Shining, Stephen King

.............................................................................
                                           3-8

                         Duse copilul în dormitorul lor şi-l aşeză în pat, pe partea lui Wendy:
    - Stai întins cuminte aici, Danny. Să nu te întorci decât dacă-ţi spun. Ai înţeles?
    Danny dădu din cap. Avea faţa umflată şi mânjită de lacrimi.
    - Uite ce băiat curajos am.
    Jack se repezi pe hol, înspre scări. Auzi în urmă cum cartea de colorat plesneşte ceva de două ori şi apoi auzi ţipătul de durere al soţiei sale. Nu-şi încetini fuga, ci coborî treptele două câte două în holul întunecat.
    Trecu prin biroul lui Ullman spre bucătărie, izbindu-şi şoldul de colţul mesei de stejar a lui Ullman. Abia dacă simţi ceva.
    Aprinse lumina în bucătărie şi se îndreptă spre chiuvetă. Vasele spălate după cină erau aşezate de Wendy în uscător. Smulse dintre ele un lighean mai mare. O farfurie căzu şi se făcu ţăndări. Ignorând-o, se întoarse şi alergă înapoi, prin birou şi în sus pe scări.
    Wendy stătea în faţa uşii lui Danny, de-abia răsuflând. Era albă la faţă. Ochii îi erau sticloşi şi lipsiţi de expresie, părul i se lipise de obraji:
    - Le-am prins pe toate, spuse ea pe un ton inexpresiv. Numai că una m-a înţepat. Jack, ai spus că au murit toate.
    Începu să plângă.
    Trecu pe lângă ea fără să-i răspundă şi se duse cu ligheanul lângă cuib. Nicio mişcare. Nu erannimic acolo, pe dinafară, în orice caz. Trânti ligheanul peste cuib.
    - Aşa, zise. Hai.
    Se întoarseră în dormitor.
    - Unde te-a înţepat? o întrebă.
    - La... la încheietura mâinii.
    - Să văd.
    Îi arătă. Chiar deasupra încheieturii dintre antebraţ şi palmă, era un semn mic şi rotund. Carnea din jur începuse să se umfle.
    - Eşti alergica la înţepături? o întrebă. Gândeşte-te bine! Dacă tu eşti, atunci poate fi şi Danny. Ticăloasele alea l-au înţepat de cinci-şase ori.
    - Nu, spuse ea, mai calmă. Doar... le urăsc, atâta tot. Le urăsc.
    Danny stătea la picioarele patului, strângându-şi mâna stângă cu cea dreaptă şi uitându-se la ei. Ochii, încercănaţi din cauza şocului, îl priveau pe Jack cu reproş.
    - Tati, ai zis că le-ai omorât pe toate. Mâna... mă doare rău.
    - Hai s-o vedem, amice... nu, nu o ating. Asta te-ar durea mai tare. Arată-mi-o numai.
    Aşa făcu şi Wendy gemu:
    - O, Danny,... o, mânuţa ta!
   Mai târziu, doctorul urma să numere unsprezece înţepături. Acum însă, tot ce au văzut era o aglomerare de puncte, de parcă pe palmă şi pe degete i-ar fi fost presărate bucăţele mici-mici de hârtie roşie. Se umflase rău.
    Mâna începuse să-i semene cu o imagine din desenele animate în care Bugs Bunny sau Daffy Duck tocmai s-a izbit singur cu ciocanul.
    - Wendy, adu sprayul din baie, zise.
    Se duse să-l aducă, iar Jack se aşeză lângă Danny şi-i cuprinse umerii cu braţul.
    - După ce te dau cu spray, vreau să fac nişte fotografii cu mâna ta, amice. Şi după aia dormi cu noi, bine?
    - Bine, zise Danny. Da' de ce vrei să faci poze?
    - În caz că vrem să-i dăm pe unii în judecată, ca să-i usture fundul.
    Wendy veni cu un spray, de forma unui extinctor.
    - N-o să te doară, iubitule, spuse ea scoţând capacul.
    Danny întinse mâna şi ea împrăştie lichidul din tub pe ambele părţi, până ce mâna începu să lucească.
    Danny scoase un oftat lung, cutremurat.
    - Ustură? îl întrebă ea.
    - Nu. E mai bine.
    - Acum ia astea. Mestecă-le.
    Îi întinse cinci aspirine pentru copii, cu aromă de portocale. Danny le luă şi le băgă în gură una câte una.
    - Nu-s prea multe? întrebă Jack.
    - Sunt prea multe înţepături, îl repezi ea mânioasă. Du-te şi scapă de cuibul ăla, Jack Torrance. Chiar acum.
    - O clipă.
    Se duse la dulap şi luă aparatul de fotografiat de pe raftul de sus. Cotrobăi mai adânc şi găsi şi bliţul.
    - Jack, ce faci? îl întrebă eâ, în pragul isteriei.
    - Îmi pozează mâna, zise cu gravitate Danny. Şi apoi o să dăm în judecată nişte oameni, de o să-i usture fundul. Aşa-i, Tati?
    - Aşa-i, zise Jack încruntat. Introduse bliţul în aparat. Întinde mâna, fiule. Cred că fiecare înţepătură din astea costă cam cinci mii de dolari.
    - Ce tot vorbeşti? ţipă Wendy.
    - Îţi spun eu ce vorbesc. Am urmat întocmai instrucţiunile dispozitivului ăluia nenorocit. O să-i dăm în judecată, chestia era defectă. Altfel nu se poate. Cum altfel îţi explici ce s-a întâmplat?
    - Aha, zise ea cu o voce stinsă.
    Făcu patru fotografii, cerându-i lui Wendy să cronometreze timpul dintre ele. Danny, fascinat de gândul că mâna sa înţepată poate valora mii şi mii de dolari, începu să-şi mai piardă din spaimă şi se arătă interesat de ce se petrecea. Mâna îi zvâcnea şi îl durea puţin capul.
    Când Jack lăsă aparatul jos şi puse fotografiile la uscat pe şifonier, Wendy îl întrebă:
    - N-ar trebui să-l ducem la doctor în noaptea asta?
    - Nu, dacă nu are dureri mari, zise Jack. Când cineva are o alergie puternică la veninul de viespe, efectele apar în treizeci de secunde.
    - Efecte? Ce vrei să...
    - Comă. Sau convulsii.
    - O! O, Isuse.
    Păli, aproape doborâtă, şi se cuprinse strâns cu braţele.
    - Cum te simţi, fiule? Crezi că poţi să dormi?
    Danny clipi. Coşmarul i se topise în minte, dar era încă speriat.
    - Dacă dorm cu voi.
    - Desigur, spuse Wendy. Ah, iubitule, îmi pare atât de rău.
    - Nu-i nimic, mămico.
    Ea începu iar să plângă, iar Jack o apucă de umeri:
    - Wendy, îţi jur că am urmat instrucţiunile.
     - Scapi de cuib mâine dimineaţă? Te rog?
    - Sigur că o să-l arunc.
    Se băgară toţi trei în pat şi Jack tocmai se pregătea să stingă lumina, când se opri şi se dădu jos:
    - Vreau să fac o poză şi cu cuibul.
    - Şi te întorci repede.
    - Bine.
    Se duse la dulap, luă aparatul şi bliţul şi-i făcu semn lui Danny că totul este în ordine. Danny zâmbi şi făcu şi el semnul cu mâna sănătoasă.
    "Ce copil", gândi în timp ce se înapoia în camera lui Danny. "Prin câte a trecut şi cât de repede uită".
    Lumina de lângă pat era încă aprinsă. Jack se îndreptă într-acolo şi, când privi la măsuţa de alături, i se făcu pielea de găină. Îl trecură fiorii, iar părul parcă încerca să ia poziţia de drepţi.
   Aproape că nu mai putea să vadă cuibul prin ligheanul transparent. Pereţii acestuia colcăiau de viespi. Nu putea spune câte erau. Cel puţin cincizeci. Poate o sută.
    Cu inima bătându-i surd în piept, făcu fotografiile şi apoi aşteptă să se developeze automat. Îşi şterse buzele cu dosul palmei. Un singur gând i se tot răsucea în minte răsunând cu
    ("Ţi-ai pierdut cumpătul. Ţi-ai pierdut cumpătul. Ţi-ai pierdut cumpătul".)
    o groază aproape superstiţioasă. Se întorseseră. Omorâse viespile, dar ele se întorseseră.
    În minte, se auzi din nou ţipând la fiul său cel foarte înspăimântat: "Nu te bâlbâi!"
    Îşi şterse iarăşi buzele.
    Se îndreptă spre pupitrul lui Danny, cotrobăi prin sertare şi scoase un carton, jocul de jigsaw-puzzle.
    Îl duse la noptieră şi cu mare grijă puse cuibul şi licheanul pe el. Viespile bâzâiră furioase în această nouă închisoare. Apoi, ţinând bine ligheanul deasupra cuibului, ca să nu alunece, ieşi în hol.
    - Vii la culcare, Jack? întrebă Wendy.
    - Vii la culcare, Tati?
    - Cobor o clipă, spuse, încercând să-şi ascundă tremurul din voce.
    "Cum s-a întâmplat? Cum, în numele lui Dumnezeu?"
    Cu siguranţă că sprayul funcţionase. Văzuse jetul alb şi gros care începuse să iasă chiar în momentul când a tras de inel. Şi apoi, două ore mai târziu, când a scuturat cuibul, au căzut din el o mulţime de cadavre mici de insecte.
    "Atunci cum? Regenerare spontană?"
    Asta era o tâmpenie. O prostie de secol al XVII-lea. Insectele nu se regenerează. Şi chiar dacă ouăle de viespe ar putea da naştere la insecte deplin dezvoltate în douăsprezece ore, nici asta nu ar fi putut fi o explicaţie, pentru că regina nu depunea ouă în acest anotimp. Numai în aprilie sau mai. Toamna ele mureau.
    Contradicţie vie în faţa ochilor săi, viespile bâzâiau furioase sub lighean.
    Coborî şi traversă bucătăria. În spate era o uşă care dădea afară. Bătea un vânt rece, iar picioarele îi amorţiră aproape instantaneu pe cimentul îngheţat al platformei pe care ieşise. Pe platforma aceasta se făceau livrările de lapte în timpul când hotelul era deschis. Puse jos cu mare grijă placa şi ligheanul, iar când se ridică privi la termometrul agăţat lângă uşă. Temperatura coborâse sub zero. Frigul le va omorî până dimineaţă. Intră şi închise uşa. După o clipă de gândire o şi încuie.
    Traversă din nou bucătăria şi stinse luminile. Se opri o clipă în întuneric, adâncit în gânduri, dorindu-şi o băutură. Dintr-o dată, hotelul îi păru plin de mii de zgomote tainice: scârţâieli şi gemete şi sforăitul viclean al vântului pe sub streşini, unde poate alte cuiburi de viespi atârnau ca fructele otrăvite.
    Se întorseseră.
    Şi şi-a dat brusc seama că hotelul Overlook nu-i mai plăcea chiar atât de mult, de parcă nu viespile -  care în mod miraculos rezistaseră atacului ucigător - îi înţepaseră fiul, ci hotelul însuşi.
    Ultimul său gând, înainte de a urca la soţia şi copilul său,
    ("de acum încolo o să-ţi păstrezi cumpătul. Indiferent Ce Se Întâmplă")
    a fost hotărât şi sigur.
    Când se îndreptă spre camera lor îşi şterse buzele cu dosul palmei.

