Vodă Cuza, prăbuşit în patul cu baldachin de brocart auriu, tremura scuturat de friguri într-un iatac cu două sobe încinse, sub plăpumi de atlas umplute cu puf de gâscă, între cărămizi fierbinţi şi săculeţi cu nisip încins.
    Suferea de mult de friguri, accesele cuprinzându-l la perioduri exacte, dar în ultima vreme parcă se înteţiseră. Şi astma îl căznea mai ales iarna, iar boala de inimă...
    Prefera să nu se mai gândească. Era o năpastă a neamului, asuprindu-i pe toţi, de tineri.
    Mamă-sa, Sultana Cuza, se afla mai toată vremea zăcaşă, dar, trăind la Galaţi, nu pomenea despre crizele care o ţintuiau patului cu săptămânile, spre a-şi menaja feciorul. Cuza tot afla însă, avea slujitori anume năimiţi să-i dea de ştire în tot momentul despre orice necaz al cucoanei Sultana.
    La aproape patruzeci şi patru de ani, câţi număra în acel dechemvrie al lui 1863, Vodă se simţea slăbit, împovărat de vârstă şi cu sfârşit apropiat. Nu credea în magi şi vrăjitori, în cele scrise în stele ori în palmă; palma nu şi-o arătase nimănui, nici măcar Celinei, vestita cărturăreasă a Parisului, frecventată de însuşi împăratul Napoleon, vizitată şi de Alecsandri cu teamă nemărturisită, de fraţii Brătianu şi de atâţia alţii.
    Profeţiile acestora, nefericite ori bucuroase, le socotea drept năzbâtii şi potlogării. Credea însă în inima sa, în sentimentul acela tulburător, carele ţine de imponderabilul, de substanţa cea mai intimă din fiinţa cuiva şi care trage clopotele, vestind drumul cel lung, drumul cel din urmă...
    "Îl simt şi dobitoacele, când se retirează în bârloguri spre a-şi da în tihnă ultimul suspin, cum de nu l-ar simţi omul? Omul, cea mai desăvârşită creatură a Ziditorului!"
    Ziditorul, căruia îi înălţa, acum, o singură rugă: "Îngăduie-mă, Doamne, atât cât să pot împlini aspiraţiile şi năzuinţele acestui neam asuprit şi căruia îi datorezi îndreptări şi soare necernit. Un cer fără corbi ori vulturi streini, fără semilună iscoadă hulpavă, un cer pe care să strălucească odată, pentru vecie, şi, steaua bieţilor români..."
    Lepădă cu inimă grea scrisoarea Doamnei şi se uită, mereu zgâlţâit de spasme, pe raportul şefului Siguranţei, Valentineanu, care, peste măsură de îngrijorat, avertiza (a câta oară?) asupra iminenţei complotului:
    "...Consulul general al Italiei, cavalerul Anibal Strambio, a rostit aseară, la serata Doamnei Oteteleşanu, către domnia sa, domnul ministru de Externe N. Rosetti-Bălăneanu: «Domnule ministru, ţara voastră stă pe un vulcan; regret că sunt consul, nu pot să vă spun mai multe...»
    Tot ieri, la dejun, consulul rus, baronul de Offenberg, îl previne pe domnul ministru de Interne că un complot împotriva Înălţimii Voastre este pe cale de a se desăvârşi...
    În astă dimineaţă, tânărul transilvan Gheorghe Dogărescu, corierul domnului Cezar Bolliac, îmi vesteşte în persoană iminenţa complotului şi chiar a unui atac asupra palatului.
    În gazeta vieneză Die Presse, ca şi în jornalul parizian La Patrie, sunt strecurate aluziuni la viitoare şi categorice schimbări în viaţa Principatelor.
    Mai adaug, Alteţă, ca pe un amănunt carele mie mi se pare plin de significaţie, acela că Prefectul Poliţiei Capitalei, domnul Beldiman, este antrenat în fiece seară de către indivizi cunoscuţi ca simpatizanţi cu opoziţia, la prelungite partide de cărţi şi lăsat să câştige.
    Nu aduc nicio acuzaţiune Domniei sale, domnului Prefect, dar în circonstanţele date, faptul pare singular şi poartă pecetea unei manevre machiavelice, al cărei scopus încă nu se lasă cetit..."
    Vodă lăsă să-i scape raportul din mână. "Exageraţiuni! Aista-i Valentineanu, de când îl ştiu, alarmist."
    Strânse lângă piept cărămida încă fierbinte şi închise ochii, străduindu-se să adoarmă. După somn bun, mâine avea să se afle în puteri, frigurile desigur vor fi încetat, căci li se împlinea sorocul. Patru zile, atâta îl căzneau, după carele, parcă luate cu mâna, osteneau. De dimineaţă îl va chema pe Mihalache. Trebuiesc regulate programele reformelor. Vor începe - zâmbi în gând Vodă - cu "spolierea" monastirilor... Act de dreptate şi reparaţie, căci, de veacuri, peste un sfert din pământul Principatelor fusese spoliat şi exploatat de egumenii greci ai mânăstirilor închinate "Locurilor sfinte". În urechile lui Alexandru Ioan răsună, cu vigoare de clopot, propriu-i glas: "Toate averile mânăstireşti din România sunt şi rămân averi ale Statului..."
    Va urma fără întârziere censul... desigur pământ... Ţăranii... Apoi... Râse sleit: Apoi statuia... Poate Uitarea... Şi apoi...
    Apoi, adormi.

                                                               4.

