Clientul, John Grisham

......................................
                         X.

         - L-am urât. Se purta cu noi de parcă am fi fost nişte gunoaie. Când mergeam la el la birou, ne lăsa să aşteptăm şi două ceasuri, şi pe urmă stătea cu noi de vorbă doar cinşpe minute, ca să ne spună că este foarte grăbit şi că trebuie să plece la tribunal. Am încercat s-o conving pe mama să-şi ia un alt avocat, dar la vremea aia mama avea nervii atât de întinşi că nici n-auzea ce-i spuneam.
      -  Şi a ajuns până la proces? 
      - Da. Ei, şi fostul meu tată s-a gândit că ar fi fost bine să-l ia pe unul dintre copii; îl prefera pe Ricky pentru că ştia că eu îl urăsc. Şi atunci şi-a angajat şi el un avocat şi timp de două zile părinţii mei s-au făcut de râs unul pe celălalt la tribunal. Fiecare încerca să dovedească cum că celălalt nu era apt să primească în grijă copiii. Hack a fost de-o imbecilitate totală, numai că avocatul fostului meu tată a fost încă şi mai rău. Urmarea a fost că judecătorul n-a putut să-i sufere pe nici unul dintre cei doi avocaţi şi a zis că n-are de gând să ne despartă, pe Ricky şi pe mine. Atunci l-am întrebat dacă pot să depun şi eu mărturie. S-a gândit la chestia asta în timpul pauzei de prânz de a doua zi şi în cele din urmă s-a hotărât să mă asculte. Îl întrebasem şi pe Hack acelaşi lucru şi el îmi dăduse un răspuns d-ăla deştept, ceva cum că sunt prea tânăr şi prea dobitoc pentru aşa ceva. 
      - Şi până la urmă ai depus mărturie, nu? 
      - Sigur. Am vorbit trei ore atunci. 
      - Şi cum a mers? 
      - Să ştii că am ieşit foarte bine. Le-am povestit tot: despre bătăi, despre vânătăi şi răni, despre cât de mult îl uram pe tata. Judecătorului îi dăduseră lacrimile, pe cuvântul meu.
       - Şi-a ţinut figura? 
       - Îhî. Taică-meu a cerut după aia dreptul să ne viziteze şi mi-a trebuit mult timp ca să-i explic judecătorului că nu aveam nici cea mai slabă dorinţă să-l mai văd pe tip după terminarea procesului. Şi că lui Ricky îi era o frică nebună de el. Aşa că judecătorul nu numai că nu i-a dat dreptul să ne viziteze, da' l-a mai şi avertizat să nu cumva să se apropie de noi. 
      - Şi de atunci l-ai mai văzut pe tatăl tău? 
      - Nu. Da' o să vină şi ziua aia. Ştii, când am să mă fac mare, o să punem noi, Ricky şi cu mine, mâna pe el şi-o să-i tragem o bătaie soră cu moartea. O să fie vânătaie pentru vânătaie, şi rană pentru rană. Mereu vorbesc cu Ricky despre asta. 
      Plictiseala trecuse şi Clint aproape că sorbea cuvintele copilului; era incredibil cu câtă detaşare vorbea puştiul despre toate nenorocirile acelea. 
      - Da' ştii că s-ar putea să ajungi la închisoare pentru aşa ceva? 
      - Păi, el de ce n-a ajuns când ne bătea pe noi? Nu l-au închis nici măcar atunci când a dezbrăcat-o pe mama şi aaruncat-o în stradă, goală şi plină de sânge. Asta a fost când l-am pocnit cu bătătorul de baseball.
       - Când ce-ai făcut? 
       - Într-o seară era acasă şi se pusese pe băut; şi era clar c-o să-şi iasă din minţi. De fapt, puteam întotdeauna să ne dăm seama când ajungea în punctul ăla. Ei, şi pe urmă a plecat să mai cumpere nişte bere. Atunci eu am dat fuga la Michael Moss şi am împrumutat bătătorul lui de baseball din aluminiu. Când am ajuns acasă l-am ascuns sub patul meu, da'  în gând mă rugam ca taică-meu să aibă un accident de maşină aşa, ca lumea, şi să nu se mai întoarcă acasă. Da' s-a-ntors. Mama era în dormitorul lor şi spera să-l vadă adormind imediat, că aşa se întâmpla de obicei când era beat. Ricky şi cu mine stăteam în dormitorul nostru şi aşteptam explozia.
      Telefonul sună din nou dar de data aceasta Clint îşi notă repede mesajul şi se întoarse plin de nerăbdare la povestea lui Mark. 
     - După oră a-nceput circu'. De atâtea ţipete şi bufnituri se zguduia rulota. Noi am încuiat uşa şi Ricky s-a ascuns sub pat. Pe urmă, mami a început să strige după mine; aveam pe-atunci doar şapte ani şi mami mă chema în ajutor. Nebunu' ăla o bătea s-o omoare; o izbea de pereţi, o lovea cu picioarele, îi rupea hainele de pe ea, o făcea târfă şi târâtură. Nici nu ştiam ce-nseamnă cuvintele alea. Atunci eu m-am dus în bucătărie; cred că eram atât de speriat încât mi-era frică şi să mă mişc. Da' el m-a văzut şi a aruncat în mine cu o cutie de bere. Atunci mami a încercat să fugă afară, da' el a prins-o şi i-a rupt şi pantalonii cu care era îmbrăcată. Of, Doamne, o lovea atât de rău! Pe urmă i-a sfâşiat şi ce mai avea pe ea. Mami avea buzele sparte şi peste tot era numai sânge. Şi pe urmă a târât-o goală în stradă unde bineînţeles că vecinii stăteau cu gura căscată. După asta a început să râdă de ea şi în cele din urmă a lăsat-o acolo, să zacă-n stradă. A fost ceva îngrozitor.
      Clint se aplecase mult în faţă şi era tot numai urechi. Mark avea un fel foarte personal de a povesti: vorbea cu o voce monotonă în care nu se simţea nici urmă de emoţie. 
      - Când s-a-ntors în rulotă, uşa rămăsese deschisă, eu eram acolo şi-l aşteptam. Trăsesem un scaun din bucătărie chiar lângă uşă şi, când a intrat, l-am pocnit cu bătătorul ăla de baseball drept în nas, mai-mai să-i crap capu'. Eram speriat de moarte şi plângeam, da' n-am să uit niciodată trosnetul ăla. Omu' a căzut pe canapea şi atunci l-am mai pocnit o dată în stomac. De fapt avusesem de gând să-l lovesc mai jos, acolo unde doare cel mai rău, ştii tu unde. Parcă-nnebunisem. După aia, l-am mai pocnit o dată peste ureche şi m-am oprit.