                                                17. Cabinetul doctorului
                                                                1.

                             Numai în chiloței  şi întins pe patul din cabinetul doctorului, Danny Torrance părea foarte mic. Privea în sus la doctorul ("Spune-mi Bill") Edmonds care trăsese lângă el un aparat mare şi negru. Danny încercă să vadă mai bine ce se întâmplă.
    - Să nu te sperii, omuleţule, zise Bill Edmonds. Asta este un electroencefalograf şi nu doare.
    - Electro...
    - Pe scurt noi îi zicem EEG. O să-ţi agăţ o grămadă de sârme de cap, nu, n-o să le înfig, o să le lipesc cu bandă, şi vârfurile din partea asta a dispozitivului vor înregistra fluxul tău cerebral.
    - Ca-n filmul Omul de şase milioane de dolari?
    - Cam aşa. Ţi-ar plăcea să fii ca Steve Austin când o să te faci mare?
    - Nici vorbă, zise Danny, în timp ce sora începuse să lipească firele. Tăticul meu spune că într-o bună zi o să facă un scurt circuit şi atunci o... o s-o ia pe râu în sus.
     - Cunosc râul ăsta destul de bine, zise doctorul Edmonds cu amabilitate. L-am parcurs şi eu de câteva ori, fără vâsle. Acum, Danny, o EEG ne poate spune o mulţime de lucruri.
    - Ce fel de lucruri?
    - De exemplu, dacă ai epilepsie. Asta este...
    - Mda, ştiu ce-i aia epilepsie.
    - Ştii?
    - Sigur. La creşă unde am fost în Vermont, când eram mic, era un copil care avea boala asta. Şi n-avea voie să umble la tabla cu lumini.
    - Ce-i asta, Dan?
    Pornise aparatul. Pe hârtie apărură linii subţiri.
    - O chestie cu lumini de culori diferite. Şi când o aprindeai, începeau să strălucească unele culori, dar nu toate. Şi trebuia să numeri culorile şi dacă apăsai butonul bun, puteai să le stingi. Brent nu putea să folosească tabla asta.
    - Asta din cauză că luminile strălucitoare pot provoca uneori crize de epilepsie.
    - Vrei să zici dă dacă se juca la tabla de lumini, pe Brent puteau să-l apuce năbădăile?
    Edmonds schimbă o privire amuzată cu sora:
    - Te-ai exprimat neelegant, dar foarte exact, Danny.
    - Că ce?
    - Am spus că ai dreptate, numai că trebuie să spui "criză" în loc de "năbădăi". Nu-i frumos... În regulă, stai liniştit acum.
    - Bine.
    - Danny, când ţi se întîmplă aceste... orice ar fi ele, îţi aminteşti cumva dacă vezi înainte nişte luminiţe care sclipesc?
    - Nu.
    - Auzi zgomote ciudate? Un zbârnâit? Un sunet ca de sonerie?
    - Nu-nu.
    - Dar un miros ciudat, de portocale sau de rumeguş? Sau un miros de putregai?
    - Nu, domnule.
    - Atunci e bine.
    - Am epilepsie, doctore Bill?
    - Nu cred, Danny. Stai cuminte. Suntem aproape gata.
    Aparatul mai murmură şi mai făcu nişte linii încă cinci minute, apoi doctorul Edmonds îl închise.
    - Gata, puştiule, zise Edmonds cu vioiciune. Sally o să ia electrozii de pe tine şi apoi te rog să vii în camera de alături. Vreau să stăm puţin de vorbă. OK?
    - Sigur.
    - Sally: înainte de asta, fă-i şi testul celălalt, te rog.
    - În regulă.
    Edmonds rupse fâşia lungă de hârtie care ieşise din aparat şi, cu ochii la ea, intră în camera alăturată.
    - O să te înţep puţin în braţ, spuse sora după ce Danny îşi trăsese pantalonii. Asta ca să fim siguri că nu ai tuberculoză.
    - M-au controlat şi la şcoală, anul trecut, zise Danny fără prea mari speranţe.
    - Da, dar asta a fost demult şi între timp ai crescut, nu?
    - Cred că da, oftă Danny şi-şi întinse braţul pentru sacrificiu.
    După ce-şi puse cămaşa şi pantofii, intră în biroul doctorului Edmonds. Edmonds stătea pe gânduri pe marginea biroului, legănându-şi picioarele.
    - Salut, Danny.
    - Salut.
    - Ce-ţi mai face mâna? Arătă spre mâna stângă a lui Danny, care era bandajată.
    - Destul de bine.
    - Bravo. M-am uitat la EEG şi totul pare în regulă, dar am de gând s-o trimit unui prieten de-al meu din Denver, care s-a specializat în descifrarea chestiilor ăstora. Vreau să nu fie nicio umbră de îndoială.
    - Da, domnule.
    - Povesteste-mi despre Tony, Dan.
    Încurcat, Danny se mişcă de pe un picior pe celălalt:
    - E un prieten invizibil, zise. Eu l-am făcut. Ca să nu fiu singur.
    Edmonds râse şi-şi puse mâinile pe umerii lui Danny:
    - Asta e ce ştiu mama şi tatăl tău. Dar orice-mi spui rămâne între noi. Sunt doctorul tău. Spune-mi adevărul şi îţi promit că n-o să spun la nimeni, decât dacă îmi dai tu voie.
    Danny se gândi. Îl privi pe Edmonds, şi apoi, cu un mic efort de concentrare, încercă să-i prindă gândurile, sau măcar culoarea dispoziţiei sale. Şi dintr-o dată o imagine reconfortantă îi apăru în minte: dosare în dulapuri ale căror uşi se închid una după alta, încuindu-se cu un mic pocnet. Pe etichetele de pe fiecare uşăscria: A-C, SECRET; D-G, SECRET; şi aşa mai departe. Această imagine îl linişti puţin pe Danny.
    Cu prudentă, spuse:
    - Nu ştiu cine este Tony.
    - E de vârsta ta?
    - Nu. Are cel puţin unsprezece ani. Cred că s-ar putea să fie şi mai mare. Nu l-am văzut niciodată de aproape. S-ar putea să fie destul de mare cât să aibă voie să conducă maşina.
    - Îl vezi numai la distanţă, zici?
    - Da, domnule.
    - Şi vine întotdeauna înainte să leşini?
    - Păi nu leşin. E aşa de parcă mă ia cu el. Şi-mi arată lucruri.
    - Ce fel de lucruri?
    - Păi...
    Danny reflectă puţin, apoi îi povesti lui Edmonds despre cufărul tatălui său, cu toate hârtiile în el, şi cum de fapt cei care i-au ajutat la mutat nu l-au pierdut între Vermont şi Colorado. Fusese tot timpul sub scară.
    - Şi tăticul tău l-a găsit acolo unde a spus Tony?
    - Da, domnule. Numai că Tony nu mi-a spus. Mi-a arătat.
    - Înţeleg. Danny, ce ţi-a arătat Tony azi noapte? Când te-ai încuiat în baie?
    - Nu-mi aduc aminte, zise Danny repede.
    - Eşti sigur?
    - Da, domnule.
    - Acum o clipă am spus că tu ai încuiat uşa de la baie. Dar nu-i aşa, nu? Tony a încuiat uşa.
    - Nu, domnule. Tony nu putea să încuie uşa, pentru că el nu e adevărat. A vrut ca eu s-o încui şi aşa am făcut. Am încuiat-o.
    - Tony îţi arată întotdeauna unde sunt lucrurile pierdute?
    - Nu, domnule. Câteodată îmi arată ce o să se întâmple.
    - Adevărat?
    - Da. Odată Tony mi-a arătat parcul de distracţii şi grădina zoologică din Great Barrington. Tony a spus că tata o să mă ducă acolo de ziua mea. Şi aşa a fost.
    - Ce îţi mai arată?
    Danny se încruntă:
    - Semne. Întotdeauna îmi arată nişte semne tâmpite. Şi nici măcar nu pot să le citesc.
    - De ce crezi că face Tony chestia asta?
    - Nu ştiu.
    Danny se lumină la faţă:
    - Dar tăticul şi mămica mă învaţă acum să citesc şi eu mă străduiesc foarte mult.
    - Ca să poţi să citeşti semnele lui Tony?
    - Vreau într-adevăr să învăţ. Dar şi din cauza asta, da.
    - Îţi place Tony, Danny?
     Danny privi în jos, la pardoseala acoperită cu gresie şi nu răspunse.
    - Danny?
    - E greu de spus, zise Danny. Îmi plăcea. Speram să vină în fiecare zi, pentru că îmi arăta lucruri bune, mai ales de când mămica şi tăticul nu se mai gândesc la DIVORŢ.
    Privirea lui Edmonds se ascuţi, dar Danny nu observă. Se uita încruntat la podea, concentrându-se ca să se poată exprima mai bine.
    - Dar acum, mereu când vine îmi arată lucruri rele. Lucruri îngrozitoare. Ca în baie noaptea trecută. Lucrurile pe care mi le arată mă înţeapă aşa cum m-au înţepat viespile. Numai că lucrurile lui Tony mă înţeapă aici.
    Ridică un deget la tâmplă, un băietei care parodia inconştient sinuciderea.
    - Ce lucruri, Danny?
    - Nu-mi aduc aminte! strigă Danny chinuit. Ţi-aş spune dacă aş putea! Parcă nu-mi aduc aminte, pentru că e atât de rău, că nu vreau să-mi aduc aminte. Tot ce-mi amintesc când mă trezesc e AMIRC.
    - A-mirg sau a-rnirc?
    - Mirc.
    - Ce-i asta, Danny?
    - Nu ştiu.
    - Danny?
    - Da, domnule?
    - Poţi să-l faci pe Tony să vină acum?
    - Nu ştiu. Nu vine întotdeauna. Şi nici nu ştiu dacă mai vreau să vină vreodată.
    - Încearcă, Danny. Sunt aici.
    Danny se uită la Edmonds cu îndoială. Edmonds dădu din cap încurajator. Danny oftă prelung:
    - Dar nu ştiu dacă vine. N-am facut-o niciodată când se uită cineva la mine. Şi, oricum, Tony nu vine întotdeauna.
    - Dacă nu vine, nu vine, zise Edmonds. Vreau doar să încerci.
    - Bine.
    Îşi coborî privirea spre pantofii lui Edmonds şi-şi proiectă mintea afară, spre mămica şi tăticul lui. Erau pe aici pe undeva... de fapt, chiar după peretele acela cu tablou. În sala de aşteptare pe unde au intrat. Aşezaţi. Unul lângă celălalt. Tăcuţi. Se uită prin reviste. Sunt îngrijoraţi. Din cauza lui.
    Se concentră mai tare, fruntea i se încreţi, încercând să pătrundă în gândurile mamei. Era mai greu atunci când nu erau în aceeaşi cameră. Apoi începu să le prindă. Mămica se gândea la o soră. Sora ei. Sora era moartă.
    Mămica lui se gândea că asta a fost cauza principală care a făcut-o pe mama ei să devină aşa o ("ticăloasă?") aşa o pisăloagă bătrână. Pentru că sora ei murise. Când era mică a fost
    ("lovită de o maşină o dumnezeule n-aş mai putea suporta aşa ceva cum a păţit aileen dar dacă e bolnav într-adevăr bolnav cancer meningită leucemie tumoare la creier ca fiul lui John gunther sau distrofie musculară o isuse copiii de vârsta lui fac des leucemie nu ne putem permite tratamente cu radium chimioterapie dar sigur nu te lasă să mori în stradă nu-i aşa şi în orice caz nu are nimic e bine e bine n-ar trebui să te gândeşti")
    ("Danny")
    ("la aileen şi")
    ("Danniii...")
    ("maşina aia")
    ("Dannii...")
    Dar Tony nu venise. Nu se auzea decât vocea lui. Şi cu cât aceasta se îndepărtă, Danny o urmă în întuneric, căzând şi rostogolindu-se printr-o gaură fermecată între pantofii doctorului Bill, pe lângă un ciocănel puternic, mai departe, o cadă de baie naviga tăcută în întuneric cu ceva oribil atârnând din ea, pe lângă un sunet dulce ca de clopote de biserică, pe lângă un ceas sub o cupolă de sticlă.
    Apoi, bezna fu străpunsă de o singură lumină slabă, acoperită cu pânze de păianjen. Se vedea o podea de piatră care părea udă şi murdară. De undeva, nu prea de departe, se auzea un sunet mecanic, un zgomot neîntrerupt, dar înfundat, nu înfricoşător. Adormitor. Acesta era lucrul care va fi uitat, gândi Danny cu surpriză.
    Ochii i se obişnuiră cu întunericul şi-l văzu pe Tony chiar în faţa lui; o siluetă numai. Tony se uita la ceva, iar Danny îşi acordă privirea ca să vadă şi el despre ce e vorba.
    ("Tatăl tău. Îl vezi pe tatăl tău?")
    Sigur că-l vedea. Cum să nu-l recunoască, chiar în lumina slabă din subsolul acela? Tăticul lui era aşezat în genunchi, luminând cu o lanternă nişte cutii din carton şi nişte cufere din lemn vechi. Cutiile din carton erau mucegăite şi vechi; unele din ele se rupseseră şi împrăştiaseră fragmente de hârtie pe jos. Ziare, cărţi, hârtii tipărite ce păreau a fi facturi. Tăticul lui le studia cu interes. Şi apoi, tăticul îşi ridică privirea şi îndreptă lanterna într-o altă direcţie. Raza de lumină se opri asupra altei cărţi, mare şi albă, legată cu un şiret de aur.
    Coperta părea a fi din piele albă. Era un album cu tăieturi din ziare. Brusc, Danny simţi nevoia să strige, să-i spună tatălui său să nu atingă cartea aceea, să-i spună că există cărţi care nu trebuie să fie deschise. Dar tăticul său ridicase deja mâna spre ea.
    Sunetul mecanic, pe care acum îl recunoştea, sunetul produs de cazanul de la Overlook, pe care tăticul îl controla de trei sau patru ori pe zi, devenise un zgomot ritmic, copleşitor. Începu să semene cu... cu un bubuit.
    Iar mirosul de mucegai şi de hârtie umedă şi putrezită se transforma în altceva, în mirosul puternic de ienupăr al Lucrului Rău. Îl învăluia pe tăticul lui ca un abur în timp ce acesta întinde mâna după carte... şi o apucă.
    Tony se afla pe undeva în întuneric
    ("Acest loc inuman dă naştere la monştri cu chip de om. Acest loc inuman")
    repetând mereu şi mereu aceleaşi vorbe de neînţeles.
    ("dă naştere la monştri cu chip de om".)
    Acum cădea din nou prin întuneric, însoţit de tunetul greu, care nu mai era zumzetul cazanului ci zgomotul unui ciocan care loveşte şuierând prin aer în pereţii acoperiţi cu tapet de mătase, scoţând nori de var şi moloz. Se lasă pe vine, neajutorat, pe covorul albastru şi negru cu desene reprezentând o junglă.
    ("Ieşi afară")
    ("Acest loc inuman")
    ("şi ia-ţi doctoria!")
    ("dă naştere la monştri cu chip de om")
    Cu un geamăt care răsună puternic în propriul său cap, se smulse din întuneric. Cineva îl ţinea de umeri şi la început se feri, crezând că lucrul acela întunecat din hotelul Overlook în varianta lui Tony îl urmase în lumea reală, şi atunci dr. Edmonds spuse:
    - E în ordine, Danny. E în ordine. Totul este bine.
    Danny îl recunoscu pe doctor şi apoi recunoscu şi biroul. Începu să tremure neajutorat. Edmonds îl luă în braţe.
    Când se mai linişti, Edmonds îl întrebă:
    - Ai spus ceva despre monştri, Danny, despre ce era vorba?
    - Acest loc inuman - zise el pe un ton gutural - Tony mi-a spus... acest loc inuman... dă... dă naştere...
    Clătină din cap:
    - Nu-mi aduc aminte.
    - Încearcă!
    - Nu pot.
    - A venit Tony?
    - Da.
    - Ce ţi-a arătat?
    - Întuneric. Bubuituri. Nu-mi aduc aminte.
    - Unde erai?
    - Lasă-mă-n pace! Nu-mi aduc aminte! Lasă-mă-n pace!
    Începu să suspine neputincios, de frică şi disperare. Totul dispăruse într-o materie lipicioasă ca un maldăr ud de hârtii, amintirea fiind indescifrabilă.
    Edmonds se duse la chiuvetă şi-i aduse un pahar cu apă. Danny îl bău şi Edmonds îi mai aduse unul.
    - Ţi-e mai bine?
    - Da.
    - Danny, nu vreau să te bat la cap... să te necăjesc cu povestea asta. Dar îţi aduci aminte ce s-a întâmplat înainte să vină Tony?
    - Mămica, zise Danny încet. E îngrijorată din cauza mea.
    - Mamele sunt întotdeauna îngrijorate.
    - Nu... a avut o soră care a murit când era mică. Aileen. Se gândea la Aileen care a fost lovită de o maşină şi asta a făcut-o să-i fie teamă pentru mine. Altceva nu-mi aduc aminte.
    Edmonds îi aruncă o privire pătrunzătoare:
    - Când se gândea la asta? Acum? Afară în sala de aşteptare?
    - Da, domnule.
    - Danny cum poţi şti asta?
    - Nu ştiu, răspunse Danny cu un aer trist. Cred că e din cauza strălucirii.
    - Din ce cauză?
    Danny clătină foarte încet din cap:
   - Sunt îngrozitor de obosit. Pot să merg la mama şi la tata? Nu vreau să mai răspund la nicio întrebare. Sunt obosit. Şi mă doare burta.
    - Vrei să vomiţi?
    - Nu, domnule. Vreau doar să merg la mama şi la tata.
    - Bine, Dan. Edmonds se ridică. Du-te la ei şi trimite-i înăuntru ca să stau de vorbă şi cu dânşii. Bine?
    - Da, domnule.
    - Sunt cărţi afară. Poţi să te uiţi prin ele. Îţi plac cărţile, nu-i aşa?
    - Da, domnule, zise Danny ascultător.
    - Eşti un copil bun, Danny.
    Danny zâmbi trist.

                                                               2.