                               Simțea privirea generalului aţintind-o cu nelinişte şi, ca să-şi ascundă iritarea, Lelia de Gunsbourg culese câteva boabe de struguri din pomi era de argint. De câteva zile o stăpânea aceeaşi stare - nemulţumire şi o mânie adâncă, pe care o simţea clocotind în străfundurile fiinţei sale. Făcea eforturi să surâdă, să nu izbucnească, să pară aceeaşi femeie seducătoare, cochetă, veselă, fără griji: femeia cuceritoare, trecând în pas de valţ prin viaţă, din triumf în triumf. Inimile lepădate la condurii ei, mai multe decât firul ierbii...
    Iorgu Grănişteanu întrebă cu voce mică, temătoare:
    - Oare apasă ceva sufleţelul turturicii, ori îi părere?
    Baroana se crispă. "Turturică! Porumbiţă!" Toţi amploiaţii mărunţi, toţi vardiştii, frizerii şi băieţii de prăvălie îşi dezmierdau la fel ibovnicele şi midinetele. Porumbiţă, inimioară, guriţă, scumpă garofiţă. Tandreţea ieftină, vopsind dulce-greţos cântecele de mahala. La instrucţiunea lui, generalul ar fi putut găsi expresii mai delicate, de o inspiraţie mai nobilă.
    Respiră adânc şi nările îi vibrară ca la armăsarii cei nărăvaşi:
    - Părere, generale! Mă apasă vremea... Prea aspră! Am petrecut multă vreme în Italia şi m-am dezobişnuit. Dacă ninge de Crăciun, îmi ajunge.
    Iorgu Grănişteanu încercă să zâmbească. Emise plat:
    - După vremea rea, răsare şi soarele.
    - Ce original! se strâmbă baroana.
    Generalul simţi că asudă. Încercă, neîndemânatic, să schimbe conversaţia şi s-o îndulcească:
    - Am trecut azi pe la Rech. Am văzut o păreche de paftale minunate.
    - Şi? De ce nu le-ai luat? Îi potrivit dar de Crăciun pentru cucoana Anastasia.
    Generalului îi dădură lacrimile:
    - De ce mă necăjeşti, îngeraşule? Cunoşti doar că am o singură inimă şi aceea bate numai pentru tine... Nu le-am cumpărat, pentru că am fost în embarras de choix... Erau bătute cu smaragde, dar o altă păreche, la fel, avea rubine. Am voit să-ţi cunosc gustul...
    Baroana râse răutăcios:
    - Iată o dilemă! De ce nu le-ai cumpărat pe amândouă?
    Iorgu Grănişteanu se holbă - o singură păreche costa două mii de galbeni! Jertfă grea pentru un buget controlat minuţios de nevastă. Îşi depăşi eroic perplexitatea şi zâmbi larg:
    - Ai dreptate, porumbiţă, nătângul de mine, nu mi-a trecut prin cap.
    - Acum îţi trece!
    Lelia de Gunsbourg râdea cu toţi dinţii. Semăna în clipa aceea cu o jivină, o fiară care-şi arată colţii, dar generalul nu băgă de seamă. Era frumoasă ca ziua, strălucitoare ca un cer de luceferi.
    - Bunânţeles... Nici vorbă... Mâine, până în seară, ai să-ţi încingi cu ele mijlocul. Iar eu voi avea prilejul să mă minunez cât îi de subţirel.
    Într-o clipă îi fu la picioare. Burduhănos, cu genunchii înnodaţi de varice şi înţepeniţi de gută, înlăcrămat şi cu ochi de câine bătut, ar fi stârnit râsul; mamă-sii, dacă l-ar fi văzut - plânsul.
    - Mon amour bon, imploră... Spune-mi cu ce te-am supărat... Ursul tău este neîndemânatic, dar ştii bine că te adoră. Dacă am greşit, mă supun oricărei penitenţe. Doar să nu mă nedreptăţeşti. Porunceşte... Fac tot ce pofteşti!
    Lelia ridică din umeri:
    - Mă plictiseşti...
    Generalul tresări ca biciuit:
    - Lelia... Tu nu mă mai iubeşti...
    - Mereu aceeaşi istorie!, făcu baroana. Mă iubeşti!... Te iubesc!... Dar vreau să mai aud şi altceva.
    Iorgu Grănişteanu încercă să râdă:
    - Ai dreptate, cheri... Eu am vină. Adorându-te, am uitat să fiu amuzant.
    "Când dracu' ai fost?", îl întrebă Lelia în gând.
    Generalul se aşeză iar în fotei, scormonindu-şi mintea după novele interesante. Lelia îl asculta cu o singură ureche.
    - ...Sezonul, de altfel, se vesteşte strălucitor... Serata Irinei Şuţzu a fost de-a dreptul epatantă. Puteai întâlni acolo tout Bucarest, tot corpul diplomaticesc...
    Baroana tresări. Şuţzu!... Îi ardea de serate simandicoase, alături de nevastă-sa, regină şi stăpână absolută... Pentru ea, Lelia, nu se afla vreme de un răvăşel... "M-a uzat şi acum mă azvârle la pubelă ca pe o treanţă, o nemernică şi netrebuincioasă ordure!"
    Simţea că pocneşte de mânie, durere şi vanitate biciuită.
    - Ai fost şi tu?
    Generalul păru să se scuze.
    - Politiceşte, facem desigur parte din partide adverse, dar există anumite obligaţiuni sociale. Anastasia îi vară cu prinţesa, deci cestiune de familie... A fost grandios, Şuţzeştii au ştiut totdeauna să primească şi nu se scumpesc... Baremi, Chateau Yquem-ul a fost princiar...
    - Lume interesantă?
    - Păi nu ţi-am spus, porumbiţă? Tot protipendul moţat. Lipseau - râse - doar Cuza şi membrii guvernului... da, da... vom avea un sezon unic. La palat se prepară două mari baluri pentru Ajunul de Crăciun şi noaptea Sfântului Vasile. Se zvoneşte despre surprize vieneze, muzici talieneşti, Doamna va înzestra două duzine de orfane alese din familii de uvrieri şi ţărani săraci... Vor arde brazi şi se vorbeşte chiar de focuri bengale în Piaţa Mare şi la Sfântul Gheorghe.
    Lelia îl cercetă ironică:
   - Cum rămâne cu lovitura de stat?
    - Nu pricep...
    - Ei asta-i! Mi-ai împuiat capul că Vodă pregăteşte un coup d'etat nimicitor pentru opoziţiune şi văd că în schimb organizează baluri şi serbări populare. Devii ridicul, generale, cu informaţiunile dumitale de fantezie!
    Grănişteanu, roşu de confuzie, spuse fâstâcit:
    - Cheri, Vodă nu mă are în confidenţă... Ţi-am spus ce ştiam... Ce ştie toată lumea... Şi toată lumea, toate ministerele comentau acelaşi zvon: Vodă şi Kogălniceanu pregătesc o lovitură de stat.
    - Ce înţelegi prin toată lumea? A scris în gazete?
    Generalul râse ca în faţa unei copilării evidente:
    - Evident, nu mă refer la conţopişti şi amploiaţi. Înţeleg capii de minister, adjuncţii lor, politicienii serioşi...
    Lelia de Gunsbourg râse dispreţuitoare:
    - Serioşi! Cine-i serios în ţara asta? Se pregăteşte o lovitură de stat, iar peste două zile sau două ceasuri ne comandăm toalete de bal! Triste figuri!
    Grănişteanu râse, convins că-i face plăcere:
    - Tu nu ştii, porumbiţă, că la noi tout finit par des chansons? Chiar astăzi am trecut pe la Finanţe şi la Interne. Peste tot linişte, se aşteaptă cu nerăbdare Crăciunul, cu gândul la petreceri aproape că nu se mai lucrează. L-am auzit chiar pe Kogălniceanu spunându-i lui Iacovache şi lui Papiu-Ilarion de la Justiţie că, imediat după sărbători, Vodă are de gând să plece la băi pentru trei ori chiar patru săptămâni. Înţelegi, adăugă râzând, prea a trecut multă vreme de când la pauvre Obrenovici îi singură la Ems...
    Baroana îi îndreptă o privire ascuţită:
    - Ai auzit chiar tu?
    - Parole d'honneur! Mai mult, conu Mihalache plănuia şi el un petit conge. Oscila între Ieşi, unde casa părintească răscumpărată necesită unele reparaţiuni, ori Florica, moşia Brătienilor...
    "Ciudat!", îşi spuse baroana, dar, spre a-şi ascunde interesul, minţi un căscat discret dinapoia palmei trandafirii.
    Grănişteanu, grijuliu în a-i preveni orice intenţie, se interesă cu tandreţe uleioasă:
    - Îngeraşul meu e obosit?
    - Nu mă simt în apele mele... Poate că m-a prins o răceală... Nu-ţi fă griji.
    - Cum să nu-mi fac?! Te rog să fii atentă... Ai doftorii? Prafurile lui Drasch sunt straşnice, îţi iau junghiul dintr-o suflare. Să chem slujnica să te tragă şi să înteţească focul. Năduşeşti bine şi...
    Baroana îl întrerupse plictisită:
    - Da, da... aşa am să fac... Redeveni tandră şi îşi ridică mâna, ducând-o spre buzele generalului: Fii liniştit, cheri... Pe mâine...
    Grănişteanu, fericit de schimbarea din dispoziţia Leliei, îi sărută amândouă mâinile:
    - Aşa, draga mea... Mâine! Când aduc paftalele, să te găsesc voinică şi sănătoasă! Promis?

                                                                5.

