Shining, Stephen King

..............................................................................
                                       4-8

                  Scoase un sunet  sugrumat care trebuia să însemne "da".

    Vocea lui Al era foarte hotărâtă şi sigură:

    - Nu cred că-ţi cer prea mult, Jack. Vor fi alte cărţi. Nu te poţi aştepta să te subvenţionez, în timp ce tu...

    - Bine. Sunt de acord.

    - Şi nici nu vreau să crezi că încerc să-ţi controlez viaţa artistică, Jack. Mă cunoşti prea bine. Numai că...

    - Al?

    - Poftim?

    - Derwent mai are vreo legătură cu Overlook?

    - Nu văd cum acest lucru te-ar putea interesa, Jack.
    - Nu, zise Jack cu răceală în glas. Cred că nu mă interesează. Al, mi se pare că o aud pe Wendy strigându-mă. Te sun eu.
    - Sigur, Jacky, băiatule. Şi o să stăm de vorbă pe îndelete. Cum merge? Stai pe uscat?
    (ŢI-AI LUAT PORŢIA DE SÂNGE PROASPĂT ŞI NICI ACUM NU POŢI SĂ-MI DAI PACE?)
    - Parcă-aş fi în deşert.
    - Şi eu. Chiar începe să-mi placă să fiu treaz. Dacă...
    - Te sun eu, Al. Wendy...
    - Sigur. Bine.
    Închisese. Şi atunci începură crampele, lovindu-l năpraznic, făcându-l să se încovoaie în faţa telefonului, ca un penitent, cu mâinile pe pântece, capul pulsându-i puternic, ca o vezică urinară uriaşă.
    "Viespea, după ce a înţepat, se mişcă..."
    Îi mai trecuseră puţin durerile când Wendy a urcat şi l-a întrebat cine fusese la telefon.
    - Al, spuse el. A sunat să vadă cum merge. I-am zis că totul e în ordine.
    - Jack, arăţi îngrozitor. Ţi-e rău?
    - Durerea de cap a revenit. Mă culc devreme. N-are niciun rost să încerc să scriu.
    - Să-ţi aduc nişte lapte cald?
    Zâmbi fără vlagă:
    - Ar fi bine.
    Şi acum stătea întins lângă ea, simţindu-i coapsele calde lipite în somn de ale lui. Gândul la discuţia avută cu Al, la umilinţa îndurată, încă îi mai dădea frisoane. Într-o bună zi o să se facă socoteala. Într-o bună zi o să existe o carte şi nu prostioara la care se gândise la început, ci o adevărată bijuterie a literaturii, bazată pe cercetări aprofundate, cu fotografii; carte în care va dezvălui întreaga istorie adevărată a hotelului Overlook, murdară, cu tranzacţiile ei incestuoase. O va dezvălui în faţa cititorului ca pe un peşte disecat. Şi dacă Al Shockley avea legături cu imperiul lui Derwent, atunci Dumnezeu să-l aibă în pază.
    Încordat ca strunele unui pian, privea mai departe în întuneric, ştiind că vor mai trece ore bune până când va reuşi, în sfârşit, să adoarmă.

                                               2.

                         Wendy Torrance stătea culcată pe spate, cu ochii închişi, ascultând sunetele pe care soţul ei le făcea în somn - inspiraţia lungă, pauza scurtă, expiraţia uşor guturală. Oare unde pleca el atunci când dormea, se întrebă. În vreun parc de distracţii, un Great Barrington al viselor, în care toţi călăreţii erau liberi şi nu exista acolo nicio nevastă - mamă care să le spună ca au mâncat destui cârnaţi şi că trebuie să plece dacă vor să ajungă acasă înainte de lăsarea serii? Sau era cumva vorba de vreo speluncă de subsol, unde băutura curgea din abundenţă, uşile erau întotdeauna deschise, iar toţi tovarăşii de băutură se adunau, cu paharele în mână, în jurul jocului electronic de hochei, Al Shockley evidenţiindu-se dintre aceştia, cu nodul de la cravată desfăcut şi cămaşa deschisă la gât? Un loc din care şi ea şi Danny erau excluşi, iar muzica şi dansul nu încetau niciodată?
    Wendy era îngrijorată din cauza lui, aceeaşi grijă veche şi neputincioasă pe care sperase că o abandonase în Vermont pentru totdeauna, ca şi cum grija nu ar fi avut permis să treacă frontiera dintre state. Nu-i plăcea influenţa pe care hotelul Overlook părea să o aibă asupra lui Jack şi Danny.
    Dar cel mai înfricoşător lucru, vag şi nerostit, de nerostit poate vreodată, era faptul că reveniseră unul câte unul, toate gesturile lui Jack din vremurile când se îmbăta mereu... reveniseră toate simptomele, mai puţin băutura.
    Gestul des repetat de a-şi şterge buzele cu mâna sau batista, de parcă ar fi vrut să scape de umezeala în exces. Pauzele lungi în faţa maşinii de scris, mult mai multe ghemotoace de hârtie în coş. În seara asta găsise un flacon de Excedrin pe măsuţa unde era telefonul, imediat după ce sunase Al, dar nu era acolo niciun pahar cu apă. Mesteca din nou pastilele. Se enerva din lucruri neînsemnate. Va începe, inconştient, să pocnească din degete, într-un ritm nervos, când va fi prea multă linişte în jur. Va vorbi din ce în ce mai urât. Începuse să-şi facă griji şi din cauza nervilor lui.
    Ar fi fost o uşurare dacă şi-ar fi putut da şi el drumul la aburi, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă şi în fiecare noapte cu cazanul. S-ar fi simţit chiar bine dacă l-ar auzi înjurând şi lovind un scaun cu piciorul sau trântind o uşă. Dar gesturile acestea, care constituiseră în permanentă o parte a firii sale, încetaseră aproape cu totul.
    Şi totuşi avea senzaţia că Jack era din ce în ce mai des supărat pe ea sau pe Danny, însă refuza să se descarce. Cazanul avea o supapă: veche, crăpată, dar încă funcţiona. Jack nu avea niciuna.
    Niciodată nu putuse să-l descifreze prea bine. Danny putea, dar Danny nu vorbea despre asta.
    Şi telefonul de la Al. Aproape în acelaşi timp, Danny îşi pierduse orice interes pentru povestea pe care o citeau. Plecase de lângă ea şi se duse la biroul pe care Jack construise o autostradă pentru maşinuţele şi camionetele făcute din cutii de chibrituri. Volkswagenul de un Violet Violent era acolo şi Danny începuse să-l împingă repede, încolo şi-ncoace. Prefăcându-se că citeşte dar, de fapt, urmărindu-i pe Danny pe deasupra cărţii, observase un amalgam de gesturi prin care ea şi Jack exprimau neliniştea. Ştergerea buzelor. Trecerea nervoasă a ambelor mâini prin păr, aşa cum făcea ea în timp ce-l aştepta pe Jack să se întoarcă acasă din turneul său prin baruri. Nu putea să creadă că Al sunase numai ca să "întrebe cum merg treburile". Dacă voiai să ieşi din belea, îl sunai pe Al. Dacă Al te suna, însă, era vorba de ceva şi mai serios.
    Mai târziu, când coborâse din nou, îl găsise pe Danny ghemuit în faţa focului, citind absorbit, din cărţile de clasa a doua, aventurile lui Joe şi Rachel la circ, împreună cu tatăl lor. Neliniştea dispăruse cu totul. Privindu-l, avusese din nou certitudinea stranie că Danny ştia mai multe şi înţelegea şi mai multe decât putea să întrevadă filozofia doctorului ("Spune-mi Bill") Edmonds.
    - Hei, e timpul să mergi la culcare, amice, spuse ea.
    - Da, bine.
    Îşi însemnă pagina şi se ridică.
    - Spală-te şi spală-te şi pe dinţi.
    - Bine.
    - Nu uita să tragi apa.
    - Nu uit.
    Au stat un timp unul lângă celălalt, privind jocul flăcărilor. În hol era frig şi era curent, dar în jurul şemineului era cald, o căldură magică ce te îmbia să mai rămâi.
    - Unchiul Al era la telefon, spuse ea ca din întâmplare.
    - Da? (deloc uimit)
    - Mă întreb dacă Unchiul Al era supărat pe tata, mai zise ea, tot pe un ton neutru.
    - Sigur că da, zise Danny, privind încă focul. Nu vrea ca tati să scrie cartea.
    - Ce carte, Danny?
    - Despre hotel.
    Întrebarea care i se născu pe buze era aceeaşi pe care i-o puseseră şi ea şi Jack de mii de ori: "Cum de ştii asta?". Dar nu-i dădu drumul. Nu voia să-l necăjească înainte de a merge la culcare, sau să-l facă să-şi dea seama că discutau într-un mod pur şi simplu întâmplător desigur, despre faptul că el cunoştea anumite lucruri pe care nu avea cum să le cunoască. Şi le cunoştea, era convinsă de asta. Bălmăjeala doctorului Edmonds cu privire la judecata inductivă şi logica subconştientă era doar atât: bălmăjeală. Sora ei... cum de ştiuse Danny că ea se gândea la Aileen în sala de aşteptare în ziua aceea? Şi
    ("Am visat că tati a avut un accident").
    Scutură capul, de parcă ar fi vrut să-şi limpezească gândurile.
    - Du-te şi te spală, amice.
    - Bine.
    Fugi pe scări, spre camerele lor. Încruntată, Wendy intră în bucătărie să încălzească laptele pentru Jack.
    Şi acum, întinsă în pat şi ascultând ritmul respiraţiei soţului său şi vântul de afară (ca prin minune, doar fulguise în după-amiaza aceea; nu se înzăpeziseră încă), îşi lăsă gândurile să se îndrepte asupra frumosului său fiu care îi provoca atâta nelinişte, asupra fiului său care se născuse cu căiţă pe faţă, o bucată de membrană pe care doctorii o întâlneau, probabil, o dată la şapte sute de naşteri, membrană despre care superstiţioşii spuneau că e semnul celui de al şaselea simt.
    Hotărî că venise timpul să vorbească cu Danny despre Overlook... să-l facă pe Danny să stea de vorbă cu ea. Mâine. Sigur. Ei doi se vor duce la Biblioteca Publică din Sidewinder, să vadă dacă pot împrumuta nişte manuale de clasa a doua pentru toată iarna, şi o să stea de vorbă cu el. Deschis.
    Gândind aşa, începu să se simtă mai bine - şi somnul o fură în cele din urmă.

                                                          3.

                                        Danny stătea întins în pat,  treaz, cu ochii larg deschişi, ţinându-l pe bătrânul şi ramolitul Pooh în braţe (lui Pooh îi lipsea un ochi şi pe la cusături începuse să se iţească materialul cu care fusese umplut), ascultând cum dormeau părinţii în dormitorul lor.
    Avea senzaţia că le păzeşte somnul. Nopţile îi era cel mai greu. Ura nopţile şi urletul necontenit al vântului pe lângă aripa de vest a hotelului.
    Avionul său se legăna deasupra patului atârnat de o sfoară. Pe birou, lucea stins Volskwagenul de jucărie, adus de pe autostrada construită la parter. Cărţile de citit erau pe raft, cărţile de colorat erau pe masă.
    "Un loc pentru fiecare lucru şi fiecare lucru la locul său" -  a zis mămica. "Şi atunci ştii de unde să-l iei când ai nevoie de el".
    Numai că acum lucrurile nu se mai aflau la locurile lor. Unele lipseau. Mai rău, încă, apăruseră alte lucruri, lucruri pe care nu le puteai vedea de la bun început, ca cele din desenele sub care scrie:
    VEZI UNDE SUNT INDIENII?
    Şi dacă te forţai, şi te concentrai şi te uitai cruciş, puteai să-i vezi, chestia care la început ţi s-a părut a fi un cactus era de fapt un viteaz cu un cuţit în dinţi, iar alţii se ascundeau după stânci şi le puteai vedea chiar feţele rele, nemiloase arătându-se printre spiţele de la roţile unei căruţe cu coviltir.
    Dar nu-i puteai descoperi pe toţi, şi asta te neliniştea. Pentru că unul din cei pe care nu-i vedeai se va strecura în spatele tău, cu o toporişcă într-o mână şi un cuţit pentru scalpat în cealaltă...
    Se foi în pat, căutând cu privirea lumina liniştitoare a lampadarului. Lucrurile erau încă şi mai rele aici.
    Era sigur de asta. La început nu a fost atât de rău, dar încet-încet... tăticul a început să se gândească mult mai mult la băutură. Câteodată se înfuria pe mămica şi nici el nu ştia de ce. Îşi tot ştergea buzele cu batista iar ochii îi erau străini şi înneguraţi. Mămica era îngrijorată din cauza lui şi din cauza lui Danny. Nu avea nevoie să strălucească în ea ca să-şi dea seama de asta; se observase din felul în care îl interogase în ziua când furtunul se transformase în şarpe. Domnul Halloran a spus că, după părerea lui, toate mămicile strălucesc un pic şi ea ştiuse că ceva se întâmplase în ziua aceea. Dar nu şi ce anume.
    Aproape că i-a povestit totul, dar ceva l-a reţinut. Ştia că doctorul din Sidewinder îl considerase pe Tony şi iucrurile pe care Tony i le arăta ca fiind perfect
    (aproape)
    normale. Mama ar fi putut să nu-l creadă dacă i-ar fi spus despre furtun. Mai rău încă, ar fi putut să-l înţeleagă greşit, să creadă că ÎI LIPSEA O DOAGĂ. Înţelegea puţin ce înseamnă când ÎŢI LIPSEŞTE O DOAGĂ, nu tot atât cât înţelegea despre A AVEA UN COPIL, chestie pe care mămica i-o explicase cu un an în urmă, dar suficient.
    Odată, la creşă, prietenul său, Scott, îi arătase un băiat pe care-l chema Robin Stenger, care stătea abătut lângă leagăne, cu o faţă atât de lungă, de puteai să calci pe ea. Tatăl lui Robin preda aritmetica la şcoala unde era profesor şi tăticul lui Danny, iar tatăl lui Scott preda istoria tot acolo. Majoritatea copiilor de la creşă aveau părinţi care lucrau fie la şcoală, fie la făbricuţa firmei IBM situată în afara oraşului. Copiii cu părinţi la şcoală formau un grup, iar copiii cu părinţi la IBM, altul. Erau prietenii şi între membrii din grupuri diferite, dar era normal ca cei ai căror taţi se cunoşteau să dorească, mai mult sau mai puţin, să fie împreună. Când avea loc o ceartă între adulţii dintr-un grup, aceasta se propaga aproape întotdeauna, filtrată, către copii, dar rareori dădea naştere la mutări dintr-un grup în celălalt.
    El şi Scotty stăteau pe terenul de joacă, în nava spaţială, când Scotty îl arătă cu degetul pe Robin şi zise:
    - Îl ştii pe ăla?
    - Da, răspunse Danny.
    Scott se aplecă spre el:
    - Tăticului lui I-A LIPSIT O DOAGĂ azi-noapte. L-au luat.
    - Da? Doar pentru că i-a lipsit o doagă?
    Scott păru dezgustat.
    - A înnebunit. Ştii cum.
    Scott închise ochii, îşi scoase limba şi-şi flutură degetele în jurul urechilor.
    - L-au dus la CASA DE NEBUNI.
    - Mamă, mamă, zise Danny. Când o să-l lase să vină acasă?
     - Niciodată, niciodată, niciodată, spuse Scotty sumbru.
    În ziua aceea şi în ziua următoare Danny a auzit că:
    a. domnul Stenger încercase să-şi omoare familia, inclusiv pe Robin, cu pistolul său, amintire din al doilea război mondial;
    b. domnul Stenger demolase întreaga casă;
    c. domnul Stenger fusese descoperit în timp ce mânca dintr-un castron plin cu gândaci morţi şi iarbă, de parcă ar fi fost lapte cu fulgi de ovăz şi între timp plângea;
    d. domnul Stenger încercase să-şi sugrume soţia cu un ciorap când echipa Red Sox a pierdut un meci important.
    În cele din urmă, prea frământat ca să mai tacă, îl întrebase pe tatăl său despre domnul Stenger. Tăticul l-a luat în braţe şi i-a explicat că domnul Stenger avusese multe probleme în ultimul timp, unele în legătură cu familia sa, altele în legătură cu slujba şi altele în legătură cu anumite lucruri pe care numai doctorii le puteau înţelege.
    Avusese crize de plâns şi cu trei nopţi în urmă începuse să plângă şi nu se putuse opri şi spărsese toate lucrurile din casă. Asta nu însemna că ÎI LIPSEŞTE O DOAGĂ, a spus tăticul, ci înseamnă că ARE O CRIZĂ DE NERVI, iar domnul Stenger nu era într-o CASĂ DE NEBUNI, ci într-un SANATORIU. Dar, în ciuda explicaţiilor amănunţite ale tatălui său, Danny era înfricoşat. Nu părea a fi nici o diferenţă între A-ŢI LIPSI O DOAGĂ şi A AVEA O CRIZĂ DE NERVI, şi indiferent că-i ziceai CASĂ DE NEBUNI sau SANATORIU, ferestrele tot aveau gratii şi tot nu-ţi dădeau voie să pleci când doreai. Şi într-un mod total nevinovat, tatăl său confirmase o expresie de-a lui Scotty, expresia care-l umpluse pe Danny cu o groază vagă şi fără formă încă. În acel loc unde stătea acum domnul Stenger, erau OAMENI CU HAINE ALBE, Veneau să te ridice cu o maşina fără geamuri, maşină vopsită într-un cenuşiu de piatră funerară. Oprea în faţa casei şi OAMENI CU HAINE ALBE se dădeau jos şi te luau de la familia ta şi te puneau să locuieşti într-o cameră cu pereţi moi. Şi dacă voiai să scrii acasă, trebuia să scrii numai cu creioane carioca.
    - Când o să-i dea voie să se întoarcă? l-a întrebat atunci Danny pe tatăl său.
    - Când se va face bine, amice.
    - Şi când o să fie asta? insistase Danny.
    - Dan, spuse Jack, NIMENI NU ŞTIE.
    Şi asta era cel mai rău. Era un alt fel de a spune niciodată, niciodată, niciodată.
    O lună mai târziu, mama lui Robin l-a luat de la grădiniţă şi s-au mutat la Stovington, fără domnul Stenger.
    Toate acestea se petrecuseră cu mai bine de un an în urmă, după ce tăticul încetase să mai ia Lucrul Rău, dar înainte de a-şi pierde serviciul. Danny încă se mai gândea deseori la domnul Stenger. Uneori, când cădea sau se lovea la cap, sau îl durea burta, începea să plângă şi amintirea îl năpădea, însoţită de teama că nu se va putea opri din plâns, că o să tot plângă şi o să ţipe şi o să suspine, până când tăticul se va duce la telefon, va forma un număr şi va spune: "Alo, mă numesc Jack Torrance şi locuiesc pe Mapleline Way, la numărul 149. Fiul meu nu se poate opri din plâns. Vă rog să trimiteţi OAMENII ÎN HAINE ALBE să-l ducă la SANATORIU. Aşa e, ÎI LIPSEŞTE O DOAGĂ. Mulţumesc. Şi maşina cenuşie fără geamuri se va opri la uşa lui, îl vor încărca în maşină, în timp ce el încă va mai plânge isteric, şi-l vor duce departe. Când îşi va mai vedea mămica şi tăticul? NIMENI NU ŞTIE.
    Frica îl făcea să tacă. Mai mare cu un an, era sigur acum că părinţii lui nu-l vor lăsa să fie luat de acasă pentru simplul motiv că a crezut că un furtun era un şarpe, mintea lui raţională era sigură de asta, şi totuşi, când se gândea să le spună, amintirea veche se redeştepta şi devenea o piatră, umplându-i gura şi împiedicându-l să rostească cuvintele. Nu era ca în cazul lui Tony.
    Tony păruse întotdeauna ceva perfect normal (până la apariţia coşmarurilor, bineînţeles) şi părinţii săi se învăţaseră să-l accepte pe Tony ca pe un fenomen mai mult sau mai puţin natural. Chestia cu Tony o explicau prin faptul că Danny era INTELIGENT, aşa cum credeau amândoi (în acelaşi fel în care credeau despre ei înşişi că sunt INTELIGENŢI), dar un furtun preschimbat în şarpe, sau sângele şi bucăţile de creier pe care le-a văzut pe pereţii din Apartamentul Prezidenţial, când nimeni altcineva nu putea vedea aşa ceva, asemenea lucruri nu erau normale. Şi atunci nu era logic să presupună că urmau să vină OAMENIÎ ÎN HAINE ALBE?
    Şi totuşi le-ar fi putut spune, dacă n-ar fi fost sigur că mai devreme sau mai târziu ar fi plecat toţi din hotel.
    Şi el voia cu disperare să plece de la Overlook.
    Dar mai ştia, de asemenea, că aceasta era ultima şansă a tăticului său, că el se afla aici, la Overlook, nu doar ca să aibă grijă de hotel. Era aici şi ca să lucreze. Să-i treacă suferinţa pentru că-şi pierduse celălalt serviciu. S-o iubească pe mămica / Wendy. Şi, până foarte de curând, se părea că toate lucrurile astea se întâmplă. Doar în ultima vreme tăticul a început să aibă probleme. De când a găsit hârtiile alea.
    ("Acest - loc inuman dă naştere monştrilor cu chip omenesc").
    Ce însemna asta? Se rugase, dar Dumnezeu nu-i spusese. Şi ce va face tăticul dacă nu va mai putea să lucreze aici? Încercase să afle citindu-i gândurile şi devenise, tot mai convins că nici tăticul nu ştia. Cea mai bună dovadă o primise mai devreme, în timpul serii, când Unchiul Al îl sunase pe tăticul la telefon şi-i spusese lucruri urâte şi tăticul nu îndrăznise să-i răspundă pentru că Unchiul Al putea să-l dea afară din serviciul ăsta, tot aşa cum domnul Crommert, directorul de la Stovington şi Consiliul de Administraţie îl dăduseră afară din postul lui de profesor la şcoală. Şi tăticul era speriat de moarte din cauza asta, pentru el însuşi, pentru mămica şi pentru Danny.
    Aşa că nu avusese curaj să spună nimic. Nu putea decât să urmărească neputincios evenimentele şi să spere că nu există niciun indian, sau dacă există, că acesta se mulţumeşte să aştepte un vânat mai gras şi că lasă trenuleţul lor cu trei vagoane să treacă nevătămat.
    Dar, indiferent cât de tare ar fi încercat, nu putea să creadă asta.
    Lucrurile erau şi mai rele acum la Overlook.
    Se apropia vremea ninsorilor, şi când va veni zăpada, orice biete alternative pe care le-ar fi avut, ar fi fost revocate. Şi-după zăpadă ce va mai urma? Ce va fi atunci când vor fi izolaţi, lăsaţi la voia celui care poate că doar se juca cu ei până atunci?
    ("Ieşi şi ia-ţi doctoria!")
    Şi apoi? AMIRC.
    Începu să tremure şi se întoarse pe partea cealaltă. Putea să citească mai mult acum. Mâine poate că va încerca să-l cheme pe Tony, va încerca să-l facă pe Tony să-i arate exact ce era AMIRC şi dacă exista vreun mod în care el putea împiedica asta. Va risca să aibă coşmaruri. Trebuia să ştie.
    Danny era încă treaz, mult timp după ce somnul prefăcut al părinţilor săi devenise adevărat. Se răsucea în pat, mototolind cearşafurile, luptându-se cu o problemă mult prea mare şi complicată pentru el, lipsit de somn în toiul nopţii, ca o santinelă solitară. Şi când adormi şi el, mult după miezul nopţii, numai vântul mai rămase treaz, cercetând hotelul şi hohotindu-şi rafalele pe sub strălucirea îngheţată a stelelor.