                                  - Nu-i nimic în neregulă, le spuse Edmond soţilor Torrance. Nimic din punct de vedere fizic. Din punct de vedere mental, e isteţ şi are cam prea multă imaginaţie. Se întâmplă. Câteodată copiii cresc în închipuirile lor ca într-o pereche de pantofi prea mari. Închipuirile lui Danny sunt încă prea mari pentru el. I-aţi făcut testul de inteligenţă?
    - Nu cred în testele astea, spuse Jack. Încorsetează atât aşteptările părinţilor cât şi cele ale profesorilor.
    Dr. Edmonds aprobă:
    - Se poate. Dar dacă i-aţi face testul, sunt convins că aţi descoperi că depăşeşte cu mult limita maximă pentru grupul de vârstă din care face parte. Capacitatea sa verbală este de-a dreptul uluitoare pentru un puşti care nu a împlinit încă şase ani.
    - Îi vorbim ca unui om mare, zise Jack cu mândrie.
    - Mă îndoiesc că ar fi fost vreodată nevoie să vorbiţi altfel ca să vă înţeleagă.
    Edmonds se opri o clipă, jucându-se absent cu un stilou.
    - A intrat într-o transă cât am fost cu el. La cererea mea. A fost exact cum aţi descris că s-a întâmplat noaptea trecută în baie. Toţi muşchii i s-au relaxat, corpul i s-a lăsat greu, ochii i s-au dat peste cap. Autohipnoză ca la carte. M-a uimit. Încă mai sunt uimit.
    Soţii Torrance se aplecară spre el.
    - Ce s-a întâmplat, întrebă Wendy încordată.
    Iar Edmonds le relată cu grijă transa lui Danny, despre mormăielile din care a fost în stare să desluşească numai cuvintele "monştri", "întuneric", "bubuituri". Lacrimile care au urmat, criza incipientă de isterie şi nervii la stomac.
    - Din nou Tony, zise Jack.
    - Ce înseamnă astea? întrebă Wendy. Aveţi vreo idee?
    - Câteva. Şi s-ar putea să nu vă placă.
    - Spuneti-ne oricum, îl îndemnă Jack.
    - Din ce mi-a povestit Danny "prietenul lui invizibil" i-a fost prieten adevărat până când v-aţi mutat din New England aici. De atunci Tony a devenit un personaj ameninţător. Interludiile plăcute au devenit de coşmar, chiar şi mai înspăimântătoare pentru fiul dumneavoastră, pentru că nu-şi poate aminti despre ce e vorba în coşmarurile lui. Şi asta se întâmplă destul de des. Toţi ne amintim visele frumoase mult mai limpede decât cele urâte. Trebuie că e pe undeva un tampon între conştient şi subconştient şi acolo trăieşte un ticălos de vameş. Cenzorul ăsta lasă să treacă numai o cantitate mică şi, de obicei, ce trece are numai valoare simbolică. Aceasta este teoria lui Freud, mult simplificată, dar descrie destul de bine ceea ce ştim despre interacţiunea minţii cu ea însăşi.
    - Credeţi că mutatul l-a necăjit pe Danny atât de tare? întrebă Wendy.
    - S-ar putea, dacă v-aţi mutat în condiţii traumatice, zise Edmonds. Aşa a fost?
    Cei doi se priviră.
    - Predam la o școală, zise Jack încet. Mi-am pierdut slujba.
    - Înţeleg, zise Edmonds.
    Puse jos stiloul cu care se jucase.
    - Dar mă tem că sunt mai multe de spus. S-ar putea să fie dureros pentru dumneavoastră. Se pare că fiul dumneavoastră crede că v-aţi gândit serios la divorţ. A vorbit în treacăt despre acest lucru dar numai pentru că acum e de părere că v-aţi răzgândit.
    Jack încremeni cu gura căscată, iar Wendy tresări de parcă ar fi primit o palmă. Se albi la faţă.
    - N-am discutat niciodată despre asta! zise ea. Nici în faţa lui, nici măcar între noi! Noi...
    - Cred că este mai bine să ştiţi totul, domnule doctor, zise Jack. La puţin timp după ce s-a născut Danny, am devenit alcoolic. Am avut probleme cu băutura în tot timpul colegiului, am lăsat-o mai uşor după ce am cunoscut-o pe Wendy, dar am început din nou după ce s-a născut Danny şi în clipa când scrisul, pe care eu îl consider a fi adevărata mea muncă, a început să meargă prost. Când Danny avea trei ani şi jumătate mi-a vărsat bere pe nişte hârtii... nişte ciorne şi eu... eu..., o, Dumnezeule...
    Vocea i se stinse, dar ochii îi rămaseră uscaţi şi hotărâţi.
    - Sună atât de crud. I-am rupt braţul, răsucindu-l ca să-l bat. Trei luni mai târziu m-am lăsat de băutură. N-am mai pus picătură în gură de atunci.
    - Înţeleg, spuse Edmonds pe un ton neutru. Mi-am dat seama că a avut braţul rupt. A fost pus la loc bine.
    Îşi împinse puţin scaunul înapoi şi-şi încrucişă picioarele.
    - Dacă-mi permiteţi să fiu sincer, este evident că de atunci n-a mai suferit alte leziuni. Altele decât înţepăturile de viespi. Nu prezintă decât vânătăile şi zgârieturile normale pe care orice copil le are din abundenţă.
    - Sigur că nu, se înfierbântă Wendy. Jack nu a vrut...
    - Nu, Wendy, zise Jack. Am vrut s-o fac. Cred undeva înlăuntrul meu că mi-am dorit într-adevăr să-i fac asta. Sau chiar ceva şi mai rău.
    Privi din nou spre Edmonds:
    - Ştii ceva, doctore? Acum este prima dată când cuvântul divorţ se rosteşte între noi. Şi alcoolism. Şi copil bătut. Trei premiere în cinci minute.
    - Poate că acesta este miezul problemei. Dar eu nu sunt psihiatru. Dacă vreţi ca Danny să vadă un psihiatru de copii, vă pot recomanda un doctor bun care lucrează la Centrul Medical Mission Ridge din Boulder. Însă cred că diagnosticul meu este bun. Danny este un băiat inteligent, sensibil, cu foarte multă imaginaţie. Nu cred că s-a necăjit chiar atât de tare din cauza problemelor dumneavoastră conjugale. Copiii mai mici acceptă mai uşor şi se obişnuiesc mai repede. Nu înţeleg nici ruşinea, nici nevoia de a ascunde ceva.
    Jack îşi studia mâinile. Wendy luă una dintre ele şi o strânse.
    - Dar a simţit că ceva nu e în regulă. În primul rând, nu braţul rupt, ci legătura frântă, sau pe punctul de a se frânge dintre dumneavoastră. Mi-a amintit de divorţ şi nu de mâna ruptă. Când asistenta mea a pomenit de faptul că i-a fost bine pus la loc, el a dat din umeri nepăsător. Nu era ceva important. Cred că mi-a spus ceva de genul: "s-a întâmplat demult".
    - Copilul ăsta, şopti Jack.
    Avea mâinile împreunate şi fălcile încleştate :
    - Nu-l merităm.
    - Dar totuşi îl aveţi, spuse Edmonds sec. În orice caz el se retrage din când în când într-o lume a fanteziei. Nu-i nimic neobişnuit în asta, o mulţime de copii fac aşa. După câte îmi amintesc, am avut şi eu un prieten invizibil când eram de vârsta lui Danny, un cocoş vorbitor pe care îl chema Chug-Chug. Sigur că numai eu puteam să-l vad pe Chug-Chug. Am doi fraţi mai mari, care nu se prea jucau cu mine şi atunci Chug-Chug îmi era la îndemână. Şi dumneavoastră probabil că ştiţi de ce prietenul lui Danny se numeşte Tony şi nu Mike sau Hal sau Dutch.
    - Da, zise Wendy.
    - I-aţi explicat vreodată?
    - Nu, răspunse Jack. Trebuie?
    - Nu, de ce? Lăsaţi-l să-şi dea singur seama, atunci când va veni momentul, prin propria sa logică. Vedeţi, fanteziile lui Danny sunt mult mai adânci decât cele care se formează de obicei în jurul sindromului cu prietenul imaginar, şi cu toate acestea, el simte că are şi mai mare nevoie de Tony. Tony va veni şi-i va arăta lucruri plăcute. Uneori lucruri uluitoare. Întotdeauna lucruri bune. Odată Tony i-a arătat unde era cufărul pierdut al tatălui... sub scări. Altă dată Tony i-a arătat cum mămica şi tăticul lui îl vor duce la un parc de distracţii de ziua lui...
    - La Great Barrington! exclamă Wendy. Dar cum putea să ştie asemenea lucruri? Sunt stranii, toate chestiile astea cu care vine câteodată. De parcă...
    - Ar avea al şaselea simţ? zâmbi Edmonds.
    - S-a născut cu căiţă, şopti Wendy.
    Zâmbetul lui Edmonds se transformă într-un hohot de râs sănătos. Jack şi Wendy schimbară o privire şi zâmbiră şi ei uimiţi amândoi cât de uşor era. Ocazionalele "ghiceli nimerite" ale lui Danny constituiau alt subiect pe care nu-l prea discutau.
    - Mai rămâne să-mi spuneţi că poate să şi plutească.
    Edmonds încă mai zâmbea:
    - Nu, nu. Mă tem că nu-i aşa. Nu este ceva extrasenzorial ci e vorba de percepţie omenească bună, care, în cazul lui Danny este neobişnuit de ascuţită. Domnule Torrance, a ştiut atunci că cufărul dumneavoastră se află sub scară tocmai pentru că-l căutaserăţi peste tot, numai acolo nu. Procedeul de deducţie prin eliminare, nu? E atât de simplu, că Ellery Queen s-ar prăpădi de râs. Mai devreme sau mai târziu l-aţi fi căutat şi dumneavoastră acolo. În ceea ce priveşte parcul de distracţii, a cui a fost ideea la început, a dumneavoastră sau a lui?
    - A lui, bineînţeles, zise. Wendy. Au făcut reclamă în programele pentru copii. Îşi dorea. extraordinar de mult să meargă. Dar necazul a fost, doctore, că nu ne dădea mâna să-l ducem. Şi a trebuit să-i spunem.
    - Apoi am primit un cec de cincizeci de dolari de la o revistă care-mi cumpărase o nuvelă în 1971, zise Jack. Republicau nuvela într-o colecţie anuală, sau cam aşa ceva. Aşa că ne-am hotărât să cheltuim banii de ziua lui Danny.
    Edmonds ridică din umeri:
    - Îndeplinirea dorinţei, plus o coincidenţă norocoasă.
    - Fir-aş al dracului, aşa e, zise Jack.
    Edmonds zâmbi:
    - Chiar Danny mi-a spus că deseori Tony îi arată lucruri care nu se întâmplă. Viziuni fondate pe o percepţie eronată şi atâta tot. Fără să-şi dea seama, Danny face ceea ce fac toţi aşa-zisii mistici şi cititori de gânduri în mod conştient şi chiar cinic. Îl admir. Daca viaţa nu-l va face să-şi retragă antenele, va deveni cineva.
    Wendy dădu din cap - desigur că Danny va deveni cineva - numai că explicaţia pe care le-o dădea doctorul i se părea numai în aparenţă adevărată. Avea mai mult gust de margarină decât de unt. Edmonds nu trăise cu ei. Nu fusese acolo când Danny a găsit nasturi pierduţi, când i-a spus că programul TV este sub pat, când a fost de părere că mai bine îşi pune cizmele de cauciuc, deşi afară era soare... iar mai târziu s-au întors împreună de la creşă, sub umbrelă, prin ploaia torenţială. Edmonds nu putea şti modul ciudat în care Danny le anticipa gândurile. Se hotăra să bea ceai într-o seară, deşi nu obişnuia, şi găsea cana pe masă, cu săculeţul de ceai în ea. Îşi amintea cum găsea cărţile pe care trebuia să le înapoieze la bibliotecă frumos aranjate pe măsuţa din hol, cu legitimaţia ei deasupra. Sau Jack se hotăra brusc sa spele maşina şi-l găsea deja pe Danny aşezat pe trotuar ca să-l privească.
    Spuse tare:
    - Atunci, de ce are acum coşmaruri? De ce i-a spus Tony să încuie uşa de la baie?
    - Cred că Tony şi-a depăşit într-un fel termenul de valabilitate, zise Edmonds. S-a născut - Tony, nu Danny - într-o vreme când atât dumneavoastră cât şi domnul Torrance făceaţi eforturi să vă salvaţi căsnicia. Soţul dumneavoastră bea prea mult. A fost şi incidentul cu braţul rupt. Tăcerea apăsătoare dintre dumneavoastră.
    Tăcere apăsătoare, da, exprimarea era corectă. Mesele încordate, distante, când singura conversaţie era "dă-mi te rog untul"," sau "Danny, manâncă-ţi toţi morcovii," sau "mulţumesc pentru masă." Nopţile când Jack nu era acasă, iar ea stătea întinsă pe canapea, dar nu mai putea să plângă, iar Danny se uita la televizor.
    Dimineţile când ea şi Jack îşi dădeau târcoale ca două pisici fioroase, cu un şoricel care tremura înspăimântat între ele. Era adevărat; (Doamne, Dumnezeule, când nu te mai dor cicatricele vechi?) îngrozitor, îngrozitor de adevărat.
    Edmonds reluă:
    - Dar lucrurile s-au schimbat. Nu ştiu dacă ştiţi, dar comportamentul schizoid este obişnuit la copii: Este acceptat, pentru că noi, adulţii, am convenit că cei mici sunt puţin nebuni. Au prieteni invizibili. Se pot ascunde în dulap când sunt deprimaţi, retrăgându-se din lumea reală. Conferă o importanţă talismanică unei anumite pături, unui ursuleţ de catifea sau unui tigru împăiat. Îşi sug degetul mare de la mână. Când un adult pretinde că vede lucruri care nu există, îl considerăm numai bun pentru cămaşa de forţă. Când un copil zice că a văzut un pitic în cameră sau un vampir la fereastră, zâmbim cu indulgenţă. Avem o singură explicaţie pentru întreaga gamă de astfel de fenomene pe care copiii...
    - O să crească, zise Jack.
    Edmonds clipi:
    - Mi-aţi luat vorbele din gură. Da. Sunt totuşi de părere că Danny ar fi putut face o psihoză completă. Viaţă de familie nefericită, imaginaţie extrem de bogată, prietenul invizibil care pentru el era atât de real încât aproape că a devenit real şi pentru dumneavoastră. În loc să-şi depăşească schizofrenia specifică de copil, s-ar fi putut dezvolta în interiorul ei.
    -  Şi ar fi devenit autist? întrebă Wendy.
    Citise câte ceva despre autism, gândire afectivă. Chiar şi cuvântul în sine era de natură s-o înspăimânte; suna ca o tăcere albă, înfiorătoare.
    -  Poate, dar nu neapărat. S-ar fi putut, însă, ca într-o bună zi să plece în lumea lui Tony şi să nu mai revină niciodată la ceea ce el numeşte "lucruri reale".
    - Dumnezeule, spuse Jack.
    - Dar acum datele problemei s-au schimbat în mod esenţial. Domnul Torrance nu mai bea. Locuiţi într-un loc nou, unde condiţiile speciale vă forţează să deveniţi o familie unită, în orice caz, mai unită decât a mea, în care soţia şi copiii mă văd doar două - trei ore pe zi. După părerea mea se îndreaptă spre vindecare. Şi cred că tocmai faptul că e capabil să facă deosebirea netă între lumea lui Tony şi "lucrurile reale" spune mult despre starea sănătoasă a minţii sale. Zice că nu vă mai gândiţi la divorţ. Eu cred că are dreptate, nu?
    - Da, zise Wendy, iar Jack o strânse tare, aproape dureros de tare de mână.
    Îl strânse şi ea.
    Edmonds aprobă din cap:
    - Atunci nu mai are nevoie de Tony. Îl alungă din sistemul său psihic. Tony nu-i mai aduce imagini plăcute, ci coşmaruri ostile care sunt mult prea înspăimântătoare şi de aceea nu şi le aminteşte decât fragmentar. Tony a devenit o parte din el într-o situaţie dificilă - desperată - şi Tony nu pleacă uşor. Dar pleacă totuşi. Fiul dumneavoastră seamănă puţin cu un toxicoman care face un tratament.
    Se ridică. Se ridicară şi Jack şi Wendy.
    - Cum v-am mai spus, nu sunt psihiatru. Dacă vor continua coşmarurile, primăvara viitoare, când plecaţi de la Overlook, domnule Torrance, vă sfătuiesc să-l duceţi la colegul meu din Boulder.
    - Aşa voi face.
    - Hai să mergem la el şi să-i spunem că puteţi pleca acasă, zise Edmonds.
    - Vreau să vă mulţumesc, îi spuse Jack stingherit. Mă simt mai bine decât m-am simţit mult timp.
    - Şi eu, zise Wendy.
    La uşă, Edmonds se opri şi o privi pe Wendy:
    - Aveţi sau aţi avut vreo soră, doamnă Torrance. Aileen?
    Wendy îl privi surprinsă:
    - Da, am avut. A fost omorâtă în faţa casei noastre din Somersworth, New Hampshire, când ea avea şase ani, iar eu zece. A fugit pe stradă după o minge şi a lovit-o un camion.
    - Danny ştie asta?
    - Nu ştiu. Nu cred.
    - Spune că vă gândeaţi la ea în sala de aşteptare.
    - E adevărat, zise Wendy încet. Prima oară de... nici nu mai ştiu de cât de mult timp.
    - Vă spune ceva cuvântul "amirc"?
    Wendy clătină din cap, dar Jack răspunse:
    - A spus aşa noaptea trecută, chiar înainte de a adormi: Amirg.
    - Nu, mirc, îl corectă Edmonds. Chiar a accentuat asta. Parcă ar fi o plantă medicinală.
    - Aha, zise Jack.
    Îşi scoase batista şi-şi şterse buzele.
    - Cumva "strălucire" semnifică ceva special?
    De data aceasta amândoi clătinară din cap.
    - Oricum, cred că nu contează, zise Edmonds.
    Deschise uşa spre sala de aşteptare:
    - Există vreun băieţel pe nume Danny Torrance care vrea să meargă acasă?
    - Tati! Mami!
    Se ridică de pe măsuţa pe care şezuse răsfoind o revistă despre animalele sălbatice şi citind cu glas scăzut cuvintele pe care le cunoştea.
    Alergă spre Jack, care-l ridică în braţe.
    Wendy îi ciufuli părul.
    Edmonds îi făcu cu ochiul:
    - Dacă nu-i iubeşti pe mămica şi tăticul, poţi să rămâi cu bătrânul Bill.
    - Nu, domnule! zise Danny cu hotărâre.
    Radiind de fericire, îşi apucă părinţii de mână.
    - Bine, zise Edmonds.
    Şi apoi, uitându-se la Wendy:
    - Sunaţi-mă dacă aveţi probleme.
    - Sigur.
    - Nu cred, zâmbi din nou Edmonds.