                                       Lelia  de Gunsbourg era o femeie hotărâtă: deciziunile ei erau rapide şi ştia a le împlini cu îndărătnicie şi fără scrupule. De la ţelul propus, n-o puteau întoarce nici Vodă, nici Dumnezeu Tatăl, nici iadul. Poate moartea...
    Poseda mai ales o anume trăsătură care o singulariza, deosebind-o de mai toate muierile veacului şi de lumea din care făcea parte. Cu îngrijită instrucţiune - dascăli buni, aplicaţie, o Europă forfecată de multe călătorii - primită în cele mai nobile case din republicile italiene, din Francia şi Englitera, cunoştea în chip desăvârşit acele nenumărate canoane ale celei mai subtile şi graţioase etichete, vestita etichetă a Versailles-ului secolului al XVIII-lea.
    Ceea ce însă o particulariza era dezinvoltura cu care ştia să se descotorosească de acel "asta se face" sau "nu se face", atunci când i-o dictau interesele; scandaliza cu aplomb, înfrunta cu zâmbet strălucitor, ignora cu graţie figurile încremenite de consternare. Din acest punct de vedere, era surată bună cu Mariţica, Doamna lui Vodă Bibescu, repauzată cu trei ani în urmă la Paris, şi cu Maria Obrenovici, insolenta rivală a Elenei Cuza. Şi poate că acestea o întreceau în cutezanţă, căci insolenţa lor sfidase, sfida dintre zidurile unor palate princiare.
    A doua zi, spre prânz, după un somn bun (luase o gămălie de opium pentru a-şi adormi visele), Lelia de Gunsbourg, într-o blană somptuoasă de vulpi negre şi în cea mai strălucitoare sanie din Bucureşti, trasă de patru armăsari ca păcura în valtrapuri sângerii, intră în curtea palatului Şuţzu.
    Era din partea ei un act de uluitoare îndrăzneală; nu făcea parte dintre intimii casei, n-o cunoştea în persoană pe prinţesa Irina, nu fusese poftită niciodată la palat, şi mai puţin în amiaza aceasta a lui dechemvrie 1863.
    Poznă a întâmplării, din curte ieşea tocmai sania prinţesei Irina plecată într-una din vizitele "de după prânz" ale vremii. Cele două echipaje aproape că se ciocniră.
    Femeile se cercetară cu hulpavă curiozitate, dar bine stăpânită. Despre discreţia reacţiilor - buna creştere porunceşte camuflarea emoţiunilor de orice fel - primiseră amândouă învăţătură temeinică, încă din anii cruzi ai prunciei.
    Baroana saltă abia înclinând pădurea de bucle roşietice, care se revărsa nestăpânită pe blana neagră; prinţesa Irina răspunse la fel, săltând amuzată o sprânceană.
    Scena fusese surprinsă de Şuţzu, aflat la fereastră, şi care, încremenit, fără a mai apela la serviciile feciorului, îi ieşi în întâmpinare. Îşi struni faţă de slujitori consternarea şi mânia şi o pofti în cabinetul dumnealui.
    - Doamnă! izbucni. Est-ce possible?
    Lelia de Gunsbourg îi azvârli o privire învăpăiată:
    - După cum vezi, prinţe, e foarte posibil.
    Şuţzu scrâşni din măsele. Se asigură că uşa e bine închisă şi trase draperia ascunsă de portiere. Baroana îl cercetă ironic:
    - Ţi-e teamă să nu te audă slugile? Urechi lipite de gaura cheii! Credeam că palatul Şuţzu e mai stilat.
    Prinţul ignoră observaţia. Întrebă glacial:
    - Vă daţi seama, doamnă, de proporţiile imprudenţei dumneavoastră?
    - Am destulă imaginaţie.
    - Şi-atunci? Vizita dumneavoastră este pe cât de indezirabilă, pe atât de condamnabilă. Venind aici, dăunaţi conspiraţiei, mă puneţi într-o situaţie imposibilă faţă de prinţesa Şuţzu.
    - Până mai deunăzi, rosti baroana fierbând şi adoptând tonul lui Şuţzu, dovedeaţi mai multă indiferenţă faţă de doamna prinţesă. Indiferenţă care mergea până la excluderea ei din planurile dumneavoastră de viitor.
    Prinţul avu o mişcare de recul. Ar fi azvârlit-o pe uşă afară, ca pe o slugă, dar îi mai era într-o oarecare măsură utilă, şi apoi, femeia se dovedea o nebună primejdioasă, în stare de cele mai necugetate acte. Declară ceva mai îmblânzit:
    - Şi atunci, ca şi acum, te-am rugat să ai răbdare. Sunt situaţiuni care nu se rezolvă într-o zi ori două. E atât de greu de înţeles, Lelie?
    Baroana râse răutăcios:
    - Aha! Am redevenit Lelie... Impresionante piruetele dumneavoastră, prinţe! Răbdare!
    Se apropie ca o pisică uriaşă, sălbatică. Se opri un pas în faţa lui şi-l privi în adâncul ochilor:
    - Limpede şi răspicat! Când ai de gând s-o mazileşti?
    Şuţzu îşi înfipse unghiile în palme. Chipul osos părea de rocă:
    - Nu sunt obişnuit să mi se vorbească în felul acesta.
    - Nici eu nu sunt obişnuită să fiu tratată ca o zdreanţă de care te-ai folosit, apoi o azvârli în canal. N-am habitudinea de a suporta relaţiuni senior-serv! Când eu sunt serva!
    Prinţul o conduse până la canapea şi se aşeză în faţa ei, pe causeusa din mijlocul imensului cabinet.
    - Să discutăm liniştit ca între oameni maturi, Lelie! Ce te nemulţumeşte?
    - Ha! Ha! râse tare baroana. Ce mă nemulţumeşte? Începu să vorbească precipitat, avalanşă de cuvinte, ofensă şi revoltă, fără a-şi lua răgaz să respire: De o săptămână nu am un rând de la tine în afara răvaşelor conspirative, te avertizez că am intrat în atenţiunea Siguranţei, iar tu dai indiferent din umeri! Ce mă nedumereşte, parbleu, asta le întrece pe toate! Nu pot da ochi cu tine, îmi eviţi alcovul, după ce m-ai prostituat, transformându-mă în unealta ambiţiunilor tale politice, dai recepţii somptuoase, unde tu şi nevastă-ta păreţi mai uniţi ca oricând, şi chiar sunteţi, mi-o spun initimii voştri, şi mă întrebi, ai neruşinarea să mă întrebi despre motivul indignării mele?!
    - Eşti o femeie deşteaptă, Lelie... Toate acestea sunt măsuri de precauţiune dictate de importanţa unei acţiuni atât de primejdioase.
    - Şi după aceea?
    Prinţul dădu din mână şi râse silit:
    - După aceea! Doar am mai discutat. Nu văd de ce nu ai încredere în mine.
    - Eu văd foarte bine.
    - Un prinţ Şuţzu are un singur cuvânt, declară pompos.
    Baroana îi râse în nas:
    - Poate da sau poate nu! Când voi fi prinţesă Şuţzu, voi studia hronicul familiei voastre. Până atunci, permite-mi să mă îndoiesc.
    Prinţul îşi răsuci inelul cu stemă. Gura aspră devenise subţire ca o aţă:
    - În definitiv, ce doreşti?
    Lelia surâse dulce:
    - Garanţii, mon cher prince!
    - Garanţii? întrebă sincer uimit. Ce fel de garanţii pot să-ţi ofer? Şi în ce sens?
    - În sensul că, o dată complotul izbutit, chiar a doua zi vei depune cerere de despărţenie la dicasterie.
    Şuţzu avu unul din rarele lui hohote - de fapt, unul singur - de râs:
    - Şi cum pot să-ţi garantez asemenea înţelegere intimă?
    Baroana îl privi lung, lăsând să treacă câteva clipe înainte de a răspunde. Şuţzu consideră greşit pauza şi se grăbi să adauge:
    - Vezi?! Nici tu nu cunoşti conţinutul unei atari garanţii.
    - Oare! Vei scrie acum, aici, o mică epistolă. Adresată mie. O epistolă în care, desigur, fără a folosi termeni grosolani, suntem între oameni de lume, n'est-ce pas, vorbeşti despre unele cusururi ale doamnei prinţese, carele ţi-au devenit insuportabile. Par consequent şi ţinând seama de dragostea ce-mi porţi, ai hotărât să ceri separaţiunea... Urmează semnătura întărită de sigiliu!
    Şuţzu simţi că-i vine ameţeală. O privi uluit:
    - Cunoşti un singur bărbat normal care ar semna o asemenea scrisoare?
    - De ce nu, de vreme ce e decis să-şi onoreze promisiunea?
    - N-am pomenit ceva mai compromiţător.
    - Compromiţător pentru o persoană neleală. Altfel, o dată făgăduiala împlinită, voi arde scrisoarea în faţa ta.
    Prinţul începu să se plimbe agitat prin cabinet.
    - Eşti nebună! Da, da, hotărât, nebunie curată! Între noi astfel de angajamente! Gândeşte-te cât de greu va apăsa acest legământ asupra vieţii noastre comune!
    Lelia de Gunsbourg îl urmărea zâmbind cu răutate:
    - Îţi dai seama că însăşi ezitarea ta răspunde cel mai limpede îndoielilor mele?
    - Propunerea mă jigneşte adânc. N-am întâlnit pe nimeni care să mă trateze cu atâta neîncredere.
    - Cuza are încredere în tine? râse baroana. De ce nu te simţi ofensat?
    - O întrebare ridiculă! Amesteci chestiuni care n-au nicio legătură.
    Baroana se ridică strângându-şi blana în jurul trupului. Întrebă cu privire şi glas uscat:
    - Scrii sau nu scrii? Am lume diseară şi mă grăbesc.
    Prinţul se bâlbâi:
    - Sunt un bărbat de onoare, un gentilom, nu-mi pot denigra soţia.
    - Faţă de cine?
    - Chiar şi faţă de tine. Nici măcar un burghez n-ar proceda atât de necioplit.
    - Deci... nu!
    Se răsuci pe toculeţele botinelor şi se îndreptă cu paşi hotărâţi spre uşă. Prinţul o apucă de braţ:
    - De asta ai venit? Ca să mă şantajezi?
    - Numeşte-o cum îţi place. Am vrut să ştii că n-am îngăduit nimănui în viaţa mea să-şi bată joc de mine. Şi dacă s-o fi născut vreunul care s-o facă, acela în orice caz nu e - scuipă vorbele - alteţa sa prinţul Constantin Şuţzu. Complimentele mele distinsei tale doamne.
    Prinţesa Irina se întoarse acasă pe la ceasurile şase seara. Era îmbujorată de ger, falnic de frumoasă - maiestuoasă ca de obicei - şi straşnic de bine dispusă.
    În salonul cu sobă vieneză de porţelan rose, unde când nu aveau alte treburi obişnuiau să aştepte invitaţii la dineu, Şuţzu citea gazeta, aruncându-şi mereu ochii spre pendulul înalt, căţărat pe patru colonete de marmură, de asemeni rozalbe.
    La intrarea prinţesei se ridică şi o salută evident neliniştit.
    - Acasă? se miră Irina. La ora aceasta? Mă porţi din surpriză în surpriză.
    Şuţzu îi sărută mâna:
    - Scuză-mă, draga mea, că am primit o doamnă care nu ţi-a fost prezentată. Dar circumstanţele acute pe care le trăim ne obligă la gesturi mai puţin obişnuite, chiar neconvenabile, aş zice.
    În ochii verzi, superbi, ai Irinei o veselie nebună îşi înfipse torţele.
    - Ţi-a trebuit mult timp ca să-ţi prepari acest discurs? De toute facon, bag de seamă că progresezi. Metresele te vizitează acasă, în plină zi, pe poarta cea mare. Sau poate că cette petite dame ignoră că există şi o intrare pentru slugi?
    Departe de a fi mânioasă, se exprima astfel dintr-o aroganţă înnăscută, dintr-o trufie ce făcea parte din însăşi fiinţa ei, din conştiinţa unei superiorităţi absolute. Iar scandaloasa cutezanţă a baroanei, cât şi încurcătura evidentă a soţului o amuzau enorm.
    - Iartă-mă, draga mea!
    - Eu te iert, râse, dar fii atent tu să nu te compromiţi. De la o vreme, frecventezi o lume bizară, întreţii relaţiuni cu tot soiul de creaturi.
    Jignit - pentru acuzaţia adusă lui şi nu pentru calificativele acordate Leliei - respinse timid:
    - Să nu amplificăm. În definitiv, baroana de Gunsbourg este primită în cele mai selecte case şi ţine un salon distins, unde nu se pătrunde uşor.
    Sprâncenele fine ale Irinei se arcuiră a mirare şi râse din inimă:
    - Oh, la, la! Vasăzică micuţa îşi permite şi selecţiuni? Din ce în ce mai amuzant! Se răstoarnă lumea! Dacă numai jumătate din ce am auzit despre ea, nu-i niciun ceas, în salonul Vasilenei Cantuniari, ar fi adevărate, până şi ultimul burghez i-ar închide uşa.
    - Vasilena Cantuniari nu s-a sfiit să i-o deschidă, şi nu o dată!
    - Ia te uită! observă la fel de veselă Irina Şuţzu. Te ţine la curent cu toate mondenităţile ei? Şi, pe urmă, Vasilena e o amatoare de curiozităţi, o originală, aşa a fost dintotdeauna. Îi stă bine... Şi, mai presus de toate şi în orice situaţiune, rămâne une grande dame...
    Şuţzu încercă să se justifice:
    - Crede-mă, Irene, întreţin cu doamna de Gunsbourg simple relaţiuni de afaceri. Ne este utilă şi...
    - Te rog, nu mă interesează afacerile tale, atâta vreme cât reputaţiunea îţi rămâne intactă... Să nu uit! La dineu vine şi Kronprinzul...
    - Deci, frac!
    - Ce părere ai? Să pun rochia neagră cu pazmanterie de aur sau toaleta de brocart bleu-lumiere?
    Prinţul găsi prilejul să fie galant:
    - În amândouă eşti la fel de magnifică.
    Prinţesa îi râse în nas:
    - Caraghiosule!
    Ieşi unduioasă, fredonând o şansonetă la modă. Şuţzu privi în urma ei uşa închisă:
    "Cum poţi părăsi o asemenea femeie? Inteligenţă, spirit, tact, frumuseţe princiară, grandoare şi nobilă obârşie, toate în acelaşi paneraş..."
    N-o iubea, dar nu cunoştea frunte pe care să stea mai bine viitoarea coroană a României.