      - Şi ce s-a-ntâmplat mai departe? întrebă Clint nerăbdător.
      - Păi, ce să se-ntâmple? Tipu' s-a ridicat de pe canapea, mi-a tras una peste faţă şi m-a trântit la pămînt, m-a-njurat şi s-a pus cu picioarele pe mine. Mi-aduc aminte că eram aşa de speriat că nici nu puteam să mă apăr în vreun fel. Faţa lui era plină de sânge şi el puţeaca dracu'. Tot bolborosea ceva şi-n timpu' ăsta mă bătea şi-mi sfâşia hainele şi mă lovea cu picioarele. Pe urmă, când am fost gol puşcă, m-a aruncat în stradă. Probabil că voia să rămân acolo împreună cu mama, numai că între timp ea reuşise să ajungă lângă uşă unde a dat peste mine.
      Băiatul  povestea cu atâta calm, încât ai fi zis că, repetându-l de nenumărate ori, reuşise să-şi fixeze perfect scenariul în memorie. Vorbele lui nu trădau niciun fel de emoţie, înşiruiau doar fapte.
     - Şi mai departe? întrebă Clint cu răsuflarea tăiată.
     - Mai departe, unul dintre vecini a chemat curcanii. Vreau să spun că în cartierul ăla se aude tot ce se-ntâmplă într-o rulotă, aşa că vecinii noştri suferiseră practic împreună cu noi. Şi nici nu era singura bătaie de felul ăsta; nu, nici pe departe. Îmi aduc aminte că atunci când au apărut pe stradă luminile albastre ale maşinii poliţiei el a dispărut în casă. Mami şi cu mine am prins momentul şi am intrat şi noi ca să ne îmbrăcăm. Da' cu toate astea, unii vecini apucaseră să mă vadă aşa, gol. Am mai încercat să spălăm şi petele de sânge până să apară curcanii. Taică-meu se mai potolise şi deodată se purta foarte prietenos cu poliţiştii. Eu şi cu mami aşteptam în bucătărie. Tipu' avea un nas cât o minge de fotbal şi pe curcani îi îngrijora mai degrabă felul în care arăta el decât ce se-ntâmplase cu mami şi cu mine. El îi spunea unuia dintre curcani pe nume - Frankie, ca şi cum ar fi fost buni prieteni. Veniseră doi curcani care ne-au despărţit: Frankie l-a luat pe el în dormitor ca să-ncerce să-l calmeze, iar celălalt poliţist stătea cu mami în bucătărie. Adevărul este că aşa făceau întotdeauna. Eu m-am dus să-l scot pe Rick de sub pat. Mami mi-a spus mai târziu că el se trăgea de şireturi cu toţi curcanii, şi că le-a spus că fusese doar o ceartă în familie, nimic grav, care pornise din cauza mea, pentru că eu l-am atacat aşa, fără motiv, cu un bătător de baseball. Poliţiştii au scris în hârtiile alea ale lor că fusese doar o neplăcere familială, aşa cum făceau mereu, şi nu au reţinut nici o acuzaţie oficială. La sfârşit, l-au dus la spital unde şi-a petrecut restul nopţii. Şi o vreme a fost nevoit să poarte un bandaj tare urât pe faţă.
     - Dar după povestea asta ce a mai făcut?
     - Multă vreme nu s-a mai atins de băutură, ne-a cerut iertare şi a promis că n-o să se mai repete. Acum, trebuie să recunosc că uneori, atunci când nu bea, era okay. Pe urmă s-a apucat iar să bea şi a fost şi mai rău. Într-un târziu, mami s-a hotărât şi a cerut divorţul.
     - Şi el a încercat să obţină copiii?
     - Da.  La tribunal a minţit şi era cât p-aci să câştige. Habar n-avea că am să fiu şi eu martor, aşa că a negat cât a putut şi a zis că mami minte. La tribunal a fost foarte treaz şi plin de el şi dobitocul ăla de avocat al nostru n-a fost în stare să-l agate cu nimic. Da' când a venit rândul meu să depun mărturie şi am povestit despre bătătorul de baseball şi desprecum am fost aruncat în stradă gol puşcă, judecătorului i-au dat lacrimile. S-a-nfuriat rău de tot pe fostul meu tată şi l-a acuzat că a minţit şi a zis că ar trebui să-l bage la răcoare pe chestia asta. Eu i-am zis atunci judecătorului că sunt absolut de acord cu o astfel de măsură.
     Ajuns  în punctul acesta al povestirii, Mark făcu o pauză de respiraţie. Ritmul frazelor era ceva mai lent, căci băiatul obosise şi nu mai avea suflu. Clint însă continua să fie fermecat.
     - Evident Hack şi-a-nscris o nouă victorie în cont. Apoi a ameninţat-o pe mami că o dă în judecată dacă nu-l plăteşte. La vremea aia, ea avea de plătit o grămadă de facturi, iar el o căuta de două ori pe săptămână ca să-i ceară ce mai rămăsese din onorariu, aşa că a fost obligată să deschidă acţiune pentru declararea falimentului şi şi-a mai pierdut şi slujba. 
     - Deci ai trecut printr-un divorţ şi printr-un faliment.
     - Exact. Şi trebuie să-ţi spun că avocatul cu falimentu' era tot un tâmpit.
     - Da' de Reggie îţi place?
     - Da. Reggie e mişto.
     - Îmi pare bine că spui asta.
     Telefonul sună din nou şi Clint ridică receptorul. Un avocat de la Tribunalul pentru minori voia nişte informaţii despre un client şi conversaţia se lungea. Mark se duse să caute nişte cacao fierbinte în chicineta de lângă sala de aşteptare.
     În frigider găsi o cutie de Sprite şi renunţă la cacao. Era clar că povestea lui îl uluise pe Clint. Omisese destul de multe detalii, ce-i drept, dar tot ce povestise era purul adevăr. Într-un fel, era chiar mândru de el însuşi, de faptul că-şi apărase mama şi că povestea lui avea un asemenea efect asupra celor care o ascultau.
     Apoi, deodată, puştiul cel dur, înarmat cu un bătător de baseball îşi aminti de atacul din ascensor şi de fotografia aceea a unei familii amărâte, lipsite de un tată care să o apere. Gândul îi fugi la mama lui, singură şi fără apărare în spitalul acela uriaş. Şi simţi cum îl cuprinde brusc frica, încercă să desfacă un pachet de saleuri, dar nu fu în stare; mâinile îi tremurau din ce în ce mai tare şi refuzau să-l asculte. Sucul din cutie se împrăştie pe jos.