                                                22. În microbuz

                             Cineva montase un radio  foarte vechi de Buick sub bordul microbuzului şi acum, îndepărtat şi sugrumat de paraziţi, din difuzorul lui se revărsa sunetul inconfundabil al lui John Fogerty şi al grupului său, "Creedence Clearwater Revival". Wendy şi Danny erau pe drumul spre Sidewinder. Ziua era frumoasa şi senină.
    Danny răsucea în mâini pe toate părţile legitimaţia portocalie de la bibliotecă a lui Jack şi părea destul de vesel, dar Wendy avea sentimentul că e tras la faţă şi obosit, de parcă nu ar fi dormit suficient şi era alimentat acum numai de energia nervoasă.
    Cântecul se sfârşi şi auziră vocea disc jockey-ului: "Mda, acesta a fost Creedence. Şi vorbind de luna posomorâtă, se pare că aceasta va răsări şi deasupra zonei de emisie nu peste mult timp, oricât de greu ne poate veni să credem aşa ceva, având în vedere ultimele trei zile minunate, primăvăratice, de care ne-am bucurat.
    Staţia meteo ne anunţă însă că maximul barometric va scădea până la ora unu după-amiază, făcând loc unei mari zone depresionare, care se va opri chiar deasupra noastră, la altitudine, unde aerul este rarefiat.
    Temperaturile vor scădea brusc iar precipitaţiile vor începe odată cu lăsarea serii. În zonele mai înalte - inclusiv regiunea Denver, aşteptăm lapoviţă şi ninsoare, poate îngheţ pe unele drumuri, iar la altitudini mai mari, doar ninsoare.
    Grosimea stratului de zăpadă va fi de 4 cm sub 2500 metri altitudine şi sunt posibile acumulări de zăpadă de 10-15 cm în Central Colorado. Serviciul de circulaţie va atrage atenţia că dacă aveţi de gând să faceţi un tur prin munţi cu maşina în această după-amiază sau la noapte, trebuie să aveţi lanţurile la dumneavoastră. Şi nu plecaţi nicăieri decât dacă este absolut necesar.
    Ţineţi minte - adăugă glumeţ - aşa au intrat cei din grupul lui Donner în bucluc. Nu au fost deloc atât de aproape de avioane pe cât şi-au închipuit."
    Urmă o reclamă, iar Wendy se întinse şi închise radioul:
    - Te superi?
    - Nu, nu, e-n regulă.
    Privi spre cerul care acum era albastru şi strălucitor:
    - Cred că tati a ales ziua cea mai bună ca să tundă animalele din gardul viu, nu?
    - Aşa cred şi eu, aprobă Wendy.
    - Şi nici nu pare că o să ningă, adăugă Danny cu speranţă în glas.
    - Ţi-e frig la picioare? întrebă Wendy. Încă se mai gândea la gluma pe care disc jockey-ul o făcuse despre grupul lui Donner.
    - Nu, nu mi-e frig.
    Ei bine, gândi ea, acum e momentul. Dacă ai intenţia să deschizi discuţia, fă-o acum, sau taci din gură pentru totdeauna.
    - Danny, zise ea, încercând să pară cât mai nepăsătoare, ai fi mai fericit dacă am pleca de la Overlook? Dacă nu am rămâne peste iarnă aici?
    Danny îşi privi mâinile:
    - Cred că da, zise. Da. Dar e vorba de serviciul lui tati.
    - Câteodată, spuse ea cu prudenţă, mi se pare că şi tata ar fi mai fericit departe de Overlook.
    Trecură pe lângă un semn pe care scria; SIDEWINDER, 18 mile, luă curba cu grijă şi schimbă viteza într-a doua. Nu se aventura pe pantele astea; o speriau îngrozitor.
    - Aşa crezi? o întrebă Danny.
    Se uită atent la ea apoi scutură din cap:
    - Eu nu cred.
    - De ce nu?
    - Pentru că e îngrijorat din cauza noastră, zise Danny, alegându-şi cu grijă cuvintele.
    Era greu să-i explice, atâta vreme cât şi el înţelegea foarte puţin din ce se întâmplă. Se gândi din nou la incidentul despre care îi povestise şi domnului Hallorann, cu băiatul din magazin, care voia să fure un radio. A fost ceva deprimant, dar cel puţin era clar ce se întâmplă, chiar şi pentru Danny, care era foarte mic pe vremea aceea. Dar oamenii mari se zbuciumau întotdeauna, fiecare acţiune posibilă era mânjită de gândul la consecinţe, de îndoieli, de imaginea despre sine, de sentimentele de dragoste şi responsabilitate. Fiecare alegere posibilă părea a avea dezavantajele ei şi uneori el nu înţelegea de ce dezavantajele erau dezavantaje. Era foarte greu.
    - Crede... începu Danny din nou şi apoi îi aruncă o privire scurtă.
    Ea se uita la drumul din faţă, nu la el, şi simţi că poate să continue.
    - Crede că poate o să ne simţim singuri. Şi apoi se gândeşte că îi place aici şi că este un loc bun pentru noi. Ne iubeşte şi nu vrea să fim singuri... sau trişti... dar crede că chiar dacă suntem, o să fie bine până la urmă. Înţelegi?
    Wendy dădu din cap:
    - Da, dragă, înţeleg.
    - Îi este teamă că dacă plecăm, nu mai găseşte altă slujbă. Că o să trebuiască să cerşim, sau cam aşa ceva.
    - Atâta tot?
    - Nu, dar restul e foarte neclar. Pentru că el s-a schimbat acum.
    - Da, zise ea, oftând.
    Panta nu mai era atât de abruptă şi schimbă în viteza a treia.
    - Nu spun minciuni, mami. Jur.
    - Ştiu, iubitule, zâmbi ea. Tony ţi-a spus?
    - Nu, zise el. Pur şi simplu ştiu. Doctorul ăla n-a crezut în Tony, nu-i aşa?
    - Dă-l încolo pe doctor, zise Wendy. Eu cred în Tony. Nu ştiu ce este sau cine este, dacă el este o parte mai deosebită din tine sau dacă vine... de altundeva, dar cred în el, Danny. Şi dacă tu... el... voi credeţi că trebuie să plecăm, aşa vom face. Vom pleca noi doi şi tata va veni la primăvară.
    O privi strălucind de speranţă:
    - Unde? La un motel?
    - Iubitule, nu ne putem permite, O să stăm la mama mea.
    Speranţa de pe chipul lui Danny se stinse:
    - Ştiu... spuse şi se opri.
    - Ce?
    - Nimic, mormăi el.
    Schimbă iarăşi vitezele, căci panta devenise din nou abruptă.
    - Nu vorbi aşa, amice. Cred că ar fi trebuit să avem discuţia asta încă de acum câteva săptămâni. Aşa că te rog. Ce ştii? N-o să mă supăr. Nu pot să mă supăr, pentru că este prea important. Spune drept.
    - Ştiu ce simţi faţă de ea, zise Danny şi oftă.
    - Ce simt?
    - Rău, spuse Danny, apoi continuă pe un ton ritmat, cântat, înfricoşând-o:
    - Rău. Tristă. Supărată. E ca şi când nu ar fi mămica ta. Ca şi când ar vrea să te mănânce.
    O privi speriat:
    - Şi nici mie nu-mi place acolo. Se gândeşte mereu cum ea ar fi o mamă mai bună pentru mine decât eşti tu. Şi cum să mă ia de la tine. Mami, nu vreau să merg acolo. Mai bine rămân la Overlook decât să merg acolo.
    Wendy era zguduită. Lucrurile mergeau chiar atât de rău între ea şi mama ei? Dumnezeule, prin ce iad trecuse copilul acesta, dacă aşa era; şi da, le putea citi într-adevăr gândurile. Se simţi brusc mai dezbrăcată decât dacă ar fi fost complet goală, se simţi mai jenată decât dacă ar fi fost surprinsă în timpul unui act obscen.
    - E în regulă, zise ea. În regulă, Danny.
    - Eşti supărată pe mine? întrebă el cu o voce mică, în pragul plânsului.
    - Nu, nu sunt. Zău că nu. Sunt doar puţin şocată.
    Treceau acum pe lângă semnul SIDEWINDER/ 5 mile şi Wendy se relaxă. De aici încolo drumul era mai bun.
    - Vreau să-ţi mai pun o întrebare, şi vreau să-mi răspunzi la ea cât de sincer eşti în stare. Vrei?
    - Da, mami.
    Răspunsul era aproape şoptit.
    - Tăticul tău a început din nou să bea?
    - Nu, zise.
    Atât. Nu rosti celelalte cuvinte care i se formară pe buze după negaţia aceasta simplă: Nu încă.
    Wendy se relaxă şi mai mult. Puse o mână pe piciorul lui Danny şi-l strânse uşor.
    - Tăticul tău a încercat foarte tare, spuse încet. Pentru că ne iubeşte. Şi noi îl iubim, nu?
    El dădu din cap cu gravitate.
    Vorbind parcă singură, continuă:
    - Nu e un om perfect, dar a încercat... Danny, a încercat tare de tot! Când s-a... oprit... a fost un iad pentru el. Încă mai trăieşte în iadul acela. Cred că dacă nu eram noi, nu s-ar fi oprit. Vreau să fac numai ce e bine. Şi nu ştiu. Să plecăm? Să rămânem? Oricum am face suntem intre ciocan şi nicovală.
    - Ştiu.
    - Îmi faci un serviciu, amice?
    - Care?
    - Încearcă să-l chemi pe Tony. Acum. Întreabă-l dacă suntem în siguranţă la Overlook.
    - Am încercat deja, zise Danny încet. În dimineaţa asta.
    - Şi ce s-a întâmplat? îl întrebă Wendy. Ce-a spus?
    - N-a venit, spuse Danny. Tony n-a venit.
    Şi, pe neaşteptate, izbucni în plâns.
    - Danny, exclamă alarmată. Iubitule, nu face asta. Te rog...
    Microbuzul derapă, traversând linia dublă şi ea îl redresă, speriată.
    - Nu mă duce la bunica, zise Danny printre lacrimi. Te rog, mămico, nu vreau să mă duc acolo, vreau să stau cu tata...
    - Bine, spuse Wendy încet. Bine, aşa vom face.
    Scoase o batistă de hârtie din buzunarul bluzei şi i-o puse în mână.
    - Rămânem. Şi totul va fi bine. Va fi foarte bine.