                                                          CAPITOLUL IX
                                                                     1.

                                     Stan, feciorul, făcea ordine în cabinet. Era o încăpere vastă cu dulapuri-bibliotecă înalte, câteva mescioare risipite pe lângă jilţurile adânci şi trei orologii englezeşti în aşa fel potrivite, încât muzicile să nu se încalece. Astfel, ceasurile zilei, în casa lui Todiriţă Zăvoianu, erau cântate şi auzite distinct, melodiile înşiruindu-se una după cealaltă.
    Ionică Miclescu, trântit pe o sofa adâncă din piele răsurie de Cordoba, îşi plimba somnoros privirea în lungul rafturilor de cărţi. Erau de-a dreptul impresionante; abundau legăturile de preţ, piele scumpă şi catifeluri, ornamente de aur, argint şi fildeş, incunabule cum nici în casa lui Kogălniceanu nu întâlneai cu sacul.
    Când văzuse biblioteca Zăvoianului, poetul Alecsandri căzuse în admiraţiune perplexă:
    - Nu te ştiam, bre, aşa cărturar! Ai o comoară aici, să te pizmuiască până şi Universitatea din Berlin!
    Todiriţă se umflase cimpoi şi rostise pompos:
     - De, poete, nu toţi ne aflăm sub oblăduirea muzelor, nu-i aşa... Inspiraţiunea e un ce, pentru că, va să zică, sunteţi artişti, dar asta nu înseamnă că noi, iştilalţi, nu progresăm. Urlă: Pentru că, nu-i aşa, cultura înseamnă civilizaţiune şi civilizaţiune fără cultură nu poate ca să existe!
    Alecsandri dezmierdase din priviri titlurile, legăturile scumpe. Se oprise cu ochii măriţi de surpriză:
    - Evanghelierul slav de la Homor - 1473. Ce vorbeşti, bădie?! Cum ai pus mâna pe un asemenea cap de operă?
    Întinse mâna şi scosese cu evlavie volumul din raft. O clipă rămăsese mut de uimire, nepricepând ce se petrecea, apoi izbucnise într-un hohot de râs homeric. Între coperţile scumpe nu se afla nimic şi tot astfel se întâmpla cu celelalte volume care umpleau odaia. Legăturile erau imitaţiuni scumpe, meşteşugite cu artă de un potlogar din Firenze, signor Bettini, şi carele umpluse de cărţi scumpe, goale, multe biblioteci simandicoase din Europa. Alecsandri auzise de ideea, straşnic de productivă, a florentinului, dar o socotise drept năzbâtie de domeniul fanteziei de anecdotă.
    - Bată-te mântuirea, Todiriţă! Umbli cu cioara vopsită. Uite boscărie la care nu m-aş fi gândit! Cărturariu de carnaval!
    Zăvoianu cel tânăr, împieptoşându-se, purtase răspuns înţepat, repezit de pe cel vârf al Ceahlăului:
    - Aducerea-mi aminte nu mi-i săracă! Mă înşel oare sau la conacu-ţi din Mirceşti am văzut cu adevărat, aninată în salonaş, o cadră, o copie după Rafael? Care-i osebirea? Domnia ta îţi împodobeşti casa cu poze, eu unul cu hrisoave! Nu cred că aceasta să-mi pricinuiască vreo scădere şi straşnic mă mir că n-ai priceput, nu-i aşa, că asta trebuie să pătrundă în toate bordeiele.
    - Cestiune de civilizaţiune, râsese Alecsandri.
    Ionică Miclescu îşi îndreptă privirea către Stan. Mereu zâmbăreţ, strângea pe o tipsie de argint cupe goale şi scrumelniţe pline.
    "Ăsta", îşi zise, "trebuie că râde şi când plânge. Şi în somn, tot într-un chicotit o ţine!..."
    Concert de zurgălăi năpădi curtea, vestind oaspeţi. Todiriţă se desprinse de fereastra de unde pândea strada şi porunci gros:
    - Stanley, a sosit conu Barbu. Introdu-l!
    Ochii îi căzură pe tava plină ochi:
    - De când ţii slujbă de fată-n casă, Stanley? Unde-i Frusina?
    - La tat-so în Pantelimon, c-o fătat, înălţimea voastră milărd...
    - Cine? Frusina?
    Stan se hlizi, vesel nespus:
    - Nu, milărd, văcuţa lui badea Ciocălău, ista, tat-so, i-o îndreptat cuvânt să vină degrab', căci s-o întâmplat minunăţia lumii! Jiţica are coadă cu două ţarţamuri...
    - Ce-s alea? se holbă Zăvoianu.
    - Ista, canaf, milărd, doi ciucuraşi di tătă frumusăţea, unul tuciuriu, celălalt bălan. Poate te-i îndura, conaşule, şi m-oi îngădui şi pe mine să trag o fuguţă până la ista, Ciocălău, căci despre asemenea năzdrăvănie, doar la Zăvoieni, dacă Lumânarea ta ţine minte, când s-a fost întâmplat că cloţa cea neagră a Gheorghiţei, vădana din capul satului, cea cu pricina de la Ieşi, de l-o ţinut pe Mitriţă al Dumitrei a lui Sararu, străjerul de la Ulmeni, care s-o tăiat în junghere cu băietul cel slab de minte al morarului, un beţiv şi un răoan...
    - Ai isprăvit?! urlă Todiriţă.
    - Da! făcu fericit Stan. Cloţa ceea...
    Cantuniari deschise uşa:
    - Ce faceţi, vă certaţi? Se aude din uliţă.
    Stan râse încântat:
    - De-amu, conu milărd Barbu s-o introdus singurel, numai că cloţa cea neagră a Gheorghiţei, vădana din capul satului, a scos un pui cu trei picioare!

                                                            2.