                           16.

                Ploaia se opri la timp, dând voie secretarelor din tot centrul oraşului să iasă în grupuri mici pe trotuarele ude şi să-şi caute locurile preferate pentru masa de prânz. Cerul rămăsese însă acoperit de nori, iar străzile erau pline de apă. Alţi nori de fum se vălătuceau în urma fiecărei maşini care trecea pe Third Street. Reggie şi clientul ei o luară pe Madison. Avocata îşi ţinea servieta în mâna stângă, iar cu dreapta îl conducea pe băiat prin mulţime. Mergeau repede, pentru că Reggie avea multe curse de făcut şi se grăbea.
     Jack Nance, ascuns într-o dubită albă marca Ford, îi urmărea cu atenţie pe cei doi şi le anunţa toate mişcările prin staţia radio din maşină. Peste câteva minute, Cal Sisson îi prelua când intrară pe Madison şi îi urmări până cînd cei doi pătrunseră în clădirea spitalului.
     Când primi confirmarea, Jack Nance încuie dubita şi traversă iute Third Street, îndreptându-se spre Sterick Building. O dată intrat în clădire, luă liftul până la etajul al doilea unde se opri în faţa uşii pe care scria REGGIE LOVE ― AVOCAT şi apăsă uşor pe clanţă. Spre plăcuta lui surpriză, uşa nu era încuiată. Ceasul arăta fix douăsprezece şi unsprezece minute. Teoretic, toţi avocaţii de doi sau mai mulţi bani din oraşul ăsta erau în pauză de prânz: şi plecaseră care încotro, încuindu-şi birourile. Toţi, în afară de acesta. Deschise binişor uşa şi păşi cu grijă înăuntru când, deodată, ţipătul oribil de ascuţit al unei sonerii ţâşni de nicăieri, anunţându-i sosirea. Ce dracu'! Sperase să intre printr-o uşă încuiată, doar era maestru în arta de a descuia uşi, şi să caute liniştit prin dosare. Ar fi fost şi uşor şi normal. De obicei, birourile de nivelul acesta nu aveau alarme, spre deosebire de marile firme unde lucrurile stăteau cu totul altfel. Nance însă era în stare să intre în orice birou avocăţesc din Memphis şi să găsească tot ce dorea. Făcuse aşa ceva de nenumărate ori şi ştia că din birourile avocaţilor ăstora amărîţi lipseau întotdeauna două lucruri, banii şi dispozitivele de securitate. Tipii se mulţumeau să-şi încuie uşile şi atât.
     De undeva din spate răsări un tânăr care îi zise cu amabilitate:
     - Da. Pot să vă ajut cu ceva?
     - Da, da, răspunse Nance, cu o mină gravă. ("Grea zi!") Sunt de la "Times Picayune", ziarul ăla din New Orleans. O caut pe Reggie Love.
     - Nu este aici, răspunse Clint, oprindu-se la vreo trei metri în faţa musafirului.
     - Când ar putea să se întoarcă?
     - Nu ştiu. Aveţi vreo legitimaţie, ceva?
     - Adică vreun cartonaş din ăla alb pe care voi, avocaţii, le împrăştiaţi pe trotuar? zise Nance, îndreptându-se spre uşă. Nu, amice, nu mă-ncurc cu aşa ceva. Eu sunt ziarist. 
      - Foarte bine. Dar cum vă numiţi? 
      - Arnie Carpentier. Spune-i că am să mai trec pe-aici. Şi zicând acestea, deschise uşa şi ieşi pe culoar în strigătele soneriei. Fusese o vizită fără rezultate, dar totuşi reuşise să îl cunoască pe Clint şi să vadă anticamera. Următoarea vizită va fi cu siguranţă mult mai lungă.

      Călătoria  până la etajul al nouălea fu cât se poate de liniştită. Reggie îl ţinea de mână, gest pe care de obicei Mark nu putea să-l sufere, dar care, de data asta, îi făcea foarte bine. Băiatul mergea cu ochii în pământ de teamă să nu mai întâlnească alţi străini, şi strângea cu toată puterea mâna avocatei.
      Tocmai intrară în holul de la etajul al nouălea când din direcţia sălii de aşteptare năvăliră spre ei trei oameni.
      - Domnişoară Love! Domnişoară Love! striga unul dintre ei cât îl ţinea gura. 
      Pentru moment Reggie fu surprinsă de această primire, dar îşi reveni imediat şi, stângând mai tare mâna copilului, îşi văzu de drum. Unul dintre cei trei o ataca ajutându-se de un microfon, un altul de un carnet de însemnări, iar al treilea de o cameră de luat vederi. 
      - Domnişoară Love, doar câteva întrebări foarte scurte, vă rog, zise tipul cu carnetul de însemnări. 
      - Nu avem nimic de declarat, răspunse Reggie, iuţind pasul spre camera infirmierelor. 
      - Este adevărat că clientul dumneavoastră refuză să colaboreze cu FBI-ul şi cu poliţia? 
      - Nu avem nimic de declarat, repetă ea răspunsul, privind drept înainte. Dar ziariştii îi urmăreau ca nişte câini întărâtaţi. Atunci Reggie se aplecă spre Mark şi îi suflă la ureche: 
      - Nu te uita la ei şi nu spune nici o vorbă! 
      - Este adevărat că procurorul general din New Orleans v-a vizitat azi-dimineaţă la birou? 
      - Nu avem nimic de declarat. 
      Doctori, infirmiere, pacienţi, toată lumea se dădea la o parte din faţa lui Reggie şi a clientului ei care încercau din răsputeri să scape de câinii aceia turbaţi.
      - Clientul dumneavoastră a vorbit cu Jerome Clifford mai înainte ca acesta să se sinucidă? 
      - Nu avem nimic de declarat, spuse din nou Reggie, iuţind pasul şi strângându-l şi mai tarede mână pe Mark.
      În clipa în care se apropiau de capătul culoarului, clovnul cu camera de luat vederi le sări în faţă, se lăsă mult în jos în timp ce continua să meargă cu spatele şi reuşi să tragă o imagine-două cu o secundă înainte de a cădea în fund. 