                                               23. Terenul de joacă

                            Când ieși pe terasă, Jack îşi trase fermoarul hainei până sub bărbie, clipind des în aerul curat şi rece. În mâna stângă ducea o pereche de foarfece de grădină, acţionate electric de o baterie. Cu mâna dreaptă, scoase o batistă curată, îşi şterse buzele cu ea şi o îndesă în buzunar. Au zis la radio că o să ningă. Greu de crezut, chiar dacă vedea cum norii se adună departe la orizont.
    Porni pe alee înspre grădina englezească, mutând foarfeca de grădină în cealaltă mână. N-o să dureze mult, îşi zise; este suficient un mic retuş. Frigul din timpul nopţii le-a oprit cu siguranţă din creştere. Urechile iepurelui erau puţin cam stufoase, iar din două labe ale câinelui crescuseră nişte cioate verzi, însă leii şi bizonul arătau bine. O mică tunsoare şi o să fie totul în regulă. Apoi poate să vină şi zăpada.
    Aleea pavată se sfârşea brusc, ca o trambulină. Ajuns la capătul ei trecu pe lângă bazinul secat acum până la poteca pietruită care şerpuia printre sculpturile din verdeaţă şi ajungea până la terenul de joacă. Se îndreptă spre iepure şi apăsă butonul de pe mânerul foarfecei. Maşinuţa prinse viaţa şi începu să zumzăie în surdină.
    - Salut, Frate Iepure, zise Jack. Ce mai faci, cum o mai duci? Îmi permiţi să-ţi scurtez părul până la urechi? Minunat. Ia spune, ai auzit bancul ăla cu un comis voiajor şi o doamnă cu un pudel?
    Chiar şi în urechile lui vocea îi suna prefăcută şi prostească şi se opri. Îşi dădu seama că nu-i pasă prea mult de animalele astea croite din tufe. Întotdeauna i se păruse ceva pervers să supui la chinuri un tufiş bătrân şi urât ca să-l transformi în altceva. Pe marginea unei şosele din Vermont, pe o colină, se afla un panou publicitar tăiat dintr-un tufiş, făcând reclamă unui anumit sortiment de îngheţată. Era urât să faci natura să comercializeze îngheţată. Era de-a dreptul grotesc.
    ("N-ai fost angajat aici ca să filozofezi, Torrance")
    O, da, era adevărat. Foarte adevărat. Potrivi urechile iepurelui, împrăştiind pe iarbă câteva crenguţe şi rămurele. Foarfeca scotea zumzăitul acela grav şi metalic, dezgustător aproape, care părea a fi vocea tuturor dispozitivelor electrice acţionate de baterii. Soarele strălucea, dar cu raze reci şi acum nu mai era chiar atât de plauzibil că urma să ningă.
    Muncind repede, ştiind că a te opri pe gânduri când făceai o asemenea treabă era de obicei o greşeală, Jack retuşa şi "faţa" iepurelui (deşi de aproape nu prea părea a fi o faţă, dar ştia că la distanţa de vreo douăzeci de paşi, jocul de lumini şi umbre îţi sugera aşa ceva; (jocul de lumini şi umbre, împreună cu imaginaţia privitorului) şi apoi îi netezi pântecul.
    Isprăvind, închise foarfeca, se îndepărtă înspre terenul de joacă şi apoi se întoarse brusc, ca să aibă o imagine de ansamblu a iepurelui. Da, arăta bine. Aşa, acum o să se ocupe de câine.
    "Dar dacă ar fi hotelul meu - îşi spuse - v-aş tăia pe toţi din rădăcini."
    Aşa ar face. I-ar tăia din rădăcini, apoi ar pune iarbă pe locul unde au fost, şi după aceea ar instala câteva măsuţe metalice cu umbrele colorate în culori vesele. Oaspeţii puteau savura cocktailuri pe peluza de la Overlook, sub soarele verii. Tot felul de cocktailuri, care mai de care mai frumos colorate şi cu nume exotice. Poate un gin tonic.
    Jack scoase batista şi îşi şterse buzele cu ea.
    - Haide, haide, îşi şopti.
    Nu era ceva la care merita să se gândească.
    Era tocmai pe punctul de a se întoarce când, cedând unui impuls de moment, se răzgândi şi se îndreptă spre terenul de joacă. Ciudat cum nu ajungi niciodată să-ţi cunoşti propriul copil, gândi el. Şi el şi Wendy se aşteptaseră ca lui Danny să-i placă la nebunie locul acesta; avea tot ce-şi putea dori un băieţel de vârsta lui. Dar Jack ştia că Danny nu călcase nici măcar de vreo cinci ori pe aici - cel mult.
    Poate că dacă ar mai fi fost vreun puşti cu care să se joace, lucrurile ar fi stat altfel.
    Poarta scârţâi încet când o deschise ca să intre pe teren, şi apoi se auzi pietrişul scrâşnindu-i sub picioare.
    Se duse mai întâi spre căsuţa pitică, o copie perfectă în miniatură a hotelului însuşi. Îi ajungea până la jumătatea coapsei, exact înălţimea lui Danny. Jack se lăsă pe vine şi privi prin ferestrele de la etajul al treilea.
    - Uriaşul a venit să vă smulgă din paturi şi să vă mănânce, zise el cavernos.
    Dar nici asta nu era nostim. Puteai desface casa din balamale foarte uşor. Înăuntru te aştepta deziluzia.
    Pereţii erau pictaţi, dar locul era aproape gol. Dar bineînţeles că aşa şi trebuia să fie, îşi spuse, cum altfel să intre copiii înăuntru? Mobila de jucărie, câtă va fi fost ea în timpul verii, probabil că era împachetată şi pusă bine la păstrare în magazie.
    Se îndreptă spre tobogan, puse foarfecele jos şi după ce aruncă o privire peste umăr ca să se asigure că Wendy şi Danny nu se întorseseră, se urcă pe el şi se aşeză în vârf. Era un tobogan pentru copii mai mari, dar tot era prea mic pentru el. De cât timp nu se mai dăduse pe un tobogan? De douăzeci de ani? Era imposibil să fi fost atât de demult, nu părea să fi fost atât de demult, dar aşa era, douăzeci de ani, sau poate chiar mai mult. Îşi amintea cum tatăl lui îl ducea în parcul de distracţii din Berlin, New Hampshire, pe vremea când avea vârsta lui Danny şi se dădea în toate drăciile, tobogan, leagăne, balansoare. Mâncau cârnaţi, apoi cumpărau alune de la vânzătorul ambulant. Stăteau pe o bancă şi le mâncau, în timp ce nori crepusculari de porumbei se adunau în jurul lor.
    "Păsări afurisite care se hrănesc cu putreziciuni," obişnuia să spună tatăl său. "Să nu le dai de mâncare, Jacky."
    Dar până la urmă, hrăneau amândoi porumbeii, făcând haz de felul lacom în care aceştia alergau după alune. Jack credea că era singurul dintre copii pe care tatăl îi ducea în parc. El era favoritul, dar chiar aşa, o lua pe coajă de multe ori când bătrânul era beat, chestie care se întâmpla foarte des. Dar Jack îl iubise cât de mult fusese în stare, mult timp după ce restul familiei ajunsese să simtă numai ură şi teamă.
    Se împinse cu mâinile şi alunecă, dar nu fu mulţumit. Nefolosit, toboganul avea prea multe asperităţi şi nu puteai lua viteză. Iar fundul lui era pur şi simplu prea mare. Picioarele, lui adulte se proptiră în moviliţa în care mii de picioare de copii aterizaseră înaintea lui. Se ridică, îşi scutură pantalonii şi se uită la foarfeca de grădină.
    Însă în loc să se întoarcă la treabă, se îndreptă spre leagăne, care şi ele îl dezamăgiră. Lanţurile ruginiseră de la încheierea sezonului şi scheunau mai tare ca un câine lovit de maşină. Jack îşi promise că o să le ungă la primăvară.
    "Ar trebui să încetezi", se avertiză. "Nu mai eşti copil şi nu ai nevoie de locul ăsta ca să ţi-o dovedeşti."
    Dar se îndreptă spre segmentele tubulare de ciment - erau prea mici pentru el şi trecu pe deasupra lor - şi apoi spre gardul de siguranţă care marca marginea terenului. Se apucă cu mâinile de verigile lanţului şi se uită printre ele, lumina soarelui desenându-i dungi pe chip, de parcă s-ar fi aflat în spatele unor gratii. Îşi dădu seama de asta şi scutură veriga lanţului, prefăcându-se cuprins de chinuri şi şopti:
    - Daţi-mi drumul! Daţi-mi drumul!
    Dar, pentru a treia oară, nu era deloc nostim. Era timpul să se întoarcă la treabă.
    Atunci auzi sunetul în spatele lui.
    Se întoarse brusc, încruntat, jenat, întrebându-se dacă nu cumva îl văzuse cineva cum se prostea aici, pe teritoriul puştilor. Ochii i se mişcară în toate părţile, de la scrânciob până la balansoarul în care numai vântul se legăna. Apoi, mai departe, către poartă şi gărduţul care separa terenul de joacă de gazon şi grădina englezească, cu leii strânşi la un loc, parcă protejând poteca, cu iepurele aplecat, parcă gata să pască iarba, cu bizonul pregătit de atac, cu câinele aşezat pe picioarele din spate. Şi în spatele lor, pajiştea netedă şi hotelul. De unde stătea, putea vedea chiar o parte din terenul de crichet din partea de vest a hotelului Overlook.
    Totul era ca şi înainte. Atunci, de ce i s-a făcut pielea de găină pe faţă şi pe mâini, şi de ce părul de la ceafă i s-a zburlit de parcă muşchii gâtului i s-au încordat pe neaşteptate?
    Privi din nou către hotel, dar răspunsul nu venea dintr-acolo.
    Overlook stătea la locul lui, cu ferestrele întunecate, cu un fir subţire de fum care se ondula din coşul de pe acoperiş, urcând de la focul care ardea mocnit în şemineul din hol.
    (Băieţică, mai bine apucă-te de treabă, dacă nu vrei, când se vor întoarce, să te întrebe ce ai făcut toată ziua).
    Sigur, să se apuce de treabă. Pentru că venea zăpada şi el trebuia să tundă tufele astea nenorocite.
    Era parte din înţelegere. În afară de asta, nu vor îndrăzni...
    (Cine? Ce? Să îndrăznească să ce?)
    Se îndreptă spre foarfeca de grădină, aflată pe jos, lângă piciorul toboganului, iar sunetul pe care-l făcea pietrişul strivit sub tălpi i se păru anormal de puternic. Acum şi pielea de pe testicole i se făcuse de găină, iar fesele i se încordaseră, şi le simţea tari şi grele ca pietrele de moară.
    ("Isuse, ce e asta?")
    Se opri lângă foarfecă, dar nu făcu nicio mişcare să o ridice. Da, ceva nu era în regulă în gardul viu cu chipuri de animale. Şi era atât de simplu, atât de uşor de observat, că nu-şi dăduse seama de prima dată.
    - Haide, se răţoi, tocmai ai tuns blestematul ăla de iepure, ce mare...
   (asta e)
    I se opri respiraţia.
    Iepurele era aşezat pe patru labe şi păştea iarbă. Era cu burta aşezată pe pământ. Dar cu nici zece minute în urmă, fusese aşezat pe picioarele dinapoi, sigur că aşa fusese, doar îi tunsese urechile... şi burta.
    Privi repede câinele. Când coborâse pe potecă, câinele stătea în două labe, într-o poziţie care sugera că cere ceva dulce, o bucăţică de zahăr, poate. Acum era ghemuit, cu capul ridicat, botul părând că mârâie în surdină. Iar leii...
    (nu, nu drăguţă, ah, nu, nu... nu se poate)
    leii se apropiaseră de potecă. Cei doi din dreapta îşi schimbaseră poziţia, se apropiaseră mai mult unul de celălalt. Acum, coada celui din stânga aproape că ajungea la potecă. Când trecuse pe lângă ei mai înainte, leul acela avea coada încolăcită în jurul picioarelor. Era sigur de asta.
    Nu mai străjuiau poteca; o blocau.
    Cu o mişcare bruscă, Jack îşi puse mâinile la ochi şi apoi le îndepărtă. Scena nu se schimbase. Lăsă să-i scape un oftat uşor, prea uşor ca să fie confundat cu un geamăt. Pe vremea când obişnuia să bea, se temea întotdeauna că aşa ceva era posibil să se întâmple. Dar dacă erai un băutor înrăit, numeai fantasmele astea delirium tremens - şi vedeai gândaci care ieşeau prin pereţi.
    Dar cum le numeai dacă erai complet treaz?
    Întrebarea se voise retorică, dar mintea lui răspunse
    (le numeai nebunie)
    totuşi.
    Holbându-se la tufele în formă de animale, îşi dădu seama că ceva se schimbase în timpul cât avusese ochii acoperiţi. Câinele se apropiase. Nu mai stătea ghemuit acum, ci părea că e în poziţie de fugă, cu picioarele dinapoi puţin flexâte, o labă din faţă pusă înainte, cealaltă mai retrasă. Gura tăiată în tufă era mai larg căscată, crenguţele uscate păreau ascuţite şi malefice. Şi acum avea senzaţia că poate zări şi urme vagi de ochi în verdeaţă. Ochi care-l priveau.
    Isteric, gândi: "De ce trebuie să fie retuşate? Sunt perfecte."
    Alt sunet abia auzit. Făcu involuntar un pas în spate atunci când privi spre lei. Unul din cei doi lei din dreapta părea să-l fi depăşit cu foarte puţin pe tovarăşul său. Ţinea capul aplecat. O labă se furişase până aproape de gărduleţ. Doamne, Dumnezeule, ce mai urmează?
    ("urmează că o să sară peste gard şi o să te sfâşie ca într-o poveste pentru copiii neascultători")
    Era ca în jocul pe care-l jucase în copilărie, un, doi, trei, la perete. Un copil se întorcea cu spatele şi număra până la zece, timp în care ceilalţi se furişau înspre el. Când ajungea la zece, se întorcea brusc, şi dacă prindea pe cineva mişcând, acei cineva era eliminat din joc. Ceilalţi copii rămâneau în poziţie de statui, până când se întorcea din nou şi pornea iar să numere. Şi se apropiau din ce în ce mai mult, până când, în cele din urma, pe undeva după cinci dar înainte de zece, simţeai o mână pe spate...
    Pietrişul se rostogoli cu zgomot pe potecă.
    Tresărind puternic, întoarse capul şi se uită la câine. Era acum la jumătatea drumului spre potecă, exact în spatele leilor, cu gura mare larg deschisă.
    Mai înainte nu fusese decât un tufiş tăiat în aşa fel încât să aducă cu o formă de câine, ceva care nu mai semănă cu nimic, dacă îl priveai mai de aproape. Însă Jack observă de-abia acum că fusese astfel tăiat încă să semene cu un câine lup, iar câinii lup erau răi. Puteai să-i dresezi, să-i înveţi să ucidă.
    Foşni ceva.
    Leul din stânga ajunsese acum până la gard; botul atingea şipcile. Părea că rânjeşte la el. Jack mai făcu doi paşi înapoi. Capul îi zvâcnea nebuneşte şi simţea scrâşnetul uscat al respiraţiei în gât. Se mişcase şi bizonul, îl înconjurase dinspre dreapta, prin spatele iepurelui. Ţinea capul aplecat, cu coarnele de verdeaţă îndreptate către el. Chestia era că nu-i puteai supraveghea pe toţi. Nu în acelaşi timp.
    Începu să scâncească, fără să-şi dea seama în concentrarea sa cumplită că scotea vreun sunet. Ochii îi fugeau de la una din creaturile tăiate în tufe la cealaltă, încercând să vadă când se mişcă. Vântul oftă adânc, scoţând un sunet lugubru prin crengile dese. Dar ce fel de zgomot s-ar auzi dacă l-ar prinde? Desigur că ştia. Un zgomot ca de ceva frânt, sfâşiat, rupt. Ar fi...
    (nu nu NU NU NU VREAU SĂ CRED AŞA CEVA ÎN NICIUN CAZ!)
    Îşi acoperi ochii, prinzându-şi în mâini părul, fruntea, tâmplele. Şi a stat aşa timp îndelungat, teroarea crescând în el, până n-a mai rezistat şi şi-a dat mâinile la o parte cu un strigăt.
    Lângă pajişte, câinele stătea aşezat pe picioarele dinapoi, de parcă cerşea o coajă de pâine. Bizonul privea neinteresat înapoi spre terenul de crichet, aşa cum îl găsise Jack când venise cu foarfeca. Iepurele stătea ridicat în două labe, cu urechile ciulite ca să prindă şi cel mai slab zgomot, expunându-şi pântecul proaspăt tuns. Leii, cu rădăcinile bine înfipte în pământ, stăteau lângă potecă.
    Rămase mult tîmp îngheţat, încremenit, respiraţia aspră domolindu-i-se în cele din urmă. Îşi scoase pachetul de ţigări, dar scăpă patru ţigări pe jos. Se aplecă şi bâjbâi după ele, fără să-şi ia ochii de la grădina englezească, de teamă ca nu cumva animalele să înceapă iarăşi să se mişte. Le ridică, îndesă neglijent trei dintre ele înapoi în pachet şi o aprinse pe a patra.
    După ce trase de două ori însetat din ea, o aruncă şi o strivi cu piciorul. Se întoarse şi ridică foarfeca.
    - Sunt foarte obosit, spuse.
    Acum i se părea normal să vorbească cu glas tare. Nu mai părea un gest de om nebun.
    - Am trăit într-o stare de încordare maximă. Viespile... piesa... Al vorbindu-mi cum mi-a vorbit. Dar acum totul este în regulă.
    Porni spre hotel, cu paşi grei. O parte a minţii sale îi făcea semne, neliniştită, încerca să-l facă să ocolească animalele verzi, dar el o ţinu înainte pe poteca pietruită, chiar printre ele. O adiere uşoară trecu printre tufe şi atâta tot. Îşi imaginase întreaga poveste. S-a speriat rău, dar se terminase totul.
    Se opri în bucătăria de la Overlook şi înghiţi două pastile de Excedrin, apoi coborî şi se uită prin hârtii, până auzi sunetul înfundat al microbuzului. Se duse să-i întâmpine. Se simţea bine. Nu găsea de cuviinţă că trebuie să-şi povestească halucinaţia. S-a speriat rău, dar acum totul trecuse.

                                                24. Zăpada

                         Se însera.
    Stăteau pe terasă, , învăluiţi în lumina care pălea, Jack în centru, ţinându-l pe Danny de umeri cu mâna stângă, şi pe Wendy de mijloc cu mâna dreaptă. Urmăreau toţi trei împreună cum altcineva hotărăşte în locul lor.
    Pe la două şi jumătate cerul se înnorase complet şi, o oră mai târziu, începuse să ningă, numai că de data aceasta nu era nevoie de un meteorolog care să-ţi spună că era vorba de ceva serios, că nu era o fulguială care se va topi sau se va împrăştia când va începe să bată vântul de seară. La început, ninsoarea căzuse în linii perfect drepte, formând un strat care acoperise totul uniform, dar acum, o oră după ce se pornise, vântul începuse să sufle din nord-vest şi zăpada se adunase pe terasă şi în parcarea Overlook.
    Mai departe, după terenurile hotelului, şoseaua dispăruse sub o pătură albă şi netedă. Dispăruseră şi animalele-tufiş, dar când Wendy şi Danny veniseră acasă, ea îl lăudase pentru treaba bună făcută. Crezi? întrebase el şi nu mai adăugase nimic altceva. Acum tufele erau îngropate sub mantii albe şi amorfe.
    În mod curios, deşi aveau gânduri diferite, toţi simţeau aceeaşi emoţie: uşurarea. Podul fusese trecut.
    - Oare va fi vreodată şi primăvară? murmură Wendy.
    Jack o strânse mai tare.
    - Înainte chiar să-ţi dai seama. Ce-ar fi să intrăm şi să mâncăm ceva? E frig aici.
    Ea surâse. Toată după-amiaza Jack păruse distant şi... ciudat. Acum parcă era iar el însuşi.
    - De acord. Tu ce zici, Danny?
    - Sigur.
    Intrară împreună, lăsând afară numai vântul să-şi ajusteze glasul până va ajunge la ţipătul acela grav pe care îl vor auzi toată noaptea, sunet pe care vor ajunge să-l cunoască bine. Fulgi de zăpadă dansau şi zburdau de-a lungul terasei.
    Hotelul Overlook privea ninsoarea aşa cum făcuse întotdeauna de-a lungul celor aproape şaptezeci şi cinci de ani, cu bărbi false de zăpadă la ferestrele întunecate, nepăsător că acum era izolat de restul lumii. Sau, poate că îi convenea o asemenea perspectivă. În găoacea sa, cei trei îşi văzură mai departe de rutina lor de seară, întocmai ca microbii prinşi în intestinele unui monstru.

                                                   25. În camera 217
                                                                1.

                             O săptămână și jumătate mai târziu, terenurile hotelului Overlook erau acoperite cu un strat alb şi vălurit de zăpadă, mai gros de jumătate de metru. Menajeria sculptată în tufe fusese îngropată pe jumătate; iepurele, îngheţat pe picioarele dinapoi părea că se ridică dintr-un bazin alb. Unii nămeţi aveau peste doi metri înălţime.
    Dar vântul modifica în permanenţă dimensiunile, dându-le forme sinuoase de dune. De două ori, mişcându-se cu stângăcie pe schiuri, Jack s-a dus la magazie după lopată ca să cureţe terasa; a treia oară însă a ridicat doar din umeri şi a făcut numai o cărare prin troienele care le blocau uşa şi-l lăsa pe Danny să se distreze dându-se cu sania. Nămeţii cu adevărat impresionanţi se aflau pe latura vestică a hotelului; unii aveau aproape şapte metri, iar în spatele lor pământul era curăţat de zăpadă pană la iarbă, de rafalele neîncetate de vânt.
    Ferestrele de la etajul întâi erau complet acoperite, iar priveliştea pe care o admirase Jack din restaurant în ziua închiderii nu era acum mai interesantă decât un ecran alb de cinematograf. Telefonul încetase să funcţioneze în urmă cu opt zile, iar emiţătorul din biroul lui Ullman rămăsese singurul lor mijloc de comunicare cu lumea exterioară.
    Ningea în fiecare zi, câteodată numai fulguia, pudrând crusta sclipitoare de zăpadă, alteori ningea de-adevăratelea, şuieratul baritonal al vântului transformându-se într-un ţipăt strident de femeie care făcea până şi bătrânul hotel să se cutremure şi să geamă într-un mod îngrijorător, chiar în leagănul său confortabil de zăpadă.
    Temperaturile din timpul nopţii nu depăşeau minus zece grade şi deşi termometrul de lângă intrarea de serviciu în bucătărie ajungea să indice uneori şi zero grade în miezul zilei, cuţitul ascuţit al vântului nu-ţi permitea să ieşi fără masca de schi pe faţă. Şi totuşi ieşeau în zilele când soarele strălucea, îmbrăcaţi cu două rânduri de haine şi cu câte două perechi de mănuşi. Erau aproape obligaţi să iasă; hotelul era înconjurat acum de o pistă dublă pentru săniuţa lui Danny.
    Variantele erau aproape inepuizabile: Danny în săniuţă, în timp ce părinţii îl trăgeau; tăticul în săniuţă, râzând cu gura până la urechi în timp ce Wendy şi Danny încercau să-l tragă (era destul de uşor să-l tragă pe crusta de gheaţă şi practic imposibil atunci când aceasta era acoperită cu un strat superficial de zăpadă); Danny şi mămica în săniuţă; Wendy singură în timp ce bărbaţii ei trăgeau sania şi scoteau aburi albi pe gură, de parcă ar fi fost cai de povară, prefăcându-se că e mai grea decât în realitate.
    Râdeau mult în excursiile acestea făcute cu sania în jurul casei, dar vocea spasmodică şi impersonală a vântului, care le vorbea cu o sinceritate atât de mare şi atât de găunoasă, făcea ca râsul lor să pară mărunţel şi forţat.
    Văzuseră şi urme de caribu în zăpadă şi o dată au văzut chiar animalele, un grup de cinci, stând nemişcate în spatele gardului. Se uitaseră pe rând cu binoclul lui Jack, ca să le vadă mai bine şi, privindu-le, Wendy avusese o senzaţie ciudată, ireală: stăteau până mai sus de genunchi în zăpada care acoperea autostrada şi îşi dădu seama că, de acum şi până la dezgheţul de primăvară, drumul aparţinea mai mult acestor animale decât le aparţinea lor. Acum lucrurile pe care oamenii le construiseră aici erau neutralizate. Credea că şi animalele înţeleg asta.
    Pusese binoclul jos şi spusese ceva în legătură cu masa pe care trebuia s-o pregătească, iar în bucătărie plânsese puţin, încercând să scape de sentimentul acela îngrozitor care creştea în ea şi care uneori o copleşea ca o mână mare care îi apăsa inima. S-a gândit la caribu. S-a gândit la viespile pe care Jack le pusese pe platforma de la intrarea de serviciu sub un lighean, ca să îngheţe.
    Erau o mulţime de tălpici atârnate în magazie şi Jack a găsit câte o pereche potrivită pentru fiecare dintre ei, deşi perechea lui Danny era puţin cam mare. Jack reuşi să se descurce. Deşi nu mai folosise asemenea tălpici pentru zăpadă din copilăria petrecută în Berlin, New Hampshire, reînvăţă repede.
    În schimb, Wendy nu era prea entuziasmată - fiecare cincisprezece minute de tropăială pe plasele acestea mari, îi dădeau dureri cumplite de picioare şi gleznele i se umflau - dar Danny era interesat şi curios şi se străduia din toate puterile să prindă şmecheria. Încă mai cădea, destul de des chiar, dar Jack era încântat de progresele pe care le făcea. Spunea că până în februarie Danny va zburda.

                                                           2.

                                   Ziua era posomorâtă și până la prânz cerul începuse deja să verse zăpadă. Radioul promitea alt strat de zece-cincisprezece centimetri şi înălţa osanale marelui zeu al schiorilor din Colorado, Zeul Precipitaţiilor.
    În dormitor, unde tricota un fular, Wendy se gândi că ştia exact ce puteau face schiorii cu toată zăpada aia. Ştia exact unde şi-o puteau băga.
    Jack era în pivniţă. Coborâse ca să controleze caloriferul şi cazanul - controalele acestea deveniseră un fel de ritual de când se înzăpeziseră - şi după ce constată satisfăcut că totul era în ordine, trecu pe sub arcadă, înşurubă becul şi se aşeză pe un scaun murdar de campanie pe care îl găsise acolo. Răsfoia prin registrele şi hârtiile vechi, ştergându-se mereu cu batista la gură în tot acest timp. Statul în casă îi decolorase bronzul de toamnă şi, aşa cum stătea aplecat peste hârtiile îngălbenite şi foşnitoare, cu părul blond roşcat căzându-i dezordonat pe frunte, arăta puţin nebun. Găsise nişte lucruri ciudate ascunse printre facturi, chitanţe şi deconturi.
    Lucruri care-l nelinişteau. O fâşie însângerata dintr-un cearşaf. Un ursuleţ de pluş rupt, care părea a fi fost sfâşiat cu un obiect tăios. O foaie mototolită de hârtie violet, din aceea pe care doamnele obişnuiau să-şi scrie corespondenţa, păstrând încă o urmă slabă de parfum de mosc, alterat de vreme, o scrisoare începută şi neterminată, scrisă cu cerneală albastră pe care vremea o decolorase:
     "Iubitul meu Tommy, nu mă pot gândi atât de bine pe cât speram, la noi bineînţeles, la cine altcineva? Ha. Ha. Mă împiedică tot felul de lucruri. Am avut vise ciudate, cu strigăte şi împuşcături în noapte, poţi să-ţi închipui aşa ceva şi".
    Atâta tot. Scrisoarea era datată 27 iunie 1934.
    A mai găsit şi o marionetă, care putea fi la fel de bine şi o vrăjitoare şi un vraci... În orice caz, ceva cu dinţi lungi şi pălărie ţuguiată. Fusese îndesată între un maldăr de chitanţe de gaz şi un alt vraf de chitanţe, pentru apă minerală. Şi a mai găsit ceva care părea a fi o poezie, mâzgălită cu creion negru pe spatele unui meniu:
    "Medoc / eşti aici? / Am umblat din nou în somn, dragul meu. / Plantele se mişcă sub covor".
    Nu era nicio dată pe meniu şi nici un nume sub poezie dacă era, într-adevăr, o poezie. Scăpa înţelesului, dar era fascinant.
    I se părea că toate aceste lucruri erau ca piesele unui puzzle, lucruri care se vor potrivi în cele din urmă, dacă va fi în stare să găsească piesele de legătură. Şi astfel continuă să caute, tresărind şi ştergându-şi buzele de fiecare dată când caloriferul gemea în spatele său.