                                - Alecsandri, spuse Cantuniari, ţi-a netezit cărarea, dar, a recunoscut şi dânsul, s-a cam lăsat purtat pe aripile fanteziei şi, dus de val, ţi-a cam gogonat isprăvile, înălţându-te peste măsură. Te poţi descurca, socot, jucându-l pe ăla modestul. Poveştile lui Alecsandri - exageraţiuni de poet.
    Todiriţă Zăvoianu emise din gât:
    - Poeţii sunt fala oricărei naţii civilizate. Civilizaţiunea antică...
    Miclescu îl întrerupse nervos:
    - Ne-ai smintit, Todiriţă, cu progresul şi civilizaţiunea. Civilizează-te cât pofteşti, dar dă-ne pace să răsuflăm. Se întoarse aferat către Cantuniari: Cum adică m-a înălţat peste măsură?
    Barbu îi puse mâna pe umăr şi-i zâmbi cu toată afecţiunea:
    - Măi, Ionică, eu cunosc câte şi minunate conchete ai în panoplie. Pofteşti să treci alăturea şi o prinţesă Romanov, şi o alta de Bavaria, n-ai decât! Poţi băsni astfel ce culoare de calţavete ţine strănepoata lui Soliman Magnificul, pe carele ai plimbat-o în caiac de aur pe Bosfor, nu-i nici anul! Atâta doar că baroana nu-i nătângă şi te poate lesne dovedi cu mărunţişuri la care nici nu gândeşti.
    Todiriţă Zăvoianu se holbă:
    - Ce vorbeşti, mon cher! Te-ai ţinut cu o prinţesă Romanov?
    Ionică Miclescu dădu din mână plictisit:
    - Parole, Todiriţă, nu te-am văzut niciodată aşa nătâng! Ţi-ai scos cuşma şi ţi-au ciugulit vrăbiile sub ţeastă!
    - V-oţi încontra altă dată, râse Cantuniari. Ionică, bagă de seamă! Poţi tăifăsui cu baroana câte în lună şi în stele, de altfel ea o să diriguiască aşa cum o ştim conversaţiunea, dar bagă de seamă la cele politiceşti. Atâta trebuie să înţăleagă că ţii partea domniei, iar cu Vodă te afli în bună amiciţie încă din anii juneţii, încolo, cum te-o duce lumina şi înţelepciunea.
    - Să-i vorbeşti despre civilizaţiune! propuse Todiriţă Zăvoianu. Aceasta face o bună impresiune, dovedind elanuri şi minte propăşită. Ridică glasul, imaginându-se în faţa baroanei: Gândiţi-vă, doamnă - doar o clipă de meditaţiune! - la durerile şi patimile trecutului! Civilizaţiunea, iată drumul pentru înălţarea ţării şi a naţiei.
    Schimbă brusc tonul, revenind la normal:
    - Cred că va fi copleşită de puternice emoţiuni. Acestea sunt soiul de cuvinte ce stârnesc vibraţiuni teribile în orice inimă română, carele bate româneşte, într-o făptură română! Repetă încântat de potrivire: Inimă română în trup român! Acestea le-oi însemna, spre neuitare, la diferite ocaziuni.
    La plecare, Stan se închină adânc, frânt din brăcinari:
    - D-apăi, milărd Barbu şi matale milărd Ionică, meposmaji...
    - Ce vrea ăsta cu posmagii?
    Miclescu ridică din umeri:
    - Nu-s posmagi, sunt omagii. Adică mes hommages. Todiriţă îi bun de Socola...
    - A! Îi puse amândouă mâinile pe umeri. Ţine minte, Ionică! Indiferent de ce om dobândi de la baroană, grijă mare să ai de una! Să nu simtă cu niciun preţ urzeala. Bonne chanse!

                                                     3.