      Infirmierele izbucniră în râs, căci scena fusese de un comic irezistibil. În clipa aceea îşi făcu apariţia şi un paznic care puse punct urmăririi. Dar în timp ce Reggie şi Mark se pregăteau să dea colţul culoarului, unul dintre ziarişti strigă cât putu de tare: 
       - Este adevărat că clientul dumneavoastră ştie unde e îngropat Boyette?
       Reggie avu o uşoară ezitare în mers, umerii îi tresăriră, iar spatele i se arcui puţin, dar îşi reveni repede şi dispăru după colţ împreună cu micul ei client. 
       Uşa camerei lui Ricky era păzită de doi paznici supraponderali care stăteau pe două scaune aşezate de-o parte şi de alta a uşii. Erau înarmaţi şi Mark le observă imediat pistoalele. Unul dintre paznici citea un ziar la care renunţă de cum îi văzu sosind pe Reggie şi pe puşti. Celălalt paznic se ridică în picioare şi le ieşi în întâmpinare. 
      - Pot să vă ajut cu ceva? o întrebă el pe avocată. 
      - Da. Eu sunt avocatul acestei familii, iar acesta este Mark Sway, fratele bolnavului din camera aceasta, răspunse Reggie cu voce scăzută şi pe un ton atât de oficial de parcă, în realitate, numai ea ar fi avut dreptul să se afle în locul acela şi numai ea ar fi avut lucruri importante de rezolvat. Doctorul Greenway ne aşteaptă, îi lămuri, apropiindu-se de uşă şi ciocănind uşor. În spatele ei, Mark nu îşi putea lua ochii de la pistolul atât de asemănător cu cel pe care îl folosise Romey.
     După această conversaţie scurtă, dar pe deplin lămuritoare, paznicul se aşeză la loc pe scaunul de lângă uşă, iar colegul lui îşi reluă lectura ziarului. Uşa se deschise şi Greenway ieşi pe culoar, urmat de Dianne care avea urme de lacrimi pe obraz. Tânăra femeie se apropie de Mark şi îl îmbrăţişa cu duioşie.
     - Ricky doarme, îi anunţă Greenway. Situaţia este mult mai bună, dar este încă foarte obosit.
     - A întrebat de tine, îi şopti Dianne lui Mark.
     - Ce s-a-ntâmplat, mami? întrebă Mark, privindu-i ochii umezi.
     - Nimic. Lasă, vorbim mai târziu.
     - Ce s-a-ntâmplat?
     - Nimic, mai zise Dianne, privindu-i pe cei din faţa ei.
     - Mama ta a fost concediată azi-dimineaţă, interveni doctorul care continuă, adresându-i-se direct lui Reggie: Cei de la fabrică i-au trimis prin curier o scrisoare prin care o informează că a fost concediată. Îţi vine să crezi aşa ceva? Au lăsat scrisoarea la camera surorilor de la etajul ăsta şi una dintre ele a adus-o aici, în camera lui Ricky.
     - Vreau să văd şi eu scrisoarea, ceru Reggie.
     Dianne îi întinse hârtia oficială, cu antet, apoi îl îmbrăţişă din nou pe Mark, şi-i spuse:
     - Totul are să fie bine, Mark. Ne-am descurcat noi şi altădată. Am să găsesc altă slujbă. 
     Mark îşi muşca buzele cu înverşunare: îi venea să plângă şi n-ar fi vrut să dea drumul lacrimilor de faţă cu atâta lume.
     - Pot să păstrez asta? întrebă Reggie, împăturind scrisoarea şi vârând-o în servietă, în timp ce Dianne dădu aprobator din cap.
     Greenway îşi studie ceasul de parcă i-ar fi fost imposibil să înţeleagă ce oră arăta, apoi anunţă:
     - Mă  duc să mănânc şi eu un sandviş şi mă-ntorc peste douăzeci de minute. Vreau să stau vreo două ore doar cu Ricky şi cu Mark.
     - Eu am să mă-ntorc pe la patru, zise şi Reggie după ce îşi verifică şi ea ceasul. Până atunci vreau să nu aveţi nimic de-a face cu reporterii care bântuie pe-aici, preciză ea pentru toţi cei trei interlocutori. 
     - A, da, spui doar: "N-avem nimic de declarat", sări Mark. Este chiar distractiv. 
     - Ce vor? întrebă Dianne care nu sesiză partea distractivă a situaţiei. 
     - Totul. Au văzut ziarul cu articolul despre băieţi, zvonurile se amplifică, iar ei simt senzaţionalul şi sunt în stare de orice ca să obţină informaţii. Am văzut un car de televiziune în faţa spitalului şi bănuiesc că tipii sunt undeva, pe-aproape. De-asta cred că este mai bine să staţi aici, împreună cu Mark. 
      - Okay, acceptă Dianne. 
      - Unde găsesc un telefon? întrebă apoi Reggie. 
      - Vino cu mine. Te duc eu pân-acolo, răspunse Greenway. 
      - Băieţi, ne vedem la patru, okay? Ţineţi minte, nicio vorbă, nimănui. Şi nu vă îndepărtaţi de camera asta, îi atenţiona ea pe Dianne şi pe Mark. 
     Apoi avocata şi medicul dispărură după colţul culoarului. Cei doi paznici erau pe jumătate adormiţi. Mark şi Dianne intrară în camera întunecată şi se aşezară pe patul pliant. Mark zări o gogoaşă uitată pe masă şi abia atunci îşi dădu seama cât este de flămând; devoră gogoaşa sleită şi aproape râncedă fără să-i simtă gustul. 
      Reggie telefona la birou şi când auzi vocea lui Clint la celălalt capăt al firului dădu drumul instrucţiunilor: 
      - Îţi mai aminteşti de procesul pe care l-am deschis anul trecut în numele iui Penny Patoula? Era vorba de discriminare sexuală, concediere nejustificată, hărţuire sexuală, chestii de-astea. Mi se pare că am aruncat tot. Da' vezi la circumscripţia judiciară; exact, acolo este. Scoate dosarul, schimbă numele de Penny Patoula cu Dianne Sway, iar pârâtul va fi "Ark-Lon Fixtures". Vreau să-l menţionezi separat şi pe preşedintele firmei; numele luieste Chester Tanfill, tot ca acuzat, evident. Deschizi acţiunea pentru concediere nejustificată, violarea legislaţiei muncii, hărţuire sexuală. Acuzaţiile să fie în proporţie egală şi ceri despăgubiri de unu-două milioane de dolari. Faci toate astea acum, în urgenţa înâîi. Pregăteşti şi o citaţie şi ai grijă să plăteşti taxa pentru deschiderea acţiunii. Te duci imediat la tribunal şi o înregistrezi. Eu am să trec peste vreo jumătate de oră pe acolo ca să o iau, aşa că te rog să te grăbeşti. Am să-i duc chiar eu citaţia domnului Tanfill. 