                                                               3.

                                        Danny se afla din nou în faţa Camerei 217.
    Şperaclul era în buzunar. Privea uşa cu un fel de lăcomie drogată, iar partea de sus a corpului părea că se frământă, cuprinsă de convulsii sub cămaşa de flanel. Fredona ceva încet şi fals.
    Nu mai voise să se întoarcă aici, mai ales după incidentul cu furtunul. Îi era frică să vină aici. Îi era frică şi pentru că luase iarăşi şperaclul, neascultându-şi tatăl.
    Voise să vină aici. Curiozitatea
    (a omorât pisica; satisfacerea curiozităţii a înviat-o)
    era ca un cârlig de undiţă în mintea lui, un fel de cântec insistent de sirenă care nu putea fi potolit nicicum. Şi, oare, nu-i spusese domnul Hallorann: "Nu cred că e aici ceva care să-ţi poată face vreun rău"?
    (Ai promis)
    ("Promisiunile sunt făcute ca să fie încălcate").
    Tresări. Era ca şi când gândul acesta ar fi venit dinafară lui, ca o insectă, bâzâind, ademenindu-l.
    ("Promisiunile sunt făcute ca să fie încălcate dragul meu amirc, ca să fie încălcate, călcate în picioare, despicate, zdrobite cu ciocanul. Aşa că, PĂZEA!")
    Fredonatul nervos deveni un cântec gutural, aproape fără urmă de melodie: "Lou, Lou fugi la Lou a mea, fugi la Lou a mea, iubita meeea..."
    Şi n-avusese domnul Hallorann dreptate? Şi nu fusese oare acela motivul pentru care nu spusese nimic şi lăsase zăpada să-i izoleze de restul lumii?
    "Închide ochii şi totul va dispărea".
    Dispăruse lucrul acela îngrozitor pe care îl văzuse în Apartamentul Prezidenţial. Iar şarpele nu fusese nimic altceva decât un furtun care căzuse pe covor. Da, până şi sângele din Apartamentul Prezidenţial era inofensiv, era ceva vechi, ceva ce se petrecuse cu mult înainte ca el să se nască sau chiar înainte ca părinţii lui să se gândească la posibilitatea de a-l avea, ceva ce trecuse, se terminase. Ca un film pe care numai el îl putea vedea. Nu era nimic, absolut nimic, absolut nimic în hotelul ăsta care să-i facă vreun rău, şi dacă singurul mod pentru a-şi dovedi aceasta era să intre aici, de ce oare n-ar face-o?
    "Lou, Lou, fugi la Lou a mea..."
    ("Curiozitatea a omorât pisica dragul meu amirc, amirc dragul meu, satisfacerea curiozităţii a înviat-o, a adus-o înapoi întreagă şi nevătămată, din cap până-n picioare; din picioare până-n cap era întreagă şi nevătămată. Ştia că lucrurile astea")
    ("sunt ca pozele urâte, nu-ţi pot face rău, dar dumnezeul meu")
    ("ce dinţi mari ai bunicuţo şi asta e un lup în costumul lui Barbă Albastră sau o Barbă Albastră într-un costum de lup şi sunt atât de")
    ("bucuros că ai întrebat deoarece curiozitatea a omorât pisica şi SPERANŢA satisfacerii curiozităţii a adus-o")
    pe hol, păşind fără zgomot pe covorul cu o junglă neagră şi albastră. Se oprise lângă extinctor, pusese ciocul din alamă înapoi pe cadru şi apoi l-a împuns de câteva ori cu degetul, şoptind, cu inima strânsă: "Hai şi fă-mi ceva. Hai şi fă-mi ceva, puţă zgârcită. Nu poţi, eh? Eh? Nu eşti decât un furtun nenorocit. Nu ştii să faci altceva decât să stai aici. Haide, haide!"
    Era aproape nebun de curajul care-l cuprinsese. Şi nu se întâmplase absolut nimic. Nu era decât un furtun, numai pânză tare şi alamă, puteai să-l tai în bucăţi şi nu s-ar fi văitat, nu s-ar fi zvârcolit şi n-ar fi sângerat mucozităţi verzi pe covorul albastru, pentru că nu era decât un furtun, nu un tun şi nu un cătun, nu era un nasture de sticlă şi nici o fundă de satin, nu era un şarpe adormit... şi se grăbise mai departe, se grăbise mai departe pentru că era
    ("târziu, am întârziat", spuse iepurele alb)
    iepurele alb. Da. Acum mai era un iepure alb lângă terenul de joacă, odată fusese verde dar acum era alb, de parcă cineva l-ar fi speriat de mai multe ori în nopţile vântoase cu zăpadă şi l-ar fi îmbătrânit...
    Danny scoase şperaclul din buzunar şi-l introduse în broască.
    "Lou, Lou..."
    ("iepurele alb se dusese la o partidă de crichet, la partida de crichet a Reginei Roşii, cu berze în loc de ciocane şi arici în loc de mingi").
    Atinse şperaclul, îşi plimbă degetele pe el. Îşi simţea capul bolnav şi golit de gânduri. Răsuci şperaclul şi mecanismul broaştei se deschise fără împotrivire.
    (TĂIAŢI-I CAPUL! TĂIAŢI-I CAPUL! TĂIAŢI-I CAPUL!)
    ("jocul acesta nu este crichet deşi ciocanele sunt prea mici acest joc este")
    (POC-BUUM! "Direct prin poartă").
    (TĂIAŢI-I CAAAAPUUUL...)
    Danny deschise uşa. Se deschise lin, fără nici un scârţâit. Camera care i se înfăţişa era o combinaţie de salon cu dormitor şi, deşi zăpada nu ajunsese atât de sus - cele mai înalte troiene se aflau la vreo jumătate de metru sub ferestrele etajului al doilea - în cameră era întuneric, pentru că tăticul pusese obloane la toate ferestrele din aripa vestică cu două săptămâni în urmă.
    Încă în pragul uşii, bâjbâi pe peretele din dreapta şi găsi comutatorul. Se aprinseră două becuri într-o plafonieră din sticlă şlefuită. Danny intră şi privi în jur. Covorul era gros şi moale, colorat într-un trandafiriu blând. Liniştitor. Un pat dublu, acoperit cu o cuvertură albă. O măsuţă de scris
    ("Rogu-te spune-mi: De ce seamănă corbul cu o masă de scris?")
    lângă fereastra mare, oblonită. În timpul sezonului, Scriitorul
    ("distrându-se de minune, dorind să-ţi bage spaima-n oase")
    avea o panoramă frumoasă a munţilor pe care apoi o descria celor de acasă.
    Mai făcu un pas în încăpere. Nu era nimic aici, absolut nimic. Doar o cameră goală şi rece, pentru că tăticul încălzea astăzi aripa estică. Un birou. Un dulap cu uşa întredeschisă prin care se vedeau câteva umeraşe.
    Umeraşe de hotel, din care nu se fură. O Biblie pe una din noptiere. La stânga era uşa de la baie, cu o oglindă mare pe ea care îi reflecta chipul alb ca varul. Uşa era puţin crăpată şi...
    Urmări în oglindă cum dublura lui dădea din cap.
    Da, acolo era, orice ar fi fost. Acolo înăuntru. În baie. Dublura lui înaintă, de parcă ar fi vrut să iasă din oglindă. Apăsă uşor cu mâna peste mâna dublurii. Apoi o lăsă să cadă când uşa de la baie se deschise. Privi înăuntru.
    O cameră lungă, demodată, ca un vagon de tren. Podeaua, pardosită cu bucăţi hexagonale de gresie, mici şi albe. La capătul celălalt, o toaletă cu capacul ridicat. La dreapta, o chiuvetă cu o altă oglindă deasupra ei, oglindă care de obicei ascunde un dulăpior pentru medicamente. La stânga, o cadă mare şi albă pe picioare cu gheare, cu paravanul tras.
    Danny intră în baie şi se îndreptă ca în vis spre cadă, de parcă ar fi fost pus în mişcare de undeva, din afara lui şi de parcă toată povestea aceasta n-ar fi fost decât unul din visele pe care i le aducea Tony, că fără doar şi poate urma să vadă ceva drăguţ când va da la o parte perdeaua, ceva ce uitase tăticul sau pierduse mămica, ceva care o să-i bucure pe amândoi...
    Aşa că trase perdeaua la o parte.
    Femeia din cadă era moartă de mult timp. Era umflată şi vânătă, pântecul ei plin de gaze ridicându-se din apa rece, cu ace de gheaţă, ca o insulă cărnoasă. Îl fixa pe Danny cu ochi mari şi lipsiţi de viaţă, ca nişte bile de sticlă. Rânjea, cu buzele vineţii întinse într-o grimasă. Sânii atârnau. Părul pubian plutea. Mâinile îi încremeniseră pe marginea de porţelan a băii, încleştate precum ghearele unui crab.
    Danny urlă. Dar nici un sunet nu-i ieşi de pe buze; întorcându-se înăuntru, tot mai înăuntru, urletul căzu în întunericul din el ca un bolovan într-o fântână. Făcu doar un pas şovăielnic înapoi, auzind zgomotul pantofilor pe gresia albă şi, în acelaşi timp, vezica i se deschise, îmbibându-l cu propria-i urină.
    Femeia se ridica.
    Rânjind încă, cu ochii ei mari ca două bile de sticlă fixaţi asupra lui, femeia se ridica. Palmele ei moarte scrâşneau pe porţelan. Sânii i se legănau ca doi saci de box vechi şi crăpaţi. Se auzi şi sunetul firav al pojghiţei de gheaţă care se sparge. Femeia nu respira. Era un cadavru şi era moartă de mulţi ani.
    Danny se răsuci şi o luă la fuga. Se repezi prin uşa deschisă a băii, cu ochii ieşindu-i din orbite, cu părul ridicat ca ţepii unui arici pe cale de a fi transformat într-o
    (jertfă)
    minge
    (de crichet?)
    cu gura deschisă, prin care niciun sunet nu avea putere să iasă. Fugi drept la uşa Camerei 217, uşă care era închisă acum. Începu să bată cu pumnii în ea, departe de a-şi da seama că nu era încuiată că trebuia numai să răsucească clanţa ca să iasă. Prin gură îi ieşeau sunete asurzitoare, în afara frecvenţei acustice omeneşti. Nu putea decât să izbească în uşă şi să audă cum femeia moartă vine după el, cu burta umflată, parul uscat, mâinile întinse - un corp care zăcuse înjunghiat în cadă, poate ani de zile, îmbălsămat acolo parcă printr-un miracol.
    Uşa nu voia să se deschidă, nu voia, nu voia.
    Şi atunci auzi vocea lui Dick Hallorann, atât de brusc şi neaşteptat, atât de calmă, încât coardele sale vocale se deblocară şi începu să plângă încet - nu de frică, ci cu o uşurare binecuvântată.
    ("Nu cred că-ţi pot face vreun rău... sunt ca pozele dintr-o carte... Închide ochii şi o să dispară".)
    Coborî brusc pleoapele. Mâinile i se încleştară. Umerii i se încovoiară sub efortul concentrării.
    ("Nu-i nimic acolo nimic acolo absolut nimic acolo" NU-I NIMIC ACOLO NU ESTE NIMIC!)
    Timpul trecea. Şi tocmai începuse să se relaxeze, tocmai începuse să-şi dea seama că uşa trebuia să fie descuiată şi că poate ieşi, când mâinile igrasioase, umflate, cu miros de peşte, se strânseră uşor în jurul gâtului său şi fu răsucit fără milă pentru a se găsi faţă în faţă cu chipul acela mort și vânăt.

                                                    Partea a patra
                                                   ÎNZĂPEZIȚII
                                              26. Tărâmul viselor
                                                           1.

                        Tot tricotând, o cuprinse somnul.
    Până şi Bartok ar fi adormit-o astăzi şi nu pe Bartok îl asculta la micuţul fonograf, ci pe Bach. Mâinile i se mişcau tot mai încet şi, cam în acelaşi timp când fiul său făcea cunoştinţă cu vechiul locatar al Camerei 217, Wendy aţipea cu lucrul în poală. Lâna şi andrelele se ridicau odată cu ritmul lent al respiraţiei sale.
    Somnul era profund şi fără vise.

                                                             2.