                                 Abia la a doua întâlnire avea să afle Lelia de Gunsbourg cam în ce băltişoară se scaldă Miclescu. Adică acea băltişoară în care poftea Barbu Cantuniari să-şi imagineze baroana că Ionică se scaldă.
    Împrejurările îl ajutaseră. În cea dintâi joi, când fusese poftit la Lelia, Miclescu făcu succes neaşteptat. Elegant - acea eleganţă inimitabilă a juneţii celei mai înalte societăţi pariziene - subţirel, cu mustaţă suliţă şi părul bălan cârlionţat pe la tâmple, neîntrecut dansator şi partener de nădejde la stos şi whist, Miclescu cucerise întreaga societate. La răbojul însuşirilor, Barbu Cantuniari mai socotise că Ionică nu era nătâng, avea siguranţa şi desăvârşirea în maniere a omului voiajat, nu era lipsit de spirit.
    Vorbele lui prindeau un adaos de farmec datorită graiului moldovenesc. Cucoanelor, mai cu seamă, li se părea absolut charmant să-l audă pe junele acesta franţuzit de la orhideea de la piept până în vârful botinelor şi care se exprima în cea mai savuroasă pariziană, vorbind o moldovenească neaoşă, dulce şi nealterată, folosind în mijlocul celei mai elegante fraze cuvinte ca ciubotă, cuşmă, m-o agrăit, şoltic, curechi de Bruxelles.
    Iar Ionică, ştiind ce-i stă bine, din vechi experimenturi, anume îşi presăra graiul, ploaie de confeti, cu moldovenisme picante. Şi, har Domnului, moşia Zăvoienilor, unde hălăduise ca prunc, avea cu ce înzestra grai hâtru şi poznaş.
    Lelia, fără să aibă aerul, îl ţinuse toată soareaua în priviri, urmărindu-i cea mai mică mişcare. Spre marea surpriză a sindrofiei, fu luat în seamă, ba, mai mult, îi avansă gentileţuri Elenuţa Ghica, socotită cea mai strălucită partidă a sezonului. Împlinise nouăsprezece ani, era frumoasă zână, bogată de ţi se ura să-i faci socoteala avuţiei şi pretenţioasă de parcă s-ar fi tras din înşişi sfinţii împăraţi, de-i erau patroni, Constantin şi Elena.
    Ionică valsă, cochetă, jucă cărţi, nu neglijă pe nimeni, iar faţă de baroană fu politicos, plin de complimenturi şi admiraţie, dar nu insistent. Baroana rămase cam descumpănită, înciudată şi, în timp ce Rose o descotorosea de spelcile care-i ţineau cocul, se întrebă dacă pălăvrăgeala lui Alecsandri nu o fi cuprinzând cumva mai mult adevăr decât îşi închipuise ea.
     Iritarea Leliei era sporită şi de ultima întrevedere cu prinţul Şuţzu.
    I se părea acum, faţă de indiferenţa politicoasă a lui Miclescu, că înregistra un al doilea eşec, într-o carieră amoroasă care cunoscuse doar triumfuri. Aprinse candelabrul, înconjură cu sfeşnice aprinse toaleta-cabinet şi se cercetă cu patru părechi de ochi, căutătură ascuţită, vânând cel mai mic cusur, şi spaimă cât să răpună alte patru inimi:
    "Oare să mă fi trecut?"
    Rose, camerista, citindu-i parcă grija, surâse liniştitor:
    - Niciodată doamna baroană n-a fost mai frumoasă.
    Lelia tresări: "Ce privire pătrunzătoare are fata asta!"
    - Spui drept, Rose?
    - Sunteţi ca o flacără, ochii au o strălucire... Aşa strălucesc lacurile de munte în bătaia soarelui de iarnă. Te orbesc... M-am născut în Pirinei, doamnă, şi ştiu ce vorbesc...
    Baroana se simţi emoţionată:
    - Merci, Rose, merci...Vous etes vraiment une tres brave fille.
    Şi îşi apropie şi mai mult chipul de oglindă. Nu, în privinţa aceasta nu trebuia să-şi facă idei. Nici un creţ nu prindea coada ochilor, pieliţa obrazului avea frăgezimea nenufarilor, părul care o învăluia în mantie princiară până aproape de călcâie lucea satinat... Un medic vestit îi spusese, la Paris, că sănătatea omului se cunoaşte pe păr şi pe mâini... Ele îţi pot vesti, cu mult înainte de a cădea zăcaş, că boala ţi s-a cuibărit în trup...
    Peste trei zile, baroana îl pofti pe Miclescu la o soarea intimă. "Vom fi en petit comite, vom putea sta de vorbă mai confortabil, fără a fi stingheriţi. Sper, monsieur Miclescu, ca daravelile de moşie să vă îngăduie o dezertare de un ceas ori două..."
    Daravelile îl îngăduiseră. Ionică băgă de seamă încă de la început că muierea se străduieşte, mânată de ţel anume, să-l cucerească, pentru ca apoi, de bună seamă, să-l îngenunche. Lelia desfăşură tot arsenalul de machiaverlâcuri ale cochetei de înaltă clasă, cu praxis bogat, sigură de farmecele sale, mlădioase ca o pastă moale, căci ele o slujeau potrivit intenţiilor şi împrejurărilor: fu în aceeaşi seară scânteietoare, spirituală, dulce-inocentă. Sub aerele de copiliţă lăsă însă să se străvadă, ca o tulburătoare promisiune, văpaia muierii roşcovane, bucuriile îmbrăţişărilor.
    Ionică, nici el înţărcat la ultima ploaie, simţi manevrele şi savantlâcul şi, în sinea dumnealui, se întreba în ce măsură e un personagiu atât de însemnat, încât baroana să depună caznă, cheltuind toate mijloacele seducţiunii pentru a-l fermeca. Nu se ştia alt decât Miclescu, rentier, "băiet dulce şi plaisirist..."
    Nu suferea de deşertăciunile îngâmfării, fusese bine dăscălit de Cantuniari şi Alecsandri, dar mai exista încă un amănunt care-l feri de neghiobii. Lui Ionică nu-i plăceau muierile bătăioase, iuşcă, seducătoarele de profesiune, frumoasele cu experienţă, care-şi ridicau poalele de catifea ori brocart singure, arătându-şi gambele, cât de fine, mai mult de cât se cade. Îi plăcea să le des poaie el, avansurile îi aduceau dezgust, cele care muiau inima Miclescului erau damele gingaşe, flori delicate, cu obraji care se îmbujorau lesne din pricina sfielii, privirile plecate, cu gene tremurânde; muierile pe care le cucerea el, având nevoie de ocrotinţa lui. Bărbatului, dacă nu-i prea molatic ori vierme de mătase, îi place să fie cucoş, stăpân, puternic şi halal femeilor care înţeleg adevăr de când lumea şi ştiu a se mlădia în aşa fel, încât omul de lângă ele să trăiască mereu cu această credinţă.
    "Nu-i pleoşti creasta", spun bătrânele, "ba, dimpotrivă, făleşte-o mereu cât îi de falnică şi cireşie, şi rob supus îţi va fi toată viaţa..."
    Vasilena Cantuniari era una din aceste muieri înţelepte. Gracilă, supusă, blândă şi, chipurile, lipsită de apărare ca o copiliţă, făcuse în viaţă doar ce poftise, iar bărbaţii care o adoraseră şi încă o mai adorau îi stăteau veşnic sub poruncă. Azi şi în veci - cât ţine vecia omul deasupra pământului.
    Lelia de Gunsbourg era însă din altă seminţie. Domina, ea îşi alegea ibovnicii, la lumina zilei, ştia a dezmierda cu o floare, dar şi gârbaciul îl avea în toată clipa la îndemână.
    Ceea ce nu desluşise Miclescu - şi nici n-ar fi avut cum - în "politica" baroanei era pricina ascunsă. Lelia, rănită de conduita prinţului Şuţzu, dorea cu orice chip să-şi dovedească sieşi că a rămas aceeaşi femeie puternică, de irezistibil farmec. Pomelnicul cochetelor înşirat de Alecsandri, girat într-un fel de înfăţişarea plăcută a Miclescului, succesul absolut de la trecuta soarea, cucerirea Elenuţei Ghica o încredinţaseră că Miclescu merita sedus. Nu era un june oareşcare, flaneur pe Podul Mogoşoaei, ci un personagiu redutabil. Pentru a-l fascina, trebuiau înlăturate rivalele de ieri şi de azi, şi ele redutabile. Înrobirea unui astfel de bărbat îmbogăţea un palmares de victorii, îţi îngăduia să-ţi cercetezi, din nou, chipul cu privire senină în lumina crudă a unei dimineţi de vară.
    Mânioasă pe Şuţzu însă şi mult grăbită să se încredinţeze că Lelia de azi e aceeaşi cu Lelia de la douăzeci de ani, depuse prea mult sârg, căzu în exageraţiuni, se avântă cu o impetuozitate care, pierzând farmecul spontaneităţii, deveni stridentă.
    Miclescu, speriat de atâta avânt şi scârbit, da înapoi.
    - Dragilor, cum avea el să istorisească a doua zi amicilor Barbu şi conu Vasile din Mirceşti, dacă mai zăboveam oleacă ar fi aflat singură ce culoare port la calţavete. Nu mai ştiam, bre, pe unde s-o cotigesc, mă simţeam fecioară în noaptea nunţii cu ursit silnic şi urât. Des moments atroces, inoubliables, je vous assure...
    Alecsandri îl cercetase cu mirare:
    - Ai reacţiuni neaşteptate şi bizare, mon ami! Baroana e una din cele mai chipeşe muieri ale vremilor noastre.
    - Falnic şi uliul, răspunse Ionică Miclescu, dar porumbiţa tot se sperie când o năvăleşte. Tot asemenea m-am simţit eu. Porumbiţă, şi încă din cele albe nea.
    - Am trăit cândva ceva asemănător, spuse poetul, la Veneţia. Era însă de înţeles! Juna frumuseţe nu era frumuseţe şi nici jună. M-am salvat destul de jalnic - pretutindeni după aceea eram întâmpinat cu zâmbete pline de tâlc - băsnindu-i despre voiajurile mele în Orient.
    Todiriţă Zăvoianu ridicase arătătorul şi bubui:
     - Trebuia să-i vorbeşti despre civilizaţiune! Nu poţi să spui, Johnny, că nu ţi-am atras atenţiunea! Este o cestiune care nu dă greş şi i-ai fi abătut gândurile de la, nu-i aşa... puteţi ca să mă înţelegeţi.
    Barbu Cantuniari râsese.
    - Aşa procedezi tu, Todiriţă?
    Situaţia creată însă îi avantaja. Baroana, stârnită, îşi pierduse cumpătul, îl asedia pe Miclescu de două-trei ori pe zi cu invitaţii şi răvaşele liliachii, unde declaraţiunile de amor erau străvezii.
    "Nu mi-aş fi închipuit că cineva mă poate impresiona astfel..."
    - Ce naiba i-ai zis? întrebase Barbu.
    Ionică săltase nedumerit din umeri. Nu-şi amintea să fi rostit un singur cuvânt strălucitor. Mai degrab' păruse nătâng.
    "Nu am o inimă de marmură", declara baroana în alt bileţel. "Vă interesează atât de puţin gândurile, suferinţele mele? Simt în dumneavoastră un prieten căruia m-aş putea încredinţa cu toată sinceritatea..."
    Rose, camerista, observase starea de tulburare a baroanei. Cu cutezanţă de slugă veche, nu o dată în anume momente prietena stăpânei căreia îi cunoştea secretele cele mai intime, întrebase zâmbind:
    - Doamna iubeşte din nou?
    Lelia tresărise. Nu ştia dacă simţământul care o poseda era dragoste, dar trebuia să recunoască, măcar în inima ei, că Miclescu o interesa. O interesa foarte mult... Poate, îngrijorător de mult.
    Pe Şuţzu nu-l iubise. Fără să fie bătrân, bănuia că nu fusese niciodată tânăr, era embetant, consuma politică şi în pat. Nu făcea dragoste, îşi făcea datoria; cu aceeaşi conştiinciozitate îşi lustruia unghiile sau îşi îndrepta barba. Ibovnica lui adevărată era ambiţiunea. Dar tot ambiţiunea o determinase şi pe Lelia să-i devină metresă.
    Coroana României, iată o miză pentru care merita să înduri îmbrăţişările unui sac de oase mirosind a ţintirim. Dar un sac cu stemă!
    Dezamăgită în iluziunile ei, rănită în orgoliu, Lelia îl ura acum...
    - De fapt, ajunsese la concluziuni Alecsandri, ce am izbutit până acum?
    Stătea în jilţul cel mai apropiat de cămin. Se simţea bine, îi era cald şi îşi prepara cu plăcere luleaua. Cantuniari se ridicase şi începuse a măsura spaţiul liber al odăii cu mâinile la spate.
    - După cât se pare, amicul Ionică a ajuns la ţintă mai repede şi mai sigur decât ne aşteptam. Aşa cum se arată, baroana s-a înamorat, îi gata să-i ciugulească din palmă. Izbândă de preţ, doamna de Gunsbourg având larg acces la vârfurile opoziţiei.
    Iar o muiere când iubeşte, adăugă pe gânduri, e în stare de multe. Neînchipuit de multe.
    Miclescu îşi aminti frântură din conversaţiunea purtată cu Lelia. Pentru a se făli cu relaţiuni importante, de unde culegea ştiri de sursă sigură, povestise despre petrecerile pe care palatul le pregătea pentru sărbători. Ionică agăţase nada:
    - Palatul gândeşte pesemne la o surpriză, căci e cea dintâia oară când aud novela.
    - Când ai cunoştinţe, râsese Lelia, nu există surprize, iar novelele sunt vechi. Nu vă interesează politica, monsieur Miclesco?
    - Mărturisesc că nu. Deşi vremile m-ar obliga la mai mult spirit cetăţenesc, eu îmi recunosc neputinţa de a îndrepta lumea. Mă mulţămesc să rămân în contemplaţiune.
    - Poţi contempla şi o alergare de cai, dar îţi doreşti să câştige unul singur.
    Miclescu zâmbise:
    - Cuza este favoritul meu.
    - Îl iubiţi atât de mult?
    - Ca pe un frate. Cred în înţelepciunea şi în adevărul lui, în onestitatea idealului căruia i se jertfeşte, mi-e prieten de când mă ştiu...
    Baroana păruse impresionată de înflăcărarea lui Ionică. Rostise moale, cu privirea pierdută în depărtări:
    - Frumoase simţăminte, monsieur Miclesco, şi care vă onorează. Cuza... datorită dumneavoastră... Cine ştie! Les amis de mes amis....

                                                                 4.