     Reggie puse astfel punct monologului telefonic, închise telefonul şi îi mulţumi infirmierei aflate în încăpere. Reporterii se învârteau pe lângă automatul pentru răcoritoare şi până să se  dezmeticească ei, avocata cobora deja în grabă scările.
     "Ark-Lon Fixtures" era de fapt un grup de clădiri metalice aflate pe o stradă plină cu asemenea structuri dintr-o zonă industrială amărâtă, în apropierea aeroportului. Clădirea principală era de un portocaliu decolorat, iar construcţiile mai noi, răsărite în toate direcţiile şi asemănătoare ca formă, erau vopsite în diferite nuanţe de portocaliu. În curte, lângă rampa de încărcare, aşteptau mai multe camioane. Într-un colţ mai retras, închis cu un gard de metal, rulouri de oţel şi de aluminiu fuseseră stivuite cu grijă.
     Reggie parcă maşina în apropierea intrării, în locul rezervat vizitatorilor, îşi luă servieta de pe scaunul alăturat, coborî din maşină şi se îndreptă spre clădirea principală. Femeia brunetă şi bine dotată de natură în partea superioară a pieptului, care ocupa recepţia, o ignoră complet pe musafiră, văzându-şi mai departe de ţigară şi de telefonul care i se lipise de ureche. Reggie se înfipse în faţa tipei, aşteptând nerăbdătoare încheierea conversaţiei telefonice. Era o încăpere murdară, plină de praf şi îmbâcsită de fum albăstrui de ţigară; pereţii erau împodobiţi cu fotografii spălăcite ale unor câini de vânătoare, iar jumătate din tuburile de neon din plafon nu funcţionau.
     - Pot sa va ajut cu ceva? intreba receptionera in timp ce aseza telefonul in furca.
     - Trebuie sa-l vad pe Chester Tanfill.
     - Este intr-o sedinta.
     - Stiu ca este o persoana foarte ocupata, dar am ceva pentru el.
     - Inteleg. Si cam despre ce ar fi vorba?
     - Asta nu te priveste pe dumneata. Ti-am spus ca trebuie sa-l vad pe Chester Tanfill pentru o chestiune urgenta.
     Remarca aceasta o scoase pur si simplu din sarite pe tipa al carei numei inscris pe placuta de pe birou era Louise Chenault.
     - Pe mine nu ma intereseaza cat de urgenta este afacerea dumitale, doamna. Este inadmisibil sa navalesti aici in halul asta si sa bati cu pumnul in masa ca vrei sa-l vezi pe presedintele companiei.
      - Compania asta este o ocna pe care tocmai am dat-o in judecata pentru doua milioane de dolari. Si l-am dat in judecata si pe iubitu' de Chester pentru alte doua milioane, asa ca dumitale iti spun inca o data sa-ti salti fundu' de pe scaun si sa mi-l aduci aici imediat.
     Auzind aceste cuvinte, Luise tasni in picioare si se dadu cativa pasi inapoi.
     - Sunteti cumva avocata?
     Reggie scoase citaţia şi declaraţia de proces din servietă şi începu să le examineze cu atenţie, ignorând-o complet pe Louise.
     - Sunt într-adevăr avocată şi trebuie neapărat să-i servesc hârtiile astea lui Chester. Aşa că găseşte-l cât mai repede. Pentru că dacă nu este aici în cinci minute, am să cer cinci milioane despăgubiri.
     Louise nu mai aşteptă să i se spună încă o dată ce să facă: dispăru în fugă printr-o uşă dublă, urmată după o secundă de Reggie. Încăperea în care intrase era plină de birouri caraghioase, aşezate claie peste grămadă. Fumul de ţigară părea că se prelinge din orice orificiu. Podeaua era acoperită de un covor aspru, ţesut din lână grosolană şi aflat la limita uzării. Reggie zări la un moment dat crupa dolofană a lui Louise dispărând pe o uşă laterală şi o urmă fără să ezite.
     Chester  Tanfill tocmai se ridica în picioare când Reggie dădu buzna în biroul lui. Louise rămase fără glas.
     - Acum  poţi să pleci, tăie avocata în carne vie. Sunt Reggie Love, avocat, se prezentă ea, aruncându-i lui Tanfill o privire deosebit de severă.
     - Chester  Tanfill, răspunse acesta fără să-i întindă mâna, pe care, de altfel, nici n-ar fi avut cine să o strângă. Apariţia dumneavoastră este puţin cam nepoliticoasă, doamnă Love, dacă-mi permiteţi. 
      - Mă cheamă Reggie, okay, Chester? Spune-i lui Louise să plece. 
      Bărbatul nu mai avu de ales şi făcu un semn din cap în direcţia recepţionerei care fu de-a dreptul bucuroasă să plece.
      - Şi acum spune-mi ce vrei, atacă el. 
      Era un tip slab şi deşirat, de vreo cincizeci de ani, cuo faţă pătrată şi pungi urâte sub ochii ascunşi în spatele unor ochelari cu ramă metalică. 
      "Are probleme cu băutura", îşi zise ea în gând. Era bine îmbrăcat, dar gâtul avea o nuanţă foarte închisă de roşu. 
       Reggie trânti citaţia şi declaraţia de proces pe birou. 
       - Îţi ofer declaraţia asta de proces.
       - Pentru ce? întrebă el, cu un surâs încrezut pe buze, surâsul unui om căruia nu îi era teamă de avocaţi.
      - O reprezint pe Dianne Sway. Azi-dimineaţă ai concediat-o şi acum, după-amiază, te dăm în judecată. Ei, ce zici de-aşa rapiditate de acţiune? 
      - Glumeşti, zise Chester care privi din nou printre gene hârtiile din faţa lui.
      - Să ştii că eşti un tâmpit dacă crezi asta. Ai totul aici în faţa ta, Chester. Concediere nejustificată, hărţuire sexuală, tot tacâmu'. Despăgubirile merg la vreo două milioane. Am foarte multe cazuri de felul ăsta, dar trebuie să-ţi spun că de data asta dosarul este fără cusur. Amărâta asta stă de două zile la spital cu fiul ei, că nu poate să-l lase singur pe copil şi, de fapt, doctorul v-a telefonat chiar el şi v-a explicat toată situaţia, da' nu, voi, ca nişte nenorociţi ce sunteţi, aţi concediat-o pentru că a lipsit de la muncă. Ah, abia aştept să le povestesc toate astea juraţilor.