                           Și Jack  Torrance adormise, dar somnul său era superficial şi neliniştit, populat cu vise care păreau mult prea reale ca să fie simple vise - şi în orice caz erau mult mai reale decât oricare alte vise pe care le avusese înainte.
    Ochii începuseră să i se îngreuneze în timp ce răsfoia prin vrafurile cu chitanţe pentru livrările de lapte, câte o sută de chitanţe într-un pachet, părând a fi zeci de mii în total. Şi totuşi îşi aruncă ochii asupra fiecăreia, de teamă ca nu cumva, dacă nu era atent, să piardă exact bucăţica aceea din Overlook de care avea atâta nevoie ca să facă acea legătură mistică, despre care era convins că există pe undeva. Parcă era un om cu un cordon electric într-o mână, bâjbâind printr-o cameră întunecată şi necunoscută în căutarea unei prize.
    Dacă ar fi reuşit s-o găsească, recompensa ar fi fost extraordinară.
    Se împăcase cu telefonul lui Al Shockley şi cu cererea acestuia; experienţa stranie de pe terenul de joacă îl ajutase. Fusese mult prea aproape de o criză de nervi şi era convins că mintea sa se revoltase împotriva cererii blestemate a lui Al de a renunţa la proiectul său literar. Poate că nu fusese decât un semnal care-l avertiza că demnitatea sa nu poate fi călcată mai mult în picioare fără a se dezintegra în întregime. Va scrie cartea. Chiar dacă aceasta va însemna sfârşitul legăturii sale cu Al Shockley.
    Va scrie biografia hotelului, o va scrie direct, fără ocolişuri, iar capitolul introductiv se va referi la halucinaţia în care animalele, tufiş păreau sa se mişte.
    Titlul nu va fi unul inspirat, dar îl mai putea prelucra: "Punct de atracţie turistică, povestea hotelului Overlook".
    Direct, fără ocolişuri, da, da, însă nu va fi scrisă cu intenţie de răzbunare. De altfel, nu avea deloc intenţia să plătească poliţe, nici lui Al, nici lui Stuart Ullman, nici lui George Hatfield, nici tatălui său (beţivan nenorocit şi fanfaron). Nimănui.
    O să scrie cartea pentru că hotelul Overlook îl vrăjise, putea exista vreo altă explicaţie atât de simplă, atât de adevărată? O să o scrie din motivul pentru care simţea că e scrisă întreaga literatură de valoare, ficţiune sau nu: adevărul iese la iveală, în cele din urmă iese întotdeauna la iveală. Va scrie cartea pentru că avea sentimentul că trebuie să o facă.
    "Cinci sute galoane lapte. O sută galoane smântână. Achitat. Trei sute kilograme suc de portocale. Achitat".
    Se aşeză mai bine pe scaun, ţinând încă în mână un teanc de chitanţe. Ochii săi însă nu mai priveau la ce era scris pe ele. Priveau în gol. Pleoapele îi deveniseră grele.
    Gândul îi fugi de la Overlook la tatăl său, care fusese infirmier la Spitalul Comunal din Berlin, New Hampshire. Un om masiv. Gras. Înalt de peste un metru nouăzeci. Ar fi fost chiar mai înalt şi decât Jack. "Ruşinea trupei" - obişnuia să-i spună, iar apoi îl înghiontea drăgăstos şi râdea. Jack mai avea încă doi fraţi, amândoi mai înalţi decât tatăl lor, şi o soră, Becky, mai scundă doar cu patru centimetri decât Jack, dar care îl întrecuse în înălţime în timpul copilăriei.
    Relaţia dintre el şi tatăl său semănase cu deschiderea unei flori bănuite de a ascunde un imens potenţial de frumuseţe şi parfum, dar care, în clipa când este complet înflorită se dovedeşte a fi putredă pe dinăuntru. Până la şapte ani îl iubise din toate puterile şi cu o lipsă totală de reproş pe acel bărbat înalt şi gras, în ciuda bătăilor şi uneori chiar în ciuda ochilor învineţiţi.
    Îşi amintea nopţile catifelate de vară, când în casă era linişte. Fratele mai mare, Brett, avea întâlnire cu iubita lui, fratele mijlociu, Mike, învăţa, Beck şi mama lor erau în camera de zi, urmărind ceva la televizorul vechi şi ramolit; iar el stătea în hol, îmbrăcat în pijama, jucându-se în mod ostentativ cu maşinuţele, dar de fapt, aşteptând momentul când liniştea va fi întreruptă de zgomotul uşii care se izbeşte de perete şi de răcnetul de salut al tatălui său când vedea că Jacky îl aşteaptă; iar apoi propriul său scheunat fericit de răspuns, când uriaşul traversa holul, ţeasta-i rozalie lucind sub părul tuns perie. În lumina din hol, arăta întotdeauna ca o fantomă supradimensionată şi şleampătă, îmbrăcat în uniforma albă de spital, cu cămaşa în permanenţă ieşită din pantaloni (şi uneori plină de sânge), cu manşetele pantalonilor răsfrânte peste pantofii negri.
    Atunci tatăl său îl lua în braţe, iar Jack era ridicat cu o viteză ameţitoare, atât de rapidă era mişcarea că i se părea că simte presiunea aerului punându-i o pălărie de plumb pe cap, sus şi iar sus, amândoi zbierând cât îi ţineau gurile. "Liftul! Liftul!'"; şi mai erau şi acele nopţi când, beat fiind, tatăl nu oprea la timp mişcarea braţelor sale musculoase, iar Jack era aruncat peste capul turtit al tatălui său, ca un proiectil omenesc, prăbuşindu-se pe pardoseala holului. Dar mai erau şi alte nopţi când tatăl doar îl legăna, iar el, cuprins de extaz şi chicotind de bucurie, sălta în porţiunea aceea de aer unde mirosul de bere persista în jurul tatălui său, ca o ceaţă deasă, pentru ca, în cele din urmă, să fie pus jos, sughiţând de atâta râs.
    Chitanţele îi scăpară din mână şi planară prin aer, aterizând uşor pe jos; pleoapele care i se închiseseră, chipul tatălui său tatuat în interior, ca fotografiile sepia, se deschiseră puţin şi apoi se închiseră la loc. Tresări.
    Conştiinţa, ca şi chitanţele, ca frunzele îngălbenite de plop, pluti leneşă în adâncuri.
    Aceea fusese prima etapă a relaţiei dintre ei şi, spre sfârşit, începuse să-şi dea seama că Becky şi fraţii lui, toţi mai mari decât el, îşi urau tatăl şi că mama lor, o femeie ştearsă, care vorbea rareori, îi îndura apropierea, numai pentru faptul că educaţia ei catolică o învăţase că aşa trebuie. Pe atunci, lui Jack nu i se părea deloc ciudat că tatăl ieşea învingător din toate discuţiile cu copiii săi, prin folosirea pumnilor ca argument hotărâtor, şi nu i se părea ciudat că dragostea lui pentru el mergea mână în mână cu frica: frica de jocul de-a liftul, care oricând se putea sfârşi cu un cap spart, sau mai rău; frica de faptul că buna dispoziţie de urs a tatălui se putea transforma cât ai bate din palme într-o furie bestială, de porc mistreţ; frica de ghiontul amical dat "cu mâna bună"; şi uneori, îşi amintea acum, îi fusese chiar frică de umbra tatălui său care-l putea surprinde la joacă.
    Aproape spre sfârşitul acestei etape a început să observe că Brett nu-şi aducea niciodată iubitele acasă şi nici Mike şi Becky prietenii.
    Dragostea a început să-i îngheţe la nouă ani, când tatăl său a bătut-o pe mama sa atât de rău cu bastonul că au trebuit să o interneze în spital. Folosea bastonul de un an, când rămăsese şchiop în urma unui accident de maşină. De atunci nu mai pleca niciodată fără el, lunş şi negru şi gros şi cu măciulie aurită.
    Moţăind acum, trupul lui Jack tresări spasmodic la amintirea sunetului pe care îl făcea bastonul tăind aerul, un şuierat asasin, şi apoi lovitura grea în perete... sau în carne de om.
    O bătuse fără niciun motiv, pe neaşteptate şi fără s-o avertizeze: Erau la masă. Bastonul stătea sprijinit de scaun. Era într-o seară de duminică, la sfârşitul unui week-end de trei zile, week-end în care a fost în permanenţă beat, în stilul său inimitabil. Friptură de pui. Mazăre. Piure de cartofi. Tatăl în capul mesei, cu farfuria plină, moţăind sau aproape moţăind. Mama împărţind farfuriile cu mâncare.
    Şi dintr-o dată tatăl s-a trezit, cu ochii mici adânciţi în orbite înecate în grăsime, lucind cu un fel de arţag nefast şi cretinoid. Se uită, pe rând, la fiecare membru al familiei, iar vena din mijlocul frunţii i se umflase, vestind primejdia, ca întotdeauna. Una din mâinile sale uriaşe, presărată cu pete, mângâia măciulia bastonului. A spus ceva despre cafea - până în ziua de azi Jack era convins, că tatăl său rostise cuvântul "cafea". Mama a deschis gura să răspundă şi atunci bastonul şuieră prin aer lovind-o în faţă. Din nas i-a ţâşnit sânge. Becky a ţipat. Ochelarii mamei au căzut în sosul de friptură. Bastonul care se retrăsese, a lovit-o din nou, de data aceasta în moalele capului, despicându-i ţeasta. Mama s-a prăbuşit.
    El s-a ridicat din scaun şi s-a repezit spre locul unde zăcea ameţită, rotind bastonul deasupra capului ca pe o sabie, mişcându-se cu viteza şi agilitatea grotească a oamenilor graşi, cu ochii strălucind, cu fălcile tremurând în timp ce-i vorbea aşa cum vorbea de obicei copiilor în timpul unor asemenea scene: "Hai. Hai. Cred că acum o să-ţi iei doctoria. Căţel blestemat. Pui ticălos. Vino şi ia-ţi doctoria". Bastonul s-a ridicat şi a coborât asupra ei încă de şapte ori înainte ca Brett şi Mike să reuşească să-l imobilizeze, să-l tragă de acolo şi să-i smulgă bastonul din mână. Jack
    (micuţul Jacky era el acum micuţul Jacky care moţăia şi bolborosea aşezat pe un scaun de campanie plin cu pânze de păianjen în timp ce caloriferul trezit la viaţă gemea cavernos în spatele lui)
    ştia exact câte lovituri au fost pentru că fiecare lovitură în corpul mamei lui fusese gravată în memorie, ca o zgârietură involuntară de daltă în piatră. Şapte lovituri, exact şapte.
    El şi Becky plângând, nevenindu-le să creadă, privind ochelarii căzuţi în piureul de cartofi, o lentilă spartă mânjită cu sos. Brett ţipând la tatăl său în hol, spunându-i că îl omoară dacă face vreo mişcare. Şi tatăl repetând iar şi iar:
    -Căţel blestemat. Pui nenorocit. Dă-mi bastonul, pui afurisit. Dă-mi-l.
    Brett agitând isteric bastonul şi zicând da, da, o să ţi-l dau, mişcă-te numai puţin şi o să-ţi dau tot ce vrei şi încă două porţii suplimentare. O să-ţi dau din plin.
    Mama ridicându-se încet de jos, ameţită, cu faţa deja umflată şi deformată ca un cauciuc vechi prea umflat, sângerând în patru sau cinci locuri, şi atunci ea a spus un lucru îngrozitor, poate singurul lucru pe care l-a spus vreodată şi pe care Jacky şi-l putea aminti cuvânt cu cuvânt:
    - Cine a luat ziarul? Tatăl vostru vrea să citească pagina de divertisment. Plouă deja?
    Şi apoi s-a prăbuşit din nou în genunchi, cu părul atârnându-i peste faţa umflată şi însângerată.
    Mike chemând doctorul, bâlbâind cuvinte fără şir în receptor. Poate să vină imediat? E vorba de mama lor.
    Nu, nu poate să spună ce s-a întâmplat, nu la telefon ca să-i audă cuplajul. Să vină şi atât. Doctorul a venit şi a luat-o pe mama la spitalul unde tatăl lor muncise toată viaţa lui de adult. Tata, trez cât de cât (sau poate apelând numai la viclenia stupidă a animalului încolţit) a spus doctorului că soţia sa a căzut pe scări. Da, era sânge pe faţa de masă, pentru că a încercat să-i şteargă obrajii dragi cu ea.
    "Dar oare i-au zburat ochelarii prin camera de zi în sufragerie, ca să aterizeze în farfuria cu piure de cartofi şi sos?" a întrebat doctorul cu un soi de sarcasm hidos şi batjocoritor.
    "Aşa s-a întâmplat, Mark? Am auzit de oameni care prind posturi de radio în plombele de măsele şi am văzut un om care a primit un glonţ între ochi şi a scăpat cu viaţă, dar ce-mi spui tu e ceva nou pentru mine."
    Tata doar a clătinat din cap şi a spus că nu ştie; probabil ca ochelarii i-au căzut când a dus-o în sufragerie. Cei patru copii fuseseră reduşi la tăcere de calma monstruozitate a minciunii. Patru zile mai târziu, Brett şi-a părăsit slujba de la fabrică şi s-a înrolat în armată. Jack a crezut întotdeauna că motivul nu a fost numai criza de violenţă neaşteptată şi iraţională din timpul mesei, ci şi faptul că, la spital, mama lor a confirmat povestea spusă de tatăl lor, ţinând în tot acest timp mâna preotului în mâinile sale. Revoltat, Brett a plecat în lume.
    A fost ucis în provincia Dong Ho în 1965, an în care Jack Torrance, student, intrase în mişcarea pacifistă din colegiu pentru a pune capăt războiului. A fluturat cămaşa însângerată a fratelui său la mitinguri care aveau ecouri din ce în ce mai mari, dar nu chipul lui Brett îi apărea în faţa ochilor când vorbea de la tribună, ci chipul buimac, perplex almamei sale, mama sa spunând:
    "Cine a luat ziarul?"
    Mike a scăpat trei ani mai târziu, când Jack avea doisprezece ani, a plecat la universitate cu o bursă de merit. Un an după aceea, tatăl lor a murit în urma unei comoţii cerebrale subite, care s-a petrecut în timp ce pregătea un pacient pentru operaţie. Se prăbuşise în uniforma lui de spital albă şi largă, cu cămaşa scoasă din pantaloni. Probabil că murise înainte să se întindă pe pardoseala din gresie neagră şi roşie a spitalului şi peste trei zile, omul care dominase viaţa lui Jacky, zeul-fantomă, alb şi iraţional, se afla în pământ.
    Pe piatra funerară stătea scris: "Mark Anthony Torrance, Tată iubitor". La aceasta, Jack ar mai fi adăugat un rând: "Ştia să se joace de-a liftul";
    Au primit mulţi bani de la compania de asigurări. Există oameni care colecţionează asigurări cu aceeaşi pasiune cu care alţii colecţionează timbre sau monede, iar Mark Torrance fusese unul dintre aceştia.
    Au primit banii de asigurare şi în acelaşi timp notele de plată pentru băuturi au încetat să mai vină. Timp de cinci ani au fost bogaţi. Aproape bogaţi...
    În somnul său superficial şi agitat îşi văzu propriul chip ca prin geam, chipul lui şi totuşi altul, ochii larg deschişi şi gura încremenită într-un surâs nevinovat erau al unui băieţel care stătea în hol cu maşinuţele sale de jucărie, aşteptându-şi tatăl, aşteptând alba fantomă-zeu, aşteptând ca liftul să urce cu viteză ameţitoare, exuberantă prin ceaţa cu miros de sare şi rumeguş a crâşmelor, aşteptând poate ca liftul să se prăbuşească, făcând să-i ţâşnească arcuri vechi de ceas prin urechi, în timp ce tatăl său hohoteşte de râs şi el
    (se transformă în chipul lui Danny, atât de asemănător cu al lui în copilărie, ochii lui de un albastru deschis, în timp ce ai lui Danny erau cenuşii, dar buzele aveau aceeaşi arcuire, şi tenul alb; Danny în biroul lui, în pantaloni de trening, toate hârtiile lui ude leoarcă, o ceaţă fină cu miros de bere ridicându-se din ele... o bătaie cumplită fermentând acolo, ridicându-se pe aripi de drojdie, respiraţia crâşmelor... pocnetul osului ... propria sa voce bâiguind "Danny, ai păţit ceva, amice?... Ah, Doamne ah Doamne bietul tău, braţ"... şi acel chip transformându-se în)
    (Chipul ameţit al mamei care se ridică de sub masă, lovit şi însângerat şi mama spunea)
    ("...din partea tatălui tău. Repet, un anunţ extrem de important din partea tatălui tău. Te rog rămâi pe frecvenţa aceasta sau treci imediat pe frecvenţa Jack cel Fericit. Repet treci imediat pe frecvenţa Ora Fericită. Repet...")
    O dizolvare lentă a sunetelor. Voci fără chip răsunând până la el ca printr-un coridor nesfârşit şi întunecat.
    ("Mă împiedică tot felul, de lucruri, dragă Tommy...")
    ("Medoc, eşti aici? Iar am dat în somnambulism, dragul meu. De monştrii inumani mi-e teamă...")
    ("Scuzaţi-mă, domnule Ullman, dar acesta nu este...")
    ...biroul, cu dulapurile pline eu dosare, masa mare de lucru a lui Ullman, un registru alb al rezervărilor de anul viitor pus deja la locul lui - nu-i scapă nimic din vedere lui Ullman ăsta - toate cheile atârnând ordonat în cârligele lor
    (mai puţin una, care, care cheie, şperaclul - şperaclul, şperaclul, cine a luat şperaclul? dacă am merge sus poate ca am vedea)
    şi radioul cel mare, cu două benzi, pe raft.
    Îl deschise. Emisiunile se auzeau cu întreruperi scurte, încărcate cu paraziţi. Schimbă banda şi roti butonul, trecând peste fragmente de melodii, ştiri, discursul bombastic al unui preot, buletine meteo. Şi peste o altă voce, la care se întoarse. Era vocea tatălui său.
    "...omoară-l. Trebuie să-l omori, Jacky, şi pe ea la fel. Pentru că un artist adevărat trebuie să sufere. Pentru că fiecare om ucide lucrul pe care îl iubeşte. Pentru că ei vor conspira întotdeauna împotriva ta, încercând să te împiedice, să te tragă la fund. Chiar în clipa asta băiatul ăla al tău se află unde nu ar trebui să se afle. Calcă pe un teritoriu interzis. Asta face. E un căţel blestemat. Ciomăgeşte-l, Jacky, ciomăgeşte-l până scoţi şi ultima suflare din el. Bea ceva, Jack, băiatule şi o se ne jucăm de-a liftul. Apoi o să vin cu tine când o să-i dai doctoria. Ştiu că poţi s-o faci, sigur că poţi. Trebuie să-l omori. Trebuie să-l omori, Jacky, şi pe ea la fel. Pentru că un artist adevărat trebuie să sufere. Pentru că fiecare om..."
    Vocea tatălui său devenind din ce în ce mai ascuţită, devenind ceva demenţial, deloc omenesc, ceva guiţat de nervos, vocea Fantomei-Zeu, vocea Porcului-Zeu, care vine din mormânt spre el prin radio şi...
    - Nu! strigă. Eşti mort, eşti în mormânt, nu eşti în mine!
    Pentru că îşi dăduse tatăl afară din el şi nu era drept să se întoarcă, furişându-se în hotelul acesta, la două mii de mile de oraşul unde tatăl său trăise şi murise.
    Ridică radioul deasupra capului şi-l izbi de podea. Aparatul se sparse, împrăştiind arcuri vechi şi tuburi ca într-un joc nebunesc de-a liftul care s-a stricat, făcând să dispară vocea tatălui său şi rămânând numai propria sa voce, vocea lui Jack, vocea lui Jack, repetând în realitatea rece a biroului:
    - ... mort, eşti mort, eşti mort!
    Şi zgomotul neaşteptat ai paşilor lui Wendy deasupra sa, la etaj, şi vocea lui Wendy, speriată, îngrozită:
    - Jack? Jack?
    Se opri, privind uimit în jos la aparatul sfărâmat. Acum singura lor legătură cu lumea de afară era snowmobilul din magazie.
    Îşi cuprinse tâmplele în palme. Începea să-l doară capul.
    Numai în ciorapi, Wendy traversă holul în fugă şi coborî scara sărind câte două trepte odată. Nu privi în sus spre şirul de trepte care ducea la etajul al doilea, dar dacă ar fi făcut-o l-ar fi văzut pe Danny stând în capătul lor, nemişcat şi tăcut, privind în gol, cu degetul în gură, cu gulerul şi umerii cămăşii uzi. Avea vânătăi pe gât şi sub bărbie.
    Strigătele lui Jack încetaseră, dar aceasta nu i-a potolit câtuşi de puţin spaima. Smulsă din somn de glasul lui, care căpătase acea tonalitate agresiv-stridentă pe care şi-o amintea atât de bine, credea că visează încă - dar o altă parte a fiinţei ei ştia că este trează şi asta o îngrozea şi mai mult. Se aştepta să năvălească în birou şi să-l găsească aplecat peste trupul prăbuşit al lui Danny, beat şi năuc.
    Împinse uşa şi-l văzu pe Jack singur, frecându-şi tâmplele cu degetele. Chipul îi era alb ca varul. Aparatul de radio zăcea sfărâmat la picioarele sale.
    - Wendy? întrebă nesigur. Wendy?...
    Nedumerirea păru să-i crească şi pentru o fracţiune de secundă îi văzu adevăratul chip, cel pe care-l ascundea atât de bine în mod obişnuit. Şi pe el se citea o nefericire disperată, era chipul unui animal prins într-o capcană pe care nu fusese în stare s-o observe şi s-o neutralizeze. Apoi muşchii începură să lucreze, începură să se frământe sub piele, gura începu să-i tremure neputincioasă, mărul lui Adam începu să se ridice şi să coboare.
    Propria ei consternare şi surpriză au fost depăşite de şoc: începea să plângă. Îl văzuse plângând şi mai înainte, dar niciodată de când se lăsase de băutură... şi chiar în zilele acelea nu plângea decât dacă era foarte beat şi cuprins de remuşcări patetice. Era un om tare, puternic, şi o înspăimânta şi mai rău faptul că-l vedea cum îşi pierde controlul.
    Se îndreptă spre ea, lacrimile adunându-i-se acum pe gene, capul tremurându-i involuntar ca într-un efort neizbutit de a zăgăzui această furtună emoţională, iar pieptul contractat într-o respiraţie convulsivă, care se transformă într-un suspin uriaş şi cutremurător. Picioarele, înălţate în papuci, i se împleticiră în epava aparatului de radio şi îi căzu în braţe, făcând-o să-şi piardă aproape echilibrul din cauza greutăţii lui. Îi simţi respiraţia în faţă şi nu mirosea a băutură. Sigur că nu; nu era niciun strop de băutură în hotel.
    - Ce s-a întâmplat? îl sprijinea cum putea mai bine. Jack, ce este?
    Dar el suspină doar, agăţat de ea, tăindu-i aproape respiraţia, cu capul răsucindu-i-se pe umărul ei, în gestul acela neajutorat de prevenire. Suspinele erau puternice şi nestăpânite. Se cutremura tot, muşchii mişcându-i-se spasmodic sub cămaşa în carouri.
    - Jack? Ce e? Spune-mi ce s-a întâmplat?
    În cele din urmă, suspinele începură să se transforme în cuvinte, majoritatea incoerente la început, dar apoi devenind tot mai clare, în timp ce lacrimile îi secau.
    - ... vis, cred că a fost un vis, dar a fost atât de adevărat, că eu... era mama care îmi spunea că tata va vorbi la radio şi eu... el... el îmi spunea să... nu ştiu, ţipa la mine... şi am spart radioul... ca să-l fac să tacă. Era mort. Nici măcar nu vreau să-l visez. E mort. Dumnezeule, Wendy, Dumnezeule. Niciodată n-am avut un coşmar atât de îngrozitor. Şi niciodată nu vreau să mai am vreunul. Isuse! A fost cumplit.
    - Ai adormit în birou?
    - Nu... nu aici. Jos.
    Se îndreptă puţin, luându-şi greutatea trupului de pe ea, iar capul îşi încetini mişcările. Apoi se opri.
    - Mă uitam prin hârţoagele alea vechi. Stăteam pe un scaun pe care mi l-am pus acolo. Chitanţe de lapte. Chestii tâmpite. Şi cred că am început să moţăi. Atunci am început să visez. Probabil că am umblat în somn, de am ajuns până aici.
    Încercă un hohot de râs, anemic şi forţat.
    - Există un început pentru toate.
    - Jack, unde e Danny?
    - Nu ştiu. Nu e cu tine?
    - N-a fost... la subsol cu tine?
    O privi şi chipul i se înăspri când îi văzu expresia:
    - Nu mă laşi să uit niciodată ce s-a întâmplat Wenndy, nu-i aşa?
    - Jack...
    - Când o să fiu pe patul de moarte, o să te apleci deasupra mea şi o să spui: "Aşa îţi trebuie, ţi-aduci aminte când i-ai rupt mâna lui Danny?"
    - Jack!
    - Vrei să spui că nu-i aşa? o întrebă cu înverşunare şi sări în picioare. Negi că asta gândeşti? Că îi fac rău? Că l-am schilodit cândva, şi că pot să-l schilodesc din nou?
    - Vreau doar să ştiu unde este, atâta tot.
    - Dă-i înainte, ţipă până nu mai poţi, asta o să rezolve totul, nu?
    Wendy se întoarse şi ieşi.
    O privi cum pleacă, împietrit, ţinând în mână o bucată de sugativă acoperită cu cioburi mici de sticlă. O aruncă la coş şi fugi după Wendy, ajungând-o lângă recepţie. O prinse de umeri şi o răsuci cu faţa la el. Expresia de pe chipul ei era hotărâtă şi neînduplecată.
    - Wendy, îmi pare rău. Din cauza visului. Sunt întors pe dos. Mă ierţi?
    - Desigur, zise ea, fără ca expresia să i se schimbe.
    Umerii ei ţepeni îi alunecară de sub mâini. Se îndreptă spre mijlocul holului şi strigă:
    - Hei, amice! Unde eşti?
    Doar tăcerea îi răspunse. Se duse la uşile duble, le deschise şi ieşi pe cărarea făcută de Jack. Nu era atât o cărare, cât părea a fi mai degrabă un tranşeu; nămeţii de zăpadă de pe margini îi ajungeau până la umeri. Îl strigă iar, respiraţia formând un abur alb. Când se întoarse, părea speriată.
    Stăpânindu-şi iritaţia, spuse calm:
    - Eşti sigură că nu doarme în camera lui?
    - Ţi-am spus că se juca pe undeva în timp ce tricotam. Îl auzeam de jos.
     - Ai adormit.
    - Ce legătură are? Da. Danny!?
    - Ai intrat în camera lui înainte să cobori acum?
    - Eu... se opri.
    El dădu din cap.
    - Nici nu mă aşteptam.
    Începu să urce scările fără să o aştepte. Ea îl urmă, aproape alergând, dar el urca câte trei trepte o dată.
    Aproape că se izbise de el când Jack se opri brusc pe palierul de la etajul întâi. Împietrise acolo, privind în sus cu ochii mari.
    - Ce... începu ea şi îi urmări privirea.
    Danny stătea tot acolo, cu ochi pustii, sugându-şi degetul. Semnele de pe gât se vedeau cu o claritate înfiorătoare în lumina electrică din hol.
    - Danny! urlă ea.
    Aceasta rupse paralizia care-l cuprinsese pe Jack şi amândoi se repeziră în sus pe scări, către copil. Wendy căzu în genunchi lângă el şi îl luă în braţe. Danny se lăsă destul de moale, dar nu o cuprinse cu mâinile după gât.
    Era ca şi când ai ţine în braţe un pachet cu vată. În gură i se revărsă gustul dulce amar al groazei. Danny îşi sugea degetul mai departe şi privea fix, cu indiferenţă la scara de la spatele lor.
    - Danny, ce s-a întâmplat? întrebă Jack.
    Întinse mâna să-i atingă partea umflată a gâtului.
    - Cine ţi-a făcut a...
    - Nu pune mâna pe el! şuieră Wendy.
    Îl strânse mai tare pe Danny în braţe, îl ridică şi se retrase la jumătatea holului, mai înainte ca Jack să se ridice, nedumerit.
    - Ce? Wendy, ce dracu' sp...
    - Să nu îndrăzneşti să-l atingi. Te omor dacă pui mâna pe el!
    - Wendy...
    - Ticălosule!
    Se întoarse şi coborî în fugă scara la primul etaj. Capul lui Danny se clătina încet în ritmul paşilor ei.
    Degetul i se afla în siguranţă în gură. Ochii lui erau ca două ferestre pline cu săpun. La capătul scării, Wendy o luă la dreapta şi Jack auzi uşa la dormitorul lor trântindu-se. Zăvorându-se. Încuindu-se. O tăcere scurtă. Apoi cuvinte blânde, murmurate de mângâiere.
    Nu şi-a dat seama cât timp a stat acolo, paralizat literalmente de toate câte se întîmplaseră într-un interval atât de scurt. Visul îl mai obseda încă, colorând totul în tonuri de ireal. Era ca şi când ar fi luat o doză mică de cocaină. Se putea să-l fi lovit pe Danny, aşa cum crede Wendy? Să fi încercat să-şi sugrume fiul la cererea tatălui său mort? Nu. Nu i-ar face niciodată vreun rău lui Danny.
    ("A căzut pe scări, domnule doctor")
    Nu i-ar face nici un rău lui Danny acum.
    ("De unde să fi ştiut că bomba insecticidă era defectă?")
    Niciodată în viaţa lui nu fusese crud în mod voit atunci când era treaz.
    ("Mai puţin atunci când aproape că l-ai omorât pe George Hatfield")
    - Nu! strigă el în întuneric.
    Îşi lovi picioarele cu pumnii, o dată şi apoi iar şi iar.