                                   În trei zile, Nae Dumitrescu, ipistatul, izbuti să descâlcească potecile flaşnetarului. Calicul avea programă de la care nu se abătea. Dimineaţa, către ceasurile nouă şi jumătate, părăsea locuinţa din Uliţa Franţeză, cu minavetul atârnat în curea, pe după gât.
    Papagalul, zgribulit de frig, mai picotea cu ciocul înfundat în penele decolorate, parcă spălate cu sodă. Saveta, slujnica madamei Ioneasca, îi deschidea poarta morocănoasă, petrecându-l cu aceeaşi urare bombănită:
    - Umblă sănătos! De nu vii până în sară, bine o să-mi pară! De nu vii deloc...
    Restul se rătăcea în zgomotele uliţei. Pandele răspundea printre dinţi, în turceşte. Ipistatul nu-l auzea, dar o desluşise după mişcarea buzelor.
    Flaşnetarul o dădea pe Lipscani, intra în bodega lui Mutu, de fapt Stănilă, un oltean a cărui gură mergea mai abitir ca moara lui Assan, unde înghiţea la iuţeală două rachiuri. La ceasurile zece ajungea la palatul Şuţzu. Aici dădea drumul la minavet, cu ochii zgâiţi în fereşti. Aştepta cam la cinci minute, până se ivea o slujnică şi îl vâra în curte. Dacă nu-l băga nimeni în seamă, pleca şi se mai întorcea o dată, spre seară. În ziua când era primit, după aceea se duce glonţ în uliţa Fântâna Roşie; aici, la baroana de Gunsbourg, lucrurile se petreceau aidoma.
    Ipistatul conchisese încântat: "Ţi-am zis eu, dom'le!? E corier pe chestie de conspiraţiune! Aci e cu caz de puşcărie."
    La şase seara, Pandele, cu slujba terminată, îşi încheia ziua la Şapte Fraţi, un birt de la poalele Mitropoliei, unde pieţarii - mai ales olteni şi bulgari - goleau, una după alta, oalele cu vin, ca să-şi stingă arşiţa din gâtlejuri. Căci tarabele gemeau de ghiudemuri iuţi, plăcinte cu carne şi brânză, ardeiate şi sărate cumplit; pe grătare sfârâia pastrama de capră şi cârnaţi la fel de năprasnici. Deasupra tejghelei atârnau şiruri de ţâri, trandafiri olteneşti zăceau în vrafuri. Cheful era aţâţat de balaoacheşii care ziceau din diblă şi pe gură de foc şi inimă albastră. Când isprăveau cheful - obiceiul casei - muşteriii dădeau cu oalele de pământ, zdruncinând noaptea mahalalei cu bubuituri.
    Către miezul nopţii, Pandele se întorcea acasă. Deşi bea vârtos, nu se cunoştea pe el, se ţinea drept, paşii îi erau siguri chiar pe uliţele lustruite de geruială. Nae Dumitrescu îl admira: "Ehei! Conspiratistul nu duce bărdaca la favorite, dar ţine la udăturică!"
    În cârciumă, remarcase ipistatul, flaşnetarul stătea singur. Avea masa lui, cam în calea patronilor, la intrarea în cuhnii, şi nimeni, nici măcar lăutarii, nu se apropia de el.
    Sâcâit într-o seară de un cupeţ mai ciupit, flaşnetarul nici nu clipise. Nea Gogu, crâşmarul ăl bătrân, îl îndepărtase cu o singură mână.
    "Devine că e curios!"
    Dumitrescu rămăsese pe gânduri şi îşi continuase investigaţiile. După trei zile, mai scotocind şi prin arhive, îi ţinea viaţa în palmă.
    Madama Ioneasca, gazda, îl citise bine. Tase Pandele se trăgea din lume mai subţire. Era fecior de arendaş ortoman, şcolit, şi, la moartea lui tătâne-său, boierii Zamfireşti îi încredinţaseră aceeaşi slujbă. Moştenise slujba, dar nu şi însuşirile părintelui. Fie că nu se afla la fel de dibaci, fie la fel de cinstit, după nişte ani Zamfireştii îl dovediră cu potlogării de mii de galbeni. Se lepădase de tot avutul şi izbuti să scape de ocnă, pierzându-se în lume. Era însă gol prepeleac. Rătăcise o vreme prin Moldova, apoi se întorsese la Bucureşti. Hăituit de cârmuire, trăia ca popândăii, căutând borţi sigure. Vagabond şi chimir ififliu - la poliţie nu se cunoştea în ce împrejurări - ajunsese, după o vreme, între oamenii de casă ai lui Şuţzu. N-avea o îndeletnicire anume - argat, rândaş, fecior ori amploiat la cancelaria prinţului - şi nu locuia în aripa slugilor de la palat.
    Dumitrescu îi dibuise bârlogul, o căsuţă curăţică în Copăceni, unde Şuţzeştii aveau moară. Se afla sub oblăduirea prinţului care îi asigura traiul zilnic, încredinţându-i, după câte înţelegea ipistatul, "slujbe secrete cu un ce, care va să zică suspect".
    Conştiincios, Nae Dumitrescu făcu cercetări şi la Copăceni. Casa i-o îngrijea o moşneagă tare de ureche. Încolo, nu ţinea gospodărie cu acareturi, vite în bătătură, păsări. Merindea şi-o rostuia cumpărând de pe la muierile din sat ori i-o trimiteau caldă, în ulcele, de la han. "Om cumsecade", spuneau sătenii, "da' cam într-o joi şi o doagă!" La început, socotiseră că-i vreo iscoadă de-a boierului, dar mai apoi se lămuriseră că-i curat lacrimă, însă pustnic şi ciufut de felu-i.
    Vara trândăvea mai toată ziua în hamac, cetind ocale de cărţi, iarna făcea acelaşi lucru la gura sobei. Nu-i plăcea să fie descusut, nu descosea, ocolea orice făptură pe două picioare. Nici după catrinţă nu umbla, deşi, fără a fi tânăr, se afla oricum bărbat în puterea vârstei. Din când în când, pierea nălucă. Nimeni nu-l vedea nici la plecare, nici la întors. După o vreme, o săptămână ori o lună, se ivea din nou.
    Acesta fu raportul pe care-l prezentă ipistatul lui Barbu Cantuniari.
    - Don' căpitane, încheiase, vă rog ca să-mi permiteţi să-l iau eu la dărăcit, căci pot ca să vă spun că mă pricep la soiul de om.
    Cantuniari râsese:
    - Eu nu mă pricep?
    Dumitrescu se prefăcu speriat:
    - Scuzaţi, nu pot ca să vă jignesc, dar dumneavoastră sunteţi prea indelicat ca cum între lume subţire. Pe pitpalaci precum Pandele, însă, Mandea ştie să-i pieptene.
    Barbu, amuzat, îi desluşi ce urmărea să obţină de la flaşnetar şi îi dădu mână liberă.
    "Dintâi şi în primul rând", decise Dumitrescu, "trebuie vârât în sperieţi!"
    A doua zi, la ceasurile nouă ale dimineţii, trimise un vardist în Uliţa Franceză.
    Anume îl alesese nămilos, cu mustaţă şi privire înfricoşătoare şi cu gura cusută. Omul nu ţinu seama de bodogănelile slujnicii, nici de ţipetele şi ocările madamei Ioneasca, proprietara, care, încă neridicată din aşternut, cu părul pus pe moaţe de jurnal sub scufa de noapte, se stropşea că "va ridica răclămaţie pentru inviolaţiune de domiciliu..."
    Vardistul intră peste chiriaş. Pandele tocmai îşi hrănea papagalul şi se pregătea de plecare. Se uită speriat la omul cârmuirii şi mâinile începură să-i tremure. Îşi umezi buzele şi întrebă cu glas slobozit parcă din gâtlej de sticlă:
    - Sunt arestuit? Pentru care pricină?
    Vardistul răspunse scurt:
    - Aceasta ţi-o spune-o don' ipistat Nae Dumitrescu. Nu zăbovi, că don' şef nu-i deprins s-aştepte la toţi zgârie diblă!
    Ioneasca sări:
    - Cum poţi ca să jigneşti un cetăţean onest? Da' las', musiu, că mai e ea o lege în ţara asta! Nici aşa, pentru ca să vă bateţi joc de oameni ca-n sat fără câini. Don' Pandele, să stai pe poziţiune, că ajung la Vodă, dar nici ca să ne jignească orice ţopârlan galonat.
    - Cucoană! se oţărî mugind vardistul. Pune cep la meliţa aia, căci te poftesc în camizol la poliţie şi fără invitaţiune! Zât!
    - Zât lu' mă-ta, mitocane!
    Dar vardistul n-o mai luă în seamă, dispunând scurt către Pandele care da să-şi treacă peste gât cureaua flaşnetei:
    - Lasă orchestrul acasă, că mergi la poliţie, nu la bâlci.
    Ca să impresioneze, Nae Dumitrescu îl aştepta în "cabinetul" lui Cantuniari de la circumscripţia de Roşu. În capul lui, încăperea care mirosea a hârţoage, igrasie şi şoareci era impozantă, iar jilţul de piele, o culme a eleganţei şi a confortului rafinat. Era îmbrăcat la opt sute şi un pol. De dimineaţă îi ceruse Lisavetei straiul de "ginerică şi pompe funebre". Băgase de seamă că delincvenţii, dacă pe uliţă se sperie de uniformă, aduşi în stabilimentul poliţiei, sunt impresionaţi de haina civilă.
    "Trebuie că-i grangur mare", îşi ziceau, "de vreme ce îşi ascunde gradul şi hramul."
    Ipistatului îi fu de-ajuns o singură privire ca să priceapă că flaşnetarul e pierit de frică. De altfel, dacă n-ar fi fost atât de speriat, omul lui Şuţzu ar fi pufnit în râs.
    Dumitrescu, "un cot şi un pic", cu picioarele atârnând în aer - două palme bune îi despărţeau încălţările de duşumea - îşi da aere de personaj important şi rostogolea priviri pe care le socotea înfricoşătoare. Era caraghios nespus. Porunci scurt:
    - Delivent Pandele, stai jos!
    Închise ostentativ cel mai gros dosar pe care-l găsise în cabinet şi, muind condeiul în călimară, scrise ceva la întâmplare, cu slove mari şi apăsate. Flaşnetarul îi urmărea fiecare mişcare cu nelinişte crescândă.
    - Don' şef, este o confuziune... Poate ca să spună şi madama Ioneasca, femeie serioasă...
    - Ce să-mi spună?
    - Mă încurcaţi cu altul...
    Nae Dumitrescu râse strâmb. Deschise la întâmplare dosarul şi se prefăcu a citi:
    - Anastase Pandele, născut, care va să zică, în Tupilaţi, la 12 ale lui Făurar 1819. Tatăl - Grigore, mama - Dumitra... Îi azvârli o privire nimicitoare. Este, musiu? Nu eşti ăla?
    - Este, se bâlbâi flaşnetarul.
    - Păi atunci ce-mi umbli mie, dom'le, cu chestii din ăştia? Aici este o instituţiune serioasă şi democrată, nu umblăm c-o fi, c-o păţi, îl încurcăm pe nea Stan cu badea Bălan! Şi bagă de seamă la cum vorbeşti, că te bag la injurii în ezerciţiul funcţiunii, de parcă n-ai avea destule belele, dar ăştia sunteţi, v-o căutaţi la soare cu luminarea!
    - Cu iertare, don' şef, îngână flaşnetarul, n-am vrut să vă supăr, omul prost, vorbă proastă.
    - Gura! De ce nu te-ai prezentat la invitaţiune?
    - N-am avut vreme ieri.
    - Ce spui, musiu? Adică a-nnebunitără bucureştenii, nu mai poate fără balivernele şi insecta dumitale?
    - Să vedeţi... madame Ionescu...
    - Gura! Îmi pasă de Ioneasca ca de ploaia de-anul trecut!
    - Lăsaţi-mă să vă explic...
    - Ce să-mi esplici, dom'le? Că dumneata eşti tâlhar de drumu' mare? Că dă cinci ani te-ascunzi pentru ca să nu faci ocnă? Păi cine crezi c-o face în locul dumitale? Soacră-mea? Statuia din capul Podului? Dă ce nu te-ai prezentat la ocnă? Zamfireştii zice că poliţia e neghioabă, n-are va să zică la o capacitate şi lu' musiu Pandele nici că-i pasă, bate uliţele bimbaşă cu minavetul după gât. Hoţeşte galbenii cu sacul şi butea, dar ocnă nu-i place pentru ca să facă!
    Flaşnetarul, doborât, ţintuia duşumeaua. Tresăriri, poate hohote de plâns stăpânit anevoie, îi zgâlţâiau întreaga făptură.
    - ...Nu! urmă din ce în ce mai montat ipistatul. Ocnă nu face musiu Pandele, că nu-i place, da-i place în schimb să facă conspiraţiune şi trădare...
    - Don' şef! Eu...
    - Dumneata, ce? Crezi că nu ştim cum devine cu alde Şuţzu şi suversivii dumnealui? Adică, ce zici: că dacă are aşa, la un chef, poate ca să se puie cu domnia şi cu Vodă? Bătu cu palma în dosar: Avem acilea toate actele de conspiraţiune. De ajuns ca să vestim gâdele să frece frânghia cu sopon...
    Pandele îşi ridică privirea înlăcrămată:
    - Iertaţi-mă, don' şef... Eu nu ştiu nimic... n-am de unde să ştiu... Duc câte un răvăşel de colo-colea... Cum să mă înfrunt eu cu domnia? Pentru o bucată de pâine, don' şef... Cum să intru la o idee de conspiraţiune? Mi-am zis că-s daraveli d-amor... Nu mă nenorociţi, don' şef...
    Era doborât, pe chipul cu trăsături şterse se citea spaimă şi disperare.
    "E prăpădit rău!" aprecie ipistatul. "Plânge pământul sub el... Aferim, coane Şuţzule, de simbriaş suversiv! Cum poate cineva pentru ca să se încurce cu asemenea naţie de ins! Un nemernic şi pă d'asupra şi balegă!"
    Nae Dumitrescu îşi mai măsură o dată victima şi intră direct în chestiune:
    - Uite, musiu Pandele, ca să nu zici că-s om al dracului şi că noi, ăştia de la cârmuire, avem capete pătrate, adicătelea cuşma după căpăţână!...
    Flaşnetarul ridică privirea. În ochi i se aprinsese licăr firav de nădejde. Clipea des, în aşteptare.
    - Şi nici inimă pentru ca să tai geamuri cu ea... Îţi dăm ocaziunea ca să te mai speli de păcate, că şi sfinţii părinţi tot asemenea zice, că omul dacă se căieşte, iertare primeşte. Cestiunea este dacă pot să am încredere că acilea nu mergem pă paroldoner...
    Flaşnetarul îşi duse mâinile la piept; părea gata să cadă în genunchi:
    - Jur, don' şef! Pe mormântul lui taică-meu, carele a fost om de onoare.
    Dumitrescu dădu din mână:
    - Lasă-mă, nene, cu fleacurile ăştia, ţintirim şi răposaţi. Eu vorbesc serios. Slujba nu-i grea, dar tre' să-mi fii cu credinţă la absolut.
     - La absolut, don' şef!
    - Dacă te prind cu cioara vopsită, îţi promit eu, Nae Dumitrescu, ipistat la Roşu, că cu lacrimile stropeşte mă-ta o moşie de dă rod fără strop de ploaie.
    - Don' şef, nu vă înşel.
    - Care înşeală şi fură la un stăpân, nu-i miel alb nici la al doilea! Te avem la mână, musiu Pandele, şi acum nu ne mai scapi.
    - Porunciţi!
    - Beleturile, începând de azi, nu le mai duci matale la destinaţiune, până nu treci înainte pe la subsemnatul. Ai priceput?
    - Da, don' şef!
    - Despre conversaţiunea noastră, nu-i sufli cuvinţel lui boier Şuţzu şi nici altuia, nici măcar insectei de pe minavet. Nu încerca pentru ca să dispari, că cărările nu ţi le mai hotărăşti singur.
    - Cum o vrea Dumnezeu, şopti obidit flaşnetarul.
    - Ba cum poftesc eu, domnul ipistat Nae Dumitrescu!
    Se simţea mare, puternic şi înălţat dintr-o dată în propriii lui ochi. Ar fi dorit nespus să-l vadă acu, în strălucit ezerciţiu al funcţiunii, cucoana Lisaveta.