                                                  18. Albumul cu tăieturi din ziare
                                                                      1.

                                  Jack a găsit albumul că tăieturi din ziare la întâi noiembrie, în timp ce soţia şi fiul lui porniseră să exploreze împrejurimile. Vremea mai era încă frumoasă, şi toţi trei se bronzaseră.
    Coborâse la subsol ca să controleze presiunea cazanului şi apoi, cedând unui impuls de moment, luase lanterna de pe raftul unde se aflau şi schemele instalaţiilor şi se hotărâse să se uite puţin prin arhivă. Mai voia să caute şi locuri pentru cursele de şoareci, deşi nu avea încă de gând să facă asta, poate peste o lună. Vreau să vină toţi din vacanţă, îi spusese lui Wendy.
    Îndreptând raza lanternei înainte, păşi cu grijă pe lângă puţul ascensorului (pe care, la insistenţele lui Wendy, nu-l folosiseră niciodată) şi trecu pe sub arcada de piatră. Strâmbă din nas la mirosul greu de hârtie putrezită. În spatele lui, cazanul porni din nou cu un icnit puternic, care-l făcu să tresară.
    Fluierând printre dinţi ceva ce încerca fără succes să semene cu o melodie, roti lanterna în jur. Erau zeci de cutii şi cufere înţesate cu hârtii, majoritatea dintre ele umede, îngălbenite şi deformate de vreme.
    Altele se rupseseră şi împrăştiaseră în jurul lor pe pardoseala din piatră bucăţi galbene de hârtie. Erau baloturi de ziare legate cu funii. Unele cutii păreau să conţină registre, iar altele facturi legate cu banderole elastice. Jack scoase una şi îndreptă raza lanternei asupra ei.
    ROCKY MOUNTAIN EXPRESS INC.
    Către: HOTELUL OVERLOOK
    De la : Depozitul lui Sidey, Str. 16, nr. 1210, Denver, Colorado
    Via: CANADIAN PACIFIC RR
    Conţinut: 400 cutii cu hârtie higienică DELSEY
    Semnat DEF
    data 24 august 1954
    Surâzând, Jack lăsă hârtia să cadă înapoi în cutie.
    Îndreptă lanterna în sus şi descoperi un bec atârnând în tavan, aproape îngropat în pânze de păianjen. Nu exista însă niciun comutator.
    Se ridică în vârful picioarelor şi încercă să înşurubeze becul.
    Se aprinse, dar lumina era foarte slabă. Culese din nou factura pentru hârtia higienică şi încercă să înlăture cu ea o parte din stratul gros de pânze de păianjen. Intensitatea luminii nu se mări prea mult.
    Folosind încă lanterna, căută urme de şobolani printre cutiile şi baloturile de ziare. Erau şobolani aici, dar nu veniseră demult... de câţiva ani, poate.
    Scoase un ziar dintr-una din legături şi-şi aruncă ochii peste editorial:
    JOHNSON PROMITE O TRANZIŢIE LINIŞTITĂ
    "Spune că munca începută de J.F. Kennedy va continua şi în anii care vin".
    Ziarul se numea "Rocky Mountain News" şi era din 19 decembrie 1963. Îl lăsă să cadă peste celelalte ziare din grămadă.
    Bănuia că era fascinat de acel sentiment obişnuit al istoriei pe care trebuie să-l simtă orice om care răsfoieşte vesti proaspete de acum zece sau douăzeci de ani. Descoperi însă şi lipsuri în grămezile de ziare şi registre; nimic din 1937 până în 1945, din 1957 până în 1960, din 1962 până în 1963. Perioadele când probabil că hotelul fusese închis.
    Nici acum nu-i păreau prea plauzibile explicaţiile lui Ullman referitoare la cariera zbuciumată a hotelului.
    I se părea că numai amplasamentul deosebit de pitoresc ar fi trebuit să-i garanteze succesul continuu.
    Întotdeauna au existat bogătaşi, iar Overlook era normal să fi fost unul din popasurile lor. Hotelul Waldorf în luna mai, Bar Harbor House în iunie şi iulie, Overlook în august şi la început de septembrie, înainte de a se duce mai departe, spre Bermude, Havana, Rio sau prin alte părţi. Găsi nişte registre vechi de recepţie şi acestea i-au confirmat presupunerile. Nelson Rockefeller în 1950. Henry Ford şi familia în 1927. Jean Harlow în 1930. Clark Gabie şi Carole Lombard. În 1956 întregul etaj superior fusese rezervat timp de o săptămână de Darryl F. Zanuck şi grupul. Probabil că banii se rostogoleau pe coridoare şi în casierie cu o repeziciune şi în cantităţi uriaşe. Atunci înseamnă că administraţia hotelului trebuie să fi fost îngrozitor de proastă.
    File întregi de istorie se aflau aici, desigur, şi nu doar în articolele de pe prima pagină a ziarelor. Istoria era îngropată şi între însemnările din registre şi chitanţe, numai că pe aceasta nu o prea puteai descoperi. În 1922 Warren G. Harding a comandat un somon întreg la ora zece seara şi o ladă cu bere Coors. Dar cu cine a băut şi a mâncat? Era vorba de un joc de poker? De o şedinţă secreta? Ce era?
    Jack îşi privi ceasul şi fu întrucâtva surprins să constate că trecuseră deja trei sferturi de oră de când coborâse la subsol. Era murdar pe faţă şi pe mâini şi probabil că mirosea urât. Se hotărî să urce şi să facă un duş înainte ca Wendy şi Danny să se întoarcă.
    Îşi făcu cu greu drum prin munţii de hârtie, cu mintea trează, cântărind toate posibilităţile cu o viteză care aproape că-l ameţea. De ani de zile nu se mai simţise aşa. Îşi dădu dintr-o dată seama că acea carte pe care îşi promisese jumătate în glumă, jumătate în serios că o s-o scrie, s-ar putea să devină realitate. S-ar fi putut să se afle chiar acolo, îngropată sub aceste maldăre de ziare şi facturi şi registre. Ar putea fi o operă de ficţiune sau un roman istoric, sau ambele, o carte uria şă explorând din acest nucleu într-o sută de direcţii.
    Se opri sub lumina filtrată prin pânzele de păianjen, îşi scoase batista din buzunarul de la spate şi, fără să se gândească, îşi frecă buzele cu ea.
     Atunci a văzut albumul.
    La stânga lui, cinci cutii aşezate una peste alta, semănând cu turnul din Pisa. Cutia de sus era plină până la refuz cu nenumărate alte facturi şi registre. Pe ea, aşezat într-un echilibru precar, pe care şi-l menţinea cine ştie de câţi ani, era un album gros, cu coperţi albe din piele şi filele legate cu două rânduri de şiret aurit, înnodat la cotor în funde învoalte.
    Curios, se îndreptă într-acolo şi-l luă jos. Coperta de deasupra era acoperită cu un strat gros de praf. Îl puse în dreptul buzelor, suflă praful şi-l deschise. În acel moment, un carton scăpă dintre pagini şi el îl prinse înainte de a cădea pe podeaua din piatră. Cartonul era gros, lucios, de culoarea untului, iar pe el era gravat în relief hotelul Overlook, cu toate ferestrele luminate. Peluza şi terenul de joacă erau decorate cu lanterne japoneze aprinse. Era atât de real încât ţi se părea că poţi intra în desen, un hotel Overlook care existase în urmă cu treizeci de ani.
    "Horace M. Derwent are plăcerea să vă invite la un Bal Mascat pentru a sărbători
    Marea Inaugurare a HOTELULUI OVERLOOK
    Dineul va avea loc la 8 p.m.
    Scoaterea măştilor şi dansul la miezul nopţii.
    29 august 1945 RSUP"
    Dineul la opt! Scoaterea măştilor la miezul nopţii!
    Aproape că-i putea vedea în sufragerie, cei mai bogaţi bărbaţi din America şi femeile lor. Smokinguri şi cămăşi albe, sclipitoare, apretate; rochii de seară; orchestra care cântă; pantofi sclipitori cu tocuri înalte.
    Clinchetul paharelor; pocnetul jucăuş al dopurilor de la sticlele de şampanie.
    Războiul se terminase, sau aproape se terminase. Aveau tot viitorul în faţă, limpede şi luminos. America era colosul lumii şi în cele din urmă a aflat şi ea vestea aceasta şi a acceptat-o.
    Iar mai târziu, la miezul nopţii, Derwent însuşi, strigând: "Scoateţi măştile! Scoateţi măştile!" Măşti date jos una câte una şi...
    ("Moartea Roşie ridicând coasa asupra tuturor!")
    Se încruntă. Din ce sertar al minţii a mai ieşit şi asta? Era Poe, Marele Scrib American. Şi cu siguranţa că Overlook - acest Overlook luminos, strălucitor, de pe invitaţia pe care o ţinea în mâini, se deosebea ca de la cer la pământ de E.A. Poe.
    Puse invitaţia înapoi şi întoarse pagina. Un articol dintr-un ziar din Denver, decupat şi lipit în album, iar dedesubtul lui, data: 15 mai 1947
    HOTEL MONTAN ELEGANT SE REDESCHIDE GĂZDUIND OASPEŢI DE VAZĂ
    Derwent spune că Hotelul Overlook va fi «cel mai important punct de atracţie turistică din lume» - de David Felton - reporter - rubrica mondenă Hotelul Overhok s-a tot deschis şi redeschis în cei treizeci şi opt de ani de când a fost construit, dar rareori într-un asemenea stil grandios ca cel promis de Horace Derwent, misteriosul milionar californian care a devenit ultimul său proprietar.
    Derwent, care nu ascunde faptul că a cheltuit mai mult de un milion de dolari pentru această nouă întreprindere a sa - există chiar voci care afirmă că suma este mai degrabă spre trei milioane - spune că:
    Noul Overlook va fi un punct de atracţie turistică de renume internaţional, genul de hotel care te face să-ţi aminteşti şi peste treizeci de ani că ai petrecut o noapte în el.
    Când Derwent, despre care se zvoneşte că are proprietăţi importante în Las Vegas a fost întrebat dacă nu cumva achiziţionarea şi renovarea hotelului Overlook semnifică prima lovitură de tun într-o bătălie lansată pentru legalizarea jocurilor de noroc de tip cazino în statul Colorado, magnatul industriei aeronautice şi navale, al cinematografiei şi muniţiei, a negat... cu un zâmbet:
    Prin jocurile de noroc, Overlook s-ar devaloriza - a declarat - şi să nu credeţi că vreau să intru în competiţie cu Las Vegasul! Am prea multe interese acolo ca să fac asta. Nu am nici cea mai mică intenţie să fac presiuni pentru legalizarea jocurilor de noroc în Colorado. Ar fi ca şi când aş scuipa contra vântului.
    Când hotelul Overlook se va deschide oficial (acum câtăva vreme, când activitatea de renovare şi reamenajare s-a încheiat, a avut loc o petrecere care s-a bucurat de un succes imens) camerele proaspăt zugrăvite, tapetate şi decorate, vor fi ocupate de celebrităţi, pornind de la Corbat Stani, creatorul de modele al firmei Chic, până la....

                                                      2.

                                Surâzând melancolic, Jack  întoarse pagina. Acum avea în faţa ochilor o foaie întreagă cu reclame turistice din "New York Sunday Times". Pe pagina următoare era un articol chiar despre Derwent, un bărbat cu început de chelie, ai cărui ochi păreau extrem de pătrunzători chiar într-o fotografie veche de ziar. Purta ochelari fără rame şi o mustăcioară subţire în stilul anilor '40, care nu reuşea să-l facă să semene cu Errol Flynn. Semăna cu un contabil. Şi numai ochii îl făceau să semene cu altcineva sau altceva.
    Jack îşi aruncă în fugă ochii peste articol. Cunoştea multe din lucrurile scrise acolo dintr-un "Newsweek" din urmă cu un an. S-a născut într-o familie săracă din St. Paul, n-a apucat să-şi termine liceul, s-a înrolat în Marina Militară. A avansat rapid, apoi a părăsit armata, supărat din cauza unei altercaţii avute din pricina noului tip de propulsor pe care îl proiectase. În acest război dus între Marină şi un tânăr necunoscut, pe nume Horace Derwent, America a ieşit învingătoare, aşa cum era de aşteptat. Numai că America n-a mai primit niciun alt brevet, deşi au mai urmat numeroase invenţii.
    La sfârşitul anilor '20, începutul anilor '30 Derwent s-a îndreptat spre aviaţie. A cumpărat o companie falimentară de avioane utilitare, a transformat-o într-un serviciu poştal şi s-a îmbogăţit. Au urmat alte invitaţii: un nou proiect de aripă pentru monoplan, compartimentul-suport al bombelor folosit de Fortăreţele zburătoare care au incendiat Hamburgul şi Dresda şi Berlinul, o mitralieră care se răcea cu alcool, un prototip de scaun ejector care a fost mai târziu folosit de avioanele supersonice americane.
    Şi în tot acest timp contabilul, care trăia în aceeaşi piele cu inventatorul, tot acumula investiţii. Un lanţ neînsemnat de fabrici de muniţii în New York şi New Jersey. Cinci fabrici de ţesături în New England. Fabrici de produse chimice în sudul suferind şi falimentar. La sfârşitul Crizei toată averea lui se rezuma la câteva acţiuni, cumpărate la preţuri ameţitor de mici, dar care puteau fi vândute la preţuri şi mai mici încă. La un moment dat, Derwent s-a lăudat că poate vinde totul şi poate căpăta contravaloarea unui Chevrolet vechi de trei ani.
    Au existat tot felul de zvonuri, îşi aminti Jack, conform cărora unele din metodele folosite de Derwent pentru a-şi ţine capul la suprafaţă nu erau din cele mai ortodoxe. Contrabandă cu băutură. Proxenetism în Midwest. Contrabandă din nou în zonele de coastă din sud, unde se aflau fabricile sale de îngrăşăminte. În cele din urmă, legăturile cu lumea nou născută a jocurilor de noroc din Vest.
    Probabil însă că cea mai celebră investiţie a lui Derwent a fost achiziţionarea studiourilor cinematografice Top Mark, care nu mai avuseseră niciun succes de când vedeta lor, Micuţa Margery Morris, murise în 1934 din cauza unei supradoze de heroină. Avea paisprezece ani. Micuţa Margery, specializată în roluri de fetiţe drăgălaşe de şapte ani, care salvau căsătorii şi vieţi de căţei acuzaţi pe nedrept de omorârea puilor de găină, avusese parte de cele mai grandioase funeralii în istoria Hollywoodului, organizate de Top Mark.
    Conform variantei oficiale, Micuţa Margery contractase o "boală incurabilă" în timpul unui spectacol la un orfelinat din New York - şi au fost destui cinici care să susţină că studioul a făcut toată acea risipă de flori pentru că ştia că asistă la propria-i înmormântare.
    Pentru conducerea studioului Top Mark, Derwent a angajat un om de afaceri iscusit, şi obsedat sexual în acelaşi timp, pe nume Henry Finkel, iar în cei doi ani dinainte de Pearl Harbor, studioul a produs şaizeci de filme, din care cincizeci şi cinci au prins la public. Celelalte cinci au fost filme realizate la cererea guvernului.
    Filmele artistice au rulat mult timp cu casa închisă. Într-unul din ele, un necunoscut creator de costume a creat un sutien fără bretele pe care eroina a trebuit să-l poarte în scena Marelui Bal, în care şi-a descoperit totul, în afară de aluniţa de lângă despicătura dintre fese. Derwent a fost apreciat şi pentru această inovaţie iar reputaţia lui - sau mai bine zis, notorietatea lui - a crescut.
    Războiul îl îmbogăţise şi încă mai era bogat. Locuia la Chicago, era văzut rareori cu excepţia întrunirilor de consiliu la Derwent Enterprises (pe care le conducea cu mână de fier). Se zvonea că posedă şi United Air Lines, Las Vegasul (unde se ştia că deţine majoritatea confortabilă a acţiunilor pentru patru cazinouri şi hoteluri şi acţiuni simple în alte şase), Los Angeles-ul şi chiar Statele Unite ale Americii. Se bucura de reputaţia de a fi prieten cu persoane de sânge regesc, cu preşedinţi şi cu mari gangsteri, iar mulţi erau de părere că era cel mai bogat om din lume.
    Cu toate acestea nu reuşise să pună pe picioare hotelul Overlook, gândi Jack.
    Puse albumul jos şi scoase carneţelul şi creionul mecanic pe care le avea în permanentă în buzunarul de la piept. Scrise prescurtat: "Caută H. Derwent în bibl. Sidwndr." Băgă carneţelul la loc şi luă din nou albumul. Chipul îi devenise preocupat, privirea îndepărtată. Se ştergea mereu la gură cu mâna în timp ce întorcea paginile.
    Aruncă numai o privire asupra materialului care urma, notându-şi în minte să-l citească pe îndelete mai târziu. Informaţii culese din presă erau lipite pe multe pagini. Săptămâna viitoare la Overlook se aştepta să se întâmple asta şi asta. Cutare şi cutare vor da o mică recepţie în salon (pe vremea lui Derwent se numea Salonul Red-Eye). Majoritatea gazdelor erau celebrităţi din Las Vegas, iar mulţi dintre oaspeţi erau directori şi vedete de la Top Mark.
    Apoi, o tăietură dintr-un ziar, însemnată 1 februarie 1952:
    OM DE AFACERI MILIONAR URMEAZĂ SĂ VÂNDĂ INVESTIŢIA DIN COLORADO
    Tranzacţie încheiată cu investitori din California pentru hotelul Overlook, alte investiţii; Derwent dezvăluie de Rodney Conklin - redactor la rubrica financiară
    Într-un comunicat succint primit ieri de la birourile din Chicago ale monolitului pe care îl reprezintă Derwent Enterprises, ni se dezvăluie că milionarul (posibil miliardarul) Horace Derwent şi-a lichidat afacerea din Colorado într-un uimitor joc financiar care va fi încheiat până la 1 octombrie 1954. Investiţiile lui Derwent includ gaze naturale, cărbune, hidrocentrale şi o firmă de îmbunătăţiri funciare, numită Colorado Sunshine Inc., care deţine sau are drept de decizie asupra a cel puţin 500.000 acri de teren din Colorado.
    Cea mai celebră proprietate a lui Derwent din Colorado, hotelul Overlook, a fost deja vândut, a dezvăluit Derwent ieri, într-unul din rarele sale interviuri.
    Cumpărătorul este un grup de investitori californieni, al cărui preşedinte este Charles Grondin, fost director la California Land Development Corporation.
    Sursele ne informează că, în timp ce Derwent a refuzat să discute preţul...
    Vînduse tot, absolut tot. Nu numai hotelul Overlook.
    Dar totuşi... totuşi...
    Îşi şterse buzele cu palma şi îşi dori să bea un pahar. I-ar fi mai bine. Mai întoarse câteva pagini.
    Grupul de californieni ţinuse hotelul deschis două sezoane şi apoi îl vânduse unui grup din Colorado numit Mountainview Resorts.
    Mountainview a dat faliment în 1957, prăbuşindu-se printre acuzaţii de corupţie, evaziune fiscală şi înşelarea acţionarilor. Preşedintele companiei s-a împuşcat la două zile după ce fusese convocat să apară în faţa instanţei.
    Hotelul a rămas închis până la sfârşitul deceniului. Nu s-a mai scris decât un singur articol despre el, într-un ziar de duminică, purtând titulu: FOSTUL HOTEL GRANDIOS DEVINE O RUINĂ. Fotografiile care însoţeau articolul i-au frânt inima lui Jack: vopseaua de pe terasă se jupuia, gazonul era o mizerie cheală şi plină de gunoaie, ferestrele erau sparte de pietre şi furtuni. Şi aceasta va fi o secţiune a cărţii, dacă o va scrie într-adevăr - pasărea Phoenix devenind cenuşă pentru a renaşte. Făcu un legământ cu sine însuşi, că va avea grijă de locul acesta, foarte mare grijă.
    I se părea că nu înţelesese până în clipa aceea însemnătatea responsabilităţii sale faţă de Overlook.
    Era aproape ca o răspundere în faţa istoriei.
    În 1961 patru scriitori, doi dintre ei câştigători ai premiului Pulitzer, închiriaseră hotelul şi-l transformaseră într-o şcoală de scriitori. A durat numai un an. Unul dintre cursanţi s-a îmbătat într-o cameră de la etajul al treilea, a căzut pe fereastră şi s-a făcut zob pe terasa de ciment. Ziarele au făcut aluzie la un gest sinucigaş.
    "Toate hotelurile mari au avut parte de scandaluri" - îi spusese Watson, "aşa cum orice mare hotel are câte o stafie. De ce? Drace, oamenii vin şi pleacă..."
    Brusc, i se păru că poate aproape să simtă greutatea Hotelului Overlook, apăsându-i cu cele o sută zece camere, cu magaziile, bucătăria, camera frigorifică, salonul, sala de bal, sufrageria...
    ("În cameră femeile intră şi ies")
    ( "iar Moartea cea Roşie îşi ridică coasa asupra tuturor")
    Îşi frecă buzele şi trecu la pagina următoare din album. Trecuse de jumătate acum şi se întrebă pentru prima oară a cui era cartea aceasta, pusă deasupra celui mai înalt morman de registre din pivniţă.
    Un nou articol, datat 10 aprilie 1963:
    GRUP DIN LAS VEGAS CUMPĂRĂ RENUMITUL HOTEL DIN COLORADO
    Pitorescul Overlook va deveni Club Robert T. Leffing, purtător de cuvânt al unui grup de investitori cunoscuţi sub numele de High Country Investments, a anunţat astăzi la Las Vegas că High Country a negociat o tranzacţie pentru un Hotel Overlook, situat la mare altitudine în Munţii Stâncoşi. Leffing nu a acceptat să dea numele investitorilor, dar a spus că hotelul va fi transformat într-un club cu acces limitat. A mai spus că grupul pe care îl reprezintă speră că va reuşi să vândă calitatea de membru al acestui club unor reprezentanţi de primă mărime ai firmelor americane şi străine.
    High Country deţine hoteluri şi în Montana, Wyoming şi Utah.
    Hotelul Overlook a devenit cunoscut în lumea întreagă între anii 1946-1952 când s-a aflat în proprietatea misteriosului multi-milionar Horace Derwent, care...
    Articolul de pe pagina următoare era complet lipsit de importanţă şi datat patru luni mai târziu. Hotelul Overlook fusese inaugurat sub noua conducere. Aparent, ziarul nu fusese în stare sau nu fusese interesat să afle cine erau acţionarii principali, dintre care nu era menţionat nici unul, în afară de High Country Investments - compania cu cel mai anonim nume pe care Jack îl auzise vreodată, cu excepţia unui lanţ de magazine de biciclete din partea vestică a statului New England şi care purta numele de Business Inc.
    Întoarse pagina şi clipi uimit când citi titlul articolului lipit acolo:
    MILIONARUL DERWENT ÎNTORS ÎN COLORADO PE UŞA DIN DOS?
    S-a dovedit că directorul companiei High Country este Charles Groudin - de Radney Conklin -  redactor la rubrica financiară
    Hotelul Overlook,  un pitoresc palat al plăcerilor, situat în Colorado, pe vremuri jucăria preferată a milionarului Horace Derwent, se află în centrul unei încurcături de ordin financiar, care de-abia acum începe să iasă la lumină.
    Pe 10 aprilie anul trecut, hotelul a fost achiziţionat de o firmă din Las Vegas, High Country Investments, care dorea să-l transforme în club pentru directorii înstăriţi, atât americani cât şi străini. Acum, surse informate ne spun că High Country este condusă de Charles Groudin, în vârstă de cincizeci şi trei de ani, care a fost preşedinte al California Land Development Corp., până în 1959, când a demisionat pentru a prelua funcţia de vicepreşedinte la sediul din Chicago al firmei Derwent Enterprises.
    De unde se presupune că High Country Investments este un grup controlat de Derwent, care s-ar putea să fi achiziţionat hotelul Overlook pentru a doua oară, de data aceasta în nişte circumstanţe extrem de ciudate.
    Groudin, care în 1960 a fost urmărit în justiţie şi apoi achitat de acuzaţia de evaziune fiscală, nu a putut fi găsit pentru a da explicaţii, iar Horace Derwent, care îşi protejează cu străşnicie solitudinea, nu a avut de făcut niciun comentariu când l-am contactat la telefon. Reprezentantul Statului, Dick Bows, a cerut investigarea....