                                                               3.

                                       Wendy stătea în fotoliul de lângă fereastră cu Danny în brațe, strângându-l tare, îngânând cuvine vechi şi lipsite de înţeles, cuvinte pe care nu ţi le mai aminteai după aceea, indiferent de întorsătura pe care o luau evenimentele. Copilul îi stătea aşezat în poală, fără să protesteze, fără să se bucure, ca o figurină de hârtie decupată în formă de Danny, iar ochii nici măcar nu priviră spre uşă când Jack strigă:
    - Nu! de undeva din hol.
    Mintea ei nedumerită se mai liniştise puţin, numai că acum descoperi ceva şi mai rău în spatele stării de confuzie. Panica.
    Jack făcuse asta, nu avea nicio urmă de îndoială. Dezminţirile lui nu aveau nicio valoare pentru ea.
    I se părea perfect posibil ca Jack să fi încercat să-l sugrume pe Danny în somn, aşa cum spărsese aparatul de radio în somn. Trecea printr-un fel de criză de nervi. Dar ce trebuia ea să facă? Nu putea să stea veşnic încuiată aici.
    Trebuia să şi mănânce la moment dat. Exista o singură întrebare, pusă în gând cu o voce extrem de rece şi de pragmatică, vocea sentimentului său matern, o voce îngheţată şi lipsită de patimă în clipa în care se îndrepta în afara cercului alcătuit din mama şi copil, spre Jack. Era o voce care vorbea despre autoapărare, trecând pe primul plan apărarea fiului său, iar întrebarea pusă era:
    ("Cât de periculos este, exact?")
    A negat că ar fi făcut ceva. Fusese şi el îngrozit la vederea vânătăilor, la deconectarea implacabilă a lui Danny de la lumea reală. Dacă el ar fi făcut-o, atunci o parte separată din el ar fi fost răspunzătoare. Faptul că făcuse ceea ce făcuse în timpul somnului era încurajator - într-un mod teribil de pervers. Puteau oare să aibă încredere în el, să-i scoată de aici? Să-i coboare munţii şi să-i ducă departe. Şi după aceea...
    Dar nu putea vedea mai departe de sosirea ei şi a lui Danny în perfecta siguranţă la cabinetul doctorului Edmonds din Sidewinder. Şi nici nu simţea nevoia să vadă mai departe. Criza prin care treceau era mai mult decât suficientă ca să-i ocupe gândurile.
    Îngână mai departe cuvinte fără şir, legănându-l pe Danny la piept. Ţinându-l de umeri, degetele sale îşi dădură seama că bluza cu care era îmbrăcat era udă, dar nu se obosiră să trimită informaţia mai departe, spre creier, decât într-un mod cu totul superficial. Dacă ar fi raportat aceasta cum se cuvine, poate că ea şi-ar fi amintit că mâinile lui Jack erau uscate, atunci când, în birou, a luat-o în braţe şi a plâns pe umăr ul ei. Poate ar fi făcut-o să reflecteze. Însă mintea ei era preocupată de alte lucruri. Trebuia să ia o hotărâre - să vorbească cu Jack sau nu?
    De fapt, nu era chiar o hotărâre. Nu putea face nimic singură, nici măcar să-l ducă pe Danny în braţe până la parter şi să ceară ajutor prin radio. Suferise un şoc puternic. Trebuia să fie dus la doctor până nu păţeşte şi altceva. Ireparabil. Refuza să creadă că ireparabilul s-ar fi putut deja produce.
    Şi totuşi se mai frământa, căutând o altă soluţie. Nu voia să-l lase din nou pe Danny în apropierea lui Jack.
    Îşi dădea seama acum că greşise când se împotrivise propriilor sale presentimente (şi presentimentelor lui Danny) şi rămaseră ca să fie înzăpeziţi... pentru binele lui Jack. Mai greşise şi când renunţase la ideea divorţului.
    Acum era aproape paralizată la gândul că poate face o altă greşeală, o greşeală pe care s-o regrete tot restul vieţii.
    În clădire nu era nicio armă. Numai cuţitele care atârnau în bucătărie pe perete, dar Jack se afla între ea şi ele.
    În efortul său de a lua hotărârea corectă, să găsească soluţia, nu-şi dădu seama de ironia amară a gândurilor sale; cu o oră în urmă numai, dormea, ferm convinsă că lucrurile mergeau bine şi că nu peste mult timp vor merge încă şi mai bine. Acum cântărea posibilitatea de a-şi ataca soţul cu un cuţit de măcelărie, dacă acesta încerca să se apropie de ea şi fiul ei.
    În cele din urmă se ridică cu Danny în braţe, de-abia ţinându-se pe picioare. Va trebui să presupună că Jack treaz însemna Jack în toate minţile şi că o va ajuta să ajungă în Sidewinder la doctorul Edmonds. Şi dacă Jack va încerca să facă altcumva, atunci Dumnezeu să-l apere.
    Se duse la uşă şi o descuie. Mutându-l pe Danny pe umăr, o deschise şi ieşi pe hol.
    - Jack? strigă ea pe un ton încordat, dar nu primi niciun răspuns.
    Cu îngrijorare crescândă, se îndreptă spre scară. Dar Jack nu mai era acolo. Şi cum stătea pe palier, întrebându-se ce să facă în continuare, auzi cântecul care venea spre ea de la parter, profund, mânios, satiric, amar:
    "Rostogoleste-mă
    În pajiştea cu trifoi
    Rostogoleste-mă, culcă-mă şi fă-o din nou ".
    Vocea lui o înfricoşă şi mai mult decât tăcerea lui, dar nu exista o altă soluţie. Începu să coboare scările.

                                                   28. "El era!"

                                 Jack rămăsese pe trepte,  ascultând sunetele cântate, mângâietoare care veneau spre el înăbuşite de uşa încuiată şi, încet, perplexitatea lui se topi, lăsând loc furiei. De fapt lucrurile nu se schimbaseră deloc pentru Wendy. Putea să nu se atingă de băutură douăzeci de ani de acum înainte şi seara, când va veni acasă şi ea îl va îmbrăţişa în pragul uşii, el îi va vedea / simţi acea mică tresărire a narilor când ea va încerca să detecteze aburide scotch sau gin plutind în respiraţia lui. Întotdeauna ea va presupune tot ce e mai rău; dacă el şi Danny ar fi avut un accident de maşină cu un beţiv care tocamai avusese o comoţie, chiar înaintea coliziunii, ea îl va învinovăţi pe el de rănile lui Danny şi-i va întoarce spatele.
    Îi reveni imaginea chipului ei atunci când i-l smulsese pe Danny din mâini, şi dintr-o dată simţi nevoia să şteargă cu pumnii mânia care se întipărise pe el.
    N-avea niciun drept, afurisita!
    Da, poate doar la început. Fusese beţiv, făcuse lucruri groaznice. Când i-a rupt mâna lui Danny a făcut un lucru groaznic. Dar dacă un om se îndreaptă, nu merită oare să i se acorde credit pentru aceasta, mai devreme sau mai târziu? Şi dacă nu primeşte acest credit, ce să facă? Dacă un tată îşi acuză în permanentă fiica neîntinată că se culcă cu toţi băieţii din liceu, oare nu se satură ea la un moment dat de a fi învinovăţită pe nedrept şi începe să se poarte în aşa fel încât să-şi merite acuzaţiile? Şi dacă o soţie continuă să creadă în secret - sau poate nu chiar în secret - că soţul său abstinent este un beţiv...
    Se ridică şi coborî încet până pe palierul de al etajul întâi unde se opri o clipă. Îşi scoase batista din buzunarul de la spate, se şterse la gură şi se gândi să meargă şi să bată cu pumnii în uşa de la dormitor, cerând cu insistenţa să fie lăsat înăuntru să-şi vadă fiul. N-avea niciun drept să se poarte astfel, ticăloasa.
    Ei bine, mai devreme sau mai târziu va trebui să iasă, numai dacă nu cumva avea de gând să ţină un regim foarte strict. Gândind aşa, buzele i se strâmbară într-un rânjet urât. Las-o să vină la el. O va face la un moment dat.
    Coborî la parter, se opri o clipă lângă recepţie, fără să ştie încotro să se îndrepte, apoi o luă la dreapta. Se opri în uşa restaurantului. Mesele goale, cu feţele de masă albe, curate şi bine apretate, sub foliile de plastic transparent, sclipeau în întuneric. Era pustiu acum dar
    ("Cina va fi servită la ora 8 p.m. Scoaterea măştilor şi dansul la miezul nopţii")
    Jack trecu printre mese, uitând pentru o clipă de soţia şi fiul său, uitând visul, aparatul de radio distrus, vânătăile. Îşi plimbă degetele pe învelitorile netede din plastic încercând să-şi închipuie cum fusese în noaptea aceea fierbinte de august 1945, cu războiul câştigat, cu viitorul întinzându-se în faţă, atât de nou şi complex ca un tărâm al viselor. Lanternele japoneze strălucitore şi vesel colorate erau atârnate în jurul parcării, lumina aurie se revărsa pe aceste ferestre înalte care erau acum acoperite de zăpadă. Bărbaţi şi femei în costume felurite, o prinţesă scânteietoare aici, acolo, un cavaler cu cizme înalte, bijuterii orbitoare, conversaţii sclipitoare la tot pasul, dans, băutura curgând în cascade, la început vin şi apoi cocktailuri şi apoi poate băuturi mai tari, conversaţia devenind tot mai animată până când se aude strigătul jubilant de pe podiumul orchestrei, strigătul:
    "Scoateţi măştile! Scoateţi măştile!"
    ("Iar Moartea Roşie deveni suverană,..")
    Se trezi în partea opusă a restaurantului, chiar în faţa uşilor batante, frumos decorate, ale Salonului Colorado unde, în acea noapte din 1945, băuturile vor fi fost gratuite.
    ("Hopa sus la bar, colega, e gratis")
    Trecu prin uşile batante şi pătrunse în umbrele adânci ale barului. Şi atunci se petrecu un lucru ciudat. Mai fusese aici o dată, ca sa controleze lista cu inventarul lăsat de Ullman, şi ştia că nu mai rămăsese nimic. Rafturile erau complet goale. Dar acum, luminate obscur doar de lumina care venea filtrată din restaurant (care era el însuşi foarte sărac luminat din cauza zăpezii care bloca ferestrele), i se păru că vede şiruri întregi de sticle care sclipeau tăcut în spatele barului, şi sifoane, şi chiar bere care picura din cele trei robinete lustruite.
    Da, simţea chiar miros de bere, izul acela umed de drojdie şi spumă, deloc diferită de mirosul care persista ca o ceaţă fina în jurul tatălui său în fiecare seară când venea acasă de la lucru.
    Făcând ochii mari, bâjbâi pe perete după comutator, şi aprinse lumina caldă, intimă a barului, cercuri luminoase proiectate de becuri de 20 de waţi, implantate în cele trei candelabre de dimensiunile unei roţi de căruţă.
    Toate rafturile erau goale. Nici măcar nu se aşternuse pe ele un strat de praf. Robinetele de bere uscate, aşa cum erau şi canalele de scurgere cromate de dedesubt. La stânga şi la dreapta sa, separeurile capitonate în catifea, stăteau ca nişte bărbaţi înalţi şi voinici, fiecare conceput în aşa fel încât se oferea intimitate maximă cuplului aflat înăuntru. Chiar în faţa lui, peste covorul roşu, patruzeci de scaune înalte erau aşezate în jurul barului în formă de potcoavă. Fiecare scaun era îmbrăcat în piele şi împodobit cu semne asemănătoare celor făcute cu fierul roşu pe spinările vitelor: H într-un cerc, D între două bare (se potrivea), Rocking W, Lazy B.
    Se apropie, scuturând uimit din cap. Era ca în ziua aceea, pe terenul de joacă... dar nu avea niciun rost să se gândească la asta. Şi totuşi, putea să jure că văzuse sticlele, destul de nedesluşit, ce-i drept, aşa cum vezi contururile întunecate ale mobilei într-o cameră cu perdelele trase. Numai reflecţii slabe pe sticlă. Nu rămăsese decât mirosul de bere, Jack ştia ca acesta este un miros care se impregnează în lemnăria oricărui bar din lume după un timp, şi nu poate fi îndepărtat de nici un praf de curăţat inventat vreodată. Cu toate acestea aici mirosul părea mai puternic... aproape proaspăt.
    Se aşeză pe unul din scaune şi îşi sprijini mâinile de marginea tapisată cu piele a barului. La stânga lui se afla un vas pentru alune, vas gol acum, fireşte. Primul bar în care intrase după nouăsprezece luni, şi era secat afurisitul. Aşa cum secase şi norocul lui. De asemenea, îl copleşi un val de nostalgie, de o copleşitoare amărăciune, iar dorinţa fizică de a bea păru a-şi face drum din stomac în gat, apoi în gură şi în nări, uscându-i şi zbârcindu-i ţesuturile pe acest traseu, făcându-le să urle după ceva ud şi lung şi rece.
    Se uită din nou la rafturi, împins de o speranţă sălbatică, lipsită de orice logică, dar acestea erau la fel de goale ca şi până atunci. Rânji de durere şi frustrare. Pumnii, încleştându-se încet, zgâriară uşor bordura de piele a barului.
    - Bună, Lloyd, zise. Nu prea e multă lume în seara asta, nu?
    Lloyd spuse că aşa era. Lloyd îl întrebă ce doreşte să bea.
    - Ei, mă bucur că mă întrebi, zise Jack, mă bucur foarte mult. Pentru că întâmplarea face să am două bancnote de douăzeci şi două de zece în portofel şi mi-era teamă că o să rămână acolo până la primăvară.
    Lloyd îi înţelegea punctul de vedere.
    - Aşa că, uite ce mă gândesc, continuă Jack. Pregăteşte-mi douăzeci de pahare cu martini. Douăzeci, nici mai mult, nici mai puţin. Buun. Câte două pentru fiecare lună cât nu m-am atins de băutură, unul de recuperare şi unul de întremare. Poţi să faci asta pentru mine? Nu eşti prea ocupat?
    Lloyd răspunse că nu este deloc ocupat.
    - Bravo. Aliniază paharele pe tejghea şi o să beau unul câte unul. Grea povară, Lloyd, băiete.
    Lloyd se întoarse şi se apucă de treabă. Jack băgă mâna în buzunar după portofel şi găsi în schimb flaconul cu Excedrin. Portofelul se afla pe biroul din dormitor şi, desigur, slăbănoaga aia de nevastă-sa îl încuiase pe dinafară. Bună treabă, Wendy. Căţea ordinară.
    - Se pare că nu am acum banii la mine, zise Jack. Cum stau cu creditul în crâşma asta?
    Lloyd spuse că stătea bine.
   - Minunat. Îmi placi, Lloyd. Ai fost întotdeauna cel mai bun. Cel mai al naibii de bun barman, de la Barre până la Portland, Maine, dacă vrei să ştii.
    Lloyd îi mulţumi pentru cuvintele bune.
    Jack scoase capacul de la sticlă cu Excedrin, scutură două tablete din ea, apoi şi le aruncă în gură. Îl invadă gustul cunoscut, amărui şi irezistibil.
    Atunci avu brusc senzaţia că este privit cu oarecare curiozitate şi ceva dispreţ. Separeurile din spatele său erau pline, se aflau acolo bărbaţi distinşi, cu părul cărunt, şi tinere fermecătoare, toţi costumaţi, urmărind cu amuzament detaşat acest trist exerciţiu de artă dramatică.
    Jack se răsuci pe scaun.
    Separeurile erau goale. Se întindeau la stânga şi la dreapta uşii salonului, iar rândul din stânga se curba, flancând barul pe toată lăţimea camerei. Scaune îmbrăcate în piele cu spătar înalt. Mese lucioase, câte o scrumieră pe fiecare masă, o cutiuţă cu chibrituri în fiecare scrumieră, cuvintele "Salonul Colorado" imprimate cu litere aurii deasupra desenului reprezentând uşile batante.
    Se întoarse, înghiţind cu o strâmbătură şi restul de pastilă care se dizolvase.
    - Lloyd, eşti un miracol, spuse. Le-ai şi aranjat deja. Iuţeala ta este întrecută numai de frumuseţea melancolică a ochilor tăi napolitani. Salud.
    Jack contemplă cele douăzeci de băuturi imaginare, obrajii paharelor cu martini înlăcrimaţi de stropii de condens. În fiecare pahar era câte o scobitoare înfiptă în câte o măslină verde şi cărnoasă. Aproape că simţea mirosul băuturii în aer.
    - Pe uscat, zise. Ai făcut vreodată cunoştinţă cu un domn care a fost obligat să trăiască în deşert?
    Lloyd recunoscu că întîlnise astfel de oameni din când în când.
    - Ai reînnoit vreodată cunoştinţa cu un asemenea om care s-a apucat iarăşi de băutură?
    Cu toate străduinţele, Lloyd nu putu să-şi amintească.
    - Atunci n-ai cunoscut aşa ceva, zise Jack.
    Apucă primul pahar, duse pumnul spre gura deschisă şi se prefăcu că dă paharul peste cap. Înghiţi şi apoi aruncă paharul imaginar peste umăr. Oamenii reveniseră, proaspeţi şi bine dispuşi la balul lor costumat, examinându-l râzând pe înfundate. Dacă barul ar fi avut o oglindă în locul acestor afurisite rafturi goale, i-ar fi putut vedea. Lasă-i să se holbeze. Dă-i dracului. Cine vrea să se holbeze n-are decât s-o facă.
    - Nu, n-ai cunoscut, îi spuse lui Lloyd. Foarte puţini oameni se întorc din deşertul acesta legendar, dar cei care o fac, au o poveste îngrozitoare de spus. Când ajungi acolo, ţi se pare cel mai curat şi mai strălucitor loc pe care l-ai văzut vreodată, departe de şanţurile unde zac beţivii. Eşti departe şi de cei care se uită urât la tine şi-ţi zic să te potoleşti sau să te muţi în altă parte. De acolo, din şanţ, ţi se pare cel mai frumos deşert pe care l-ai văzut vreodată, Lloyd, băiatule. Are şi o fanfară grozavă condusă de trei fete frumoase care-şi învârt cu mare îndemînare bastoanele şi-ţi arată chiloţeii. Da, domnule, te poţi duce în desertul acela, departe de zdrenţăroşii care se adună în jurul focului făcut prin gunoaie, care-şi prizează propria borâtură ca să se îmbete din nou şi care umblă în patru labe prin şanţuri după chiştoace de ţigară.
    Dăduse peste cap alte două băuturi imaginare şi aruncă paharele peste umăr. Aproape că le auzea cum se fac ţăndări. Şi să fie al dracului dacă nu se simţea puţin cherchelit. Din cauza Excedrinului.
    - Deci pleci într-acolo, îi zise el lui Lloyd, şi eşti bucuros, tare bucuros. Da, pe cinstea mea. Deşertul este plin de parăzi date în cinstea ta şi oamenii de acolo te ovaţionează, îţi fac semn, te aplaudă. Numai pe tine. Cu excepţia beţivilor leşinaţi în şanţ. Tipii aştia ţi-erau prieteni, dar ai lăsat toate astea în urma ta.
    Îşi duse pumnul gol la gură şi mai goli un pahar, patru deja, mai avea şaisprezece. Progresa excelent. Se legănă un pic pe scaun, Lasă-i să se holbeze, dacă asta le face plăcere. Faceţi-mi o poză, oameni buni, ţine mai mult.
    - Apoi începi să vezi, Lloyd, băiete. Vezi lucruri pe care nu le puteai observa din şanţ. Vezi cum Deşertul e pavat numai cu cioburi de sticlă, şi dacă-ţi scoţi pantofii ai toate şansele să te tai. Vezi cum toţi oamenii de lângă tine nu sunt decât nişte fete bătrâne cu pieptul plat, înbrăcate în rochii lungi, cu guler de dantelă şi cu părul prins la ceafă într-un coc atât de strâns că parcă îl auzi ţipând de durere. Şi toate fetele sunt lipsite de expresie şi sunt palide şi lucioase şi toate cântă: "Să ne adunăm la râââu, frumosul, frumosul rââââu". Şi în faţa lor stă căţeaua asta împuţită cu părul blond care cântă la orgă şi le zice să cânte mai tare. Şi cineva îţi trânteşte o carte de cântece în mână şi-ţi spune: "Cântă, frate. Dacă vrei să rămâi în acest Deşert, trebuie să cânţi dimineaţa, la prânz şi noaptea. Mai ales noaptea". Şi atunci îţi dai seama că este Deşertul cu adevărat, Lloyd. Este o biserică cu gratii la ferestre, o biserică pentru femei şi o închisoare pentru tine.
    Se opri. Lloyd dispăruse. Mai rău încă, nu fusese niciodată acolo. Numai oamenii din separeuri, oamenii de la balul costumat, şi el putea să audă râsetele lor înăbuşite şi ştia că îl arătau cu degetul, ochii sclipindu-le cu multă cruzime.
    Se răsuci din nou.
    - Lăsaţi-mă...
    (în pace?)
    Toate separeurile erau goale. Ecoul hohotelor de râs se stinsese ca foşnetul frunzelor îngălbenite. Cu ochii mari şi întunecaţi, Jack privi multă vreme salonul pustiu. O venă îi pulsa în mijlocul frunţii. Chiar în centrul fiinţei sale o certitudine era pe cale să se formeze, iar această certitudine era că îşi pierde minţile. Simţi imboldul să ridice scaunul de lângă el, să-l apuce de picioare şi să sfărâme totul în jurul lui ca un ciclon răzbunător. În schimb, se întoarse din nou spre bar şi începu să răcnească:
    "Rostogoleste-mă
    În pajiştea cu trifoi
    Rostogoleste-mă, culcă-mă şi fă-o din nou".
    Chipul lui Danny i se arătă în faţa ochilor, nu chipul normal al lui Danny, vioi şi inteligent, cu ochi deschişi şi scânteietori, ci chipul şocat, monstruos, chipul unui străin cu ochii opaci şi lipsiţi de viaţă, sugându-şi tâmp degetul mare. Ce făcea el aici, vorbind singur ca un adolescent neînţeles şi posomorât, când fiul său era undeva sus, şi se purta ca unul al cărui loc era într-o cameră cu pereţi capitonaţi, se purta aşa cum a spus Wally Hollis că se purtase Vic Stenger înainte să vină oamenii cu haine albe şi să-l ia cu ei?
    ("Dar nici nu m-am atins de el! Pe toţi Dumnezeii că nu m-am atins!")
    - Jack?
    Vocea era timidă şi şovăitoare.
    Tresări atât de tare încât era gata să cadă de pe scaun. Wendy stătea lângă uşile batante, cu Danny cuibărit în braţele sale, ca o păpuşă de ceară din recuzita unui spectacol de groază. Toţi trei alcătuiau un tablou pe care Jack îl observă cu multă claritate: era chiar înaintea cortinei care anunţa finalul actului al doilea al unei piese vechi despre cumpătare, piesă care era atât de prost pusă în scenă, că scenaristul uitase să umple rafturile.
    - Nu l-am atins, vocea lui Jack era înfundată. Niciodată, de atunci, din noaptea când i-am rupt mâna. Nici măcar nu l-am bătut la fund.
    - Jack, asta nu mai contează acum. Ce contează e...
    - Ba contează! strigă el.
    Izbi cu pumnul în tejgheaua barului, destul de puternic ca să facă să salte bolurile pentru alune.
    - Contează, pe toţi dracii, contează!
    - Jack, trebuie să-l luăm de pe munte. E...
    Danny începu să se mişte uşor în braţele ei. Expresia goală de cadavru de pe chipul lui începu să se crape, întocmai ca un strat gros de gheaţă. Buzele i se strâmbară, de parcă ar fi simţit un gust ciudat. Ochii i se deschiseră larg. Mâinile i se ridicară de parcă ar fi vrut să şi-i acopere, apoi căzură la loc.
    I se încordă brusc în braţe. Spatele i se curbă şi o făcu pe Wendy să se clatine. Şi, pe neaşteptate, începu să urle, să scoată sunete demente, care scăpau unul după altul ca nişte gloanţe din gâtul său încordat.
    Urletele păreau să umple tot parterul pustiu al hotelului şi se întorceau la ei ca duhurile prevestitoare de moarte. Era ca şi cum o sută de Danny urlau toţi în acelaşi timp.
    - Jack! ţipă ea îngrozită. Dumnezeule, Jack, ce e cu el?
    Coborî de pe scaunul înalt de la bar, amorţit de la brâu în jos, mai înspăimântat decât fusese vreodată în viaţă. Prin ce gaură intrase fiul său? În ce cuib întunecat? Şi ce fusese acolo înăuntru ca să-l înţepe?
    - Danny! mugi el. Danny!
    Danny îl văzu. Se smulse din braţele mamei sale cu o forţă atât de neaşteptată şi violentă, încât Wendy nu putu să-l reţină. Se împiedică de unul din separeuri şi aproape se prăbuşi în el.
    - Tăticule! strigă el alergând spre Jack, cu ochii mari şi îngroziţi. Ah, Tăticule, Tăticule, ea era! Ea! Ea! Ah, Tăticuleeee...
    Se izbi de Jack, ca o săgeată boantă făcându-l pe Jack să-şi piardă aproape echilibrul. Danny se încleştă furios de el, părând la început că îl loveşte ca un luptător, apoi apucându-l de mijloc şi suspinând în cămaşa lui.
    Jack simţea pe abdomen obrajii înfierbîntaţi şi agitaţi ai fiului său.
    "Tăticule, ea era".
    Îşi ridică încet privirea spre Wendy. Ochii îi semănau cu două monede mici de argint.
   - Wendy?
    Vocea dulce, ca o pisică ce toarce.
    - Wendy, ce i-ai făcut?
    Palidă, Wendy îl privi şi ea, buimăcită, nevenindu-i să creadă. Scutură din cap.
    - Jack, ştii doar...
    Afară începuse din nou să ningă.