      Ei, poftim, avocatul lui Chester avea de multe ori nevoie de două zile doar ca să dea un telefon, în timp ce femeia asta, Dianne Sway, deschide un proces ca la carte doar la câteva ore după ce a fost concediată. Tanfill luă cu grijă documentele de pe birou şi studie atent prima pagină.
     -  Văd că sunt trecut şi eu în mod explicit în hârtiile astea, zise el  ca şi când i-ar fi fost rănite sentimentele.
     - Păi nu tu ai concediat-o, Chester? Da' nu trebuie să-ţi faci griji, pentru că dacă juriul va da un verdict împotriva ta, personal, poţi oricând să-ţi declari falimentul. 
     Chester îşi trase scaunul şi se aşeză cu grijă, ca şi când ar fi fost în pericol să cadă, apoi făcu un semn cu mâna spre un scaun alăturat şi zise:
     - Ia loc, te rog!
     - Nu mulţumesc! Ce avocat ai?
     - Ăă,  Iisuse, ăă, de la "Findley & Baker". Da' stai puţin, lasă-mă să mă gândesc o clipă, continuă el cu o uşoară disperare în glas, începând să răsfoiască hârtiile aduse de Reggie. Hărţuire sexuală, zici?
     - Exact.  Este un teren foarte fertil în zilele noastre. Se pare că unul dintre supraveghetorii tăi este personajul principal. Se apucase să-i tot sugereze ce-ar putea ei doi să facă în pauza de prânz şi îi spunea tot felul de glume murdare într-un limbaj complet fără perdea. Are să iasă totul la iveală la proces. De cine să întreb la "Findley & Barker"?
      - Ţi-am spus să aştepţi puţin, zise Tanfill, răsfoind din nou hârtiile; în picioare, lângă biroul lui, Reggie îl privea cu ochi severi, de judecător. Asta-i tot ce-mi mai lipsea, adăugă el, şi începu să-şi maseze uşor tâmplele. N-am nevoie de aşa ceva.
     - Nici clienta mea n-are nevoie de aşa ceva.
     - Atunci ce vrea?
     - Puţină demnitate. Tu ai aici o adevărată ocnă în care torturezi mame ce abia îşi pot hrăni copiii cu salariul pe care îl primesc. Femeile astea nu-şi pot permite să se plângă de condiţiile de aici.
     - Scuteşte-mă  de predica asta, îi tăie el vorba. Repet, pur şi simplu, nu am nevoie de aşa ceva pentru că s-ar putea, ei bine, s-ar putea să am oarece probleme chiar în cadrul conducerii.
     - Tu şi problemele tale sunteţi ultimul lucru care să mă preocupe, Chester. Vreau să-ţi mai spun că o copie după hârtia pe care o ai în faţă va fi trimisă la redacţia lui "Memphis Press"chiar în după-amiaza asta şi sunt convinsă că are să apară mâine în ziar. Ştii doar că în ultimele zile, membrii familiei Sway sunt în centrul atenţiei.
     - Bine, bine. Spune-mi ce vrea? întrebă el din nou.
     - Să-nţeleg că vrei să negociezi?
     - Poate că da. Nu cred că ai şanse să câştigi procesul ăsta, domnişoară Love, da' în clipa asta nu am nevoie de dureri de cap.
     - Îţi dau cuvântul meu de onoare că are să fie mai mult decât o durere de cap. Aşadar, Dianne Sway câştigă nouă sute de dolari pe lună şi duce acasă cam şase sute cincizeci. Asta-nseamnă unsprezece mii pe an şi-ţi promit că procesul ăsta are să te coste de cinci ori mai mult. Am să obţin permisiunea de a-ţi vedea dosarele de personal, am să obţin depoziţii şi din partea altor angajate, am să-ţi caut prin conturile contabile, am să-ţi trimit citaţie pentru arhivă, şi dacă dau de cea mai mică neconcordanţă, am să informez Comisia pentru Oportunităţi Egale de Angajare, Comitetul Naţional al Muncii şi pe oricine altcineva care ar putea fi interesat de cazul ăsta. Am să te fac să nu mai dormi noaptea, Chester. Ai să-ţi doreşti de o mie de ori să nu o fi concediat pe clienta mea.
     Tanfill îşi pierdu răbdarea şi bătu cu pumnii în masă.
     - Atunci spune ce dracu' vrea de la mine!
     Reggie nu fu deloc impresionată de această ieşire şi, luându-şi servieta se îndreptă spre uşă.
     - Nu vrea decât să-şi primească înapoi locul de muncă. A, şi n-ar strica nici o mărire de salariu, să zicem de la şase la nouă pe oră, dacă-ţi poţi permite. Şi chiar dacă nu-ţi poţi permite. Şi ar fi bine să o transferi la o altă secţie, departe de supraveghetorul ăla libidinos.
     Chester, care o ascultase cu atenţie, hotărî că lucrurile nu erau chiar atât de grave.
     - Clienta mea va sta în spital vreo câteva săptămâni şi cum are diverse facturi de achitat, vreau ca cecurile cu salariul să fie trimise direct la spital, Chester, prin comisionar, exact aşa cum aţi făcut, ca nişte neisprăviţi ce sunteţi, cu scrisoarea de concediere de azi-dimineaţă. Vreau ca cecul să fie trimis în fiecare vineri. Okay?
     Fireşte, fireşte, încuviinţă el din cap. Asta-i bună, parcă ar fi avut de ales!
     - Ai  la dispoziţie treizeci de zile ca să răspunzi la acţionarea în justiţie. Dar dacă te porţi frumos şi faci cum îţi spun, anulez acţiunea fix în cea de-a treizecea zi. Îţi dau cuvântul meu de onoare că aşa voi face. Şi nu este nevoie să le spui toată povestea asta avocaţilor tăi. Ce zici, batem palma?
     - Batem.
     Reggie deschise uşa şi se opri în prag.
     - A, şi ai putea să trimiţi şi tu nişte flori; şi ai putea să şi scrii câteva cuvinte drăguţe pe o carte de vizită. Rezerva 943. De fapt, ai putea să trimiţi câte un buchet de flori proaspete în fiecare săptămână. Okay, Chester?
     Mişcarea pe verticală a capului interlocutorului continua fără întrerupere.Cu aceste ultime cuvinte, Reggie trânti uşa şi părăsi victorioasă birourile companiei "Art-Lon Fixtures".