                                                               3.

                                  Fragmentul purta data 27 iulie 1964. Următorul era un alt articol dintr-un ziar de duminică, luna septembrie, acelaşi an. Semnătura îi aparţinea lui Josh Brannigar, cunoscut reporter de scandal. Jack îşi aminti vag că Brannigar murise prin 1968 sau '69.
    COLORADO - SĂLAŞUL MAFIEI? de Josh Brannigar
    S-ar părea că ultimul cuib descoperit de lorzii Organizaţiei din Statele Unite este un hotel izolat, pierdut în inima Munţilor Stâncoşi. Hotelul Overlook, un elefant alb, care a fost administrat fără noroc de aproape o duzină de diferite grupuri şi indivizi de când şi-a deschis porţile pentru prima oară în 1910, funcţionează acum sub forma unui club cu acces foarte strict rezervat, după cum se pretinde, oamenilor de afaceri care au nevoie de relaxare. Întrebarea este: de ce afaceri se ocupă membrii clubului Overlook?
    Numele celor care au fost prezenţi în săptămâna 16-23 august ne pot da o pistă. Lista de mai jos a fost obţinută de la un fost angajat al firmei High Country Investments, companie bănuită la început a fi o firmă fictivă deţinută de Derwent Enterprises. Pare mai probabil acum că interesele lui Derwent în High Country (dacă aceste interese există) sunt depăşite de cele ale câtorva magnaţi ai jocurilor de noroc din Las Vegas. Aceiaşi mandarini ai tripourilor au avut, în trecut, legături cu şefi ai lumii interlope bănuiţi şi condamnaţi.
    În august, la Overlook au fost: Charles Groudin - preşedinte al companiei High Country Investments.
    Când s-a aflat, în iulie anul acesta, că el conduce vaporul High Country s-a anunţat - cu multă întârziere - că demisionase mai înainte din funcţia pe care o deţinea la Derwent Enterprises. Groudin, cel cu coamă argintie, care a refuzat să stea de vorbă cu mine pentru acest articol, a fost judecat şi achitat pentru acuzaţia de evaziune fiscală (1960).
    Charles "Baby Charlie" Battaglia - impresar în vârstă de şaizeci de ani din Las Vegas (deţine drept de control asupra localurilor Greenback şi Lucky Bones). Battaglia este prieten apropiat al lui Groudin. Cazierul lui începe din 1932, când a fost judecat şi achitat pentru asasinarea lui Jack "Dutchy" Morgan. Autorităţile federale îl suspectează de a fi implicat în traficul cu droguri, prostituţie şi crimă plătită, dar "Baby Charlie" a stat la închisoare o singură data, pentru evaziune fiscală, între 1955-1956.
    Richard Scame - principalul acţionar al firmei Fun Time Automatic Machines.
    Fun Time produce jocuri mecanice pentru Nevada şi tonomate (Melody-Coin) pentru restul ţării. A fost închis pentru atac înarmat (1940), port de armă (1948) şi încercare de evaziune fiscală (1961).
    Peter Zeiss - importator cu sediul în Miami. Se apropie de şaptezeci de ani. În ultimii cinci ani, Zeiss s-a zbătut să evite deportarea, fiind considerat o persoană indezirabilă. A fost condamnat pe baza acuzaţiilor de a fi primit şi tăinuit bunuri furate (1958) şi încercare de evaziune fiscală (1954). Fermecător, distins şi curtenitor, Peter Zeiss, pe care prietenii îl numesc "Papa" a fost judecat pentru crimă şi complicitate la crimă. Deţine o cantitate mare de acţiuni în compania Fun Time a lui Scame. De asemenea, deţine acţiuni în patru cazinouri din Las Vegas.
    Vittorio Gienelli - cunoscut şi sub numele de "Vito Măcelarul", judecat de două ori pentru crimă în grup, unul din asasinate fiind cel din Boston, când Frank Scoffy a fost ciopârţit cu un topor. Gienelli a fost acuzat, de douăzeci şi trei de ori, judecat de paisprezece ori şi condamnat o singură dată, în 1940, pentru spargeri de magazine. Se spune că în anii din urmă, Gienelli a devenit o forţă în ramura vestică a organizaţiei, cu sediul la Las Vegas.
    Carl "Jimmy - Ricks" Prashkin - investitor din San Francisco. Se pare că va deveni moştenitorul poziţiei pe care o ocupă acum Gienelli în organizaţie. Prashkin deţine acţiuni în Derwent Enterprises, High Country Investments, Fun Time Automatic Machines şi trei cazinouri din Vegas. Nu-are cazier în America, dar a fost reţinut în Mexic pentru fraudă, acuzaţii ce au fost retrase trei săptămâni mai târziu. S-a sugerat că Prashkin s-ar putea să se ocupe de spălarea banilor proveniţi din cazinourile din Las Veagas şi de canalizarea acestora în operaţiile legale ale organizaţiei: Asemenea operaţii pot include acum şi Hotelul Overlook din Colorado.
    Alţi oaspeţi din acest sezon au fost...
    Articolul continua, dar Jack îl privi în grabă, ştergându-şi mereu buzele cu mâna. Un bancher cu legături în Las Vegas. Tipi din New York care se pare că se ocupau şi cu altceva decât cu haine în Departamentul Confecţii.
    Indivizi care aveau reputaţia de a fi implicaţi în afaceri cu droguri, prostituţie, jafuri, crime.
    Doamne, ce poveste! Şi toţi aceştia fuseseră aici, chiar deasupra lui, în camerele care acum erau goale. Destrăbălându-se cu curve de tarif mare, la etajul al treilea. Bând butoaie cu şampanie. Încheind tranzacţii de milioane de dolari, poate în camerele unde au stat preşedinţii. Da, era o poveste teribilă. O poveste a dracului de bună. Puţin precipitat, îşi scoase iar carneţelul şi mai făcu o notă scurtă ca să nu uite să culeagă date despre toate aceste personaje de la biblioteca din Denver, atunci când îşi va termina serviciul de îngrijitor. Fiecare hotel are câte o fantomă? Overlook avea o întreagă generaţie. Întâi sinucidere. Apoi Mafia. Ce mai urma?
    Următorul extras din ziare era o dezminţire furibundă a lui Charles Groudin în faţa acuzaţiilor aduse de Brannigar. Jack surâse neîncrezător.
    Pe pagina următoare se afla un fragment de ziar atât de mare, încât fusese împăturit. Jack îl desfăcu şi i se opri respiraţia. Fotografia de acolo parcă venea spre el: tapetul fusese schimbat din iunie 1966, dar cunoştea bine fereastra aceea şi panorama pe care o oferea. Era peretele vestic al Apartamentului Prezidenţial. Urma crima.
    Lângă uşa care ducea spre dormitor, peretele salonului era împroşcat cu sânge şi cu încă ceva, care semăna cu bucăţi albe de creier. Un poliţist cu o expresie impasibilă stătea lângă un cadavru acoperit cu o pătură. Jack se holbă fascinat apoi privirea îi coborî asupra titlului:
    ÎMPUŞCĂTURI LA HOTELUL DIN COLORADO
    Celebrul prinţ al crimei împuşcat la Clubul din munţi.
    Alte două persoane ucise.
    SIDEWINDER, COLORADO (U P I) - La patruzeci de mile de acest orăşel adormit din Colorado, în inima Munţilor Stâncoşi, a avut loc o execuţie în stil specific gangsterilor. Hotelul Overlook, cumpărat în urmă cu trei ani de o firmă din Las Vegas şi transformat în club cu acces exclusiv, a fost scena unei triple crime. Două dintre victime erau fie însoţitorii, fie gărzile lui Vittorio Gienelli, supranumit şi "Măcelarul" pentru cunoscuta sa implicare într-un masacru care a avut loc la Boston cu douăzeci de ani în urmă.
    Poliţia a fost chemată de Robert Norman, director al hotelului, care a spus că a auzit împuşcături şi că unii din oaspeţi i-au relatat că ar fi văzut doi oameni cu ciorapi de faţă şi arme în mână, care au fugit pe scara de incendiu şi au dispărut într-o maşină decapotabilă, ultimul model.
    Căpitanul de poliţie Benjamin Moorer a descoperit două cadavre, identificate mai târziu drept Victor T.
    Boorman şi Roger Macassi, ambii din Las Vegas, în faţa uşii Apartamentului Prezidenţial, unde au locuit doi preşedinţi americani. Înăuntru, Moorer a găsit trupul lui Gienelli întins pe podea. Se pare că Gienelli tocmai încerca să fugă de agresorii săi, când a fost doborât. Moorer a spus că Gienelli a fost împuşcat de aproape cu arme de calibru mare.
    Charles Groudin, reprezentantul companiei care deţine în prezent hotelul Overlook, nu a mai putut fi găsit pentru...
    Sub fragmentul de ziar, cineva scrisese apăsat, cu pixul:
    "I-au luat şi coaiele".
    Jack privi mult timp notiţa, simţind că îl ia cu frig. Al cui era albumul?
    În cele din urmă întoarse fila, înghiţind cu greu nodul care i se pusese în gât. Alt articol de Josh Brannigar, de la începutul lui 1967. Citi numai titlul:
    HOTEL RENUMIT VÂNDUT ÎN URMA ASASINĂRII UNUI PERSONAJ IMPORTANT DIN LUMEA INTERLOPĂ.

                                                        4.

                             Următoarele pagini erau goale.
    ("I-au luat şi coaiele")
    Dădu paginile înapoi, în căutarea unui nume sau a unei adrese. Chiar şi numărul unei camere. Pentru că era sigur că acel cineva care ţinuse acest jurnal a locuit la hotel. Dar nu găsi nimic.
    Tocmai se pregătea să răsfoiască încă o dată extrasele din ziare, mai atent, de data aceasta, când auzi o voce pe scări:
    - Jack? Iubitule?
    Wendy.
    Tresări, simţindu-se vinovat, de parcă ar fi băut pe ascuns şi ea va simţi mirosul. Ridicol. Îşi frecă buzele cu mâna şi răspunse:
    - Da, iubito. Căutam şobolani.
    Cobora. O auzi pe trepte, apoi traversând sala cazanelor. Repede, fără măcar să se gândească ce motive secrete îl îndemnau să o facă, îndesă albumul sub un maldăr de chitanţe şi facturi. Se ridică tocmai când ea intra pe sub arcadă.
    - Ce Dumnezeu faci aici? E aproape ora trei!
    Zâmbi:
   - Aşa târziu? Am dat toate chestiile astea la o parte. Am vrut să aflu pe unde sunt îngropate cadavrele.
    Cuvintele îi răsunară răutăcios în minte.
    Ea se apropie privindu-l, iar el se retrase inconştient un pas, incapabil să se abţină. Ştia ce face Wendy.
    Încerca să afle dacă miroase a băutură. Poate că nici ea nu-şi dădea seama de asta, dar el ştia şi se simţea şi vinovat şi furios.
    - Îţi sângerează buzele, îi spuse pe un ton ciudat, lipsit de intonaţie.
    Îşi duse mâna la gură şi se crispă când simţi usturimea. Degetul arătător era plin de sânge. Sentimentul de vină se amplifică.
    - Iar ţi-ai frecat gura, zise ea.
    Jack plecă privirea şi ridică din umeri:
    - Da, cred că da.
    - A fost cumplit, nu?
    - Nu, nu chiar atât de rău.
    - Ţi-e mai uşor acum?
    O privi şi se forţă să se mişte din loc. Dacă se mişca era mai uşor. Se îndreptă spre soţia sa şi o apucă de talie. Îi dădu la o parte o şuviţă de păr blond şi o sărută pe gât.
    - Da, spuse. Unde-i Danny?
    - Pe-aici pe undeva. S-a înnorat afară. Ţi-e foame?
    Cu lascivitate prefăcută, Jack îi puse o mână pe fundul strâns în blugi:
    - De lup, cucoană.
    - Ai grijă, puturosule. Nu-ncepe ceva ce nu eşti în stare să termini.
    - Pe încercate, cucoană? o întrebă, mângâind-o în continuare. Poze porno? Poziţii neobişnuite?
    Trecând împreună pe sub arcadă, aruncă o privire înapoi spre cutia unde albumul
    ("al cui?")
    era ascuns. De-abia o putea distinge acum, cu lumina stinsă. Se simţi uşurat că reuşise s-o îndepărteze pe Wendy. Dorinţa lui deveni mai puţin trucată şi mai naturală, pe măsură ce se apropiau de scară.
    - Poate - spunea ea - După ce-ţi dau un sandviş - ai!
    Îl împinse, chicotind:
    - Mă gâdili!
    - Încă n-ai aflat, cucoană, cum vrea Jack Torrance să te gâdilească.
    - Stai cuminte, Jack. Ce zici de şuncă şi brânză... la felul întâi?
    Urcară împreună scările, iar Jack nu mai privi în urmă. Dar se gândi la vorbele lui Watson: "Fiecare mare hotel are câte o stafie. De ce? Drace, oamenii vin şi pleacă..."
    Apoi Wendy închise uşa în spatele lor, cufundând subsolul în întuneric.