                                                   20. Discuția din bucătărie

                              Jack îl duse pe Danny în bucătărie.  Băiatul încă mai suspina violent refuzând să-şi ridice capul de la pieptul lui Jack. În bucătărie îl puse din nou în braţele lui Wendy care tot mai părea buimăcită şi neîncrezătoare.
    - Jack, nu ştiu despre ce vorbeşte. Te rog, trebuie să mă crezi.
    - Cred, spuse el, deşi trebuia să recunoască faţă de el însuşi că simţea oarecare plăcere să vadă că pantoful s-a schimbat pe celălalt picior cu o asemenea viteză ameţitoare, neaşteptată.
    Dar mânia faţă de Wendy fusese numai un puseu trecător. În sufletul său ştia că Wendy mai degrabă ar turna un bidon cu benzină peste ea şi ar aprinde un chibrit, decât să-i facă vreun rău lui Danny.
    Ceainicul era pe foc, fierbând la flacără mică. Jack puse un plic cu ceai în cana lui mare din ceramică şi o umplu jumătate cu apă clocotită.
    - Ai vin pentru gătit, nu? o întrebă el pe Wendy.
    - Ce?... A, sigur. Două sau trei sticle.
    - În care dulap?
    Îi arătă, şi el luă o sticlă din raft, turnă o doză zdravănă în cană, puse vinul înapoi şi umplu restul canei cu lapte. Adăugă apoi trei linguriţe de zahăr şi amestecă. Duse cana lui Danny, ale cărui suspine se mai potoliseră acum, transformându-se în sughiţuri. Dar tremura din cap până în picioare, iar ochii erau căscaţi şi priveau fix.
    - Vreau să bei chestia asta, amice, zise Jack. Are un gust oribil, dar o să te facă sa te simţi mai bine. O bei pentru tăticul tău?
    Danny dădu din cap că o bea şi luă ceaşca. Bău puţin, se strâmbă şi îl privi întrebător pe Jack, Jack dădu din cap şi Danny sorbi din nou. Wendy simţi din nou junghiul atât de cunoscut al geloziei, ştiind că pentru ea, Danny nu ar fi băut niciodată lichidul acela.
    Apoi îi veni în minte un gând neplăcut şi chiar surprinzător: Voise ea să creadă că Jack era de vină? Era chiar atât de geloasă? Aşa ar fi gândit mama ei şi acesta era gândul într-adevăr îngrozitor.
    Îşi amintea o zi de duminică, odată când tatăl ei o dusese în parc şi ea căzuse din scrânciob, jupuindu-şi ambii genunchi. Când s-au întors acasă, mama ei ţipase la el: "Ce ai făcut? De ce nu ai avut grijă de ea? Ce fel de tată eşti?”
    (L-a împins în mormânt; când au divorţat era deja prea târziu pentru el).
    Nici măcar nu-i acordase lui Jack şansa îndoielii. Nici cea mai mică şansă. Wendy simţi cum îi ard obrajii, dar cu un fel de hotărâre neputincioasă, îşi dădu seama că, daca toate acestea s-ar repeta, ea ar acţionă şi ar gândi la fel. În bine sau în rău, purta în ea mereu o parte din mama sa.
    - Jack... începu, fără să fie sigură dacă vrea să-şi ceară scuze sau să se justifice.
    Ştia că orice ar fi făcut, nu avea niciun rost.
    - Nu acum, spuse el.
    Danny avu nevoie de un sfert de oră ca să golească jumătate din conţinutul uriaşei ceşti, dar se calmase în mod evident. Aproape că nu mai tremura deloc.
    Solemn, Jack puse mâinile pe umerii fiului său.
    - Danny, crezi că poţi să ne spui exact ce ţi s-a întâmplat? E foarte important.
    Privirea lui Danny se plimbă de la Jack la Wendy, şi înapoi. În liniştea care se aşternuse, locul şi situaţia în care se aflau deveneau foarte evidente: şuieratul vântului de afară, aducând zăpadă proaspătă din nord-vest, scârţâitul şi gemetele bătrânului hotel asediat de o nouă furtună. Realitatea faptului că erau rupţi de lume o izbi pe Wendy cu o forţă neaşteptată, ca întotdeauna, ca o lovitură în inimă.
    - Vreau... să spun tot, zise Danny. Păcat că n-am făcut-o dinainte.
    Luă cana în mâini, dorind parcă să fie mângâiat de căldura ei.
    - Şi de ce nu ai făcut-o, fiule?
    Cu blândeţe, Jack îi dădu părul, transpirat şi încâlcit la o parte de pe frunte.
    - Pentru că Unchiul Al ţi-a dat slujba asta. Şi nu puteam să-mi dau seama cum se făcea că-ţi era bine aici şi rău aici în acelaşi timp. Era...
    Le cerea ajutorul din ochi. Nu cunoştea cuvântul care îi trebuia.
    - O dilemă? întrebă blând Wendy. Atunci când nicio alegere nu pare bună?
    - Da, aşa, dădu Danny uşurat din cap.
    Wendy zise:
    - În ziua când ai tuns tufele, Danny şi cu mine am avut o discuţie în maşină. A fost în ziua când a nins prima oară cu adevărat. Ţii minte?
    Jack făcu un semn afirmativ din cap. Ziua când tunsese tufele îi era foarte vie în minte.
    Wendy oftă:
    - Cred că nu am stat suficient de vorbă, nu-i aşa, amice?
    Danny, imaginea întruchipată a tristeţii, clătină din cap.
    - Despre ce anume aţi vorbit? întreabă Jack. Nu cred că-mi convine ca soţia şi fiul meu...
    - ... să vorbească despre cât de mult te iubesc ei?
    - Orice ar fi fost, nu înţeleg. Mă simt de parcă am intrat în sală la seria a doua a filmului.
    - Am vorbit despre tine, zise Wendy încet. Şi poate nu în atât de multe cuvinte, dar amândoi ştiam. Eu, pentru că sunt soţia ta, şi Danny, pentru că el... înţelege nişte lucruri.
    Jack tăcea.
    - Danny a spus bine. Locul acesta părea potrivit pentru tine. Departe de toate tensiunile care te-au făcut atât de nefericit la Stovington. Erai propriul tău şef, munceai cu mâinile şi-ţi odihneai mintea + toată mintea - pentru lucrul la piesă, seara. Apoi... nu ştiu exact când... locul a început să pară rău pentru tine. Tot timpul petrecut în pivniţă, toate hârţoagele alea vechi, toate poveştile alea vechi. Ai început să vorbeşti în somn...
    - În somn? întrebă Jack.
    Pe chip i se întipărise o expresie uimită, prudentă:
    - Vorbesc în somn?
    - Nedesluşit, de cele mai multe ori. Odată m-am dat jos din pat ca să merg la baie şi tu tocmai spuneai: "La dracu, nimeni nu va şti, nimeni nu va şti vreodată". Altădată m-ai trezit, ţipând aproape: "Scoateţi măştile, scoateţi măştile, scoateţi măştile".
    - Isuse Cristoase, zise Jack, şi-şi trecu o mână peste faţă.
    Părea bolnav.
    - Şi au revenit şi obiceiurile din vremea când beai. Mesteci Excedrin. Te ştergi la gură tot timpul. Eşti arţăgos dimineaţa. Şi nici nu ai fost în stare să termini încă piesa, nu-i aşa?
    - Nu. Nu încă, dar era o chestiune de câteva zile. M-am gândit la altceva... un proiect nou...
    - Hotelul ăsta. Din cauza acestui proiect ţi-a dat telefon Al Shockley. Proiectul la care vrea să renunţi.
    - Cum de ştii despe el? lătră Jack. Ai tras cu urechea?
    - Nu, spuse ea. Nu aş fi putut să trag cu urechea, chiar dacă aş fi vrut, şi ţi-ai dat seama de asta, dacă ai judeca un pic. În seara aceea eram jos în hol cu Danny. Centrala telefonică este închisă. Telefonul nostru de sus era singurul care funcţiona, pentru că era conectat direct la cablul exterior. Tu însuţi mi-ai spus toate astea.
    - Atunci cum ai putut să ştii ce mi-a zis Al?
    - Danny mi-a spus. Danny a ştiut. Aşa cum ştie uneori unde sunt lucrurile pe care nu le găsim, sau atunci când oamenii se gândesc la divorţ.
    - Doctorul zicea...
    Clătină din cap precipitată:
    - Doctorul mânca rahat şi ştim amândoi asta. Am ştiut tot timpul. Ţii minte când Danny a zis că vrea să vadă maşinile de pompieri? Era foarte mic. Ştie lucruri. Şi acum mi-e teamă...
    Privi vânătăile de pe gatul lui Danny.
    - Chiar ai ştiut că a sunat Unchiul Al, Danny?
    Danny dădu din cap:
    - Era tare furios, tăticule. Pentru că tu l-ai sunat pe domnul Ullman şi domnul Ullman l-a sunat pe el. Unchiul Al nu a vrut să scrii nimic despre hotel.
    - Isuse, spuse din nou Jack. Vânătăile, Danny. Cine a încercat să te sugrume?
    Danny se întunecă la faţă:
    - Ea, zise. Femeia din camera aia. 217. Doamna cea moartă.
    Buzele începură din nou să-i tremure şi apucă ceaşca cu ceai şi o bău.
    Jack şi Wendy schimbară o privire înspăimântată peste capul lui aplecat.
    - Ştii ceva despre toate astea? o întrebă.
    Scutură din cap:
    - Nu. Nu ştiu nimic.
    - Danny?
    Ridică uşor capul băieţelului său înfricoşat.
    - Încearcă, fiule. Suntem aici cu tine.
    - Ştiam că e ceva rău aici, spuse Danny pe ton coborât. De când eram în Boulder. Pentru că Tony m-a făcut să visez despre locul ăsta.
    - Ce ai visat?
    - Nu ţin minte totul. Mi-a arătat hotelul Overlook, noaptea, cu un craniu şi două oase încrucişate în faţă. Şi era un bubuit. Ceva... nu-mi aduc aminte ce... ma fugărea. Un monstru. Tony mi-a arătat ceva despre amirc.
    - Cei asta amice? întreabă Wendy.
    Danny clătină din cap:
    - Nu ştiu. Apoi, când am ajuns aici, domnul Hallorann m-a luat în maşină ca să stăm de vorbă. Pentru că şi el are strălucirea.
    - Strălucirea?
    - Este...
    Danny făcu un gest atotcuprinzător cu mâinile.
    - Este atunci când eşti în stare să înţelegi lucruri. Să ştii lucruri. Câteodată vezi lucruri. Ca atunci când am ştiut că Unchiul Al a dat telefon. Şi domnul Hallorann care a ştiut că-mi ziceţi "amice". Domnul Hallorann curăţa cartofi în armată când şi-a dat seama că fratele lui a murit într-un accident de tren. Şi când a dat telefon acasă, i s-a spus că era adevărat.
    - Sfinte Dumnezeule, şopti Jack. Nu inventezi toate astea, Dan, nu-i aşa?
    Danny clatină cu violenţă din cap:
    - Nu, jur pe Dumnezeu.
    Şi apoi adăugă cu o umbră de mândrie:
    - Domnul Hallorann a zis că eu strălucesc cel mai tare dintre toţi oamenii pe care i-a întâlnit. Am putut să stăm de vorbă unul cu celălalt fără să deschidem gura.
    Părinţii lui se priviră din nou, sincer nedumeriţi:
    - Domnul Hallorann a vrut să vorbească numai cu mine pentru că era îngrijorat, continuă Danny. A spus că ăsta e un loc rău pentru oamenii care strălucesc. Mi-a zis că a văzut nişte lucruri. Şi eu am văzut ceva. Chiar după ce am stat de vorbă cu el. Când domnul Ullman ne arăta hotelul.
    - Ce anume? întreabă Jack.
    - În Apartamentul Prezidenţial. Pe peretele cu uşa care dă în dormitor. Mult sânge. Şi încă ceva împroşcat pe perete. Cred că... trebuie să fi fost bucăţi de creier.
    - O, Dumnezeule, spuse Jack.
    Wendy era foarte palidă acum, buzele îi erau aproape cenuşii.
    - Locul ăsta, zise Jack. Nişte indivizi necuraţi au fost proprietarii hotelului cu ceva timp în urmă. Oamenii Mafiei din Las Vegas.
    - Bandiţi? întreabă Danny.
    - Mda, bandiţi.
    Se uită la Wendy.
    - În 1966 un ucigaş de profesie, pe nume Vito Gienelli, a fost ucis aici, împreună cu cele două gorile ale lui. A fost şi o poză în ziar.
    Danny a descris poza.
    - Domnul Hallorann a spus că a mai văzut şi alte chestii, le zise Danny. Odată ceva pe terenul de joacă. Şi altă dată a fost ceva rău în camera aia, 217. O cameristă a văzut şi au dat-o afară pentru că a povestit. Aşa că domnul Hallorann a urcat şi a văzut şi el. Însă el nu a povestit, pentru că nu voia să-şi piardă slujba. Numai că mi-a zis să nu mă duc niciodată acolo. Şi eu am intrat. Pentru că l-am crezut că mi-a spus că lucrurile pe care le vezi nu-ţi pot face nici un rău.
    Ultima propoziţie a fost aproape şoptită cu o voce scăzută şi răguşită şi Danny îşi atinse uşor cercul de vânătăi umflate de pe gât.
    - Ce e cu terenul de joacă? întreabă Jack cu o voce ciudată, încercând să pară indiferent.
    - Nu ştiu. A zis că e ceva cu terenul de joacă. Şi cu animalele din tufe.
    Jack tresări şi Wendy îl privi cu atenţie.
    - Ai văzut ceva acolo, Jack?
    - Nu, spuse. Nimic.
    Danny îl privea.
    - Nimic, spuse din nou, mai calm.
    Şi era adevărat. Fusese victima unei halucinaţii. Şi asta era tot.
    - Danny, trebuie să ne spui despre femeia aceia, zise Wendy cu blândeţe.
    Aşa că Danny le spuse, însă cuvintele ieşeau în izbucniri ciclice, uneori fiind aproape de neînţeles, în graba lui de a arunca din el şi de a se elibera. Se strânse tot mai tare la pieptul mamei, pe măsură ce vorbea:
    - Am intrat. Am furat şperaclul şi am intrat. Nu mă puteam stăpâni. Trebuia să ştiu. Şi ea... doamna... era în cadă. Era moartă. Umflată toată. Era nu... nu... nu avea haine pe ea.
    Privi nefericit spre Wendy.
    - Ştiam că mă voia, pentru că simţeam asta. Nici măcar nu gândea, aşa cum gândeşti tu sau Tăticu. Era întuneric în mintea ei... era dureros... aşa... aşa ca viespile în noaptea aceea în camera mea! Nu voia decât să rănească. Aşa, ca viespile.
    Înghiţi cu greu şi o clipă fu linişte, linişte deplină, în timp ce imaginea cu viespile îşi croia drum în conştiinţa lor.
    - Aşa că am fugit, spuse Danny. Am fugit, dar uşa era închisă. O lăsasem deschisă, dar era închisă. Nu m-am gândit că n-am decât s-o deschid şi să o iau la goană. Mi-era frică... Aşa că... m-am sprijinit de uşă şi am închis ochii şi m-am gândit la ce spunea domnul Hallorann, că lucrurile de aici erau ca pozele din cărţi şi dacă eu... îmi spun iar şi iar... "nu eşti aici, pleacă, nu eşti aici"... ea o să dispară. Dar n-a mers.
    Vocea lui începea să capete intonaţii isterice.
    - M-a înhăţat... m-a întors cu faţa la ea... îi vedeam ochii... cum erau ochii ei... şi a început să mă strângă de gât... Îi simţeam mirosul... Simţeam cât de moartă este...
    - Gata, gata, ssst, spuse Wendy alarmată. Gata Danny. Este în regulă. Este...
    Era gata să înceapă să bocească din nou. Wendy Torrance. Bocitoarea Bună Pentru Toate Ocaziile.
    - Lasă-l să termine, zise Jack cu asprime.
    - Nu mai am ce să zic. Am leşinat. Poate pentru că mă strângea de gât, sau poate numai pentru că eram speriat. Când mi-am revenit, am visat că vă certaţi din cauza mea şi că tu, tăticule, voiai să faci iar Lucrul Rău. Şi mi-am dat seama că, de fapt, nu este vis... că sunt treaz... şi... mi-am dat drumul în pantaloni. Mi-am dat drumul pe mine ca un bebeluş.
    Îşi ascunse faţa în puloverul lui Wendy şi începu să plângă cu o slăbiciune înfiorătoare, mâinile atârnându-i fără vlagă în poală.
    Jack se ridică:
    - Ai grijă de el.
    - Ce ai de gând să faci?
    Era îngrozită.
    - Mă duc în camera aia, ce crezi că am de gând să fac? Să beau o cafea?
    - Nu! Nu te duce, Jack, te rog nu te duce!
    - Wendy, trebuie să ştim dacă mai este şi altcineva în hotel.
    - Să nu îndrăzneşti să ne laşi singuri! zbieră ea, împroşcînd stropi de salivă.
    Jack spuse:
    - Wendy, aceasta a fost o imitaţie remarcabilă a mamei tale.
    Atunci ea izbucni în plâns, fără să-şi poată acoperi faţa, pentru că îl ţinea pe Danny în braţe.
    - Îmi pare rău, zise Jack. Dar trebuie, să ştii. Sunt un blestemat de îngrijitor. Pentru asta sunt plătit.
    Dar plânsul ei se înteţi şi el o lăsă aşa, ieşi din bucătărie, frecându-şi gura cu batista, în timp ce uşa se trântea în spatele lui.
    - Nu te îngrijora, mămico, spuse Danny. N-o să păţească nimic. Nu străluceşte. Nu poate păţi nimic acolo.
    Spuse printre lacrimi:
    - Nu, nu cred.