     Mark şi Ricky se aşezaseră pe patul pliant şi priveau ţintă barba şi chipul expresiv al doctorului Greenway aflat chiar lângă ei. Ricky purta una din pijamalele lui Mark şi avea o pătură înfăşurată în jurul umerilor. Ca de obicei, puştiului îi era frig şi stătea acolo speriat şi nesigur de această primă călătorie în afara patului cu care se obişnuise. S-ar fi simţit mai bine dacă ar fi fost şi mama acolo dar doctorul insistase să rămână singur cu cei doi băieţi. Greenway încerca de aproape douăsprezece ore să câştige încrederea lui Ricky, care acum se lipise de fratele mai mare şi aştepta cu teamă urmarea. Mark era deja plictisit de conversaţia care nici măcar nu începuse încă.
     Ferestrele erau acoperite de jaluzele, camera era luminată doar de veioza aflată pe masa de lângă uşa sălii de baie.
     - Ei,  Ricky, acum aş vrea să vorbim despre plimbarea ta şi a lui Mark de acum două zile, când v-aţi dus să fumaţi în pădure, okay? zise Greenway, sprijinindu-se cu coatele pe genunchi.
     Dar cuvintele lui îl înspăimântară pe Ricky: de unde ştia doctorul că se duseseră acolo ca să fumeze? Mark îi simţi neliniştea şi se grăbi să-i şoptească:
     - Este okay, Ricky. Eu am povestit tot şi mami nu s-a supărat pe noi.
     - Ricky, îţi aduci aminte de plimbarea asta? întrebă Greenway.
     Copilul dădu uşor din cap şi confirmă cu voce tare:
     - Da, domnule.
     - Atunci, ce-ar fi să-mi povesteşti tot ce-ţi aminteşti tu despre plimbare şi despre fumat? 
     Dar Ricky se înfăşură şi mai strâns în pătură şi murmură printre dinţii încleştaţi: 
     - Mi-e tare frig. 
     - Ricky, în cameră este destul de cald, iar tu eşti îmbrăcat cu pijama de lână şi te-ai înfăşurat şi-n pătură, încearcă, te rog, să te gândeşti că îţi este cald, okay? 
     Copilul încercă, dar fără succes, şi aceasta îl făcu pe Mark să-i înconjoare umerii cu braţul într-un gest plin de tandreţe. Efectul fu imediat vizibil.
     - Hai, spune-mi! Îţi aminteşti că ai fumat o ţigară?
     - Cred că da. Îhî.
     Privirea lui Mark trecea iute de la doctor la Ricky şi înapoi.
     - Okay.  Acum spune-mi dacă-ţi aminteşti de o maşină mare şi neagră care a venit în poiană?
     Ricky încetă brusc să mai tremure şi rămase cu privirea pironită în podea. Reuşi cu mare greutate să articuleze cuvântul "da", punând astfel punct oricărei conversaţii pentru următoarele douăzeci şi patru de ore.
     - Şi ce-a făcut maşina cea mare şi neagră când ai văzut-o prima oară?
     Întrebarea nu mai primi răspuns. Când doctorul amintise de ţigara fumată în pădure, Ricky se speriase destul de tare; acum însă imaginea maşinii aceleia era ceva absolut insuportabil. Copilul se plecă mult în faţă şi îşi lăsă capul pe genunchii fratelui său mai mare; avea ochii închişi şi începu să suspine din ce în ce mai tare.
     - Totul e okay, Ricky. Totul e okay, repeta Mark, mângâindu-l pe păr. Trebuie să stăm de vorbă despre ce s-a-ntâmplat în pădure.
     Greenway se aşeză picior peste picior şi începu să-şi scarpine barba; scena al cărei martor era nu-i producea niciun fel de emoţie, se aşteptase la aşa ceva şi îi avertizase pe Mark şi pe Dianne că această primă şedinţă terapeutică nu va avea efect. Aceasta nu însemna că era lipsită de importanţă.
     - Ricky, ascultă-mă, zise el cu o voce copilăroasă. Totul este okay, vreau doar să stau de vorbă cu tine. Okay, Ricky?
     Dar pentru Ricky porţia de terapie era mai mult decât suficientă pentru o singură zi. În clipa următoare începu să se ghemuiască sub pătură şi Mark ştiu imediat că degetul cel mare era şi el pe aproape. Greenway îi făcu un semn liniştitor din cap, apoi se ridică, îl luă cu multă grijă în braţe pe Ricky şi îl întinse în pat.

                                    17.

                  Wally Boxx opri maşina chiar în mijlocul străzii, ignorând cu totul claxoanele şi gesturile pline de semnificaţie ale colegilor de trafic, şi aşteptă liniştit ca şeful său, Fink, şi agenţii FBI să coboare iute chiar în faţa lui Federal Building. Foltrigg urcă apoi, cu un aer important, cele câteva trepte de la intrare, lăsându-şi evident alaiul cu un pas în urmă. Când ajunse în holul cel mare de la parterul clădirii, fu recunoscut de doi reporteri care hălăduiau pe-acolo, plictisiţi de moarte; cei doi îl asaltară imediat cu întrebări, dar venerabilul, foarte preocupat de numeroasele şi gravele sale probleme, nu le oferi decât zâmbete şi niciun comentariu.
     Mai departe, intrarea lui Foltrigg în birourile procurorului general al districtului sudic al Louisianei readuse brusc la viaţă toate secretarele. Spaţiul afectat procurorului general şi personalului său cuprindea mai multe birouri mici, legate între ele prin coridoare sinuoase, o vastă zonă liberă de orice pereţi sau paravane, unde se desfăşura activitatea de cancelarie, precum şi alte câteva camere de dimensiuni mai reduse, compartimentate în aşa fel încât să asigure o oarecare linişte funcţionarilor care le ocupau. Una peste alta, patruzeci şi şapte de procurori generali adjuncţi trudeau în acest loc sub comanda directă a venerabilului Roy. Alţi treizeci şi opt de amărâţi se chinuiau să ducă la bun sfârsit toate corvezile legate de hârţogăria de zi cu zi şi de inerenta muncă de cercetare, având grijă să nu omită nici cel mai neînsemnat detaliu, toate acestea înscriindu-se în efortul extraordinar de a proteja interesele legale ale clientului reprezentat de Roy, şi numit Statele Unite ale Americii.