                                            19. În fața camerei 217

                               Danny se gândea la vorbele altcuiva  care lucrase la Overlook în timpul sezonului.
    "A zis că a văzut ceva într-una din camerele unde... s-a întâmplat ceva rău. Asta a fost în camera 217 şi vreau să-mi promiţi că n-o să intri acolo. Danny... ţine-te deoparte..."
    Era o uşă obişnuită, nu se deosebea cu nimic de oricare altă uşă de la primele două etaje ale hotelului. Era vopsită în gri şi se afla la jumătatea coridorului care făcea unghi drept cu holul principal al etajului al doilea.
    Numerele de pe uşă semănau cu numerele de pe blocul în care locuiseră în Boulder. Un 2, un 1 şi un 7. Mare chestie. Sub ele se afla un cerc minuscul de sticlă. Un vizor. Danny mai văzuse aşa ceva. Dacă erai înăuntru şi te uitai, căpătai o imagine mărită în formă de ochi de peşte, a coridorului. Din afară, puteai să te forţezi până ţi se încrucişau ochii şi tot nu vedeai nimic. O escrocherie ordinară.
    ("De ce eşti aici?")
    După plimbare s-au întors şi mămica i-a pregătit mâncarea lui preferată: sandviş cu brânza şi supă din plic.
    Au mâncat în bucătăria lui Dick şi au stat de vorbă. Radioul era deschis şi transmitea muzică şi paraziţi de la staţia Estes Park. Din tot hotelul, bucătăria era locul lui preferat şi credea că şi mămica şi tăticul simt la fel, pentru că, după ce au încercat trei zile în şir să mănânce în restaurant, s-au mutat în bucătărie, printr-o înţelegere tacită, punând scaune în jurul planşetei pentru tranşat carnea, care era cam tot atât de mare ca masa lor din Stovington. Restaurantul era prea deprimant, chiar cu toate luminile aprinse şi cu casetofonul din birou deschis.
    Nu erai decât unul din cei trei care stăteau la o masă înconjurată de zeci de alte mese, goale toate, toate acoperite cu feţele alea transparente din plastic, ca să nu se prăfuiască. Mămica spunea că e ca şi când luai masa într-unul din romanele lui Horace Walpole iar tăticul a râs şi a fost de acord. Danny habar n-avea cine era domnul Horace Walpole, dar ştia că mâncarea gătită de mămica începuse să aibă un gust mai bun de cum au început s-o mănânce în bucătărie. Tot descoperea în jur fragmente din personalitatea lui Dick Hallorann, şi asta îl liniştea, cu o mângâiere caldă.
    Mămica mâncase numai jumătate din sandviş. A spus că tăticul plecase probabil pe jos, din moment ce şi Volkswagenul şi microbuzul hotelului se aflau la locul lor, în parcare. A mai spus că e obosită şi că s-ar întinde pentru o oră, dacă el crede că se poate juca singur, fără să păţească nimic. Danny i-a spus cu gura plină de brânză că, după părerea lui, totul va fi în regulă.
    - De ce nu te duci pe terenul de joacă? îl întrebă. Credeam că o să-ţi placă. Ai şi cutie cu nisip pentru camioane.
    Înghiţi, şi mâncarea îi alunecă pe gât într-un cocoloş tare şi uscat.
    - Poate că o să mă duc, spuse, întorcându-se spre radio şi făcându-şi de lucru cu el.
    - Şi toate animalele alea din verdeaţă, mai spuse ea, luându-i farfuria golită. Tata trebuie să le tundă destul de curând.
    - Mda...
    ("Lucruri neplăcute... odată era vorba de gardul ăla nenorocit tuns în formă de animale...")
    - Dacă-l vezi pe tata înaintea mea, spune-i că m-am culcat.
    - Bine, mami.
    Puse vasele murdare în chiuvetă şi se întoarse la el:
    - Eşti fericit aici Danny?
    O privi cu sinceritate, un băieţel cu mustaţă de lapte pe buza superioară:
    - Hî.
    - Ai mai avut vise urâte?
    - Nu.
    Tony venise odată, într-o noapte când era în pat şi-l strigase de foarte departe. Danny şi-a închis ochii strâns-strâns, până când Tony a dispărut.
    - Sigur?
    - Da, mami.
    Păru mulţumită:
    - Ce-ţi mai face mâna?
    O întinse:
    - Mai bine.
    Dădu din cap. Jack dusese cuibul plin de viespi îngheţate la crematoriul din spatele magaziei şi-l arsese.
    De atunci n-au mai văzut niciuna. Îi scrisese unui avocat din Boulder, punând în plic şi fotografiile cu mâna lui Danny, iar cu două zile în urmă avocatul a luat legătura cu ei, stricându-i dispoziţia lui Jack pentru tot restul zilei. Avocatul se îndoia că ar fi avut vreo şansă de izbândă dacă ar fi dat în judecată firma care fabricase "bomba" insecticidă, pentru că numai Jack însuşi putea depune mărturie că a respectat întocmai instrucţiunile tipărite pe ambalaj. Jack l-a întrebat dacă nu putea să cumpere şi altele pe care să le încerce. Da, a zis avocatul, dar şi aceste rezultate ar fi fost îndoielnice, chiar dacă toate "bombele" erau defecte. I-a povestit lui Jack despre un caz în care erau implicaţi o fabrică producătoare de scări telescopice şi un om care-şi fracturase coloana vertebrală. Wendy se arătase înţelegătoare faţă de izbucnirile lui, dar în sinea ei se bucura că Danny scăpase atât de ieftin. Şi era mai bine să laşi procesele pe mâna celor care le înţelegeau, ori familia Torrance nu făcea parte din această categorie. Şi apoi, de atunci nu mai văzuseră o viespe.
    - Du-te la joacă, amice. Distracţie plăcută.
    Dar nu s-a distrat. A umblat hai-hui prin hotel, vârându-şi nasul în dulapurile cameristelor, în camerele administratorului, căutând ceva interesant şi negăsind, un băieţel care tropăia de-a lungul unui covor albastru închis cu model în dungi negre, răsucite. Încerca din când în când câte o uşă dar, bineînţeles toate erau încuiate.
    Speraclul era agăţat în birou, dar tăticul îi spusese că nu are voie să-l atingă. Şi el nici nu voia să pună mâna pe el. Sau voia?
    ("De ce eşti aici?")
    De fapt cutreierările lui nu erau deloc lipsite de ţel. Era atras înspre Camera 217 de o curiozitate morbidă.
    Îşi amintea de o poveste pe care tăticul i-o citise odată, când era beat. Asta se întâmplase demult, dar povestea era la fel de vie acum ca atunci când i-o citise tăticul. Mămica l-a certat şi l-a întrebat ce face, cum de-i citeşte unui copil de trei ani o poveste atât de îngrozitoare. Povestea se numea Barbă-Albastră.
    Şi asta îi rămăsese clar în minte, pentru că el la început a crezut că tăticul spune Babă Albastră, iar în poveste nu era niciun fel de babă albastră; de fapt nu era nici o babă. În poveste era vorba de soţia lui Barbă Albastră, o doamnă drăguţă care avea părul de culoarea porumbului, ca mămica. După ce Barbă Albastră a luat-o de nevastă, au locuit într-un castel mare şi misterios, care semăna cu hotelul Overlook.
    Şi în fiecare zi Barbă Albastră pleca la serviciu şi în fiecare zi îi spunea soţioarei lui drăguţe să nu se uite într-o anumită cameră, deşi cheia de la camera respectivă era agăţată într-un cui chiar lângă uşă, aşa cum şi şperaclul pentru camerele hotelului era agăţat în biroul de la parter. Soţia lui Barbă Albastră a devenit din ce în ce mai curioasă. A încercat să privească prin gaura cheii, tot aşa cum şi Danny a încercat să se uite prin vizorul de la Camera 217 cu aceleaşi rezultate nesatisfăcătoare. Era chiar şi o poză care o arăta în genunchi, încercând să se uite pe sub uşă, dar crăpătura nu era destul de mare. Uşa s-a dat de perete şi...
    În cartea veche cu poveşti era un desen care înfăţişa descoperirea în detalii hidoase, minuţioase. Imaginea îi arsese mintea lui Danny; era întipărită acolo. În cameră erau capetele tăiate ale celorlalte şapte neveste ale lui Barbă Albastră, fiecare pe propriul său piedestal, cu ochii daţi peste cap, cu gurile căscate într-un ţipăt mut. Se ţineau cumva în echilibru pe gâturile zdrenţuite de lovitura paloşului şi pe piedestaluri se prelingea sânge.
    Îngrozită, s-a întors să fugă din cameră şi din castel, dar l-a descoperit pe Barbă Albastră în pragul uşii, ochii săi fioroşi scăpărându-i de furie: "Ţi-am spus să nu intri în această cameră", a zis Barbă Albastră, scoţându-şi sabia din teacă. "Vai, însă, în curiozitatea ta te asemeni celorlalte şapte şi, deşi pe tine te-am iubit cel mai mult, sfârşitul tău va fi ca şi al lor. Pregăteşte-te să mori, femeie nenorocită!"
    Vag, Danny îşi aducea parcă aminte că povestea se termina cu bine, dar finalul pălea, era nesemnificativ, faţă de cele două imagini precumpănitoare: uşa încuiată, ademenitoare, înnebunitoare, care ascundea un secret în spatele ei: şi chiar secretul acelea hidos, repetat de şapte ori. Uşa încuiată, iar în spatele ei capetele, capetele tăiate!
    Pe furiş, întinse mâna şi mângâie clanţa uşii. Nu avea nici cea mai mică idee de cât timp stătea aici, hipnotizat parcă în faţa acestei uşi încuiate.
    ("Şi de vreo trei ori am văzut nişte lucruri... nişte lucruri urâte...")
    Dar domnul Hallorann - Dick - mai spusese ceva: nu credea că lucrurile astea îţi puteau face vreun rău.
    Erau numai ca pozele înspăimântătoare dintr-o carte şi nimic mai mult. Şi poate că nici n-o să vadă aşa ceva, de altfel...
    Îşi băgă mâna în buzunarul stâng şi scoase şperaclul. Îl avusese acolo tot timpul, desigur.
   Îl ţinu de plăcuţa pătrată din metal de la capăt pe care scria cu tuş gros: ADMINISTRAŢIE. Roti cheia pe lanţ, privind-o cum se învârte. După câteva minute se opri şi introduse şperaclul în broască. Alunecă uşor, fără nicio poticnire de parcă ar fi vrut din totdeauna să fie acolo.
    ("Mi s-a părut că am văzut nişte lucruri... nişte lucruri urâte... promite-mi că n-o să mai intri acolo")
    (Promit)
    Şi, desigur că o promisiune era un lucru foarte important. Şi totuşi, curiozitatea îl rodea îngrozitor de tare, îl înnebunea. Însă era un fel de curiozitate înspăimântătoare, ca atunci când îţi pui mâinile la ochi, dar te uiţi printre degetele resfirate la cele mai dure scene dintr-un film de groază. Însă ce se afla în spatele uşii nu era film.
    ("Nu cred că lucrurile astea îţi pot face rău... ca pozele înspăimântătoare dintr-o carte...")
    Întinse brusc mâna stângă, fără să ştie dinainte ce are de gând să facă şi scoase şperaclul din broască iar apoi îl puse la loc în buzunar. Mai privi o clipă uşa, cu ochii larg deschişi, apoi se răsuci repede pe călcâie şi se întoarse spre holul principal care făcea unghi drept cu coridorul pe care se afla.
    Ceva îl făcea să se oprescă şi o clipă, nu-şi dădu seama ce anume. Apoi îşi aminti că exact după colţul acesta, pe drumul de întoarcere spre scări, era un extinctor demodat, încolăcit pe perete. Încolăcit acolo ca un şarpe adormit.
    Nu aveau aici extinctoare moderne, tuburi pline cu un produs chimic, zicea tăticul. Tăticul mai spunea că extinctoarele astea care împrăştiau spumă sau bioxid de carbon erau mult mai bune. Chimicalele înăbuşeau focul, eliminau oxigenul de care flacăra avea nevoie ca să ardă, în timp ce apa sub presiune putea să întindă focul în jur. Tăticul mai spunea că domnul Ullman ar trebui să înlocuiască furtunele demodate, odată cu cazanul dar, fără doar şi poate, domnul Ullman n-o să facă nici una, nici alta, pentru că era o PUŢĂ ZGÂRCITĂ. Danny ştia că ăsta era unul din cele mai rele epitete pe care le putea adresa tatăl lui. Se aplică anumitor doctori, dentişti, depanatori şi, de asemenea, şefului departamentului de engleză de la Stovington, care nu a aprobat o comandă de cărţi făcută de Jack, pretinzând că le-ar dezechilibra bugetul. "Buget dezechilibrat, pe dracu' ", fumegase Jack când i-a povestit lui Wendy - Danny asculta din dormitor. Părinţii săi credeau că doarme. "Pur şi simplu îşi ţine ultimii cinci sute de dolari pentru el, PUŢĂ ZGÂRCITĂ."'
    Danny se uită după colţ.
    Extinctorul era acolo, un furtun plat înfăşurat de vreo zece ori, rezervorul cel roşu agăţat de perete. Deasupra lui se afla o toporişcă într-o cutie de sticlă, ca un exponat de muzeu, pe care scria cu litere mari şi albe pe fond roşu: ÎN CAZ DE PERICOL, SPARGEŢI STICLA. Danny putea să citească cuvântul PERICOL, care era şi numele unuia din programele sale preferate la televizor, dar nu era sigur de celelalte cuvinte. Şi nu-i plăcea legătura dintre cuvânt şi furtunul lung şi plat. PERICOL înseamnă incendiu, explozii, accidente de maşină, spitale, moarte uneori. Şi nu-i plăcea nici felul în care furtunul era atârnat pe perete, atât de inofensiv în aparenţă. Când era singur, întotdeauna trecea iute pe lângă extinctoare. Fără vreun motiv anume. Pur şi simplu se simţea mai bine dacă mergea mai repede. Se simţea mai în siguranţă.
    Acum, cu inima bătându-i în piept, dădu colţul şi privi în lungul holului, pe lângă extinctor, spre scări.
    Mămica doarme acolo jos. Şi dacă tăticul s-a întors de la plimbare, probabil că e în bucătărie, unde mănâncă ceva şi citeşte o carte. El o să treacă pe lângă extinctorul vechi şi o să coboare.
    Porni într-acolo, apropiindu-se de peretele opus, până se lipi aproape de tapetul luxos. Mai avea douăzeci de paşi până la furtun. Cincisprezece, Doisprezece.
    Dintr-o dată, când era numai la zece paşi distantă, ciocul de alamă al furtunului se rostogoli de pe colacul pe care era aşezat
    (pe care dormea?)
    şi căzu cu un sunet înfundat pe covor. Stătea acolo, cu gura întunecată îndreptată spre Danny. Se opri imediat, cu umerii tresărindu-i de spaima aceasta neaşteptată. Sângele îi zvâcnea cu repeziciune în urechi şi tâmple. Gura i se uscase şi era amară, mâinile se strânseră în pumni. Cu toate acestea, ciocul furtunului stătea nemişcat pe jos.
    A căzut, ei şi ce? Era numai un stingător de incendii, nimic altceva. Era aiurea să te gândeşti că semăna cu un şarpe otrăvitor din "Lumea sălbatică a animalelor", şarpe care l-a auzit şi s-a trezit. Chiar dacă cusăturile din pânză groasă semănau puţin cu nişte solzi. O să păşească peste el şi o să se îndrepte spre scări, mergând poate puţin mai repede, ca să fie sigur că nu ţâşneşte după el şi nu i se încolăceşte în jurul picioarelor...
    Îşi şterse buzele cu mâna stângă, imitându-şi inconştient tatăl, şi făcu un pas înainte. Furtunul nu se mişcă.
    Alt pas. Nimic. Vezi ce prost eşti? Ai intrat în panică tot gândindu-te la camera aia tâmpită şi la povestea aia şi mai tâmpită cu Barbă Albastră, când furtunul poate că se pregătea să cadă de vreo cinci ani. Asta e.
    Danny privi fix furtunul de pe jos şi se gândi la viespi.
    La opt paşi distanţă, ciocul furtunului sclipi calm către el, de parcă i-ar fi spus: "Nu te nelinişti. Sunt doar un furtun, atâta tot. Şi chiar dacă asta nu e tot, ce o să-ţi fac nu o să fie mult mai rău decât o înţepătură de albină.
    Sau o înţepătură de viespe. Ce pot eu să vreau să-i fac unui băieţel atât de drăguţ ca tine... decât să-l muşc... şi să-l muşc... şi să-l muşc?"
    Danny mai făcu un pas, apoi altul. Respiraţia îi era uscată şi usturătoare. Panica era aproape acum.
    Începuse să-şi dorească să se mişte furtunul, şi atunci ar fi ştiut în sfârşit, ar fi fost în sfârşit sigur. Mai făcu un pas şi acum se afla aproape. Dar nu o să se repeadă la tine - gândi el în pragul isteriei. Cum să se repeadă la tine şi să te muşte când nu-i decât un furtun?
    Poate e plin cu viespi.
    Temperatura îi scăzu brusc. Aproape hipnotizat, privi la gura neagră din mijlocul ciocului. Poate că era plin de viespi, viespi secrete, cu trupurile maronii îmbibate cu otravă, atât de pline de otravă încât aceasta picura din ace.
    Îşi dădu seama că e îngheţat de groază; dacă nu se mişca acum, picioarele i se vor lipi de covor şi va rămâne acolo, uitându-se la gura neagră din centrul ciocului din alamă, ca o pasăre hipnotizată de un şarpe, va rămâne aici până când îl va găsi tăticul şi atunci ce se va întâmpla?
    Cu un geamăt, se forţă s-o ia la fugă. Când ajunse lângă furtun, din cauza luminii reflectate în metal i se păru că ciocanul se mişcă, se pregăteşte parcă să atace şi sări peste el; în panica ce îl cuprinsese avu senzaţia că picioarele îl împing în sus până în tavan şi simţi aproape cum părul, care i se zburlise de frică, atinge varul tavanului din hol - deşi târziu şi-a dat seama că aşa ceva nu se putea întampla.
    Ateriză de partea cealaltă a furtunului şi o rupse la fugă. Pe neaşteptate auzi chiar în spate, şuieratul uscat făcut de capul din alamă al şarpelui alunecând cu repeziciune pe covor după el ca un şarpe cu clopoţei care se mişcă iute prin iarba uscată. Se pregătea să-l atace şi dintr-odată scara i s-a părut foarte departe; părea că se îndepărtează de el cu fiecare pas pe care-l făcea alergând spre ea.
    "Tăticule!", a încercat să ţipe, dar gâtul încordat nu voia să lase să iasă niciun cuvânt. Era singur. În spatele lui zgomotul creştea în intensitate, sunetul acele foşnit de alunecare făcut de şarpele care se deplasa cu iuţeală prin brazdele uscate ale covorului. Se află la călcâiele lui acum şi probabil că se ridică, cu balele otrăvite şiroindu-i din botul de alamă.
    Danny ajunse la scară şi trebui să se apuce strâns de balustradă ca să nu-şi piardă echilibrul. O clipă fu sigur că o să se dea peste cap şi o să se rostogolească pe trepte până jos.
    Aruncă o privire peste umăr.
    Furtunul nu se mişcase. Stătea ca şi mai înainte, o buclă căzută din cârlig, ciocul de alamă pe jos, îndreptat în altă direcţie şi complet indiferent faţă de persoana lui. Vezi, tâmpitule? se ocărî el. Ţi s-a părut, iepure fricos.
    A fost numai în mintea ta, iepure fricos, iepure fricos.
    Se agăţă de balustradă, picioarele tremurându-i cu reacţie întârziată.
    ("Nu te-a urmărit deloc")
     îi spuse mintea şi el se agăţă de acest gând, reluându-l
    ("nu te-a urmărit deloc, nu te-a urmărit deloc, deloc, deloc").
    N-avea de ce să se teamă. Chiar aşa, chiar putea să se întoarcă şi să pună furtunul înapoi în rama lui, dacă voia. Putea, dar nu credea că o s-o facă. Pentru că poate chiar îl urmărise, dar se întorsese la locul lui atunci când şi-a dat seama că nu poate să-l... prindă.
    Furtunul zăcea mai departe pe covor, părând aproape că-l întreabă dacă nu vrea să se întoarcă şi să mai încerce o dată.
    Gâfâind, Danny coborî în fugă la parter.