                                                         30. Din nou în 217

                             Luă ascensorul. Altă ciudățenie, pentru că niciunul dintre ei nu-l folosise e când se mutaseră la hotel.
    Răsuci maneta şi liftul horcăi şi trepidă pornind în sus, cu grilajul zdrăngănind nebuneşte. Ştia că Wendy are o groază de-a dreptul claustrofobică faţă de ascensor. Şi-i închipuia pe toţi trei blocaţi între etaje, în timp ce afară viscolele sălbatice şuierau şi hohoteau. Slăbeau, îşi pierdeau puterile, mureau de foame. Său poate se mâncau unul pe celălalt, aşa cum făcuseră jucătorii aceia de rugby. Îşi amintea o pancartă pe care o văzuse în Boulder şi pe care scria JUCĂTORII DE RUGBY ÎŞI MĂNÂNCĂ MORŢII, îşi amintea şi alte inscripţii. EŞTI CEEA CE MĂNÂNCI sau articolele din meniu. Bun Venit la Restaurantul Overlook, Mândria Munţilor Stâncoşi. Luaţi masa în decorul splendid de pe Acoperişul Lumii. Pulpă de om friptă la flacără de chibrit.
    La specialite de la Maison.
    Zâmbetul dispreţuitor îi schimonosi din nou trăsăturile. Când ajunse la etajul al doilea, răsuci maneta în poziţie iniţială, şi cabina ascensorului se opri scârţâind din toate încheieturile. Îşi scoase sticla de Excedrin din buzunar, luă trei pastile şi deschise uşa liftului. Nu-l înspăimânta nimic în hotelul Overlook.
    Simţea că ei doi se înţelegeau bine.
    În timp ce traversă holul, luă pastilele de Excedrin şi le mestecă una câte una. Dădu colţul în coridorul scurt care se făcea din culoarul principal. Uşa Camerei 217 era întredeschisă, iar şperaclul atârna în broască.
    Se încruntă, simţind un val de iritare şi chiar furie adevărată. Indiferent ce s-a întâmplat, băiatul intrase pe teritoriul interzis.
   I se spusese, i se spusese fără menajamente, că existau anumite locuri unde nu avea voie să intre: magazia, subsolul şi toate camerele de oaspeţi. Trebuie să stea de vorbă cu el despre asta, de îndată ce-şi va reveni din starea de şoc. Va fi înţelegător, dar neînduplecat. Erau mulţi taţi pe lume care ar face mai mult decât să stea de vorbă. I-ar scutura puţin pe copiii lor şi poate chiar de asta avea nevoie Danny. Dacă puştiul se speriase, nu o căutase oare cu lumânarea?
    Se îndreptă spre uşă, scoase şperaclul, îl puse în buzunar şi intră. Lumina era aprinsă. Aruncă o privire spre pat, văzu că nu era deranjat şi apoi se duse direct spre uşa de la baie. O certitudine ciudată puse stăpânire pe el. Deşi Watson nu pomenise niciun nume sau un număr de cameră, Jack era sigur că aceasta era camera în care locuiseră nevasta avocatului şi armăsarul ei, că aceasta era baia unde fusese găsită moartă, plină de barbiturice şi băutură înghiţită în Salonul Colorado.
    Deschise uşa cu oglindă şi intră în baie. Lumina era stinsă aici. O aprinse şi privi camera lungă, asemănătoare unui vagon de tren, mobilată în stilul inconfundabil de început de secol, remodelată în stilul anilor '20, care părea a fi comun tuturor băilor din Overlook, cu excepţia celor de la etajul al treilea - acelea erau mobilate în stil bizantin, aşa cum se cuvenea pentru oaspeţii de seamă care locuiseră acolo de-a lungul anilor: nobili, politicieni, vedete de cinema şi gangsteri.
    Perdeaua, de un roz palid, pastelat, era trasă, protejând cada lungă aşezată pe picioarele cu gheare.
    (şi totuşi s-au mişcat).
    Şi pentru prima oară, simţi cum îl părăseşte acea senzaţie nouă de siguranţă (de încredere chiar) care îl copleşise în clipa când Danny alergase la el strigând "Ea era! Ea era!" Un deget îngheţat îl apăsă uşor pe şira spinării, scăzându-i temperatura cu zece grade. Fu urmat imediat de altele, şi toate acestea îşi croiră drum spre măduva din oase, cântând pe coloana lui vertebrală, de parcă ar fi fost un instrument cu o singură coardă.
    Mânia pe care o simţise faţă de Danny se evaporă. Gura îi era uscată iască şi simţi numai înţelegere pentru fiul său şi groază în ce-l privea, când făcu un pas înainte şi trase perdeaua.
    Cada era uscată şi goală.
    Uşurarea şi nervozitatea se manifestară într-un şuierat care-i scăpă de pe buzele strânse, ca o bombă artizanală defectă. Cada fusese frecată la sfârşitul sezonului şi strălucea toată, cu excepţia petelor de rugină de sub robinete. Se simţea chiar un vag, dar inconfundabil miros de detergent, din acelea care îţi poate irita nasul cu izul calităţilor sale odorizante săptămâni şi chiar luni după ce a fost întrebuinţat.
    Se aplecă şi atinse fundul căzii. Complet uscat. Nici urmă de umezeală. Fie că băiatul a avut halucinaţii, fie minţea cu neruşinare. Se înfurie din nou. Apoi văzu preşul de baie de pe jos. Se încruntă. Ce căuta preşul de baie aici? Ar fi trebuit să fie în dulapul coridorului, împreună cu restul prosoapelor, cearşafurilor şi feţelor de pernă. Toate astea trebuiau să fie acolo. Paturile nici măcar nu erau făcute în camere; saltelele fuseseră îmbrăcate în huse de plastic şi acoperite cu cuverturi. Se gândi că poate Danny a scos preşul din dulap - putea să-l descuie cu şperaclul - dar de ce?
    Îşi trecu degetele peste el. Preşul era complet uscat.
    Se întoarse la uşă şi se opri acolo. Totul era în ordine. Puştiul visase. Toate erau la locul lor. Era puţin nedumerit în privinţa preşului, ce-i drept, dar explicaţia logică era că vreo cameristă grăbită în ultima zi pur şi simplu uitase să-l pună bine.
    Nările îi fremătară. Dezinfectant. Acel miros plin de sine, mai curat decât orice altceva. Şi...
    Săpun?
    Sigur că nu. Dar odată mirosul identificat, era mult prea clar ca să-l îndepărteze din minte. Şi nu era mirosul de săpun pe care ţi-l puneau la dispoziţie în hoteluri sau moteluri. Era Camay sau Lowila, marca pe care Wendy o folosise la Stovington.
    ("Nu e nimic. Este doar închipuirea ta".)
    ("da ca tufele şi totuşi s-au mişcat")
    ("Nu s-au mişcat!")
    Traversă cu pas nesigur camera, îndreptându-se spre uşa care dădea în hol. Simţea în tâmple zvâcnirea intermitentă a migrenei. Prea multe se întâmplaseră astăzi, mult prea multe. N-o să-l bată pe băiat, nici măcar n-o să-l scuture zdravăn, doar o să stea de vorbă cu el, însă în nici un caz, n-o să adauge şi Camera 217 la problemele sale. Numai din cauza unui preş de baie uscat şi unui miros vag de săpun Lowila.
    El...
    Pe neaşteptate, se auzi un sunet metalic în spatele lui. Tocmai când pusese mâna pe clanţă. Un observator ar fi putut bănui că oţelul lustruit al clanţei avea o încărcătură electrică. Un spasm îi zgudui trupul, ochii îi ieşiră din orbite, trăsăturile feţei se contorsionară într-un rânjet.
    Apoi reuşi să se controleze, puţin, ce-i drept, şi luă mâna de pe clanţă, întorcându-se prudent. Încheieturile îi trosniră. Se duse cu paşi grei ca de plumb înapoi la uşa băii.
    Perdeaua, pe care o dăduse la o parte ca să cerceteze cada, era acum trasă la loc. Zornăitul metalic, care lui îi sunase ca o ciocănire de oase într-o criptă, fusese produs de inelele perdelei pe bară. Jack privi transfigurat perdeaua. Parcă toată faţa îi fusese dată cu ceară, numai piele moartă pe dinafară, şuvoaie vii, fierbinţi de frică pe dinăuntru. Aşa se simţise şi pe terenul de joaca.
    Era ceva în spatele perdelei roz din plastic. Era ceva în cadă.
    Putea aproape să-l vadă, abia conturat şi întunecat prin plasticul perdelei, o formă aproape amorfă. Putea fi orice. Un joc al luminii. Umbra ţevii de la duş. O femeie moartă de mult timp, întinsă în baie, cu o bucată de săpun Lowila în mâna înţepenită, aşteptând răbdătoare cine ştie ce amant care va fi urmat să vină.
    Jack încercă să-şi spună că trebuie să aibă curaj, să tragă perdeaua. Să descopere ce este acolo. În schimb se întoarse cu paşi săltaţi, ca de marionetă, cu inima bătându-i nebuneşte în piept, reveni în camera de zi/dormitor.
    Uşa dinspre hol era închisă.
    O secundă lungă, de nemişcare. O privi fix. Simţea în gură acum gustul groazei de cireşe putrede. Cu aceiaşi paşi spasmodici se duse înspre uşă să apuce clanţa.
    ("N-o să se deschidă".)
    Dar s-a deschis.
    Orbecăind, căută comutatorul şi stinse lumina, ieşi în hol şi închise uşa fără să privească înapoi.
    I se păru că aude dinăuntru un sunet ciudat, ca o plescăială, îndepărtat, neclar, de parcă acel ceva tocmai se ridicase, cu destulă întârziere, din cadă, ca să întâmpine oaspetele, de parcă şi-ar fi dat seama că oaspetele pleca înainte ca gesturile de politeţe să fi fost făcute şi acum alerga spre uşă, vânăt şi rânjind hidos, ca să-l invite pe oaspete înapoi înăuntru. Poate pentru totdeauna.
    Paşi care se apropiau de uşa închisă, sau numai inima răsunându-i în urechi?
    Bâjbâi după şperaclu. Părea murdar, plin de noroi, îndărătnic. Se luptă cu el. Reuşi să încuie uşa şi se lipi de perete gemând uşurat. Închise ochii şi toate vechile expresii începură să-i joace în minte şi i se părea că sunt sute
    (îţi filează o lampă, îţi lipseşte o doagă, te-ai ţăcănit, ai luat-o razna)
    toate însemnând acelaşi lucru: "înnebuneşti".
    - Nu, scânci el, fără să-şi dea seama că a ajuns să scâncească, cu ochii închişi, ca un copil.
    - Nu, Doamne. Te rog, Doamne, nu.
    Dar în spatele învălmăşelii haotice de gânduri, în spatele loviturilor ca de ciocn pneumatic ale inimii, auzea sunetul slab şi inutil al clanţei care se răsuceşte, de parcă acel ceva încuiat pe dinăuntru încearcă fără sorţi de izbândă să iasă afară, acel ceva care vrea să facă cunoştinţă cu el, acel ceva care ar dori să facă cunoştinţă şi cu familia lui, în timp ce furtuna urlă în jurul lor, iar lumina albă a zilei devine aproape de catran. Dacă ar deschide ochii şi ar vedea clanţa mişcându-se, ar înnebuni. Aşa că-i ţinu închişi şi, după mult timp, se făcu linişte.
    Jack se forţă să-şi deschidă ochii, pe jumătate sigur că o va vedea în faţa lui. Dar holul era gol.
    Şi totuşi simţea că cineva îl urmăreşte cu privirea.
    Se uită la vizorul din centrul uşii şi se întrebă ce s-ar întâmpla dacă s-ar apropia de el, ar privi prin el.
    Pupila cui ar vedea-o pe partea cealaltă?
    Picioarele începură să i se mişte
    ("picioare, nu mă abandonaţi tocmai acum")
    înainte de a-şi da seama. Se îndepărtă de uşă şi merse spre holul principal, tălpile sale scoţând şoapte neînţelese pe covorul cu jungla albastră şi neagră. Se opri la jumătatea drumului spre scară şi, se uită la extinctor.
    I se păru că pliurile furtunului erau cumva diferit aranjate acum. Şi era chiar sigur că ciocul de alamă fusese îndreptat spre ascensor atunci când venise. Acum era îndreptat în direcţie opusă.
    - N-am văzut deloc aşa ceva, spuse Jack Torrance răspicat.
    Alb şi tras la faţă, îşi schimonosea colţurile gurii într-un rânjet nereuşit.
    Dar nu a mai coborât cu ascensorul. Prea semăna cu o gură larg deschisă. Mult prea mult. A coborât pe scări.

                                                           31. Verdictul

                            Intră în bucătărie și  se uită la ei, legănând şperaclul în mână. Danny era palid şi epuizat. Văzu că Wendy plânsese; avea ochii roşii şi încercănaţi. Şi atunci simţi un val neaşteptat de bucurie. Nu suferea numai el, era sigur acum.
    Îl priviră fără să rostească vreun cuvânt.
    - Nu-i nimic acolo, spuse, uluit şi el de vigoarea vocii sale. Absolut nimic.
    Aruncă şperaclul în sus şi îl prinse. Sus şi jos. Sus şi jos, zâmbindu-le liniştitor, văzând cum amândoi se luminează la faţă şi se gândi ca niciodată în viaţă nu-şi dorise mai fierbinte să bea, aşa cum dorea acum.

                                                          32. Dormitorul
                                                                     1.

                                În după-amiaza aceea, mai târziu, Jack k luă un pat pliant din camera de serviciu de la etajul întâi şi îl puse într-un colţ din dormitorul lor.
    Wendy credea că Danny nu va putea să adoarmă dar puştiul începuse să moţăie chiar înainte ca emisiunea lui preferată să se termine şi, la un sfert de oră după ce l-au băgat în pat, dormea buştean, nemişcat, cu o mână sub obraz. Wendy îl privea, ţinând cu degetul semn în romanul pe care încerca să-l citească.
    - Ah, fir-aş al dracului! exclamă Jack.
    Wendy îşi ridică privirea:
    - Cee?
    - Nimic.
    Jack îşi recitea în silă piesa cu o mânie abia stăpânită. Cum de a putut să creadă că era bună? Era de-a dreptul puerilă. Fusese scrisă de-o mie de ori. Mai rău încă, habar nu avea cum s-o termine. Odinioară i se păruse destul de simplu. Denker, într-o criză de furie, ia vătraiul de lângă sobă şi îl omoară pe Gary cel sfânt în bătaie. Apoi, cu picioarele răschirate peste cadavru, cu vătraiul însângerat în mână, răcneşte către public:
    "E aici undeva şi o să-l găsesc!"
    Apoi, în timp ce lumina se stinge încet, iar cortina coboară, publicul vede trupul lui Gary prăbuşit cu faţa în jos în avanscenă, iar Denker se îndreaptă cu paşi hotărâţi spre bibliotecă şi începe să smulgă frenetic cărţile din rafturi, le priveşte, le aruncă pe jos. Crezuse că era o idee destul de veche, care putea să treacă iarăşi drept nouă, o piesă a cărei noutate ar fi fost suficientă ca să ţină afişul pe Broadway: o tragedie în cinci acte.
    Dar, pe lângă neaşteptatul său interes pentru istoria hotelului Overlook, se mai întâmplase ceva. Începuse să aibă sentimente contradictorii faţă de personajele sale. Iar aceasta era ceva nou. În mod normal îi plăceau toate personajele sale. Şi cele bune şi cele rele. Şi îi părea bine că aşa simţea. Acest fapt îi permitea să încerce să observe toate faţetele lor şi să le înţeleagă mai bine motivaţiile. Nuvela sa preferată, pe care o vânduse unei reviste mici din sudul statului Mâine, Contraband, se numea "Maimuţa este aici, Paul DeLong".
    Era vorba despre un individ care maltrata copiii şi care tocmai se pregătea să se sinucidă într-o cameră închiriată. Numele tipului era Paul DeLong, iar prietenii îi ziceau Monkey (Maimuţa). Lui Jack îi plăcuse Monkey foarte mult. Avea înţelegere pentru nevoile bizare ale lui Monkey, ştiind că Monkey nu este singurul vinovat pentru cele trei violuri şi crime pe care le comisese în trecut. Avusese părinţi răi, tatăl, o brută, ca propriul său tată, mama o cârpă tăcută şi schiloadă, ca propria sa mamă. Avusese o experienţă homosexuală în şcoală primară. Avusese apoi parte de nenumărate umilinţe. Experienţe şi mai rele în liceu şi în colegiu. Fusese arestat şi trimis într-un ospiciu după ce făcuse exhibiţionism în faţa unor fetiţe care tocmai coborau din autobuzul şcolii. Apoi fusese scos din ospiciu şi trimis pe stradă, pentru că directorul considerase că s-a îndreptat.
    Numele acelui om era Grimmer. Grimmer ştia că Monkey DeLong prezintă simptome de deviaţie psihică, dar cu toate acestea scrisese acel raport favorabil, plin de speranţe şi îi dăduse drumul să plece. Lui Jack îi plăcea şi Grimmer şi îl înţelegea şi pe el. Grimmer trebuia să conducă o instituţie fără personal suficient şi fără bani destui, să încerce s-o ţină cu chiu cu vai în stare de funcţionare, încropindu-se cu alocaţii mizere de la o administraţie care trebuia să se confrunte cu electoratul. Grimmer ştia că Monkey putea intra în contact cu alţi oameni, că nu-şi murdărea pantalonii şi nici nu încerca să-şi înjunghie semenii cu foarfeca. Nu se credea Napoleon.
    Psihiatrul care se ocupase de cazul lui Monkey era de părere că existau suficiente şanse ca Monkey să se descurce bine în libertate şi amândoi ştiau că, cu cât mai mult este un om ţinut într-o asemenea instituţie, cu atât mai mult ajunge să simtă nevoia să trăiască într-un spaţiu închis, aşa cum un toxicoman are nevoie de drogurile sale. Şi, în tot acest timp, oamenii se buluceau la uşile lor. Paranoici, schizoizi, cicloizi, semicatalamici, oameni care pretindeau că fuseseră în cer cu farfurii zburătoare, femei care arseseră organele sexuale ale propriilor copii cu brichetele, alcoolici, piromani, cleptomani, depresivi, sinucigaşi.
    Trăim într-o lume bătrână şi dură, drăguţă. Dacă n-ai o constituţie mai solidă, te apucă tremuratul, năbădăile şi te duci pe apa sâmbetei înainte să împlineşti treizeci de ani.
    Jack înţelegea problemele lui Grimmer. Îi înţelegea pe părinţii victimelor. Desigur, îi înţelegea şi pe copiii ucişi. Şi pe Monkey DeLong. Lasă-i pe cititori să spună a cui e vina. Pe vremea aceea nu voia să judece pe nimeni.
    Costumaţia de moralist nu-i stătea bine.

............................................................................