                                                                 5.

                                       Madam Anthiţa Corneasca înfipse acul în cusătură şi o lepădă parcă mânioasă pe un scaun:
    - Degeaba! Îmi tremură mâinile, de parcă le-ar bate vântul. Nu mai am răbdare şi pace bună!
    Masinca, fiică-sa, alegea printre sculurile de mătase din coşuleţul de lucru. Îşi ridică privirea zâmbind. De câteva zile îi stăruia în ochi o bucurie nouă, obrajii îi prinseseră oleacă de culoare, trupul se mişca mai vioi, întreaga făptură căpătase viaţă.
    "A-nflorit la gândul zestrei" îşi zise maică-sa, "da-ncolo, tot urâţică biata, tot deşirată ca şi bunică-sa, alcătuită parcă tot din coceni de păpuşoi..."
    - Mămiţă, şi eu o ţin într-o teamă... Nu-mi vine a crede, dar simt că se lasă cu bine... Şi-n bobi tot de bine dă...
    - Să te-audă Dumnezeu, fată, dar mai dintâi să te auză sărăcia asta de tat-to! Cât îi de sucit...
    Fata o privi speriată:
    - Bine, dar a zis că le dă nemţăşugul... Am văzut şi cutia... Îi pe masă, în salonaş.
    - Ştiu... Dar am aşa, o îndoială... Eu îl cunosc pe Cornescu, văz prin el ca prin sticlă. Simt că a pus ceva la cale... Îşi înfipse dintr-o dată mâinile în cap: Bătu-l-ar Dumnezeu să-l bată, că n-am pomenit aşa ins secret! Că aşa-i într-o familie! Stă creştinul de vorbă cu muierea, ascultă la un sfat, c-o fi aşa şi pe dincolo, le sucim, le socotim, că d-aia-s două minţi... Dar ăstuia i-a cusut mă-sa gura, o deschide doar să înghită!
    Dimitrie Cornescu îşi vârî capul pe uşă.
    - Cu ce ţi-am mai căşunat, cucoană Anthiţă?
    Corneasca abia aşteptase să izbucnească:
    - Mi-a căşunat că de două zile te holbezi năuc la tavan, ţii secret, da' la oala cu smântână tot ai umblat.
   - Vorbeşti în dodii, nu pricep nimic...
    - Ba una, urlă Corneasca, s-o pricepi şi bine! Dacă nu-mi vii cu cinci mii de frânculeţi număraţi, viaţă bună cu mine nu mai ai! Da' ce zic eu viaţă bună? Nu mai intri în casă, legăturica ţi-o pun colea, la poartă, şi du-te-n lumea dumitale! Aşa să ştii!
    - Doamne, Dumnezeule!, se tângui Cornescu. O zi bună nu pot avea şi eu în casa asta! Cine dracu' m-a blestemat?
    - Te-a blestemat fetişoara asta, că-ţi baţi joc de viaţa ei, când poate şi ea să-şi facă un destin! Că pe mofturile şi fumurile dumneatale nu ţi-o scoate nimeni din bătătură! Doar ce-am făcut două ori trei târguieli mai acătării, c-au şi început să pice peţitorii. Madama Stănculeasa, care întorcea capul pe uliţă când mă zărea, ieri seara îşi deznoda spinarea în temeneli... Azi, pe "rouă nescuturată", ne zgâlţâia porţile coropişniţa de Mândroaia, înălţând-o pe fie-ta până-n luceferi de chipeşă şi gospodină ce-i..

................................................................................