                                                  20. De vorbă cu domnul Ullman

                                 Biblioteca publică din Sidewinder era o clădire mică şi retrasă, în apropierea zonei comerciale a oraşului.
    Modestă, îmbrăcată în iederă, cu o cărare pierdută care ducea la uşa principală şi care era acoperită cu cadavrele florilor de vară. În faţă era o statuie de bronz care înfăţişa un general din Războiul Civil de care Jack nu auzise în viaţa lui, deşi în adolescenţă fusese pasionat de istorie.
    Colecţiile de ziare se aflau la parter. Nu aveau decât "Gazeta de Sidewinder" care dăduse faliment în 1963, cotidianul "Estes Park" şi "Camera" din Boulder. Nu era nici un ziar din Denver.
    Oftând, Jack începu să răsfoiască colecţia "Camera".
    Când ajunse la anul 1965, ziarele fuseseră înlocuite de role de microfilme ("Subvenţie federală", îi spusese mândră bibliotecara. "Sperăm să rezolvăm şi perioada 1958-1964 când vom primi cecul următor, dar autorităţile se mişcă atât de încet, nu credeţi? O să vă purtaţi cu grijă cu ele, nu-i aşa? Ştiu că o să aveţi grijă. Chemaţi-mă dacă aveţi nevoie de mine".)
    Lentila singurului dispozitiv de citit se deformase, şi atunci când Wendy îi puse mâna pe umăr, la trei sferturi de oră după ce începuse să citească microfilmele, descoperi că are o durere de cap înfiorătoare.
    - Danny e în parc, zise ea, dar nu vreau să-l las afară prea mult. Cât crezi că mai ai de stat aici?
    - Vreo zece minute, zise el.
    De fapt dăduse de urma ultimei părţi din istoria fascinantă a Hotelului Overlook, anii dintre răfuiala între gangsteri şi apariţia lui Stuart Ullman et Co. Dar simţea aceeaşi rezervă faţă de Wendy ea şi mai înainte.
    - De fapt, ce ai de gând? îl întrebă ea. Îi răvăşi părul, doar vocea îi era numai pe jumătate glumeaţă.
    - Cercetez istoria hotelului, zise.
    - Ai vreun motiv?
    - Nu. Sunt doar curios.
    ("şi ce dracu' te interesează?")
    - Ai găsit ceva interesant?
    - Nu cine ştie ce, zise el, forţându-se acum să-şi păstreze tonul calm şi agreabil. Îşi vâra nasul în treburile lui şi îl pisa, aşa cum făcuse întotdeauna, atunci când locuia la Stovington, iar Danny era mic. "Unde te duci, Jack? Când te întorci? Câţi bani ai la tine? Pleci cu maşina? Vine şi Al cu tine? O să va îmbătaţi amândoi?". Mereu şi mereu. Ea era aceea care, iertaţi exprimarea, îl aruncase în braţele băuturii. Poate că nu era singurul motiv, dar, pentru numele lui Dumnezeu, haideţi să spunem adevărul acum şi să recunoaştem că a fost unul din motive. Pisălogeală şi iar pisălogeală, până când îţi venea să-i tragi o palmă doar ca s-o faci să tacă şi să opreşti acel
    ("Unde? Când? Cum? O să? Câţi?")
    val neîntrerupt de întrebări. Îţi dădea o
    ("durere de cap? mahmureală?")
    durerea de cap straşnică. Lupa. Dispozitivul ăsta împuţit cu lentila lui deformata. Din cauza asta căpătase afurisita de migrenă.
    - Jack, te simţi bine? Pari palid...
    Îşi smulse capul de sub degetele ei.
    - Mă simt bine!
    Wendy se trase înapoi în faţa ochilor lui aprinşi şi schiţă un zâmbet, puţin cam chinuit.
    - Bine... dacă aşa zici... mă duc acum şi te aştept în parc cu Danny.
    Privea în gol acum, zâmbetul dizolvându-i-se într-o expresie de uimire rănită.
    O strigă:
    - Wendy?
    Îl privi din capul scării:
    - Ce e, Jack?
    Se ridică şi se îndreptă spre ea:
    - Iartă-mă, iubito. Cred că, într-adevăr, nu mă simt bine. Dispozitivul ăsta... lentila e deformată. Am o durere de cap cumplită. Ai o aspirină?
    - Sigur.
    Cotrobăi în poşetă şi scoase o cutiuţă de Anacin.
    - Păstrează-le.
    Luă cutiuţa:
    - Nu ai Excedrin?
    Văzu cum se schimbă la faţă şi înţelese. La început, aceasta fusese un fel de glumă între ei, înainte să devină mult prea beţiv ca să mai facă glume. Pretindea că Excedrinul era singurul medicament inventat vreodată şi care nu se dădea pe reţetă, care îi omora instantaneu mahmureala.
    - Nu am Excedrin, spuse ea. Îmi pare rău.
    - Nu-i nimic. Sunt bune şi astea.
    Dar desigur că nu erau bune şi ea ar fi trebuit să ştie. Erau momente când era cea mai tâmpită dintre tâmpite...
    - Vrei puţină apă? îl întrebă ea senină.
    ("Nu vreau decât SĂ PLECI ÎN PIZDA MĂ-TII DE AICI!")
    - O să beau de la ţâşnitoare când plec. Mulţumesc.
    - Bine.
    Începu să urce scara, picioarele mişcându-i-se cu graţie sub fusta scurtă din lână de culoarea bronzului:
    - Ne găseşti în parc.
    - În regula.
    Puse distrat cutia cu Anacin în buzunar, se întoarse la masă şi închise dispozitivul de citit. Când fu sigur că a plecat, urcă şi el. Dumnezeule, ce durere îngrozitoare. Dacă tot trebuia să-ţi simţi capul prins în fălcile de fier, măcar să ţi se permită plăcerea de a bea câteva pahare, ca să te mai compensezi.
    Mai nervos ca niciodată, încercă să alunge gândul. Se îndreptă spre biroul bibliotecarei, jucându-se cu o cutie cu chibrituri pe care era scris un număr de telefon.
    - Există vreun telefon public aici, doamnă?
    - Nu domnule, dar îl puteţi folosi pe al meu dacă vorbiţi în localitate.
    - Nu, vreau să vorbesc cu alt oraş.
    - Atunci mai bine încercaţi la farmacie. Au o cabină telefonică.
    - Mulţumesc.
    Ieşi din bibliotecă şi se îndreptă pe lângă generalul anonim din Războiul Civil, spre centrul comercial, cu mâinile înfundate în buzunare, cu capul răsunând ca un clopot de plumb. Şi cerul era de plumb; era 7 noiembrie şi vremea devenise ameninţătoare încă de la începutul lunii. Fulguise de câteva ori. Mai fulguise şi în octombrie, dar zăpada de atunci se topise. Acum însă se aşternuse un strat subţire de zăpadă îngheţată care sclipea sub razele soarelui ca o pulbere de cristal. Numai că astăzi soarele nu ieşise de după norii care, tocmai când Jack se pregătea să intre în farmacie, începură din nou să scuipe zăpada.
    Cabina telefonică se afla în fundul magazinului şi el se îndreptă spre într-acolo zornăindu-şi mărunţişul în buzunar, când ochii i se opriră asupra unor cutii albe cu etichete verzi. Luă una, plăti şi se întoarse la telefon.
    Închise uşa, îşi puse monezile şi cutia de chibrituri pe tejghea şi formă 0.
    - Ce număr doriţi, vă rog?
    - Fort Lauderdale, Florida.
    Îi dădu numărul de acolo şi numărul telefonului de la care vorbea. Când centralista îi spuse că primele trei minute costă un dolar şi nouăzeci de cenţi, băgă în aparat opt monede strâmbându-se de durere când tonul îi răsună în ureche.
    Apoi, până la formarea legăturii scoase sticla de Excedrin din cutie, deşurubă capacul şi aruncă dopul de vată pe podea.
    Ţinând receptorul cu umărul ridicat, scoase trei pastile pe care le alinie pe tejghea, lângă mărunţiş. Puse la loc capacul şi băgă sticluţa în buzunar.
    La celălalt capăt, receptorul fu ridicat imediat.
    - Hotelul Surf-Sand, bună ziua. Ce doriţi? întrebă o voce jovială de femeie.
    - As dori să vorbesc cu directorul, vă rog.
    - Domnul Trent sau...
    - Domnul Ullman.
    - Mi se pare că domnul Ullman este ocupat, dar dacă vreţi să-l chem...
    - Vreau. Spuneţi-i că la telefon este Jack Torrance din Colorado.
    - O clipă, vă rog.
    Îl lăsă să aştepte.
    Pe Jack îl copleşi din nou antipatia faţă de Ullman. Luă un Excedrin de pe tejghea, îl privi o clipă, apoi îl băgă în gură şi începu să-l mestece încet şi cu poftă. Gustul cunoscut reveni ca o amintire veche, făcându-l să saliveze de plăcere, o plăcere ciudată, amestecată cu sentimentul acut de nefericire. Un gust sec şi amar, dar irezistibil. Înghiţi strâmbându-se. Pe vremea când bea, obişnuia să mestece aspirine; nu mai făcuse aşa ceva de atunci. Însă avea senzaţia că dacă o mestecă, efectul aspirinei este mai rapid şi de aşa ceva avea nevoie în cazul unei migrene ca cea de acum sau în cazul mahmurelii după o noapte de beţie. Citise undeva că mestecatul aspirinelor poate deveni un viciu. Unde citise asta? Îşi încruntă sprâncenele, încercând să se concentreze. Şi atunci se auzi glasul lui Ullman în receptor:
    - Torrance? Ce s-a întâmplat?
    - Nu s-a întâmplat nimic. Cazanul merge bine şi încă n-am început să mă gândesc cum să-mi omor soţia. O s-o fac după sărbători, când o să fie plictiseală mai mare.
    - Nostim, ce să zic. De ce m-ai sunat? Sunt o persoană...
    - O persoană ocupată, da, înţeleg. Vă sun din cauza unor lucruri pe care nu mi le-aţi spus când mi-aţi relatat trecutul măreţ şi onorabil al Hotelului Overlook. De exemplu, nu mi-aţi spus cum Horace Derwent a vândut hotelul unui grup din Las Vegas, care l-au purtat prin atât de multe corporaţii-fantomă, că nici serviciile secrete nu mai erau în stare să spună cui aparţine într-adevăr. Nu mi-aţi povestit cum au aşteptat momentul ca să-l transforme într-un loc de joacă pentru grangurii Mafiei şi cum au trebuit să-l închidă în 1966, când unul din ei a fost puţin omorât, împreună cu gorilele lui care stăteau în faţa uşii Apartamentului Prezidenţial. Minunat loc, Apartamentul Prezidenţial al Hotelului Overlook. Wilson, Harding, Roosevelt, Nixon şi Vito Măcelarul, corect?
    Urmă o clipă de tăcere consternată la celălalt capăt al firului. Apoi Ullman zise, încercând să-şi păstreze calmul:
    - Nu văd în ce măsură aceste date vă pot afecta în vreun fel serviciul, domnule Torrance. Nu...
    - Însă cele mai drăguţe lucruri s-au întâmplat după moartea lui Gienelli, nu credeţi? Încă vreo două mişcări rapide, hocus-pocus şi hotelul intră pe neaşteptate în proprietatea unei persoane particulare, o femeie pe nume Sylvia Hunter... care, întâmplarea face să se fi numit Sylvia Hunter Derwent din 1942 până în 1948.
    - Cele trei minute s-au consumat se auzi vocea centralistei. Apăsaţi butonul când terminaţi convorbirea.
    - Dragă domnule Torrance, toate astea sunt lucruri cunoscute... şi s-au petrecut demult.
    - Nu erau cunoscute şi de mine, zise Jack. Şi mă îndoiesc că mulţi oameni le-ar şti. În orice caz nu povestea întreagă. Poate că-şi amintesc cum a fost împuşcat Gienelli, dar am îndoieli ca a stat cineva să pună cap la cap toate scamatoriile care s-au făcut cu Overlook din 1945. Întotdeauna iese la iveală că fie Derwent, fie un asociat de-al său, are ceva de-a face cu hotelul. Ce a patronat Sylvia Hunter la Overlook în '67 şi '68 domnule. Ullman? Un bordel, nu-i aşa?
    - Torrance!
    Şocul din vocea lui Ullman se rostogoli printre paraziţii celor două mile de cablu telefonic fără să piardă nimic din caracterul său autentic.
    Surâzând, Jack îşi mai băgă un Excedrin în gură şi-l mestecă.
    - A lichidat afacerea după ce un senator destul de cunoscut a murit aici de un atac de cord. S-a zvonit că atunci când a fost găsit nu era îmbrăcat decât cu o pereche de ciorapi lungi negri de nylon, un portjartier şi pantofi cu toc înalt. Pantofi de lac, ca să fiu mai exact.
    - Asta-i o minciună sfruntată şi ordinară! strigă Ullman.
    - Oare? întrebă Jack.
    Deja se simţea mai bine. Durerea de cap începuse să cedeze. Luă ultima pastilă de Excedrin şi o mestecă, desfătându-se cu gustul amar de talc, în timp ce o fărâmiţa în gură.
    - A fost o întâmplare nefericită, zise Ullman. Unde vrei să ajungi, Torrance? Dacă ai de gând să scrii vreun articol murdar... dacă ai de gând să porneşti vreun şantaj prostesc...
    - Nimic din toate astea, îl întrerupse Jack. V-am sunat pentru că sunt de părere că nu aţi fost corect cu mine. Şi pentru că...
    - Nu am fost corect? exclamă Ullman. Doamne, Dumnezeule, dar chiar crezi că aveam vreo intenţie să spăl o grămadă de rufe murdare în faţa îngrijitorului hotelului? Cine dracu' te crezi? Şi cum te pot afecta poveştile astea vechi? Sau crezi că sunt pe acolo stafii care se plimbă prin toată aripa de vest cu cearşafuri în cap şi strigând: "Vai ţie!"?
    - Nu, nu cred că sunt stafii. Dar înainte să mă angajaţi, mi-aţi scotocit trecutul personal. M-aţi pus la pământ, şi v-aţi bătut joc de capacitatea mea de a avea grijă de hotel, aşa cum îşi bate joc profesorul de un copil care a făcut de pildă pipi în vestiar. M-aţi pus într-o situaţie mai mult decât stânjenitoare.
    - Nu cred că te-ai ruşinat, impertinent ordinar ce eşti.
    Ullman părea că se sufocă:
    - Mi-ar plăcea să te dau afară. Şi poate că o s-o fac.
    - Cred că Al Shockley s-ar putea să aibă obiecţii. Serioase.
    - Iar eu cred că ai supraapreciat sentimentele domnului Shockley faţă de tine, Torrance.
    O clipă durerea de cap reveni în toată splendoarea, iar Jack închise ochii. Se auzi cum întreabă, cu o voce care parcă venea de foarte departe:
    - Cine este acum proprietarul hotelului? Tot Derwent Enterprises? Sau eşti un peşte prea mic ca să ştii asta?
    - Ajunge, domnule Torrance. Eşti doar un angajat al hotelului, ca oricare hamal sau spălător de vase la bucătărie. Nu am nici cea mai mică intenţie să...
    - Bine, o să-i scriu lui Al, zise Jack. El trebuie să ştie, că doar face parte din Consiliul de Administraţie. Şi poate că pun şi un post scriptum în care...
    - Nu Derwent este proprietarul.
    - Poftim? Nu v-am înţeles!
    - Am spus că nu Derwent este proprietarul. Toţi acţionarii sunt din est. Prietenul dumitale, domnul Shockley deţine cea mai mare parte a acţiunilor, mai mult de treizeci şi cinci la sută. Ar trebui să ştii mai bine decât mine dacă dansul are vreo legătură cu Derwent.
    - Care sunt ceilalţi?
    - Nu am de gând să-ţi divulg numele celorlalţi acţionari, domnule Torrance. Şi intenţionez să supun acest incident atenţiei...
    - Încă o întrebare.
    - Nu am niciun fel de obligaţie faţă de dumneata.
    - Am găsit cea mai mare parte din istoria hotelului Overlook - fie ea plăcută, sau neplăcută - într-un album cu tăieturi din ziare care zăcea în pivniţă. O carte mare cu coperţi din piele albă. Legată cu şnur aurit. Aveţi idee al cui ar putea fi albumul?
    - Nici cea mai vagă idee.
    - E posibil să-i fi aparţinut lui Grady? Îngrijitorul care s-a omorât?
    - Domnule Torrance, zise Ullman cu o voce profund glacială. Nu sunt deloc sigur că domnul Grady ştia să citească, şi cu atât mai puţin că ar fi fost în stare să dezgroape putregaiurile cu care m-ai făcut să-mi pierd timpul.
    - Mă gândesc să scriu o carte despre Hotelul Overlook. Şi cred că dacă o să apară, proprietarul albumului va dori să-şi vadă numele scris pe prima pagină.
    - Cred că nu ar fi înţelept să scrii o carte despre Overlook, zise Ullman. Mai ales o carte scrisă din... Hm, punctul dumitale de vedere.
    - Nu mă miră părerea dumneavoastră.
    Durerea de cap îi dispăruse acum complet. Mintea îi era vioaie şi ageră, meticuloasă până la cele mai neînsemnate detalii. Se simţea ca atunci când lucrul la piesă mergea extrem de bine sau ca după trei pahare.
    Acesta era alt efect al Excedrinului, pe care îl uitase; nu ştia dacă şi altora li se întâmplă la fel, dar el, după ce mesteca trei tablete, se simţea pe loc mai puternic. Spuse:
    - V-ar plăcea un ghid pe care să-l înmânaţi turiştilor când vin la hotel? Ceva cu multe fotografii lucioase ale munţilor, la răsăritul şi apusul soarelui, şi dedesubt un text dulceag ca o şarlotă de lămâie. Şi v-ar plăcea o listă cu oameni de vază care au locuit aici, lăsând la o parte bineînţeles figurile cu adevărat pitoreşti, cum ar fi Gienelli şi prietenii lui?
    - Dacă aş şti că te pot concedia şi aş fi apoi sigur sută la sută că-mi voi păstra postul, în loc de 95 la sută, zise Ullman cu voce întretăiată, te-aş da afară în clipa asta, la telefon. Dar, având în vedere că am un procent de cinci la sută incertitudine, am de gând să-i telefonez domnului Shockley imediat ce vei pune capăt acestei conversaţii... ceea ce sper din tot sufletul că se va întâmpla curând.
    Jack zise:
    - Nimic din ce scrie în carte nu va fi neadevărat. Nu-i deloc nevoie să fardez realitatea.
    ("De ce îl tot întărâţi? Vrei să te dea afară")
    - Nu-mi pasă câtuşi de puţin dacă în capitolul cinci e vorba de Papa de la Roma care regulează umbra Fecioarei Maria, spuse Ullman pe un ton ridicat. Nu te mai vreau în hotelul meu!
     - Nu este hotelul tău! zbieră Jack şi trânti puternic receptorul în furcă. Rămase aşezat, respirând sacadat, puţin speriat acum,
    (puţin? drace! foarte tare)
    întrebându-se de ce în numele lui Dumnezeu îi dăduse telefon lui Ullman.
    ("Ţi-ai pierdut din nou cumpătul, Jack")
    Da. Da, şi-l pierduse. N-avea niciun rost să nu recunoască. Şi partea cea mai proastă era că habar n-avea câtă influenţă putea să aibă puţa aia zgârcită asupra lui Al, şi nici cât de mult credit îi va da Al, în numele unor vremuri demult apuse. Dar dacă Ullman era atât de tare pe cât pretindea şi dacă îi dădea lui Al ultimatumul "ori el ori eu", atunci poate că Al era forţat să cedeze. Închise ochii şi-şi imagină cum avea să-i spună lui Wendy. Ştii ceva, iubito? Am pierdut încă o slujbă. De data asta a trebuit să parcurg două mii de mile de cablu telefonic inventat de domnul Bell ca să găsesc pe cineva căruia să-i dau un pumn în nas. Dar m-am descurcat.
    Deschise ochii şi-şi şterse gura cu batista. Voia să bea. Drace, avea nevoie să bea. Era un băruleţ alături şi cu siguranţă că ar fi avut timp să bea o bere, repede, în drumul spre parc, doar una, ca să spele mizeria...
    Îşi încleştă neajutorat mâinile.
    Întrebarea îi reveni în minte. De ce îi dăduse telefon lui Ullman? Găsise scris numărul de telefon al hotelului Surf-Sand din Lauderdale într-o agendă mică lângă telefonul din biroul de la Overlook.
    Acolo mai erau trecuţi instalatori, tâmplari, geamgii, electricieni şi alţi meseriaşi. Jack îl copiase pe o cutie de chibrituri imediat după ce se dăduse jos din pat, ideea de a-i telefona lui Ullman fiind deja bine înfiptă şi sclipindu-i voioasă în minte. Dar în ce scop? Pe vremuri, în timpurile sale alcoolice, Wendy îl acuzase de dorinţa de autodistrugere, spunându-i că nu posedă însă suficientă tărie de caracter pentru a face faţă unei tentative de sinucidere. Aşa că, în mazochismul său, născocea tot felul de modalităţi prin care ceilalţi îl puteau lovi, lovindu-i astfel şi familia.
    Să fi fost adevărat? Ajunsese să se teamă la gândul că undeva, la Overlook, se putea afla ceea ce-i trebuia ca să-şi termine piesa şi să devină alt om? Dădea, conştient, cu piciorul la această şansă? Te rog, Doamne, fă să fie adevărat. Te rog.
    Închise ochii iarăşi şi imediat, pe ecranul întunecat din spatele pleoapelor îi apăru o imagine: mâna lui încercând să smulgă şindrila putrezită a acoperişului, înţepătura neaşteptată, propriul său strigăt de durere în aerul nemişcat: "Ah! Fir-ar mă-ta a dracului de nenorocită"...
    Apoi o altă imagine, veche de doi ani.
    El, de-abia ţinându-se pe picioare, la ora trei dimineaţa, beat cui, prăvălindu-se peste o masă şi căzând cât e de lung pe covor, înjurând, trezind-o pe Wendy. Wendy, ridicându-se de pe canapea, aprinzând lumina, văzându-i hainele rupte şi mânjite (îşi aducea ca prin ceaţă aminte că se împiedicase pe undeva într-o parcare, cu câteva ore înainte, chiar la intrarea în statul New Hampshire), sângele închegat de sub nas, privirea care i-o aruncase, clipind prosteşte din cauza luminii, ca o caracatiţă sub razele soarelui, şi vocea ei posomorâtă:
    "Ticălosule, l-ai trezit pe Danny. Dacă nu-ţi pasă de tine, ce-ar fi să-ţi pese măcar puţin de noi? Ah, de ce-mi pierd timpul stând de vorbă cu tine?"
    Ţârâitul telefonului îl făcu să tresară. Smulse receptorul, sigur, în ciuda oricărei logici, că trebuia să fie ori Ullman, ori Al Shockley.
    - Ce? lătră el.
     - Convorbirea dumneavoastră, domnule. Trei dolari şi cincizeci de cenţi.
    - Trebuie să schimb banii, zise Jack. Aşteptaţi puţin.
    Puse receptorul jos, băgă în aparat ultimele şase monede, apoi se duse la casă. Schimbă automat banii, fără să se gândească, mintea lui funcţionând într-o singură direcţie, ca o veveriţă care aleargă într-un cilindru.
    De ce îl sunase pe Ullman?
    Pentru că Ullman îşi bătuse joc de el? Îşi bătuseră şi alţii joc de el înainte, maeştri în domeniu -  Marele Maestru fiind desigur, el însuşi. Doar ca să cârâie la el, să-i dovedească ipocrizia? Jack nu credea că are un suflet atât de meschin. Mintea încerca să i se agaţe de album, singurul care putea fi considerat un motiv viabil, dar nici explicaţia asta nu ţinea. Nu erau şanse mai mult de două la mie ca Ullman să ştie cui aparţinuse albumul.
    În timpul discuţiei care a precedat angajarea se purtase de parcă pivniţa era o altă ţară - ba chiar una murdară şi subdezvoltată. Dacă ar fi vrut într-adevăr să afle, ar fi trebuit să-i dea un telefon lui Watson, al cărui număr era şi el trecut în agendă. Nici Watson nu era o sursă prea sigură, dar, în orice caz, mai sigură decât Ullman.
    Altă tâmpenie a fost că i-a vorbit despre carte. Nu s-a pomenit tâmpenie mai mare. În afară de faptul că şi-a periclitat slujba, exista posibilitatea să fi închis canale importante de informaţii, odată ce Ullman ar fi început să împrăştie vestea că nişte persoane din New England pun întrebări ciudate despre Hotelul Overlook.
    Şi-ar fi putut face cercetările cu discreţie, expediind scisori politicoase, aranjând chiar nişte întrevederi pentru primăvară... pentru ca apoi să-şi poată râde în pumni de furia lui Ullman, când cartea va fi apărut, iar el va fi fost departe - Autorul Misterios Loveşte din Nou. Şi în schimb el a dat telefonul ăla tâmpit şi lipsit de sens, şi-a pierdut cumpătul, a intrat în conflict cu Ullman şi a scos la iveală toate tendinţele directorului de hotel de a se comporta ca un micuţ Iulius Cezar. De ce? Dacă toate astea nu reprezintă un efort personal pentru a fi dat afară din locul bun pe care Al se străduise să i-l obţină, atunci ce erau?
    Puse restul banilor în aparat şi receptorul în furcă. Era genul de absurditate pe care ar fi făcut-o dacă ar fi fost beat. Dar fusese treaz; complet treaz.
    La ieşirea din farmacie mai mestecă un Excedrin, strâmbându-se şi totuşi savurând gustul amar.
    Afară îi întâlni pe Wendy şi pe Danny.
    - Tocmai veneam să te căutăm, îi spuse Wendy. Ninge, în caz că nu ţi-ai dat seama.
    Jack privi în sus:
    - Aşa e.
    Ningea tare. Zăpada deja se aşternuse pe strada principală din Sidewinder, acoperind marcajele. Danny stătea cu capul dat pe spate, gura deschisă şi limba scoasă, ca să prindă fulgii mari care curgeau din văzduh.
     - Crezi că a început ? întrebă Wendy.
    Jack ridică din umeri:
    - Nu ştiu. Speram să se mai îndure de noi o săptămână sau două. Poate că aşa o sa fie.
    Îndurare, despre asta era vorba.
    ("Îmi pare rău, Al. Îndură-te, ai milă. Ai milă de mine. Mai dă-mi o şansă. Îmi pare rău din tot sufletul...")
    De câte ori, de-a lungul câtor ani, nu a cerut - un om în toată firea - milostenia acordării unei alte şanse? Brusc, i se făcu atât de silă de el însuşi, fu atât de revoltat de faptele lui, că îi veni să geamă.
    - Ce-ţi mai face durerea de cap? îl întrebă Wendy observându-l cu atenţie.
    O luă de umeri şi o strânse drăgăstos lângă el:
    - Mai bine. Hai să mergem acasă, cât mai putem.
    Se întoarseră la locul unde era parcat microbuzul hotelului, Jack în mijloc, mâna stângă după umerii lui Wendy, mâna dreaptă strânsă în mânuţa lui Danny. Spusese pentru prima oară "acasă" referindu-se la hotel. Şi aşa va fi, la bine şi la greu.
    Aşezându-se la volan, îşi dădu seama că, deşi era fascinat de Overlook, nu-i prea plăcea. Nu era sigur că era un loc bun pentru soţia sau fiul său, sau chiar pentru el însuşi. Poate că aceasta era cauza pentru care-i telefonase lui Ullman.
    Ca să fie concediat cât încă mai era timp.
    Ieşi din parcare şi se îndreptă spre marginea oraşului şi apoi spre locul acela izolat din munți.