     Foltrigg ocupa, bineînţeles, biroul cel mai spaţios şi cel mai arătos, îmbrăcat în piele şi lemn de esenţă nobilă. Spre deosebire de majoritatea avocaţilor care îşi umpleau "peretele personal" cu tot felul de fotografii, plăcuţe, diplome şi certificate de membru al Clubului Ro-Tary, Roy acoperise trei pereţi cu fotografii înrămate şi cu diplomele-tip de culoare galbenă care atestau participarea la aproape o sută de conferinţe pe teme juridice. Venerabilul deschise uşa biroului doar ca să-şi arunce haina pe canapeaua îmbrăcată în piele de un roşu închis şi apoi se îndreptă spre biblioteca principală unde era aşteptat la o şedinţă.
     În timpul celor cinci ore în care parcurseseră distanţa dintre Memphis şi New Orleans, îi înnebunise pe cei de la sediu cu şase telefoane şi trei faxuri. Drept pentru care, în clipa aceasta, şase asistenţi stăteau în jurul mesei de stejar pline de tomuri de legi şi nenumărate carnete pentru însemnări şi îşi aşteptau neliniştiţi şeful. Toţi şase adoptaseră ţinuta adecvată unei munci îndârjite: fără sacouri şi cu mânecile cămăşilor suflecate până la coate.
     Foltrigg îşi făcu o intrare furtunoasă, după cum îi era obiceiul, îi cuprinse pe toţi într-o singură privire şi se hotărî pe loc să se aşeze pe un scaun chiar în mijlocul încăperii. Asistenţii primiseră copii după raportul FBI despre cele întâmplate la Memphis aşa că Roy şi Fink nu aveau nici o noutate de transmis, poate doar prezenţa lui Gronke în oraşul din care tocmai se întorseseră cei doi, dar această veste nu avea niciun fel de greutate pentru auditoriu.
      - Aşadar,  Bobby, cum stăm în momentul de faţă? întrebă venerabilul pe un ton al cărui dramatism ar fi putut să sugereze că viitorul sistemului juridic american depindea în întregime de Bobby şi de rezultatul cercetărilor sale. Bobby era decanul de vârstă, dacă se poate spune aşa, al asistenţilor, un veteran cu o activitate de treizeci şi doi de ani în spate, care ura de moarte tribunalele, dar iubea la nebunie bibliotecile. Toată lumea îl căuta în momentele de criză, atunci când era neapărată nevoie de răspunsuri la întrebări deosebit de complexe.
     Mai avea şase luni până la pensie şi aştepta cu nerăbdare clipa în care avea să scape de Roy Foltrigg; de-a lungul vremii văzuse nenumăraţi de-alde de-ăştia care dispăreau fără să lase nici cea mai mică urmă. Deocamdată însă, trebuia să răspundă la întrebarea şefului, aşa că îşi trecu de câteva ori mâna prin coama deasă de păr cărunt care îi împodobea capul şi îşi potrivi ochelarii cu ramă neagră; apoi îşi începu răspunsul cu fraza lui obişnuită, aproape un tic verbal, stârnind zâmbetele celor din jur:
     - Ei bine,  cred că am delimitat destul de bine obiectivul. Această frază simplă arăta tuturor că, pentru Bobby, cercetarea juridică nu era decât un joc prin care grămezile de detalii nesemnificative erau îndepărtate pe rând, pentru a ajunge la miez, delimitând în aşa fel obiectivul, încât judecătorii şi juraţii să înţeleagă cât mai repede despre ce este vorba. 
     După deschiderea-tip, Bobby continuă cu esenţialul:
     - Avem două posibilităţi; nici una dintre ele nu este prea atrăgătoare, dar putem obţine rezultate prin oricare dintre ele. Prima pe care o sugerez este să luăm legătura cu Tribunalul pentru minori din Memphis. Conform Codului penal din Tennessee referitor la tineri putem depune o cerere la Tribunalul pentru minori prin care să invocăm o greşeală de comportament a băiatului. Din cerere trebuie să reiasă fie că puştiul este delincvent, fie că are nevoie de supraveghere. După asta va avea loc o audiere şi, în funcţie de probe, tribunalul va hotărî ce se va întâmpla cu copilul. Aceeaşi procedură se aplică şi în cazul copiilor maltrataţi sau neglijaţi.
     - Cine poate să depună cererea? întrebă Foltrigg.
     - Păi, regulamentul este foarte larg în privinţa asta, ceea ce, după părerea mea, este o lacună a legii. Pur şi simplu scrie că cererea poate fi depusă de - citez - "oricare dintre părţile interesate" ― am încheiat citatul.
     - Adică şi noi?
     - Ştiu şi eu? Poate că da. Depinde de ceea ce scriem în hârtia aia. Şi tocmai aici este buba - trebuie să invocăm faptul că puştiul a făcut sau face ceva rău, că încalcă legea într-un fel sau altul. Şi că orice fel de încălcare a legii din partea lui, chiar şi cea mai vagă, reprezintă, bineînţeles, o obstrucţionare a justiţiei. Asta înseamnă că trebuie să invocăm lucruri despre care nu suntem siguri, cum ar fi, de exemplu, faptul că puştiul ar cunoaşte locul unde este ascuns cadavrul. Este, deci, o posibilitate foarte riscantă pentru că nu ştim nimic sigur.
    - Băiatul ştie unde se află cadavrul, afirmă Foltrigg pe un ton care nu admitea replică. Fink se cufundă brusc în studiul unor însemnări, prefăcându-se că nu-l aude, dar ceilalţi şase recepţionară din plin mesajul. Oare Foltrigg cunoştea ceva de care ei n-aveau habar? Această bănuială aduse brusc liniştea în încăpere.
     - Ascultă, Roy, ne-ai spus efectiv tot ce ştii? întrebă Bobby după ce aruncă o privire scurtă spre ceilalţi.
     - Fireşte, replică Foltrigg. Numai că acum vin şi afirm că puştiul ştie. Aşa simt eu. 
      Era tipic pentru Roy să creeze fapte, bazându-se pe "simţirile" lui, pentru ca apoi să ceară subalternilor să-l creadă orbeşte.
      - Tribunalul pentru minori va trimite o citaţie mamei copilului şi va ţine o audiere în termen de şapte zile, continuă Bobby. Copilul trebuie să fie reprezentat de un avocat şi am înţeles că aspectul ăsta a şi fost rezolvat. Copilul are dreptul să participe la audiere şi poate să depună şi mărturie dacă doreşte, preciză Bobby, notându-şi ceva în carnetul de însemnări. Sincer vorbind, ăsta este cel mai rapid mod de a-l face pe puşti să vorbească. 
      - Bine, şi dacă refuză să depună mărturie?
 ......................................