                                                      21. Gânduri nocturne
                                                                  1.

                              Ora zece. Se prefăceau că dorm.
    Jack stătea întins pe o parte, cu faţa la perete, cu ochii deschişi, ascultând respiraţia calmă a lui Wendy. Mai simţea încă gustul aspirinelor dizolvate iar limba îi era aspră, şi parcă uşor amorţită. La şase şi un sfert Al Shockley sunase. Era opt şi un sfert în est. Wendy era jos cu Danny; citeau în faţa şemineului din hol.
    - Convorbire personală, a spus centralista. Pentru Jack Torrance.
    - La telefon.
    Mutase telefonul în mâna dreaptă, în timp ce cu stânga îşi scoase batista din buzunar şi îşi ştersese buzele, care acum deveniseră foarte sensibile, după care îşi aprinse o ţigară.
    Apoi vocea lui Al, răsunându-i puternic în ureche:
    - Jacky, băiatule, ce dracu' ai de gând?
    - Bună, Al.
    Stinse ţigara şi bâjbâi după flaconul cu Excedrin.
    - Ce se întâmplă Jack? Am primit un telefon foarte ciudat după-amiaza asta de la Stuart Ullman. Şi atunci când Stu Ullman dă un telefon interurban pe care-l plăteşte el însuşi, poţi fi sigur că e vorba de o chestie împuţită rău.
    - Ullman nu are de ce să-şi facă probleme, Al. Şi nici tu.
    - Dar mai exact, despre ce nu trebuie să ne facem probleme? Din ce mi-a spus Stu se înţelegea că e vorba de o combinaţie între şantaj şi un articol despre Overlook în cel mai obscen ziar de scandal. Spune-mi, băiete, ce e?
    - Am vrut să-l necăjesc puţin, zise Jack. Când am stat prima dată de vorbă cu el mi-a dezgropat tot trecutul şi mi l-a fluturat prin faţa ochilor ca pe o pereche de chiloţi murdari. Băutura. Slujba pierdută pentru că am bătut un student. Mă întreb dacă sunteţi omul potrivit pentru slujba aceasta. Etc. M-am tot gândit că face ce face pentru că iubeşte prea mult hotelul ăsta blestemat. Frumosul, minunatul Overlook. Tradiţionalul Overlook. Sacrul Overlook împuţit. Ei, şi am găsit în subsol un album cu tăieturi din ziare. Cineva adunase aspectele mai puţin plăcute din istoria catedralei lui Ullman. Şi mi s-a părut că s-au petrecut aici multe lucruri tenebroase.
    - Sper că asta e o metaforă, Jack, vocea lui Al suna înfricoşată.
    - Este, dar am aflat...
    - Cunosc istoria hotelului.
    Jack îşi duse mâna prin păr:
    - Aşa că i-am dat telefon şi l-am necăjit. Recunosc că nu a fost o idee prea strălucită şi n-o s-o repet. Punct.
    - Stu zice că ai de gând să fluturi şi tu nişte chiloţi murdari.
    - Stu e un cretin, lătră Jack în receptor. I-am spus că m-am gândit să scriu despre Overlook, da. Vreau să scriu. Cred că locul acesta este o ilustrare perfectă, totală a istoriei şi caracterului american postbelic. Pare cam pretenţios ce zic!... ştiu... dar toate datele sunt aici, Al! Dumnezeule, poate ieşi o carte mare. Dar e numai un proiect pentru viitorul îndepărtat, te asigur. Am mai multe belele pe cap acum decât pot să duc şi...
    - Jack, nu este suficient.
    Se holbă la receptorul negru, incapabil să creadă că auzise bine:
    - Ce? Al, ai spus...
    - Am spus exact ce am spus. Ce înseamnă viitorul îndepărtat, Jack? Pentru tine poate fi vorba de doi ani, poate cinci. Pentru mine înseamnă treizeci sau patruzeci, pentru că-mi doresc să fiu asociat cu hotelul Overlook mult timp. Mă dezgustă ideea că ai de gând să scrii porcării despre hotelul meu, ca apoi să le înfăţişezi drept un giuvaer al literaturii americane.
    Jack rămase fără grai.
    - Am încercat să te ajut, Jacky, băiatule. Am fost în război împreună şi am fost de părere că-ţi datorez o mână de ajutor. Îţi aminteşti războiul?
    - Mi-l amintesc, mormăi el, dar cărbunii indignării începuseră deja să-i mocnească în piept.
    Mai întâi Ullman, apoi Wendy, acum Al. Ce-i asta? Săptămâna Naţională Hai Să-l Dezmembrăm pe Jack Torrance? Încleştă şi mai tare fălcile, se întinse după ţigări dar răsturnă pachetul pe jos. I-a fost vreodată simpatic nenorocitul ăsta, puţa asta, care-i vorbeşte din biroul său luxos din Vermont? I-a fost simpatic într-adevăr?
    - Înainte să-l loveşti pe puştiul ăla, Hatfield, spunea Al, convinsesem Consiliul de conducere să nu te dea afară, ba chiar să rămâi definitiv pe post. Ai dat cu bâta-n baltă. Ţi-am găsit chestia asta cu hotelul, un loc frumos şi liniştit în care să te aduni, să-ţi termini piesa şi să aştepţi până când eu şi cu Harry Effinger îi convingem pe cei de la şcoală că au făcut o mare greşeală. Acum mi se pare că ai de gând să-mi ronţăi şi braţul cu care te-am ajutat. Aşa obişnuieşti să spui mulţumesc prietenilor?
    - Nu, şopti Jack.
    Nu îndrăzni să spună mai mult. Capul îi zvâcnea din cauza cuvintelor fierbinţi, gravate în aqua forte pe creier care doreau cu disperare să fie rostite. Încercă să se gândească la Danny şi Wendy, de a căror soartă era răspunzător, Danny şi Wendy care stăteau cuminţi la parter în faţa focului, lucrând cu primele abecedare pentru clasa întâi şi crezând că totul este O.K. Dacă-şi pierde slujba, ce se întâmpla atunci? Plecau în California în Volkswagenul lor sleit? Îşi spunea că trebuie să cadă în genunchi şi să-l implore pe Al să nu-l dea afară, dar cuvintele rele tot se mai îmbulzeau, iar mâna care încerca să ţină strâns hăţurile mâniei lui părea alunecoasă.
    - Poftim? îl întrebă aspru Al.
    - Nu, zise. Nu mă port aşa cu prietenii. Şi tu ştii asta.
    - Cum pot să ştiu? În cel mai rău caz te pregăteşti să-mi mânjeşti hotelul, dezgropând cadavre care au fost decent îngropate cu mulţi ani în urmă. În cel mai bun caz, dai telefon directorului meu, care este o persoană plină de temperament, dar extrem de competentă, şi-l aduci în pragul nebuniei... pretinzând că e numai un joc stupid.
    - A fost mai mult decât un joc, Al. Pentru tine e mai uşor. Nu stai la mila niciunui prieten bogat. Nu ai nevoie de nici un prieten înăuntru, pentru că tu eşti înăuntru. Nici măcar nu s-a pomenit vreodată cât de aproape ai fost de margmea prăpastiei, nu?
    - Aşa e, zise Al.
    Vocea îi scăzuse puţin în intensitate şi părea plictisit şi obosit de întreaga poveste:
    - Dar Jack, Jack... N-am ce-i face. Nu pot schimba nimic.
    - Ştiu, spuse Jack fără nuanţe. Sunt concediat? Cred că ar fi mai bine să-mi comunici asta acum.
    - Nu, dacă faci două chestii pentru mine.
    - În regulă.
    - N-ar fi mai bine să auzi întâi condiţiile înainte de a le accepta?
    - Nu. Spune-mi care-i târgul şi sunt de acord. Trebuie să mă gândesc la Wendy şi la Danny. Dacă vrei să mă castrezi, o să-ţi trimit coaiele prin poştă.
    - Eşti sigur că poţi să-ţi permiţi luxul de a-ţi plânge singur de milă, Jack?
    Închise ochii şi-şi strecură un Excedrin printre buzele uscate.
    - În momentul acesta simt că este singurul lux pe care mi-l pot permite. Trage... iartă-mă, n-am avut intenţia să fac vreo glumă.
    Al tăcu o clipă. Apoi spuse:
    - În primul rând, nu-l mai suna pe Ullman. Nici măcar dacă luaţi foc. Dacă se întâmplă aşa ceva, chemaţi mecanicul, tipul ăla care înjură tot timpul, ştii cine...
    - Watson.
    - Da.
    - Bine. S-a făcut.
    - În al doilea rând promite-mi, Jack, pe cuvânt de onoare, că nu vei scrie nici o carte despre istoria vreunui renumit hotel alpin din Colorado.
    Câtva timp furia i-a fost atât de mare, că nu a putut să articuleze nicio vorbă. Sângele îi zvâcnea cu putere în urechi. Era de parcă primise un telefon de la un Medici al Secolului XX... te rog, fără portrete de-ale familiei mele în care să li se vadă negii, sau te arunc înapoi în noroi. Subvenţionez numai tablourile frumoase, când o pictezi pe fiica bunului meu prieten şi asociat, te rog fii drăguţ şi omite aluniţa, sau te arunc în apoi în noroi.
    Sigur că suntem prieteni... amândoi suntem persoane civilizate, nu? Am împărţit casa şi masa şi băutura. Vom fi mereu prieteni, iar zgarda pe care ţi-am pus-o va fi ignorată, de comun acord, iar eu voi avea grijă de tine; voi fi bun şi binevoitor. Tot ce-ţi cer în schimb este sufletul tău. Un fleac. Putem chiar să ignorăm faptul că mi l-ai dat, aşa cum ignorăm zgarda. Tine minte, talentat prieten, sunt sute de Michelangelo care cerşesc pe străzile Romei...
    - Jack? Mai eşti la telefon?

.............................................................................